ROLUL EDUCAŢIEI NONFORMALE

Autor: Florea Ileana

Studiile de psihologie socialǎ au atras atenţia asupra faptului cǎ societatea trebuie sǎ

genereze individului în mod constant un sentiment al apartenenţei la comunitate pentru a putea
rezista provocǎrilor. Izolarea socialǎ este o problemǎ care nu ţine cont de vârstǎ, poziţie socialǎ,
nivelul de inteligenţǎ sau cetǎţenie, ci se manifestǎ încǎ din copilǎrie.
Datoritǎ variatelor moduri de rǎspândire din societatea contemporanǎ, singurǎtatea socialǎ
tinde sǎ devinǎ experienţǎ colectivǎ. Ea a condus la destabilizarea sistemului şcolar românesc,
datoritǎ ridicǎrii zidului de necomunicare dintre pǎrinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre
elevi, a lipsei de coerenţǎ în ceea ce priveşte viitorul, a accentuǎrii deosebirilor dintre oameni (nu
au aceleaşi interese, valori, gusturi, apare competiţia, dispar compasiunea şi într-ajutorarea).
Unitǎţii de învǎţǎmât îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenţei la grup prin
crearea unor activitǎţi specifice, care sǎ evidenţieze atât rolul elevului, cât şi pe cel al clasei ca
sintalitate. Putem în acest fel marşa pe ideea cǎ fiecǎrui membru al unui grup de elevi îi revine
sarcina de a fi responsabil pentru ceilalţi.
Deoarece oamenii primesc influenţe educative din multiple direcţii, activitǎţile formale
(instituţionalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extraşcolare) şi cu cele informale
(difuze) pentru a-şi dovedi eficienţa. Deşi educaţia formalǎ se situeazǎ pe primul loc, cea
nonformalǎ are o acţiune mai evidentǎ în momentul în care educabilii ajung la autoeducaţie.
Educaţia nonformalǎ a primit de-a lungul timpului o serie de definiţii, dintre care reţinem
cǎ ea constituie ”ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru cadru
instituţionalizat extradidactic sau/ şi extraşcolar” 1 vǎzut ca “o punte între cunoştinţele asimilate la
lecţii şi informaţiile acumulate informal”2.
Existǎ patru opţiuni metodologice generale în ceea ce priveşte activitǎţile nonformale:
centratǎ pe conţinuturi (sǎnǎtate, planning familial, formare agricolǎ), pe probleme de viaţǎ, pe
conştientizare (pentru respectarea drepturilor şi libertǎţilor individuale), pe educaţia umanistǎ
(cultivarea unei imagini corecte despre sine, a încrederii în capacitǎţile de creaţie, de iniţiativǎ, de
decizie).
1
S. Cristea, Dicţionar de pedagogie, Chişinǎu, Ed. Litera Educaţional, 2002, p.119.
2
G. Vǎideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Ed. Politicǎ, 1988, p.232.

1
 Trebuie sǎ precizǎm cǎ este utilǎ respectarea unor reguli şi principii pentru a desfǎşura
activitǎţi nonformale de calitate. Acestea au la bazǎ competenţele şi conţinuturile educaţiei
formale şi oferǎ diverse posibilitǎţi de aplicare a cunoştinţelor dobândite în cadrul educaţiei
oficiale. Nu exclud efortul elevilor şi sunt atractive datoritǎ formelor lor variate (cercuri de
lecturǎ, sportive, cultural-ştiinţifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de ştiinţǎ, serbǎri şcolare,
drumeţii, excursii, tabere, expediţii, Şcoala de Week-End, concursuri, vizionǎri de spectacole,
vizite la muzee, biblioteci etc.). De regulǎ, activitǎţile au loc în şcoalǎ şi sunt constituite din
cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii culturale/ sportive,
sesiuni de comunicǎri ştiinţifice, comemorǎri sau festivitǎţi, olimpiade etc. Au caracter formativ-
educativ, sunt facultative sau opţionale, cunosc modalitǎţi diferite de finanţare, nu presupun
acordarea de note şi evaluarea riguroasǎ, promoveazǎ munca în echipǎ, presupun un demers
cross-/trans-/interdisciplinar, sunt dirijate de personal specializat, aflat în strânsǎ legǎturǎ cu
pǎrinţii, elevii, organizaţiile socio-culturale sau politice. Conţinutul este organizat pe arii de
interes, nu pe ani de studiu sau pe discipline academice.
Valenţele educative ale activitǎţilor nonformale reliefeazǎ relaţia mai destinsǎ, mai
apropiatǎ dintre educator şi educat. Chiar dacǎ profesorul conduce întregul demers didactic, elevii
se pot manifesta spontan şi liber. Adultul nu îşi impune punctual de vedere, cel mult sugereazǎ,
coopereazǎ şi îi sprijinǎ sǎ devinǎ buni organizatori ai propriei activitǎţi. In prim-plan se aflǎ
educabilul, în plan secund rǎmânând cadrul didactic, tocmai pentru ca elevul sǎ îşi poatǎ
valorifica abilitǎţile organizatorice, de cooperare, de colaborare, de asumare a responsabilitǎţii.
Paleta de strategii didactice variate oferǎ elevului şansa de a acumula experienţe de viaţǎ prin
contactul nemijlocit cu oamenii, cu fenomenele de culturǎ materialǎ şi spiritualǎ. Educatul devine
resursǎ, producǎtor, lider de opinie, cu alte cuvinte participant activ la propria învǎţare.
În vederea creşterii interesului şcolarilor pentru cunoaştere şi a dezvoltǎrii unor trǎiri
emoţionale autentice, activitǎţile nonformale trebuie sǎ ţinǎ cont de interesele, înclinaţiile,
preocupǎrile, preferinţele elevilor.
Nu putem nega valenţele psihologice ale educaţiei nonformale: individul se adapteazǎ mai
uşor cerinţelor ulterioare ale societǎţii, observându-se schimbǎri la nivelul vieţii de familie, a
pieţei forţei de muncǎ, a comunitǎţii, a societǎţii multiculturale şi a globalizǎrii.
Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor
activitǎţi. Ca şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente
propice învǎţǎrii continue, chiar şi prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii

2
şi transferarea lui în diverse domenii ale cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea
experienţelor pozitive.
În ultimul timp, constatǎm o tendinţǎ de apropiere între educaţia formalǎ şi cea
nonformalǎ: prima tinde sǎ devinǎ tot mai flexibilǎ, mai adaptatǎ nevoilor şi motivaţiilor
specifice educabililor, în vreme ce a doua se organizeazǎ din ce în ce mai riguros, urmǎreşte o cât
mai explicatǎ recunoaştere publicǎ, foloseşte metode deja probate şi recunoscute de specialişti,
urmǎreşte asigurarea unei anumite calitǎţi.
Cu toate acestea, educaţia nonformalǎ îşi are rolul ei, sprijinind eforturile celor care
doresc sporirea coerenţei procesului instrutiv-educativ: educaţia permanentǎ şi orientarea
prospectivǎ a educaţiei.
Educaţia nonformală sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele sistemului de
învăţământ, pe două circuite pedagogice principale:
a) un circuit pedagogic situat în afara clasei: cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri
interdisciplinare, ateliere tematice / transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale etc.;
întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare/universitare;
b) un circuit pedagogic situat în afara şcolii:
- activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea educativă a timpului liber: cu
resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi ale elevilor, vizionări de spectacole (teatru,
cinema etc.) expoziţii etc; cu resurse moderne: videotecă, radio, televiziune şcolară; instruire
asistată pe calculator, cu reţele de programe nonformale etc.;
- activităţi paraşcolare, organizate în mediul socioprofesional, ca "soluţii alternative" de
perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate special la nivel de: presă
pedagogică, radio-televiziune şcolară; cursuri, conferinţe tematice - cu programe speciale de
educaţie permanentă etc.
Activităţile de educaţie nonformală nu au un caracter instituţional. Ele probează - în
comparaţie cu activităţile de educaţie formală - câteva note specifice:
- proiectarea pedagogică neformalizată, cu programe deschise spre interdisciplinaritate şi
educaţie permanentă - la nivel general-uman, profesional, sportiv, estetic civic, etc.;
- organizarea facultativă, neformalizată cu profilare dependentă de opţiunile elevilor şi ale
comunităţilor şcolare şi locale, cu deschideri speciale spre experiment şi inovaţie;
- evaluarea facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără
note sau calificative oficiale.

3
 Structura acţiunii educaţionale de tip nonformal are un plus de flexibilitate şi de
deschidere în raport cu influenţele câmpului psihosocial care concentrează şi multiplică
numeroase efecte centrale şi secundare, dependente de stilul activităţii de formare-dezvoltare a
personalităţii, proiectat şi realizat în timp şi spaţiu.
Această structură parcurge două coordonate funcţionale specifice educaţiei nonformale,
coordonate prezentate uneori ca obiective generale "de vocaţie": sprijinirea elevilor şi chiar a
adulţilor cu şanse reduse de acces la o şcolaritate normală; stimularea dezvoltării socioeconomice
şi culturale a personalităţii umane şi a comunităţilor locale ( De Landsheere, Viviane, 1992,
pag.566, 567).
Pe acest fond sunt relevate şi obiectivele specifice educaţiei nonformale: dezvoltarea unor
sectoare socioeconomice particulare; valorificarea adecvată a resurselor locale; alfabetizarea
funcţională, în special a grupurilor sociale defavorizate; formarea şi perfecţionarea profesională;
educarea generaţiilor pentru o existenţă sănătoasă în plan moral, intelectual , tehnologic , estetic
şi fizic.
Dezvoltarea educaţiei nonformale angajează "noile mass-media" care intervin din ce în ce
mai eficient, urmare a unor progrese tehnologice permanente: presa scrisă, radio-televiziunea,
sistemele de reţele video şi de calculatoare – cu profil şcolar(ALL)
Obiectivele specifice educaţiei/instruirii nonformale vizează: a) ridicarea nivelului
general al educaţiei prin "difuzarea programelor în şcoli izolate sau încadrate necorespunzător";
b) creşterea nivelului de pregătire al cadrelor didactice, din unele şcoli sau zone; c) completarea
cunoştinţelor în domenii care solicită un grad ridicat de operativitate a informaţiei: limbi străine,
ştiinţe socioumane, matematică, biologie etc.; d) stimularea "alfabetizării funcţionale" în domenii
productive care solicită perfecţionarea şi chiar (re)calificarea profesională continuă (vezi
Schramm, Wilbur; Kahnert, Friedrich; Coombs, Philip, H., Lyle, Jack, 1979).
Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare a educaţiei nonformale, care se apropie din
ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin
lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală
sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată numai de şcoală sau
de alte contexte organizate. Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi observaţia că un număr
mare al experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală:
la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building
Bridges for Learning – Recunoaşterea şi valorificarea educaţiei nonformale în activităţile cu
tinerii”).
4
 Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare copil,
tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
* valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional;
* oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai flexibil, mai
deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;
* participare voluntară, individuală sau colectivă;
* modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor prin gama largă de activităţi pe care le
propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să participe;
* dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni activi;
* formarea capacităţii organizatorice, de autogospodărire, de management al timpului, de gândire
critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;
* un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de
manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.
Educaţia nonformală reprezintă un proces educaţional mai puţin formalizat; este o
activitate educaţională organizată, care operează în afară structurilor şi rutinelor sistemului
educaţional formal. Ea valorifică activitatea educativă organizată în afara sistemului de
învăţământ, dar în interiorul acestuia, sub îndrumarea cadrelor didactice specializate în
proiectarea unor acţiuni educaţionale, ce asigură realizarea unei corelaţii între educator şi educat,
la niveluri de flrxibilitate complementare în raport cu resursele pedagogice formale.
Activităţile nonformale vin direct sau indirect în sprijinul instuirii şi educării elevilor,
contribuind la formarea şi autoformarea continuă.

BIBLIOGRAFIE:
 Octavia Costea, Matei Cerkez, Ligia Sarivan, - Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 2009, Educaţia nonformală şi informală: realităţi şi perspective în şcoala
românească
 European Guidelines for the Validation of Non Formal and Informal Learning, document pregătit
pentru conferinţa „Valuing Learning: European experiences in validating non-formal and informal
learning“. Lisboa, 26 and 27 November 2007, CEDEFOP (doc. PDF)