Tema 3.

Participanţii procesului penal

Acte normative şi bibliografie recomandată:

1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950;
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la New York de
adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A(III) de la 10.12.1948;
3. Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994);
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr 122-XV din 14.03.2003
5. Legea nr. 105-XVI  din  16.05.2008 cu privire la protecţia martorilor şi altor
participanţi la procesul penal.
6. Gorgăneanu Ion GH., Prezumţia de nevinovăţie, Bucureşti, 1996
7. A. Andronache (în coautorat), Drept procesual penal. Partea generală, Chişinău, 2008;
8. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală) / curs universitar, Chişinău,
2004.
9. I. Dolea, D. Roman,Iu. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu, V. Rotaru „Drept
procesual penal”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
10. Dolea Igor, Roman Dumitru, Sedleţki Iurie, Vizdoagă Tatiana, Ursu Sergiu „Codul de
procedură penală. Comentariu”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
11. Gomien Domina, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (traducere
de Stoica Cristiana-Irinel), Bucureşti, 1996.
12. Лупинская П.А., Уголовно-процессуальное право, учебник, Moscova, 1997.
13. Петрухин И.Л., Уголовный процесс, учебник, Moscova, 2001.
 Planul lecţiei:
1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal
2. Instanţele judecătoreşri şi competenţa lor
3. Partea acuzării
4. Partea apărării
5. Alte persoane participante la procesul legal

1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenţia unor
persoane obligate să participe în vederea rezolvării conflictului născut prin săvârşirea
infracţiunii. Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii
scopului acestuia, poartă denumirea de participanţi.
În dreptul penal, spre deosebire de drept procesual penal, noţiunea de subiect înglobează
persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave au atins vârsta de 14 ani şi cele care la momentul săvârşirii infracţiunii
uşoare sau mai puţin grave au atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice

Articolul 21. Subiectul infracţiunii

  (1) Sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul
săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
(2) Persoanele fizice care au vîrsta între 14 şi 16 ani sînt pasibile de răspundere penală
numai pentru săvîrşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164, 166
alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2)–(6), art. 190 alin. (2)–(5), art. 192 alin.
(2)–(4), art. 1921 alin. (2) şi (3), 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(4)
lit.b), art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit.b) şi d), art.2173 alin.(3) lit.a) şi b), art.2174, art.2176 alin.(2),
art.260, 268, 270, 271, art.275, 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290
alin.(2), art.292 alin.(2), 317 alin.(2), art.342.

În dreptul procesual penal în noţiunea de subiecţi intră de asemenea, organele şi

persoanele ca titulari de drepturi şi obligaţii, care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea
realizării procesului penal, finalitatea căruia constituie rezolvarea conflictului apărut din
săvâşirea infracţiunii.
Suprapunând sferele celor două noţiuni, observăm că participanţii în sensul dreptului
penal se identifică în persoana unui singur subiect din sfera participanţilor la procesul penal şi
anume în persoana învinuitului sau inculpatului. În sens larg, noţiunea de participanţi ai
procesului penal înglobează toţi titularii de drept oficiali sau particulari, care au un rol în vreo
activitate procedurală, şi anume organele judiciare (care în doctrina R. Moldova, „organul
judiciar” este echivalent „organului judecătoresc”, adică instanţa judecătorească); apărătorul;
părţile (partea acuzării, persoanele abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea
urmăririi penale, adică, procurorul, organul de urmărire penală + partea vătămată, partea civilă şi
reprezentanţii lor şi partea apărării, persoanele abilitate prin lege să efectueze activitatea de
apărare adică, bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii
lor), precum şi alte persoane (subiecţii care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi
obligaţii nu apar în urma punerii sub învinuire sau înaintării acţiunii civile, ele de obicei,
desfăşoară o activitate de natură să ajute la realizarea scopului procesului penal, în deosebi la
administrarea probelor, ele sunt: martorii (posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care
urmează să fie constatată în cauză), specialiştii şi experţii (deţinători a unor cunoştinţe speciale în
anumite domenii ale activităţii umane), grefierii, precum şi asistenţii procedurali, interpreţii,
traducătorii (au roluri auxiliare, însă importante în probaţiune). În sens restrâns, se i-au în vedere
doar organele judiciare şi părţile.
În literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare şi
constante şi eventuale. Inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente
responsabilă sunt părţi secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil,
accesoriu raportul procesual penal. În acelaşi timp tot inculpatul este partea constantă, fiindcă
prezenţa sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente
responsabilă sunt părţi eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.

2. Instanţele judecătoreşti.
Instanţa judecătorească este subiectul principal al activităţii procesual penale, întrucît
îndeplineşte funcţia de jurisdicţie, care conţine pe lîngă puterea de a dispune asupra condamnării
inculpatului şi puterea de constrîngere, prin supunerea condamnatului la executarea pedepsei
stabilite.
Legislaţia în vigoare a RM acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească. Într-
un prim sens, organizatoric prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce intră în compunerea
sistemului organelor judecătoreşti. Într-un alt sens, prin instanţă judecătorească se înţelege
completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze cauzele penale.
Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi
participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judicării.
Potrivit (alin.1 al art.115) din Constituţia RM ,,Justiţia în RM se înfăptuieşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii’’.
Legea RM cu privire la organizarea judecătorească, stabileşte că justiţia se înfăptuieşte
prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel
şi judecătorii.
În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur
judecător. Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora
legea prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei judecători. Apelurile şi recursurile
împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, pentru a decide admisibilitatea, se
judecă de instanţele respective în complet format din trei judecători. Colegiul lărgit al Curţii
Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din
cinci judecători.
Alin.2 al art.31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare
intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti,
cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică
probele din cauza penală.
Legiuitorul a prevăzut ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de
judecată şi continuarea examinării cauzei, fiind întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 cauza se judecă în fond,
 completul să fie format din trei judecători,
 unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea cauzei
din motive precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie
specificat în art.25 al Legii cu privire la statutul judecătorului. Acest judecător este înlocuit de un
alt judecător şi cauza se judecă în continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă
timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă.
În doctrină sunt incluse mai multe definiţii ale noţiunii de competenţă judiciară, toate fiind
apropiate ca sens. Astfel, competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de
îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judecătoreşti, sau capacitatea obiectivă a
unui organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză penală.
 Un alt autor a definit competenţa drept capacitatea unui organ, de a se ocupa de o anumită
cauză penală. Potrivit altei opinii, această definiţie cuprinde dreptul şi obligaţia organului
judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază
capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diverse cauze penale. Faţă de importanţa
criteriilor care stau la baza formelor competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a
acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare.
Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme
fundamentale ale competenţei, acestea nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ
judiciar.
Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură şi forme subsidiare cum sunt:
competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege
instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se
realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al
unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei funcţinale, legiuitorul stabileşte
categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel, anumite
organe judică o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs.
Competenţa materială. Prin competenţa materială se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se
stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot instrumenta anumite categorii
de cauze penale. Instanţele judecătoreşti judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea specială a CP al RM, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe. Art.38 din CPP enumeră toate infracţiunile judecate în primă instanţă
de Curţile de Apel.
Competenţa teritorială. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină
care dintre organe de acelaşi grad sunt competente să soluţioneze o anumită cauză. Ea
delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu egală competenţă materială.
Pentru infracţiunile săvîrşite în ţară (conform art.120 CP), competenţa teritorială este
determinată de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea (conform art. 12 CP). Dacă infracţiunea
este continuă sau prelungită (art. 29 , 30 CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a
căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.
Cauza penală asupra infracţiunii savîrşită în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană,
maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al
inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza
teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.
Competenţa personală este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei.
De exemplu, infracţiunile comise de Preşedintele RM, se judecă în primă instanţă de Curtea
Supremă de Justiţie şi calităţile prevăzute în pct. 1) – 4) al art. 37 din CPP, atribuite
competenţei judicătoriei militare.
Competenţa judecătoriei. Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor prevăzute la art. 39
alin. (1), demersurile şi plîngerile împotriva hotărîrilor şi acţiunilor procurorului, ale organului
de urmărire penală, precum şi examinează chestiunile legate de executarea sentinţei şi alte
chestiuni date prin lege în competenţa sa.
Competenţa Curţilor de Apel. Curţile de Apel constituie veriga a doua a sistemului
instanţelor judecătoreşti. Curţile de Apel judecă:
1) În apel judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă.
2) În recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor (inclusiv judecătoria
militară) care potrivit legii, pct.1), 4) din alin.1, alin.2 ale art.437 CPP, nu pot fi atacate cu apel.
3) Judecă cazurile de revizuire,date prin lege în competenţa sa (conform art.461 din CPP).
Pe lîngă competenţa principală de a realiza ,,judecata’’ în ciclul ordinar sau extraordinar al
procesului penal , Curţile de Apel au şi o competenţă complementară - ,,de a soluţiona’’ anumite
probleme ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă
la soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judicătoriile din raza lor teritorială de
activitate.12
Cometenţa Curţii Supreme de Justiţie. Curtea Supremă de Justiţie este instanţa
judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele
judecătoreşti. Curtea Supremă de Justiţie judecă:
1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele R.M.
2) ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de către
instanţele de apel.
Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale,
cauzele supuse căilor extraordinare de atac, şi anume recursurile în interesul legii.
În vederea asigurării desfăşurarea normale a procesului penal, Curtea Supremă de Justiţie
exercită o competenţă complementară, avînd drept sarcină de ,,a soluţiona’’ probleme adiacente
judecării propriu-zise a cauzelor, precum:
 conflictele de competenţă , în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este instanţa
superioară şi comună faţă de instanţele aflate în conflict.
 cererile de strămutare a judecării unei cauze da la instanţa competentă la altă instanţă
egală în grad.
Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţă judecătorească supremă are în mod explicabil o
competenţă funcţională corespunzătoare gradului său, de a:
 sesiza din oficiu sau la propunerea instanţei judecătoreşti Curtea Constituţională pentru
a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice.
 adoptă hotărîri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării
uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
Competenţa judecătorului de instrucţie. În mod tradiţional urmărirea penală se desfăşoară
sub conducerea unui judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat
poate fi un judecător de instrucţie.
Potrivit art.41 CPP judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul
urmăririi penale prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la
domiciliu.
2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei, ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.
3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului.
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală.
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării
sau ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini
6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 1101;
7) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de investigaţii,
date prin lege în competenţa sa;
8) examinarea contestaţiilor depuse asupra acţiunilor procurorului ierarhic superior;
9) examinarea excluderii din hotărîre a unor capete de învinuire dacă persoana
condamnată a fost extrădată.
Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale. Incompatibilitatea se înfăţişează
ca situaţia de inadecvare în care se află judecătotul faţă de o cauză penală şi care constituie un
impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Legiuitorul, în art.33 CPP, a prevăzut cazurile de incompatibilitate ale judecătorului.
Judecătorii care sunt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
1212
Igor Dolea, Dumitru Roman, Vasile Rotaru, Sergiu Ursu ,,Drept Procesual Penal’’- partea generală, Ed. Cartier
Chişinău 2005, pag.153.
 Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii ori surorilii şi copiii
acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte
rude ale lui, sînt direct sau indirect interesate în proces.
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia.
3) dacă a participat în acest prces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instucţie,
apărător, reprezentatnt legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile, sau părţii civilmente responsabile.
4) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
5) Dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului. În legislaţia procesual penală din R.M., cazurile de
incompatibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt
mijloace de soluţionare a situaţiei.
Abţinerea este instituţia prin care persoana, în cazul în care constată că este în prezenţa
unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 33 CPP, poate cere să fie înlocuit cu o
altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului judiciar, prin ea
se previne recuzarea, ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de
incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară.
Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care în lipsa unei declaraţii de abţinere,
oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana
care este în prezenţa uneia din situaţiil enumerat la art. 33 CPP să fie înlăturată de la participarea
ulterioară la procesul penal. Potrivit art. 34, alin. 2 CPP, cererea de recuzare trebuie motivată şi
înaintată, de regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti. Cererea de recuzare poate fi făcută
mai tîrziu numai în cazurile dacă cel care depune cererea de recuzare a aflat motivul recuzării
abia după începerea cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.34, alin. 4 CPP în cazul în care cererea de recuzare se înaintează în mod repetat
cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergeversa procesul, de a deruta judecata sau din
alte intenţii răuvoitoare, instanţa care soluţionează cauza poate aplica faţă de persoana vinovată o
amendă judiciară în condiţiile CPP.
Recuzarea sau abţinerea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de
un alt complet de judecată. La soluţionarea recuzării sau abţinerii judecătorilor dintr-un complet
format din 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul
complet de judecată.
Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, ascultînd
părţile şi persoana a cărei recuzare se cere deoarece pe parcursul soluţionării declaraţiei sau
cererii şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se
oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor cît şi persoanei a cărei recuzare se cere.
Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau
cererea. Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
În anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă
unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală , devieri care se obţin prin
amplificare, prorogarea sau deplasarea competenţei obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după
materie sau calitatea persoanei, în aşa fel încît organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile
sale şi cu privire la fapte şi persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei
sale.
 Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale
sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau
conexitate).
Indivizibilitatea cauzelor penale presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale
unei cauze penale, fiind vorba de o singură infracţiune săvîrşită de mai multe persoane, fie de
mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă), fie de mai multe fapte care
formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni.
Cazuri de indivizibilitate sunt arătate în alin. 2 al art.42 CPP :
 participaţiunea, adică atunci cînd la săvîrşirea infracţiunii au participat mai multe
persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori.
 concursul ideal de infracţiune, cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin
aceeaşi faptă.
 fapte colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice,
este cazu infracţiunilor continue sau prelungite.(art.29, 30 C.P. al R.M.).
Conexitatea cauzelor penale. Între două sau mai multe cauze penale poate exista o strînsă
legătură, care să determine rezolvarea acestora prin reunirea lor într-o cauză unică, în vederea
unei soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune.
Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate pri aceea că prima se caracterizează prin
pluralitatea infracţiunilor, a doua prin unicitatea infracţiunilor (sau a faptei).
Alin.3 al art. 42 din CPP prevede următoarele situaţii în care intervine conexitatea:
 infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi
infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi
loc.
 cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori
loc diferit.
 infracţiunea mijloc, adică ifracţiuni care au fost săvîrşite fie pentru a pregăti sau înlesni
comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a
asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.
 cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
Potrivit alin.4 al art.42 CPP, în caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe
persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal
sau privitoare la o singură persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze
sînt de competenţa a două sau cîtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de
instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală a cauzei.
Potrivit alin.5 al art.42 CPP, dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de
săvîrşirea unei singure sau a cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la
una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în
întregime de instanţa ierarhic superioară.
Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este aceea căreia îi revine competenţa de a
judeca conform prevederilor art.42 CPP. Potrivit alin.3 al art.43 CPP, cauzele se conexează şi de
către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.
Declinarea de competenţă a instanţei de judecată. În vederea respectării întocmai a
normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul care constată că este
necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar competent. Remediul
prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Instanţa de
judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în acelaşi timp cui îi revine
aceasta.
În practica judiciară, între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de
competenţă, care este de două feluri: pozitiv şi negativ.
Conflictul pozitiv de competenţă apare cînd două sau mai multe instanţe se recunosc
concomitent competente să soluţioneze o cauză penală.
 Conflictul negativ intervine cînd două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa
reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor
aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de
gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict.
În caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.
În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.
În caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa competentă
să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict pînă la
soluţionarea acestuia.
Încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă
argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii
în fond.
Potrivit art. 46 CPP, Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la
instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine
soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.
Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.
Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată.
Documentele pe care se bazează cererea se anexează la aceasta dacă sînt deţinute de partea care
cere strămutarea. În cerere se face menţiune dacă în cauză sînt persoane reţinute. Faptul
depunerii cererii de strămutare de părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu
paraliza cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-credinţă. Suspendarea judecării cauzei este
lăsată la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art. 48 CPP, părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare, iar
prezenţa lor la şedinţă nu este obligatorie. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă
publică în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Dacă părţile se prezintă,
se ascultă şi părerea acestora.
Potrivit art.49 CPP, Curtea Supremă de Justiţie dispune, cu indicarea motivelor, admiterea
sau respingerea cererii de strămutare. În cazul în care consideră că cererea este întemeiată,
Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei cu indicarea instanţei concrete.
Această instanţă va fi imediat înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.
Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată de această instanţă este anulată prin efectul admiterii
cererii de strămutare.
Potrivit art.50 CPP, strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care
cererea se bazează pe circumstanţe pe care Curtea Supremă de Justiţie nu le-a cunoscut în cadrul
soluţionării cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta.

3. Partea acuzării
Procurorul
Procuratura R.M. conform art. 1 este o instituţie autonomă în cadrul autorităţii
judecătoreşti care, în procedurile penale şi în alte proceduri prevăzute de lege, contribuie la
respectarea ordinii de drept, efectuarea justiţiei, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor şi ale societăţii.
În sistemul organelor procuraturii, conform Legii cu privire la Procuratură din
25.02.2016 (data intrării în vigoare la 01.08.2016), funcţionează:
Procuratura Generală, Procuraturile teritorială şi de sector, precum şi Procuraturile
specializate: Anticorupţie şi procuratura pentru Combaterea Criminalităţii Organizate şi Cauze
Speciale. În cursul procesului penal, procurorul este independent, se supune numai legii şi
activează în baza principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi
controlului ierarhic.
În Legea cu privire la Procuratură sunt stipulate atribuţiile procurorului, garanţiile
indepndenţei sale, precum şi procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea
inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice, etc. (Spre deosebire de codul din 1961 în
baza principiului controlului ierarhic, care deosebeşte statutul procurorilor cu cel al judecătorilor
impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior).
Atribuţiile procurorului
Articolul 51. Procurorul   (1) Procurorul este persoana care, în limitele competenţei
sale, exercită sau, după caz, conduce în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în
instanţă, exercită sau, după caz, conduce şi alte atribuţii prevăzute de prezentul cod. Procurorul
care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat.
    (2) Procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului
sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului:
    1) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă faţă
de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiune
civilă;
    2) în interesul statului.
    (3) La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
    (31) Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
    (4) În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în
şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală.
Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea RM „cu privire la
Procuratură” şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea inviolabilităţii,
stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia activităţii didactice sau ştiinţifice.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
În exercitarea atribuţiilor sale procurorul se conduce de:
 Constituţia R.M. din 29 iulie 1994.
 Codul de procedură penală al RM;
 Legea R.M. „cu privire la Procuratură”;
 Codul deontologic a procurorului;
 precum şi de alte acte legislative care reglementează activitatea sa.

Articolul 52. Atribuţiile procurorului în cadrul urmăririi penale

    1) porneşte urmărirea penală, dispunînd printr-o ordonanţă motivată fie efectuarea urmăririi
penale de către alte organe de urmărire penală, fie exercitarea sa nemijlocită a urmăririi penale în
conformitate cu prevederile prezentului cod, sau refuză pornirea urmăririi penale, sau dispune
încetarea urmăririi penale;
2) exercită nemijlocit urmărirea penală, revenindu-i atribuţiile organului de urmărire penală;
3) conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor procesuale efectuate
de organul de urmărire penală, decide excluderea din dosar a probelor obţinute conform
prevederilor art. 94 alin.(1);
    4) controlează permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor privind
infracţiunile;
    5) cere de la organul de urmărire penală, pentru control, dosare penale, documente, acte
procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi persoanele identificate în
cauzele penale în care exercită controlul şi dispune conexarea sau, după caz, disjungerea cauzei
dacă se impune aceasta;
    6) verifică calitatea probelor administrate, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită,
orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără
să existe indici temeinici că a săvîrşit o infracţiune;
    7) asigură respectarea termenului rezonabil de urmărire penală în fiecare cauză penală;
    8) anulează ordonanţele ilegale, modifică sau completează ordonanțele neîntemeiate ale
organului de urmărire penală;
   9) retrage motivat cauza penală de la ofiţerul de urmărire penală şi preia urmărirea penală sau
transmite cauza conducătorului organului de urmărire penală pentru desemnarea altui ofiţer de
urmărire penală pe cauza dată;
   10) efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei;
   14) dă indicaţii în scris cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor
speciale de investigaţii în vederea căutării persoanelor care au săvîrşit infracţiuni;
Totodată conform art. 52 CPP, sabileşte atribuţiile procurorului în cadrul urmăririi
penale.
Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului penal, şi deci terbuie să depună
cerere de abţinere sau poate fi recuzat:
1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33 CPP.
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie
o piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale.

Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează:

 în cursul urmăririi penale – de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General – de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie.
 în cursul judecării cauzei – de către instanţa care judecă cauza penală.
Conform art. 54 Cod de procedură penală hotărîrea asupra recuzării nu este susceptibilă de
a fi atacată.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui procuror pot fi transmise altui procuror în
cazul:
1. transferului, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a procurorului,
potrivit legii;
2. absenţei procurorului, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care
împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor
participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de
administrare a probelor.
În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant, care, la indicaţia
procurorului efectuează următoarele acţiuni, conform art. 541 CPP:

    Articolul 53. Atribuţiile procurorului în instanţa de judecată

    (1) La examinarea cauzei penale în instanţa de judecată, procurorul are următoarele atribuţii:
    1) reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele acuzării;
    2) participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare
pentru confirmarea acuzării, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în
timpul dezbaterilor judiciare;
    3) cere de la instanţa de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai
gravă şi a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătoreşti, se constată că inculpatul a
săvîrşit şi alte infracţiuni, iar probele sînt insuficiente;
    4) modifică încadrarea juridică a infracţiunii săvîrşite de inculpat dacă cercetările judiciare
confirmă că inculpatul a săvîrşit această infracţiune;
    5) face demers în instanţa de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen
prevăzut de prezentul cod pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă inculpatului în
cazul efectuării incomplete a urmăririi penale;
    6) dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea unor acţiuni
procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracţiuni;
    7) dispune, printr-o ordonanţă, aducerea silită în instanţa de judecată, în condiţiile art.199, a
persoanelor incluse în lista prezentată instanţei, precum şi a persoanelor solicitate pentru
administrarea probelor noi sau suplimentare;
   Articolul 531. Procurorul ierarhic superior
  (1) Procuror ierarhic superior este:
    a) pentru procurorii din procuratura teritorială – procurorul-șef al procuraturii teritoriale sau
adjunctul acestuia, conform competențelor stabilite;
     b) pentru procurorii din procuratura specializată – procurorul-șef al procuraturii specializate
sau adjunctul acestuia, conform competențelor stabilite;
    c) pentru procurorii-şefi adjuncţi ai procuraturilor teritoriale – procurorul-şef al procuraturii
teritoriale;
    d) pentru procurorii-şefi adjuncţi ai procuraturilor specializate – procurorul-şef al procuraturii
specializate;

    Articolul 54. Abţinerea sau recuzarea procurorului

    (1) Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului în cauza penală:
    1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33, care se aplică în mod
corespunzător;
    Articolul 541. Consultantul procurorului
   (1) În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant.
   (2) La indicaţia procurorului, consultantul:
a) elaborează proiecte de acte procesuale;
b) acordă asistenţă procurorului la efectuarea acţiunilor procesuale.
(3) Consultantul procurorului activează sub conducerea acestuia şi nu este în drept să efectueze
acţiuni procesuale.
    (4) Consultantul este obligat să păstreze secretul profesional, confidenţialitatea asupra faptelor
şi informaţiilor care i-au devenit cunoscute în exercitarea atribuţiilor care îi revin şi poartă
răspundere, conform legii, pentru acţiunile ilegale săvîrşite în exerciţiul funcţiei.
    [Art.541 în redacția LP152 din 01.07.16, MO245-246/30.07.16 art.517; în vigoare 01.08.16]
  
  Articolul 55. Organul de urmărire penală şi atribuţiile lui
    (1) Urmărirea penală se efectuează de către ofiţerii de urmărire penală desemnaţi ai organelor
de urmărire penală prevăzute în art.56.
    (2) Organele de urmărire penală efectuează sau dispun acţiuni de urmărire penală în condiţiile
prezentului cod.
    (3) Organul de urmărire penală are, de asemenea, obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.
    (4) Dacă există indici ai infracţiunii, organul de urmărire penală, concomitent cu înregistrarea
sesizării despre aceasta, porneşte procesul de urmărire penală şi, călăuzindu-se de dispoziţiile
prezentului cod, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei şi fixării
probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, ia măsuri în vederea asigurării acţiunii
civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit.
    (5) Organul de urmărire penală anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi
despre începerea acţiunilor de urmărire penală.
   
Organele de urmărire penală
Organul de urmărire penală. La efectuarea urmăririi penale, alături de procuror, participă
şi ofiţării de urmărire penală ai organelor de urmărire penală prevăzute în art.56 CPP.
 Potrivit art.55 CPP, organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative
de investigaţii, de a efectua acţiuni de urmărire penală, prevăzute de CPP, în scopul descoperirii
indiciilor infracţiunii şi persoanelor care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice, care pot fi
folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitote cu legislaţia
procesual penală.Oganul de urmărire penală are, de asemena, obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.
Urmărirea penală este exercitată de către procurori, ofiţeri de urmărire penală din:
MAI, SIS, Departamentul Vamal, Centrul Naţional Anticorupţie, numit în modul stabilit de lege
şi care acţionează în limitele competenţei sale.
Dacă există indicii infracţiunii, OUP concomitent cu înregistrarea sesizării despre
aceasta porneşte procesul de urmărire penală şi călăuzindu-se de dispoziţiile legii procesual
penale, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor, care
confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, i-a măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a
unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit, la fel anunţă imediat procurorul despre
infracţiunea săvîrşită şi despre începerea acţiunilor de urmărire penală.
Articolul 56. Conducătorul organului de urmărire penală.
în cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire penală le execută
ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Vamal, Centrul Naţional
Anticorupţie, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.
Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a
acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea sub
toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a
sesizărilor despre săvîrşirea inracţiunilor. Acesta are următoarele atribuţii:
Conducătorul organului de urmărire penală coordonează activitatea ofiţerilor de urmărire
penală şi acordă asistenţă metodică şi ajutor practic la efectuarea urmăririi penale, contribuie la
obţinerea datelor şi materialelor necesare, ia măsuri în vederea executării în termen a misiunilor
ofiţerilor de urmărire penală privind efectuarea măsurilor speciale de investigaţii.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior este în drept să solicite
organului ierarhic inferior cauzele penale pentru control.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic inferior este obligat să pună la
dispoziţia conducătorului organului de urmărire penală ierarhic superior cauza penală pentru
control, aducînd în prealabil acest fapt la cunoştinţa procurorului care conduce urmărirea penală.
Indicaţiile conducătorului organului de urmărire penală în cauze penale se dau în scris
ofiţerului de urmărire penală sau, după caz, conducătorului organului de urmărire penală ierarhic
inferior, poartă caracter obligatoriu şi sînt executorii, cu excepţia cazurilor în care au fost
contestate imediat şi au fost anulate de procurorul care conduce urmărirea penală sau, respectiv,
de procurorul ierarhic superior.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui ofiţer de urmărire penală pot fi transmise
altui ofiţer de urmărire penală în cazul:
1. transferării, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a ofiţerului de
urmărire penală, potrivit legii;  
2. absenţei ofiţerului de urmărire penală, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa
şi care împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor
participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de
administrare a probelor.
Potrivit art. 57 CPP, ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului, în
limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte acţiuni
prevăzute expres de lege.
În conformitate cu prevederile alin.2 al art.57 CPP, ofiţerul de urmărire penală are atribuţii
 În exercitarea atribuţiilor procesuale, ofiţerul de urmărire penală decide, în mod
independent, cu privire la orientarea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
cu excepţia cazurilor cînd legea prevede încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea acestora de
către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Ofiţerul de urmărire penală se
supune prevederilor CPP şi indicaţiilor scrise ale procurorului şi ale conducătorului organului de
urmărire penală. Orice imixtiune în activitatea ofiţerului de urmărire penală este interzisă.
Dacă nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de urmărire penală
ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală
o va contesta imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, înaintînd procurorului care conduce urmărirea
penală sau, respectiv, procurorului ierarhic superior materialele aferente şi obiecţiile sale scrise.
Contestarea indicaţiilor privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, adresată
procurorului care conduce urmărirea penală sau, după caz, procurorului ierarhic superior, nu
suspendă executarea lor.
Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua acţiuni de urmărire penală dacă există cel
puţin una din circumstanţele indicate la art. 33 alin. (2) CPP. Nu constituie temei de recuzare
efectuarea de către ofiţerul de urmărire penală a acţiunilor de urmărire penală pe cauza dată.
Dacă există motive de recuzare, ofiţerul de urmărire penală este obligat să întocmească declaraţia
de abţinere de la efectuarea urmăririi penale. Pentru aceleaşi motive, ofiţerul de urmărire penală
poate fi recuzat şi de ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă învestiţi cu asemenea drept
prin prevederile CPP.
Ofiţerul de urmărire penală trimite, fără a întrerupe activitatea procesuală, în decurs de 24
de ore, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare procurorului care conduce urmărirea
penală. Procurorul care conduce urmărirea penală va decide, în condiţiile legii, prin ordonanţă, în
decurs de 72 de ore, asupra recuzării/abţinerii. Ordonanţa de abţinere sau recuzare a ofiţerului de
urmărire penală este irevocabilă. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, procurorul care a
examinat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare stabileşte în ce măsură se menţin actele
îndeplinite ori măsurile dispuse. Ordonanţa se remite conducătorului organului de urmărire
penală care desemnează un alt ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale.

Victima
Victima. (art. 58 CPP) Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin
infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Potrivit art.17 Cod Civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii.
Conform art. 55 din Cod Civil persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să
exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii,
poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca urmare a
săvîrşirii unei infracţiuni.
Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse
drepturilor sale personale nepatrimoniale (de exemplu, reputaţiei, onoarei etc.) sau ca urmare a
provocării unei suferinţe morale (de exemplu, moartea unei persoane apropiate).
Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse
vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (de exemplu, cauzarea de leziuni corporale etc.).
Daună materială este paguba adusă unui drept patrimonial (de exemplu, de proprietate).19
Unul din drepturile centrale ale victimei constă în înregistrarea imediată a sesizării despre
infracţiune.

1919
Igor Dolea, Dumitru Roman , Vasile Rotaru , Sergiu Ursu ,, Drept Procesual Penal’’ –partea generală , Ed.
Cartier, Chişinău 2005, pag.189-190.
 Organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv cea declarată oral, eliberează
imediat victimei un certificat, în care se vor conţine date privitoare la numărul de înregistrare,
numele, prenumele petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a
primit sesizarea, denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi
timpul cînd acestea au fost înregistrate.
Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei,
indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune
deasemenea de următoarele drepturi:
Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP şi alte acte normative.
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP. Drepturile
victimei decedate sînt preluate de succesorii ei.
Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Victima minoră în
vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale privind infracţiunile cu caracter sexual,
privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei
sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101 CPP.
În cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau
în care statul deţine cota parte, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

Partea vătămată (art. 59 CPP) este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin
infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii,
cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune va fi considerat
parte vătămată fără acordul său.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire
penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.
Partea vătămată poate fi recunoscută numai după începerea urmăririi penale. În faza
judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută.
Partea vătămată dispune de drepturile prevăzute de art. 60 CPP,
În cazul în care partea vătămată este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile
acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la partea vătămată fără acordul ei pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării părţii vătămate sau riscul violării drepturilor omului.
Partea vătămată este audiată în condiţiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea
martorului. Partea vătămată minoră în vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale
privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum
şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101.
Partea civilă
Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a constata că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau
moral, care a depus la OUP sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a
bănuitului, învinuitului, inculpatului sau persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru
faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal, dacă
volumul prejudiciului este incontestabil. Acţiune civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă
a inculpatului, precum şi părţii responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale prin
constatarea persoanei vătămate ca parte civilă. Constituirea ca parte civilă nu se poate face decît
în vederea reparării pagubelor pricinuite prin infracţiune. Dobîndirea calităţii de parte civilă cere
îndeplinirea unor condiţii dintre care enumerăm doar două: existenţa unui prejudiciu material
cauzat prin infracţiune şi manifestarea de voinţă a persoanei vătămate pentru a fi despăgubită în
procesul penal. Calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei respective de a participa în
aceiaşi cauză şi în calitate de parte vătămată, însă oricînd poate renunţa la calitatea de parte
civilă, fără aşi pierde calitatea de parte vătămată. Partea civilă este titulară de drepturi şi
obligaţiuni (art.62 CPP RM).

Printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în Constituţie se enumără şi

dreptul la apărare, astfel în art. 26. alin (3) al Constituţiei este specificat că „în tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. În capitolul I
al titlului I al CPP RM , întitulat „Principii de bază”, se menţionează (art. 17 al.3,4), „că OUP şi
instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică
calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu independent de aceste organe.
La audierea părţii vătămate şi a martorului, OUP nu este în drept să interzică prezenţa
avocatului invitat de persoana audiată, în calitate de reprezentant”. În cadrul raporturilor juridice
procesual penale, OUP se află într-o situaţie superioară faţă de inculpat, datorită pregătirii
profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie, legea, prin intermediul
dreptului la apărare dă dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului să fie ajutat, sfătuit şi
îndrumat de un profesionist în materie, adică de un avocat.
Reieşind din cele expuse rezultă, că apărarea este activitatea procesuală reflectată în
drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organului de urmărire penală
Bănuitul
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune
pînă la punerea sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din
următoarele acte procedurale:
- prin procesul verbal de reţinere;
- ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;
- ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit;
OUP nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:
- persoana reţinută mai mult de 72 ore;
- persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă
de libertate mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa despre
aplicarea măsurii preventive;
- persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această
calitate mai mult de 3 luni.
La momentul expirării unui termen mai sus indicat OUP este obligat să elibereze
bănuitul reţinut sau să revoce în modul stabilit de lege măsura preventivă aplicată în privinţa lui,
dispunând scoaterea lui de sub urmărirea penală sau punerea lui sub învinuire, în cazul cînd
bănuielile în săvîrşirea infracţiunii nu sau confirmat, OUP sau instanţa sunt obligaţi să elibereze
bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă la expirarea
termenelor, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire. Din momentul eliberării reţinutului,
revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori după caz anulării ordonanţei de
recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui de sub urmărirea, sau din momentul emiterii de
către organul de UP a ordonanţei de punere sub învinuire, calitatea de bănuit încetează.
Interogarea persoanei bănuite în calitate de martor se interzice.
Conform art. 64 alin.2 sunt specificate Drepturile şi obligaţiile bănuitului. OUP îi asigură
bănuitului posibilitatea să-şi exercita dreptul la apărare pentru toate mijloacele şi metodele care
nu sînt interzise de lege. Bănuitul are dreptul:
- să ştie de ce este bănuit, să fie: imediat după reţinere informat în prezenţa apărătorului
despre conţinutul bănuielii:
- să primească în scris informaţie de la persoana care la reţinut despre drepturile sale.
- să primească copia hotărârii sau procesul verbal de reţinere.
- să primească consultaţie juridică de la apărător pînă la prima audiere.
- în caz dacă nu poate plăti apărătorul să i se acorde avocat din oficiu.
- să aibă întrevederi confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor.
 - dacă acceptă să fie audiat la cererea sa să fie audiat în prezenţa apărătorului.
- să recunoască fapta de săvârşirea căreia este bănuit şi să încheie acordul de
recunoaştere a vinovăţiei.
- să facă declaraţii sau să refuze.
- să participe la acţiunile procesual de unul singur sau fiind asistat de apărători la
solicitarea sa sau să refuze de a participa la ele.
- să anunţe imediat dar nu mai târziu de 6 ore rudele despre locul unde este reţinut.
- să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorul de
instrucţie, interpretul traducător, să înainteze cereri.
- să ia cunoştinţă cu procesule verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu
participarea sa şi să ceară complectarea lor.
- să fie informat de toate hotărârile care se primesc şi se referă la drepturile sale.
- să atace acţiunile şi hotărârile OUP.
- să retragă orice plângere a sa sau apărătorului.
- să se împace cu partea vătămată.
- să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile OUP sau instanţei.
- să fie reabilitat în cazul cînd nu s-a confirmat bănuiala.
Bănuitul nu poară răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţie denunţului intenţionat
fals despre săvârşirea infracţiunii de către o persoană care de fapt nu a săvârşit-o.
Obligaţiile bănuitului
- să se prezinte la citirea OUP sau instanţei
- să accepte în caz de reţinere a fi supun examinării corporale şi percheziţiei corporale.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la bănuit fără acordul acestuia pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării bănuitului sau riscul violării drepturilor omului.
- să fie expus expertizei judiciare.
- drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui legal.
Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual penală.

Învinuitul şi inculpatul
Învinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis în conformitate cu prevederile legii,
o ordonanţă de punere sub învinuire. Înţelegerea noţiunii de învinuit necesită analizarea
etimologică cuvîntului. Originea acestuia este slavonă şi desemnează persoana aflată în „vină",
în „greşală". Asocierea vinovăţiei, greşeli cu infracţiunea este determinată şi de faptul că în
legiuirile feudale infracţiunea era denumită „vină”. Activitatea de tragere la răspundere penală
pentru săvîrşirea unei infracţiuni se poate desfăşura numai faţă de o persoană fizică, persoana
juridică nu poate avea calitatea de învinuit.
Persoana pierde calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa ei a fost încetat
procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală. Inculpat se numeşte învinuitul în
privinţa căruia cauză a post trimisă în judecată. Conceptul de „inculpat” a fost preluat din limba
franceză şi este de origine latină desemnînd persoana aflată în greşeală. Premiza apariţiei calităţii
de inculpat presupune încălcarea legii penale prin comitere unei infracţiuni. Persoana în privinţa
căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă este o sentinţă de condamnare, în
cazul sentinţei de achitare persoana se numeşte achitat.
Actul procedural prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub
învinuire (art.281 CPP). Cît priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de către procuror în
prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub
învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.
Învinuitul, iar după caz inculpatul sunt titulari de drepturi şi obligaţiuni prevăzute de
legea procesual penală (art.66 CPP) şi anume:
- dreptul la apărare, prin toate mijloacele neinterzise de lege;
 - să ştie pentru ce faptă este învinuit;
- să primească de la OUP imediat după reţinere sau punere sub învinuire
informaţie în scris privind drepturile sale, inclusiv drepturile de a tăcea şi nu mărturisi împotriva
sa;
- în caz de reţinere să primească consultaţie de la apărător pînă la prima audiere;
- în timp de 72 ore după reţinere să fie adus în faţa unui judecător, să fie judecat în
termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;
- să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a -1 plăti, să fie
asigurat cu un avocat din oficiu, să renunţe la apărător şi să se apere singur;
- să aibă intervederi cu apărătorul, confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor;
- să recunoască învinuirea ce se aduce şi să încheie acordul de recunoaştere a
vinovăţiei;
- să participe la efectuarea acţiunilor procesuale de unul singur sau asistat de apărător la
solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;
- să anunţe rudele despre locul unde este deţinut sub arest;
- să prezinte mijloacele de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi pentru cercetare
în şedinţa de judecată;
- să ceară recuzarea persoanei care efectuează UP, judecătorului, procurorului,
expertului, interpretului, traducătorului şi grafierului;
- să înainteze cereri;
- să facă cunoştinţă de procesele verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu
participarea lui şi să ceară completarea lor;
- să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;
- după terminarea UP să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să facă notiţe, copii,
să facă cereri de completare a UP;
- să atace în modul stabilit de lege acţiunile şi hotărîrile OUP sau ale instanţei de
judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale ordinară de atac;
- să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;
- să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de CPP;
- să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi
în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;
- să ceară să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de UP sau ale instanţei de judecată.
Învinuitul, inculpatul nu poate răspunde pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în
care el a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care de fapt
nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub jurămînt.
Învinuitul inculpatul, după caz este obligat:
- să se prezinte la citirea organului de urmărire penală sau a instanţei;
- fiind reţinut să accepte să fie supus examinării corporale şi percheziţiei corporale;
- să accepte necondiţionat controlul medical, dactiloscopic, fotografierea, să dea
posibilitatea să i se ia proba de sînge şi eliminări ale corpului;
- să fie supus expertizei judiciare;
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţă
fără învoirea preşedintelui şedinţei.
Învinuitul şi inculpatul au şi alte drepturi prevăzute de CPP (art.66). în conformitate
cu Legea procesului penal, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de
reprezentantul lui legal.

Apărătorul
Printre drepturile fundamentale înscrise în Constituţie se numără şi dreptul la apărare.
Partea acuzării reprezintă în numele statului are dreptul şi interesul ca inculpatul să fie pedepsit
în raport cu vinovăţia sa, dar în acelaşi timp şi acesta are dreptul şi interesul să-şi dovedească
nevinovăţia sau adevărata vinovăţie.
În cadrul raporturilor juridice procesual penale OUP se află într-o situaţie superioară
faţă de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această
situaţie, legea pentru intermediul dreptului la apărare dă dreptul persoanei vinovate să fie ajutat,
sfătuit şi îndrumat de un specialist în materie, adică de un avocat. Potrivit legii, dreptul la apărare
îl au toate părţile care participă în procesul penal.
Din cele mai sus relatate putem conchide, că apărarea este activitatea procentală
reflectată în drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organelor juridice, (p.3 art.6 CPP).
Potrivit normelor procesuale, calitatea de apărător o poate avea numai un avocat care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a exercita această profesie. Pentru realizarea unei
apărări eficiente şi solide, avocatul trebuie să posede o temeinică pregătire juridică, o logică
strînsă conştiinciozitate în pregătirea pledoariei şi nu în ultimul rînd o vastă cultură generală.
Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure,
pe bază profesională, acordarea şi asistenţa juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în
scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului
la înfăptuirea justiţiei.
Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de
avocat în bază de licenţă eliberată conform legii. Conform art.8 al Legii R.Moldova cu privire la
avocatura, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul
de a participa la urmărirea penală şi la dezbaterile judiciare, de a se pronunţa, şi de a acţiona în
numele clientului său şi / sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Avocat poate fi cetăţeanul R.Moldova, cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în
drept care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut
examenul de calificare. Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă
interesele bănuitului învinuitului, inculpatului îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege. În calitate de apărător în procesul penal pot participa:
1. Avocatul.
2. Alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.
3. Un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un
avocat din Republica Moldova.
Persoanele mai sus nominalizate capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au
asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acestuia, iar
avocaţii numiţi din oficiu - din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire
penală sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul
de avocaţi. Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în această
calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care:
- nu este avocat, sau nu este abilitat prin lege cu atribuţii de apărător;
- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţe judecătoreşti;
- a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie
cu interesele persoanei pe care o apără;
- se află în legături de rudenii sau relaţii de subordonare cu persoanele ale cărui
interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el (rudă sau subalterne al părţii
vătămate);
- a participa mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană
care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător martor.

Apărătorul încetează participarea în cauză dacă:

- persoana pe care o apără a renunţat la el sau a refuzat contractul cu el, sau i-a
suspendat împuternicirile;
- nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;
- OUP s-au instanţa 1-a înlăturat de la participarea în această cauză, sau
a admis cererea bănuitului, învinuitului inculpatului de renunţare la apărător.
 În cazul în care OUP nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului inculpatului la
apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la această cauză.
Drepturile şi obligaţiile apărătorului
Apărătorul în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interese le apără are
dreptul:
- să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;
- să participe la efectuarea de către OUP a acţiunilor procesuale şi la toate acţiunile
procesuale efectuate la solicitarea sa;
- să explice drepturile persoanei apărate şi să atenţioneze OUP asupra încălcărilor legii
comise de el:
- să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal
şi cercetate în şedinţa de judecată;
- să ceară diferite recuzări;
- să înainteze cerere;
- să ia cunoştinţă cu procesele verbale ale acţiunilor petrecute cu participarea lui şi să
ceară completarea lor;
- să ia cunoştinţă cu materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi
penale, să facă notiţe, copii;
- să participe la şedinţele de judecată în toate instanţele;
- să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale a participanţilor la proces;
- să-i fie compensată cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesată
căreia le apără sau în cazurile legii din bugetul statului să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul
inculpatul fără a i se limita numărul şi durata lor;
- să participe la orice acţiune procedurală efectuată cu participarea persoanei pe care o
apără sau însuşi apărătorul;
- să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul OUP pentru
confirmarea reţinerii şi necesitatea arestării.

Apărătorul nu este în drept să interprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei

care o apără, să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea
apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără.
Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze
următoarele acţiuni:
- să declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;
- să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;
- să recunoască acţiunea civilă;
- să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;
- să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

Apărătorul este obligat să:

- să se prezinte la chemarea OUP sau instanţei;
- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului OUP şi ale preşedintelui şedinţei
de judecată;
- să nu părăsească sala de şedinţă pînă la anunţarea întreruperii, fără permisiunea
preşedintelui şedinţei;
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţi prevăzute de Legea procedurii penale (art.68
CPP). Cazurile de participare obligatorii a apărătorului în procesul penal. Participarea
apărătorului la procesul penal este obligatoriu în cazul în care:
- acesta o cere bănuitului, învinuitului, inculpatul;
- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul din cauza defectelor sale fizice,
psihice, mintale nu se poate apăra singur;
 - bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă suficient limba în care se desfăşoară
procesul;
- în cazul minorilor;
- în cazul militarilor în termen;
- în cazul incriminării unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave;
- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este deţinut în stare de arest, sau este
trimis la expertiza judiciară în condiţii de staţionar;
- în cazul cînd interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi
cel puţin unul din ei este asista de apărător;
- cînd în cauza respectivă participă apărătorul partea vătămată sau civilă;
- cînd interesele justiţiei ce participarea lui;
- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile;
- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării persoanei decedate la
momentul examinării cauzei.

Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:

- bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestui în condiţiile legii;
- bănuitul învinuitul inculpatul i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea UP cu privire la:
reţinere, arest, punere sub învinuire, trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de
staţionar;
- bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din
partea rudelor sau altor persoane - în cazul prevăzut de lege.
Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea
unui anumit apărător, însă pot cere înlocuirea apărătorului în cazul cînd ultimul nu poate să se
prezinte în cadrul reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului, adică nu
poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării, dacă se
constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care
este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea
normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în
cauză.
Persoana care pretinde să participe în cauză în calitate de apărător, dar nu prezintă
documentele cei confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la
desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, faptă ce se adoptă prin hotărîre motivată.
Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului inculpatului de a-şi exercita el
singur apărarea fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare la apărător
se anexează la materialele cauzei. Organul de urmărire penală nu este în drept să accepte
renunţarea la apărător dacă interesele justiţiei o cer. Înlăturarea apărătorului din procesul penal se
efectuează în cazurile şi ordinea prevăzută de lege (art.72 CPP).
Partea civilmente responsabilă
În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală, sau astfel
spus, nu pot fi sancţionate penal decît acele persoane, care au comis infracţiuni. În planul
dreptului civil însă există posibilitatea că răspunderea pentru o anumită faptă care a generat un
anumit prejudiciu, să revină şi altor persoane decît cele ce au comis fapta, din acest punct de
vedere a apărut necesitatea obiectivă, ca şi în drept procesual penal, să existe o parte care
răspunde numai din punct de vedere civil, denumită parte civilmente responsabilă.
Partea civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care în baza
legii, sau conform acţiunii civile înaintate în proces penal, poate fi supusă răspunderii: materiale
pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului. Recunoaşterea că partea
civilmente responsabilă se face prin hotărârea OUP sau instanţei.
Partea civilmente responsabilă are în proces penal aceiaşi poziţie ca şi inculpatul fiind
subiect pasiv al acţiunii civile şi poate fi obligată la plata despăgubirilor numai pentru daunele
provocate de fapta penală respectivă, nu şi pentru alte obligaţii ale inculpatului cum ar fi spre
exemplu plata unei pensii alimentare.
Ca părţi civilmente responsabile pot şi recunoscuţi părinţii, tutorii, curatorii şi alte
persoane precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă
răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.
Introducerea în proces penal a părţi: civilmente responsabile poate avea loc de la
momentul pornirii procesului penal, cît şi în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată.
Drepturile şi obligaţiile părţi civilmente responsabile sunt desemnate în art. 74 CPP

Reprezentanţii şi succesorii procesuali.

Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal, presupune participarea în primul rînd a

părţilor (ca subiecţii procesuali principali) la activităţile ce trebuiesc îndeplinite. Cînd părţile nu
pot fi prezentate la una sau mai multe activităţi sau chiar absenţa cu totul, drepturile şi
obligaţiunile acestora sunt preluate de alţi subiecţii procesuali. După modul în care aceşti
subiecţii procesuali intervin în procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe
care le au aceştia pot fi succesori, reprezentanţi. Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei
vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Desfăşurarea activităţilor procesual penale presupune participarea activă în cauză a
părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit. Totuşi sînt situaţii
cînd părţile nu pot fi prezente la activităţile procesuale penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze
cursul. În asemenea cazuri (cînd părţile lipsesc), pentru a da continuitate poziţiei acestora legea
permite ca ele să fie reprezentate. De aici rezultă că reprezentantul este persoana
împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi
interesul unei părţi din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile
procesual penale.
Reprezentarea poate fi de două feluri: legală sau obligatorie şi voluntară sau
convenţional.
Reprezentant legal este acea persoană desemnată de lege să participe în proces în locul
părţii interesate care nu are dreptul de a participa în proces nemijlocit ci numai prin intermediul
reprezentantului său legal. Spre exemplu, o persoană juridică nu poate participa în procesul penal
în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decît prin intermediul
reprezentantului ei legal, sau cazul persoanei lipsite de capacitate se exerciţiu care participă în
proces în latură penală cît şi latură civilă numai prin reprezentantul legal.
Reprezentantul convenţional (reprezentant) este acea persoană care desfăşoară
activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale şi aceasta are loc în temeiul unui
acord de voinţă, a unei convenţii de mandat între parte şi persoană care o reprezintă în proces.
Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului - sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în procesul penal
interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.
În cazul în care victima, persoana vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au
reprezentanţii legali din numărul persoanelor menţionate, organul de UP sau instanţa numeşte
din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară. În cazul admiterii ca reprezentant legal
prioritate are acea candidatură care este susţinută de majoritatea reprezentanţilor. Calitatea de
reprezentant legal încetează odată cu atingerea majoratului de către partea reprezentată şi
dobândirea de către aceasta a capacităţii depline de exerciţiu. Reprezentanţii legali ai victimei,
persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului admişi în proces penal
au drepturi şi obligaţii prevăzuţi de Legea procesual penală, (art. 78) pe care le exercită personal.
 Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente
responsabile
Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente
responsabile, sunt persoanele împuternicite de către acestea să se reprezinte interesele în cursul
desfăşurării procesului în cauza penală. În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile la proces penal pot participa avocaţi şi alte persoane
împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv prin
procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice recunoscută ca parte civilă sau
civilmente responsabilă se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.
Calitatea respectivă dispare la dispoziţia temeiurilor de a menţine persoana în calitatea
respectivă, prin hotărîrea organului UP, instanţei sau în cazul cînd persoanele care le-au
împuternicit suspendă atribuţiile lui, sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe
în confirmări оn aceasta calitate. În cazul civiliment părţile au mai mulţi reprezentanţi OUP sau
instanţa sunt în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau
în voinţă de judecată pînă ea nu reprezentant.
Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul are drepturi în
obligaţii prevăzute de LPP (art.80). înlăturarea din procesul penal a reprezentantului se
efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului prevăzute în art. 72 şi aplicate în mod
corespunzător.

Succesorii părţii vătămate sau a părţii civile

În procesul penal succesoral părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una din
rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercită drepturile şi obligaţiile părţii vătămate
decedate sau care, în urma infracţiunii a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa.
Succesor al p. vătămate sau al p. civile nu poate fi recunoscută persoana ruda ei apropiată căreia i
se incubină cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral p. vătămate.
Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al p. vătămate sau civile o decide procurorul
care conduce urmărirea penală sau instanţa de judecată cu condiţie că ruda apropiată solicită
aceasta calitate. în cazul cînd mai multe rude apropiate solicită această calitate, decizia de a alege
succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată.
Pe parcursul urmăririi penale dacă se constată lipsa temeiurilor de menţine persoana în
această calitate, OUP sau instanţa prin hotărâre motivată încetează participarea acestei la proces
în calitate de succesor. Succesorii pot fi ascultaţi în calitate de martor şi participă în locul părţii
respective la procesul penal. În orice moment pot renunţa lor aceste împuterniciri.

5. Alte persoane participante la procesul legal

Asistentul procedural
Asistentul procedural este persoana fizică care nu are interes personal în cauză, nu este
angajat al OUP şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere, la fel la reconstituirea
faptei şi efectuarea experimentului cînd prezenţa lui este necesară. În conformitate cu prevederile
art. 82 CPP al Republicii Moldova asistentul procedural este titularul de drepturi şi obligaţiuni.
Asistentul procedural este obligat:
- să se prezinte la citarea organului respectiv;
- să comunice de (raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii
respective;
- să îndeplinească indicaţiile OUP;
- să nu părăsească fără învoire locul efectuării acţiunii procesuale ;
- să facă obiecţii, să semneze procesul verbal al acţiunii efectuate şi să refuze de a-1
semna dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul verbal;
- să nu dea publicităţii circumstanţele care i-au devenit cunoscute în rezultatul
efectuării acţiunii.
Asistentul procedural are dreptul:
 - să asiste de la începutul pînă la terminarea acţiunii;
- să i-a cunoştinţă de procesul verbal al acţiunii;
- pe parcurs şi la finalizare să facă obiecţii referitor la cele efectuate, care urmează a fi
înscrise în procesul verbal;
- să semneze numai acea parte a procesului care este percepută de el;
- să primească repararea cheltuielilor suportate şi repararea prejudiciului cauzat prin
acţiunile nelegitime ale OUP.
Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sal impune răspunderea
prevăzută de lege. Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţiuni prevăzute de lege.

Grefierul
Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti care nu are interes
personal în cauză şi întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile
părţilor şi altor martori. În conformitate cu prevederile art. 83 al CPP al RM grefierul are
următoarele drepturi şi obligaţiuni:
- să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea în
procesul verbal a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea
preşedintelui.
- să expună complet şi exact în procesul verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de
judecată cererile demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor
participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau după caz
anexate la procesul verbal.
- să întocmească procesul verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de lege.
- să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată.
- să nu divulge datele şedinţei de judecată închisă.
Grefierul poartă răspundere penală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului
verbal al şedinţei de judecată la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei
persoane în ceia ce priveşte conţinutul înscrierilor оn procesul verbal. Grefierul are şi alte
drepturi şi obligaţii prevăzute de lege. Procesul verbal al şedinţei de judecată se întocmeşte în
scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului verbal, poate fi utilizată stenografierea,
înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul verbal iar stenograma,
înregistrările audio sau video se anexează la procesul verbal. Procesul verbal se întocmeşte în
conformitate cu prevederile art. 336 CPP, se redactează de grefier în termen de 48 ore de la
terminarea şedinţei de judecată şi se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier. Recuzarea
grefierului se face în ordinea art. 84 CPP. Grefierul nu poate participa în procedură în cauza
penală:
- dacă există circumstanţe prevăzute de art. 33 CPP. dacă nu este în drept să fie în
această calitate în baza legii sau a şedinţei judecătoreşti.
- dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de
serviciu cu vreuna din părţi, dacă se constată incompetenţa lui.

Interpretul, traducătorul.
Interpret - este persoana invitată în procesul penal de organele competente, care reduce
oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel
înţelegerea dintr-o două sau mai multe persoane.
Traducător - este persoana care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta.
Interpretul traducătorul este de semnat în această editate de către OUP sau instanţa,
poate fi numit din rândurile persoanelor propuse de către participanţii procesului penal.
Interpretul, traducătorul poartă răspundere penală pentru traducerea intenţionat greşită sau pentru
eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale.
Drepturile şi obligaţiile interpretului traducătorului sînt prevăzute de art. 85 CPP:
Recuzarea interpretului în procedura în cauza penală ea tace în conformitate cu prevederile şi în
cazurile prevăzute în art. 86 CPP. Recuzarea interpretului traducătorului se soluţionează de către
OUP sau instanţă şi hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

Specialistul
Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi
este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege pentru a contribui la stabilirea
adevărului. Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru
acordarea ajutorului necesar OUP sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie
concluzia expertului.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţa a unui concluzii false specialistul poartă răspundere
penală conform art. 312 CP Republicii Moldova.
Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP. Drepturile şi obligaţiile specialistului sunt
prevăzute de prevederile art. 87 CPP.

Expertul
Expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu
şi este abilitată, în modul stabilit de lege să facă o expertiză. Expertul este persoana numită
pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de CPP care nu este interesată în rezultatele
cauzei penale şi care aplicând cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte
domenii, prezintă rapoarte în baza acestora. Pentru prezentarea cu buna ştiinţă a concluziilor
false expertul poartă răspundere în conformitate cu art. 312 CPP.
Drepturile şi obligaţiile expertului în procesul penal sunt prevăzute de prevederile art.8
8 CPP.

Martorul
Martorul este persoana citată în această calitate de OUP sau instanţă, precum şi
persoana care face declaraţii în modul prevăzut de lege în calitate de martor. Ca martor pot fi
citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează a fi constatată
în cauză. Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale a rudelor sale
apropiate.
Nu pot fi citate şi ascultaţi în calitate de martori:
- persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă
just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi
juste.
- apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi - pentru constatarea unor date care le-
au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în
legătură cu acordarea acestei persoane care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în
legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi a părţilor.
- judecătorul, procurorul reprezentantul OUP, graficul cu privire la circumstanţele
care i-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor procesuale, cu
excepţia cazurilor de reţineri în flagrant delict.
- jurnalistul - pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a
nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.
- slujitorii cultelor referitor la circumstanţelor care le-am devenit cunoscute în
legătură cu exercitarea atribuţiilor lor.
- medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală referitor la
viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.
În cazuri excepţionale medicul de familie, jurnalistului şi persoanele care cunosc o
anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de
reprezentanţi ei părţilor, pot fi citaţi şi ascultaţi în calitate de martori numai în cazul cînd această
informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de
grave excepţional de grave. În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană
este capabilă să înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în
privinţa lor declaraţii juste, OUP iar la cererea părţilor şi instanţa pot invita om expert. În caz de
ne prezentare a martorului la citaţie făcută de organele competente fără motiv întemeiate el poate
fi supus aducerii silit, iar în cazul refuzului sau eschivării de a face declaraţii, la fel şi în cazul
declaraţiilor mincinoase cu bună ştiinţă este pedepsit conform legislaţiei penale a RM.
Rudele apropiate, precum soţul, soţia logodnicul, logodnica, bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. OUP sau instanţa este obligată
să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură. Drepturile şi obligaţiile
martorului sunt prevăzute de prevederile art. 90 CPP RM.

Pentru a prentîmpina refuzul martorilor de a se prezenta la organele de urmărire, în vederea

relatării aspectelor pe care le cunosc în legătură cu săvîrşirea infracţiunii, legea a prevăzut pentru astfel de
cazuri anumite obligaţii.
În privita obligaţiilor martorilor, în literatura de specialitate au fost şi sunt opinii diferite. Astfel
unii autori apreciază că martorii au obligaţia generală de înjurare, obligaţia de a se prezenta la chemare,
obligaţia de a depune declaraţii şi obligaţia de a relata adevărul.
Alţi autori apreciază că martorii au obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de
răspundere la întrebările care li se adresează şi obligaţia de a declara tot ce ştie cu privire la împrejurările
cauzei. De aici rezultă că, potrivit art. 90 alin. (7), martorilor le revin două obligaţii, care pot cuprinde în
conţinutul lor toate aspectele menţionate mai sus. Astfel, martorul este obligat să se prezinte cînd este
chemat de persoana care efectuiază urmărirea penală, de instanţa de judecată şi să facă declaraţii juridice,
să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă la întrebările ce i se pun, să confirme
prin semnătură exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul - verbal al acţiunii procesuale sau anexate
la acesta.
În cazul nerespectării celor două obligaţii, martorii pot fi sancţionaţi. Astfel dacă martorul nu se
prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul
să ordone aducerea lui silită.
Încălcarea obligaţiei pe care o are martorul de a declara tot ce ştie în legătură cu faptele cauzei
atrage aplicarea unei sancţiuni penale (art.312 CPRM), pentru săvîrşirea infracţiunii de mărturii
minciunoase şi poate fi comisă chiar în etapa actelor premărgătoare urmăririi penale.
În afară de aceasta martorul mai are alte obligaţiuni care sunt reglementate de CPP al R.
Moldova art.90 alin.(7).
Astfel martorul este obligat:
1. să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a
participa la acţiuni procesuale;
2. să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă
la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale incluse în procesul - verbal
al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;
3. să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă;
4. să accepte, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
5. la cererea organului de urmărire penală, să fie supus unei expertize în condiţii de ambulator
pentru verificarea capacităţii de a înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza
respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sunt temeiuri verosimele pentru a pune la îndoială o
asemenea capacitate;
6. să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
 7. să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată;
8. să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
(1) Neexecutarea neîntemeiată de către martor a obligaţiilor sale atrage răspunederea
prevăzută de lege.
(2) Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de
urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.
(3) Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspunderea conform
art.313 din Codul penal.
(4) Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sînt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau instanţa
este obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.
Martorul are următoarele drepturi:
1. să ştie în legătură cu care cauză este citat;
2. să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
3. să înainteze cereri;
4. să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documnete, mostre pentru cercetarea
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe împotriva sa sau a rudelor sale apropiate;
5. să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de
declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale;
6. la depunerea declaraţiilor, să utilizeze documente ce conţin calcule complicate, denumiri
geografice şi altă informaţie care este dificil de a o expune din memorie, notiţe asupra amănuntelor greu
de reţinut; să ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;
7. la participarea la acţiuni procesuale din cadrul urmăririi penale să fie asistat de un apărător ales
de el ca reprezentant;
8. să scrie personal declaraţiile sale în procesul - verbal al audierii din cadrul urmăririi penale;
9. să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului cauzat de
acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau a instanţei;
10. să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau reprezentate de el însuşi în
calitate de probe, să primească documentele, ce îi aparţin, în original.
Persoana fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va reprezenta
interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţinile procesuale efectuate cu participarea sa.
Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său la organul de urmărire
penală, după ce şi-a confirmat calitatea şi împuternicirele, are dreptul:
1. să ştie în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;
2. să asiste pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe care o
reprezintă;
3. să ceară, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care participă la
audierea martorului respectiv;
4. să înainteze cereri;
5. să-i explice martorului drepturile lui şi să atenţioneze persoana care efectuiază acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;
6. să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei, interesele căreia le
reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;
7. să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceara includerea
obiecţiilor sale în procesul - verbal respectiv;
8. să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu persoana,
interesele căreia le reprezintă, au participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în
procesul - verbal respectiv.
Avocatul martorului luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună dispoziţiilor legale
ale reprezentantului organului de urmărire penală.
În concluzie orice persoană citată în calitate de martor la organul de urmărire penală dispune de
anumite drepturi şi obligaţii care trebuie respectate atît de persoanele cu acest statut cît şi de
reprezentantul organului de urmărire penală.

Reprezentantul legal al martorului minor

În calitate de reprezentanţi legali ai martorului minor pot fi părinţii, tutorii, înfietorii,
curatorii, precum şi reprezentanţii instituţiilor sub supravegherea cărora se află acestea, avocatul.
Reprezentanţii legali ai martorului minor sunt recunoscuţi prin ordonanţa motivată a OUP sau
încheierea judecăţii şi pot fi audiaţi în calitate de martori. Reprezentantul legal al martorului
minor are dreptul să ştie despre citarea de către OUP sau instanţa a persoanei interesele căreia le
reprezintă, să o însoţească şi să asiste la acţiunile procesuale cu participarea acestuia.
Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale, este
obligat:
- să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale reprezentantul legal al martorului minor
are dreptul să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă eu întrebări observaţii
îndrumări să înainteze cereri, să facă obiecţii, să ia cunoştinţă de procesul verbal al acţiunilor
procesuale la care au participat pot să invite pentru persoana interesele căreia la reprezintă un
avocat în calitate de reprezentant.

Avocatul martorului
În scopul reprezentării intereselor în OUP persoana citată în calitate de martor are
dreptul să invite un avocat, care-1 va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ea.
După confirmarea împuternicirilor sale, avocatul invitat în calitate de reprezentant al martorului
are dreptul:
- să ştie în ce cauză este citată persoana pe care o prezintă, să asiste la efectuarea
acţiunilor procesuale, să ceară recuzarea persoanelor care participă la audierea martorului să
pună întrebări, să facă îndrumări, propuneri persoanei care o reprezintă cu permisiunea OUP şi
alte drepturi prevăzute de Legea procesual penală. Avocatul martorului luînd parte la acţiunile
procesuale, este obligat să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.