MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „Procedură penală, criminalistică și securitate informațională”

Suport de curs

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA: TEORIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

1. Noţiunea identificării criminalistice.

2. Obiectele identificării
3. Genuri de identificare
4. Etapele identificării
5. Indicii identificatorii
6. Diagnostica criminalistică

CHIŞINĂU 2020
Autor: Rusnac C. doctor în dr., conf. univ.
 Criminalistica
Introducere

Identificarea criminalistică reprezintă procesul de stabilire cu ajutorul

mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei,
pe baza caracteristicilor acestuia într-un sistem unitar şi individualizat.
Parte integrantă a identificării judiciare, cercetarea criminalistică nu e chemată
să determine obiectul în sine ci să ajungă la o identificare probantă. Adică, datorită
caracteristicilor sale, obiectul care a lăsat urma poate fi identificat şi poate servi ca
mijloc de probă.
Specificul identificării criminalistice rezultă din necesitatea descoperirii unor
împrejurări cu valoare probantă, dar şi din faptul că cercetarea are loc întotdeauna
ulterior comiterii faptei(are caracter retrospectiv).
Spre deosebire de alte ştiinţe, în criminalistică are o deosebită importanţă
stabilirea identităţii, dar şi stabilirea neidentităţii prin care se infirmă o versiune
criminalistică.
Varietatea problemelor pe care le determină identificarea criminalistică în
practica judiciară, a condus la elaborarea unei teorii a identificării.
Teoria identificării criminalistice: apare ca un sistem de noţiuni, reguli şi metode
pe baza cărora se stabileşte identitatea sau neidentitatea, cuprinzând şi criteriile de
evaluare a concluziilor de identificare. Această teorie e indispensabilă practicii de
expertiză, de urmărire penală şi de judecată.

2
 Criminalistica
1. NOŢIUNEA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE.

Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii şi, în acelaşi
timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la
cele mai diverse domenii ale ştiinţei: fizica, chimia, biologia etc., inclusiv
criminalistica.
Identitate vine din limba latină de la cuvintele „identicus” (aceleaşi) şi „identitas”
(identitate).
Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau „proprietatea unui
obiect de a fi şi a rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este”, calitatea sa de a-şi
păstra un anumit timp caracterele fundamentale.
A identifica înseamnă a discerne, a izola, a „extrage” un obiect dintr-un
ansamblu de obiecte asemănătoare sau, în problema care ne interesează, de obiecte
prezumtiv creatoare de urme îin condiţiile săvârşirii faptei penale.
Identificarea reprezintă „problema centrală a investigaţiei criminalistice”.
(Paul L. Kirk, 1966).
Identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva);
întocmai, aidoma, iar identificarea este un „ansamblu de mijloace şi metode folosite
de organele judiciare pentru stabilirea identităţii unei persoane pe baza trăsăturilor
şi particularităţilor acesteia”.
Definiţii mai cuprinzătoare:
„Identifica - 1. A stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru, a
recunoaşte. 2. A considera ca fiind identice două sau mai multe obiecte, finite etc. 3.
A se simţi întocmai cu cineva sau ceva, a se confunda. 4. A acţiona aşa cum ar face-o
altcineva. 5. A deveni acelaşi cu, a se contopi. ”
„Identificare - 1. Stabilire a identităţii unei persoane sau a unui lucru,
recunoaştere. 2.Stabilire a unui raport de identitate între două lucruri, obiecte etc.
senzaţie de a fi întocmai cu cineva sau ceva. 4. Acţionare în acelaşi mod în care ar
face-o altcineva. 5. Confundare. 6. Contopire. ”
„Identitate - 1. Coincidenţă în toate aspectele cu sine însuşi. 2. Principiul
identităţii: principiul fundamental al gândirii care impune ca formele logice să
păstreze unul şi acelaşi sens în decursul aceleiaşi operaţii. 3. Asemănare perfectă. 4.
Ansamblu de date prin care se identifică o persoană”.
„Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen
de a-si manifesta individualitatea în timp si în spaţiu, prin caracteristicile
fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să
rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor” (A. Lalande).
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid.
Scopul final al identificării, în Criminalistică, îl reprezintă stabilirea concret –
individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea
identităţii, ci şi stabilirea neidentităţii.
Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a individualităţii perfecte
a unui obiect, fenomen, proces, persoană după o totalitate de semne generale şi
individuale efectuat cu scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul,
procesul este identic.

3
 Criminalistica
Identificare – stabilirea identităţii unei persoane, obiect, fenomen sau deosebirea
lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se
înţelege coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
Identificarea poate fi definită ca fiind activitatea prin care se caută stabilirea
însuşirilor comune ale obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor, precum şi a însuşirilor
care le deosebesc unele de altele pentru ordonarea lor în tipuri grupe şi subgrupe, în
vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte, cu care au anumite asemănări
–( Lucian Ionescu, Dumitru Sandu)
„Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a
identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte
ilicite, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în
procesul judiciar.” (Emilian Stancu)
Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin
evidenţierea deosebirilor faţă de orice alt obiect.
Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor:
1. generale
2. individuale.
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid.
(Emilian Stancu)
Scopul final al identificării în criminalistică îl reprezintă stabilirea concret-
individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea
identităţii, ci şi stabilirea neidentităţii. (Lucian Ionescu)
În opinia autorilor ruşi conceptul de identificare are mai multe semnificaţii –
aceste sunt problemă, proces, decizie.
Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită premiselor identificării.
Premisele identificării –
1. Individualitatea
2. Stabilitatea relativă
3. Reflectabilitatea
4. Frecvenţa de întâlnire cât mai redusă (după autorii ruşi)
Individualitatea. Prin individualitatea unui obiect se înţelege, în sens
ontologic, că acel obiect este determinat prin proprietăţile sale specifice. În sens
gnoseologic termenul de individual desemnează singularitatea unui obiect in raport
cu alte obiecte din clasa sa, faptul că este singur în speţa sa, adică se bucură de
proprietatea unicităţii şi se deosebeşte de orice alt obiect.
Individualitatea unui obiect înseamnă deci o determinare calitativă, specificitatea
sa faţă de alte lucruri. Ea este dată nu numai de însuşirile iniţiale ale obiectului, de
pildă cele provenind din procesul de fabricaţie, dar şi de cele dobândite ulterior, prin
folosire şi exploatare. Mai mult decât atât, în cazul asocierii lor cu elemente apărute
absolut întâmplător, particularizarea devine mai pronunţată.
Temeiul ştiinţific al identificării îl constituie tocmai individualitatea,
irepetabilitatea obiectelor lumii materiale şi posibilitatea de a separa un obiect de
cele similare lui.
Stabilitatea relativa. Aşa cum am văzut, mişcarea are un caracter contradictoriu,
fiind concepută ca unitate între stabilitate şi schimbare, între mişcare şl repaus, în care

4
 Criminalistica
repausul se manifestă sub forma unui echilibru dinamic, de stabilitate calitativă
temporară a sistemelor.
Sub acest aspect, obiectele supuse examenelor de identificare pot fi clasificate în:
a) Practic nemodificabile, de pildă desenul papilar care, după cum am văzut, este
unic, neschimbător şi nealterabil, decât cu riscul producerii cicatricelor. Creşterea
dimensiunii amprentelor pe măsura înaintării în vârstă nu atrage şi o modificare
a configuraţie desenului, acelaşi pentru toată viaţa.
b) Relativ modificabile, de pildă scrisul de mină, caracteriza prin variabilitate.
c) Modificabile, de pildă obiectele deteriorate prin uzuri (încălţămintea prin purtare,
ţeava armei prin trageri repetate, anvelopa prin rulare, caracterele maşinii de
scris prin dactilografiat) sau prin intervenţia unor factori externi (topirea
zăpezii în care s-a imprimat o talpă, distrugerea urmelor unui accident de
circulaţie de către vehiculele care au trecut ulterior corodarea ţevii armei care
schimbă micro profilul canalului).
Reflectivitatea. A treia premisă, indisolubil legată de precedentele, o constituie
capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate.
După natura lor reflectările îmbracă următoarele forme predominante:
a) reflectare sub formă de urme care redau particularităţile exterioare ale
obiectelor şi fiinţelor ;
b) reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere in scris, de mers în
cărarea de paşi, de vorbire in convorbirile Înregistrate pe banda
magnetică);
c) reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris,
desenate, descrise după metoda „portretului vorbit");
d) reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă
video).
Din multitudinea de interacţiuni în care intră obiectele, fiinţele şi
fenomenele, criminalistic se pot delimita trei genuri principale, în funcţie de
caracterul schimbărilor rezultate şl anume:
a) modificări izomorfe de genul „original-copie”, care redau aspecte de ordin
structural, inclusiv detaliile (figura unei persoane şi imaginea ei
fotografică, desenul papilar al degetului şi amprenta sa, profilurile
anvelopei si urma lăsată pe sol, microrelieful canalului ţevii şi
striaţiunile de pe proiectilul tras);
b) modificări homomorfe, care reflectă numai caracteristicile generale
(urmele de contur ale obiectului vulnerant, marginile muchiei
patrulatere a ciocanului cu care s-a produs leziunea de înfundare în
calota craniană);
c) modificări polimorfe, care nu fixează structura generală şi nici cea
individuală a obiectelor aflate în interacţiune, întrucât cel puţin unul
dintre acestea nu posedă o structură stabilă (substanţă lichidă, vâscoasă,
pulverulentă).
Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
a. după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul
infracţiunii cu urme experimentale);

5
 Criminalistica
b. din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente,
declaraţii);
c. pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, cadavre şi
persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere de
artă, autovehicule etc.;
d. după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracţiuni).

6
 Criminalistica
2. OBIECTELE IDENTIFICĂRII

Existenţa săvârşirii unei infracţiuni este de neconceput fără existenţa unui

infractor,( fapt ce presupune, că persoana este obiectul principal al identificării).
Legătura dintre aceasta şi faptă se stabileşte prin intermediul obiectelor ce
aparţin infractorului sau pe care le-a folosit la săvârşirea infracţiunii, deci se includ în
sfera obiectelor identificării criminalistice lucrurile. Deşi foarte rar, animalele pot şi
ele constitui obiecte ale identificării criminalistice.
Clasificare obiectelor identificării criminalistice:
• obiect de identificat - caracteristicile lui se examinează în vederea
identificării sale (obiect - scop). Obiectele de identificat pot fi fiinţe sau lucruri.
• obiect identificator - reflectă caracteristici pe baza cărora se poate realiza
identificarea (obiect - mijloc).Obiectele identificatoare sunt reflectări ale celor dintâi.
Deci obiectul care a produs urmele incriminate este „de identificat” , iar
urmele ca atare au rol de obiect „identificator”; „acesta din urmă este legat de
săvârşirea faptei, în timp ce în primul caz această legătură urmează a se constata1.”
Cu privire la această clasificare, S. M. Potapov observă că „de identificat” este
obiectul a cărui identificare constituie scopul cercetării, iar „identificator" obiectul
care serveşte ca mijloc. De pildă, arma cu care s-a tras în victimă este „obiectul-
scop” şi proiectilul extras din corpul ei este „obiectul – mijloc”.
Obiectul-scop poate fi identificat, de regulă, prin intermediul mai multor
obiecte-mijloc: arma de foc după tub şi proiectil, persoana după impresiuni
digitale, palmare şi plantare, după scris, voce, dantură, buze etc. Nu este însă
exclusă nici situaţia inversă, în cazul când un singur obiect-mijloc conţine
informaţii despre mai multe obiecte-scop: textul dactilografiat reflectă concomitent
particularităţile mecanismului de imprimare al maşinii de scris, deprinderile de
scriere ale dactilografului, gradul de cultură şi stilul de redactare ale celui care a
conceput textul. În primul caz, obiectul de identificat va fi maşina de scris, în al
doilea dactilograful şi în al treilea autorul textului.
Având în vedere faptul că nu se ştie dacă obiectul de identificat este cel care a
lăsat urma incriminată V.I.Koldin propune o altă clasificare a obiectelor identificării
criminalistice:
• obiect de căutat;
• obiect de verificat.
Noţiune de „obiect de căutat”, evidenţiază sarcina probaţiunii, aceea de a
stabili obiectul individual legat de evenimentul anchetei; obiectul de căutat se află
într-un raport direct cu infracţiunea.
Noţiunea de „obiect de verificat” relevă posibilitatea realizării probaţiunii cu
ajutorul identificării, prin emiterea şi verificarea de versiuni cu privire la obiectul
căutat. Eliminându-se succesiv diversele obiecte de verificat , se poate ajunge la cel
căutat, caz în care obiectului i se atribuie ambele calităţi.
Corelând cele două clasificări „obiectul de căutat” poate fi atât „obiect de
identificat” cât şi „obiect identificator”.

1
Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, op. cit. pag 90
7
 Criminalistica
Pentru a putea fi utilizate în procesul identificării, atât obiectul-scop cât şi
obiectul-mijloc trebuie să aibă caracteristici relativ stabile, care să se menţină în
trăsăturile lor generale, pe o durată de timp care să permită folosirea lor în cercetarea
criminalistică. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că atât obiectele creatoare de urme
cât şi urmele lor pot fi examinate în procesul identificării, numai dacă ele îşi menţin
trăsăturile lor esenţiale pe o durată de mai multe ore sau zile (obiectele creatoare îşi
păstrează caracteristicile pe o durată utilă de timp, în schimb urmele suferă schimbări,
datorită acţiunii agenţilor externi)
În opinia lui Gh.Doroş pe lângă obiectul de identificat şi identificatoriu există:
1. obiectul de verificat - sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre
care se află şi obiectul de identificat (Ex. există urme de spargere, instrumentul
care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat, urmele servesc la
identificarea acestuia, iar instrumentele ridicate prin percheziţie sau alte acţiuni
procesuale fiind doar prezumtiv folosite de făptuitor constitui obiectul de
verificat).
2. modelele de comparaţie.
Iar în opinia noastră mai există:
• Obiect etalon – acest obiect are sarcina de a reprezenta rezultatele scontate
în cazul acţiuni întreprinse asupra altui obiect. Ex. Obiectul folosit la
analiza substanţelor narcotice care cuprinde bara de culori.
• Obiect test – acest obiect are sarcina de a reprezenta rezultatele scontate în
cazul acţiuni întreprinse concomitent asupra altui obiect. Ex. La relevare
cu afumare pe lângă obiectul din litigiu se pune şi un alt obiect pe care a
fost creată o urmă de către expert, pentru a vedea dacă substanţa folosită la
relevare este valabilă.

8
 Criminalistica
3. GENURI DE IDENTIFICARE

Formele multiple de reflectare la care ne-am referit conturează, în ultima

instanţă, două genuri de identificare distincte:
1. după imaginile fixate material:
• după reflectarea material – fixată a semnelor;
• stabilirea întregului după părţi;
2. după imaginile memorial fixate:
• identificarea după reflectările memorial fixată;
• identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
Primul reprezintă modalitatea cea mai des întâlnită şi se obţine, în principal,
prin compararea urmelor cu obiectele presupuse a le fi creat sau cu reflectările
acestora. Al doilea gen de identificare se bazează pe puterea de memorizare a
subiectului care, în anumite condiţii spaţiale şi temporale, a perceput
caracteristicile unui obiect, fiinţe sau fenomen. Deşi în opinia noastră imaginile
mentale nu reprezintă urme, ele permit identificarea în următoarele două situaţii:
• când obiectul de identificat este descris de subiect: învinuitul, victima,
martorul relatează cu privire la persoanele văzute la locul faptei, la
obiectele sau animalele abandonate, pierdute, dispărute sau furate, la
zgomotele şi luminile percepute (de un anumit tip, frecvenţă şi
intensitate);
• când subiectului i se descriu trăsăturile obiectului de identificat de către
ofiţerul de urmărire penală sau o altă persoană.
În ambele cazuri, după audierea subiectului, se poate proceda la
recunoaşterea obiectului sau fiinţei fie direct, fie după imaginea sa: identificarea
făptuitorului dintr-un grup de persoane constituit în acest scop, identificarea după
fotografiile din albumul cu recidivişti, confirmarea, infirmarea sau corectarea
„portretului-robot”, indicarea obiectului căutat dintre mai multe lucruri, identificarea
unui cadavru necunoscut etc.
La identificarea după reflectările materiale se ajunge prin cercetare ştiinţifică
efectuată de către specialişti, iar constatările se materializează într-un raport de
expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de urmărire
penală. În conformitate cu normele procesuale şi cu recomandările tacticii criminalistice
(audieri, confruntări, reconstituiri), iar rezultatele se consemnează în diverse acte, cum
ar fi declaraţii, procese-verbale, bandă de magnetofon, planşe fotografice.

9
 Criminalistica
4. ETAPELE IDENTIFICĂRII

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.

Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor, sînt selectate prin determinarea
genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului etc., până se ajunge la
individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător
acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape:
determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele trebuie
privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică,
prima constituind premisa logică a celei de-a doua.
Determinarea apartenenţei generice
Determinarea apartenenţei generice reprezintă, aşa după cum am văzut, prima
etapă a identificării criminalistice. În cazul unui rezultat pozitiv, adică atunci când
se constată că obiectele comparate prezintă aceleaşi caracteristici generale, se
continuă examinarea până la determinarea identităţii. Această etapă poate să nu mai
fie... „etapă", ci unica operaţie când obiectele comparate se deosebesc, când nu există
posibilităţi de individualizare mai aprofundate sau când stabilirea apartenenţei generice
constituie un scop autonom al examinării criminalistice.
Tot ca stabilire a apartenenţei generice, se consideră definirea unui obiect
necunoscut prin date cum ar fi destinaţia uzuală, modul confecţionare (artizanal sau
industrial), natura materialului, culoarea, dimensiunile etc.
Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cât atât este mai
mare probabilitatea identităţii.
O importanţă aparte pentru stabilirea apartenenţei generice o au deosebirile,
eterogenitatea obiectelor şi substanţelor comparate. Caracteristicile divergente
conţin valoroase informaţii şi diferenţiază obiectele, limitându-se astfel grupa din
care fac parte. Prezenţa unor deosebiri esenţiale înseamnă însăşi negarea apartenenţei
generice, respectiv a identităţii.
Identificarea individuală
Etapa finală a identificării criminalistice o constituie identificarea exemplarului
concret, al obiectului sau a fiinţei căutate.
A individualiza un obiect concret (cel care a produs urmele incriminate) —
înseamnă a găsi, a determina caracteristicile proprii prin care ei diferă de toate
celelalte obiecte asemănătoare, caracteristici privite ca o totalitate identificatoare.
Necesitatea individualizării prealabile a urmelor şi obiectelor este impusă de
necesitatea obţinerii datelor, informaţiilor ce urmează a fi comparate, realizându-se
în acest fel sarcina cercetării de identificare : trecerea de la grupe mai largi de
obiecte la grupe tot mai înguste, până la descoperirea obiectului concret creator de
urme.
În acest sens, menţionăm individualizarea după reflectări succesive, paralele şi
reciproce.
Individualizarea după reflectări succesive permite mărirea volumului de
informaţii datorită multiplicării numărului de reflectări produse de obiectul căutat.
De pildă, o anvelopă îşi imprimă profila (carburilor) la fiecare rotire, o cărare de
paşi reproduce de mai multe ori aceeaşi talpă, o ştampilă este aplicata pe mai multe
acte, acelaşi deget lasă multiple urme.
10
 Criminalistica
Individualizarea după reflectări paralele are loc pe un singur obiect primitor
(suport) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi obiect creator: degetele
aceleiaşi mâini, diverse părţi ale corpului omenesc; diferite obiecte de îmbrăcăminte
ale aceleiaşi persoane; anvelopele, masca, farurile aceluiaşi autovehicul; elementele
mecanismului de încărcare şi de ejectare a muniţiei”.
Individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interacţiunea
obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate de obiect creator şi de
obiect primitor. Aşa se întâmplă când se loveşte sau se forţează cu ranga o
încuietoare : instrumentul vulnerant lasă urme de contur identificabile traseologic
şi prelevă urme — materie din masa obiectului atins (particule de vopsea, aşchii
de lemn, fragmente metalice).
Deosebirile joacă un rol însemnat şi în etapa identificării individuale. Pentru ca un
obiect să poată fi individualizat pe această cale, trebuie ca deosebirile faţă de alte
obiecte din aceeaşi categorie să îndeplinească un minimum de cerinţe — de altfel
valabile şi pentru asemănări — şi anume să prezinte o stabilitate relativă şi să
alcătuiască o totalitate edificatoare. Ca orice caracteristică, deosebirea este contradictorie.
Pe de o parte, ea se manifestă ca un element opus generalului din care se detaşează
obiectul; pe de altă parte, deosebirea constituie o caracteristică proprie a obiectului,
graţie căreia îl vom recunoaşte din masa obiectelor similare.
Iar după L.Cârjan există a treia etapă:
Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe
(modalitatea cea mai frecventă şi cea mai preferată).

Metodologia identificării criminalistice

Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau mărime,
cât şi ca natură ori funcţionalitate. Ca urmare şi caracteristicile identificatoare vor fi
diferite de la o categorie de obiecte la alta.
În identificarea criminalistică trebuie să se ţină cont de următoarele:
• construcţia (structura) obiectului (de exemplu, caracteristicile exterioare ale
instrumentelor de spargere, urmele lăsate de interiorul ţevii pe proiectil, urmele
de mâini, urmele mijloacelor de transport etc.);
• componenţa obiectului (de exemplu, componenta lubrifianţilor sau
carburanţilor);
• deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei (de exemplu,
deprinderea scrierii, gesturile, mimica etc.).
În procesul de identificare, specialistul sau expertul începe cu studierea
materialelor puse la dispoziţie, o atenţie deosebita acordând modului in care s-au
creat urmele.
Orice cercetare de identificare criminalistică presupune următoarele etape
principale:
a) cercetarea prealabilă – în care se constată dacă sunt întrunite
condiţiile de ordin legal şi tehnic care să permită efectuarea expertizei;
b) cercetarea separată – a fiecărui obiect în parte, in scopul evidenţierii
caracteristicilor identificatoare.
c) experimentul – pentru unele tipuri de expertiză, de exemplu cea

11
 Criminalistica
traseologică.
d) cercetarea comparativă - consta în compararea proprietăţilor și
caracteristicilor exterioare ale obiectului în litigiu cu cele de comparaţie, pentru
a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare și care se deosebesc. Mai întâi
vor fi comparate caracteristicile de ordin general, după care se va trece la cele
strict individuale. Compararea se face prin următoarele metode:
• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii ultraviolete,
fotografia de examinare etc.)
• metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] de comparat
în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)
• metoda îmbinării sau îmbucşârii pentru obţinerea continuităţii liniare (urme de
tăiere, striaţii de pe gloanţe etc.)
• metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în
vederea determinării identităţii formale
• metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate,
juxtapuse sau suprapuse.
e) formularea concluziilor
Specialistul sau expertul ca urmare a efectuării investigațiilor asupra obiectelor,
ființelor, proceselor și fenomenelor poate formula următoarele tipuri de concluzii:
1) Concluzii certe (pozitive, negative)
2) Concluzii de probalitate (pozitive, negative)
3) Concluzii de imposibilitate

12
 Criminalistica
5. INDICII IDENTIFICATORII

Caracteristica este deci un semn, un element specific după care un obiect este
recunoscut şi deosebit de altele.
Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de individualizare ce
aparţine obiectului identificator şi folosirea acestuia în scopul identificării.
Teoria identificării criminalistice împarte caracteristicile de identificare în
generale şi individuale.
Caracteristicile generale constau în acele elemente, aspecte ale obiectului,
care exprimă trăsăturile cele mai comune, însuşirile proprii tuturor obiectelor de
acelaşi gen.
Caracteristicile individuale sunt cele care deosebesc un obiect de toate
celelalte asemănătoare lui.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor. Problema principală a valorii
identificatoare a caracteristicilor este: aceea a determinării ierarhiei elementelor dintr-
o urmă, în funcţie de importanţa fiecăruia în particularizarea obiectului.
Caracteristicile identificatoare trebuie să fie în primul rând constante, relativ
neschimbătoare. Cu cât stabilitatea este mai mare, cu atât creşte valoarea lor
identificatoare şi, invers, scade dacă se dovedesc a fi aleatorii.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată în al doilea rând de
frecvenţă. Cu cât o caracteristică este mai rară, cu atât este mai originală şi deci
valoarea sa identificatoare este mai mare.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată în al treilea rând, de
gradul de dependenţă a unora faţă de celelalte. Prioritar la identificare rămâne
criteriul cantitativ, dar nu se poate ignora şi cel calitativ.

13
 Criminalistica
6. DIAGNOSTICA CRIMINALISTICĂ

Conceptul de „Diagnosticare criminalistică”, în literatura de specialitate există

deja de peste treizeci de ani.
Pentru prima dată acest concept a fost introdus la începutul anilor 1970 de către
cercetătorul rus – V.A. Snetkov 2.
La baza denumirii a stat termenul de „diagnostică”, răspândit în medicină şi
care desemnează literal „recunoaştere”, „desluşire”.
Termenul „diagnostica” este de origine greacă ceea ce înseamnă capacitatea de
a recunoaşte, recunoaşterea la rândul ei reprezentând studiul despre metodele de
detectare a bolii şi simptoamele care caracterizează anumite boli (dacă e să luăm după
principiile biologice).
DEX-ul defineşte „diagnostica” 3 ca o identificare a unei boli după simptome
sau după rezultatele examenului de laborator; diagnoză.
În această ordine de idei conform DEX-ului „a diagnostica” 4 înseamnă a
recunoaşte punând diagnosticul.
În sensul larg al cuvântului, „ recunoaşterea” este utilizată în toate ramurile
ştiinţei şi tehnologiei, inclusiv şi în criminalistică, constituind parte a materiei, cum ar
fi, de exemplu, permiterea determinării naturii fenomenelor, substanţelor,
materialelor şi obiectelor concrete.
Unii autori 5 nu neagă diagnostica criminalistică, dar pune accentul pe o poziţie
de subordonare: „Orice diagnosticare este de recunoaştere, dar nu fiecare
recunoaştere este diagnosticată”.
Profesorul R. S. Belkin6 susţine că toate componentele ipotetice ale teoriei
recunoaşterii – sunt teoriile criminalisticii luate în particular, ca de exemplu, cum ar fi
teoria diagnosticării criminalistice şi nu există nici un motiv pentru a înlocui
activităţile de recunoaştere privind divulgarea şi investigarea infracţiunilor.
Autoarea unei monografii 7, în Federaţia Rusă, mai evidenţiază şi aşa noţiune ca
„diagnosticarea situaţiei” care reprezintă constatarea tipului concret a unei situaţii
aparte din totalitatea situaţiilor existente.
În cele din urmă, datorită faptului că practica de expertiză a avut nevoie de
evoluţiile ştiinţifice în rezolvarea diferitor probleme, în ştiinţa criminalistică s-a
evidenţiat o nouă direcţie – „Diagnostica Criminalistică”.
Noţiunea de diagnostică criminalistică. Reprezintă o teorie a criminalisticei,
de sine stătătoare, obiectul de studiu al căreia este cunoaşterea evoluţiei,
schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni, cauzele şi condiţiile
care au favorizat aceste modificări, pe baza studierii proprietăţilor şi stării

2
. Prin articolul său, care a pus fundamentul diagnosticării criminalistice: Снетков В. А., Проблемы
криминалестической диагностики. // Труды ВНИИ МВД СССР. – Москва. – 1972. – но. 23., pag. 47-52.
3
. Coteanu I., Seche L., Seche M., Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1998. – 1195 p., pag. 299.
4
. Ibidem.
5
. Волчецкая Т. С., Криминалистическая ситуалогия. Монография. Москва: Юнить, 1997. – 189 c., pag. 37.
6
. Белкин Р. С., Криминалистическая энциклопедия. Москва: Мегатрон, 2000. – 334 c., pag. 123.
7
. Волчецкая Т. С., Op. cit., pag. 48.
14
 Criminalistica
interacţionării obiectelor în scopul stabilirii mecanismului tabloului infracţional în
întregime sau pe fragmente 8 .
Un alt autor defineşte diagnostica criminalistică fiind un proces de cercetare în
scopul depistării proprietăţilor cantitative şi calitative a obiectelor în vederea stabilirii
anumitor situaţii concrete a infracţiunii9.
Autorul Iablokov 10 ne redă o definiţie a diagnosticării criminalistice distinctă
de cele expuse mai sus, ca fiind un sistem de sarcini şi metode cu ajutorul cărora se
va constata şi descoperi proprietăţile şi stările obiectelor, fenomenelor, proceselor ce
au legătură cu fapta infracţională în scopul descoperirii cât mai rapide şi
preîntâmpinării acesteia. Alţi autori mai specifică şi faptul că diagnostica
criminalistică contribuie la stabilirea dinamicii şi cauzelor apariţiei anumitor
evenimente 11, legăturii dintre anumite fenomene şi consecinţe ale activităţii
infracţionale 12.
În opinia autorilor autohtoni 13 prin diagnosticare criminalistică se subînţelege
depistarea, examinarea şi aprecierea indicilor ce caracterizează infracţiunea în cauză,
precum şi persoanele implicate în ea.
Esenţa studiului diagnosticării criminalistice constă în a identifica în obiectul
cercetat abateri de la unele norme, pentru a stabili cauza schimbărilor apărute, gradul
de legătură a acestei cauze cu mecanismul infracţiunii. Pentru aceasta rezultatele
investigării sunt comparate cu unele analoage.
Esenţial pentru diagnostica criminalistică constituie şi studierea modelelor de
recunoaştere a obiectelor criminalistice pe baza caracteristicilor acestora, de exemplu,
cum ar fi:
sexul persoanei – după scrisul de mână;
distanţa împuşcăturii – după urmele de utilizare a armelor de foc;
înălţimea persoanei – după urmele de picioare;
grupa de sânge – după urmele secreţiei sudoripare;
tipul armei de foc – după urmele lăsate pe cartuş;
tipul de îmbrăcăminte – după compoziţia şi proprietăţile fibrelor din care
este confecţionată;
etc.
Sarcinile diagnosticării criminalistice. În doctrina de specialitate se duc
discuţii legate de diagnostica criminalistică în ceea ce priveşte clasificarea sarcinilor
acesteia. Atât în criminalistică, cât şi în expertiza judiciară, există un număr de sarcini
care pot fi exprimate prin următoarele categorii de raporturi 14:
1. Raportul genetic – relaţia între cauză şi efect;
2. Raportul de comunicare funcţională – comunicarea între procesele conexe;
3. Raportul de comunicare în masă – comunicarea între obiecte care aparţin
unui anumit grup, gen;

8
. Колдин В. Я., Криминалистика. Москва: Юристь, 2001. – 286 c., pag. 52.
9
. Шурухов Н. Г., Криминалистика. Москва: Юристь, 2005. – 639 c., pag. 42.
10
. Яблоков Н. П., Криминалистика. Учебник. Москва: ЛексЭст, 2003. – 373 c., pag. 82.
11
. Россинская Е. Р., Криминалистика. Вопросы и Ответы. Москва: Юнить, 1999. – 327 c., pag. 64.
12
. Астапкин Д. И., Астапкина С. М., Криминалистика. Москва: Инфра-М, 2002. – 195 c., pag. 11.
13
. Gheorghiţă M., Criminalistica. Chişinău: Museum, 1995. – 144 p., pag. 68.
14
. Филиппова А. Г., Криминалистика, Учебное пособие в схемах. Москва: Новый юрист, 1998. – 457 c., pag. 59.
15
 Criminalistica
4. Raportul substanţial – relaţia dintre proprietăţile unui obiect şi dintre acestea
şi proprietăţile unui alt obiect;
5. Raportul de transformare – reprezintă o legătură între fenomene, care nu se
percep în mod direct, ci din copiile acestor fenomene (de exemplu - este
invizibilă o urmă de deget, dar copia de pe acesta?).
Sarcinile de diagnosticare sunt legate de apariţia mecanismului de identificare a
evenimentului, timpului, metodei. Ca exemplu putem aduce situaţiile: stabilirea
mecanismului de provocare a incendiului sau exploziei; stabilirea compoziţiei şi
tehnologiei de fabricare a produsului alimentar, astfel putem afla cum tehnologia
diferă de la un produs la altul fabricat în conformitate cu normele aprobate, etc.
Sarcinile diagnosticării criminalistice sunt menite să se potrivească obiectului
identificat şi apartenenţa acestuia unei clase, gen, specie. Un exemplu este
examinarea expertizei balistice, atunci când este necesar de constatat la ce model se
atribuie o armă de foc concretă. În acest sens nu trebuie confundate sarcinile de
diagnosticare cu sarcinile de identificare la stabilirea apartenenţei obiectului unui
grup sau altul.
Însă sarcinile diagnosticării criminalistice nu pot fi îndeplinite fără respectarea
principiilor speciale ale acestei instituţii 15, printre care amintim:
1) combinarea (interacţiunea) metodelor criminalisticii;
2) deplinătatea conceptului de metodă, ce facilitează utilizarea acesteia de către
practicieni;
3) consolidarea surselor procedurale, a progresului şi a rezultatelor punerii în
aplicare a metodei;
4) variaţia sistemelor de punere în aplicare a metodei de diagnosticare
criminalistică;
5) structura integrată şi optimă metodelor criminalistice;
6) compatibilitatea metodei de diagnosticare criminalistică cu expertiza
judiciară;
7) aplicarea complexă a posibilităţilor metodei ştiinţifice, la general.
În literatura rusă de specialitate se conturează următoarea clasificare a sarcinilor
diagnosticării criminalistice 16:
I. În dependenţă de gradul de complexitate, putem evidenţia:
1. Sarcini simple de diagnosticare:
a) Diagnosticarea proprietăţilor şi stării obiectului nemijlocit:
• studiul proprietăţilor obiectului, respectarea anumitor caracteristici
(standarde stabilite);
• determinarea stării reale a obiectului, prezenţa sau absenţa oricărei
abateri de la starea sa normală;
• stabilirea stării iniţiale a obiectului;
• identificarea cauzelor şi condiţiilor de schimbare a proprietăţii
obiectului.
b) Diagnosticarea proprietăţilor şi stării obiectului după reflectările sale:
15
. Самищенко С. С., Современная дактилоскопия: основы и тенденции розвития. Москва: Московский
психолого-социальный институт, 2004. – 432 c., pag. 365.
16
. Корухов Ю. Г., Понятие и сущность криминалестической диагностики. Москва: Юнить, 1984. – 247 с., pag.
165.
16
 Criminalistica
• determinarea gradului de informare a urmei;
• stabilirea proprietăţilor şi stării obiectului la momentul reflectării
acestuia;
• determinarea cauzelor schimbării proprietăţilor sau stării
obiectului după reflectare.
2. Sarcini complexe (compuse) de diagnosticare – studierea mecanismelor,
evenimentelor, proceselor şi acţiunilor după rezultate:
a) Identificarea:
• mecanismului evenimentului, procesului, acţiunii;
• posibilităţii judecării mecanismului şi circumstanţelor după
rezultatele sale (consecinţele, reflectările), etapele individuale
(fragmente) ale evenimentului.
b) Instituirea:
• mecanismului de evenimente în dinamica acestora
• posibilităţii (imposibilităţii) comiterii anumitor acte în anumite
condiţii;
• potrivirii (nepotrivirii) regulilor speciale.
c) Determinarea:
• condiţiilor (mediului);
• timpului (perioadei) sau a succesiunii cronologice a acţiunilor
(evenimentelor);
• locul de acţiune (localizarea şi limitele);
• identificarea altor condiţii.
d) Determinarea legăturilor cauzale dintre acţiuni şi rezultatele acestora.
II. În dependenţă de orientare 17:
1. Sarcini directe de diagnosticare – sunt rezolvate prin trecerea de la cauza
la efect.
Acestea sunt, de obicei sarcini simple de diagnosticare (cum ar fi, de exemplu:
stabilirea compoziţiei sau structurii obiectului, stabilirea temperaturii la care are loc
arderea internă, etc.).
Sarcinile complexe de diagnosticare, sunt rezolvate prin intermediul unor metode
tehnice folosite în studiile de diagnosticare (un exemplu ar fi: stabilirea mecanismului
unui proces în anumite condiţii create sau adaptate).
2. Cele mai dificile sarcini de expertiză criminalistică soluţionate de
diagnostica criminalistică, sunt aşa-numitele sarcini indirecte de diagnosticare, de
exemplu, acestea sunt rezolvate prin trecerea de la efect la cauză, cum ar fi
reintegrarea (reconstrucţia) după fragmentele rămase. Metoda utilizată în acest caz
este simularea (modelarea), fie intelectuală, fie fizică sau matematică.
Sarcinile diagnosticării criminalistice nu şi-au găsit rezolvarea în totalitate, cu
toate că aplicarea acesteia în practică este inevitabilă.
În concluzie, putem afirma că printre sarcinile principale ale diagnosticării, în
general, se numără 18:
17
. Россинская Е. Р., Криминалистика. Вопросы и Ответы. Москва: Юнить, 1999. – 520 c., pag.
73.
18
. www.law.edu.ru
17
 Criminalistica
• stabilirea proprietăţilor obiectelor, fenomenelor, proceselor;
• stabilirea stării obiectelor, fenomenelor, proceselor;
• posibilitatea folosirii unor acţiuni;
• posibilitatea folosirii unor mecanisme;
• stabilirea unei legături de cauzalitate.
Semnul diagnosticării criminalistice 19. În acest caz ne aflăm în situaţia când
putem să judecăm despre proprietăţile lăsate pe obiect, modificării acestor proprietăţi
în timp, condiţiile în care a interacţionat unele obiectele. În acest sens deosebim:
1. Obiect de diagnosticat – suport material purtător de urme (semne), care
reflectă diferite proprietăţi (ceea ce s-a întâmplat în realitate);
2. Obiect diagnosticator – un şir de condiţii (situaţii) ce reflectă urmele şi
stările obiectelor.
Totodată, obiectul nemijlocit al diagnosticării îl constituie procesul de
schimbare a caracteristicilor şi stări obiectului investigat (procesului, fenomenului).
Rezultatul folosirii metodei diagnosticării criminalistice foloseşte la stabilirea
naturii, proprietăţilor şi stării obiectelor (proceselor, fenomenelor).
Metodologia de studiu a diagnosticării criminalistice. Justificarea metodei de
diagnosticare 20 criminalistică, ca un element necesar şi indispensabil de efectuare a
expertizelor diagnostice, se caracterizează prin faptul că reprezintă un instrument
foarte eficient pentru a depista, analiza, sistematiza şi utiliza informaţii.
Metodologia de diagnosticare criminalistică este concepută pentru a oferi
punerea în aplicare a cunoştinţelor din domeniul științei despre natură.
Caracteristicile şi stările obiectelor supuse diagnosticării criminalistice reprezintă
părţi constitutive în domeniul activităţii criminalistice.
La baza dezvoltării metodei diagnosticării criminalistice stau cunoştinţele
general-ştiinţifice despre metoda de diagnostică, care este împrumutată din domeniul
teoriei cunoaşterii, logicii, medicinii, ingineriei, psihologiei şi alte ştiinţe.
Totodată, metodologia de studiu a diagnosticării criminalistice include
următoarele etape 21 (stadii 22):
1. Etapa de preparare (premergătoare):
a) Elucidarea problemei. Luarea de cunoştinţă cu situaţia;
b) Stabilirea unui studiu de fezabilitate (posibilitate).
2. Etapa cercetării de bază:
a) Etapa de analiză;
b) Studiul comparativ cu utilizarea analoagelor;
c) Sinteza datelor obţinute.
3. Etapa finală 23:
a) Studiu de evaluare;
b) Formularea concluziilor;
c) Înaintarea propunerilor.

19
. Астапкин Д. И., Астапкина С. М., Op. cit., - pag. 11.
20
. www.non-lethal-weapons.com
21
. Филиппова А. Г., Криминалистика. Учебник 3-е издание. Москва: СПАРК, 2004. – 695 c., pag. 25.
22
. Ищенко Е. П., Топоров А. А., Криминалистика. Москва: ИНФРА-М, 2003. – 748 с., pag. 51.
23
. Филиппова А. Г., Криминалистика, 2-е издание. Москва: Спарк, 2000. – 687 c., pag.23.
18
 Criminalistica
După obţinerea concluziilor diagnosticării criminalistice sunt posibile
următoarele rezultate [24]:
1. Categorice (pozitive sau negative) – soluţia concretă a problemei înaintate în
faţa expertului.
2. Probabile (pozitive sau negative) – soluţia problemei aduse în faţa
expertului într-un mod probabilistic.
3. Concluzia cu privire la imposibilitatea de a da un aviz – poate apărea în acel
caz când expertul este în imposibilitate din motive obiective, ce nu depind de
el, fie de a îndeplini condiţiile ce duc la cercetarea obiectului (de exemplu -
din cauza imposibilităţii de a obţine probele necesare), fie de a cerceta
obiectul propriu-zis (de exemplu – lipsa în laboratorul de expertiză a
echipamentelor necesare).
Formele diagnosticării criminalistice. Profesorul rus G.A. Zorin 25 identifică o
serie de forme de diagnosticare criminalistică, cum ar fi:
o Diagnosticarea şi cercetarea activităţii infracţionale;
o Diagnostica identificării autorului infracţiunii şi victimei;
o Diagnostica tactică a acţiunilor în cadrul măsurilor operative de investigaţii;
o Diagnostica percepţiei sociale.
Este evident că această listă nu este exhaustivă, deoarece aceasta poate fi
suplinită cu ocazia altor cercetări ştiinţifice a instituţiei diagnosticării criminalistice.
Legităţile ce contribuie la aplicarea diagnosticării criminalistice. Este
cunoscut faptul că cercetarea la faţa locului încă de la începutul etapei de pregătire se
află în dependenţă de acele legităţi care s-au reflectat (se reflectă sau se vor reflecta)
din urmele materiale ale infracţiunii.
Aceste legităţi sunt datorate atât factorilor obiectivi, cât şi celor subiectivi 26.
La cele obiective, se atribuie, în mod special, condiţiile meteorologice,
caracteristicile temporale şi spaţiale, particularităţile urmelor materiale.
La cele subiective, se atribuie – experienţa şi cunoştinţele ofiţerului de urmărire
penală, grupului operativ de lucru, expertului, specialistului. Nu putem ignora
capacitatea însuşi a autorului infracţiunii, gradul de pregătire pentru săvârşirea şi
ascunderea urmei infracţiunii.
În aşa mod, cunoştinţele în domeniul diagnosticării criminalistice 27 în cazul
anumitor infracţiuni concrete permit organizarea în mod adecvat a protejării locului
săvârşirii infracţiunii, precum şi organizarea lucrului în activitatea de urmărire penală
pentru organul de urmărire penală şi activitatea de cercetare pentru expert, specialist
ş.a.
După caracteristicile funcţionale, sunt răspândite patru grupuri de legităţi
utilizate în studiul diagnosticării criminalistice 28:
1. modelarea generală a situaţiei şi formarea versiunilor, în baza analizei
caracteristicilor obiectelor (proceselor, fenomenelor);
24
. www.gaev.narod.ru%2Fkonsultation%2Fdiagnostika-kons.doc
25
. Зорин Г. А., Теоретические основы криминалистики. Минск: Амалфея, 2000. – 416 c., pag. 363-364.
26
. Dubrovin S., Însemnătatea diagnosticii criminaliste la înfăptuirea unor acţiuni de anchetă şi a lucrului de investigaţii
ale anchetatorului. // Zakon i pravo. – 2003. – Vol.2. – Nr.36. – pag. 36-39.
27
. Аверьянова Т. В., Белкин Р. С., Корхунов Ю. Г., Россинская Е. Р., Криминалистика. Учебник для вузов, 2-е
издание. Москва: НОРМА, 2006. – 659 c., pag. 113-114.
28
. Баев О.Я., Основы криминалистики. Курс лекций. Москва: Экзамен, 2001. – 288 c., pag. 95-102.
19
 Criminalistica
2. modelarea şi formularea ipotezelor de lucru printr-o analiză ştiinţifică,
precum şi selectarea versiunilor concrete;
3. selectarea celei mai probabile ipoteze, bazată pe analiza comparativă a
versiunilor cu legităţile de comportament (acţiuni) cunoscute;
4. formularea concluziilor exacte, care să confirme datele ipotetice, în
rezultatul testării.
Odată ce sunt stabilite legităţile, putem vorbi şi despre unele situaţii concrete în
diagnostica criminalistică. Pe baza capacităţilor de testare diagnostică, se ia în
considerație importanţa diagnosticării criminalistice în situaţii speciale: cercetarea la
faţa locului, audierea, experimentul, percheziţia şi ridicarea, declaraţiile la faţa
locului, colectarea mostrelor pentru analiza comparativă ş.a.
O importanţă deosebită o au informaţiile obţinute în cursul anchetei preliminare
sau în urma expertizei, pentru a căuta şi a identifica alte urme materiale ale
infracţiunii în limitele acestor acţiuni de investigaţie.
Este de menţionat faptul că capacitatea informaţiilor diagnosticării criminalistice
şi utilizarea rezultatelor acesteia reprezintă una din cele mai importante tipuri de
investigaţie – mai ales în cazul cercetării locului faptei – s-a dezvoltat în mod
semnificativ achiziţionarea organelor competente cu laboratoare criminalistice
mobile. Aceste laboratoare permit de a rezolva rapid probleme de diagnosticare
criminalistică, ceea ce contribuie în mod eficient la cercetarea şi identificarea
făptuitorului după urmele „fierbinţi”.
Să presupunem că pe autostrada din bl. Moscovei – mun. Chişinău au fost găsite
corpurile neînsufleţite ale unui bărbat şi unui copil. La locul faptei au fost depistate
particule de vopsea, sticlă şi urme de inhibare (de frânare bruscă) a automobilului.
Automobilul a părăsit locul accidentului. Cu ajutorul echipamentului, de exemplu,
avem posibilitatea de a identificat următoarele:
1. Particulele de vopsea descoperite sunt caracteristice automobilelor;
2. Particule de sticlă, şi existenţa pe suprafaţa acestora a urmelor reliefate, sunt
caracteristice, de exemplu, automobilelor de model „BMW”;
3. Dimensiunile urmelor de inhibare, de asemenea, corespund trăsăturilor
automobilului de acest model.
Specificarea completă a acestor date de diagnosticare criminalistică, evaluarea
corectă cu utilizarea înregistrării criminalistice şi abilitatea de a utiliza declaraţiile
persoanelor implicate în cauză permit de a identifica, în cel mai scurt timp,
automobilul suspect, şi apoi de a stabili identitatea făptuitorului.
Experienţa în domeniul diagnosticării criminalistice ajută direct la planificarea şi
desfăşurarea acţiunilor de investigaţie în cauză 29.
Examinăm această situaţie, printr-un alt exemplu, cum ar fi, iarăşi un accident
auto, în care s-a găsit un cadavru, iar automobilul după impact (tamponare) a dispărut
de la locul comiterii faptei. Pentru a proteja în mod corespunzător locul săvârşirii
infracţiunii, neapărat trebuie să cunoaştem şi să prognozăm existenţa acelor urme,
care în acest caz pot fi detectate, şi cel mai important – ce informaţii utile ne vor
furniza acestea pentru a căuta mijlocul de transport, în cazul nostru automobilul
(eventual pentru a stabili identitatea făptuitorului). Unele dintre cele mai importante

29
. Дубровин С. В., Криминалестическая дтагностика. Москва: Новый юрист, 1989. – 225 c., pag. 136.
20
 Criminalistica
surse de informare cu privire la identitatea făptuitorului sunt declaraţiile martorilor.
Aici neapărat trebuie să mai includem şi declaraţiile expertului (pentru clarificarea
sau completarea actului de expertiză pe care a efectuat-o). În aceste cazuri, trebuie să
acordăm o atenţie deosebită pentru clarificarea şi completarea întregului spectru de
factori, precum şi datelor reale care să reflecte:
condiţiile şi durata evenimentului;
acţiunile întreprinse de către autorul infracţiunii;
expunerea completă şi sistematică a datelor personale ale infractorului (nu
numai aspectul exterior al persoanei (adică semnalmentele exterioare ale
acestuia), dar şi caracteristicile profesionale, de comunicare, de interacţiune
şi contact cu diferite obiecte ale naturii, persoane, semnele specifice pe care
le posedă).
Dacă subiecţii participanţi la cercetarea şi paza locului faptei sunt competenţi în
domeniul diagnosticării criminalistice, atunci şi rezultatele utilizării acestei metode
vor deveni efective.
Importanţa şi legătura diagnosticării criminalistice în raport cu versiunile de
cercetare, devine clară atunci când versiunile se referă la informaţii legate de
persoana care a comis infracţiunea, de exemplu, informaţii despre aspectul exterior al
acestuia, cum ar fi: portretul-schiţă, urmele de mâini, picioare, dinţi, etc. La baza
versiunilor de investigaţii pot sta şi date reale (elementele individuale ale versiunii):
despre victime, martori, persoanele dispărute, despre modul de comitere a
infracţiunii, care includ factori temporali, spaţiali şi de cauzalitate, desprinse în
rezultatul diagnosticării criminalistice.
Deosebirea dintre instituţia diagnosticării şi identificării criminalistice.
Fiind un tip special de proces cognitiv, diagnosticarea criminalistică diferă de alte
instituţii utilizate în practica criminalistică, ca de exemplu, instituţia identificării
criminalistice.
Diagnostica („recunoaşterea”) este tratată de unii autori ca o metodă universală,
care se atribuie atât la identificarea, cât şi la diagnosticarea criminalistică 30.
La diagnosticarea criminalistică, obiectul este stabilit pe calea comparării
cunoştinţelor acumulate în ştiinţă şi plasarea în grupul corespunzător sau clasa
corespunzătoare (de obiecte relevante).
La identificarea criminalistică, obiectul este stabilit prin compararea cu două
(sau mai multe) obiecte specifice, fiecare dintre acestea fiind individuale.
Diferenţa dintre instituţiile date nu exclude utilizarea diagnosticării
criminalistice la etapele iniţiale de identificare criminalistică. De altfel, uneori
diagnosticarea criminalistică este utilă pentru a selecta cea mai eficientă metodă de
identificare, după semnele caracteristice a unor obiecte, procese sau fenomene.
Astfel, aplicarea instituţiei diagnosticării criminalistice în alte ramuri ale
ştiinţei totuşi este posibilă. Nu ne vom referi la acele ramuri care sunt specifice
acestui domeniu (penal). În acest sens, reţinem că ştiinţa criminalistică constată
aplicarea sa, nu numai în materie penală, ci şi în cadrul unei proceduri civile sau
administrative 31. Acest lucru este valabil şi pentru diagnosticarea criminalistică, care
30
. Баев О.Я., Op. cit., pag. 93.
31
. www.kollegia.net

21
 Criminalistica
utilizează pe scară largă în determinarea, de exemplu, a mecanismului provocării
accidentelor rutiere, apariţia şi dezvoltarea incendiilor, studiul instrumentelor
informatice şi a sistemelor acestora.
Ar trebui subliniat faptul că utilizarea expertizei criminalistice în domeniul
procedurii civile şi administrative nu înseamnă că aceasta ar trebui să se includă şi în
obiectul de studiu al criminalisticii.
Se pare că dezvoltarea aplicării detaliate a teoriei diagnosticării criminalistice în
domeniul procedurii civile şi administrative, pe viitor va constitui obiectul unor
numeroase studii.
Dar nu putem să ne limităm doar la aceste două ramuri când vorbim despre
intervenţia instituţiei diagnosticării criminalistice, în acest sens ea fiind aplicată în
toate ramurile ştiinţei în general: fie celor specifice dreptului, fie celor nespecifice
dreptului.
Importanţa diagnosticării criminalistice. La realizarea activităţii cognitive în
procesul penal un rol important îl are punerea în aplicare a metodei de diagnosticare
criminalistică. Structura, etapele, mijloacele de realizare a metodei de diagnosticare
criminalistică se folosesc, în special, în cadrul expertizelor criminalistice, care poartă
un caracter obiectiv.
Diagnostica criminalistică este deosebit de eficientă anume la efectuarea
măsurilor operative de investigaţii, deoarece aceasta acordă colaboratorilor operativi
şi altor persoane informaţii pentru a construi diferite versiuni de căutare operativă a
făptuitorilor după săvârşirea infracţiunilor de către aceştia.
În acest sens, informaţii valoroase pentru descoperirea infracţiunilor şi căutarea
persoanelor care le-au săvârşit, le furnizează testele de diagnosticare criminalistică,
de exemplu a firelor de păr, fibrelor din ţesătură şi altor obiecte microscopice -
particule de vopsea, sticlă, reziduuri de plante.
În aşa mod, implementarea unor studii de diagnosticare criminalistică în practica
organelor specializate în domeniu (organele de stat: colaboratorii organelor afacerilor
interne, ofiţerii de urmărire penală, procurorii etc.; precum şi organele nestatale:
experţi, detectivi particulari, specialişti) reprezintă o problemă de o actualitate
sporită.
Diagnosticarea criminalistică răspunde la următoarele întrebări (care, de fapt
reprezintă şi obiectivele şi importanţa respectivei instituţii):
• Este oare executat manuscrisul (într-o cauză concretă), de către persoana ale
cărei probe de înscrisuri de mână sunt anexate?
• De care mână (dreapta sau stânga) şi de care degete sunt lăsate amprentele
de pe pelicula adezivă?
• La acţiunea cărei substanţe s-a format pata pe sacou?
• Care este distanţa împuşcăturii şi perioada acesteia?
• etc.
Şirul de întrebări poate continua la infinit, iar diagnostica criminalistică cu
siguranţă va găsi o soluţie pentru toate, dat fiind faptul că se află în permanentă
evoluţie şi dezvoltare.

22