CRIMINALISTICA

SUBIECTE -TEORETICE

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Conceptul de identificare criminalistică şi importanţa identificării

criminalistice
Din punct de vedere al etimologiei cuvântului, termenii identificare, respectiv identitate
provin de la cuvântul “identicus” = acelaşi; “identites” = identitate.
Identificare este procesul prin care se ajunga la constatarea sau nu a identității.
Identitatea reprezintă este una din legile de bază ale logicii. Identitatea exprimă egalitatea cu
sine însuşi și, totodată, în același timp un mijloc prin intermediul căruia se realizează o parte
importantă a cunoaşterii. În acest context, trebuie să amintim câteva idei de bază ale
proceselor naturale: natura nu se dublează; fiecare obiect, fenomen ori ființă este identic doar
cu sine însuşi. Desigur că, nu trebuie să cădem în capcană și să limităm cunoaşterea doar la
identificare1.
Identitatea poate fi considerată însuşirea unei fiinţă, obiect sau fenomen de
a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu prin caracteristici fundamentale
neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină sa rămână ele
însele pe întrega durată a existenţei lor2.
Identificarea poate fi considerată activitatea prin care se caută atât însuşirile
comune ale obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor, cât şi însuşirile care le deosebesc
unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe, subgrupe, iar apoi în vederea
deosebirii fiecăruia în parte de celelalte cu care are asemănări3.

Importanţa identificării criminalistice. Identificarea reprezintă “problema centrală

a investigaţiilor criminalistice”4.
Identificarea unor persoane sau obiecte, privită lato sensu, constituie elementul
definitoriu al investigaţiilor criminalistice. Prin intermediul ei se obţin mijloacele materiale de
probă, care ulterior sunt valorificate în cursul procesului penal.
Procesul identificării este posibil datorită capacităţii umane de a percepe realitatea
înconjurătoare, la un moment dat, iar apoi, prin propriile simţuri şi de a sesiza particularităţile
fenomenelor, persoanelor sau obiectelor.
Vor fi supuse identificării acele obiecte care posedă un sistem de caracteristici şi care se
află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Criminalistul este chemat să contribuie la
descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi cercetarea tuturor elementelor de fapt care
confirmă, conturează sau explică derularea unor împrejurări de fapt5.
Ca atare, suntem de acord cu faptul că nu intră în atribuțiile criminalistului să stabilească
vinovăție, rolul său este acela de a depune toate eforturile pentru ca pe baza rezultatealor
activității sale, magistratul să poată să dea soluția legală și temeinică în cauză.

1
L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990, p. 49; C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie,
Metode și tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, tratat, Ed. ”Lumina Lex”, București, 2006, p. 15;
2
C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 14;
3
I. Mircea, op. cit., p. 13;
4
G. Biro, op. cit. p. 31-35; C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 15;
5
Ibidem;
 Obiectul identificării criminalistice este un obiect material. Acesta poate fi un lucru,
o fiinţa, sau un fenomen. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că obiectul identificării este
afectat de spațiu și timp.
Obiectul trebuie să fie susceptibil de a fi identificat pe baza particularităţilor
caracteristicilor sale pentru simplul motiv că identificarea se realizează pe baza reflectării
însuşirilor şi caracteristicilor obiectului creator.
Clasificarea obiectelor identificării. După scopul identificării obiectele se împart în6:
obiecte mijloc (care servesc la identificare) și obiecte scop (care urmează a fi identificate).
După criteriul căutării şi identificării, obiectele se împart în: obiecte căutate (ale căror
urme au fost descoperite la locul faptei) și obiecte verificate (presupus creatoare ale urmelor).

Premisele ştiinţifice ale identificării. Identificarea nu ar fi posibilă dacă nu s-ar fi

descoperit faptul că există o serie de premise ştiinţifice care fac posibilă această activitate.
Astfel, premisele ştiinţificare pe baza cărora se face identificarea sunt următoarele7:
a) individualitatea se referă la faptul că un obiect este definit de către
trăsăturile sale, trăsături care se manifestă la un moment dat, într-un spaţiu anume.
Individualitatea se construieşte pornind de la trăsăturile originare ale obiectului, la care
se adaugă şi trăsăturile dobândite pe parcursul existenţei obiectului identificării8.
b) stabilitatea relativă. Fiecare obiect suferă acţiunea unor factori
naturali sau artificiali, care pot cauza diverse schimbări la în ce priveşte forma sau
conţinutul obiectului. Nu există obiect care să nu fie afectat de schimbare de-a lungul
exitenţei sale, însă este important de amintit faptul că schimbarea se poate petrece în
feluri diferite. Astfel, ea poate fi rapidă, caz în care identificare mai fi imposibilă sau
greoaia, ori poate fi mai lentă, caz în care se poate realiza identificarea.
Modul în care acţionează factorii asupra obiectului identificării depind atât de
natura acestor factori, cât şi de trăsăturile obiectului. După gradul în care se pot
modifica, obiectele examinate pot fi: nemodificabile (desenele papilare); relativ
modificabile (scrisul de mână); modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile
artificial (deghizarea sau ştergerea urmelor).
c) reflectivitatea este considerată a fi acea trăsătură care se
materializează prin abilitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate în urma
interacţiunii cu alte obiecte din mediul înconjurător.
Dorim să amintim una dintre clasificările reflectărilor, care după natura lor se
împart în9: reflectarea sub formă de urme (ex. forma unei urme de mână, ori detaliile
unei anvelope imprimate în solul moale), reflectarea sub forma deprinderilor (ex.
trăsăturile cărării de urme), reflectarea sub forma imaginilor mentale (ex. pe baza lor
se poate realiza portretul vorbit), reflectarea sub forma imaginilor (ex. fotografia,
filmul)

Etapele identificării criminalistice. În marea majoritatea a cazurilor, identificarea

criminalistică nu se poate realiza instantaneu. Acest proces parcurge mai mulţi paşi, care pot
fi împărţiţi în două etape importante10:
A. Etapa stabilirii apartenenţei de gen. În cadrul acestei etape, se
porneşte de la general la particular, pentru a se determina, în primul rând, categoria
de obiecte care ar fi fost apte de a crea urma, apoi trăsăturile generale ale obiectului.
Rezultatul acestei etape nu va fi o concluzie cu privire la identitatea obiectului, pe baza
lui doar se vor putea elaborarea versiunile.

6
I. Mircea, op. cit., p. 18; E. Stancu, op.cit., p. 35;
7
C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 18; L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., p. 59;
8
Pentru această trăsătură s-a mi folosit şi termenul de „irepetabilitate” în C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 18;
9
L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., p. 68;
10
E. Stancu, op. cit., p. 39-40; C. Suciu, , op. cit., p. 19;
 B. Etapa identificării caracteristicilor individuale. Această etape
presupune restrângerea sferei obiectelor posibil creatoare ale urmei, prin eliminarea
treptată a celorlalte obiecte care fac parte din categorie determinată în prima etapă.
Eliminarea se face atât pe baza concordanţei cu însuşirile propriu-zise ale obiectului
identificării, cât şi pe baza altor elemente care particularizează obeictul11.
În literatura de specialitate12 au fost evidenţiate mai multe genuri ale identificării
criminalistice: identificare după urmele lăsate de obiectul indentificării, identificarea după
imaginile fixate material şi identificarea după imaginile fixate în memorie, identificare prin
descriere şi recunoaştere.
În procesul identificării sunt folosite metode de examinare, cum sunt13:
1. Examinarea separată a obiectelor pentru stabilirea caracteristicilor acestora
2. Examinarea comparativă prin confruntare, juxtapunere, suprapunere
După aprecierea noastră, examinarea comparativă ridică unele probleme de ordin
procedural, care pot fi contracarate prin respectarea unor reguli tactice minimale atunci când
se efectuează această activitate.

Astfel, pornind de la cele învederate în literatura de specialitate14, prezentăm câteva

cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească modelele de comparaţie în identificare
criminalistică:
1. Modelele de comparat trebuie să provină în mod cert de la persoana sau obiectul
cercetat
2. La obţinerea probelor este important contextul în care s-a format la locul faptei
3. Urma şi modelele să conţină suficiente particularităţi (de ordin calitativ)
4. În momentul examinării comparative să fie folosite modele similare sau care au
aceeaşi provenienţă
5. Urmele, mijloacele materiale de probă, modelele tip de comparaţie trebuie să fie
inserate în actele procedurale, conform legii.

Rezultatul identificării se materializează sub forma unor concluzii care pot fi:
1. Concluzii certe, pozitive sau negative. Concluziile vor fi certe, negative, dacă
urmele nu au fost creat de obiectul vizat, sau dimpotrivă, certe pozitive, dacă se va identifica
obiectul vizat.
Concluziile certe sunt concretizate într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc. Însă,
concluzia expertului nu are valoare absolută. Veridicitatea urmează să fie stabilită de
organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.
2. Concluzii de probabilitate, în situaţia în care nu există suficiente date pentru
a se identifica obiectul. Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului
(apreciere subiectivă), volumul datelor centralizate, de studii experimentale şi cercetări
fundamentale (apreciere obiectivă). Concluziile cu caracter de probabilitate sunt considerate
de cei mai mulţi teoreticieni ca utile şi pertinente (Buus Alexandru), urmând a fi co-roborate
cu celelalte probe.
3. Concluzii de imposibilitate, exprimate prin formula “Nu se poate stabili”, ca
urmare a unor factori, obiectivi (starea obiecte-lor examinate; insuficienţa materialelor de
comparaţie; limitele cunoaşterii ori o dotare tehnică proastă), sau subiectivi (superficialitate,
alegerea defectuoasă a unei metode, lipsa pregătirii etc). S-a afirmat, pe bună dreptate că
această concluzie de imposibilitate este practice, o concluzie de probabilitate, neexcluzându-
se fapta sau făptuitorul.

11
Poate fi vorba de o anumită imperfecţiune, un anume grad de uzură, un defect al obiectului identificării
12
I. Mircea, op. cit., 13;
13
C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 22-24;
14
E. Stancu, op. cit., p. 42;C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, op. cit., p. 24, 25;
 STABILIREA FALSULUI ÎN ACTE

3.1. Noţiunea de fals în acte şi formele acestuia

Scrierea este un mijloc de fixare şi de transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor
grafice, de-a lungul vremii a fost utilizată tot mai, ale existenţei unor evenimente, actele scrise
nu au întârziat să fie şi obiectul celor mai felurite procedee de falsificare. Drept consecinţă,
incriminarea falsului în acte este întâlnită încă în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care
prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.15
În vederea stabilirii răspunderii pentru astfel de fapte, era necesar să se descopere
atât falsul ca existenţă obiectivă, cât şi persoana care l-a realizat în mod
nemijlocit, conturându-se astfel tot mai multe categorii de persoane specializate în
constatarea existenţei falsului în acte şi în depistarea celor vinovaţi.
În prezent, în majoritatea legislaţiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals în
acte, însă fără a fi dată o definiţie generală şi completă, care să delimiteze caracteristicile
acestei infracţiuni.
Elementele esenţiale ale infracţiunii de fals în acte sunt relevate de literatura juridică şi
jurisprudenţă, prin faptul că aceasta prezintă trei caracteristici principale, şi anume: alterarea
adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe juridice şi susceptibilă a
provoca consecinţe socialmente periculoase.16
Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 288 – 290 Cod penal, falsul în înscrisuri poate fi de
natură materială sau intelectuală.
Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât şi cel în înscrisuri sub semnătură privată,
este consecinţa contrafacerii sau a alterării lor, în orice mod, de natură să producă efecte
juridice.17 El poate fi săvârşit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent, sau prin
alcătuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial.
Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia
de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea
unor fapte sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.
Sub raport tehnic criminalistic, activitatea organelor judiciare evidenţiază o mare
varietate de falsuri în înscrisuri, făptuitorii recurgând la diverse metode de comitere, de la cele
mai simple până la cele mai perfecţionate.
Folosind criteriul întinderii acţiunii făptuitorului asupra înscrisului, falsul poate fi clasificat
în fals parţial şi fals total.18
Falsul parţial constă în aceea că, în activitatea sa, făptuitorul nu are în vedere alterarea
întregului conţinut al înscrisului, ci numai a unei părţi a acestuia.
Falsul total, cunoscut şi sub denumirea de contrafacere, constă în faptul că înscrisul
este afectat în totalitatea sa. Şi în cazul falsului total, sunt folosite diverse metode dintre care
cele mai frecvent întâlnite sunt: scrierea liberă, imitarea, care poate fi liberă sau servilă,
copierea etc.
În falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi, dar pot fi
întrebuinţate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de exemplu înlăturarea unui text,
urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul iniţial.19 Investigaţiile de natură tehnică
în vederea elucidării aspectelor falsului material, referitoare la alterarea unui act preexistent
sau la alcătuirea unui act fictiv, sunt grupate şi în jurul examinării scrisului, a textelor
dactilografiate, a impresiunilor de ştampile şi sigilii. Falsul poate fi redactat în numele unei
instituţii, al unei organizaţii obşteşti sau în numele unei persoane particulare care pot fi reale

15
I. Mircea, op. cit., pag. 181
16
D. Sandu, op. cit., pag. 9
17
A. Frăţilă, „Cum să ne ferim de hoţi, escroci şi falsificatori”, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997, pag. 118
18
V. Bercheşan, op. cit., pag. 107
19
E. Stancu, op. cit., p. 291;
sau fictive. Înscrisurile falsificate au o anumită unitate de structură, atât logică cât şi grafică,
care lipseşte, de obicei, înscrisurilor falsificate parţial.20
Falsurile parţiale pot consta dintr-o înlăturare sau modificare de text, dintr-o adăugire
de text, din contrafacerea unei semnături, din aplicarea unei ştampile false, din schimbarea
unei fotografii etc.
Folosirea unor forme diverse folosite in falsificarea înscrisurilor determină necesitatea
elaborării unor metode la fel de variate de descoperire a falsurilor şi de stabilire a unor măsuri
de prevenire a posibilităţilor de falsificare
Înscrisul presupus falsificat este examinat din punctul de vedere al structurii grafice,
dacă este scris de mână, al caracterelor maşinii de scris, al desenului şi al formei de
imprimare, dacă este un plan, sau un bilet de bancă etc.
Falsificarea înscrisurilor se poate realiza în mai multe feluri, şi anume: falsul prin
înlăturare de text, falsul prin imitare de text, falsul prin deghizare, falsul cu mâna condusă,
falsificarea impresiunilor de ştampile şi sigilii, falsificarea biletelor de bancă, a timbrelor si
monedelor, falsificarea textelor bătute la maşina de scris, falsificarea de desene şi planuri etc.
Totodată, examinări aparte se întreprind şi în cazul datării false a actelor, a stabilirii
vechimii acestora, precum şi în cazul reconstituirii actelor deteriorate cu ocazia falsificării sau
în alte condiţii21.

3.2. Moduri de falsificare a textelor

a. FALSUL PRIN ÎNLĂTURARE DE TEXT
Falsul prin înlăturare de text poate avea loc pe cale mecanică şi chimică. Procedeele de
înlăturare mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea şi radierea22.
Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuţite, cum sunt lama de ras,
cuţitul, vârful unui ac, precum şi unele substanţe abrazive, pulverizate într-un strat fin pe
suprafaţa hârtiei, după care freacă uşor locul care urmează să fie şters. În general, falsul prin
răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre,litere sau alte semne şi, în mod
obişnuit, se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate.
Radierea se face cu guma de şters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul
prin radiere se întinde pe o suprafaţă mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne .
Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite obiecte produse, odată cu înlăturarea
semnelor, produce şi o deteriorare a suprafeţei hârtiei. Porţiunea ştearsă devine mai mată,
fără luciu, scămoşată şi mai subţire în comparaţie cu părţile neşterse. Dacă are reţea de
protecţie, pe zona radiată sau răzuită desenul protector este vătămat aşa de mult încât se
observă şi cu ochiul liber.
Alte urme mai greu de observat, constau din resturi de substanţa din traseul scrisului
şters. Atare urme se evidenţiază în condiţii de laborator prin aplicarea procedeului fotografiei
selective23. Scrisul cu creionul ori cu pixul prezintă pe traseu şi modificări în masa hârtiei, mai
ales când aceasta este de calitate inferioară. Urmele de adâncime create de instrumentul de
scris nu se înlătură prin ştergere rămânând aproape intacte. Ele sunt mai pronunţate pe
versoul actului sub forma unui traseu proeminent, prin care, de multe ori se reconstituie scrisul
şters.
În cazurile când pe zonele vătămate ale hârtiei se scrie un nou text, traseul respectiv
are alt aspect. Când se scrie cu cerneală, aceasta difuzează mult în părţile laterale ale scrisului
nou, precum şi în masa hârtiei24. Dacă peste zona scrisului şters se scrie cu creionul ori cu

20
C. Suciu ,op. cit., p. 464 ;
21
D. Sandu, op. cit, p. 17 – 18;
22
I. Mircea, op. cit., p. 188, 189;
23
D. Sandu, op. cit., p. 68
24
Idem, pag. 69
pixul, traseul astfel realizat este mai pronunţat, mult adâncit în masa hârtiei şi, privit sub lupă,
evidenţiază uşoare goluri de substanţă colorată.
După descoperirea locului răzuit se trece la încercarea de a reface textul înlăturat.
Rezultatul acestei operaţii este în funcţie de felul cernelii, de vechimea textului şi calitatea
hârtiei. Dacă cerneala cu care s-a scris este acidă sau alcalină şi formează colorantul definitiv
în reacţia cu hârtia, textul poate fi refăcut după substanţele migratoare pătrunse în masa de
celuloză, dar numai dacă trăsătura de cerneală depusă pe hârtie are un minim de vechime
pentru fiecare caz în parte. Cernelurile cu acizi pot fi refăcute pe baza substanţelor migratoare
după două luni de la aşternerea lor pe hârtie, iar cernelurile cu alcalii numai după trecerea
unui an. Dacă s-a scris cu cerneluri neutre folosite la stilouri, în majoritatea cazurilor textul nu
se mai poate reface, rezultatele fiind în funcţie de migrarea spre interiorul hârtiei a acestor
substanţe.
Corodarea este o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici. Ea
decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă, transformând cerneala într-o compoziţie slab colorată
sau chiar incoloră. În acest scop, de obicei, se folosesc acizi diluaţi şi substanţe alcaline care
au în soluţie o reacţie bazică25.
Spălarea realizată prin intermediul reactivilor chimici, mai ales solvanţilor organici,
decolorează scrisul, din care cauză traseul său, de multe ori dispare total26.

b. Falsul prin acoperire de text

De regulă, falsul prin acoperire de text este caracteristic novicilor, fiind realizat
prin haşurare cu cerneală, creion sau tuş ori prin pete de cerneală sau alte substanţe.
Relevarea textului se face examinând textul în transparenţă, într-o lumină puternică,
urmată de fixarea textului prin fotografiere separatoare de culori.
Se recomandă şi folosirea razelor roentgen, sub forma fotoelectronografiei, prin
iradierea textului acoperit, ca şi a radiaţiilor infraroşii, care străbat hârtia şi sunt reţinute de
substanţe pe bază de săruri metalice, acizi, carbon etc.
De asemenea, poate fi aplicată cu succes şi metoda difuzo-copiativă sau înlăturarea,
prin ultra sunete, a falsului ce acoperă textul.
În unele situaţii pot fi alese metode combinate, în raport cu substanţa de acoperire sau
modalitatea de înlăturare a textului cum ar fi: examinarea cu radiaţii ultraviolete, lumina
polarizată şi microscopie în infraroşu27.
În cazul folosirii cernelurilor se poate folosi o hârtie de filtru sau hârtie fotografică
umezită, care se aşează pe textul acoperit. După câteva minute, pe hârtie apare inscripţia
iniţială inversată. Se recomandă ca operaţiunea să se realizeze pe întuneric, sub un filtru de
lumină verde sau roşie28.
Refacerea textului acoperit cu creion este mai dificilă şi se poate realiza prin
fotografierea urmelor de apăsare pe ambele părţi ale hârtiei sau cu ajutorul unui mulaj
termoplastic. Obţinut prin aşezarea pe hârtie a unei sticle groase care va fi încălzit cu un bec
electric. Mulajul va fi fotografiat în lumina laterală29.
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu
cerneluri invizibile. În practica cercetării criminalistice, se întâlneşte destul de des
evidenţierea scrisului invizibil, realizat cu diferite substanţe incolore, cunoscute sub denumirea
generala de înscrisuri simpatice.
Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obişnuită şi de multe ori
între rândurile unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuiala asupra mesajului secret
propriu-zis.

25
E. Stancu, op. cit., p. 292;
26
D. Sandu, op. cit., p. 102 ;
27
D. Sandu, op. cit, pag. 66
28
E. Stancu, op. cit., p. 303-304
29
S. Alămoreanu, Elemente de criminalistică, Editura « Alma Mater », Cluj-Napoca, 2000, p. 125;
 Printre aşa numitele cerneluri simpatice practic mai des utilizate, pot fi amintite sucul de
lămâie ori de ceapă, laptele dulce, saliva, urina, acidul sulfuric diluat, soluţii din săruri de
cobalt. Unele din gama substanţelor folosite în asemenea scopuri se colorează mai mult sau
mai puţin intens sub acţiunea căldurii, iar altele prin tratarea cu anumiţi reactivi chimici30.
Evidenţierea scrisului astfel întocmit astfel se poate realiza prin mai multe procedee.
Pentru început actul suspect se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii asupra
sa, prin care se observă o uşoară diferenţă de strălucire, din cauza substanţei folosite, şi o
diferenţă de relief pe suprafaţa hârtiei, datorită instrumentului de scris31.
Dintre procedeele de laborator, unele se bazează pe folosirea efectului razelor
invizibile, altele pe aplicarea anumitor substanţe pulverulente sau pe tratarea actului suspect
cu vapori ori cu soluţii de iod. Sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii, scrisul este relevat fie prin
reflectarea radiaţiilor utilizate, fie datorită producerii luminescenţei. Cu razele roentgen se
evidenţiază scrisurile executate cu cerneluri care conţin săruri ale metalelor grele (plumb,
mercur, fier, staniu, zinc, nichel etc.)
Tratarea actului suspect cu substanţe pulverulente şi cu iod se face prin procedeele
aplicate la evidenţierea urmelor latente ale reliefului papilar32.

c. Falsul prin adăugare de text

Este tot un fals parţial, care se realizează fie prin modificarea unor cifre sau litere,
fie prin intercalarea unui text sau a unor semnături în locurile rămase libere.
Adăugirile pot fi făcute de aceeaşi persoană şi cu acelaşi tip de instrument, ceea ce conferă o
anumită dificultate examinării, dar şi în aceste situaţii pot fi evidenţiate diferenţierile datorate
momentelor şi condiţiilor diferite ale adăugirilor, ori a deosebirilor dintre suportul pe care a
fost aşezat documentul.
Unele cifre se pretează destul de uşor la modificări, cum sunt: 0 în 9 sau în 6, sau 1 în
4 sau în 7 sau 5 în 8, etc. Prin adăugarea unui zero sau mai multora în urma unor cifre
schimbă, de asemenea, numărul sau valoarea iniţială trecută într-un înscris.
Modificarea prin supraîncărcarea unei cifre se face mult mai uşor decât modificarea
literelor care indică acelaşi număr, pentru acest motiv, în cazurile de dubiu, se examinează, în
primul rând, menţiunea în litere din înscrisul cercetat.
În numeroase cazuri, falsul prin adăugare de text nu se limitează numai la o simplă
modificare de cifre sau litere, ci constă în intercalarea mai multor cuvinte sau chiar a
mai multor rânduri în locurile libere ale textului original sau în locurile făcute libere
prin răzuire sau corodare.
Descoperirea textului adăugat ulterior unui înscris se face atât după criteriul de încadrare
logică în cuprinsul întregului text cât şi după felul de desfăşurare şi de ordonare a scrisului.
Deosebirea dintre un text original şi un fals prin adăugare poate fi evidenţiată
prin următoarele elemente33 :
 Discordanţe dimensionale între grafisme, spaţii şi rânduri.
 Discontinuarea logică a textului şi încadrarea acestuia în spaţiul afectat
 Dispunerea nefirească a cuvintelor, propoziţiilor ori frazelor în text,
direcţionarea diferită a rândurilor.
 Grosime a trăsăturilor, presiunea acestora pe suport, poziţia semnelor grafice
faţă de linia de bază.
 Deosebiri în folosirea instrumentelor de scris, a substanţelor scripturale ori a
suportului.

30
I. Mircea, op. cit., p. 190
31
I. Mircea, op. cit., p.191
32
D. Sandu, op. cit., pag. 109
33
I. Mircea, op. cit., p. 191;
 Pentru identificarea falsului se recomandă examinarea microscopică a substanţelor
scripturale, precum şi examinarea traseelor intersectate dintre cele două texte, cu
ajutorul microscopului comparator şi a stereomicroscopului34.
Diferenţa de pigmentaţie a cernelurilor este, de asemenea, un indiciu al adăugirilor
de text. Se constată prin cercetarea actului la microscop, cu filtre separatoare culori, sub raze
ultraviolete sau infraroşii. Nu se pierde din vedere nici direcţia rândurilor şi diferenţa de suport
pentru scris, în cazurile de adăugiri făcute cu creion ori cu pasta. Când celelalte procedee nu
dau rezultate se recurge la analiza chimică35.

D. FALSUL PRIN IMITAŢIE

Imitarea scrisului constă, în esenţă, în reproducerea caracteristicilor grafice specifice
scrisului aparţinând unei alte persoane. Acest fals poate fi total sau parţial, putând cuprinde
un text sau o semnătură. Falsul prin imitarea scrisului poate fi servilă, atunci când se
realizează prin copiere directă sau în transparenţă (pe hârtie de calc, cu hârtie indigo sau prin
fotografiere), urmărindu-se o reproducere cât mai exactă a modelului şi liberă, când se
realizează prin mişcări grafice proprii cu modelul în faţă sau din memorie.
Falsul prin imitaţie servilă sau copiere este evidenţiat pe baza unor caracteristici
cum sunt36:
 Trăsături lente, cu întreruperi, lipsite de siguranţă şi automatism.
 Staţionări nejustificate, tremurături sau retuşuri.
 Gradul de presiune accentuat şi uniform.
 Scăpări ale unor elemente grafice de detaliu: orientarea mişcărilor, poziţia
punctelor de atac şi finale, dimensiunile şi distanţa dintre semnele grafice, forma şi
plasamentul elementelor accesorii (linioare, parafe, suprasemne ale minusculelor a, a, i, i).
 Urme de ştersături
Falsul prin imitaţie liberă se poate depista pe baza următorilor indici37:
 Omiterea unor semne grafice mai puţin perceptibile: abrevieri care preced
semnătura, particularităţi de execuţie şi plasament ale unor semne diacritice sau de punctuaţie
 Reducerea ritmului mişcării şi ezitării inerente.
 Orientarea şi redarea unor forme grafice mai complicate.
 Depistarea unor caracteristici determinate de deprinderi grafice, generale şi
speciale, ale plastografului.
Falsul mai poate fi executat prin copierea modelului în proiecţie (metoda
folosită de infractori experimentaţi, pentru a evita asemănările de dimensionare geometrică),
prin transfer de semnături sau de text, precum şi prin reproducerea unui text prin fotografiere.
În cazul semnăturilor extrem de simplificate, reduse doar la iniţiale sau numai la câteva
linii, aceste falsificări pot rămâne neidentificate, datorită executării lor dintr-o singură mişcare
ce poate fi uşor reprodusă.

34
C. Suciu ,op. cit., pag. 476
35
I. Mircea, op. cit., p. 191;
36
I. Mircea, op. cit., p. 192;
37
I. Mircea, op. cit., p. 192;
 INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ
A LOCULUI FAPTEI

Cercetarea la faţa locului, reprezintă actul de debut al investigaţiilor în cazul

multora dintre infracțiuni, mai ales cele din care rezultă urme materiale. Această
activitatea este cunoscută și în legislaţiile altor state ca cercetarea scenei infracţiunii38.
Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică
ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmăririi, în scopul
cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia
săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar
făptuitorului39.
Termenul de loc al faptei trebuie privit prin prisma faptului că el include nu numai
locul propriu-zis, ci şi zonele adiacente sau alte locuri din care se pot descoperi date referitoare
la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a autorului
din câmpul infracţional.
Cercetarea la faţa locului a faptei se pregăteşte şi se desfăşoară în
conformitate cu normele procesual penale. Efectuarea cercetării se dispune de către
organul de urmărire penală sau de către instanţă prin încheiere. În cazul în care instanţa
procedează la efectuarea cercetării locului faptei se vor cita părţile, iar prezenţa procurorului
va fi necesară, dacă participarea acestuia la judecată este obligatorie40. Din echipa de
cercetare fac parte: procurorul, care conduce întreaga activitate, medicul legist, organul de
poliţie, ofiţerul criminalist, însoţitorul cu câinele de urmărire, precum şi unele persoane din
domeniul de specialitate legat de natura infracţiunii sau a urmelor create.
Importanţa cercetării locului faptei este41 subliniată în literatura de specialitate,
marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu
adâncă semnificaţie în aflarea adevărului.
Obiectivele cercetării la faţa locului sunt:
- cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată a scenei infracţiunii sau a locurilor înscrise în categoria „locului faptei”;
- descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii a mijloacelor materiale de probă.
Descoperirea urmelor urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului, este de natură să
ofere indicii cel puţin cu caracter general, cu privire la natura faptei şi chiar la persoana
autorului;
- elaborarea unor versiuni generale42 privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea
acesteia cel puţin cu caracter provizoriu;
- identificarea eventualilor martori în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi
momentului săvârşirii faptei se poate stabili dacă şi în ce măsură activitatea infractorului putea
fi percepută de cineva.

Secţiunea 1
PREGĂTIREA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI

Pregătirea cercetării la faţa locului presupune43 iniţierea unei serii de măsuri specifice
de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, şi anume acţiuni premergătoare

38
Legislația unor state prevede în mod expres care sunt cazurile în care efectuarea cercetprii locului faptei este obligatorie.
Un exemplu ăn acest sens este legislația maghiară, care prevrede obligativitatea efectuării cercetării locului faptei în cazul
infracțiunilor mai grave cum este furtul calificat săvârșit prin efracție, tâlhăria etc - G. Biro, op. cit., p. 97, 98;
39
E. Stancu, op. cit., p. 321;
40
V. Mirişan, Drept procesual penal, partea generală. Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 2007, p. 198;
41 T.C. Medeanu, Crima şi Criminalul, Geneza crimelor şi descoperirea criminalilor, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti
2006, p. 242, 250, 159, 264
42 I. Oancea, Probleme de Criminologie, Ed. „All”, Bucureşti 1994, p. 137, 138, 145, 151;
43 L.Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiuni de omor, IGM, Bucureşti, 1975, p. 23;
sau pregătitoare pentru organizarea promptă şi eficientă sub raport tehnico – tactic a
cercetării.
Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la locul în vederea
efectuării cercetării, se face atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehnic criminalistic44.
Pe de altă parte, se vor dispune măsuri cu caracter preliminar, pentru salvarea
victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care pot modifica sub o formă sau
alta.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală indiferent că este sau nu competent
are datoria să întreprindă de îndată următoarele45:
- identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut
pe această cale;
- determinarea locului naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să servească la
formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.
- dispunerea măsurilor urgente strict necesare, premergătoare cercetării la faţa locului,
măsuri pe care le va lua organul de cercetare care se deplasează imediat la locul indicat sau
care se află deja acolo;
- constituirea echipei de cercetare a locului faptei.

Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice:

- trusa criminalistică universală care va trebui să aibă instrumentarul complet din
compartimentele pentru executarea măsurătorilor şi marcajelor pentru descoperirea, fixarea
şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor;
- trusa foto va dispune de aparate obiective şi materiale fotosensibile inclusiv de
dispozitive de eliminare adecvate împrejurărilor;
- trusele criminalistice specializate, pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor
biologice, a accidentelor de circulaţie, a incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea
stupefiantelor46.
Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la
laboratoarele criminalistice mobile.
Pe lângă acestea, după caz, se vor deplasa la locul faptei:
- aparatura diversă de detecţie47: detectoare de metale, detectoare de cadavre, cel mai
cunoscut fiind detectorul Bansgrad, care funcţionează pe principiul reacţiei dintre pozele de
putrefacţie (hidrogen sulfurat) şi un reactiv chimic.
- mijloace tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, de tipul
„identi-kit-ului” sau „minicompozitorului”, iar mai nou calculatoare pentru efectuarea de
portrete robot computerizate.
- mijloace de comunicație la distanță48 pentru menţinerea unei legături operative cu
unităţile de bază ale organelor judiciare.

Secţiunea a 2-a
EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Echipa de cercetare, imediat după ce a sosit la faţa locului, ia, de urgenţă,
următoarele măsuri49:
 înlătură pericolele iminente care ar putea pune în pericol viaţa persoanelor (ex.
decuplează curentul, opreşte gazele, se elimină cauzele care ar putea declanşa explozii sau
incendii)

44 A. Ciopraga, Criminalistica (Tactică), Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi 1986, pag. 44

45 I. Mircea, op. cit., p.227-228; E. Stancu, op. cit., p. 325; L. Cârjan, Reguli tactice privind pregătirea şi efectuarea
cercetării locului faptei, în vol. Investigarea criminalistică a locului faptei, Bucureşti, 2004, p. 50;
46 L. Cârjan, op. cit., p. 50; A. Ciopraga, I. Jacobuţă, Criminalistica, Ed. „Chemarea”, Iaşi 1997, pag. 237, 73 şi urm.
47 I. D. Cristescu, Ghidul Procurorului Criminalist, Editura Helicon, Timişoara 1994, pag. 17-20
48
C. Gheorghe Scripcaru, V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom 2003, p. 34-35,37;
49
I. Mircea, op. cit., p. 229; L. Cârjan, op. cit., p. 51;
  acordă primul ajutor persoanelor care au nevoie de aceasta
 se asigură şi se conservă perimetrul locului faptei şi se îndepărtează persoanele care
ar putea stânjeni cercetarea
 se identifică şi reţine, dacă este posibil, persoana suspectă, respectiv martorii
evenimentului
 se vor obţine de la aceştia date preliminare despre faptă, participanţi, mod de
producere a evenimentului judiciar
 se repartizează sarcinile pentru toți membrii echipei
Totodată, în literatura de specialitate, în această fază preliminară, se recomandă
dispunderea de către conducătorul echipei a efectuării următoarelor activităţi: efectuarea de
fotografii, filmări, mai ales dacă există victime ori persoane decedate; notarea orei la care s-
a ajuns acolo, starea victimei şi a locului în ansamblu, precum şi a datelor preliminare care se
obţin de la suspect, victimă, martori, după caz; se va nota stare dispozitivelor de siguranţă;
condiţiile meteo; eventualele mirosuri; poziţia neobişnuită în care se găsesc anumite obiecte
(ex. frigider deschis)50.
După ce au fost realizate activităţile preliminare se trece la efectuarea cercetării propriu–
zise. Cercetarea propriu–zisă la faţa locului presupune respectarea51 unor reguli tactice cu
caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus.
Principalele reguli care sunt menite să orienteze activitatea echipei de cercetare la
locul faptei sunt următoarele52:
a) cercetarea la faţa locului se efectuează cu o maximă urgentă;
b) cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi amănunțit;
c) conducerea şi organizarea competentă a cercetării la faţa locului;
d) respectarea regulilor tactice specifice efectuării cercetării propriu–zise la faţa locului;
a. Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă53, este de la sine
înţeles că cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic, imediat
după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvîrşirea unei infracţiuni. Această
cerinţă de o importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin sub două aspecte:
- prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei şi al
dispariţiei sau degradării urmelor;
- prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează
posibilitatea identificării unor martori, fără a exclude chiar surprinderea autorului la locul
infracţiunii.
b. Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi amănunțit54.
Această cerinţă trebuie dublată de obiectivitatea şi conştiinciozitatea, astfel încât locul
faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare
este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. Necesitatea de a acorda atenţie fiecărui
detaliu prin cercetarea minuţioasă a întregului loc al faptei.
Descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor
biologice, precum şi a microurmelor care sunt de regulă, imposibil de evitat de către infractor.
Clasificarea împrejurărilor controversate, respectiv a neconcordanţei dintre starea locului
faptei şi fapta ori împrejurările ca atare (de pildă, lipsa urmelor de sânge care normal, ar trebui
să existe).
c. Conducerea şi organizarea competentă a cercetării la faţa locului55
Organizarea şi conducerea eficientă a activităţii echipei de cercetare la faţa locului
constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural.

50
L. Cârjan, op. cit., p. 51;
51
L. Coman, M. Constantinescu, Tratat practic de criminalistică, vol. I, IGM, Bucureşti 1976, p. 428-429
52
Toate aceste reguli sunt circumscrise normelor de procedură penală; I. Mircea, op. cit., 233; G. Biro, op. cit., p. 103;
53
A. Ciopraga, Criminalistică – Tratat de tactică, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi 1996, p.67;
54
I. Mircea, op. cit., p. 233;
55
E. Stancu, op. cit., p. 324;
 Cercetarea în echipă, presupune în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în
ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din
procuror, inspectori şi agenţi de poliţie din formaţiile de criminalistică şi judiciare, precum şi
de medicul legist.
Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect:
1. fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini
concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale;
2. organizarea desfăşurării activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o
ordine bine stabilită, într-o succesiune firească, şi anume:
- orientarea în zona în care se află situat locul faptei
- determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei
- căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale
- fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Luarea unor măsuri de ordine56 la faţa locului, acestor măsuri, trebuie să li se supună
inclusiv membrii echipei şi chiar superiorii acesteia, care, fără a participa efectiv la cercetare
vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicaţii, cu toate că nu
întotdeauna sunt specializaţi în domeniu.
Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite se
constată adeseori cum sunt omucidirile, distrugerile cu consecinţe grave când la faţa locului,
pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente şi alte persoane cu anumite
responsabilităţi din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii, acestora li se adaugă tot
mai frecvent, ziariştii. Câteodată aceştia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru
a-şi face o idee despre ce s-a întâmplat57.
d. Reguli tactice specifice efectuării propriu-zise la faţa locului
După punerea în practică a primelor măsuri care trebuie luate la momentul ajungerii la
locul faptei se va trece la efectuarea cercetării locului faptei cu respectarea următoarelor reguli
tactice58:
 în primul rând, se va limita numărul de persoane care pătrund în perimetrul
locului faptei, pentru a nu se deteriora probele existente acolo;
 se vor lua măsuri pentru a împiedica orice modificare, accidentală sau
intenţionată a locului faptei;
 se vor fixa căile de acces şi de deplasare a membrilor echipei în perimetrul
locului faptei;
 se va utiliza echipament de protecţie, pentru a nu contamina zona cu alte
urme;
 nu se vor face aprecieri, comentarii, nu se vor purta discuţii cu martorii,
suspecţii sau victimele în legătură cu natura faptei, modul de comitere, stare probelor;
 cercetarea începe fie cu punctul central al locului faptei (de ex. în cazul în care
există o persoană decedatăm cercetarea începe cu examinarea minuţioasă a cadavrului; sau
în cazul unui accident de examinarea începe de la locul producerii efective a accidentului), fie
cu exteriorul acestui perimetru, în funcţie de întinderea şi natura locului
 locul faptei se va examina şi în ansamblu şi se va nota starea în care se află la
acel moment;
 cercetare va parcurge cele două faze: faza statică şi faza dinamică;
 în faza statică se va examina în ansamblu locul faptei, fără a se mişca nimic
în acest perimetru; se va delimita locul faptei, în sensul că acersta va putea fi împărţit pe
sectoare pentru o mai bunpă administrarea a activităţii; se va stabili punctul de acces şi de
ieşire al infractorului; se vor efectua fotografiile de orientare, schiţă şi obiecte principale; se

56 I.D.Cristescu, Ghidul Procurorului Criminalist, Ed. „Helicon”, Timişoara 1994, p. 79-80;

57 E. Stancu, op. cit., p. 329
58
I. Mircea, op. cit., p. 234, 237; V. Bercheşan, op. cit., p.26-28;E. Stancu, op. cit., p. 333, 335; L. Cârjan, op. cit., p.
53-55;
vor lua notiţe cu privire la amplasamentul obiectelor mutate sau care sunt neobişnuite pentru
locul faptei; se vor analiza, fixa, ridica doar acele urme care sunt în pericol de dispariţie sau
degradare; se va folosi, dacă situaţia o impune, câinele de urmărire pentru prelucrare urmelor
de miros; se iau măsuri pentru urmărirea suspectului (ex. consemn la frontieră, filtre la ieşirea
din localitate).
Sub nici o formă, în această fază nu se modifică nimic! (cu excepţiile arătate
anterior)
Autori de specialitate au sugerat, pe bună dreptate, ca ar fi extrem de utilă efectuarea,
în această fază, a unei fotografii de ansamblu cu persoanele care s-au aflat la locul faptei.
 în faza dinamică se trece la examinarea fiecărei urme, respectiv obiect;
obiectele se vor pute mişca pentru a fi examinate mai bine; se vor executa fotografiile de
detaliu pentru fiecare urmă şi obiect în parte. Astfel, se va examina amănunţit corpul
victimelor, obiectele care au fost folosite la comiterea faptelor, autoturismele sau utilajele care
au cauzat accidentul pentru a se determina, dacă este posibil mecanismul de comitere a faptei.
În această fază după examinarea preliminară, urmele sau obeictele de mici
dimensiuni care sunt purtătoare de urme se vor ridica în vederea efectuării analizei de
laborator, după regulile enumerate în partea rezervată tehnicii criminalistice. Obiectele şi
urmele se vor ambala în mod corespunzător pentru a fi transportate.
Tot acum se iau declaraţii persoanelor implicate (victimă, persoana suspectă),
respectiv martorilor evenimentului judiciar. Declaraţiile vor fi luate separat, fără a influenţa
persoanele ascultate, scopul lor este de a obţine informaţii „la cald” despre faptă, modul de
prodecere şi despre făptuitor.

Secţiunea a 3-a
SOLUŢIONAREA „ÎMPREJURĂRILOR CONTROVERSATE”
DE LA LOCUL FAPTEI
Deoarece în procesul săvârşirii acestor infracţiuni, infractorii59 dispun de un timp
relativ scurt pentru operaţiile necesare, trăiesc o însemnată stare emoţională şi sunt
interesaţi să nu producă zgomote îndelungate şi puternice, sunt siliţi să-şi limiteze activitatea
numai la ceea ce este absolut necesar pentru a intra în posesia bunurilor uzate. Rezolvarea
acestei situaţii controversate necesită să fie bazată pe raportarea tuturor probelor administrate
la întregul ansamblu al locului faptei şi la natura şi volumul obiectelor sustrase.
În noţiunea „împrejurări controversate” includem atât împrejurările care nu
pot fi explicate prin urmele de la locul faptei, cât şi lipsa unor urme, sau,
dimpotrivă, prezenţa unor urme suplimentare, care nu ar trebui să existe în acel
loc.
Operaţia de soluţionare a „împrejurărilor controversate” de la locul faptei începe
după ce sunt administrate toate probele care au legătură cu această problemă şi în mare,
se ştie ce fel de bunuri au fost sustrase.
De exemplu, în cazul infracţiunilor de omor, simulate în accidente ori sinucideri,
de cele mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de către infractor
şi dus la mari distanţe.
Pentru simularea unei sinucideri, cadavrul este aşezat uneori pe calea ferată pe o
şosea intens circulată în timp de noapte, alteori spânzurat, aruncat în apă ori se creează o altă
situaţie care să conducă la versiunea sinuciderii, sau eventual a producerii unui accident. Sub
cadavru şi în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de sânge în cantitate mare, deşi
leziunile de pe corp sunt profunde, prin secţionarea sau zdrobirea unor vase mari de sânge.
La cadavrele aruncate în apă pentru a simula înecul, în loc în vederea simulării
unui accident, în căile respiratorii, în esofag şi în stomac nu sunt urme de funingine, rezultate

59
I. Mircea, op. cit., p. 237; L. Cârjan, op. cit., p. 55;
din arderea focului, nu este apă cu microorganismele corespunzătoare sau cu diferite corpuri
străine întâlnite în apă60.
Putem spune că pentru soluţionarea „împrejurărilor controversate”61 în cazurile faptelor
de această natură, un rol hotărâtor îl au interpretările leziunilor de pe corpul
victimelor şi ale urmelor din interiorul corpului, pe care le fac experţii medico-
legişti.
Soluţiile identificate pentru împrejurările controversate vor pute fi verificate prin
informaţiile obţinute din declaraţiile părţilor ascultate în cadrul cercetărilor, ori prin
efectuarea de reconstituiri.
În această ordine de idei, a fost subliniată importanţa efectuării unei cercetări a
locului faptei în conformitate cu regulile tactice enunţate, deoarece doar în acest mod
se va putea înlătura apariţia împrejurărilor care nu-şi găsesc o explicaţie logică pe baza datelor
şi informaţiilor deţinute până la acest moment.
Pe de altă parte, dacă împrejurările controversate nu şi-au gasit explicaţia, se va putea
proceda la repetare cercetării locului faptei. Spre deosebire de reluarea cercetării locului
faptei62 care este o măsură care nu ridică probleme deosebite, repetarea cercetării poate să
nu mai fie posibillă din motive obiective legate de modificările locului faptei.
O altă posibilitate la ăndemâna organului judiciar este efectuarea de reconstituiri
în cadrul cărora, în esenţă, se reproduce artificial comiterea faptei, pentru a verifica anumite
circumstanţe.

Secţiunea a 4-a
FIXAREA REZULTATELOR
CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI
Întregul proces de desfăşurarea a cercetării locului faptei se va fixa prin intermediul
următoarelor mijloace:
 procesul verbal de cercetare a locului faptei care include descrierea
întregii desfăşurări a activităţii tactice şi a rezultatelor acesteia, schiţa locului faptei, precum
şi fotografiile ori filmările efectuate cu această ocazie. Procesul verbal trebuie să respecte
toate condiţiile cerute de legea procesual penală pentru a servi ca mijloc de probă;
Procesul verbal se întocmeşte după încheierea activităţilor specifice, sau
treptat pe măsura desfăşurării cercetării. El trebuie să cuprindă trei părţi: partea
introductivă, partea descriptivă şi încheierea.
S-a arătat că procesul verbal constituie o oglindă a întregii activităţi desfăşurate de
toate persoanele participante la cercetare, consemnându-se „amănunţit tot ce s-a făcut şi s-a
descoperit pentru fixarea, ridicarea şi conservareaprobelor, deoarece reprezintă dovada
acestei activităţi şi, în acelaţi timp, singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului
faptei”.63
Relevându-se importanţa procesului verbal de cercetare a locului faptei ca
mijloc de probă cu semnificaţie importantă în soluţionarea cauzei, s-a arătat că pentru a
îndeplini acest rol, pe lângă elemntele cerute de lege, el trebuie să fie, din punct de vedere
la conţinutului: obiectiv, clar şi precis, respectiv concis64.

60
M. Kernbah, Medicină judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti 1958, pag. 279-280, 296-301
61
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1978, pag. 256-257,
332-334;
62
Aceasta intervine atunci când cercetarea locului faptei a fost întreruptă datorită condiţiilor atmosferice ori datorită unor
pericole pentru persoanele aflate la locul faptei. Dacă cercetarea este întrruptă, se va sigura paza perimetrului până la
reluarea cercetărilor.
63
I. Mircea, op. cit., p. 248;
64
V. Bercheşan, Cercetarea la faţa locului – principalul mijloc de probă în procesul penal, Ed. „Little Star”, Bucureşti,
2006, p. 109;
  Executarea de mulajele pentru fixarea şi ridicare urmelor de adâncime65
conform modalităților prezentate la fixarea urmelor de mâini și picioare;
 Efectuarea de înregistrări judiciare audio-video, prin care se fixează
desfăşurarea cercetării locului faptei.

65
I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Ed. „Vasile Goldiş”, Arad, 1996, p. 97-100 şi 130 –
132;
 ASCULTAREA PERSOANELOR

PREGĂTIREA ASCULTĂRII PERSOANELOR

Parcurgerea fazei pregătitoare are importanţă sub trei aspecte fundamentale:

1. cunoaşterea cauzei;
2. cunoaşterea martorilor;
3. adoptarea tacticii care este cea mai potrivită pentru audiere
Studierea dosarului cauzei
În cadrul etapei pregătitoare, studierea dosarului cauzei reprezintă pasul cel mai
important deoarece studierea atentă, temeinică a dosarului cauzei constituie premisa
desfăşurării în bune condiţii şi cu rezultate maxime a activităţii tactice de ascultare.
Cu privire la scopul acestei activităţi, s-a arătat în literatura de specialitate că examinarea
minuţioasă a dosarului cauzei are drept scop: a) stabilirea faptelor sau împrejurărilor cu privire
la care este necesară obţinerea de informaţii prin ascultare; b) persoanele care pot contribui
la clarificarea acestor aspecte; c) modul concret în care se va realiza această activitate66.
Cunoaşterea personalităţii celui care urmează să fie ascultat
Personalitatea se referă la acele caracteristici ale unei persoane care dovedesc
consecvenţa paternurilor sale comportamentale. În psihologie, nu există o abordare unitară
cu privire la natura personalităţii, existând mai multe modele teoretice, care au reuşit într-o
anumită măsură să se impună67.
Alţi cercetători români, punând accent pe latura socială a personalităţii, au dat o definiţie
a personalităţii, arătând că personalitatea exprimă calitatea de ansamblu a organizării
individului uman ca membru al societăţii, ca element al unei relaţii şi interacţiuni sociale68.
Cunoaşterea personalităţii martorului este o activitate care prezintă anumite elemente
specifice:
a. ea presupune ca persoana care face ascultarea să stăpânească cunoştinţe de
psihologie judiciară care să-i permită să realizeze o evaluare a personalităţii martorului;
b. este o activitate care a fost caracterizată în literatura de specialitate ca fiind
delicată;
c. are caracter de continuitate, ea desfăşurându-se atât în faza de pregătire a
ascultării, cât şi în faza ascultării propriu-zise a martorului69.
Astfel, alături de alţi autori, suntem de părere că pentru a putea caracteriza
personalitatea unui martor, este necesar să se determine următoarele elemente:
 pregătirea profesională şi ocupaţia martorului;
 trăsăturile sale de caracter;
 antecedentele penale;
 gradul de dezvoltare a proceselor gândirii;
 interesele şi motivaţiile predominante ale martorilor;
 eventualele probleme de sănătate care au intervenit, mai ales la momentul formării
declaraţiilor în conştiinţa martorilor;
 mediul în care martorul trăieşte şi influenţa lui asupra acestuia

66
E. Stancu, op. cit., p. 386; T. Popa, op. cit., p. 241;
67
Teoria psihanalitică, teoria behavioristă, teoria umanistă, teoria cognitivă şi teoria învăţării sociale - I. Buş, M. Miclea,
D. David, A. Opre, op. cit., p. 27;
68
A. Bogdan Tucicov, S. Chelcea, M. Golu, P. Golu, C. Manole, P. Pânzaru, Dicţionar de psihologie socială, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 231;
69
V. Berchşan, I.E. Sandu, op. cit., p.134; P. Buneci, I.T. Butoi, Martorul pe tărâmul justiţiei, Ed. “Pinguin”, Bucureşti,
2004, p. 143;
 ÎNTOCMIREA PLANULUI DE ASCULTARE
Pregătirea audierii implică, de multe ori, întocmirea unui plan de ascultare pentru
fiecare persoană în parte. Se consideră, pe bună dreptate, după părerea noastră, că acest
plan de ascultarea este obligatoriu mai ales în cazul cercetării criminalistice a unor cauze
complexe70.
În ce priveşte conţinutul, suntem de părere că planul de ascultare trebuie să fie guvernat
de principiul mobilităţii şi adaptabilităţii. Prin aceasta înţelegem că că întrebările cuprinse în
planul de ascultare vor putea să fie modificate pe parcursul audierii, în funcţie de rezultatele
obţinute sau dorite.

Organizarea ascultării
După ce a parcurs toate etapele descrise mai sus, persoana care va face ascultarea
fixează data şi locul de desfăşurare a acesteia.
Alegerea datei se va face în funcţie de tactica adoptată în cauză, dacă se doreşte
prevenirea contaminării informaţiilor martorului ori a înţelegerilor intervenite între participanţii
la proces, ascultarea se va face cât mai repede71. La fixarea datei se va avea în vedere, atunci
când este posibil, posibilităţile persoanei care urmează a fi ascultată de a absenta de la
serviciu, pentru că dacă martorul este presat de timp ori stresat că trebuie să înfăptuiască în
acel timp altceva care prezintă o mai mare importanţă pentru el, va fi mai puţin cooperant şi
marturia sa nu va fi utilă72.
Locul de audiere va fi selectat în funcţie de posibilităţile concrete de deplasare ale
martorului, de exemplu dacă persoana are anumite probleme medicale care îl împiedică să se
deplaseze, acesta nu va putea să fie chemat să fie ascultat, doarece nu se poate deplasa.

Secţiunea a 3-a
DESFĂȘURAREA ASCULTĂRII PERSOANELOR.
FAZELE ASCULTĂRII

În mod tradiţional, ascultarea primară a martorului este compusă, din punctul de vedere
al tacticii criminalistice, din trei faze:
1. faza discuţiilor prealabile, rezervată în principal verificării identităţii şi
ascultării cu privire la datele personale;
2. faza relatărilor libere;
3. faza interogatoriului, formularea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor
la acestea73.
Etapele evidenţiate mai sus, se vor regăsi în cadrul ascultării primare a martorului,
indiferentă că aceasta are loc în faza de urmărire penală sau de judecată.

Faza discuţiilor prealabile

Încă de la început, dorim să precizăm că am denumit această etapă – faza discuţiilor
prealabile, deoarece ea include, pe lângă aspectele legate de stabilirea identităţii persoanei

70
E. Stancu, op. cit., p. 388; C. Suciu, op. cit., p. 582; I. Mircea, op. cit., p. 262;
71
I. Ştefan, op. cit., p. 457;
72
E. Stancu, op. cit., p. 388; I. Mircea, op. cit., p. 262;
73
C. Suciu, op. cit., p. 582-583; S. A. Golunski, op. cit., p. 328; I. Mircea, op. cit., p. 262; E. Stancu, op. cit., p. 389; S.
Alămoreanu, op. cit., p. 185-186; V. Bercheşan, Cercetarea penală, Ed. “Icar”, Bucureşti, 2002, p. 89, 100-103; T. Popa, op.
cit., p. 251 şi urm.; P. Buneci, I.T. Butoi, op. cit., p. 36-43; V. Bercheşan, I.E. Sandu, op. cit., p. 138, 139; D. Culcea,
Criminalistica. Note decurs, Ed. „Naţional”, p. 107;
ascultate şi ascultarea cu privire la datele personale şi unele discuţi care nu sunt legate în mod
direct de soluţionarea cauzei ci, mai degrabă, de necesitatea de cunoaştere a persoanei.
Faza discuţiilor prealabile se întâlneşte doar în cazul ascultării primare a martorului,
urmând ca parcurgerea ei să nu mai fie obligatorie în cazul ascultării repetate a martorului.
Încă de la început, dorim să precizăm că am denumit această etapă – faza discuţiilor
prealabile, deoarece ea include, pe lângă aspectele legate de stabilirea identităţii martorului
şi ascultarea cu privire la datele personale şi unele discuţi care nu sunt legate în mod direct
de soluţionarea cauzei ci, mai degrabă, de necesitatea de cunoaştere a persoanei care va
depune mărturie.
Primul pas va fi stabilirea identităţii pe baza documentelor de identitate ale persoanei
ascultate.
Al doilea pas va fi stabilirea naturii raporturilor dintre martor şi părţi, dacă este soţ
sau rudă cu vreuna dintre părţi, dacă a suferit o pagubă de pe urma infracţiunii.
Pe durata discuţiilor prealabile, persoana care face ascultarea va dirija discuţiile spre
acele probleme faţă de care persoanei ascultate manifestă interes. De exemplu, se vor aborda
probleme legate de profesia sau ocupaţia martorului, modalităţile de petrece a timpului liber,
muzică, calculatoare sau alte domenii de interes ale martorului, după caz.
Pe parcursul discuţiilor libere, persoanei ascultate îşi exteriorizează, în mod involuntar,
personalitatea, astfel încât observarea comportamentului acestuia se constituie într-o sursă
valoroasă de informaţie.
Un alt rol fundamental al acestor discuţii îl constituie câştigarea încrederii în persoana
care face ascultarea. Subliniem acest lucru, deoarece este important mai ales în cazurile în
care asupra persoanei ascultate s-au făcut presiuni, a fost ameninţat s-a exercitat violenţe ori
este dominat de sentimente inhibatoare (frică, teamă).
Drept concluzie, această fază a discuţiilor prealabile este guvernată de câteva reguli
tactice esenţiale, care nu trebuie ignorate, indiferent că procesul penal se află în faza de
urmărire penală ori în faza de judecată:
 desfăşurarea audierii într-o manieră civilizată şi corectă, corespunzătoare
importanţei pe care o are în procesul penal;
 crearea, încă de la început, a unui cadru de ascultare sobru, serios, solemn,
factorii stresanţi să fie diminuaţi sau chiar eliminaţi, astfel încât atenţia şi încrederea persoanei
ascultate să fie captate de către cel care face ascultarea;
 comportamentul organului judiciar trebuie să fie calm şi încurajator, fiind
considerate contra-productive atitudinile arogante, sfidătoare sau bruscarea persoanei
ascultate, atitudini care pot conduce la inhibarea martorului74.
Comportamentul organului judiciar poate avea influenţă mare aspura rezultatului
audierii. O atitudine nerăbdătoare, graba nu sunt favorabile mai ales atunci când persoana
ascultată aparţine tipului introvertit, deoarece introvertiţii au nevoie de calm, linişte şi o
perioadă de timp înainte de a vorbi. Procedând astfel, s-a arătat că introvertiţii pot ajuta mult
la soluţionarea unei cauze75.
În altă ordine de idei, discuţiile prealabile ţin de tactul persoanei care face ascultarea,
ele nu sunt consemnate în scris, decât anumite aspecte pe care le-am amintit anterior.
Sunt cazuri, când în activitatea practică organele judiciare ignoră cu totul faza
discuţiilor prealabile, atât de necesare, mai ales în faza de urmărire penală.
Cauzele acestui lucru pot consta fie într-o supraevaluare a posibilităţilor organelor de
cercetare penală şi ale magistraţilor cu experienţă, fie uşurinţa manifestată de persoanele care
fac parte din organele judiciare şi care nu au prea multă experienţă practică.

74
E. Stancu, op. cit., p. 390; R. P. Fisher, R. E. Geiselman, op. cit., p. 29;
75
P. Hedges, op. cit., p. 19;
 Faza relatărilor libere
Relatarea liberă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general de la care
persoana ascultată poate porni să declare, cu cuvintele sale, tot ceea ce ştie în legătură cu
faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost chemat76.
Suntem de părere că această fază poate fi declanşată atât cu o întrebare de tipul „Ce
aţi văzut la locul faptei?”, cât şi cu o solicitare de tipul: „Relataţi tot ceea ce aţi perceput /
văzut la momentul săvârşirii faptei.” sau „Arătaţi ce cunoaşteţi în legătură cu accidentul de
circulaţie produs în data de ...”77.
Putem afirma că, prin intermediul solicitării descrise mai sus, organul judiciar va preda
iniţiativa persoanei ascultate. Pe de altă parte, fiind vorba de o solicitare cu caracter general,
cel ascultat va fi va decide asupra aspectelor pe care el le consideră importante pentru
soluţionarea cauzei şi le va relata în ordinea dorită de el.
Pe parcursul audierii, în această fază, organul judiciar poate să studieze persoana
ascultată. Astfel, s-a arătat ce anume trebuie ca persoana care face ascultarea să observe:
a) modul cum îşi formulează expunerea;
b) siguranţa ori nesiguranţa în prezentarea faptelor;
c) eventualele omisiuni, precum şi încercările de a le suplini;
d) un anumit interes de a face declaraţii cu o anumită tonalitate sau într-un anumit
mod particular (de exemplu, persoana vorbeşte rar şi accentuează anumite cuvinte în mod
nejustificat);
e) limbajul trupului, expresiile feţei, gesticulaţia78.
Nu întâmplător, spunem că studierea persoanei ascultate este obligatorie, ea constituie
o sursă de informaţii pentru adoptarea tacticii potrivite în faza următoare a ascultării79.
Pe parcursul fazei relatărilor libere persoana ascultată nu va fi întreruptă. Totuşi, întreruperea
se va face, în mod excepţional, atunci când relatările s-au îndepărtat de obiectul cauzei. În aceste
situaţii, întreruperea se va face pe un ton calm, politicos, dar ferm. Întreruperi de genul: „Fii serios,
asta nu ne interesează!”, „Eşti pe lângă, revino la subiect!” nu sunt potrivite. O formulă potrivită ar
fi: „Domnul Ionescu, constat că aţi depăşit obiectul cauzei şi vă rog să rămânem la relatarea faptelor
pentru care v-am chemat” sau „Îmi pare rău că trebuie să vă întrerup, dar v-aţi îndepărtat de la
obiectul audierii.80
Nu în ultimul rând este important de subliniat faptul că în faza relatărilor libere se evidenţiază,
într-o anumită măsură şi limitele cunoştinţelor martorului81.

Faza interogatoriului
În literatura de specialitate această etapă a fost denumită şi relatare dirijată sau
depoziţie interogatorie. Ea constă în adresarea de întrebări de către persoana care face
ascultarea în legătură cu obiectul cauzei, întrebări la care persoana ascultată este obligată să
răspundă82.
Obiectivul interogatoriului trebuie să fie dobândirea unor informaţii complete şi fidele,
fără a se contamina procesul audierii83.
Necesitatea etapei interogatoriului provine din faptul că în cadrul relatărilor libere nu
sunt cuprinse toate aspectele referitoare la împrejurările în care a fost comisă fapta84.

76
C. Aioaniţoaie, I.E. Sandu, op. cit., p. 139; V. Bercheşan, op. cit., p. 125;
77
T. Popa, op. cit., p. 256;
78
T. Popa, op. cit., p. 257; V. Bercheşan, I. E. Sandu, op. cit., p. 140; M. Petcu, op. cit., p. 213;
79
V. Bercheşan, I. E. Sandu, op. cit., p. 140;
80
I. Mircea, op. cit., p. 264; M. Basarab, op. cit., p. 285; C. Suciu, op. cit., p. 583; V. Bercheşan, I. E. Sandu, op. cit.,
p. 140; A. Ciopraga, op. cit., p. 216; R. P. Fisher, R. E. Geiselman, op. cit., p. 20;
81
I. Mircea, op. cit., p. 264; T. Popa, op. cit., p. 257;
82
E. Stancu, op. cit., p. 391; V. Bercheşan, T. Stănică, op. cit., p. 104; I. Mircea, op. cit., p. 264;
83
Vincent A. Sandoval, op. cit, p. 2;
84
A. Ciopraga, Criminalistica (Tratat de tactică), citată anterior, p. 217;
 În literatura de specialitate, întrebările au fost împărţite în mai multe categorii din punct
de vedere tactico-criminalistic: întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări
ajutătoare, sau întrebări de control85.
Întrebările de completare au rolul de a suplini lipsa aspectelor omise din declaraţie,
atunci când acestea conţin date insuficiente pentru anumite împrejurări de fapt ale
evenimentului.
Întrebările ajutătoare sunt menite să reactiveze cunoştinţele percepute şi memorate şi
astfel să aducă o mai mare claritate în cunoştinţele pe care martorul le deţine. Astfel cu
ajutorul întrebărilor vor putea fi oferite martorului repere de exemplu pentru aprecierea mai
bună a distanţelor sau pentru localizarea obiectelor ori persoanelor ori se va putea face apel
la evenimente însemnate pentru martor care să-l ajute să localizeze în timp.
Întrebările de precizare (referinţă) – au rolul de a evidenţia împrejurările exacte de timp
şi de loc legate de modul de comitere a infracţiunii, de obicei prin raportarea la anumite
evenimente importante (nunta, aniversare, absolvire etc).
Întrebări de control – cu ajutorul cărora se vor verifica afirmaţiile martorului. Bineînţeles
că, în această situaţie, organul judiciar trebuie să deţină date certe pe baza cărora să facă
verificările. Suntem de părere că, întrebările de control sunt întotdeauna necesare pentru că,
la acest moment, sinceritatea sau nesinceritatea nu este dovedită, pot exista cel mult
suspiciuni şi mai puţin date certe. Rolul întrebărilor de control este plenar în orice chestionar
sau anchetă, cu atât mai mult în cadrul procesului penal unde principiul de bază este aflarea
adevărului86.
În concret, prin întrebările de control se pot realiza următoarele lucruri:
 verificare poziţiei de sinceritate sau nesinceritate pe care se află martorul;
 aflarea surselor mărturiei – dacă elementele relatate provin dintr-o sursă directă, fiind
rezultatul percepţiei propriilor organe de simţ (ex propriis sensibus), sau dimpotrivă,
acestea au o altă sursă, derivată (ex auditu alieno);
 soluţionarea contradicţiilor existente între declaraţiile sale sau între declaraţiile sale şi
celelalte mijloace de probă;
 cunoaşterea împrejurărilor în care a fost perceput evenimentul judiciar87;
Conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate, în cadrul activităţii tactice de
formulare a întrebărilor şi ascultarea răspunsurilor se impun a fi respectate câteva reguli
tactice:
a. întrebările trebuie să privească doar aspectele legate de obiectul cauzei
şi care ar fi putut să fie percepute de persoan ascultată, evitându-se consideraţiile personale
ale persoanei ascultate cu privire la natura evenimentului judiciar, cu atât mai mult să se
pronunţe asupra unor probleme de drept;
b. întrebările trebuie să fie accesibile persoanei ascultate, ea trebuie să fie
în stare să le înţeleagă şi să răspundă în cunoştinţă de cauză la ele. Gradul de accesibilitate a
întrebărilor pentru persoana ascultată va trebui să fie apreciat pe baza concluziilor desprinse
în urma primelor două etape ale audierii sale. Iată deci importanţa observaţiilor asupra
proceselor de gândire, vocabularului, capacităţii de verbalizare, gradului de cultură şi de
pregătire profesională;
c. întrebările trebuie să fie clare şi precise, pertinente, legate de obiectul
cauzei. Eventualele întrebări colaterale obiectului cauzei vor fi necesare atunci când organul
judiciar doreşte să destindă atmosfera, deoarece faza interogatoriului este mai stresantă
pentru martor decât fazele anterioare;
d. fiecare întrebare trebuie să decurgă în mod firesc din cea anterioară, astfel
încât lămurirea aspectelor neclare din faza relatărior libere să se realizeze într-o succesiune

85
E. Stancu, op. cit., p. 391;
86
A. Ciopraga, op. cit., p. 221;
87
ibidem, p. 221,222;
logică. Desigur, din considerente tactice se va putea schimba ordinea întrebărilor, mai ales
atunci când se doreşte ca persoana ascultată să nu pregătească anumite răspunsuri;
e. dacă se doreşte lămurirea unui număr mare de împrejurări, se va adresa câte
o întrebare pentru fiecare aspect şi nu una singură pentru toate aspectele;
f. prin modul de formulare sau de adresare a întrebării nu se vor folosi
elemente de intimidare sau presiuni faţă de persoana ascultată. Aceste fapte au rol negativ
asupra martorului influenţând nefavorabil mărturia;
g. întrebările nu trebuie să fie sugestive, adică să nu îndrepte răspunsul
persoanei ascultate către o anumită direcţie, de obicei cea dorită de persoana care face
ascultarea88.
În legătură cu aspectele legate de sugestibilitatea întrebărilor, dorim să insistăm asupra
acestui fapt, deoarece sugestibilitatea reprezintă o capcană foarte tentantă în care persoana
care face ascultarea (presată de necesitatea soluţionării multor cauze) cade deseori89. S-a
arătat că întrebările sugestive reprezintă mai degrabă voinţa anchetatorului care nu
corespunde în toate situaţiile realităţii90.
Sugestia se repercutează asupra declaraţiilor părţii vătămate, a martorului, mai ales
atunci când se în stări emoţionale generate de comiterea faptei. Din punct de vedere al
gradului de sugestibilitate, întrebările se clasifică după cum urmează: întrebări deschise,
întrebări disjunctive şi întrebări implicative91.
Întrebările deschise sunt acele întrebări care sunt lipsite de elemente de sugestibilitate;
de exemplu: „Cu ce era îmbrăcată persoana pe care aţi văzut-o?”, sau „Când a avut loc
evenimentul?” , „Ce s-a întâmplat după comiterea accidentului?” 92
Folosirea întrebărilor deschise favorizează minimalizarea riscului ca organul judiciar să
îşi impună asupra martorului punctul de vedere cu privire la ceea ce s-a întâmplat93.
Întrebări disjunctive sau închise care conţin într-o anumită măsură elemente de
sugestie; de exemplu: ”Pălăria era albastră sau neagră?”. În acest caz se presupune că
persoana purta pălărie – iată sugestia, iar martorul, la rândul lui, va porni de la premisa că
persoana avea pălărie urmând a se decide asupra culorii ei. Un alt exemplu: „Cine mai era cu
tine?” – iarăşi se porneşte de la premisa că mai era cineva împreună cu martorul94.
Întrebări implicative sau ipotetice – ele au gradul cel mai mare de sugestibilitate. Se
porneşte de la premisa că martorul a perceput un anumit eveniment, deşi nu are date certe
despre acest lucru. Cel mai periculos tip de sugestie este o întrebare de tipul: „Nu este aşa
că...?”. S-a arătat că acest tip de întrebare poate fi formulat altfel, dar cu acelaşi rezultat:
„Persoana pe care aţi văzut-o avea o valiză în mâna dreaptă?”.
Împărtăşim punctul de vedere conform căruia, sugestibilitatea poate fi exercitată prin
felul în care sunt adresate întrebările sau modularea vocii anchetatorului95.
Sugestibilitatea trebuie privită şi în celălalt sens – nervozitatea pe care o trădează
vocea sau comportamentul organului judiciar, în cadrul ascultării dirijate, rolul său activ este
mai pronunţat96. Ridicarea vocii sau tonul mai dur nu determină întotdeauna martorul să
coopereze, dimpotrivă acesta va avea o atitudine defensivă, fiind descurajat să ofere
infomaţii97.

88
C. Aioaniţoaie, T. Stănică, op. cit., p. 105; E. Stancu, op. cit., p. 392; C. Suciu, op. cit., p. 583; S. A. Golunski, op. cit.,
p. 329-330;
89
T. Bogdan, Curs de psihologie judiciară, citată anterior, p. 228, 229;
90
E. Stancu, op. cit., p. 392-393;
91
Idem;
92
S. A. Golunski, op. cit., p. 330; A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, citată anterior, p. 147-
148;
93
Vincent A. Sandoval, op. cit., p. 7;
94
Al. Roşca, op. cit., p. 35; E. Stancu, op. cit., p. 392; Vincent A. Sandoval, op. cit., p. 7;
95
E. Stancu, op. cit., p. 393; C. Aioaniţoaie, T. Stănică, op. cit., p. 104;
96
E. Stancu, op. cit., p. 393;
97
Vincent A. Sandoval, op. cit., p. 5;
 Vârsta martorului influenţează rezistenţa la sugestie. Copii şi tinerii sunt mai uşor
influenţabili pe când persoanele mature. Cei care au o experienţă de viaţă bogată sunt prinşi
mai greu în capcana întrebărilor al căror caracter sugestiv este ascuns98.
Sugestibilitatea întrebărilor a preocupat nu doar pe criminalişti, ci şi pe psihologi. Astfel,
s-a realizat un experiment pentru a putea determina cu precizie impactul tipului de întrebare
asupra reactualizării unui eveniment oarecare99.
Desigur că, fiecare întrebare este adresată tocmai cu scopul de a obţine un răspuns.
Ascultarea de răspunsuri, ca şi activitate componentă a interogatoriului, se va realizează
ţinând cont de o serie de reguli tactice:
a. martorul va fi ascultat cu toată atenţia şi seriozitatea;
b. nu se vor face gesturi de aprobare şi dezaprobare, ori apostrofări, insulte;
c. atunci când sunt relevate anumite contradicţii între ceea ce a relatat martorul
în mod liber şi răspunsurile la întrebări, persoana care face ascultarea nu trebuie să-şi
exteriorizeze reacţiile interioare, deoarece martorul îşi va da seama de acest lucru imediat;
d. observarea comportamentuui verbal şi non-verbal al persoanei ascultate,
modului cum reacţionează martorul la diferitele întrebări formulate. Reacţii posibile sunt
tremuratul, respiraţia neregulată, congestionarea feţei datorată emoţiei sau când trebuie să
răspundă, ridicarea sprâncenelor, mici gesturi;
e. în situaţia în care persoana ascultată dă răspunsuri în discordanţă cu alte probe,
în funcţie de specificul fiecărei cauze, organul judiciar va proceda în consecinţă, asimilând acel
martor învinuitului şi utilizând reguli tactice pentru ascultarea persoanei în acea calitate100.
Din punct de vedere al desfăşurării în timp, întrebările au fost împărţite în literatura
de specialitate astfel:
1. întrebări care privesc unele situaţii anterior săvârşirii infracţiunii;
2. întrebări care privesc unele situaţii din timpul săvârşirii infracţiunii;
3. întrebări care privesc unele situaţii ulterioare comiterii infracţiunii101.
Considerăm că împărţirea este bună pentru persoanele ascultate care săvârşit, suferit,
ori au văzut sau auzit fapta, de exemplu martorul care nu percepe întregul şir al evenimentului,
ci doar o parte din el, astfel încât categoriile de întrebări vor comporta faţă de aceştia unele
diferenţieri.
În prima categorie vor fi incluse întrebări referitoare la două aspecte: raporturile
anterioare comiterii faptei dintre persoanele participante la proces, certuri, violenţe, dragoste,
ură etc.;întrebările referitoare la condiţiile subiective care ţin de persoana martorului, precum
şi condiţiile obiective ale locului faptei, starea generală a organismului, dacă a fost bolnav sau
obosit, stări emoţionale puternice, consum de substanţe toxice, ceaţă, ploaie, relieful locului,
distanţa etc. (dacă nu au fost lămurite în faza relatărilor libere)102.
În cea de-a doua categorie vom include întrebări legate de evenimentul judiciar propriu-
zis:
a) cum a început acesta şi secvenţele sale, din ce moment martorul a perceput
evenimentul, dacă ştie ca l-a mai observat şi altcineva;
b) deseori aceste aspecte sunt în mare parte lămurite în cadrul relatării libere,
însă acum, se vor delimita mai bine toate aspectele. Pe de altă parte, trebuie avut în
vedere faptul că martorul percepe parţial evenimentul judiciar, aşa încât nu trebuie forţat
ori sugestionat103.
c) descrierea semnalmentelor persoanelor implicate în săvârşirea faptei –
activitate cunoscută sub denumirea de metoda portretului vorbit. Această activitate

98
A. Ciopraga, op. cit., p. 148,149; Al. Roşca, op. cit., p. 34;
99
Acest lucru a fost susţinut de rezultatele unui experiment derulat în cadrul Facultăţii de Psihologie - Cluj Napoca
100
Vincent A. Sandoval, op. cit., p. 4; T. Popa, op. cit., p. 269;
101
I. Mircea, op. cit., p. 265-267; T. Popa, op. cit., p. 261;
102
T. Bogdan, op. cit., p. 207;
103
M. Petcu, op. cit., p. 221, 222;
 tactică nu se petrece în mod spontan, de cele mai multe ori organul judiciar trebuie să
intervină activ prin întrebări cu privire la caracteristicile întregului corp104.
Cu ajutorul celei de-a treia categorii de întrebări se vor evidenţia activităţile desfăşurate
de persoana în cauză după comiterea faptei. Aceste aspecte pot releva legăturile sau interesele
pe care le-ar putea avea anumite persoane cu fapta sau făptuitorul (de exemplu, îl duce cu
maşina de la locul faptei – complice), sau pot releva mobilul infractorului.
În orice caz, ordinea efectivă a întrebărilor va fi determinată în concret pentru fiecare
caz în parte, ţinându-se seama de particularităţile cauzei şi de persoana martorului105. Anumite
probleme mai deosebite au fost ridicate în practică şi în literatura de specialitate în cazul
audierii anumitor categorii de persoane (de exemplu martorii minori sau cei bolnavi106).

104
E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1986, p. 193; R. P. Fisher, R.
E. Geiselman, op. cit., p. 20;
105
I. Mircea, op. cit., p. 267;
106
C. Miheş, Ascultarea martorilor cu deficienţe de ordin fizic sau pshic, Revista Română de Criminalistică, nr. 6/2007, p.
28-30;
 SUBIECTE - PRACTICE
Caracterele grafice ale scrisului
--------
Evoluţia grafică este dată de uşurinţa cu care scrie o persoană şi de
experienţa pe care o are aceasta. Avem astfel persoane cu un scris evoluat şi persoana
cu un scris în curs de formare sau neevoluat. Persoanele cu un scris în formare nu pot să imite
un scris evoluat, pe când persoanele cu un scris evoluat pot imita un scris inferior. Sub aspectul
evoluţiei grafice, scrisul poate fi inferior, superior sau mediu107.
Scrisurile inferioare fiind executate foarte lent, printr-o coordonare slabă a mişcărilor,
cu timiditate, fără siguranţă, au un traseu fără uniformitate în realizarea semnelor grafice atât
ca mărime şi formă, unele fiind rotunjite, altele unghiulare, cât şi în ceea ce priveşte poziţia
faţă de orizontala rândurilor.
Scrisurile de evoluţie medie, în general, sunt îngrijite, cu semnele grafice uniforme
ca mărime, contur şi poziţie faţă de linia rândurilor, într-un cuvânt aşa cum a fost obişnuit
scriptorul încă de pe băncile şcolii.
Scrisurile superioare, bazate pe un lung proces de exerciţiu, de perfecţionare a
mişcărilor, de îmbunătăţirea vitezei de scriere, prezintă un traseu, cu tendinţa de simplificare
a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ei şi în acelaşi timp, cu mai multe variante de realizare
ale aceloraşi litere108.

--------------
Caracterele generale ale scrisului sunt109:
a) forma scrisului se apreciază după configuraţia literelor. Din acest punct de
vedere, avem scrisurile cursive ori cu caractere tipografice.
b) dimensiunea sau mărimea scrisului se apreciază prin raportarea întregului
text la mărimea generală a suportului de scris şi la destinaţia sa. Totuşi se socoteşte că scrisul
mare are semnele grafice mai înalte de de 2-3 mm, iar cel mic sub această valoare 110. Sub
acest aspect, scrisul este mic, mijlociu sau mare.
Apoi se stabileşte proporţionalitatea, comparând literele nedepasante (a, c, e, i, m, n,
o, s, u, v, z) cu depasantele (b, d, f, g, h, j, k, l, t, t, y). Când diferenţa între ele este mare,
socotită pe verticală, se consideră ca supraînălţat, iar când aceasta diferenţă este mică, avem,
scris subînălţat. În privinţa înălţimii scrisului, este posibil ca numai unele litere să fie
supraînălţate sau subînălţate.
De asemenea, în unele scrisuri înălţimea semnelor grafice din cuvinte poate să crească
treptat ori să întâlnim o situaţie inversă, când, pe măsura apropierii de sfârşitul cuvântului,
literele devin tot mai mici. În prima situaţie avem aşa numitul scris crescător sau gladoliat, iar
în cea de-a doua descrescător sau gladiolat.
c) repartizarea scrisului este concretizată în distanţa dintre litere şi cuvinte,
spaţiile dintre rânduri şi mărimea alineatelor. În constatarea acestei caracteristici se au în
vedere, ca şi la aprecierea mărimii scrisului, spaţiul afectat textului, destinaţia scrisului, precum
şi condiţiile concrete în care a fost elaborat, dacă se ştiu sau se presupun. Privite după acest
criteriu scrisurile pot fi spaţioase sau aerisite, intermediare sau înghesuite.
d) înclinaţia scrisului se socoteşte după poziţia axei longitudinale a literelor,
mai ales a depasantelor, faţă de perpendiculara ce cade pe orizontala rândurilor. După acest
element scrisul este înclinat spre dreapta, vertical, înclinat spre stânga sau nedeterminat.
e) continuitatea sau coeziunea scrisului constă în gradul de legare a
literelor, in cadrul cuvintelor, fără ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie.

107
I. Mircea, op. cit., p. 196-197
108
ibidem
109
Lucian Ionescu, op. cit., pag. 85 şi urm.; I. Mircea, op. cit., p. 197 şi urm.
110
E.Stancu, op. cit., p. 287;
 Coeziunea este mare când în acelaşi cuvânt, sunt legate cinci sau mai multe litere fără
ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie, când sunt trei sau mai multe coeziunea este
medie, iar sub trei litere este mică. În general scrisul, cu cât este mai format, mai evoluat cu
atât are coeziunea mai mare.
Persoanele bolnave, în stare de emoţii puternice, cele cu un grad de cultură şi
deprindere mai reduse au continuitate mică în scris, dar nu se pot trage concluzii absolute.
Sunt şi persoane care s-au deprins să scrie cu litere de tipar sau apropiate acestora, ele
vor avea coeziune mică, indiferent de starea lor sufletească şi de obişnuinţa în scriere.
f) direcţia rândurilor: este determinată de particularităţile psio-fiziologice ale
scriptorului şi este influenţată de condiţiile concrete, obiective şi subiective, în care se scrie.
Ea se apreciază în raport de marginea superioară a hârtiei şi poate fi orizontală, ascendentă,
descendentă sau nedefinită.
g) linia de bază a scrisului se socoteşte după limitele inferioare ale literelor şi
cifrelor, la depasante avându-se în vedere numai corpul propriu zis al literelor.
În acest sens, avem linie dreaptă, şerpuită, concavă, convexă şi foarte rar frântă, mai
ales la persoanele care scriu cuvintele ascendent. Ne putem întâlni într-un singur act scris de
aceeaşi persoană, cu două sau mai multe caracteristici de acest fel datorită schimbării poziţiei
iniţiale de scris ori alte condiţii.

Detaliile relifefului papilar au fost împărţite în aproximativ 20 tipuri, dintre

care amintim111:
 Începutul şi sfârşitul de creastă, situat la stânga, respectiv la dreapta
dactilogramei
 Bifurcarea112 – divizarea crestei papilare în două creste, spre dreapt dactilogramei
 Confluenţa113 – unirea a două creste, spre stânga
 Confluenţa şi bifurcare - întâlnită atunci când două creste se unesc, apoi se despart
(sens stânga-dreapta)
 Cârligul – un fragmnet mic de creastă este ataşat unei creste mai mari
 Butoniera – o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la cursul iniţial
 Inelul – se formează la fel ca butoniera, dar cu aspect rotund
 Depăşirea – atunci când o nouă creastă preia traseul altei creste înainte ca aceasta
din urmă să dispară
 Devierea – abaterea de la direcţia iniţială a sfârşitului de creastă şi preluarea traseului
iniţial de către un început de creastă
 Alternarea – trecerea unei creste printre liniile altor creste deviate
 Anastomoza – legătura dintre două creste învecinate
 Triunghiul – se formează din crestele care dispar şi creasta care se intercalează între
ele, înainte ca aceasta să dispară
 Grupul danteliform este format din fragmente de creste care au poziţii neregualte
şi diferite pe un spaţiun mic
 Ramificaţia – atunci când dintr-o creastă se desprind alte creste
 Intersecţia – atunci când două creste se întretaie

111
C. Suciu, op. cit., p. 230-232; I. Mircea, op. cit., p. 81, 82; E. Stancu, op. cit., p. 112;
112
Pe acelaşi principiu, există şi trifurcare;
113
Pe acelaşi principiu există şi tripla confluenţă;