Texte alese pentru fiecare temă

1. Cine sunt/ suntem

Piticul Ațipilă- Framu Filip
Pretutindeni unde sunt copii apare si piticul Atipita. E un om mititel, care ziua se ascunde dupa
patul copiilor, iar cand se lasa noaptea se alatura copilului care adoarme cel dintai. Ii asaza
m7h197mc79yyq copilului pe ochi doua oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluturas multicolor.
Atunci copilul vede in vis palatul cu stalpi de argint, unde locuieste Soarele. Vede si unde dorm stelele
de aur.
Dar ce se intampla cu fluturasul multicolor? El isi intinde aripile, copilul se prinde de ele si zboara
impreuna in noapte, care deodata nu mai este intunecoasa, ci luminoasa ca ziua. Zboara, zboara si apoi
se lasa in jos, pe cea mai frumoasa floare dintr-o livada multicolora si plina de miresme imbatatoare ,
unde incepe sa bea roua si sa manance miere dulce.
Piticul Atipila are si un fluieras. Sade toata noaptea langa copilul care viseaza. Cand canta din fluier, in
jur parca se rostogolesc perle albe, care copilului i se par aevea, incat intinde manutele sa le prinda.
Dar dimineata, cand rasare soarele de aur si razele lui trag cu ochiul in camera copilului, piticul Atipila
se retrage, isi ascunde oglinzile, fluturele si fluierul si se piteste din nou dupa pat. Acolo nu poate nimeni
sa-l gaseasca. Asteapta sa vina iarasi noaptea si... clipa cand se va alatura copilului care adoarme cel
dintai.

Inimă de copil- Lucia Olteanu

Inima ce te leaga de lume cu mii de fire, fiecare nevazut de subtire, doldora de iubire, cum ai putea s-o
asezi celorlalti sub privire? Eu totusi incerc. Intii, ii trag un contur delicat, usor (liniile subtiri nu ranesc,
nu dor). Apoi, va adun acolo, cu mic cu mare, pe toti cei pe care va iubesc tare. Nu va fie frica, inima
mea nu-i o inchisoae. Cu voi sunt plin de trandafiri si portocale din crestet ptna-n sandale.
Intii o desenez pe mama. frumoasa, frumoasa, cu ochii ca frunzele verzi. Ea e in tot locul (ce bine e, in
lume n-ai cum sa te pierzi). Tata sa nu fie invidios. In primul rind nu-i sta frumos. Si nici nu e cuminte:
bea cafea ibric dupa ibric, dar sa-l iertam ca-i si er mic (ascunde tigara de bunic). Nu numai ca-i place,
dar tata stie grozav sa se joace.. Se face vapor si la rugamintea unor pestisori, i fugarim pe rechini. Ca un
facut, toteeauna pestii (muti din fire) striga, «ura!» cand cu tata reusim sa le coasem rechinilor bine. bine
gura. Alta data minam pe tavan herghelii de minji nazdravani ce zboara cu viteze de racheta (daca nu ma
credeti ma jur pe ce vreti, de exemplu pe bereta).
Acum, ca sa fiu sigur ca tata va sta cuminte in desen, l-asez asa, langa cineva de care stie frica:
langa bunica. Sa nu uit s-p fac in uniforma. Care-i uniforma de bunici? O cunosc si copiii cei mai mici:
un cos mare, plin de sa-l ridici nu poti, numai cu daruri pentru nepoti.
Stati un pic. Am uitat de pisic. De Vintila. E jucaus si mic. II poti ascunde si-ntr-un plic. Dar in privinta
unui soricel, Gabriel, s-a eovedit a fi un ins de nimic, un misel. De asa prieten mi-e si sila. Din inima
mea, mars afara Vintila.
In sihimb o pastrez pe oaia Adela. La citire sau la aritmetica e cum s-ar spune prostuta tun. In schimb are
suflet bun. Langa hainuta ei am sa-l prind ca pe o brose pe ariciul Simion. Va e frica de tepii lui? Cine se
da inapoi in fata trandafirului? Acum in primavara - pentru a cita oara - l-am astep-, tat n poarta pe
Viorel. calul alb al bunicilor. Era batrin. nu mai vedea sa manince nici fin. Bunicul si buna chiar, nu m-
au lasat sa-i pun ochelari. Intr-o seara de vara, bunicul a luat calul si-a plecat cu el. S-a intors acasa trist
nitel si fara -Viorel. Tinea in mina doar hamurile. Mi-a explicat ca Viprel nu le mai suferea pe el. De
acum, buna spunea. Viorel alearga pe undeva, liber, fara ham, fara sa. Eu il desenez in inima mea. Are
loc sa alerge cit vrea. Dar stau si ma g indese asa, cum de incapeti cu totii iubitii mei – Pamântul cel
mare si chiar un pisic in inima unui copil atit de mic?

2.Când/ Cum și De ce se întâmplă?

Cele patru anotimpuri- Eugen Jianu
Anul Nou - tinerel si nestiutor, s-a asezat la sfat cu batranul an vechi care-si implinise sorocul:
-Si cum am sa stiu eu sa oranduiesc, asa de unul singur, scurgerea vremii? a intrebat Anui cel Nou.
Tare mi-e teama ca am sa incurc ploile cu omaturile, zilele de arsita si de zaduf cu ingheturile si cu
vantoasele. Ca aici in traista asta plina vad ca am de toate. Am sa le scot si eu cum mi-or veni la
indemana...
-Nu se cade sa facem una ca asta, fiindca in lume totul se cuvine sa se depene asa dupa cum
trebuie! Dar n-avea tu frica, i-a raspuns cu glas gros si sfatos Anul cel Vechi, invaluindu-l cu o privire
sugubeata, de mosneag. Uite, vezi, m-au insotit si pe mine, si te vor insoti si pe tine, cele patru
anotimpuri.
-Eu sunt Baba Iarna, glasui atunci cea care abia se vedea din cojoacele si broboadele ei; ortacul
meu e Mos Viscol, cu caciula si suba matoasa. Cu noi ai sa pasesti intai si-ntai prin lume. Noi salasluim
in tara lui Miaza-Noapte, unde stapanesc ingheturile vesnice si intunericul. Aici suntem, asa, in trecere,
sa aducem albeata sclipitoare a zapezilor, ferecand apele in paduri de gheata. Cand eu ma manii,
invartosez vantoasele lui Mos Viscol si ridic troiene de omat. Copiilor le aduc in dar derdelusul pentru
sanius si partiile pentru schi.
-Eu sunt Primavara, vorbi la randul ei o codana cu parul balai, rasfirat pe umeri; obrajii ii erau
numai zambet, iar glasul clinchet de clopotei. Eu vin din tara lui Miaza-Zi. Babei ierni ii daruiesc
ghiocei albi ca neaua, branduse galbene precum soarele, toporasi albastri ca seninul cerului. Inverzesc
campurile, infrunzesc padurile, infloresc poienile si pajistile. Aduc inapoi pasarelele cu cantecele lor,
scot mieii sa zburde la lumina.
-Ehei, a glasuit la randu-i fata de alaturi numita Vara, zilele mele-s lungi si-nsorite, ca sa aiba
oamenii vreme buna de lucru, iar noptile putine - atat cat sa se odihneasca dupa munca. Eu aduc rodul
bogat al granelor si gradinilor. Cresc si-ntaresc puisorii din cuiburi, iar copiilor le aduc cirese si capsuni;
le mai aduc vacantele cele mari si cu ele scalda si excursiile.
- Eu, vorbi rar si apasat, atunci cand i-a venit randul, o femeie frumoasa careia argintul ii inflorise
la tample, eu parguiesc rodul livezilor si-al viilor. Coc porumbistile, impodobesc campiile si poienele cu
cele din urma flori, iar padurile, inainte de a le scutura frunza, le ferec in arama. Mai presar argintiul viu
al brumelor, ca sa aduc aminte oamenilor despre omaturile care vor veni. Copiilor le daruiesc nuci,
gutui, mere, pere, prune, struguri si le deschid portile scolilor. Numele meu este Toamna!
-Asa-i ca acuma nu mai ti-e frica? Asa-i ca n-ai sa mai incurci zilele pe care le porti in traista? a
intrebat, cu glasul sau cel gros, Anul cel Vechi.
- Nu, unchesule, anotimpurile au sa ma ajute sa tin randuiala cuvenita, a raspuns cu voie buna Anul
cel Nou.

3. Cum exprimăm ceea ce simțim

Legenda ghiocelului- Eugen Jianu
 Iarna in puterea ei: peste tot numai omaturi. Si intr-o buna zi, alb si plapand, ghiocelul isi suna
clopotelul.
- Cine indrazneste sa mi se impotriveasca? se burzului Baba Iarna scuturându-si cojoacele de nea si
turturii de gheata. Abia dupa ce se uită bine-bine, jur-imprejur, a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ti-ai
gasit sa mi te impotrivesti? Daca imi pun mintea cu tine o sa te inghet la noapte.
- Nu va mâniati, babă Iarnă şi moş Omăt, le-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a trimis veste printr-o
rază jucauşă cerându-mi sa ma arat lumii. M-am frecat la ochi si iacata-ma-s!
Si peste noapte, Baba Iarna si mos Omat au chemat gerul intr-ajutor. A mai suflat si crivatul.
- Unde esti ghiocelule? au chicotit cei doi. N-ai inghetat? Mai cutezi sa ni te ridici impotriva?
- Drept sa va spun, baba Iarna si mos Omat, mi-a fost tare-tare frig. Era cât pe ce sa ma smulga si
vântul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pamânt. Of, daca si la noapte o fi tot atât de frig, voi
muri inghetat!
Soarele auzind cu câta bunatate vorbeste ghiocelul vrajmasilor sai, i-a trimis in ajutor multime de
raze calde, intarindu-l. Asa ca, de dimineata, alaturi, a putut vedea frati si surori rasarind printre petece
de nea.
-Baba Iarna, mos Omat, rasunau clopoteii lor in poiana, Baba Iarna, mos Omat, hai sa ne jucam de-a
prinselea!
… Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat iarna, vădindu-si rostul sau pe lume: acela de a fi cea dintâi
floare care sa bucure omul primăvara.

4.Ce și cum vreau să fiu

Cine-i mai tare- Irimie Străuț
Se adunasera în padurea dintr-o margine de sat animalele la sfat:
–  Ce ziceţi, din toate vieţuitoarele câte sunt, care credeţi că-i mai tare pe Pământ? întrebă Ruha-
Buha cea înţeleaptă, potrivindu-şi ochelarii pe nas, cu aripa dreaptă.
– Eu zic, zice Chiţ, soricelul-cel-elegant, eu zic că e prietenul meu Trompă-lungă-să-i-ajungă,
marele Elefant, care poate frânge o pădure, ca pe o grămadă de surcele sau ca pe un vrej de mure:
– Dar leul, paraleul, de el ai uitat? Odata ca din joacă doar cu o labă o lovitură a dat şi un bivol la
pamânt a culcat – îl întrerupse Tupa-ţup… Sau să ne gândim numai la lup…
 – Aşa e şi tigrul şi hipopotamul şi ursul, şi ei sunt puternici, la trântă vrednici, dar eu zic că este
cineva şi mai tare, deşi nu arată aşa de mare, vorbi tot Ruha-Buha.
–  Cine să fie, cine, care să mă întreacă şi pe mine? întrebă leul ce se ivise deodata pe aproape,
călcând neauzit, cu mers pâşâit.
–  Cum? Oare n-aţi ghicit?! Este omul, negreşit… El are puşcă şi asta ştiţi doar cât de amarnic
muşcă, doborând pe oricare dintre noi cât ai clipi la pământ. El şi munţii dacă vrea îi schimbă din loc, e
stăpân pe apă şi pe foc…
–  Dar cu Frigul, cu fratele meu Vântul-cel-mare şi cu surorile mele Ploile nu se pune!
–  Asta cine o spune?
–  Chiar eu, jupânul Frig, bun prieten cu Geruială, fiul Iernii alungată de pe aici de zâna Primavară.
Pe mine însă nimeni nu va ajunge să mă alunge.
Astea fiind spuse, de către bungetul de pădure începu să se lase cu înfiorare o boare de răcoare,
care alunga animalele spre bârloguri, pe fiecare. Numai Ruha-Buha rămase la gura scorburii sale, să
vadă cine-i mai tare…
Oamenii, simţind răcoarea trimisa de Frig, spre livezile lor în floare, ieşiră din case cu mic cu
mare şi-au aprins focuri pe sub pomi să le fie cald şi bine, să nu îngheţe florile şi să dea rod bogat, cum
nu s-a mai aflat… Atunci şi asupra grădinii de legume Frigul imediat puterea şi-a încercat, vrând să
muşte din firele plăpânde de răsad, neaparat. Dar nici aici mare lucru n-a izbutit, fiecare strat fiind cu foi
de ziare şi polietilenă acoperit. Iar oaspetele nepoftit a trebuit să fie mulţumit doar cu pietrele de pe
marginea drumurilor, pe care de ciudă cu bruma le-a albit. Şi aşa gradina şi livada au scăpat, iar a doua
zi fiind stapân bunul Soare, Frigul a trebuit să-şi ia picioarele la spinare şi să plece pe unde-a văzut cu
ochii, pe urmele Iernii şi a babei Dochii.
Atunci, ca să-l răzbune, dupa câte se spune, a venit pe urmele sale Vântul-cel-Mare, vrând să se
răfuiască cu oamenii, cu fiecare. Ziceai că va smulge toţi pomii din pamânt, năstruşnicul Vânt, aşa sufla
de tare, acoperişurile caselor să le spulbere încercând cu ardoare, totul a fost însă numai o încercare,
fiindcă pomii bine îngrijiţi erau cu rădăcinile în pământ adânc infipţi, iar casele arătoase erau clădite
temeinic, din zid şi piatră cu ţiglă acoperită, nu cu învelitori de paie sau şindrilă, ca altădată.
Au bântuit apoi peste câmpuri Ploile, surorile ude şi zălude ale Frigului şi Vântului, cu gând să
înece semănăturile, grânele şi zarzavaturile; şi atunci oamenii au luat în mîini sapele şi au săpat pentru
puhoaie şanţuri şi canale, să se scurgă la vale. Râurile crescute au fost prinse în chingi de beton, isteţii
oameni strângând apa în lacuri de acumulare, facând-o folositoare, pentru irigaţii şi a caselor luminare.
Spicele s-au înălţat, ca vrabia, în holdele din câmpii, iar fructele s-au pârguit rotunde şi frumoase în
pomi, ca obrajii de copii.
De ciudă, suratele Ploi nu s-au mai arătat multă vreme pe la noi, dar în locul lor s-a înfăţişat pe
dată Seceta, maătuşa lor cea lunga şi uscată. Ajutată de razele necrutatoare, împrumutate de la Soare,
cumătra Seceta şi-a zis că va pârjoli tot ce vede în calea sa. Aprig însă baba s-a înşelat, căci cu apa din
lac, câmpul şi livezile şi gradinile s-au transformat în pământ irigat, care, şi de data aceasta, fiind
folosită cu folos, a arătat la mic şi mare, că pe pământ tot omul harnic, istet şi muncitor este mai tare.

Tăietorul de lemne (după o povestire populară)

Într-o ţară cu cer senin şi ape limpezi precum cristalul, trăia un tăietor de lemne. Avea o căsuţă în pădure şi o
droaie de copii. Muncea din zori şi până în noapte.
În ziua aceea muncise mai mult ca de obicei. Mort de oboseală, merse la râu, îşi spălă faţa, dar într-un
moment de neatenţie îi căzu toporişca în apă. Tăietorul se aşeză pe mal şi începu să plângă.
- Omule, ce-i cu tine de plângi aşa amarnic? îl întrebă Zâna Pădurii.
- Ce să fie, frumoasă zână, mi-am pierdut toporişca. Nu ştiu să înot şi nu pot s-o caut.
- N-ai nici o grijă, ţi-o aduc eu imediat, îi spuse zâna şi dispăru imediat în apă.
Nu peste multă vreme zâna apăru la suprafaţă şi îi aduse un topor din aur, dar tăietorul îi spuse supărat că nu este
toporul lui. Zâna intră din nou în apă şi, de această dată, îi aduse un topor din argint, dar tăietorul îi răspunse
acelaşi lucru. Zâna intră în apă pentru a treia oară şi îi aduse un topor din bronz.
- Nici asta nu-i toporişca ta ?
- Nu, Zâna Pădurii, pe-a mea nu cred s-o mai găsim, spuse tăietorul şi începu să plângă şi mai amarnic.
Zâna intră în apă pentru a patra oară şi, când ieşi, ţinea toporişca tăietorului de lemne. Bucuria acestuia nu
cunoştea margini.
- O, Zâna Pădurii, îţi mulţumesc din inimă că mi-ai găsit toporişca. Mă duc repede să-mi văd de treabă. Am
pierdut prea mult timp.
- Stai, omule, nu te grăbi aşa! Vreau să-ţi dăruiesc ceva: toporul de aur, pe cel din argint şi pe cel din bronz; le
meriţi pe deplin pentru cinstea ta!
Zâna dispăru atât de iute că tăietorul nici nu avu timp să-i mulţumească.
 O porni fericit prin pădure. Se întâlni cu un alt tăietor de lemne şi, când acesta îl întrebă de unde are toporiştile, îi
povesti cele întâmplate. Apoi se despărţiră şi-şi văzură de drum. Dar cel de-al doilea tăietor alergă la râu şi îşi
aruncă toporul, apoi începu să plângă cu lacrimi de crocodil. Nu după multă vreme apăru şi Zâna Pădurii.
- Ce ai, omule, de plângi ?
- O, Zâna Pădurii, mi-am pierdut toporul în apă şi nu ştiu să înot!

Zâna intră repede în apă şi peste puţină vreme reveni cu un topor din aur.
- O frumoasă zână, acesta este toporul meu. îţi mulţumesc mult.
Zâna se înfurie peste măsură. Aruncă în apă toporul din aur şi îi zise:
- Eşti necinstit şi mincinos, omule. Du-te şi caută-ţi singur toporul, cel pe care singur cu mâna ta l-ai aruncat în
apă şi ţine minte, omule, şi spune şi celorlalţi că cinstea pentru un om este mai presus decât aurul.

5.Cum este și va fi aici pe pământ

Furnica și aspiratorul- Mădălina Cajal
-Astimpara-te! O sa te calce cineva!- spuse ingrijorata Furnica, vazindu-si copila pornind din
rondul de flori spre scara blocului nou. Intr-adevar, aicj era un du-te vino de oameni. Fu deajuns o clipa
de neatentie a Furnicii, tocmai cand aceasta se opintea sa urneasca o farima de piine de trei ori mai mare
decat ea, ca Fumicuta sa se faca nevazuta. Mama acesteia fu cuprinsa de o mare neliniste.
-  Unde s-o fi dus? Nu trebuia s-o pierd din ochi. Ce g8m3112gz27myq
sa ma fac? Unde s-o caut acuma, cand amurgul ascunde totul? - se vaita ea. Necajita tare, incepu sa
alerge incolo si-ncoace. In drum o intreba pe buburuza rosie cu picuri negri daca nu-i vazuse copila. Se
indrepta apoi catre floarea de regina noptii care avea destula treaba - tocmai isi deschidea albul plin de
miresme si in momentele acelea nu-i placea niciodata sa fie deranjata. Nimeni nu stia insa incotro
apucase Furnicuta. Obosita, amarita, tocmai cand aproape nici nu mai tragea nadejde sa o regaseasca,
hop! ca strengarita se ivi in spatele mamei sale. Scuturindu-si piciorusele - ca niste capete de ata neagra -
si speriata inca, Furnicuta incepu sa istoriseasca ce patise: .
-  N-apucasem bine sa pasesc in prima incapere, cand o namila cu git lung, lung, in inele
intunecate si Cu o gaura larga, ca dintr-un metal argintiu, m-a sorbit ct ai zice peste. Ei, dar tot gurii
asteia trebuie si sa-i multumesc.
-  Sa-i mai si multumesti? Cum? Ce tot vorbesti? - intreba Furnica revoltata.
 -  Pai da... Ca daca ar fi avut dinti si masele, numai eram acuma printre vii - raspunse Furnicuta
razand si povestind apoi mai departe. M-am pomenit in intuneric, intr-un val de praf. Dupa cum am
simtit, in jurul meu se aflau bucatele de hirtie, ata, piine. Eram singura vietate in pintecul urias care ma
inghitise pe nemestecate. Deodata, am auzit un glas subtire - ca firul asta de musetel pe care stam - ce
venea de undeva dinafara.
-  Si, ce zicea? Al cui era? - intreba nerabdatoare Furnica.
-  Era Rodica, fetita pe care o vedem noi mereu cu mingea pe aici si care spunea ca saculetul e plin
de praf. De aceea, trebuie sa-l scuture deindata. Nici n-am apucat sa inteleg ce s-a petrecut, ca m-am si
pomenit azvirlita glont afara, impreuna cu tot gunoiul ce ma intovarasise acolo. Deasupra mea am simtit
o revarsare de lumina care pentru o clipa m-a orbit. Am respirat adinc. Vazduhul era, sau mi s-a parut
mie, mai limpede ca oricind. Drumul catre tine, mama, a fost minunat.
La vorbele Furnicutii, mama acesteia se lipsi sa o mai dojeneasca. Ii explica insa ca «namila» aceea
nu era decat un aspirator. El avea sa o soarba din nou, fara scapare, daca va mai intra prin casele
oamenilor, unde vin tot mai multe asemenea inghititoare de gunoaie, dar si de Furni-cute
neastimparate...

6.Cine și cum planifică/organizează o activitate

Turtița- poveste populară
Au fost o dată un moş şi o babă.
Într-o zi, moşneagul o rugă pe babă să-i facă o turtiţă, dar baba nu avea făină. Baba se strădui şi
strânse, totuşi, vreo doi pumni de făină de pe fundul lăzii.
Frământă aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor. După puţin timp, baba scoase o
turtiţă rotunjoară, rumenă şi frumoasă, şi o puse pe fereastră să se mai răcească. Turtiţa stătu ce stătu pe
fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea şi de pe duşumea spre uşă.Când ajunse la uşă,
turtiţa sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care se
rostogoli tot mai departe şi mai departe. Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure,
care vru s-o mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:
Eu sunt turtiţa umflată
De prin ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe ferestră sunt răcită.
Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
De tine-am să fug îndată
Iepuraş fără de pată.
Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o şură, care vru să o înghită.
Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:
Geaba lupul cască gura
Fug de el mă dau de-a dura.
Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând, nevoie mare!
Dar turtiţa nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:
Nu mă tem cât de puţin
Căci fug şi de Moş Martin.
Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu
s-o laude, spunându-i că e tare frumoasa şi rumenă. Turtiţa se bucură că a găsit pe cineva care să o
laude, aşa că se opri şi-i cântă şi vulpii cântecelul ei, sfârşindu-l aşa:
Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă!
Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit
bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei. Turtiţa, nebănuind nimic, făcu
întocmai. Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai asculte şi a treia oară, aşa pentru
ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo. Însă cum sări turtiţa pe limba
vulpii, aceasta …hap! o înghiţi.