„Spațiul în satul românesc poate fi o intuiție, o reprezentare și uneori chiar o

concepție.Trăit interior, el poate deveni calitativ; reprezentat și conceput, el devine un fenomen

concret pozitiv, deși nu complet eliberta de elemente emoționale.
Spațiul, așa cum ni-l prezintă satul românesc tradițional, este, desigur, în primul rând o
problemă practică, impusă de mediul înconjurător și a cărei ignorare i-ar pune omului în pericol
însăși existența fizică. Până la această limită însă, spațiul, pe plan sufletesc și mintal, are o
seamă de reacțiuni necesare comportării și orientării omului.” (Ernest Bernea, Spațiu, timp și
cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 18)

„Cercetarea spațiului ajută la cunoașterea mentalității generale a satului, dar deschide și

căile spre înțelegerea multor fenomene, manifestări de cultură materială și spirituală, în
interiorul și la baza cărora funcționează. În viziunea populară această dimensiune nu este doar
o linie sau o direcție, ci un adevărat cadru, un fenomen complex, o expresie a participării omului
la cosmos. (Idem, pp.19-20)

„O societate „îşi construieşte” spaţiul pe care îl ocupă; în funcţie de diverse determinări,

pornind de la criterii de folosinţă pînă la sistemul propriu de reprezentare a lumii, aceasta îl
exploatează, îl transformă, îl modelează. Orice societate îsi lasă amprenta asupra spaţiului si, în
schimb, spaţiul apare ca un mod de manifestare sau de exprimare a societăţii: „Relaţia cu spaţiul
reprezintă [...] o garanţie universală a particularităţii identităţilor” (Levy, Segaud, 1983 : 30).
Se poate deci vorbi de o antropologie a spaţiului în sensul că spaţiul, întinderea, teritoriul depind
de o semantică ce revelează socialul si este în acelaşi timp relevată de către acesta. Sub influenta
lui E.T. Hall se vorbeşte de proxemică pentru a desemna ansamblul analizelor referitoare la
ocuparea, folosirea si reprezentarea spaţiului.
Acţiunea asupra spaţiului se exprimă în primul rînd prin modalitatea de ocupare a
acestuia (habitatul) si de exploatare a resurselor sale. Organizarea - economică si socială -
spaţiului este adesea exprimată din perspectiva relaţiilor dintre un „centru” -unic sau multiplu
- şi una sau mai multe periferii: în unele zone se trece de la spaţiu la regiunea rurală provincială,
formă locală a teritoriului. [...] Problemelor de delimitare si desemnare a terenurilor si
teritoriilor li se adaugă cea a modalităţilor de orientare în spaţiu, gratie cărora omul se poate
deplasa. Sistemul celor patru puncte cardinale nu este deloc universal, în ciuda cunoaşterii
direcţiei est -vest, definită în funcţie de traseul zilnic al soarelui. [...] Spaţiul pe care îl ocupă o
societate nu este niciodată omogen: posibilitatea utilizării sale tine de principii precise de
diferenţiere. Unul şi acelaşi teritoriu nu rămîne identic cu sine în timp : modul de delimitare şi
desemnare a acestuia, resursele sale, identitatea locuitorilor pot varia considerabil de la o epocă
la alta.” (Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie si antropologie, Polirom, 1999, p.
635)

„Pentru omul religios, spațiul nu este omogen; el reprezintă rupturi, falii: există porțiuni
de spațiu calitativ diferite de celelalte. (Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas,
București, 1992, p. 21)

„Pentru țăranul român, locul este reprezentat într-un mod cu totul deosebit de al nostru
[...] locurile sunt de două feluri: loc bun și loc rău. Primul este rodnic, aducător de bine,
întotdeauna cu un sens pozitiv, cel de-al doilea este nerodnic, aducător de rău, întotdeauna cu
un sens negativ. La aceste două categorii se mai adaugă și locul ferit...” (Ernest Bernea, Op.
cit., p. 23)