Curs 3

Ecuatia generala pentru o miscare oscilatorie este:

m&x&(t ) + λx& (t ) + kx(t ) = F sin Ωt

unde marimile au urmatoarea semnificatie:

m este masa corpuli care se misca
x(t) este elongatia miscarii
λ eate coeficientul de frecare
k este constanta elastica
F este amplitudine fortei externe aplicate pentru a obtine o miscare oscilatorie
intretinuta
Ω este pulsatia fortei externe aplicate.

Daca λ = 0 si F = 0 avem cazul ideal al miscarii liniar armonice.

Daca λ ≠ 0 si F = 0 avem cazul miscarii oscilatorii amortizate, cu cele 3 tipuri de miscari.
Daca λ ≠ 0 si F ≠ 0 avem cazul miscarii oscilatorii intretinute.
 Sisteme oscilante

Există o analogie completă între sistemele oscilante liniare mecanice şi electrice.

Sistemele oscilante liniare sunt foarte frecvent întâlnite în tehnică, deşi acestea sunt doar
aproximaţi ale fenomenelor reale. Mişcarea oscilatorie este în general neliniară.
Neliniaritatea poate proveni din următoarele două cauze:
1. forţele câmpului nu sunt de forma F = −kx , ci pot fi de exemplu
F = − kx − β x 2 − εx 3 (deci avem termeni de ordin superior in expresia fortei
elastice)
.
2. forţele de frecare nu sunt de forma Ff = −λ x ci pot fi de exemplu de forma
2
. ⎛.⎞
Ff = −λ x − α⎜ x ⎟ ...
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Ecuaţia unui sistem oscilant poate fi în general:
..
⎛.⎞
m x + G⎜ x ⎟ + H (x ) = 0 (1),
⎝ ⎠
⎛.⎞
unde H(x ) şi G ⎜ x ⎟ sunt funcţii neliniare. Soluţiile ecuaţiei (1) nu pot fi în general
⎝ ⎠
exprimate analitic. Această ecuaţie poate fi soluţionată numai în cazuri particulare (aşa
cum am văzut în paragrafele precedente) sau prin metode aproximative. Sunt numeroase
tehnici de soluţionare dintre care amintim:
-principiul superpoziţiei;
-analiza Fourier;
-metoda funcţiilor Green, care se aplica dacă sistemul oscilant este acţionat de o forţă
intensă într-un interval scurt de timp;
-tehnica dezvoltării în serie şi metoda aproximaţiilor succesive;
-metoda diagramelor de fază.

În cele ce urmează vom arate analogia intre oscilaţiile armonice mecanice si

oscilaţiile armonice în circuitele electrice.

Oscilaţiile armonice în circuitele electrice

Există o analogie perfectă între circuitele electrice şi mişcările oscilatorii descrise

anterior. În plus aceste analogii pot fi extinse la multe situaţii în natură cum ar fi de
exemplu: mişcări atomice, moleculare, nucleare. Analogia cu circuitele electrice este
foarte utilă deoarece în practica tehnică se utilizează simularea pe circuite electrice
pentru a deduce proprietăţile mecanice ale unor sisteme care vibrează, de ex. microfon ,
difuzor,… etc. În figurile urmatoare arătăm:
.
.. . 1
a. oscilaţii libere : m x + kx = 0; L Q+ Q = 0
C
 .. . .. . 1
b. oscilaţii amortizate: m x + λ x + kx = 0; L Q+ R Q + Q = 0 ;
C
.. . .. . 1
c. oscilaţii întreţinute: m x + λ x + kx = Fext (t ); L Q+ R Q + Q = E (t )
C
adică cele trei situaţii mecanice discutate anterior şi analogii lor electrici.
În tabelul alăturat arătăm mărimile mecanice şi electrice corespunzătoare în cele două
sisteme oscilante.

Analogia între mărimile mecanice şi electrice

Mărimi mecanice Mărimi electrice

deplasarea x sarcina electrică Q
. .
viteza x = v curentul electric Q = I
masa m inductanţa L
1 capacitatea C
complianţa
k
coeficientul forţei de frecare λ rezistenţa R
Forţa externă Fext (t ) Tensiunea electromotoare
aplicată (de la sursă) E (t )
 dQ .
În cazul oscilaţiilor electrice libere I = = Q(t ) şi Q = ∫ Idt unde I(t ) este
dt
dI Q
intensitatea curentului electric. Tensiunea de autoinducţie este VL = − L , iar Vc =
dt C
este tensiunea pe plăcile condensatorului. Dacă aplicăm legea lui Kirchhoff avem:
.. 1
Vc + (−VL ) = 0 sau L Q + Q = 0 .
C

Principiul superpoziţiei

Principiul superpoziţiei este un principiu universal în fizică; el este întâlnit de

exemplu în optică, mecanică, electricitate etc. Să exemplificăm acest principiu în cazul
oscilaţiilor liniare armonice, adică în cazul operatorilor liniari care sunt utilizaţi în acest
caz. Principiul superpoziţiei afirma:
Dacă x 1 (t ); x 2 (t );... sunt soluţiile ecuaţiilor de mişcare când asupra sistemului
acţionează forţele F1 (t ); F2 (t ); atunci x (t ) = x 1 (t ) + x 2 (t ) + ... este o soluţie a ecuaţiei de
mişcare atunci când asupra sistemului acţionează forţa F(t ) = F1 (t ) + F2 (t ) + ...
Să aplicăm principiul superpoziţiei în cazul mişcării oscilatorii forţate. Ecuaţia
diferenţială care descrie mişcare este:

d 2 x(t ) dx(t ) ⎡ d2 d ⎤
2
+ 2γ + ω 2
0 x (t ) = F (t ) sau ⎢ 2
+ 2γ + ω02 ⎥ x(t ) = F (t ) (2)
dt dt ⎣ dt dt ⎦
Să definim operatorul liniar:

d2 d
L= 2
+ 2 γ + ω 02 (3)
dt dt
atunci ecuaţia de mişcare este: Lx (t ) = F(t ) (4)

În acest caz principiul de superpoziţie este:

Dacă un set de funcţii x n (t ) cu n = 1,2,... sunt soluţii ale ecuaţiei liniare
Lx n (t ) = Fn (t ) atunci şi funcţia x (t ) = ∑ C n x n (t ), care este o combinaţie liniară cu
n

coeficienţii c n a funcţiilor x n (t ), satisface ecuaţia diferenţială

Lx (t ) = F(t )

unde F(t ) = ∑ C n Fn (t ) .
n

FENOMENE ONDULATORII
 1. Teoria formală a undelor

Propagarea unei perturbaţii într-un domeniu din spatiu poartă numele de undă. Din
punct de vedere al naturii perturbaţiei propagate se cunosc:
- undele elastice, generate de perturbaţiile mecanice în mediile substanţiale,
- undele electromagnetice care constau în propagarea în medii substanţiale sau în
vid a perturbaţiilor electromagnetice;
- undele magnetohidrodinamice, produse de perturbaţii de natură termică;
- undele de Broglie care descriu mişcarea microparticulelor.
În acest capitol vom studia undele elastice. Perturbaţia originală care produce o undă
constituie sursa undei. Dacă perturbaţia are caracter periodic, sursa se numeşte
periodică. La distanţe suficient de mari de sursa, sursa poate fi considerată ca o
perturbaţie care se produce practic într-un punct (sursă punctiformă). Există surse
liniare constând dintr-o distribuţie continuă de surse punctiforme de-a lungul unei curbe
sau surse plane, constând dintr-o distribuţie continuă de surse punctiforme pe o
suprafaţă. Rezultă că: mulţimea valorilor unei mărimi fizice caracteristice perturbaţiei în
propagare, într-un domeniu din spatiu, se numeşte de asemenea undă. Astfel de mărimi
sunt funcţii de poziţie şi de timp. Dacă se notează cu ψ mărimea perturbată, se poate
scrie:
⎛→ ⎞
ψ (x, y, z, t ) = ψ ⎜ r , t ⎟ (1)
⎝ ⎠
Această mărime se numeşte în general funcţie de undă. Ea poate reprezenta fie o
mărime vectorială, fie una scalară.
Mediile prin care se propagă o undă pot fi sau nu omogene, izotrope şi
conservative. Mediile sunt conservative dacă unda se propagă fără pierderi de energie.
Dimpotrivă, dacă unde se propagă cu pierderi de energie mediile sunt disipative. Mediile
pot fi de asemenea dispersive sau nedispersive.
Perturbaţiile se pot propaga pe o singură direcţie, într-un plan, sau în spaţiu În
⎛→ ⎞
general, mulţimea punctelor din spaţiu în care funcţia de undă ψ ⎜ r , t ⎟ care descrie
⎝ ⎠
⎛→ ⎞
perturbaţia are la un moment dat t 0 aceeaşi valoare constantă ψ ⎜ r , t 0 ⎟ =constant
⎝ ⎠
formează o suprafaţă numită suprafaţă de undă. În cazul cel mai simplu funcţia de undă
poate fi o funcţie trigonometrică:

ψ (t)= A sin (ωt + ϕ) (2)

În cazul general funcţia ψ(t) poate fi descompusă într-o sumă de funcţii trigonometrice,
conform cu teorema lui Fourier:

1
Ψ(t ) = A0 + ( A1 cosω t +B1 sin ω t) + ( A2 cos2ωt + B2 sin 2ωt ) + ...+ ( An cosnωt + Bn sin nωt ) + ...
2

unde avem:
 T T T
2 2 2
An = ∫ ψ(t ) cos(nωt )dt ; B n = ∫ ψ(t )sin (nωt )dt ; A 0 = ∫ ψ(t )dt.
T0 T0 T0

Pentru expresia funcţiei de undă se poate folosi şi reprezentarea exponentiala:

ψ (t ) = Aei (ωt +ϕ ) (3)

unde, prin convenţie fenomenul fizic este descris de partea reala a functiei (t) .

2. Propagarea undelor după o singură direcţie

Dacă perturbaţia se propagă după o singură direcţie, fie aceasta Ox, atunci funcţia
de undă se scrie:
ψ = ψ (x , t ) (4)

Vom considera că perturbaţia se propagă cu viteza v independentă de legea de

variaţie în timp a funcţiei ψ(x, t ) şi că amortizarea amplitudinii perturbaţiei în timp este
neglijabilă. Pentru a stabili care este ecuaţia care descrie propagarea perturbaţiei, vom
considera o perturbaţie de o

anumită formă reprezentată ca în fig. (2.24) la momentul t=0 şi t>0. La momentul

t=0, în punctual x = x 1 perturbaţia este descrisă de funcţia:
ψ = ψ(x 1 ,0 ) = f (x 1 ) 5
f fiind o funcţie care defineşte forma perturbaţiei. În punctual P2 de coordonate
x 2 = x 1 + vt funcţia ψ trebuie să aibă aceeaşi valoare la momentul t>0:
ψ(x 2 t ) = f (x 1 ) = f (x 2 − vt ) (6)
Din relaţia (6) rezultă că, în general, într-un punct P de coordonată oarecare x,
funcţia de undă va avea la un moment oarecare t forma:
 ⎡ ⎛ x ⎞⎤ ⎛ x⎞
ψ (x, t ) = f (x − vt ) = f ⎢− v⎜ t − ⎟⎥ = g⎜ t − ⎟ (7)
⎣ ⎝ v ⎠⎦ ⎝ v⎠

Deci perturbaţia care se propagă în direcţia pozitivă a axei Ox cu viteza v, fără să

sufere amortizare, este descrisă de o funcţie de undă ψ care depinde numai de mărimea
u= x – vt. Rezultă că un observator determină la momentul t în punctual de coordonată x,
aceeaşi valoare a perturbaţiei ψ ca un observator la momentul t=0 dacă se află la distanţa
v·t de primul. Din punct de vedere temporal, un observator va determina într-un punct de
coordonată x o valoare a funcţiei ψ egală cu cea determinată de un alt observator la
x
momentul t=0, cu o întârziere egală cu .
v
Mărimea (x-vt) se numeşte fază a undei considerate. Prin definiţie, viteza de
propagare a unei suprafeţe de fază constantă (sau suprafata de unda) este denumită viteză
de fază. Din derivarea relaţiei x-vt = constant, obţinem:
dx
−v=0 (8)
dt
Rezultă că viteza de fază este tocmai viteza cu care se propagă unda pe direcţia Ox.
Dacă perturbaţia se propagă în sensul negative al axei Ox, atunci ea este descrisă de
ecuaţia:
⎛ x⎞
ψ(x, t ) = f (x + vt ) = g⎜ t + ⎟.
⎝ v⎠

3. Ecuaţia undei plane

Dacă într-un punct O are loc o mişcare oscilatorie de ecuaţie:

ψ (0, t ) = A sin ω t (9)

O M x

atunci în punctul M, ecuaţia undei va fi:

⎛ x⎞
ψ ( x, t ) = A sin ω ⎜ t − ⎟ (10)
⎝ v⎠
 2π ⎛ x ⎞ ⎛ t x⎞
ψ (x, t ) = A sin ⎜ t − ⎟ = Asin 2π ⎜ − ⎟ = A sin (ωt − kx )
T ⎝ v⎠ ⎝T λ ⎠

2π 2π T ω
unde k = = ⋅ = (11)
λ T λ v

se numeşte număr de undă. Funcţia de undă poate fi scrisă şi sub formă complexă
ψ ( x , t ) = Ae i (ωt − kx ) (12)

Două puncte de pe direcţia de deplasare, de coordonate x1 şi x2 se zic în

concordanţă de fază (sinfază) dacă fazele undei în aceste puncte la momentul t diferă
prin 2nπ (n=0,1,2,…). Deci:

⎡t x ⎤ ⎡t x ⎤
2π ⎢ − 1 ⎥ − 2π ⎢ − 2 ⎥ = 2nπ (13)
⎣T λ ⎦ ⎣T λ ⎦

adica
λ
x2 − x1 = 2n (14)
2

Două puncte de pe direcţia de deplasare, de coordonate x1 şi x2 se zic în opoziţie de

fază dacă fazele undei în aceste puncte la momentul t diferă prin (2n+1)π (n=0,1,2,…)
adica:

⎡t x ⎤ ⎡t x ⎤
2π ⎢ − 1 ⎥ − 2π ⎢ − 2 ⎥ = (2n + 1)π (15)
⎣T λ ⎦ ⎣T λ ⎦

adica

λ
x2 − x1 = (2n + 1) (16)
2