Sunteți pe pagina 1din 8

1.

Obiect de studiu al psihologiei comunicării este:


Comunicarea despre modalităţile în care se comunică.
Însă chiar dacă dobândim, graţie redundanţei, cunoaşterea comportamentului celuilalt, nu
deţinem conştiinţa acestei cunoaşteri. Cunoaştem sensul comportamentului celuilalt fără a
cunoaşte faptul că îl cunoaştem – în consecinţă modul în care îl cunoaştem. În aceste
condiţii, cunoaşterea implicită este ceea care ne guvernează, fără drept de control,
comportamentul. Acest fapt este valabil pentru orice gen de cunoştinţă dobândită despre
celălalt si priveşte în mod special comunicarea.
Constituie, în consecinţă, o necesitate de fond si obiect de studiu prin excelenţă al psihologiei
comunicării comunicarea asupra comunicării, comunicarea asupra modalităţii în care
comunicăm. Pg. 18

Prin comunicare:
a. se constituie lumea internă a subiectului;
b. se degajă tensiuni intrapsihice;
c. se asamblează o perspectivă asupra lumii;
d. un individ îşi poate constitui o reprezentare privind starea internă a sa şi a
aproapelui său.
Prin comunicare se constituie lumea internă a subiectului, se degajă tensiuni intrapsihice
si se asamblează o perspectivă, împărtăşită în diferite grade, asupra lumii. Prin comunicare
un individ îşi poate constitui o reprezentare privind starea internă a sa si a aproapelui
său. Comunicarea este, drept urmare, un fenomen intrinsec fiinţării.
Comunicarea este un proces:
a. de schimb, substanţial, energetic, informaţional inter-sistemic;
b. care instituie o relaţie complexă între surse;
Discipline ale comunicării
Comunicarea este un proces de schimb, substanţial, energetic, informaţional inter-
sistemic, care instituie o relaţie complexă între surse. Pe de altă parte, limbajul reprezintă
un sistem si o activitate de comunicare prin intermediul limbii. În consecinţă, din perspectivă
psihologică, fenomenul comunicării este relativ cosubstanţial celui al limbajului, chiar dacă cel
din urmă poate fi, în unele perspective, subordonat. Având în vedere raportul dintre filosofie si
psihologie, filosofia limbajului, teorie generală a comunicării umane, subordonează discipline
precum psihologia limbajului sau logica limbajului. Pg. 15
Comunicarea îndeplineşte funcţii precum:
a. informare;
b. poziţionare;
c. normare;
d. influenţare;
e. contact afectiv;
Funcţiile comunicării
Considerăm necesară, de la bun început, precizarea funcţiilor comunicării întrucât sunt lansate,
graţie fiecăreia, direcţii de analiză ale fenomenului: de la elemente de epistemologie, la raportul
dintre personalitate si comunicare sau forme ale comunicării. Prin urmare, funcţiile
comunicării precizează domeniul de studiu al fenomenului.
1. Informare Pg. 20
2. Poziţionare
3. Normare Pg. 21
4. Influenţare
5. Contact afectiv Pg.22

2. Comunicarea. Abordări conceptuale.


Nici o definiţie structurată în gen proxim şi diferenţă specifică nu poate cuprinde
un termen atât de volatil, în ciuda inventarelor definiţiilor realizate de
teoreticieni, în ciuda delimitărilor categoriilor de definiţii ale comunicării (15
catalogate de Frank E.X. Dance), în ciuda eforturilor de descriere a drumului prin
enumerarea staţiilor de pe itinerariul de deplasare. Schimb, relaţie, acţiune,
împărtăşire, interese, influenţare, semioză, interacţiune, informaţie: nici unul
dintre aceşti termeni nu poate acoperi o arie delimitată de o entitate fluidă,
comunicarea, găsind mereu noi forme solide (inclusiv structuri mentale) pe care
să le copieze. „Totuşi, notează Lucien Sfez, toate aceste diferite aspecte pot fi
reunite spunând că ‹a comunica înseamnă a pune sau a avea ceva în comun›,
fără a prestabili acest ‹ceva› şi nici căile care servesc transmiterii sau termenii
(indivizi, grupuri, obiecte) care intervin în această împărtăşire”
Definirea comunicării ca fenomen psihosocial
Comunicarea
– reprezintă interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi mesaje (după G.
Gebner).
– se centrează pe situaţii comportamentale, în care o sursă transmite un mesaj
unui receptor cu intenţia de a influenţa comportamentele ulterioare (după Gerard
Miller).
– este o funcţie socială sau un mod de viaţă alături de existenţa unui set de reguli
(după C. Abric).
– este dobîndirea transmiterea şi ataşarea unui înţeles informaţiei (după Roberts
Hunt).
– reprezintă un proces în care fiecare parte o influenţează pe cealaltă în fiecare
clipă, proces întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc (după Ross).

Obiectivele comunicării umane:


 Să fim receptați (auziți și citiți);
 Să fim înțeleși;
 Să fim acceptați;
 Să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudine)

3. Principiile şi funcţiile comunicării.


 Comunicarea este inevitabilă.
 Comunicarea este un proces ireversibil
 Comunicarea presupune în acelaşi timp conţinut, dar şi relaţii
 Comunicarea este un proces continuu
 Comunicarea presupune raporturi de putere între autorii comunicării
 Comunicarea presupune adaptarea şi ajustarea comportamentelor.

1. Am apelat, adică, la o definiţie „fluidă”, pentru a nu închide termenul


într-un câmp „vizual” limitat. Şi etimologic cuvântul „comunicare”, este un
derivat al cuvântului „ ” (care aparţine mai multor sau tuturor) < lat. communis,
având la origine verbul latin communicare (sec. XVIII), şi fiind, în limba română, un
dublet (ca împrumut ulterior) al rom. cumineca. De la aceeaşi rădăcină au evoluat
şi rom. comună, dar prin intermediul fr. commune, comunal < fr. communal,
comunism < fr. comunist, sau comunicat, comunicaţie, comunicabil, comunicativ,
comunicant, comuniune. În schimb, termenul comunitate, cu rădăcină comună,
provine dintr-un împrumut din lat. communitas (sec. al XVIII-lea)
2. Din punct de vedere semantic, verbul latin (influenţat, probabil, de gr.
κοινός – comun, din care au derivat şi ngr. κοινοτικός – comunal, κοινότης –
comună, comunitate, dar şi κοινοποιώ – a comunica, συγκοινία – comunicaţie sau
ανακοινωθέν - comunicat) aflat la originea termenului rom. comunicare a
desemnat acţiunea de a face ceva împreună şi cea de a împărtăşi. Cel de-al
doilea sens stă la originea actualului cuvânt românesc şi presupune
interrelaţionarea dintre indivizi. Prin intermediul termenului latin târziu, cuvântul
a pătruns în majoritatea limbilor indo-europene (ca neologism), găsindu-se 11
deopotrivă, în limbile romanice: sp. comunicar (v.), comunicatión (s.), fr.
communiquer (v.), communication (s.), it. comunicare (v.), communicazione (s.),
cât şi în cele germanice: engl. to communicate (v.), communication (s.).
Majoritatea limbilor păstrează ambele sensuri din latina târzie, atât cel de relaţie
cât şi cel de transfere între oameni.
4. Componentele comunicării umane.
Dacă pornim de la schema generală de desfăşurare a procesului de
comunicare, atunci componentele esenţiale ale acestuia sunt: emiţătorii, mesajul,
receptorii (publicul ţintă), canalul de comunicare, mijlocul de comunicare, efectele
comunicării, factorii perturbatori sau zgomotul şi feed-back-ul, putem să punem în
evidenţă regulile şi normele tehnice ale comunicării (vezi Fig. 3.1).

5. Forme ale comunicării umane în diferite contexte.


Diversitatea formelor de comunicare (verbale şi non-verbale; directe şi indirecte;
individuale şi de grup; scrise şi audio-vizuale; etc.) creează şi cele mai mari dificultăţi în
stabilirea unor reguli ale comunicării eficiente, iar din această perspectivă, „comunicarea nu
este un subiect în sensul academic obişnuit al cuvântului, ci o arie de studii interdisciplinare” 1.

5.1. Comunicarea verbală. Comunicarea verbală se realizează prin prisma


limbajului articulat şi aparţine în exclusivitate fiinţelor umane.
 Limba este un sistem de semne şi reguli elaborat de o comunitate (o
naţiune) și are un character abstract.
 Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării
funcţiei de comunicare, cunoaştere sau reglare.
 Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puțin două
persoane, din care una emite (exprimă) o informație și cealaltă o
recepționează (înțelege), cu condiția ca partenerii să cunoască codul (să
cunoască aceeași limbă).
5.2. Comunicarea nonverbală
Gestul este o practica sociala. Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele si discursurile, iar
“erorile” gestuale au consecinte interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca
gestualitatea configureaza identitatea individului, optimizand sau distorsionand comunicarea.
Cand un american vrea sa exprime ideea ca o situatie, persoana este OK va desena un cerc
compus din degetul mare si aratator; acelasi gest in Japonia desemneaza banii (monezile
sunt si ele rotunde), iar in Franta “zero” sau “lipsa de valoare”.
In afara apartenentei nationale, gesturile indica statutul social(gesticulatia unui intelectual va
fi diferita de a unui taran) si profilul individului(gesturile ample ii definesc pe detinatorii
autoritatii, gesturile reduse pe cei timizi, nesiguri etc.).
Puterea palmei
Gesturile principale de indrumare ale palmei sunt urmatoarele trei:
- palma indreptata in sus
1
Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pg. 15.
- palma indreptata in jos
- palma stransa in pumn, cu degetul aratator intins
Palma intoarsa in sus este utilizata ca un gest de supunere, neamenintator, evocand gestul
cersetorului de pe strada. Palma intoarsa in jos asigura autoritate imediata. Daca persoana
solicitata sa execute ceva este de acelasi rang cu noi, ea poate refuza cererea noastra transmisa cu
palma intoarsa in jos, mai degraba ar satisface dorinta noastra daca am utiliza pozitia palmei in
sus. Daca e vorba de un subaltern, gestul palmei intoarse in jos este corespunzator, intrucat avem
autoritatea de a-l utiliza.
Dominare si supunere in strangerile de mana
Presupunem ca doi indivizi se intalnesc pentru prima data si se saluta cu obisnuita strangere
de mana. In aceasta situatie poate sa fie transmisa una din cele trei atitudini de baza:
- dominare: “Acest om vrea sa ma domine. Trebuie sa fiu mai precaut”;
- supunerea: “Il pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu”;
- egalitatea: “Imiplace acest om. Ne vom intelege bine”.
Aceste atitudini sunt transmise in mod inconstient. Prin antrenament si prin aplicarea
constienta a unor tehnici de strangere a mainii se pot influenta direct rezultatele unei intalniri cu
o alta persoana.
Semnale ale ochilor
Din totalitatea informatiilor transmise spre creierul unei persoane, 87 la suta sosesc prin
ochi , 9 la suta prin urechi si 4 la suta prin mijlocirea celorlalte organe de simt.
In cartea sa intitulata The Tell-Tale Eye (Ochii care tradeaza), E. Hess afirma ca, in intreaga
comunicare umana, ochii transmit cele mai fidele si exacte semnale, deoarece ocupa un loc focal
pe trup, iar pupilele functioneaza in mod independent.
In functie de iluminat, pupilele se dilata si se contracta, tot asa cum atitudinea sau dispozitia
unei persoane se schimba din pozitiva in negativa si viceversa. Atunci cand cineva este excitat,
pupilele sale se pot dilata pana la de patru ori fata de marimea normala. Dimpotriva, o stare
negativa, de suparare, provoaca o contractare a pupilelor, cunoscuta prin denumirea de “ochi
mici ca o margica” sau “ochi de sarpe”.
Ochii au un mare rol in relatiile dintre sexe. Daca o femeie este indragostita de un barbat, il
priveste cu pupilele dilatate, iar barbatul interpreteaza acest semnal corect, fara a sti, de fapt, ce
se intampla. Pupilele sugarilor si ale copiilor mici sunt mai mari decat ale adultilor si ele se dilata
constant in prezenta adultilor pentru a atrage atentia asupra lor.
Privire oficiala - se foloseste de obicei in discutiile de afaceri sau cu alte ocazii protocolare.
Se mentine privirea pe un triunghi imaginar pe fruntea celeilalte persoane. Privirea nu trebuie sa
coboare sub nivelul ochilor celeilalte persoane.
Privire de anturaj - cand privirea noastra este indreptata sub nivelul ochilor celeilalte
persoane. Ochiul interlocutorului priveste tot o zona triunghiulara pe fata caleilalte persoane, dar
de data aceasta zona dintre ochi si buze.
Privire intima - privirea coboara de la ochi spre barbie si de aici spre alte parti ale trupului.
Cand cei doi stau aproape unul de celalalt, triunghiul este situat intre ochi si piept, iar cand stau
ceva mai departati, intre ochi si incheietura coapsei.
Privire laterala - este folosita pentru exprimarea interesului cat si pentru exprimarea
atitudinii de ostilitate. Cand se asociaza cu sprancenele usor ridicate sau cu un zambet, ea
comunica interesul pentru cealalta persoana, fiind utilizata frecvent si ca semnal al curtenirii.
Daca este insotita de incruntarea sprancenelor, de ridicarea fruntii sau de lasarea in jos a buzelor,
inseamna suspiciune, ostilitate sau atitudine critica.

8. Nivelurile comunicării
 intrapersonală – comunicarea cu sine;
 interpersonală – în cadrul familiei, prieteni;
 comunicarea în grup – soluţionarea unor probleme, proiecte, conflicte;
 comunicarea în public – aducerea la cunoştinţă a unor idei;
 comunicarea în masă – comunicarea prin intermediul mass–media.
9. Stiluri de comunicare
O tipologie a stilurilor de comunicare
• Stilul neutru –intre emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decit cele
oficiale, de serviciu;
• Stilul familiar –presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă, mai
apropiată, folosită in relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
• Stilul solemn / protocolar, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea
exprimării unor gînduri şi sentimente grave, măreţe, profunde;
• Stilul beletristic –este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi
în exhaustivitatea sa;
• Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se
apelează la formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor;
• Stilul administrativ –prezenţa unor formule sintactice clişeu, cu ajutorul
cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor;
• Stilul publicistic –pune accentul pe informaţie mai mult decit pe forma de
prezentare, urmărind informarea auditoriului;
• Stilul de comunicare managerială – stilul in care mesajul managerului
caută să aibă unimpact puternic asupra auditoriului.
Stiluri de comunicare

Pasiv Asertiv Agresiv

Problema este Problema ta este Problema este atacată


evitată discutată

Drepturile tale sunt Drepturile tale sunt Ignori drepturile celorlalți


ignorate susţinute
Ceilalţi aleg în locul Îţi alegi tu Ofensezi lucrul altora
tău activitatea

Nu ai încredere în Ai încredere în tine Ostil / blamezi / acuzi


tine

Drepturile celorlalţi Complianţă reciprocă Drepturile tale prevalează


prevalează

Exerciţii
Elaboraţi variante de text cu un conţinut dintr-un domeniu ce vă este familiar,
variante care să reflecte următoarele stiluri de comunicare:
• a) Familiar; b) Neutru; c) Ştiinţific; d) Administrativ
• e) Managerial.
2. Construiţi schiţe de texte de maxim o pagină cu un conţinut ce vă este
familiar care să vă ajute să realizaţi:
• a) Prelegere; b) Povestire; c) Pledoarie; d) Interviu; e) Expunere
• f) Alocuţiune.
13. Factorii şi blocajele comunicării
1. Factorii ce ţin de actorii comunicări Procesul de comunicare este influiențat
de către emițător și receptor din perspectiva a trei grupe de factori:
a) Psihologici
b) Cognitivi
c) Sociali
Factorii psihologici: Orice individ care comunică se implică direct în situaţii de
comunicare angajîndu-se în ea cu toată personalitatea sa, cu propriul sistem
de nevoi care-i determină motivaţiile. Aceste motivaţii pot fii:
-explicite
-implicite
-inconştiente
Factorii cognitivi: Actorii comunicării sunt puternic influenţaţi și de modul de
funcţionare cognitivă. Adică de:
 modul de reflecţie asupra informaţiei,
 modul de organizare şi de prelucrare a informaţiei pe care a urmărit-o,
 semnificaţia pe care o atribuie informației,
 semnificația atribuită contextului în care are loc comunicarea,
 reprezentările actorilor comunicării.
Factori sociali:
 statutul social locul pe care il ocupă un individ intr-un moment dat si
reprezinta o pozitie socială.
 Rolul social se referă la comportamentul pe care individul în adoptă
conform statutului.
 prejudecăţile opinie preconcepută, de cele mai multe ori eronataă si
defavorabilă, impusaă de mediu sau educație.
 stereotipurile seturi de trăsături atribuite membrilor unui grup social.
Functia lor este de a anticipa comportamentul de comunicare și reacțiile
partenerului, dar și de a predetermina si canaliza comunicarea.
16. Feedback ca factor a procesului de comunicare
Funcţiile feedback-ului:
- funcţia de control al înţelegerii şi receptării mesajului.
- funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile receptorului sau la
dificultăţile întîmpinate legate de modificarea contextului comunicării la
conţinutul si formele mesajului.
- funcţia de reglare socială – prin flexibilitatea rolurilor şi a funcţiilor
îndeplinite de diferite actorii.
- funcţia social-afectivă – această funcţie sporeşte siguranţa internă a
acţiunilor, măreşte satisfacţia şi reduce aprehensiunea.