Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Psihologie Științe ale Educației Sociologie și Asistență Socială

Departamentul Psihologie

Abordările Psihopatoligice

Autor: Liulceac Marionela studenta gr.2

Prof: Pravițchi Galina
 Psihopatologie Socială
Expresia psihopatologia socială este foarte puțin utilizată iar domeniul specific al
acestei abordări este inclus în mod implicit de majoritatea autorilor , în cel al
psihiatriei sociale.Deși câmpul psihiatriei sociale include , de fapt domeniul ceea
ce s-ar numi psihopatologie socială , este imperios necesară o definire a obiectului
de studiu al acestei din urmă.Pentru noi , psihoptologia socială are două principale
obiecte de studiu: (1) rolul factorilor sociaali în etiologia manifestărilor
psihopatologice ;(2) repercusiunile bolii mintale asupra relațiilor pacientului cu
mediul său social. Acest mod de a concepe psihopatologia socială face ca prevenția
și terapeutică , abordate dintr-o perspectivă socială să aparțină psihiatriei sociale.
Din numerosele aspecte care pot ilustra preocupările de cercetare în domeniul
psihopatologiei sociale s-au ales numai 2: (a) ce al relației dintre aparițian
tulburărilor mintale și apartenența la o clasă socială și (b) cel al evoluției istorice
a morbidității psihopatologice. Aceste două teme se înscriu în orientarea
,,sociogeneza tulburărilor mintale”

A.Tulburări ,mintale și clasă socială

Pentru psihopatolog , eventualele diferențe privind incidența tulburărilor mintale
constituie o sursă de ipoteze etiologice. Apariția mai frecventă a unei tulburări la
persoane situate la unul dintre nevelurile de stratificare în funcție de clasele sociale
ar putea indica faptul ca expunerea la anumite condiții de viață generează sau
favorizează manifestarea psihopatologică respectivă.

B. Analiza variațiilor istorice ale datelor epidemiologice

Observarea modificărilor în timp ale incidenței și prevalenței tulburțrilor
psihopatologice este deosebit de interesantă întrucât permite formulareade ipoteze
referitor la relațiile acetor modificări cu schimbările sociale prezente în perioada
respectivă. Apariția unor astfel de modificări nu a fost raportată de toți autorii care
au examinat această problematică. Alte rezultate , mult mai numeroase ,tind totuși
să confirme existența unei relații între variațiile morbidității tulburărilor
psihopatologice și schimbările sociale. Pentru a ilustra acest tip de rezultate , trei
teme vor fi abordate pe scurt : suicidul , schizofrenia și problematica subiacentă
cererilor de consutație psihologică și psihiatrică.
 Psihopatologie biologică
Adaptând o definiție dată de Pichot (1987) psihiatriei biologice , putem
afirma că psihopatologia biologică desemnează o orientare specifică a
concepțiilor și cercetărilor în care accentul este pus în principal pe
influența modificărilor morfologice sau funcționale ale sistemului nervosa
supra genezei tulburărilor mintale. Ideea că afecțiunile mintaleau un
substrat organic este destul de veche iar evoluția ei este trasată în mod
detaliat în lurări specializate de istoriea psihiatriei sau a psihopatologie. Din
cauza multipelor teme care ar putea fi reținute pentru a ilustra domeniul
psihopatologiei biologice , alegerea nu a fost ușoară . Am reținut în cele din
urmă isteria entitatea pentru care majoritatea clinicienilor exclude orice
idée de bază care , în anumite moment ale istorie erau plasate nu în creier ,
ci mai curînd lîngă uter ( Trillat,1986). A doua temă este cea a bazelor
biologice ale comportamentului suicidar , unul din rarele domenii unde
dispunem de rezultate concludente. Dezvoltarea actual a psihopatologiei
biologice este ilustrată prin două exemple, dintre care primul este cel al
isteriei. Cercetările întreprinse în acest domeniu arată ca ipoteza genetic
este slab sprijinită de rezultatele obținute . În plan psihofiziologic au putut
fi evidențiate o luperactivare și o lentoare a obișnuirii cu stimuli.
Investigarea nearopsihologică a dazvăluit unele probleme de lateraluzare ,
în fine asocierea isteriei cu o boală organic cerebral apare a fi destul de
frecventă.

Al doilea exemplu se referă la biologia comportamentelor suicidare ,în

care principal direcție de cercetare este cea a studiului acidului 5-
hidroxiindolaceție , metabolit ai neurotransmițătorului serotonină. Niveluri
sub normal de 5-hidroxiindolaceție în lichidul cefalo-rahidian sînt legate de
apariția comportamentelor sucidare și constituie un marcator al
vulnerabilității . Rezultatele recente au evidențiat existența unei relații între
tulburările metabolismului cerebral al serotoninei și tulburările reglării
agresivității , independente de obietul acestei agresivități.
 Psihopatologia cognitivistă

Originea conceptului de cogniție se situiază , după cum ne reamintește Hardy

(1986) , în diviziunea platoniciană a psyche-ului în trei domenii: emoția , cogniția
și conația. Dezvolatarea psihologiei și a psihopatologiei cognitiviste , extrem de
importantă începând cu anii 60 a determinat o lărgire a conceptului de cogniție ,
care se referă acum la ansamblul de procese prin care o persoană dobândește
informații despres sine și mediul său și le asimilează pentru a-și regla
comportamentul .

Acest lucru este exprimat într-o manieră sintetică de unul dintre psihologii
cognitiviști , Neisser (1976) , atunci cînd definește cogniția ca fiind dobândirea ,
organizarea și utilizarea cunoștințelor. Progresele realizate în cadrul abordării
cognitiviste a psihopatologiei sînt rezultatul dezvoltării simultane a cercetărilor
clinice în domeniul terapiilor cognitive și a studiilor teoretice vizînd explicarea
într-un context cognitivist a apariției tulburărilor psihopatologice .

Aceste 2 orientări nu mai sunt independente , în special datorită faptului că

majoritatea cercetatorilor din acest domeniu au fost interesați , în același timp , de
aspectele teoretice și de intervenție. Abordarea cognitivistă a condus la elaborarea
mai multor teorii. Dintre acestea , unele pun accent în special pe tuburările sau
distorsiunile structurii cognitive și se intereseză mai ales de intrările infomaționale.

Această abordare poate fi ilustrată de cele 2 teorii care explică apariția

depresiei. Prima , teoria lui Aaron Beck poate fi schematizată sub forma unei
secvențe ce cuprinde următoarele cauze : (a) cauzele contributive distale
reprezentate de schema depresogenă și de stresul generat de evenimentele de viață
negative ; (b) cauzele contributive proximale reprezentate de distorsiunile
cognitive ;(c) cauza suficientă proximală constituită din triada negativă .