Dificultăţi de vorbire, când ne îngrijorăm?

Cele mai numeroase deficienţe de vorbire la vârsta preşcolară mică se referă la

pronunţarea incorectă a sunetelor limbii materne şi la folosirea sau aplicarea incorectă a structurii
proprii limbii române.
“Aceste deficienţe se diferenţiază în două categorii distincte. Unele se manifestă în
condiţiile unei evoluţii normale şi aparţin particularităţilor inerente evoluţiei, exprimând nivelul
maturizării capacităţii de articulare corectă, respectiv nivelul dezvoltării aparatului fono-
articulator, a auzului fonetic şi a capacităţii analitico-sintetice a scoarţei cerebrale, iar altele sunt
consecinţa unor malformaţii anatomo-fiziologice sau urme ale unor boli infectocontagioase ale
copilăriei"2.
Se pot întâlni, de asemenea, diferite niveluri de gravitate, în funcţie de faptul dacă
tulburările sunt simple sau complexe, primare sau secundare, parţiale sau totale, asociate sau nu
cu alte deficienţe. Intre aceste două categorii determinate de apartenenţa la normal sau la
patologic, pot fi întâlnite o serie de cazuri, mai ales la copiii de 5-6-7 ani, la care deficienţele de
vorbire se află la graniţa dintre normal şi patologic, cărora educatoarea sau învăţătorul trebuie să
le acorde îndrumarea corespunzătoare pentru a nu se stabiliza sau agrava. Deci, deficienţele de
vorbire se deosebesc din punct de vedere al cauzei care le-a generat, al modalităţilor de
manifestare, al complexităţii, al şanselor de înlăturare etc.
“Principala tulburare de vorbire cu care ne confruntăm este DISLALIA. Dislalia constituie
o tulburare de articulaţie care se manifestă prin deformarea, substituirea, omiterea sau inversarea
anumitor sunete, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea reproductivă.
Se întâlnesc dislalii fiziologice şi dislalii patologice, revenindu-ne sarcina de a ne ocupa
mai ales de prima formă. Deosebirile între cele două deficienţe se referă la cauzele care le-au
declanşat, la posibilităţile de înlăturare.
Ea poate să afecteze unele sunete izolate, îndeosebi acelea care se pronunţă mai târziu în
evoluţia copilului, în cazul acesta este vorba de o dislalie simplă. Ea poate să cuprindă mai multe
sunete sau chiar majoritatea sunetelor, aceasta fiind denumită dislalie polimorfa.
 Consoanele care prezintă frecvenţa cea mai mare în tulburările de vorbire sunt: s, j, r, g, c,
t, s, z. Tipurile de deformare mai des întâlnite sunt sigmatismul (finterdental, dental şi palatal),
parasigmatismul (alterarea sunetelor s, z, ş, j, t, c) şi rotacismul (mono sau polivibrant). In afară
de aceste deformări, se semnalează betacismul (b, p), capacismul (c), deltacismul (d, t), fitacismul
(f, v), gamacismul (g, h), lambdacismul (l), mutacismul (n, m).
Apariţia acestor deficienţe se explică în cele mai multe cazuri prin particularităţile de
dezvoltare ale aparatului fonator: lipsa de antrenare a musculaturii fonatorii, a mişcărilor limbii,
buzelor, maxilarelor. Trăsătura caracteristică o constituie poziţia deplasată a limbii faţa de locul
corect de articulare.
RINOLALIA (nazalizarea sau vorbirea nazonantă) este inclusă de unii autori în cadrul
tulburărilor dislalice şi constă în alterarea pronunţiei datorită unor malformaţii ale cavităţii nazale,
ale nasofaringelui.
O altă categorie de tulburări se referă la ritmul vorbirii. Întâlnită deseori şi sub numele de
LOGONEVROZĂ (nevroză a vorbirii sau bâlbâială), este o tulburare mai gravă de limbaj, care se
manifestă prin contracţii, perturbări spastice de diferite grade şi forme ale ritmului de vorbire, care
antrenează modificări în sfera personalităţii, îndeosebi în sfera afectivităţii şi a voinţei”3.
Copiii din grupele unde se află un copil bâlbâit trebuie învăţaţi să aibă o comportare plină
de înţelegere faţă de colegul lor, să nu-l imite sau să-şi bată joc de el.
De altfel, nu numai cei mici, dar nici cei mari, adulţii, nu trebuie să-i amintească sub nici
o forma de defectul pe care-l are. Dacă i se atrage atenţia să fie calm, să vorbească cu răbdare
pentru a nu se bâlbâi, se ajunge la un rezultat contrar: neliniştea, teama de a vorbi şi ca urmare
spasmele se înmulţesc şi se intensifică sensibil.
“În timpul activităţilor din grădiniţă, copilul bâlbâit nu trebuie silit şi nici invitat să
răspundă atunci când se ştie că lucrul acesta îl stânjeneşte peste măsură. Dacă uneori se anunţă
singur pentru răspuns, trebuie să fie ascultat cu răbdare şi eventual, ajutat cu tact să-şi formuleze
răspunsul. Iniţiativa de a răspunde trebuie încurajată întotdeauna şi sprijinită astfel încât să se
încheie cu succes pentru copil, să-i trezească şi să-i consolideze dorinţa şi posibilitatea de a
participa cât mai activ la lecţii”4.
 Ca şi bâlbâiala, TAHILALIA se înscrie printre tulburările de ritm accelerat de vorbire, ea
fiind întâlnită la copiii nervoşi, trădând un sistem nervos slab, inhibitiv şi atenţie insuficient
dezvoltată. Întrucât presupune şi alte deficienţe – gândire confuză, auz fonematic slab, perturbare
generală a ritmului etc – este recomandabil neapărat tratamentul logopedic.
Un copil tahilalic se antrenează, în primul rând, în activităţi ritmice: gimnastică ritmică,
jocuri de mişcare, jocuri muzicale corespunzătoare etc. Se încearcă formarea deprinderii de a
vorbi rar, calm, stăruind în acest sens ori de câte ori dă un răspuns.
In contrast cu tahilalia, BRADILALIA se caracterizează printr-o lentoare a vorbirii, care
apare astfel mult tărăgănată, total inestetică şi inexpresivă. Această tulburare a vorbirii este
prezentă mai ales la copiii cu întârziere în dezvoltarea mintală şi necesită de asemenea tratament
logopedic.
Alte tulburări de vorbire care se întâlnesc, însă, mai rar sunt: rinolalia (denaturarea vocii);
alalia (nedezvoltarea vorbirii).

� Aveti un copil care intampina dificultati in pronuntarea unor cuvinte ?

� Ii este greu sa rosteasca, sa exprime un gand si, cand o face repeta prima silaba ?

� Ar vrea sa spuna ceva si, parca nu reuseste ?

� Simte nevoia sa se apropie de sursa sonora ?

� Are performante diferite in conditii de mediu diferite sau in compania persoanelor

necunoscute ?

In mod normal, un copil:

Ar trebui sa gangureasca de la 3 luni;
Daca incepe sa gangureasca la 3 luni si nu o mai face dupa 2-3 saptamani, ar tebui sa suspectam
o deficienta de auz.

Cunoasterea cauzelor este necesara nu numai pentru a le preveni, dar si pentru adaptarea unei
metodologii stiintifice in stablirea diagnosticului diferential si a modalitatilor de corectare a
limbajului tulburat, insa nu intotdeauna se pot stabili cu exactitate cauzele care au provocat o
tulburare sau alta de limbaj si ca de cele mai multe ori la baza unei dereglari sau nedezvoltari
normale se afla un complex de cauze.
In dislalie, sunetele nu sunt in egala masura afectate. Unele sunt cu o frecventa mai mare, iar
altele mai mica. Astfel, sunetele cele mai frecvent afectate sunt cele care apar mai tarziu in
vorbirea copiilor:
Vibranta”r”, africatele”c,g,t”,siflantele”s,z” si suieratoarele:s,j”, iar vocalele si in primul rand
“a,e,u”, consoanele”b,d,t,m,n”, care apar de timpuriu in vorbire sunt mai rar tulburate.
Pronuntarea lor implica o anumita pozitie a limbii in raport cu buzele, valul palatin, deschizatura
gurii, conturul ei, etc.,si o anumita intensitate a jetului de aer expirat pentru producerea sunetului
respectiv.

Rotacismul si pararotacismul consta in deformarea, omisiunea, inversiunea si inlocuirea

sunetului “r”. Consoana “r” apare de obicei in vorbirea copilului in urma sunetelor siflante si
suieratoare, iar emisiunea corecta presupune o anumita dezvoltare a aparatului fono-articulator si
miscari fine de sincronizare a elementelor implicate in vorbire.
Din aceste motive, la majoritatea copiilor anteprescolari si chiar prescolari are loc deformarea
sunetului “r”, sau se inlocuieste cu “l” sau “i” si mai rar cu sunetul “d,n,v”.

Toate aceste tulburări mai grave sau mai puţin grave, netratate la timp, dăunează într-o
mare măsură activităţii  preşcolarului mare şi viitorului elev.
Pentru ca grădiniţa  să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea greşelilor de
vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în prealabil, aşa cum se manifestă
ele la copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.
Această cunoaştere trebuie să se realizeze încă din primele săptămâni, atât de grădiniţă, cât
şi de şcoală (pe baza fişei psiho-pedagogice întocmite de educatoare), pentru ca pe baza datelor
obţinute să se poată lua măsurile, mijloacele de corectare, tratamentul adecvat.