Morfologia funcţională a articulaţiei temporo-

mandibulare
Articulația temporo-mandibulară (ATM)
 este cea mai complexă articulaţie a organismului

 reflectă adaptarea pe scara evoluţiei filogenetice

 o articulaţie dublă, de tip condilian, cu un compartiment superior ( supradiscal, disco-

temporal) și unul inferior (infradiscal, condilo-discal)

 contribuie la îndeplinirea funcţiilor sistemului dento-maxilar.

ATM este compusă din:

- o suprafaţă articulară craniană (osul temporal)

- o suprafaţă articulară mandibulară dată de condilul articular.

- un menisc articular care împarte spaţiul articular în două compartimente:

¤ suprameniscal (menisco-temporal)

¤ submeniscal (menisco-condilian)

- două sinoviale

Suprafaţa articulară craniană (osul temporal) este formată:

- cavitatea glenoidă

- tuberculul articular (condilul temporal )

cavitatea glenoidă

- o zonă concavă, elipsoidală

- are o adâncime medie de 5-7 mm

- separată de cavitatea craniană printr-o lamă osoasă subţire.

Tuberculul articular (condilul temporal)

- o proeminenţă paralelă cu axul transversal al cavităţii glenoide, fiind plasat anterior.
- prezintă o suprafaţă convexă în sens antero -posterior şi uşor concavă în sens transversal
cu o pantă posterioară articulară şi o muchie anterioară. Panta are o lungime de 9 mm şi seveşte
deplasărilor anterioare a condilului mandibular în timpul coborârii dar şi în timpul propulsiei
mandibulei, deplasări limitate de muchia anterioară.
Datorită poziţiei anterioare a condilului, presiunile masticatorii sunt transmise tuberculului
articular .
Panta posterioară a tuberculului ia parte la formarea suprafeţei articulare craniene pe care se
deplasează condilul mandibulei. Lungimea acestei pante este în medie de 9 mm iar înclinarea ei
faţă de un plan orizontal este între 50-60⁰.
Suprafaţa articulară osoasă este acoperită de un ţesut fibros sau fibrocartilaginos.
Axele transversale ale celor două cavităţi glenoide se pot întâlni una în prelungirea celeilalte,
sau pot forma un unghi deschis spre distal care variază intre 150-180⁰
Cavitatea glenoidă este plană la nou născut cu diametrele sagital şi transversal egale, ulterior
creşterea făcându-se în sens transversal. Erupţia dinţilor determină o boltire a cavităţii, a cărei
arcuire se termină cu erupţia molarilor de 6 ani inferiori.
Adâncimea cavităţii glenoide este determinată de felul ocluziei şi de stereotipul de
masticaţie:
-la tocători cavitatea glenoidă e mai adâncă - predomină mişcările verticale ale mandibulei cu
supraocluzie la nivelul dinţilor frontali şi cuspidare accentuată la nivelul dinților laterali.
- la frecători cavitatea glenoidă este plană - predomină mişcările de lateralitate a mandibulei
cu ocluzie cap la cap în zona frontală şi cuspizi atenuaţi în zona laterală.
De aceste caracteristici funcţionale ale cavitaţii glenoide legate de tipul de masticaţie, relieful
ocluzal şi de felul ocluziei celor două arcade, va trebui să se ţină seama în realizarea arcadelor
artificiale la protezele totale pentru a evita modificările patologice morfologice şi funcţionale ale
ATM.
Modificările rapoartelor topografice normale între condilul mandibular şi cavitatea glenoidă
ca urmare a unor stări patologice (abarazii accentuate, edentaţii terminale şi edentaţii totale), duc
la modificări ce constau în deplasarea posterioară a condilului cu comprimarea tablei subţiri a
cavităţii glenoide, a pereţilor urechii medii şi a trompei lui Eustachio. Acestea determină
tulburări funcţionale complexe (sindrom Costen) caracterizate prin cefalee, otalgii, algii faciale,
hipoacuzii.
Condilul mandibular
Are formă elipsoidală cu diametrul mare în sens transversal de 18-21 mm şi diametrul mic 7-9
mm. În zona superioară prezintă două feţe (planuri înclinate) separate printr-o muchie orientate
în direcţia planului transversal.
Faţa anterioară este subâmparţită în doi versanţi printr-o creastă sagitală antero-externă și
antero-internă. Gradul de înclinare a versanţilor este condiţionat de factori ereditari şi de factori
funcţionali care influenţează morfogeneza suprafeţei articulare pe tot parcursul vietii.
Faţa anterioară participă la mişcări în sens sagital de propulsie şi retopulsie şi la mişcări
transversale (de diducţie) a mandibulei.
Faţa posterioară vine în contact cu suprafaţa anterioară a porţiunii distale a meniscului -
mişcări de retracţie.
Meniscul articular intercondilian
Este o formaţiune fibro-cartilaginoasă care se interpune între cele două suprafeţe articulare.
El prezintă două feţe:
- faţa superioară cu cu un relief convex- concav adaptat distal la morfologia cavităţii
glenoide, iar mezial la convexitatea pantei tuberculului articular.
- faţa inferioară cu un relief concav adaptat la morfologia condilului articular.
Are o grosime de 2-4 mm, fiind mai gros la periferie şi posterior.
Meniscul împarte spaţiul articular în două cavităţi, fiecare cu sinoviala proprie:
- cavitatea menisco-temporală are o poziţie antero-superioară în care se realizează deplasarea
anterioară a meniscului şi condilului în timpul mişcărilor de coborâre şi de lateralitate a
mandibulei.
- cavitatea menisco-condiliană cu o poziţie postero -inferioară, în care condilul execută
mişcări de rotaţie în jurul axului sau.
Meniscul îndeplineşte şi rolul de tampon, amortizând datorită elasticităţii lui presiunile din
tipul masticaţiei.
Capsula articulară – este un manşon conjunctiv, mai gros posterior şi mai subţire anterior,
întărită de fibre conjunctive neelastice care formează:
- ligamentul lateral extern
- ligamentul lateral intern
Ea stabileşte limitele morfologice şi funcţionale ale ATM.
ATM prezintă şi două sinoviale:
 suprameniscală (menisco-temporală)
 submeniscală (menisco-condiliană).
Lichidul sinovial secretat uşureză rotirea şi alunecarea suprafeţelor articulare.
În edentaţii vechi nerestaurate prin construcţii protetice incorecte, capsula articulară şi
ligamentele devin laxe, favorizând alunecarea condilului mandibular, producâd subluxaţii sau
luxaţii.

Morfologia funcţională a muşchilor aparatui dento

–maxilar
În îndeplinirea funcţiilor sistemului dento-maxilar un rol important îl are musculatura.
- Muşchii mobilizatori ai mandibulei
- Muschii limbii
 - Muşchii oro-faciali
Muşchii mobilizatori ai mandibulei
După funcţia pe care o au şi după direcţia de mişcare se pot grupa în:
- muşchii ridicători ai mandibulei
- muşchii coborâtori ai mandibulei
- muşchii propulsori ai mandibulei
Muşchii ridicători ai mandibulei
 muşchiul temporal
 muşchiul maseter
 muşchiul pterigoidian intern (medial)
Muşchiul temporal
Are o bază largă de inserţie în fosa osului temporal, iar fibrele lui converg într-un tendon
puternic ce trece pe sub arcada zigomatică şi se inseră pe apofiza coronoidă.
După direcţia fibrelor se descriu trei fascicole:
- fascicolul anterior – ridică mandibula
- fascicolul mijlociu - prin contracţie trage mandibula în sus şi înapoi
- fascicolul posterior – prin contracţie duce mandibula în sus şi înapoi
Fiecare fascicol are inervaţie proprie prin cei trei nervi temporali ( profund anterior,
mijlociu şi posterior), ramuri ale n. mandibular, fapt ce permite fiecărui fascicol ca pe lânga
participarea la contracţia de ansamblu să acţioneze şi ca unitate motorie independentă cu
caracter dominant.
Pentru ridicarea mandibulei din poziţia de repaus este suficientă acţiunea dominantă a
fascicolului anterior. Dacă mandibula a făcut şi o mişcare de translaţie, pentru revenire este
suficientă contracţia fascicolului posterior.
Dezvoltarea muşchiului se perfecţionează în cursul celor două dentiţii, pentru ca la
edentaţi şi persoanele în vârstă să prezite modificări regresive de dimensiune şi volum.
Muşchiul maseter
Este un muşchi puternic care se inseră:
- pe arcada zigomatică
- pe faţa externă a marginii posterioare a ramului ascendent al mandibulei şi gonion
Inervaţie - nervul maseterin, ram din N.v.
Prin contracţie:
- bilaterală şi uniformă - mandibula este dusă în sus şi usor înainte.
- unilaterală - mandibula este dusă în sus, înainte şi lateral de aceeaşi parte cu muşchiul
contractat.
Deşi acţiunea lui este de ridicător, mai are şi o uşoară acţiune de propulsie şi lateropulsie.
Muşchiul pterigoidian intern (median)
Este plasat pe faţa internă a mandibulei, având formă şi direcţie asemănătoare masterului.
Inserţie: - în foseta apofizei pterigoidiene
 - pe faţa internă a mandibulei în regiunea gonionului (simetric cu inserţia
maseterului)
Contracţia:
- bilaterală şi uniformă ridică mandibula şi o duce uşor inainte.
- unilaterală duce mandibula lateral de partea opusă.
Mușchiul maseter şi m ptergoidian intern au acţiune sinergică când se contractă bilateral şi
uniform şi acţiune în sens contrar când se contractă unilateral.

Muşchii coborâtori ai mandibulei

- muşchiul geniohioidian
- muşchiul milohioidian
- muşchiul pântecele anterior al digastricului
Muşchiul geniohioidian
Are inseţie: - pe apofizele genii ale mandibulei
- corpul osului hioid
Inervaţie: nervul hipoglos
Acţiune: coboară mandibula şi o ușoară acţiune de retropulsie.
Muşchiul milohioidian
Inserţie:
- liniile oblice interne de pe faţa internă a ramurii orizontale a mandibulei.
- osul hioid
Fibrele au o direcţie oblică spre linia mediană unde se unesc cu cele de pe partea opusă formând
planşeul bucal, împărţind astfel regiuna într-un etaj supramilohioidian şi submilohioidian.
Muşchiul digastric
Este format din două porţiuni musculare unite printr-un tendon.
Doar fascicolul anterior (pântecele anterior) face parte din grupul m. coborâtori.
Inserţie: - fosa digastrică
- printr-un tendon intern este fixat pe osul hiod de unde pleacă fascicolul posterior
spre apofiza mastoidă.
Inervaţie: n. Milohioidian
Acţiune: -coboară mandibula
- retropulsie
La limitarea amplitudinii de coborăre intervin ca factor de frânare trei ligamente:
pterigomandibular, sfenomandibular şi stilomandibular.

Muşchii propulsori ai mandibulei

Pterigoidianul extern (lateral)
Muşchi scurt şi voluminos format din două fascicole: superior şi inferior.
Fascicolul superior (fascicol sfenoidal)
 Inserţie: - anterior pe aripa mare a sfenoidului
- posterior pe capsula şi meniscul articular
Fascicolul inferior (pterigo-maxilar)
Inserţie: - pe faţa externă a apofiei pterigoide
- mobilă pe partea a colului mandibulei
Acţiune: - propulsia mandibulei când contracţia este bilaterală
- lateropulsie când contracţia e unilaterală.

Muşchii limbii
Limba este un organ musculos având rol deosebit în funcţiile sistemului stomatognat.
Muşchii limbii sunt în număr de 17 ( 8 perechi şi unul nepereche).
Ei pot fi sistematizaţi în două grupe:
a) prin contracţia lor modifică forma limbii
- m. longitudinal, superficial şi profund - micşorează limba în sens sagital
- m. transversal - reduce dimensiunea limbii în sens transversal
- m. vertical - micşorează limba în sens vertical (formă de jgheab)
Inserţia lor pe osul hioid.
b) prin contracţia lor mobilizează limba:
- genioglos - trage limba înainte şi în jos
- hioglos - trage limba înapoi şi în jos
- stiloglos - trage limba înafară şi în sus spre vălul palatin
Sunt inervaţi de ramuri din n. hipoglos.
Pot avea avea acţiuni simetrice în faza de deglutiţie şi fonaţie şi asimetrice în faza de masticaţie

Muşchii orofaciali (mimicii)

Rol:
- fonaţie
- fizionomie
- masticaţie
- stabilirea limitelor funcţionale ale câmpului protetic în restaurările prin proteze mobile.
Caracteristic: toţi muşchii prezintă o inserţie fixă osoasă la nivelul maxilarelor şi o inserţie la
nivelul comisurilor sau a buzelor sau se termină pe faţa profundă a pielii ori mucoasei.
La nivelul maxilarului se inseră:
- m.incisivi superiori(mirtiform)
- m.canin
- m.ridicător comun al aripii nasului
- m.ridicător comun al buzei superioare
- m.zigomatic mare şi mic
- m.buccinator
 La nivelul mandibulei se inseră:
- m. mentonier
- m. incisivul inferior
- m. pătratul buzei inferioare
- m. triunghiular
- limita inferioară a inserției buccinatorului
Muşchii a căror inserţie fixă este pe maxilar (m. surâsului), prin contracţie produc o ridicare a
buzei superioare şi a comisurilor realizând o mimică care exprimă buna dispoziţie, veselie.
Muşchii a căror inserţie fixă este pe mandibulă coboară buza a comisurilor bucale realizând
o mimică care exprimă tristeţea, deprimarea, pesimismul.

Morfologia funcţională a cavităţii bucale

Cavitatea bucală este o cavitate neregulată unde se îndeplinesc funcții importante ale sistemului
dento-maxilar.
Delimitare: - anterior: orificiul bucal prin care comunică cu exteriorul
- posterior: fundul cavității comunică cu faringele prin istmul buco-faringian
- superior: bolta palatină
- inferior: planșeul bucal acoperit de limbă
- lateral: părțile moi ale obrajilor
Arcadele dentare împart cavitatea bucală în 2 regiuni:
 Vestibulul caviății bucale care este situat în afara arcadelor și este delimitat de arcadele
dentare, fața interna a buzelor și obrajilor
 Cavitatea bucală propriu-zisă, situată înăuntrul arcadelor dentare
Aceste două porțiuni comunică între ele prin spațiile dintre dinți (spații interdentare) și
prin spațiul dintre ultimul molar și ramul ascendant al mandibulei (spatial retromolar).

Vestibulul bucal
Vestibulul este un spațiu virtual deoarece părțile moi ale buzelor și obrajilor care reprezintă
pereții anteriori și laterali se aplică intim pe peretele vestibular dento-alveolar.
La nivelul de întâlnire al celor doi pereți se formează fundurile de sac vestibular superior și
inferior.
Astfel avem un vestibul superior și unul inferior.
Fundurile de sac prezintă dimensiuni și forme variabile de la o persoană la alta, fiind influențate
de starea edentației.
În realizarea protezelor mobile se impune modelarea marginilor protezei în raport cu
morfologia fundurilor de sac vestibulare, asigurând stabilitatea statică și dinamică a protezelor.
Vestibulul superior și cel inferior pot fi împarțite în mai multe zone prin intermediul unor
formațiuni mobile fibromucoase (plici alveolo-bucale).
 Frenul buzei superioare și inferioare se găsește pe linia mediană și subîmparte vestibulul în 2
zone: drept și stâng.
Câte una sau două formațiuni laterale (plici gingivo-jugale) situate în dreptul premolarilor
subîmpart vestibulul într-o zona anterioară (labiala) și două zone posterioare (bucale).
Cavitatea bucală
Cavitatea bucală este acoperită de mucoasa bucală formată dintr-un epiteliu pavimentos
multistratificat (mucoasa propriu-zisă) în componenţa careia intră țesut conjunctiv și fibre
elastice care-i conferă un grad de depresibilitate elastică.
Submucoasa formată dintr-un țesut conjunctiv lax în care se află o bogată rețea vasculară, ramuri
ale nervilor senzitivi și formațiuni glandulare.
Funcțiile mucoasei:
 Rol de apărare contra factorilor nocivi din mediul extern îndeplinit de epiteliu
 Rol secretor datorită numarului mare de glande
 Absorbția substanțelor dizolvate în salivă
 Rol excretor - eliminarea substanțelor toxice nocive organismului
 Factor important în stabilitatea protezelor
Mucoasa bucală prezintă o zonă de mucoasă fixă care acoperă crestele alveolare și bolta palatină,
fiind aderentă la țesutul osos subiacent.
Aderența se poate face:
 La periost - fibromucoasă
 Prin intermediul unui strat subțire de țesut submucos – mucoasă rezilientă
Fibromucoasa se gasește în regiunea suturii sagitale a bolții palatine și pe versanții crestelor
alveolare. Ea are o colorație roz-pală datorită vascularizației reduse.

Mucoasa rezilientă are un grad de depresibilitate comprimându-se la acest nivel, determinând o

înfundare, dar revenind la poziția inițială. Porțiunile reziliente au o colorație mai roșie datorită
rețelei vasculare bogate. Se găsește la nivelul bolții palatine și uneori de-a lungul crestei
alveolare.
Mucoasa mobilă acoperă buzele, obrajii, vălul palatin, planșeul bucal, continuându-se cu
mucoasa fixă.
Mucoasa pasiv mobilă (nu se mobilizează singură, fiind necesara o forță exterioară).
Deoarece se găsește între mucoasa activ mobilă și mucoasa fixă, este denumită și zonă neutră.
Ea se găsește la nivelul fundurilor de sac vestibulare și la limita dintre palatul dur și palatul
moale, constituind așa numita linie Ah.
La mandibulă, zona neutră orală coincide cu linia milohioidiană. Zona neutră are o deosebită
importanță în protetică pentru asigurarea închiderii marginale a protezei.
Mucoasa activ mobilă acoperă formațiuni musculare și se mobilizează odata cu acestea. Această
zonă trebuie ocolită de marginile protezei mobile

Glandele salivare
Au un rol deosebit în desfașurarea funcțiilor sistemului stomatognat
Glanda parotidă:
 Situată înapoia ramului ascendent al mandibulei în loja parotidiană
 Canalul excretor = Canalul Stenon
 Se deschide pe peretele jugal al vestibulului superior în dreptul lui M2
printr-un orificiu ușor reliefat (ostium)
 Este o glandă bogată seroasă
Glanda submaxilară:
 Se găsește în regiunea suprahioidiană, fiind situată sub diafragmul format de
mușchiul milohioidian.
 Canalul excretor = Canalul Warthon
 Se deschide lângă frenul limbii printr-un orificiu
 Este o glandă mixtă (seroasă și mucoasă)
Glanda sublinguală:
 Situată sub planșeul bucal, imediat sub mucoasă într-o depresiune de pe fața
internă a mandibulei
 Canalul excretor = Rivinius
 Se deschide pe planșeul bucal
 Secreție mixtă
Rolul secreției salivare:
 Digestiv (prin secretia de enzime:lipaza, ptialina și maltaza)
 Formarea bolului alimentar
 Apărare mecanică prin spălarea mucoasei
 Autocurățirea cavității bucale prin spălarea mucoasei si suprafețelor dentare (rol igienic)
 Favorizează alunecarea parților moi, ușurând fonația
 Rol antimicrobian prin prezența unor enzime bactericide- lizozim.
 Factor important în menținerea protezelor mobile, favorizând adeziunea prin
vâscozitatea ei.