Didactica Leahu

Program postuniversitar de conversie profesională
pentru cadrele didactice din mediul rural

Specializarea FIZICĂ
Forma de învăţământ ID - semestrul II
SURSE DE LUMINĂ
ŞI OPTOELECTRONICĂ
Adrian DAFINEI Delia - Constanţa DAVIDESCU
2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
FIZICĂ
Surse de lumină şi optoelectronică
Adrian DAFINEI Delia – Constanţa DAVIDESCU
2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Nici o parte a acestei lucrări

nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării
ISBN 973-0-04255-1
Introducere
1. INTRODUCERE
Cursul pe care îl citeşti îşi propune să te poarte instructiv şi nu foarte

obositor prin teme referitoare la sursele de lumină şi optoelectronică şi
să te familiarizeze cu unele dintre cele mai importante aplicaţii tehnice
ale optoelectronicii.
Cursul reprezintă modulul opţional de specialitate din semestrul 2. Va

trebui să aloci studiului săptămânal la acest modul 2 ore pentru curs şi o
oră pentru seminar. Tutorele va evalua activitatea ta din întregul
semestru, luând în considerare răspunsurile la lucrările de evaluare
propuse la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare. Va trebui de asemenea
ca la sfârşitul semestrului să prezinţi un proiect pe o temă pe care
tutorele ţi-o va propune. Câteva dintre lucrările de verificare de la
sfârşitul unităţilor de învăţare sunt de asemenea concepute să aibă ca
răspunsuri proiecte care să-ţi aparţină. Consideră-le o pregătire pentru
proiectul final. La aprecierea finală activitatea din cursul anului şi
calitatea proiectului vor fi considerate în proporţii egale. Absolvirea
modulului îţi aduce 6 credite.
Cursul are zece unităţi de învăţare. Unele sunt descriptive şi pot fi relativ
uşor înţelese, mai ales pentru că se referă la aspecte teoretice ale căror
aplicaţii sunt comune. Aceste părţi sunt ample, dar relativ uşor de
urmărit. Sunt unităţi de învăţare referitoare la lumină şi surse de lumină
sau altele care descriu într-o manieră simplificată funcţionarea
dispozitivelor optoelectronice: fotodiodă, celulă solară, fototranzistor,
fototiristor, optocuplor, telecomandă, afişoare, etc.
Între unităţile de învăţare descriptive sunt dispuse alte unităţi de învăţare
în care sunt prezentate elemente ale teoriei care explică funcţionarea
dispozitivelor optoelectronice. Sunt unităţi mai puţin voluminoase dar
ceva mai dificil de desluşit. Aceste unităţi presupun mai multe cunoştinţe
de electricitate şi matematică. Vei căpăta însă parcurgând aceste unităţi
capacitatea de a înţelege ce se ascunde în spatele „minunilor” tehnice
furnizate de optoelectronică.
Fiecare dintre unităţile de învăţare are scopurile definite la început. Ţi se

spune ce competenţe se aşteaptă să capeţi prin parcurgerea fiecărei
unităţii de învăţare.
Pictograma din capătul acestui rând marchează la fiecare

unitate de învăţare competenţele pe care ne aşteptăm să le
dobândeşti.
Întrucât atunci când citeşti cursul nu ai ca interlocutor decât paginile
scrise, am încercat să-ţi furnizăm un text clar şi în acelaşi timp complet.
Din această cauză unele demonstraţii sunt lungi. Dacă vrei să te
familiarizezi cu premizele şi concluziile unei demonstraţii , poţi sări la o
primă citire peste corpul demonstraţiei, care, ca şi acest text este marcat
prin două bare vertical.
Foloseşte coloana albă, nescrisă, a paginilor tipărite pentru a face
adnotările pe care le consideri necesare.
Proiectul pentru Învăţământ Rural i

Introducere
În banda albă a acestei pagini sunt plasate pictograme. În pagina
anterioară, banda este goală.
Ai la sfârşitul fiecărui capitol teste la care răspunsurile sunt uşor de dat,

dacă ai citit cu atenţie capitolul.
Pictograma din capătul acestui rând este plasată în zona testelor de
autoverificare.
Fiecare test de autoevaluare are răspunsuri la sfârşitul unităţii de învăţare.
Dacă răspunsurile tale nu se apropie de cele corecte, trebuie să reciteşti
unitatea de învăţare sau anumite părţi din ea, conform recomandărilor din
text.
Unele din lucrările de laborator prezentate în acest curs pot fi încercate în

laboratoarele şcolare cu dotări minime. Tutorele îţi va recomanda lucrările
pe care trebuie să le faci în laboratoare speciale ale Universităţii tutelare.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare ai un test de verificare pentru care nu

ai sugestii de răspunsuri. Rezolvă-le cu îngrijire şi trimite răspunsurile pe
care le consideri corecte tutorelui tău.
În zona unui test de verificare, se află întotdeauna o pictogramă care
conţine semnul scrisorii electronice.
Pentru aprofundarea cunoştinţelor acumulate, la sfârşitul fiecărei unităţi de

învăţare vei găsi o bibliografie recomandată. Vei găsi de asemenea pe una
dintre ultimele pagini ale unităţii un breviar al lucrurilor esenţiale: noţiuni,
principii, formule a căror cunoaştere este esenţială pentru acumularea de
competenţe vizată.
Ştim că nu-ţi va fi uşor să parcurgi cartea şi aşteptăm cererile tale de

lămuriri la asdafinei@yahoo.com sau la davdelia @yahoo.com
Studiind acest curs vei găsi răspunsuri la un număr mare de întrebări, care
cu siguranţă te-au preocupat.
Adrian S. DAFINEI
Delia DAVIDESCU
ii Proiectul pentru Învăţământ Rural

Introducere
Bibliografie generală
1. Francis A. Jenkins, Harvey E.White, Fundamentals of Optics, Mc

GRAW-Hill, International Book Company
2. David A. Bell, Fundamentals of Electronic Devices, Reston
Publishing Company, Inc, Reston Virginia
3. G. Broussard, Optoelectronique, MasonetCie, Editeurs, Paris
4. T.S.Moss, G.J.Burrell, B.Ellis, Semiconductor opto-electronics,
London Butterworths
5. Jaques I. Pankove, Optical Processes in Semiconductors,
Prentice-Hall, Inc.
6. E.W.Williams, R.Hall, Luminescence and the Light Emitting
Diode, Pergamon Press
7. Alan Chappell, Optoelectronics, McGRAW-HILL Book Company
8. Leontina NASTA, Rodica MOLDOVAN, Ştefan FRUNZĂ, Traian
BEICA, Metode opto electronice de afişaj, Editura Universităţii din
Bucureşti
9. Stelian NAN, Ion MUNTEANU, Gheorghe BĂLUŢĂ, Dispozitive
fotonice cu semiconductori, Editura Tehnică, Bucureşti
10. Nicolae TOMOZEIU, Introducere în Optoelectronica Integrată,
Editura Universităţii din Bucureşti
11. Ion MUNTEANU, Lucian ION, Nicolae TOMOZEIU, Fizica
semiconductorilor în probleme şi exerciţii, Editura Universităţii din
Bucureşti
12. Hans C. Ohanian, Physics, W.W. Norton &Company
13. R.H.Kingston, Detection of Optica and Infrared Radiation,
Springer Verlag
14. Cr. Constantinescu, Fizica stării solide. Proprietăţi dielectrice şi
optice, Editura Universităţii din Bucureşti, p 9-59
15. V. Dolocan , Fizica stării solide Proprietăţi dielectrice şi optice,
16. R.H.Bube, Photoconductivity of Solids, London-NewYork
Proiectul pentru Învăţământ Rural iii

Introducere
Cuprins Pagina
1. Despre lumină ...........................................................................................................1
1.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 1 – Despre lumină ...................................................1

1.2. Optoelectronica........................................................................................................2
1.3. Despre lumină cu măsură........................................................................................5
1.4. Principiile fotometriei..............................................................................................17
1.5. Principiile colorimetriei ...........................................................................................22
1.6. Temperatura de culoare ........................................................................................24
1.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare...................................................................25
1.8.Termeni şi expresii cheie. Formule cheie ...............................................................27
1.9. Lucrare de verificare ..............................................................................................28
1.10. Bibliografie ...........................................................................................................28
2. Luminescenţe......................................................................................................... 29
2.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 2 - Luminescenţe................................................ 30

2.2. Surse de lumină................................................................................................... 30
2.3. Stări energetice pentru electroni.......................................................................... 31
2.4. Electronii în solide ............................................................................................... 32
2.5. Radiaţie, fluorescenţă, fosforescenţă .................................................................. 37
2.6. Tipuri de luminescenţe......................................................................................... 40
2.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare ................................................................ 53
2.8. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie ............................................................ 55
2.9. Lucrare de verificare ............................................................................................ 55
2.10.Bibliografie........................................................................................................... 56
3. Radiaţia termică ......................................................................................................57
3.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 3 - Radiaţia termică ...............................................58

3.2.Ce este radiaţia termică?........................................................................................59
3.3.Legile radiaţiei termice............................................................................................62
3.4.Proprietăţi generale ale radiaţiei corpului negru .....................................................73
3.5.Surse termice de lumină .........................................................................................76
3.6.Aplicaţie - Bec electric subtensionat .......................................................................81
3.7.Lucrare de laborator - Verificarea experimentală a legilor radiaţiei termice ............82
3.8.Răspunsuri .............................................................................................................85
3.9.Lucrare de verificare ...............................................................................................90
3.10. Bibliografie ...........................................................................................................90
iv Proiectul pentru Învăţământ Rural

Introducere
4. Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă ......................................................... 91
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 - Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă ..... 92

4.2 Caracteristicile luminescenţei laser........................................................................... 92
4.3 Efectul LASER .......................................................................................................... 94
4.4 Relaţia dintre emisia spontană şi stimulată............................................................... 98
4.5 Tipuri de dispozitive laser ....................................................................................... 102
4.6 Dioda luminescentă ................................................................................................ 107
4.7 Lucrare de laborator................................................................................................ 112
4.8 Răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................................... 113
4.9 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie................................................................ 115
4.10 Lucrare de verificare – „Aplicaţii ale radiaţiilor laser”............................................. 116
4.11 Bibliografie ............................................................................................................ 116
5. Constante de material optice ................................................................................. 117

5.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 5 – Constante de material optice .......................... 118
5.2. Proprietăţile optice ale solidelor ............................................................................. 118
5.3. Constantele optice ale solidelor ............................................................................. 120
5.4. Problemă rezolvată ................................................................................................ 124
5.5. Măsurări asupra absorbţiei luminii ......................................................................... 127
5.6. Calculul indicelui de refracţie pentru hidrogenul gazos .......................................... 130
5.7 Răspunsuri la testul de autoevaluare 1................................................................... 133
5.9 Lucrare de verificare – „Aplicaţii ale radiaţiilor laser”............................................... 135
5.10 Bibliografie ............................................................................................................ 136
6. Dispersia luminii în solide...................................................................................... 137
6.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 6 – Dispersia luminii în solide ............................... 138

6.2. Despre dispersie .................................................................................................... 138
6.3. Calculul constantei dielectrice................................................................................ 141
6.4. Teoria clasică a dispersiei în dielectrici.................................................................. 142
6.5. Comportamentul dielectricilor la iluminare ............................................................. 146
6.6. Comportamentul metalelor la iluminare ................................................................. 152
6.7 Răspunsuri la testul de autoevaluare 1................................................................... 157
6.9 Lucrare de verificare ............................................................................................... 160
6.10 Bibliografie ............................................................................................................ 160
7. Comportamentul luminii la interfeţe...................................................................... 161
7.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 7 – Comportamentul luminii la interfeţe ................ 162

7.2. Comportamentul luminii la interfeţe........................................................................ 162
7.3. Fenomene la interfaţa mediilor optice .................................................................... 163
7.4. Analiza relaţiilor Fresnel. Consecinţe..................................................................... 167
7.5 Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.................................................................. 175
7.6. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie............................................................... 176
7.7. Lucrare de verificare .............................................................................................. 177
7.8. Bibliografie ............................................................................................................. 178
Proiectul pentru Învăţământ Rural v

Introducere
8.Fenomene de transport cu purtători generaţi optic .........................................179
8.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 8 - Fenomene de transport cu purtători de sarcină

electrică generaţi optic ..........................................................................................179
8.2.Fenomene de transport cu purtători generaţi optic ............................................180
8.3.Descrierea fenomenelor de transport în condiţiile generării optice ....................181
8.4.Fotodifuzia .........................................................................................................182
8.5.Materiale de rezistivitate înaltă...........................................................................185
8.6.Fotoconducţia ....................................................................................................189
8.7.Despre fotorezistenţe .........................................................................................193
8.8.Test de autoevaluare 1 ......................................................................................198
8.9.Răspunsuri la testul de autoevaluare 1 ..............................................................199
8.10.Termeni şi expresii cheie. Formule cheie.........................................................200
8.11.Lucrare de verificare ........................................................................................201
8.12.Bibliografie .......................................................................................................202
9. Detectori de lumină............................................................................................203
9.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 9 - Detectori de lumină.....................................204

9.2. Fotodetectori .....................................................................................................204
9.3. Detectori cu efect fotoelectric extern .................................................................205
9.4. Detectori cu efect fotoelectric intern ..................................................................207
9.5. Detectori cu efect fotoelectric fără amplificare ..................................................216
9.6. Detectori cu efect fotoelectric cu amplificare.....................................................220
9.7. Lucrări de laborator ...........................................................................................231
9.8. Sarcinile lucrării şi modul de lucru.....................................................................233
9.9. Problemă...........................................................................................................237
9.10. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie........................................................240
9.11. Lucrare de verificare .......................................................................................241
9.12. Bibliografie ......................................................................................................242
10. Tehnică şi optoelectronică ..............................................................................243
10.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 10 - Tehnică şi optoelectronică.......................244

10.2.Afişoare............................................................................................................244
10.3.Copiatoarele şi reproducerea documentelor. ...................................................257
10.4.Optocuplorul.....................................................................................................258
10.5.Comanda la distanţă ........................................................................................261
10.6.Test de autoevaluare .......................................................................................262
10.7.Răspunsuri la testul de autoevaluare ...............................................................263
10.8.Termeni şi expresii cheie. ................................................................................264
10.9.Lucrare de verificare ........................................................................................264
10.10.Bibliografie .....................................................................................................264
vi Proiectul pentru Învăţământ Rural

Despre lumină
Unitatea de învăţare 1
1. DESPRE LUMINĂ
Cuprins Pagina
1. Despre lumină ...................................................................................1
1.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 1 - Despre lumină .............................2
1.2. Optoelectronica .................................................................................3
1.3. Despre lumină cu măsură..................................................................5
1.3.1. Frontierele optoelectronicii..............................................................5
1.3.2. Test de autoevaluare 1.1 ................................................................9
1.3.3. Mărimi şi unităţi caracteristice radiometrice şi fotometrice..............9
1.3.4. Corespondenţe şi valori caracteristice ..........................................15
1.3.5. Test de autoevaluare 1.2 ..............................................................17
1.4. Principiile fotometriei........................................................................17
1.4.1. Legea inversului pătratului............................................................17
1.4.2. Legea Lambert a cosinusului........................................................18
1.4.3. Suprafeţe Lambertiene .................................................................19
1.4.4. Fluxul radiant şi fluxul luminos......................................................20
1.4.5. Iradianţa şi iluminarea...................................................................20
1.4.6. Radianţa şi luminanţa ...................................................................21
1.4.7. Intensitatea energetică şi intensitatea luminoasă. ........................21
1.5. Principiile colorimetriei .....................................................................22
1.5.1. Culoarea ca funcţie de compoziţia spectrală ................................23
1.5.2. Colorimetria tricromatică...............................................................24
1.6. Temperatura de culoare ..................................................................24
1.6.1. Test de autoevaluare 1.3 ..............................................................25
1.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare ............................................25
1.8. Termeni şi expresii cheie. Principii cheie. Formule cheie ................27
1.9. Lucrare de verificare 1. ....................................................................28
1.10. Bibliografie.....................................................................................28
Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Despre lumină
1.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 1 - Despre lumină
Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :
să vorbeşti despre lumină folosind limbajul fizic adecvat.
să distingi între lumină şi radiaţia electromagnetică din

întreg spectrul.
să explici într-un limbaj specific fizicii cum este caracterizată

cantitativ emisia, propagarea şi recepţia luminii .
să aplici noţiunile studiate în rezolvarea unor probleme

referitoare la caracteristicile luminii
să explici caracteristicile percepţiei culorii
1.2. Optoelectronica
Dezvoltarea studiilor de optică în laboratoarele şi uzinele electronice
reprezintă o evoluţie normală a radiotehnicii. Aplicaţiile undelor radio au
mers mereu spre utilizarea de frecvenţe din ce în ce mai înalte.
Televiziunea şi telefonia celulară folosesc unde din ce în ce mai scurte
din spectrul undelor radio al radiaţiei electromagnetice.
Două cerinţe fundamentale ale transmisiei de date cer creşterea
frecvenţelor radiaţiilor electromagnetice folosite. Acestea sunt:
• Necesitatea vehiculării unui volum cât mai mare de

informaţii
• Necesitatea multiplicării numărului de frecvenţe
distincte utilizabile
Ar fi o mare eroare să consideri că optoelectronica este doar o extensie

spre frecvenţe ridicate, optice, a tipurilor de aplicaţii specifice transmisiei
radio. Există diferenţe fundamentale între radioelectronica clasică şi
optoelectronică.
O diferenţa esenţială este aceea că pentru undele electromagnetice din

spectrul vizibil, undele cu care operează optoelectronica, avem detector
propriu, ochiul.
O altă diferenţă esenţială este abstractă dar evidentă. În timp ce în

electronică, în care semnalele sunt funcţii de timp, prelucrarea informaţiei
se face secvenţial, în optică, semnalele - care sunt funcţii spaţiale, pot fi
prelucrate paralel.
.
2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Despre lumină
Pentru exemplificare, imaginează-ţi un „tren de date” electronice, o

succesiune temporală de 0 şi 1. Compară percepţia trenului de date cu
percepţia unei fotografii privită cu ochiul, în care toate punctele sunt
văzute simultan.
O fotografie este alcătuită din pete al căror număr este, uzual, de 50 până
la 100 pe milimetru. Un clişeu obişnuit de 24 × 36mm 2 conţine
N = 24 × 36 × n 2 puncte elementare de informaţie. Pentru filme de mare
sensibilitate, pentru care numărul de pete poate ajunge la 3000 pe
milimetru, un cadru poate conţine până la ~ 1010 puncte de informaţie
elementară. Pentru a analiza complet, punct cu punct, o astfel de imagine
în 1/25s ar fi necesare frecvenţe de 2,5 × 1011 Hz . Tehnicile radio nu sun
capabile deocamdată de astfel de performanţe, în timp ce optic, analiza
se realizează curent. Diferenţa de viteză poate fi înţeleasă din imaginile
de mai jos.
În tratamentul secvenţial, Figura1.1, fiecare semnal din grupa de semnale

marcate în figură cu S n este comparat succesiv cu fiecare referinţă
(etalon) din grupa de referinţe marcate în imagine cu E m şi apoi se
extrage decizia comparaţiei. Acesta este modul în care lucrează - de
exemplu - un analizor de semnale radar.
Figura 1.1
Atunci când ochiul compară două fotografii, toate semnalele se compară
simultan cu toate referinţele, Figura 1.2. şi decizia este luată prin
tratamentul paralel al informaţiei .
Acelaşi tip de tratament se petrece şi atunci când imaginea (reprezentând
date de intrare) este legată (prin unde de lumină) cu elementele de
comparare şi decizie ( detectorii - care pot fi petele sensibile de pe un film
sau elementele sensibile ale unei camere foto digitale).
Semnalele electrice sunt, în esenţă, semnale cu dependenţă temporală
care se analizează secvenţial iar semnalele optice sunt semnale spaţiale
care pot fi analizate paralel.
Optoelectronica este astăzi, prin produsele cercetării în domeniu,

Despre lumină
Figura 1.2
prezentă în toate domeniile tehnicii. Dispozitive elementare ca diode
electroluminescente, fotodiode , fototranzistori, fototiristori, celule solare,
optocuploare sau sisteme cum sunt camerele foto sau camerele
moderne de filmare, televiziunea modernă, telecomenzi, diverse sisteme
de vizualizare sau iluminare, sisteme moderne de transmisie şi
prelucrare a datelor, sunt toate produse optoelectronice.
Povestea unui succes
Felul în care optoelectronica a rezolvat afişarea semnalelor digitale, este istoria de

succes a unei “evoluţii comandate”.
După apariţia circuitului bistabil şi , implicit, a posibilităţii transformării semnalelor
analoge în semnale digitale, a apărut problema afişării acestor semnale.
O primă modalitate a fost aceea a utilizării unor matrici de becuri cu incandescenţă.
Viaţa acestor becuri este principial scurtă şi schimbarea lor este complicată. Folosirea
„becurilor baionetă”, care se pot schimba simplu a fost doar o soluţie pasageră.
Soluţia foarte bună a începuturilor afişării a fost folosirea tuburilor cu descărcare rece
în neon, tuburi NIT (numerical indicator tube) la care electrozi subţiri reprezentând
cifrele de la 0 la 9, capătă o aureolă atunci când sunt polarizaţi. Aceste tuburi
funcţionează „ fără moarte” dar au marele dezavantaj că tensiunea necesară aprinderii
aurei este de tipul 100V. Câtă vreme electronica de măsurare a lucrat cu tuburi
electronice, diferenţa dintre tensiunile de alimentare pentru electronica de măsurare şi
electronica de afişare era nesemnificativă. Atunci când sistemele de măsurare au
început să folosească electronică tranzistorizată, alimentată la tensiuni mici, diferenţele
foarte mari dintre tensiunile de alimentare pentru sistemul de afişare şi sistemul de
măsurare au devenit, tehnic, insuportabile. A apărut necesitate folosirii unor sisteme de
afişare cu joncţiuni p-n., şi au fost create LED-urile . Diodele luminescente, ( Light
Emitting Diodes) au fost furnizate de optoelectronică asigurând diferite sisteme de
afişare din ce în ce mai bine integrate sistemelor electrice tranzistorizate.

Despre lumină
Atunci când sistemele de măsurare au început să folosească circuite integrate
CMOS al căror consum de putere ere foarte mic, sistemele de afişare cu LED-uri
care folosesc curenţi de alimentare mari au devenit principalii consumatori ai
sistemelor electronice de măsurare.
A apărut necesitatea unor sisteme de afişare cu consum mic, şi acestea au fost
din nou furnizate de cercetările de optoelectronică. A apărut display –ul cu cristal
lichid, al cărui consum este tot atât de mic cât şi consumul sistemelor de măsurare
actuale.
În ansamblu, sistemele electronice de calcul sau măsurare şi sistemele de afişare
au un consum electric atât de mic încât pot fi alimentate cu o sursă
neconvenţională , furnizată tot de optoelectronică, bateria solară.
Astăzi, microcalculatoarele personale au în mod curent afişarea cu cristale lichide
şi alimentarea principală cu baterie solară.
Consum de energie mic şi sisteme extrem de fiabile, iată ce a reuşit să ofere
optoelectronica într-o „evoluţie comandată” ca soluţie pentru afişarea digitală.
1.3. Despre lumină cu măsură
Radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil, lumina, are caracteristici

specifice. Este de asemenea specifică receptarea luminii de detectorul „la
purtător”, ochiul. În acest capitol te vei familiariza cu mărimile cu care
caracteristicile luminii pot fi descrise consistent şi precis. Vei înţelege atât
descrierea luminii făcută asemenea descrierii radiaţiei din oricare interval
spectral (descrierea energetică), cât şi descrierea luminii făcută într-o
manieră apropiată fiziologiei (descrierea fotometrică).
1.3.1. Frontierele optoelectronicii
Radiaţiile electromagnetice apar ori de câte ori sistemele electrice

excitate într-un mod oarecare revin la starea normală. Spectrul radiaţiei
electromagnetice conţine toate lungimile de undă posibile ale radiaţiei
electromagnetice. Unei radiaţii cu lungime de undă dată λ i se poate
asocia o frecvenţă ν şi un foton cu energia E . Aceste mărimi
caracteristice sunt legate prin relaţiile
c
λ= ( 1.1)
ν
şi
E = h ⋅ν ( 1.2)
unde c este viteza luminii în vid, (3×108 m/s) iar h = 6.626 × 10−34 J·s este
constanta Planck ( în unităţi alternative, h = 4.136 μeV/GHz.)
Spectrul radiaţiilor electromagnetice este extrem de întins. Diverse zone
ale spectrului sunt cunoscute cu nume dedicate. În Figura 1.3. sunt
prezentate zonele spectrului radiaţiei electromagnetice . Frecvenţele sunt
măsurate în Hz .

Despre lumină
Figura 1.3
Prefixele folosite în Tabelul din figura 1.4. definesc multipli şi au
semnificaţiile descrise în coloana a treia a tabelului.
Figura 1.4
Numele zonelor distincte din spectru sunt date în tabelele din figurile 1.5
şi respectiv 1.6.
γ Raze gama
HX Raze X tari
SX Raze X moi
EUV Ultraviolet extrem
NUV Ultraviolet apropiat
Vizibil
NIR Infraroşu apropiat
MIR Infraroşu mediu
FIR Infraroşu îndepărtat
Figura 1.5

Despre lumină
Unde radio
EHF Înaltă frecvenţă extremă (Microunde
SHF Super înaltă frecvenţă (Microunde)
UHF Ultra înaltă frecvenţă
VHF Foarte înaltă frecvenţă
HF Înaltă frecvenţă
MF Medie frecvenţă
LF Frecvenţă joasă
VLF Frecvenţă foarte joasă
VF Frecvenţă sonoră
ELF Frecvenţă extreme de joasă
Figura 1.6
Doar o mică porţiune din spectrul radiaţiei electromagnetice este
reprezentată de radiaţia numită în mod curent lumină. Lumina este
porţiunea vizibilă, observabilă cu ochiul, a spectrului electromagnetic. Ea
este caracterizată prin frecvenţe de 7.5×1014 Hz până la 3.8×1014 Hz.
Viteza luminii c , frecvenţa ν şi lungimea de undă λ sunt legate prin
relaţia
c = λ ⋅ν ( 1.3)
Lungimile de undă ale zonei din spectrul radiaţiei electromagnetice
corespunzătoare luminii sunt cuprinse între 400nm şi 800nm . Lumina
excită celulele sensibile ale retinei ochiului uman, bastonaşele şi conurile,
creând un semnal electric. Acest semnal ajunge la creier producând
senzaţia de vedere.
Figura 1.7
Figura 1.7. dă posibilitatea înţelegerii faptului că optoelectronica vizibilului
utilizează o zonă extrem de îngustă a radiaţiilor electromagnetice.
Tehnic, se petrece o extensie a domeniului pe care îl utilizează
dispozitivele optoelectronice. Zona dinspre infraroşu, a radiaţiei termice,
este curent utilizată pentru construirea telecomenzilor sau pentru
aparatura de detecţie în infraroşu. Construcţia în 1964 a oscilatorului
radioelectronic numit carcinotron capabil să producă unde radio cu
frecvenţa de1000GHz ( λ ≈ 300 μm ) a apropiat spectrul
Despre lumină
undelor radio de cel optic. Apariţia laserului care lucrează în domeniul
infraroşu îndepărtat ( λ = 3 ÷ 300μm ) a desfiinţat complet graniţa dintre
tehnicile optoelectronice şi cele ale radiotehnicii. Problemele modulării şi
detectării semnalelor utilizate în optoelectronică beneficiază astăzi de
soluţii pot fi în egală măsură considerate optice şi radioelectronice.
În concluzie optoelectronica operează cu radiaţie care nu este neapărat

în domeniul luminos; este vorba despre zonele din spectru imediat
adiacente zonei radiaţiilor vizibile.
Radiaţia cu lungime de undă mai mică decât a radiaţiei vizibilă, numită
radiaţie ultravioletă, nu este direct perceptibilă cu ochiul. Ea are însă
efecte biologice asupra omului deoarece, la expuneri lungi, provoacă
insolaţii, arsuri, sau chiar cancere ale pielii. Deoarece este foarte aproape
de zone vizibilă, radiaţia UV poate produce fluorescenţa în vizibil a unor
substanţe. Aceasta înseamnă că, expuse razelor ultraviolete, unele
substanţe emit lumină în vizibil. Cămăşile din fibre din materiale plastice
devin strălucitoare atunci când într-o discotecă există o sursă de
ultraviolete.
Radiaţia cu lungime de undă mai mare decât radiaţia vizibilă, numită

radiaţie infraroşie, este simţită de oameni prin detectorii de căldură din
piele. Camerele care „văd” corpurile calde, numite camere de infraroşu
sau camere pentru vedere de noapte, permit observarea în infraroşu.
Există sisteme tehnice, (care nu sunt camere de vedere nocturnă) care
fac doar o amplificare a luminii din vizibil. Aceste camere se numesc
amplificatoare de imagini.
Există şerpi care „văd” în infraroşu şi există insecte care „văd” în
ultraviolet.
Ca orice undă electromagnetică, lumina este caracterizată prin

• Amplitudine
• Frecvenţă ( culoare)
• Polarizare
Se poate pune simplu în evidenţă că lumina albă, a zilei, este o

suprapunere de „lumini colorate” .

Despre lumină
1.3.2. Test de autoevaluare 1.1
Test de autoevaluare 1.1

1. Scrie care este plaja lungimilor de undă corespunzătoare luminii .
2. Decide care dintre luminile ultravioletă sau vizibilă este mai

energetică .
3. Stabileşte care este zona din spectru în care un radiator electric

folosit pentru încălzire emite majoritatea energiei
4. Decide dacă energia radiaţiei gama este mai mare sau nu decât
energia undelor radio folosite la telefonul celular
5. Scrie care este plaja lungimilor de undă ale radiaţiilor

electromagnetice
Răspunsurile le găseşti la pagina 25
1.3.3. Mărimi şi unităţi caracteristice radiometrice şi fotometrice
Obiectele pot emite sau pot reflecta sau difuza lumina. Lumina care vine
de la un obiect sau care cade pe un obiect poate fi caracterizată cu
mărimi specifice.
Percepţia umană a imaginilor se petrece prin mecanisme fiziologice
complexe de care trebuie să se ţină seama în evaluarea caracteristicilor
vizuale ale unui sistem de iluminare sau de detecţie a luminii. Măsurările
asupra sistemelor optice se pot face însă şi cu instrumente care să
determine caracteristici ale radiaţiei electromagnetice indiferent de
intervalul spectral.
Un prim aspect referitor la percepţia fiziologică a luminii este legat de
banda sensibilităţii spectrale a ochiului. Ochiul nu este însă asimilabil
unui filtru obişnuit, care lasă să treacă o anumită bandă de lungimi de
undă. Datorită caracteristicilor fiziologice ale retinei, sensibilitatea
spectrală a ochiului depinde de intensitatea luminii. Astfel, la nivel de
iluminare ridicat, elementele sensibile ale retinei, care participă la
percepţia luminii, sunt conurile. Tipul de vedere corespunzător acestei
situaţii, vedere fotopică, este vederea diurnă. La nivele mici de iluminare,
elementele sensibile ale retinei, care participă la percepţia luminii, sunt
bastonaşele. Tipul de vedere, vedere scotopică, este vederea nocturnă.
Caracteristicile spectrale ale celor două tipuri, extreme, de vedere sunt
prezentate în figura 1.8.

Despre lumină
Figura 1.8
Caracteristicile spectrale ale ochiului uman
Pentru o înţelegere mai bună a mecanismului fiziologic al vederii poţi
accesa de exemplu http://www.tedmontgomery.com/the_eye.
Radiaţia electromagnetică - la emisie, în propagare şi la detecţie, poate

caracterizată cu mărimi fizice independente de domeniul spectral. Astfel
de mărimi, obiective, se numesc radiometrice. În continuare vor fi
prezentate aceste mărimi.
• O sursă de radiaţie poate radia continuu sau în
impulsuri, un timp mai scurt sau mai îndelungat. Pentru cantitatea de
energie radiată de o sursă, energia radiantă, care se va nota cu We ,
unitatea de măsură este joule, J .
• Spaţiul în care radiaţia se propagă este
caracterizat prin densitatea de energie radiantă sau densitatea de
radiaţie. Această mărime reprezintă cantitatea de energie radiantă
corespunzătoare unităţii de volum. Densitatea de energie este raportul
dintre energia radiantă We şi volumul Ve în care este distribuită energia.
Deoarece modul de distribuţie al energiei în spaţiu poate fi neuniform,
densitatea we se defineşte pentru volume suficient de mici, dVe , pentru a
permite considerarea unei distribuţii uniforme a energiei,
∂W e
we = ( 1.4)
∂Ve
Unitatea de măsură a densităţii de energie este J ⋅ m −3 .

• Fluxul radiant Φ e reprezintă rata de variaţie în
timp a energiei radiaţiei printr-o suprafaţă dată.
∂W e
Φe = ( 1.5)
∂t
Unitatea de măsură a fluxului radiant este wattul, W .
• Densitatea de suprafaţă a fluxului radiant –
raportul dintre fluxul radiant şi aria S n a suprafeţei prin care trece fluxul
(normale pe direcţia de propagare) se numeşte iluminare energetică sau
iradianţă, E i .

Despre lumină
∂Φ e
Ee = ( 1.6)
∂S n
Unitatea de măsură a iluminării energetice este W ⋅ m −2 .

Pentru sursele de radiaţie cu suprafaţă plană, mărimea M e definită ca
fluxul radiant emis de unitatea de suprafaţă a sursei, este numită
emitanţă radiantă. Formal, ea este definită de o relaţie analogă
relaţiei1.6.. Unitatea sa de măsură este W ⋅ m −2 .
Unitatea de unghi solid este steradianul, unghiul solid care , având vârful
în centrul unei sfere cu raza r , determină pe suprafaţa acesteia o
suprafaţă de arie r 2 . Imaginea de mai jos te poate ajuta să înţelegi mai
bine definiţia.
Figura 1.9
Pentru unghiuri solide mici, pentru care suprafaţa determinată pe sfera cu
centrul în vârful unghiului solid poate fi considerată plană (curbura sferei
poate fi neglijată), definiţia de mai sus permite scrierea unei relaţii între
unghiul solid elementar dΩ , aria elementară normală subîntinsă de el
dS n şi distanţa r dintre vârful unghiului solid şi locul în care este dispusă
suprafaţa elementară (normală pe raza locală a sferei)
dS n
r2 = ( 1.7)
dΩ
• Fluxul radiant din unitatea de unghi solid se numeşte intensitate
radiantă. Relaţia sa de definiţie este
∂Φ e
Ie = ( 1.8)
∂Ω
iar unitatea sa de măsură este W / sr . Formula de definiţie a intensităţii
radiante pleacă de la constatarea experimentală că, la distanţe mari (prin
comparaţie cu dimensiunile sursei de lumină) iluminarea scade
proporţional cu pătratul distanţei, r . Evident,
∂Φ e 1
Ee = = Ie 2 ( 1.9)
∂S n r
• Radianţa este o mărime ce serveşte la caracterizarea surselor cu
arie mare. Ea este definită ca intensitatea radiantă corespunzătoare
unităţii de arie a sursei

Despre lumină
∂ 2Φ e ∂I e
Be = = ( 1.10)
∂S n ∂Ω ∂S n
Unitatea de măsură a radianţei este W ⋅ m −2 ⋅ sr .

Toate mărimile definite mai sus sunt mărimi integrale, în sensul că se
referă la radiaţia din întreg spectrul lungimilor de undă. Evident, cu
adevărat importante nu sunt mărimile radiometrice integrale ci mărimile
spectrale, caracterizând emisia , transportul şi detecţia radiaţiei care are
o anumită lungime de undă.
Mărimile radiometrice spectrale, corespunzătoare celor integrale sunt
• Fluxul radiant spectral definit ca
∂Φ e
Φ e,λ = ( 1.11)
∂λ
măsurat în mod curent în W ⋅ mm −1 .

• Iluminarea energetică spectrală definită ca
∂E e
E e,λ = ( 1.12)
∂λ
măsurată în W ⋅ m −2 ⋅ mm −1 .
• Emitanţa spectrală
∂M e
M e,λ = ( 1.13)
∂λ
măsurată tot în 555nm .
• Intensitatea radiantă spectrală

∂I e
I e,λ = ( 1.14)
∂λ
măsurată în W ⋅ sr −1 ⋅ mm −1 .
• Radianţa spectrală
∂Be
Be,λ = ( 1.15)
∂λ
măsurată în W ⋅ m −2 ⋅ sr −1 ⋅ mm −1 .
Adesea, în măsurările radiometrice se folosesc coeficienţi radiometrici,

care sunt rapoarte ale unora dintre mărimile definite mai sus. Astfel,
• Transmitanţa radiantă, τ , este fracţiunea din
radiaţia incidentă transmisă printr-un mediu opac.
• Absorbanţa radiantă, α , este fracţiunea din
radiaţia incidentă într-un mediu, absorbită de acesta.
• Reflectanţa radiantă , ρ , este fracţiunea din
radiaţia incidentă reflectată în mediul de provenienţă la suprafaţa de
separare a două medii.
• Opacitatea, 1 τ , este inversul transmitanţei
radiante. Un mediu cu opacitatea infinită, adică un mediu cu transmitanţa
nulă, este numit mediu optic perfect opac. Mediul optic cu absorbanţa
radiantă α = 1 este de asemenea un mediu optic perfect opac.
Despre lumină
Esenţiale pentru optoelectronică sunt mărimile fotometrice, care descriu
radiaţiile electromagnetice din domeniu vizibil şi care sunt corelate cu
senzaţia de vedere. Întrucât spectrul vizibil este parte a întregului spectru
al radiaţiilor electromagnetice, este evident că mărimile fotometrice
trebuie să corespundă unor mărimi radiometrice. Specificitatea senzaţiei
de vedere este introdusă în descrierea fotometrică prin definirea unei
unităţi fundamentale de măsurare specifice, candela.
Lumina este energie radiantă care are capacitatea de a produce senzaţie
vizuală la oameni. Evaluarea energiei radiante ca lumină se face
fiziologic, cu ochiul. Ochiul este considerat instrumentul principal de
măsurare în domeniu; toate celelalte instrumente de măsurare sunt
auxiliare. În cazul în care sunt implicate diferite distribuţii spectrale,
evaluarea fluxului radiant ca flux luminos trebuie făcută ţinând seama de
o caracteristică fiziologică a ochiului, factorul de sensibilitate.
Aşa cum ai aflat mai sus, există, în esenţă, două tipuri de percepere a
luminii: vederea scotopică şi vederea fotopică (Figura 1.8.).
Figura 1.8. prezintă dependenţele spectrale ale sensibilităţii pentru cele
două tipuri de vedere. Înţelesul fundamental al curbelor este că ochiul nu
poate distinge ca lumină decât o zonă extrem de îngustă a spectrului
radiaţiei electromagnetice. Astfel, pentru vederea fotopică, ochiul are
sensibilitatea maximă la 555nm . Sensibilitatea scade rapid la zero , de o
parte şi de alta a maximului, la 380nm şi respectiv 780nm .
Curbele din Figura 1.8. au fost normate la unitate pentru valoarea
maximă. Aceste curbe dau prin convenţie sensibilitatea cromatică a
ochiului mediu.
Atunci când un flux luminos cu densitatea spectrală Φ e,λ (λ ) cade pe
retina ochiului omenesc, senzaţia de lumină, S , nu este proporţională cu
Φ e,λ (λ ) . Ea este dată de
∞
S = ∫ Φ e,λ ⋅ K λ ⋅ dλ ( 1.16)
0
Coeficientul de ponderare K λ (λ ) , este numit randament spectral luminos.

Dacă nu se specifică altfel, coeficientul de ponderare considerat este cel
corespunzător vederii fotopice a cărei eficacitate maximă apare la
555nm .
• Rata temporară de variaţie a luminii printr-o suprafaţă dată este
definită ca flux luminos, Φ L . Fluxul luminos este responsabil pentru
apariţia senzaţiei de vedere.
∞
Φ L = ℘ ⋅ ∫ Φ e,λ ⋅ K λ ⋅ dλ ( 1.17)
0
Dacă se alege pentru constanta de proporţionalitate ℘ valoarea ℘ = 683

şi se exprimă valoarea fluxului radiant în W , unitatea de măsură pentru
fluxul luminos este Lumenul, lm. Lumenul este fluxul luminos în unitatea
de unghi solid de un steradian creat de o sursă punctiformă cu
intensitatea de o candelă sau ca fluxul luminos prin unitatea de suprafaţă
având punctele situate la distanţa de un metru de o sursă punctiformă de
o candelă.
• Cantitatea de lumină, Λ , este dată de integrala temporală a
fluxului luminos

Despre lumină
t
Λ = ∫ Φ L ⋅ dt ( 1.18)
0
Unitatea de măsură a acestei mărimi este lm ⋅ s , lumenul secundă.

• Intensitatea luminoasă,
dΦ L
IL = ( 1.19)
dΩ
este raportul dintre fluxul luminos şi unghiul solid pe direcţia observării.
Definiţia se aplică numai surselor punctiforme. Unitatea de măsurare a
intensităţii luminoase este unitatea fundamentală a fotometriei , candela.
Ca unitate fundamentală, candela este definită prin convenţie. Ea este
intensitatea luminoasă în direcţia perpendiculară, a unei suprafeţe de
1 / 60 cm 2 a unui corp negru aflat la temperatura de solidificare a platinei,
(2,046K), la presiunea de 101325 N / m 2 . O definiţie a candelei, care
permite corelarea cu mărimile radiometrice este aceea care este dată în
continuare.
Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a unei surse care
emite radiaţie monocromatică cu frecvenţa de 540 ×1012 Hz (cu lungimea
de undă de 555nm )şi care are în acea direcţie o intensitate radiantă de
(1 / 683)W / sr . Candela astfel definită este aplicabilă referirilor la vederea
fotopică.
• Iluminarea E L este densitatea de suprafaţă a
fluxului luminos
dΦ L
EL = ( 1.20)
dS
Unitatea de măsurare pentru iluminare este luxul care este iluminarea
unei suprafeţe de 1m 2 pe care cade un flux luminos de 1lm .
• Luminozitatea BL este intensitatea luminoasă
corespunzătoare unităţii de arie a suprafeţei unei surse de lumină privită
dintr-o direcţie.
dI L
BL = ( 1.21)
dS n
Unităţile de măsură pentru luminozitate sunt nitul, nt = cd / m 2 , stilbul,

sb = cd / cm 2 şi lambertul L = cd / π ⋅ cm 2 .
Analog coeficienţilor din radiometrie, se definesc
• Transmitanţa luminoasă , τ L , ca fiind fracţiunea
din lumina incidentă care trece printr-un mediu dat
• Absorbanţa luminoasă, α L , este fracţiunea din
lumina incidentă într-un mediu, absorbită de acesta.
• Reflectanţa luminoasă , ρ L , este fracţiunea din
lumina incidentă reflectată în mediul de provenienţă la suprafaţa de
separare a două medii.

Despre lumină
1.3.4. Corespondenţe şi valori caracteristice
Tabelul din figura 1. 10 prezintă sintetic mărimile radiometrice şi

fotometrice corespondente
Mărimi şi unităţi Mărimi şi unităţi fotometrice
radiometrice
Mărime Unitate de Mărime Unitate de Unitate
radiometrică măsură în fotometrică măsură în fotometrică
S.I. S.I. tolerată
Flux radiant W Flux luminos lm
Φe ΦL
Intensitate W/sr Intensitate cd

radiantă I e luminoasă I L
Emitanţă W/ m2 Emitanţă lx Phot(lm/cm2)
radiantă M e ML
Radianţa W ⋅ m −2 ⋅ sr Luminozitate Nit Stilb
energetică BL (nit=cd/m2) (silb=cd/cm2)
Be Apostilb
=(1/π)Nit
Iluminare W/ m2 Iluminare lx Phot(lm/cm2)
energetică E e EL
Figura 1.10
Se folosesc adesea unităţi de măsură fotometrice tolerate, corelabile cu
unităţile recomandate de Sistemul Internaţional. Astfel, pentru iluminare
se folosesc unităţile prezentate în tabelul din figura 1.11.
Lux Phot Milipho Foot-Candelă

Lux 1 10-4 10-1 929X10-4
4 3
Phot 10 1 10 929
Miliphot 10 10-3 1 929X10-3
Foot-Candelă 10,76 10,76X10- 1,076 1
Figura 1.11
Echivalenţele care trebuie avute în vedere pentru unităţile de
luminozitate sunt prezentate în tabelul din figura 1.12
Stilb Lambert Mililamber Foot-Lamber
Stilb 1 3,142 3142 2919
Lambert 0,318 1 1000 929
Mililambert 3,18X10- 0,001 1 0,929
Foot-Lamber 3,42X10- 1,076 X10- 1,076 1
Figura 1.12
Luminozităţile unor surse de lumină comune sunt prezentate în tabelul
din figura 1.13. Ochiul este sensibil până la 10 −9 stilb.

Despre lumină
sursa Luminozitate (în stilb)

1 Soare la amiază 165.000
2 Soare la orizont 600
3 Cer senin 0,8
4 Luna 0,25
5 lumânare 1
6 Bec vidat cu filament 200
de wolfram
7 Bec cu filament de 1200
wolfram şi gaz inert
8 Lampă cu arc electric 10.000÷1000.000
9 Lampă cu vapori de mercur 2
de presiune joasă
10 Lampă cu vapori de mercur 150÷30.000
de presiune înaltă
11 Diodă luminescentă, LED 0,68
12 Ecran de televizor 0,08
13 Laser cu argon, continuu ~1010
14 Laser cu rubin, pulsat ~1015
Figura 1.13
Câteva iluminările caracteristice, în lux, sunt prezentate în tabelul din
figura 1.14.
1 Vreme însorită 4000

2 Vreme închisă 500
3 Iluminat domestic 100
4 Noapte senină 10-1
5 Noapte întunecoasă 10-4
Figura 1.14

Despre lumină
Test de autoevaluare 1.2.

1. Decide dacă mărimile radiometrice şi cele fotometrice sunt
direct proporţionale
2. La emisie, propagare şi la momentul în care cade pe o

suprafaţă lumina este caracterizată fotometric prin:
3. Unitatea de măsură fundamentală a fotometriei este :
4. Scrie de câte ori este mai mare iluminarea , în lux, a unei zile
însorite decât a unei nopţi întunecate
5. Scrie care este legătura dintre intensitatea unei surse, aria şi

luminozitatea sa.
1.4. Principiile fotometriei

Vei vedea în paginile care urmează că există relaţii numerice care leagă
între ele mărimile caracteristice descrierilor fotometrice ale luminii.
1.4.1. Legea inversului pătratului
Legea inversului pătratului distanţei defineşte relaţia dintre iluminarea
unei suprafeţe aflată la distanţa d de o sursă punctiformă cu intensitatea
I. Legea stabileşte că iluminarea, E¸ este invers proporţională cu pătratul
distanţei.
I
E= ( 1.22)
d2
O formă alternativă a legii, stabileşte că pentru suprafeţe aflate la
distanţele d 1 şi respectiv d 2 de o sursă punctiformă de lumină, iluminările
E1 şi respectiv E 2 datorate sursei respectă relaţia
E1 ⋅ d 22 = E 2 ⋅ d12 ( 1.23)

Despre lumină
Figura 1.15
Figura de mai sus ilustrează legea inversului pătratului distanţei.

Creşterea distanţei produce scăderea cu pătratul distanţei a iluminării.
Aşa cum s-a specificat mai sus, poţi aplica legea inversului pătratului
pentru surse punctiforme. Pentru a admite în mod rezonabil că o sursă
este punctiformă, trebuie să respecţi regula lui «de cinci ori » care
statuează că poţi considera că sursa este punctiformă dacă distanţa de la
sursă la locul în care se calculează iluminarea este de cel puţin cinci ori
mai mare decât cea mai lungă dintre dimensiunile sursei.
1.4.2. Legea Lambert a cosinusului.
Iluminarea unei suprafeţe depinde de cosinusul unghiului θ făcut de

direcţia radiaţiei incidente cu normala la suprafaţa iluminată. Ceea ce
contează pentru iluminare este suprafaţa normală la radiaţia incidentă.
Figura de mai jos ilustrează faptul că
Eθ = E 0 ⋅ cos(θ ) ( 1.24)
unde E 0 este iluminarea pe direcţia de iluminare normală. Suprafaţa
normală « arătată » de un obiect plat către lumină este
S n = S ⋅ cos θ ( 1.25)
Figura 1.16

Despre lumină
1.4.3. Suprafeţe Lambertiene
Figura 1.17
O suprafaţă Lambertiană este aceea care asigură o difuzie uniformă a
radiaţiei incidente astfel încât radianţa sa este aceeaşi indiferent de
direcţia din care este măsurată. Suprafaţa orizontală reflectantă din figura
1.17 are această proprietate.
Multe suprafeţe difuzante reale sunt Lambertiene.
Atunci când priveşti pagina pe care o citeşti, ea pare la fel de luminoasă
indiferent de unghiul dintre direcţia privirii tale şi suprafaţa hârtiei. Ochiul
uman care adună radiaţia dintr-un unghi solid foarte mic, (delimitat de
pupilă) este un detector ideal al luminozităţii
Figura 1.18 arată o suprafaţă care radiază egal în direcţie normală, la 60°
şi la 30o. Întrucât în conformitate cu legea cosinusului un detector de
radiaţie vede un unghi solid de două ori mai mare în direcţia la 60°,
pentru conservarea radianţei trebuie ca reflexia după această direcţie,
60°, să fie jumătate din reflexia după direcţia la 0°.
Figura 1.18
Figura 1.18 arată că reflexia unei suprafeţe difuzante Lambertiene

reflectă lumina proporţional cu cosinusul unghiului de reflexie. Astfel se
realizează constanţa radianţei.
Despre lumină
1.4.4. Fluxul radiant şi fluxul luminos
Fluxul radiant este o măsură a puterii radiate. Fluxul, exprimat în waţi

este rata fluxului de energie în jouli pe secundă. Unitatea fluxului luminos,
lumen, respectă, pentru sursele izotrope, relaţiile
⎧1 lm (lumen)
⎪
⎨= 1.464 x 10 - 3 W la 555 nm ( 1.26)
⎪= 1/(4π ) candelã
⎩
sau
⎧1 lm * s (lumen * secundã )
⎪
⎨ = 1 talbot ( Τ) ( 1.27)
⎪ = 1.464 × 10 −3 Joules la 555 nm
⎩
Figura 1.19
Becul din imaginea de mai sus care radiază identic în toate direcţiile; este
o sursă izotropă de lumină. Dacă intensitatea sa fotometrică este I atunci
fluxul său fotometric are expresia
Φ = 4π ⋅ I ( 1.28)
1.4.5. Iradianţa şi iluminarea
Iradianţa măsoară fluxul radiant pe unitatea de arie. Iluminarea este

măsura densităţii de flux fotometric care cade pe un obiect.
Figura 1.20
Despre lumină
În figura de mai sus, becul are intensitatea fotometrică de o candelă. O
sursă de 1 candelă produce un flux izotrop de un lumen pe steradian.
Pentru o distanţă de 1 metru, un steradian are o suprafaţă de proiectare
de 1m2. Iluminarea pe această suprafaţă este de un lux. Cu cât distanţa
faţă de sursă la care se măsoară iluminarea unei suprafeţe este mai
mare, cu atât iluminarea este mai mică.
1.4.6. Radianţa şi luminanţa

Radianţa este o măsură a densităţii de flux în unitatea de unghi solid de
vedere. Măsurată în W/cm2/sr radianţa este independentă de distanţa
faţă de o sursă cu arie mare deoarece creşterea distanţei produce
creşterea suprafeţei emiţătoare care compensează pierderea invers
proporţională cu pătratul distanţei a energiei care vine pe unitatea de
suprafaţă.
Figura 1.21
1.4.7. Intensitatea energetică şi intensitatea luminoasă.
Intensitatea radiantă este o măsură a puterii emise în unitatea de unghi

solid. în W/sr. Intensitatea luminoasă, mărimea fotometrică analogă, se
exprimă în candele ( candela = lumen/ steradian). Intensitatea, I, este
corelată cu iluminarea ,E, prin relaţia .
I
E= cos θ ( 1.29)
d2
Figura 1.22

Despre lumină
1.5. Principiile colorimetriei
Colorimetria face evaluarea fluxului radiant în funcţie de sensibilitatea

spectrală a ochiului uman. Lumina cu o distribuţie spectrală dată
determină la un observator uman normal o anumită senzaţie de culoare.
Reciproca afirmaţiei de mai sus nu este adevărată. O anumită senzaţie
de culoare poate apare dintr-o infinitate de distribuţii spectrale. Deşi
culoarea este legată de spectru ea are o existenţă independentă de acest
spectru. Culoarea este legată de senzaţie şi are un caracter psihologic.
La baza analizei psihologice de culoare stau patru legi
1. Ochiul poate distinge numai trei tipuri de variaţie a
Nuanţă
culorii exprimate ca: nuanţă, strălucire şi saturaţie
2. Dacă într-un amestec de două culori se schimbă
Strălucire proporţia componentelor, culoarea amestecului se schimbă
3. Rezultatul obţinut prin amestecarea a două culori
este acelaşi indiferent de spectrele cărora li se datorează cele două culori
Saturaţie
amestecate.
4. Fluxul luminos rezultat din combinarea a două
lumini este egal cu suma fluxurilor luminoase ale componentelor.
Legea întâia din setul de mai sus permite caracterizarea luminii prin trei
mărimi. Nuanţa sau tonalitatea cromatică este acel atribut al senzaţiei
vizuale care se modifică atunci când culoarea variază de la verde la
albastru sau de la roşu la purpuriu. Nuanţa permite definirea unei culori.
Saturaţia reprezintă acea caracteristică a senzaţiei vizuale care permite
deosebirea între două culori cu luminozităţi şi tonalităţi cromatice identice.
Ea descreşte pe măsură ce culoarea se apropie de cenuşiu.
Strălucirea (luminozitatea) este acel atribut al senzaţiei vizuale potrivit
căruia suprafaţa unui corp pare să emită mai multă sau mai puţină
lumină. Pentru obiectele care emit lumină, mărimea se numeşte
luminanţă. Pentru obiectele care transmit lumina. Mărimea se numeşte
claritate.
În mod convenţional, cele trei caracteristici ale senzaţiei de vedere se
reprezintă în coordonate cilindrice în care strălucirea se marchează pe
axa cilindrică, z , nuanţa defineşte unghiul azimutal, θ , iar distanţa radială
faţă de axă, r , reprezintă saturaţia. În aceste coordonate, albul se află în
partea superioară a axei iar negrul în partea inferioară
Figura 1.23
Despre lumină
Punctele de pe axa cilindrului determină senzaţie de cenuşiu. Coordonata

azimutală a roşului este θ rosu = 0 , coordonata azimutală a albastrului este
θ albastru = π 2 , a verdelui este θ verde = π iar a galbenului este θ galben = 3π 2 .
Sistemul acestor coordonate este prezentat în figura de mai sus.
1.5.1. Culoarea ca funcţie de compoziţia spectrală
Aşa cum s-a remarcat în paragraful anterior, senzaţia unei anumite culori
se poate obţine dintr-o multitudine de combinaţii spectrale. Se pot descrie
tehnici care să permită generarea unei anumite culori.
1. Cea mai simplă metodă constă în alegerea dintr-un spectru distribuit
continuu a luminii monocromatice care are nuanţa asemănătoare cu
aceea a luminii de probă, urmată de adăugarea de lumină albă până la
atingerea saturaţiei asemănătoare luminii de probă. Prin variaţia strălucirii
se obţine luminanţa analogă eşantionului care trebuie reprodus.
Lungimea de undă a culorii spectrale pure a cărei nuanţă este identică
nuanţei culorii de probă se numeşte lungime de undă dominantă. Metoda
descrisă poate fi folosită pentru obţinerea oricărei culori.
Metoda pentru obţinerea unei culori descrisă mai sus nu este unică.
Culoarea purpurie poate fi obţinută plecând de la nuanţa de purpuriu sau
amestecând în proporţii potrivite culoare roşie şi violetă.
2. Saturaţia luminii galbene poate fi scăzută fără modificarea nuanţei
prin adăugarea de lumină albastră. Orice culoare poate fi desaturată
asemănător prin adăugarea unei culori convenabile. Culorile care se
desaturează reciproc se numesc culori complementare. Existenţa
culorilor complementare permite construirea unei metode de „construire „
a unei culori. Adăugând unei nuanţe dominante o cantitate din lumina
complementară se obţine un efect analog adăugării de lumină alba în
metoda de la punctul 1. Nuanţa obţinută prin combinaţia de două lumini
monocromatice descrisă în această metode, are o compoziţie spectrală
cu totul diferită de nuanţa identică obţinută prin prima metodă. Culorile
care dau senzaţii identice deşi au compoziţii spectrale diferite se numesc
metamerice spre deosebire de culorile identice cu compoziţii spectrale
identice care se numesc lumini izomerice. Culorile metamerice care
coincide la un anumit tip de iluminare pot fi diferite la altă iluminare.
Deoarece generarea luminii plecând de la o distribuţie continuă de lumini
monocromatice este, tehnic, dificilă, se foloseşte o metodă practică
numită colorimetrie tricromatică.
Culorile care se desaturează reciproc sunt

culori complementare

Despre lumină
1.5.2. Colorimetria tricromatică
În această metodă de generare a culorilor, se folosesc trei surse de

lumină de nuanţe diferite. Prin amestecul lor în proporţii adecvate se
poate obţine o gamă tridimensională continuă de culori. Cantitatea dintr-o
anumită culoare primară care se foloseşte pentru obţinerea unei anumite
CULORI culori se numeşte coeficient tricromatic. Trebuie menţionat că trei culori
PRIMARE
primare nu pot fi folosite pentru generarea tuturor culorilor. Când culoarea
de probă se află în afara gamei de culori care poate fi obţinută cu ajutorul
RGB culorilor primare, potrivirea de culoare între probă şi culoarea căutată se
Red, realizează prin adăugarea la probă a unei cantităţi de culoare primară.
Green, Deoarece sistemul de formulare exactă a culorilor se bazează pe factori
Blu
psihologici, apar diferenţe inevitabile la reproducerea culorilor
Roşu, metamerice. Pentru uniformizarea aprecierii, Comisia Internaţională
Verde, pentru iluminat (Commission Internationale d’Eclairage, CIE) a definit un
Albastru observator etalon care, împreună cu un set de culori primare formează
baza sistemului tricromatic CIE. Culorile primare, roşu albastru şi verde
permit prin alegerea corespunzătoare a coeficienţilor cromatici generarea
culorilor de interes. Procedura se aplică în televiziune şi în sistemele de
proiectare şi prelucrare de imagini pe calculator.
1.6. Temperatura de culoare

În al treia unitate de învăţare vei vedea că sursele care emit lumină
datorită încălzirii pot fi descrise cu modelul corpului negru, un obiect al
cărui spectru de emisie depinde numai de temperatura sa. Temperatura
de culoare a unei surse de lumină este temperatura corpului negru care
este perceput vizual ca având aceeaşi culoare cu sursa. Iată câteva
exemple comune de temperaturi de culoare
Tabelul 1.1
1200K Lumânarea
2800K Becul electric obişnuit
3000K Reflectoarele din studiouri foto
5000K Lumina flashului foto, lumina unei zile obişnuite
6000K Lumina la amiaza zile
*Se foloseşte pentru temperatura de culoare a zilei obişnuite notaţia

D50(Daylight 5000K).
O descriere acurată , cu temperatură de culoare, este necesară, de
exemplu, în editarea asistată de calculator în care imaginea dată de
monitor trebuie să fie cât mai apropiată de imaginea care va fi tipărită.

Despre lumină

1. Dacă se măsoară că un bec dă 10.0 lm/m2 pe o suprafaţă aflată la
1.0 metru, care va fi densitatea de flux la jumătatea distanţei?
2. O sursă cu reflectivitatea de 85% este expusă la o iluminare E=100

lux. Scrie cât este luminozitatea L a suprafeţei în cd/m2
3. Scrie valoarea iluminării dată de un bec cu intensitatea de 100cd,

aflat la 10m înălţime de centrul unui teren circular cu raza de 10m, la
marginea terenului . Compară valoarea cu iluminarea dintr-o noapte
senină
4. Precizează dacă senzaţia de culoare este determinată obligatoriu

de o combinaţie unică de radiaţii de lungimi de undă dată.
5. Scrie care sunt cele trei caracteristici ale culorii
Răspunsurile la întrebările testului se găsesc la pagina 26.
1.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare
Răăssppuunnssuurrii
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 11..11-- R
1. Lungimile de undă ale zonei din spectrul radiaţiei

electromagnetice corespunzătoare luminii sunt cuprinse
între 400nm şi 800nm .
2. Lumina ultravioletă care are frecvenţă mai mare şi lungime
de undă mai mică.
3. Infraroşu îndepărtat şi infraroşu.
4. Radiaţiile gamma au lungimi de undă mult mai mici decât
oricare unde radio. Radiaţiile gamma sunt mult mai
energetice
5. Lungimile de undă sunt cuprinse în domeniul
(1pm ÷ 10Mm ) 1pm

Despre lumină
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree11.. 22 -- R
1. Nu. Mărimile sunt corelate prin randamentul spectral luminos
2. Intensitate luminoasă I L , Flux luminos Φ L , Iluminare E L
3. Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a unei

surse care emite radiaţie monocromatică cu frecvenţa de
540 × 1012 Hz (cu lungimea de undă de 555nm )şi care are în acea
direcţie o intensitate radiantă de (1 / 683)W / sr . Candela astfel
definită este aplicabilă referirilor la vederea fotopică.
4. De 40 de milioane de ori.
5. Intensitatea este produsul dintre suprafaţă şi luminozitate.
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 11.. 33 -- R
11..
d2
E 2 = E1 ⋅ 22
d1
2
⎛ 1 ⎞
E 0,5 m = E1m ⋅ ⎜ ⎟ = 40lm / m 2
⎝ 0,5 ⎠
2.
a.) Ceea ce suprafaţa „ întoarce” din lumină este
M = 100.0 * 0.85 = 85.0 lm/m2
b.) Luminozitatea sursei este
⎧ =M /π
L
⎨
⎩L = 85.0 / π = 27.1 lm/m /sr = 27.1 cd/m
2 2
3.
Numai 3% din iluminarea nocturnă
⎧ I
⎪ E = d 2 cos θ
⎪
⎪ 100 2
⎨E = ⋅
⎪ 2 × 10 4
2
⎪ 1 −3
⎪ E = 282 lux ≈ 3 × 10 lux
⎩
4.
Nu. Există culori izomerice
5.
Nuanţă, strălucire, saturaţie

Despre lumină
1.8. Termeni şi expresii cheie. Principii cheie. Formule cheie
Termeni şi expresii cheie

Spectrul radiaţiilor electromagnetice; domeniul
vizibil
Optoelectronică
Mărimi şi unităţi radiometrice integrale şi spectrale
Steradian
Mărimi şi unităţi fotometrice
Suprafaţă lambertiană
Nuanţă, strălucire, saturaţie
Culori complementare
Colorimetrie tricromatică;culori primare
Principii cheie
Principiile fotometriei
Principiile colorimetriei
Formule cheie
∞
∂We
Φe = Φ L = ℘⋅ ∫ Φ e ,λ ⋅ K λ ⋅ dλ
∂t 0
∂Φ e dΦ L
Ee = EL =
∂S n dS
∂Φ e dΦ L
Ie = IL =
∂Ω dΩ
∂ 2Φ e ∂I dI
Be = = e BL = L
∂S n ∂Ω ∂S n dS n

Despre lumină
1.9. Lucrare de verificare 1.
Rezolvă problemele de mai jos.
1. Radiaţia te afectează cu atât mai tare cu cât este mai

energetică. Când zbori cu avionul eşti supus unei iradieri
destul de importante. La altitudinea de zbor radiaţia ultravioletă
a Soarelui este mai puternică decât la suprafaţa Pământului.
De asemenea, radiaţia cosmică la altitudinea de zbor conţine
raze X şi gama de mare energie. Crezi că pentru organismul
uman este mai nocivă radiaţia ultravioletă sau radiaţia
cosmică?
2. Atunci când curentul electric trece prin reţelele de alimentare
cu energie, acestea se încălzesc. Cu cât intensitatea curentului
electric prin fire este mai mare cu atât este mai importantă
încălzirea firelor. Sateliţii de supraveghere „văd” reţelele de
energie şi pot stabili existenţa unui obiectiv industrial secret
urmărind emisia unui anumit tip de lumină. Imaginează o
metodă de ordonare a intensităţii activităţilor industriale
observate din sateliţi.
3. Scrie definiţiile radianului şi steradianului. Scrie în ce unghi
solid emite o plafonieră.
4. Compară iluminarea unei cărţi determinată de un bec de 100W
aflat la doi metri deasupra mesei pe care se află cartea, cu
iluminarea determinată de o lampă de carte cu un bec de 25W
aflată la 0,5 m deasupra cărţii. Comentează rezultatul.
Gândeşte-te şi la aspectele fiziologice ale problemei.
5. Dacă se măsoară că un bec dă 10.0 lm/m2 pe o suprafaţă
aflată la 1.0 metru, care va fi densitatea de flux la dublul
distanţei?
6. suprafaţă cu reflectivitatea de 90% este expusă la o iluminare
E=1000 lux. Scrie cât este luminozitatea L a suprafeţei în
cd/m2
7. Din câte culori se obţine imaginea colorată de pe ecranul
televizorului? Care crezi că sunt acestea?
8. Scrie expresia iluminării determinate pe o suprafaţă de o sursă
punctiformă de lumină , explicând semnificaţiile mărimilor care
intervin în expresie. Scrie definiţiile unităţilor de măsură
energetice şi fotometrice pentru mărimile care intervin
9. Descrie caracteristicile suprafeţelor Lambertiene.
Pentru fiecare problemă rezolvată corect se acordă câte un punct.
Din oficiu se acordă un punct.
Trimite tutorelui soluţiile pe care le consideri corecte.
1.10. Bibliografie
Ca să aprofundezi cunoştinţele pe care le-ai căpătat studiind aceasta
unitate de învăţare, îţi recomandăm să citeşti din

2.Alex Ryer, Light Measurement Handboock, International Light

Luminescenţe
2. LUMINESCENŢE
Cuprins Pagina
2. Luminescenţe ................................................................................29
2.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 2 - Luminescenţe...........................30
2.2.Surse de lumină..............................................................................30
2.3.Stări energetice pentru electroni.....................................................31
2.4.Electronii în solide ..........................................................................32
2.4.1.Test de autoevaluare 2.1 .............................................................36
2.5.Radiaţie, fluorescenţă, fosforescenţă .............................................37
2.5.1.Procese fizice în luminescenţă ....................................................37
2.5.2.Test de autoevaluare 2.2. ............................................................39
2.6.Tipuri de luminescenţe....................................................................40
2.6.1.Chemoluminescenţă ....................................................................40
2.6.2.Bioluminescenţa ..........................................................................40
2.6.3.Scintilatori ....................................................................................41
2.6.4.Electroluminescenţă ....................................................................41
2.6.5.Plasma ........................................................................................43
2.6.6.Lămpile cu descărcare.................................................................44
2.6.7.Tuburile fluorescente care funcţionează datorită
fotoluminescenţei..................................................................................47
2.6.8.Triboluminescenţa .......................................................................48
2.6.9.Catodoluminescenţa ....................................................................48
2.6.10.Test de autoevaluare 2.3 ...........................................................52
2.7.Răspunsuri la testele de autoevaluare ...........................................53
2.8.Termeni şi expresii cheie. Formule cheie .......................................55
2.9.Bibliografie......................................................................................56
2.10.Test de autoevaluare fără răspunsuri 2 ........................................56
Proiectul pentru Învăţământ Rural 29

Luminescenţe
2.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 2 - Luminescenţe

să descrii cauzele apariţiei luminiscenţei, utilizând un limbaj
fizic adecvat.
să precizezi diferenţa între fluorescenţă şi fosforescenţă
să explici luminiscenţa, pe baza modelelor nivelelor energetice

în atom şi a benzilor de energie din solid
să distingi între diferitele tipuri de luminescenţe
să utilizezi cunoştinţele dobândite pentru a explica

funcţionarea lămpilor cu descărcare electrică în gaze sau vapori
metalici
săexplici funcţionarea monitorului TV şi a tuburilor

fluorescente
2.2. Surse de lumină

Vei numi surse de lumină sursele de radiaţie electromagnetică al căror
spectru acoperă zona în care ochiul omenesc este sensibil (350nm -
750nm). Întrucât detectarea radiaţiei electromagnetice din zona vizibilă
se poate face cu receptori optici care pot avea spectre mai largi decât
spectrul strict receptat de ochiul omenesc, sunt interesante şi sursele
de radiaţie luminoasă dintr-un spectru mai larg decât cel vizibil; astfel
de surse sunt adesea componente ale unor aplicaţii tehnice ale
optoelectronicii.
Luminescenţa este fenomenul de emisie a radiaţiei electromagnetice

din domeniul vizibil. Luminescenţa este întotdeauna precedată de un
fenomen de absorbţie a energiei care constituie excitaţia luminescenţei.
Reţine că în lipsa unei excitaţii, materia aflată în stare solidă, lichidă sau
gazoasă nu emite lumină. În schimb orice sistem aflat în stare de
plasmă reprezintă o sursă de lumină. Plasmele naturale sau artificiale
sunt deci surse obişnuite de lumină.
Soarele, de exemplu este o astfel de sursă de lumină.
În esenţă metoda de obţinere a luminii constă în excitarea unui sistem
fizic peste limita de la care electronii săi pot efectua tranziţii pe stări
excitate, astfel încât prin dezexcitare să producă radiaţii luminoase.
Ideea de excitare şi dezexcitare a sistemelor cu sarcină electrică

presupune să înţelegi structurile energetice posibile pentru diverse
sisteme materiale, cum ar fi atomul sau cristalul.

Luminiscenţe
2.3. Stări energetice pentru electroni
Pentru a-ţi putea explica fenomenele de radiaţie, trebuie să înţelegi
modelele pentru nivele energetice în atomi şi pentru benzile de energie
în solide. Aşa cum am precizat mai sus, absorbţia şi emisia de radiaţie
electromagnetică este legată de excitarea sau dezexcitarea sistemelor
de sarcini electrice din materie.
Modelul atomului permite o descriere simplificată a structurii spaţiale a
atomului; modelul benzilor de energie dă informaţii asupra energiilor
electronilor în structuri cristaline care conţin mai mulţi atomi.
În Figura 2.1 poţi observa modelul atomului de germaniu. Structura
atomului este complexă dar, pentru ca să înţelegi fenomenele legate de
emisia şi absorbţia luminii, este suficient să consideri că atomul este
alcătuit din electronii cu sarcină electrică negativă care orbitează în jurul
nucleului care are sarcină electrică pozitivă. Nucleul atomic constă în
protoni încărcaţi pozitiv şi neutroni, neutri din punct de vedere electric.
Electronii urmează orbite bine determinate în jurul nucleului, orbite
grupate ( fig.2.1) în pături marcate cu K,L,M şi N
Figura 2.1.
Îţi aminteşti că starea energetică a electronului în atom este descrisă de
patru numere cuantice:
• numărul cuantic principal, n, care asociază electronul unei
anumite pături
• numărul cuantic secundar (orbital) l, legat de momentul orbital al
electronului, şi care determină subpătura căreia îi aparţine electronul
• numărul cuantic magnetic m, care determină locaţia spaţială a
vectorului moment magnetic pentru electronul pe orbită
• numărul cuantic de spin s, legat de momentul
unghiular propriu electronului
Electronii unui atom sau ai unei molecule diferă între ei prin valoarea a
cel puţin unuia dintre cele patru numerele cuantice. Acest fapt este
rezumat de aşa numitul „principiu de excluziune Pauli” care exclude
posibilitatea existenţei unor nivele energetice electronice, care să aibă
toate numerele cuantice identice.

Luminescenţe
În stare normală, electronii ocupă, dintre stările energetice disponibile
pe aceea corespunzătoare unei energii totale minime. Această stare
este starea fundamentală a respectivului electron. Datorită unui proces
de excitare (de exemplu prin comunicarea către electron de energie
termică, electrică sau magnetică) electronul poate părăsi temporar
starea fundamentală, trecând pe un nivel energetic corespunzător unei
energii mai mari decât aceea a nivelului fundamental. Starea excitată a
electronului nu este stabilă şi într-un timp foarte scurt electronul revine
din starea excitată pe starea fundamentală. În cursul tranziţiei către
starea fundamentală, electronul emite o cuantă de radiaţie a cărei
frecvenţă, dată de relaţia
ΔW
υ= (2.1)
h
în care h = 6,62 × 10 −34 J ⋅ s reprezintă constanta lui Planck, iar
ΔW corespunde diferenţei de energie dintre cele două stări între care
are loc tranziţia.
Reţine că radiaţiile optice, de interes pentru optoelectronică, apar
datorită schimbării stării energetice a electronilor din păturile exterioare
ale învelişurilor electronice ale atomilor.
Energiile electronilor în atom, determinate de interacţiunile lor cu
nucleul atomului propriu, sunt foarte bine definite şi au valori discrete.
Electronii nu pot avea decât anumite energii ale căror valori sunt bine
determinate şi oricare alte valori ale energiei sunt interzise.
2.4. Electronii în solide

Electronul care aparţine unui atom aflat într-un cristal, „simte” acţiunea
atomilor vecini. Energia sa nu mai este determinată de o unică
interacţiune, ci de o multitudine de interacţiuni. În mod corespunzător,
energia sa nu mai are o valoare bine determinată. În cristal stările
energetice ale electronului sunt dispuse în „benzi” de energie. Aceste
domenii posibile pentru energiile electronilor din cristal iţi sunt
prezentate în figura 2.2. Benzile de energii permise sunt separate prin
benzi de energii interzise.
Poţi uşor sesiza că atunci când nivele energetice posibile dispuse în
benzi permise sunt ocupate de electronii din cristal, pot să apară două
situaţii:
• să existe o ultimă banda permisă complet ocupată
• să existe o ultimă bandă incomplet ocupată.
În semiconductori şi în dielectrici, ultima bandă complet ocupată este
numită bandă de valenţă, iar prima bandă complet liberă este numită
bandă de conducţie. Cele două benzi sunt separate prin „banda
interzisă”. Diferenţa dintre cele două mari tipuri de materiale este dată
de lărgimea benzii interzise care, pentru dielectrici, este mai mare de
5eV.
La metale, datorită suprapunerii benzilor şi a modului în care se face

ocuparea nivelelor disponibile, există o ultimă bandă incomplet ocupată.
Consecinţa este că electronii de valenţă au la dispoziţie nivele
energetice libere aflate în aceeaşi bandă, la diferenţe energetice foarte
mici, pe care pot fi excitaţi. Electronii de valenţă au posibilitatea de a se
deplasa cu uşurinţă în cristal, de la un atom la altul şi sunt liberi în
interiorul cristalului.
Luminiscenţe
Figura 2.2
Aşa cum observi în figura 2.2, pentru semiconductori şi izolatori,
nivelele libere aflate la dispoziţie sunt cele aflate în banda de conducţie,
separată de banda de valenţă printr-o bandă interzisă. La
semiconductori, încălzirea materialului sau alte tipuri de excitare permit
unor electroni să „escaladeze” banda interzisă, ajungând astfel în zona
cu nivele libere la dispoziţie, banda de conducţie; astfel electronii devin
mobili. La ridicarea temperaturii, la iluminare, sau la bombardament cu
radiaţie semiconductorii în care apar purtători mobili de sarcină devin
conductori.
În dielectrici un proces de excitare de tipul celui descris mai sus nu este
posibil – în principal datorită lărgimii mult mai mari a benzii interzise.
Atunci când într-un semiconductor un electron se eliberează de atomul
propriu, el lasă în urmă un „loc liber” pe care poate „sări” un electron de Golul
este un
la un atom vecin,. Locul liber se mişcă la ultimul atom care şi-a pierdut
simbol
electronul. Electronii legaţi de atomii proprii fac salturi pe distanţe mici, care
între doi vecini din reţeaua cristalului, în timp ce locurile libere se descrie
deplasează pe distanţe mult mai mari în cristal. Se poate descrie mişcarea
mişcarea colectivă a electronilor legaţi din cristal, prin introducerea, colectivă
a
golului, locul liber ocupat succesiv de electronii legaţi prin salt la un
electronil
atom vecin. Golul este o cuasiparticulă, un simbol pentru descrierea or legaţi
mişcării colective a electronilor legaţi. Lui i se va asocia o sarcină
electrică pozitivă, o masă şi o energie.
Gândeşte-te la un gol prin analogie cu situaţia în care într-o sală de
cinema vezi, la dreapta ta, un loc liber la mijlocul unui rând. Dacă-i rogi,
spectatorii se vor muta fiecare cu câte un scaun la dreapta. Locul gol va
veni spre tine şi tu te vei putea aşeza pe scaunul liber de la capătul din
dreapta al rândului. Fiecare spectator s-a deplasat cu un singur loc spre
dreapta. Locul liber a venit pe distanţă mare spre stânga de la mijlocul
rândului până la tine. Evident că deplasarea locului liber este un simbol
al mişcării colective, pe distanţe scurte, a tuturor spectatorilor de pe
rând.
Luminescenţe
În semiconductorii puri, care au structura de benzi energetice

prezentată în figura 2.3 saltul unui electron din banda de valenţă în
banda de conducţie produce simultan apariţia unui gol în banda de
valenţă. Atât electronul din banda de valenţă cât şi golul din banda de
conducţie sunt particule libere în semiconductor; ambele particule sunt
mobile şi participă la transportul de sarcină în reţea atunci când se
aplică materialului un câmp electric.
Figura 2.3- Semiconductori puri
Vei numi conducţia electrică specifică acestui tip de semiconductori,

conducţie intrinsecă.
Uneori, în procesul de obţinere a cristalelor semiconductoare se
adaugă în mod intenţionat mici cantităţi din substanţe diferite de cele
din care se produce cristalul pur. Aceste substanţe se numesc
impurităţi.
Reţine că semiconductorii puri din punct de vedere chimic sunt numiţi
intrinseci, iar cei în compoziţia cărora intră şi impurităţi se numesc
semiconductori dopaţi sau extrinseci. Materialele din grupa a IV-a a
sistemului periodic germaniul, siliciul şi carbonul (diamantul) sunt
materiale tetravalente care, în stare cristalină, au proprietăţi
semiconductoare. Aceste materiale sunt folosite pentru producerea unei
largi varietăţi de dispozitive electronice semiconductoare. Există şi
compuşi ai elementelor din grupa a treia cu elemente din grupa a cincia
AIII BV sau al elementelor din grupa a doua cu elemente din grupa a
şasea AII BVI (cum ar fi arseniura de galiu GaAs , stibiura de indiu InSb,
sulfura de cadmiu CdS) care reprezintă, în stare cristalină, materiale
semiconductoare utilizabile în electronică şi optoelectronică
Dacă în semiconductorii intrinseci de tipul celor descrişi mai sus se

introduce o substanţă străină, un dopant, se pot obţine modificări utile
ale proprietăţilor electrice.
În cazul în care atomii de impuritate sunt introduşi în structura cristalină
a unui material pur, apar nivele energetice specifice speciei de atomi de
impuritate ( figura2.4. ) precum şi un număr de electroni diferit de
numărul de atomi ai substanţei de bază. Ca urmare se modifică atât
structura de benzi a materialului dopat, cât şi ocuparea nivelelor
permise. În felul acesta, conductivitatea electrică a unui material de
bază se modifică prin adăugarea impurităţii.

Luminiscenţe
De exemplu, adăugarea într-un cristal semiconductor a unor atomi de
impuritate trivalenţi conduce la apariţia unui nivel energetic neocupat
aflat în banda interzisă, în apropierea benzii de valenţă. În acest caz un
electron din banda de valenţă poate fi „acceptat” pe nivelul liber, numit
nivel acceptor, din banda interzisă. Odată ajuns pe acest nivel,
electronul nu se mai poate mişca şi nu mai poate participa la conducţia
electrică. În schimb, golul rămas în banda de valenţă prin plecarea
electronului spre nivelul acceptor este mobil. Materialul de tipul descris
mai sus este un semiconductor extrinsec de tip p, în care conducţia
electrică este asigurată în principal de către golurile din banda de
valenţă. Vei numi acest tip de conducţie, conducţie electrică extrinsecă
de tip p.
Figura 2.4- Semiconductori cu impurităţi

Analog, dacă un cristal semiconductor al unei substanţe tetravalente
este impurificat cu atomii unei substanţe pentavalente, este posibilă
apariţia unui nivel ocupat, situat în banda interzisă, în apropierea
marginii inferioare a benzii de conducţie . Întrucât energia de ionizare a
acestui nivel (numit şi nivel energetic donor) este foarte mică, un
electron de pe nivelul donor poate fi uşor transferat în banda de
conducţie, unde devine electron liber. În schimb, golul rămas pe nivelul
donor este imobil. În acest tip de semiconductor impurificat, conducţia
electrică este asigurată în principal de electronii din banda de conducţie
şi se va numi conducţie extrinsecă de tip n. Materialul este numit
semiconductor extrinsec de tip n.
Saltul electronilor de la energii joase spre energii mai înalte poate fi
produs în cristale prin diverse tipuri de excitare ca de exemplu:
• Încălzirea cristalului
• Iluminare
• Aplicare de câmp electric extern
Dacă excitarea electronului, trecerea sa pe un nivel energetic mai înalt

decât acela în care s-ar afla la echilibru se datorează luminii, vei spune
că se manifestă un efect fotoelectric intern. Starea în care electronul
excitat se află în banda de conducţie este instabilă. După un timp

oarecare electronul revine înapoi în banda de valenţă şi se recombină
cu un gol. La recombinare se poate emite uneori radiaţie

Luminescenţe
electromagnetică, corespunzător diferenţei de energie dintre cele două
stări ale electronului.
În anumite condiţii este posibil ca electronul, supus unei excitări
puternice să fie desprins complet din cristal devenind liber de acesta.
Acest proces este numit emisie. Vei numi efect fotoelectric extern
apariţia emisiei de electroni datorită luminii.

1. Defineşte luminiscenţa
2. Precizează care este condiţia apariţiei luminescenţei
3. Desenează diagrama de benzi energetice a unui

semiconductor elementar dopat cu impurităţi trivalente
4. Explică pe scurt conducţia electrică a unui semiconductor

extrinsec de tip n
5. Defineşte efectul fotoelectric extern

Luminiscenţe
2.5. Radiaţie, fluorescenţă, fosforescenţă
Ai reţinut că atunci când sunt excitaţi electronii se află pe nivele
energetice superioare în atomul liber şi, respectiv, pe nivele energetice
superioare în benzile energetice permise, în cristale. Când revin la
nivelul fundamental, electronii emit radiaţie electromagnetică. Se poate
face o distincţie între tipurile posibile de radiaţie.
• Există o categorie de procese în care radiaţia apare le revenirea
electronilor pe nivelul de plecare, cu recombinare directă. În procesele
de excitare respectiv dezexcitare radiativă este implicată o unică
pereche de nivele energetice.
• Există o altă categorie de procese, în care excitarea este urmată
de o dezexcitare în trepte, în care sunt implicate nivele energetice
intermediare.
2.5.1. Procese fizice în luminescenţă
Ştii că emisia luminii înseamnă o pierdere de energie din corpul

emiţător. De aceea, în absenţa unei compensări, apar modificări ale
caracteristicilor corpului emiţător şi implicit ale spectrului şi intensităţii
radiaţiei emise. Pentru menţinerea unui regim staţionar al emisiei de
radiaţie, trebuie ca sistemului emiţător să i se furnizeze energia emisă.
Excitaţia poate fi produsă de radiaţia electromagnetică din diverse
domenii spectrale, bombardament cu particule elementare, căldură, etc.
Pot apare astfel diverse tipuri de luminescenţă:
• chemoluminescenţă
• bioluminescenţă
• electroluminescenţă
• catodoluminescenţă
• fotoluminescenţă
• triboluminesenţă
după cum energia radiată este furnizată de:
• un proces chimic
• un proces chimic într-un organism viu
• descărcare electrică
• bombardament cu electroni
• iluminare cu radiaţie electromagnetică din vizibil sau ultraviolet
• tensionare mecanică
Dacă emisia luminii apare în timpul excitaţiei sau într-un interval foarte
scurt după aceasta ( până la 10 −8 s ) procesul se numeşte fluorescenţă.
Dacă fenomenul de emisie a luminii se menţine după un interval de
timp cuprins între microsecunde şi ore de la excitare procesul se
numeşte fosforescenţă sau postluminescenţă.
Fosforescenţa este datorată stărilor energetice metastabile ale
sistemelor excitate, stări care au o durată de viaţă mai mare decât cea
a stărilor energetice obişnuite.
În solide, stările metastabile responsabile de fosforescenţă se
datorează unor nivele adiţionale care creează capcane; aceste nivele
sunt asociate cu abaterile de la stoechiometrie sau defectele de
structură cristalină.
Stoechiometria este situaţia în care componenţii unei substanţe
compuse se află între ei în proporţia exactă cerută de legarea lor

Luminescenţe
chimică. Într-un cristal de sare de bucătărie NaCl , în care se află exact
acelaşi număr de atomi de sodiu respectiv de clor, compoziţia este
stoechiometrică.
Luminescenţa poate fi activată şi prin impurificare. Explicaţia

luminescenţei se poate face pe baza teoriei benzilor de energie pentru
electronii din cristale. Din diferite motive, în cristale apar pe lângă
nivelele energetice grupate în benzi permise , nivele energetice care,
deşi sunt localizate în benzile interzise , pot fi totuşi ocupate.
Astfel, în banda interzisă dintre banda de valenţă (B.V.) şi banda de

conducţie (B.C.) pot apare nivele adiţionale şi anume nivele C (imediat
sub banda de conducţie, cel puţin în parte ocupate) respectiv nivele D
(imediat deasupra benzii de valenţă, cel puţin în parte neocupate).
Nivelele C pot captura electroni şi se numesc nivele capcană în timp ce
nivelele D pot furniza electroni şi poartă denumirea de nivele
activatoare.
Absorbţia luminii (sau oricare alt tip de excitaţie) poate determina
tranziţia electronilor din B.V. sau din nivelele activatoare în B.C.
(Procesele marcate 1 şi 2 în figura 2.5.). O parte din aceşti electroni
revin rapid pe nivelele iniţiale şi procesul este numit fluorescenţă. Alţii
pot pierde treptat energie până ajung la marginea de jos a
B.C.(procesul 3) de unde pot cădea pe capcanele C printr-o tranziţie
neradiativă ( procesul 4).
Tranziţia radiativă din nivelele capcana C în B.V. poate fi un proces
interzis , ca şi tranziţia pe nivelele activatoare D. Prin agitaţie termică
electronii din nivelul energetic C pot ajunge din nou în B.C.(procesul 5).
De aici se pot dezexcita fie neradiativ prin revenire pe nivelul capcană,
fie radiativ prin tranziţia în B.V.(procesul 6) sau pe nivelul activator D
(procesul 7).
Figura 2.5-Schema proceselor electronice implicate în luminescenţă
(1)- excitare bandă-bandă

(2)- excitare nivel-bandă
(3)- dezexcitare în bandă
Luminiscenţe
(4)- tranziţie neradiativă bandă - nivel
(5)- excitare termica nivel capcană-bandă
(6)- dezexcitare radiativă bandă-bandă
(7)- dezexcitare radiativă bandă-nivel
Procesul complex descris mai sus, care produce lumina cu întârziere
faţă de excitare se numeşte fosforescenţa. Durata fosforescenţei scade
cu creşterea temperaturii deoarece ridicarea temperaturii produce mai
rapid “eliberarea” electronilor din capcană şi trecerea lor în B.C. Dacă
excitarea se face cu lumină, frecvenţa luminii emise este mai mică
decât a luminii excitatoare.
2.5.2. Test de autoevaluare 2.2.
1. Defineşte fenomenul de fluorescenţă
2. Defineşte nivelul capcană
3. Explică pe scurt fenomenul de fosforescenţă, pe baza teoriei

benzilor de energie a electronilor în cristale
4. Descrie triboluminescenţa
5. Precizează cum este influenţată durata fosforescenţei de creşterea

temperaturii corpului. Justifică răspunsul
Răspunsurile acestui test de autoevaluare le găseşti la pagina 54

Luminescenţe
2.6. Tipuri de luminescenţe

În funcţie de mecanismele de excitare şi de dezexcitare, pot fi
evidenţiate diferite tipuri de luminescenţă
2.6.1. Chemoluminescenţă
Vei numi chemoluminescenţă fenomenul de emisie a luminii ca urmare

a unor reacţii chimice.
Fosforescenţa fosforului este o chemoluminescenţă, în care reacţia
chimică responsabilă de producerea acestui fenomen este oxidarea ,
arderea fosforului în atmosferă umedă, la temperatură mai mică decât
temperatura de ardere a acestuia. Pentru ca reacţia să aibă loc este
necesară o anumită concentraţie a oxigenului.
Circulau pe vremuri poveşti despre flăcările tremurătoare, verzi, apărute
deasupra mormintelor vechi şi care ar fi fost legate de comori îngropate
în acele locuri. Fenomenul nu este de loc supranatural. În mormintele
vechi, fosfatul de calciu din oase poate fi redus prin acţiunea unor
microorganisme până la hidrogen fosforat impur ( PH 3 ) cu urme de
( P2 H 4 ). Acest amestec se poate autoaprinde şi arde cu flacără verzuie
2.6.2. Bioluminescenţa
Bioluminescenţa constă în producerea şi emisia de lumină de

organisme vii, ca rezultat al unor reacţii chimice specifice în care
energia chimică este transformată în lumină. În general este vorba de
reacţii chimice catalizate de enzime specifice (un pigment specific este
oxidat cu ajutorul unei enzimei). Reacţia chimică responsabilă de
apariţia luminii poate să fie intracelulară sau extracelulară.
Luminescenţa poate apărea la cele mai variate organisme – bacterii
care trăiesc pe lemn putred, licurici, mici organisme acvatice . Aproape
90% dintre organismele acvatice care trăiesc la mari adâncimi mari
(abisale), sunt bioluminescente.
Figura 2.6- Krill – Crustaceu antarctic luminescent

Bioluminescenţa este într-o măsură importantă, mai mult de 80%,
emisie diferită de radiaţia termică. Emisia bioluminescentă este de
regulă în zona albastră - verde a spectrului. Există şi peşti care emit în
roşu şi în infraroşu. Emisia luminii este de regulă intermitentă. Pentru
insecte sau larve de insecte emisia este nocturnă. Scopul emisie este

Luminiscenţe
comunicarea în interiorul speciei, camuflajul au descurajarea
atacatorilor.
Pentru peştii abisali, care trăiesc în zona profundă, întunecată, a
oceanului emisia de lumină este modalitatea de recunoaştere a
membrilor speciei. Crustaceele mici emit lumină atunci când prădătorii
lor le atacă şi astfel cheamă prădători mai mari care le atacă duşmanii.
Pare paradoxală camuflarea prin emiterea de lumină, dar peştii luminoşi
pot fi confundaţi noaptea de atacatori cu reflexii sau imagini directe ale
lunii sau stelelor. Există şi plante care folosesc lumina în diverse
scopuri. Astfel, ciupercile luminescente atrag insecte, care le împrăştie
sporii.
2.6.3. Scintilatori
Vei numi scintilator este o substanţă sau un dispozitiv care, după ce

absoarbe radiaţie electromagnetică de mare energie sau radiaţie
corpusculară ionizantă, produce o radiaţie electromagnetică cu lungime
de undă mai mare, eliberând astfel energia absorbită anterior .Pentru
apariţia scintilaţiei materialul trebuie să aibă o fluorescenţă foarte scurtă
şi să fie transparent pentru lumina pe care o emite. Aceste caracteristici
fac ca scintilatorii să fie distincţi de substanţele fosforescente.
Materialele scintilatoare sunt folosite pentru detecţia radiaţiilor. Cu cât
este mai scurt timpul scintilaţiei cu atât “timpul mort” al detectorului cu
scintilaţie ( timpul în care dispozitivul nu este apt se detecteze pentru că
starea care va produce scintilaţia prin dezexcitare este deja excitată)
este mai scurt şi capacitatea de a detecta radiaţia ionizantă este mai
bună.
Un material scintilator este iodura de sodiu care poate detecta radiaţia
gamma. Alte materiale scintilatoare, se aplică pe faţa emiţătoare a unor
diode luminescente în albastru, convertind o parte a luminii albastre în
lumină galbenă. Combinaţia de lumină albastră şi galbenă rezultată,
produce vizual efectul de lumină albă şi dioda luminescentă astfel
construită este o diodă emiţătoare de lumină albă.
Scintilatoarele sunt folosite ca parte componentă a unor dispozitive de
detecţie mai complicate care permit detectarea particulelor sau a
radiaţiei electromagnetice de mare energie prin conversie către lumină.
În principiu, scintilaţia poate apare la substanţe gazoase, lichide sau
solide. De exemplu, există detectori de radiaţie beta provenită de la
tritiu ce sunt bazaţi pe scintilaţia unor fluide organice.
2.6.4. Electroluminescenţă
Electroluminescenţa este fenomenul de emisie a luminii la trecerea

curentului electric prin materie.
Acest tip de luminescenţă se observă la substanţe aflate în diferite stări
de agregare. Există electroluminescenţa solidelor, realizată de exemplu
în diodele luminescente sau electroluminescenţa gazelor supuse
câmpurilor electrice.
La trecerea curentului electric prin gaze au loc trei tipuri de fenomene
• Formarea ionilor sub acţiunea câmpului electric ionizant
• Recombinarea ionilor( cu producerea eventuală de lumină
• Deplasarea ionilor sub acţiunea câmpului electric

Luminescenţe
Fulgerul este un exemplu comun de electroluminescenţă în gaze.
Diferenţa de potenţial dintre nori şi Pământ produce câmpuri electrice
intense în care se petrec fenomenele enumerate mai sus.
Când între doi electrozi ce se află într-un gaz se aplică o diferenţă de

potenţial, particulele cu sarcină electrică existente în gaz sunt puse în
mişcare sub acţiunea câmpului electric. Electronii liberi şi ionii negativi
se deplasează spre anod , iar ionii pozitivi spre catod. Electronii care
ajung la anod pătrund în acesta , iar ionii negativi cedează anodului
electronul sau electronii care-i încarcă şi apoi difuzează înapoi în gaz
sub forma de particule neutre . Ionii pozitivi ajunşi la catod , după ce se
neutralizează cu electronii din suprafaţa acestuia , difuzează ca
particule neutre în gaz .
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă la trecerea curentului electric
printr-un electrolit , la trecerea curentului prin gaze nu are loc depunere
de substanţă la electrozi .
Cu ajutorul unui dispozitiv prezentat schematic în figura 2.7 se poate

trasa dependenţa dintre intensitatea curentului electric I prin gazul
ionizat din tub şi tensiunea U aplicată între anod şi catod, figura 2.8
Figura 2.7 Figura 2.8

Reţine câteva elemente esenţiale legate de caracteristica curent-
tensiune din figura 2.8.
Când tensiunea U aplicată între catod şi anod creşte începând de la
valoarea zero, intensitatea I a curentului electric creşte, şi între cele
două mărimi există o proporţionalitate directă (porţiunea AB din grafic).
De la o anumită valoare a tensiunii aplicate , toţi ionii care se formează
în unitatea de timp în volumul tubului ajung la electrozi şi intensitatea
curentului electric rămâne constantă.
Dacă tensiunea aplicată între catod şi anod creşte peste valoarea
corespunzătoare punctului C de pe caracteristică , intensitatea
curentului electric începe să crească din nou, întâi lent, apoi foarte
repede , aşa cum arată porţiunea CE a graficului. În acest caz, trecerea
curentului electric prin gaz are loc chiar dacă acţiunea agentului
ionizant extern încetează . Această porţiune a descărcării electrice în
gaz, este numită descărcare independentă. Ea se produce deoarece la
tensiuni suficient de mari ionii pozitivi capătă energie cinetică suficientă
pentru ca la ciocnirea cu catodul să elibereze electroni care, la rândul
lor, sub acţiunea câmpului extern capătă suficientă energie cinetică
pentru a ioniza atomii de gaz chiar fără acţiunea unui agent ionizant.
Acest tip de descărcare produce luminescenţă.

Luminiscenţe
Descărcările electrice în gaze la presiuni joase sunt utilizate la

obţinerea unor surse moderne de lumină.
2.6.5. Plasma
Lumea noastră imediată este foarte specială. În jur vedem mai ales
materie în stare solidă sau lichidă, în compoziţia căreia intră atomi grei.
Dar de fapt, cea mai mare parte a materiei este compusă din atomi
uşori, hidrogen şi heliu şi se află în stare de plasmă. Soarele şi toate
stelele sunt mingii mari de plasmă. 99% din masa totală a universului
se află în aceste mingii de plasmă. Numai planetele, pulsarii şi câţiva
nori de gaz interstelar şi pulbere interstelară se află în stare solidă ,
lichidă şi gazoasă. În imediata noastră apropiere, plasma naturală este
foarte rară, astfel încât este dificil recunoscută ca stare separată a
materiei. În stare de plasmă se găseşte gazul din pătura atmosferică
superioară la înălţimi cuprinse între 80-90km. De asemenea , în
straturile superioare ale atmosferei , în aurorele polare, aerul este în
stare de plasma. Tehnologiile moderne folosesc diverse forme de
plasmă produsă artificial. Gazul din tuburile fluorescente şi cele din
semnalizatoarele cu neon este plasmă ; arcul luminos al descărcărilor
electrice este plasmă; focul evacuat de rachete este plasma; şi mingiile
de foc produse de bombele nucleare sunt plasma .
Plasma este acea stare a materiei care conţine particule încărcate
libere, adică ioni şi electroni, într-o proporţie suficient de mare pentru a
prezenta proprietăţi electromagnetice. Se ştie că un gaz ionizat în
proporţie de 1% prezintă o conductivitate electrica aproape egală cu a
gazului complet ionizat.
în cazul cel mai general, plasma conţine un amestec de ioni pozitivi ,
electroni şi atomi neutri, uneori chiar şi molecule. Gradul de ionizare
depinde de temperatură: dacă temperatura este scăzută, plasma poate
conţine un număr considerabil de atomi neutri; dacă temperatura este
ridicată aproape toţi atomii pot fi ionizaţi. În funcţie de temperatura
particulelor constituente, plasma este rece, calda sau fierbinte . Cu cât
o plasma este mai caldă, cu atât energia particulelor este mai mare şi
aceasta înseamnă că atomii pot pierde, prin ciocnire, unul sau mai mulţi
electroni din învelişul lor. Plasmele fierbinţi din interiorul Soarelui şi
stelelor sunt complet ionizate la temperaturile de milioane şi zeci de
milioane de grade, care “ard” materia pentru a ne da căldură şi lumină.
Protuberanţă solară- plasmă foarte fierbinte
Gazele obişnuite, de asemenea, conţin ioni şi electroni, dar nu suficienţi

pentru a fi considerate plasmă. Totuşi , tranziţia de la gaz la plasmă nu
se face brusc, nu este o schimbare evidentă, ca de pilda topirea
solidelor sau evaporarea lichidelor. De exemplu, flacăra unei lumânări
este limita între gazul fierbinte şi plasmă ; daca are mulţi ioni şi electroni
Luminescenţe
este plasmă dar dacă are puţine particule cu sarcină, este un simplu
gaz fierbinte. Distincţia clară între un gaz fierbinte obişnuit şi plasma
constă în proprietăţile electromagnetice. Plasma este un conductor
electric şi, macroscopic, răspunde la acţiunea câmpurilor magnetice şi
electrice asupra ei, pe când gazul obişnuit este un izolator şi nu
răspunde în mod clar la câmpuri electrice şi magnetice .
Plasma, formată din particule încărcate, este sediul unor procese care
conduc la emisie de radiaţie electromagnetică .Datorită interacţiunii
dintre electronii şi ionii din plasmă, radiaţia emisă va depinde de
proprietăţile plasmei din vecinătatea emiţătorului. Un atom sau ion din
plasmă , care emite radiaţie, se află permanent sub influenţa efectelor
perturbatoare ale electronilor şi ale celorlalţi ioni , ceea ce se va reflecta
în proprietăţi ale radiaţiei.
◊ Dacă particulele încărcate se află sub acţiunea unui câmp magnetic,
se produce o accelerare datorita giraţiei în jurul liniilor de câmp şi,
corespunzător, o emisie de radiaţie numită radiaţie ciclotronică.
◊ Radiaţia de frânare şi de recombinare se prezintă sub forma unui
spectru continuu
◊ Radiaţia cu spectru de linii corespunde tranziţiilor efectuate în
procesul de excitare – dezexcitare prin ciocniri. Procesele datorate
ciocnirilor dintre ioni au loc cu frecvenţe mult mai mici decât cele
datorate ciocnirilor cu electronii, astfel că pot să nu fie incluse în aceste
imagini ale evoluţiei plasmei.
În plasmă se produc fenomene care conduc la emisie de radiaţie , a
cărei frecvenţă se întinde pe un domeniu foarte larg , din infraroşu până
în ultravioletul îndepărtat şi raze X.
în practică, plasma este produsa prin ionizarea unui gaz folosind
electroni termici , fascicule de particule sau radiaţie electromagnetica.
În cazul utilizării electronilor termici sau a fasciculelor de particule,
ionizarea are loc prin ciocnirea electronilor sau a altor particule
energetice ( ioni pozitivi, negativi, etc.) cu atomii neutri. Aceste particule
ionizate primesc energie de la un câmp de forţe exterioare , de regulă
câmp electric. Exista multe tipuri de dispozitive în care se produce
plasmă cu aplicaţii practice: lămpi de semnalizare , lămpi pentru
reclame şi iluminat , lămpi spectrale cu plasmă, tuburi electronice cu
plasma, elemente de comutare de mare putere, eclatori, oscilatori cu
plasma, surse de particule încărcate, filtre electrice, detectoare de
radiaţii nucleare cu descărcări în gaze , dispozitive cu plasmă pentru
prelucrarea metalelor. În general, în aceste sisteme ionizările au loc în
volumul plasmei. Ionizările sunt produse de electronii acceleraţi în
câmpul electric dintre doi electrozi. Pentru aceasta intensitatea
câmpului electric trebuie să fie suficient de mare , iar presiunea gazului
suficient de mică astfel încât pe parcursul drumului liber mediu dintre
două ciocniri electronul să câştige suficienta energie pentru a putea
produce ionizarea atomilor neutri.

Luminiscenţe
2.6.6. Lămpile cu descărcare
Lămpile cu descărcare se bazează pe fenomenele de

electroluminescenţă apărute în gaze sau în vaporii metalici, prin care
trece un flux de electroni.
Reţine că spre deosebire de lumina generată la emisia termică, a cărei
distribuţie spectrală este continuă, lumina apărută în lămpile cu
descărcare are un spectru de linii. Originea luminii, în ambele cazuri
este aceeaşi şi anume tranziţia radiativă asociată cu întoarcerea pe
starea fundamentală a unor sisteme (atomi sau molecule) excitate în
prealabil. Diferenţa dintre cele două tipuri de radiaţie provine din faptul
că nivelele energetice ataşate corpului negru sunt distribuite continuu
(Capitolul 3), pe când cele ataşate gazului sunt discrete, având numai
anumite valori distincte. În timp ce tranziţiile radiative între nivele
distribuite continuu pot produce radiaţii cu orice lungime de undă,
tranziţiile între nivele discrete nu pot produce decât radiaţii cu anumite
lungimi de undă. Esenţială pentru stabilirea emisie lămpii cu
descărcare, este, ca şi pentru laseri, pe care îi vei studia în unitatea de
învăţare 4, cunoaşterea schemei de nivele energetice caracteristice
gazului din lampă. Pentru întreţinerea luminescenţei trebuie „pompată”
energia care să excite nivelele care ulterior se vor dezexcita.
Chiar şi pentru o structură atât de simplă cum este molecula de
hidrogen, diagrama nivelelor de energie este complexă şi permite
apariţia unui număr mare (83) de radiaţii luminoase de dezexcitare în
domeniul (0,4 μm ÷ 1μm ) . Probabilităţile de apariţie ale acestor radiaţii
sunt foarte diferite, astfel încât cele mai probabile determină un spectru
foarte clar . Prin urmare, există pentru gaze radiaţii „caracteristice”,
corelate cu tranziţii foarte probabile între nivelele energetice ale
atomului sau moleculei .
Liniile caracteristice unora dintre gazele şi metalele utilizate în tuburile
cu descărcare sunt prezentate în Tabelul din figura 2.9.
Figura 2.9
Figura 2.10. îţi prezintă schema nivelelor energetice ale mercurului şi
tranziţiile responsabile de producerea spectrului de linii ale acestei
substanţe

Luminescenţe
Figura 2.10
În figura 2.11 poţi observa spectrul de emisie al lămpii cu mercur. Într-o
astfel de lampă se realizează o presiune ridicată a vaporilor de metal,
prin încălzire de la 2 minute până la 5 minute. Din acest motiv lămpile
cu vapori de mercur nu se „aprind” instantaneu.
Figura 2.11Spectrul de emisie al unei lămpi cu mercur.

În Figura 2.12 poţi vedea imaginea unei lămpi cu vapori de mercur de
putere mică.
Figura 2.12 Lampă de mică putere cu descărcare electrică în vapori de

mercur.

Luminiscenţe
Lămpile cu vapori de mercur pot produce luminozităţi ridicate, de tipul
• 1000 de stilbi la 20 de atmosfere
• 30.000 de stilbi la 35 de atmosfere
• 71.000 de stilbi la 120 de atmosfere
Fluxul luminos al lămpilor cu vapori de mercur poate ajunge la 40.000
de lumeni, cu un randament de 40÷50 lumeni/watt. Filtrată
corespunzător, pentru a separa o linie a spectrului, lumina acestor
lămpi poate servi la reproducerea hologramelor. Dezavantajul major al
acestor lămpi este timpul scurt de viaţă de aproximativ 200 de ore.
Un alt tip de lampă cu descărcare este lampa cu xenon. Deşi liniile

sale de emisie cele mai intense sunt în infraroşu, lampa cu xenon este
o excelentă sursă de lumină albă. Cele aproximativ 200 de linii
spectrale pe care xenonul le emite în domeniul vizibil, produc un fond
practic continuu între 0,4 μm şi 0,75 μm . Lumina emisă în vizibil de
această lampă are o compoziţie spectrală asemănătoare aceleia emise
de Soare. Lampa are eficacitatea de 20÷30 lumeni/watt, iar timpul său
de viaţă este de 1000 până la 2000 de ore. Puterile nominale ale
acestor lămpi sunt cuprinse între 100W şi 2kW . Lămpile cu xenon se
folosesc pentru iluminări fotografice sau pentru pomparea laserilor .
Reţine că şi lămpile cu descărcare electrică în neon sunt larg
folosite. Fluorescenţa roşie, specifică a neonului stă la baza unor
metode de vizualizare cum sunt tuburile NIT şi panourile cu plasmă.
Tranziţii asemănătoare celor care apar în lămpile cu descărcare în gaz

sau vapori metalici, pot fi observate la un mare număr de substanţe în
stare solidă. „Pomparea” energiei, care ulterior va fi eliberată prin
radiaţie se poate face prin diverse tipuri de excitare. Astfel excitarea
optică determină apariţia fotoluminescenţei, excitarea electrică produce
electroluminescenţa, excitarea electronică determină
catodoluminescenţa, excitarea mecanică determină triboluminescenţa
iar excitarea biologică poate produce bioluminescenţă. Primele trei
tipuri de excitare stau la baza unor surse industriale de lumină.
Substanţele cu proprietăţi luminescente sunt atât substanţe organice
(mai ales unele care conţin lanţuri aromatice cu cicluri benzenice) cât şi
substanţe minerale. Pentru acestea din urmă luminescenţa poate fi o
proprietate a substanţei pure sau poate fi legată de prezenţa unor
impurităţi, numite activatori.
2.6.7. Tuburile fluorescente care funcţionează datorită fotoluminescenţei.
Substanţele luminescente din aceste tuburi sunt excitate de radiaţia

ultravioletă cu lungimea de undă λ= 2537 Å, produsă de descărcarea în
tuburi cu vapori de mercur de joasă presiune. Presiunea joasă
favorizează apariţia radiaţiei UV şi scade intensitatea radiaţiei emise în
zona vizibilă a spectrului. Substanţa fluorescentă, luminoforul se
depune pe suprafaţa interioară a tubului de descărcare sub forma unui
strat cu grosime de ~ 10μm . Radiaţia ultravioletă excită luminoforul care
emite radiaţie în vizibil. Unele materialele folosite în tuburile
fluorescente sunt prezentate în Tabelul din figura 2,13,

Luminescenţe
Figura 2.13
2.6.8. Triboluminescenţa
Triboluminescenţa este un fenomen optic în care lumina este generată

atunci când unele materiale sunt frecate sau zgâriate. De exemplu,
unele diamante luminează când sunt supuse frecării.
2.6.9. Catodoluminescenţa
Este luminescenţa care apare atunci când o substanţă este excitată

prin bombardament electronic
2.6.9.1. Tuburi cu raze catodice
Reaminteşte-ţi că radiaţia catodică este un flux de electroni care se

deplasează prin vid sau printr-un gaz la joasă presiune.
Radiaţia catodică apare atunci când un filament metalic încălzit, catod
emite electronii care sunt atraşi de un electrod pozitiv, anod. Cu cât
catodul este mai fierbinte, cu atât numărul de electroni emişi? este mai
mare şi fasciculul de radiaţie catodică este mai intens. Sistemul care
produce fasciculul de electroni se numeşte tun electronic. Prin
construcţia adecvată a sistemului de anozi, se poate obţine un fascicul
extrem de bine definit, foarte fin, de electroni care părăsesc tunul
electronic. Analizând figura 2.14 poţi observa că tunul electronic este
componenta esenţială a tubului cu raze catodice

Luminiscenţe
Figura 2.14
Fasciculul de electroni produşi de tunul electronic poate fi deviat cu
ajutorul plăcilor de deflexie. Ele sunt plăci metalice, asemănătoare
armăturilor unui condensator plan, pe care se aplică o diferenţă de
potenţial. La trecerea printre plăcile de deflexie, fasciculul de electroni
este atras de placa pozitivă şi respins de placa negativă. Există două
perechi de plăci de deflexie care permit deplasarea pe verticală,
respectiv pe orizontală a fasciculului de electroni. Devierea fasciculului
de electroni sus-jos, respectiv stânga – dreapta se poate realiza şi cu
ajutorul unor bobine care produc câmp magnetic.
Observi că după trecerea printre plăcile de deflexie, fasciculul de
electroni se deplasează către un ecran luminiscent. Pe acest ecran sunt
dispuse pete foarte mici, distincte, formând o pătură, dintr-o substanţă
care devine luminoasă, datorită bombardamentului electronic.
Caracteristica importantă a acestei luminescenţe este adresabilitatea
punctelor luminescente. Cum pătura de substanţă luminescentă de pe
ecran este de fapt un ansamblu de „pete” luminescente microscopice,
„aprinderea” fiecărei pete se poate face ţintind-o cu fasciculul de
electroni. Tuburile cu raze catodice au ca principal domeniu de aplicare
ecranele televizoarelor, ale osciloscoapelor, ale monitoarelor sau ale
consolelor grafice.
În tuburile catodice ale televizoarelor trei tunuri electronice distincte,
produc trei fascicule foarte fine de electroni - figura 2.15 .
Reţine că fiecare punct luminos-pixel, de pe ecran este un ansamblu de
trei pete din substanţe care supuse bombardamentului cu electroni emit
lumină roşie, verde respectiv albastră. Aceste pete sunt dispuse în şiruri
orizontale.
Încălzirea diferită a celor trei catozi produce intensităţi diferite ale celor
trei fascicule. Acestea sunt mişcate simultan pe orizontală şi , după ce
fac o baleiere completă a lăţimii ecranului iluminând petele unui rând,
reiau mişcarea pe orizontală, adresând de această dată un rând de
pete aflat mai sus. Când se ajunge la cel mai de sus rând de pete,
bobina de deflexie verticală aduce fasciculele pe rândul de pete, cel mai
de jos.
Fiecare fascicul adresează una din petele de culoare ale unui pixel. În
funcţie de încălzirea catodului corespunzător, fasciculele unei culori

Luminescenţe
sunt mai mult sau mai puţin intense Combinând cele trei culori
elementare la intensităţi diferite, se poate obţine orice nuanţă.
Încălzirile fasciculelor sunt comandate electronic de semnale provenite
de la antenă şi care „spun” tunurilor catodice care trebuie să fie la un
moment dat , pentru adresarea unui anumit pixel, intensităţile relative
ale celor trei fascicule de electroni şi deci intensităţile radiaţiilor celor
trei culori elementare. În oricare moment, unul singur dintre pixelii unui
ecran este adresat şi prin urmare „aprins”. Transferul sub formă de
imagine al unui semnal care depinde de timp presupune existenţa unei
capacităţi de memorizare. Aceasta poate fi, pentru tuburile catodice, fie
inerţia retinei (care nu poate vedea ca distincte imagini care se succed
cu frecvenţă mai mare de 25Hz), fie fosforescenţa unor materiale.
Figura 2.15
Observarea imaginii de pe ecranul televizorului este efectul unei iluzii
optice. Ochiul şi creierul păstrează imaginile tuturor pixelilor aprinşi la
momente diferite, şi produce o imagine unică. Dacă se fotografiază
ecranul unui televizor cu un aparat fotografic folosind un timp de
expunere foarte scurt, pe fotografie se va vedea un singur punct aprins
,sau eventual o linie.
Dezavantajul tuburilor catodice este volumul mare, care trebuie vidat.
Studiază cu atenţie figura 2.16 în care este prezentat mecanismul
simplificat al fosforescenţei implicate în funcţionarea tuburilor catodice
şi mecanismul fluorescenţei
Figura 2.16

Luminiscenţe
Dacă tranziţia directă din starea (2) în starea (1) este interzisă, se
spune că nivelul energetic (2) este o „capcană” . O particulă care
ajunge pe acest nivel nu poate ajunge pe starea fundamentală decât
dacă vibraţiile reţelei îi oferă energia necesară pentru a ajunge din nou
în starea excitată, din care ulterior să se dezexcite revenind pe nivelul
fundamental şi emiţând, întârziat, lumină.
Pentru aplicaţiile în care fasciculul de electroni produce „aprinderea”
unei pete de pe ecran, este necesar ca zona „aprinsă”, care la un
moment dat emite lumină sub bombardament electronic să se stingă
imediat ce fasciculul de electroni nu o mai ţinteşte. În acest caz este util
ca materialul luminescent să fie fluorescent adică să prezinte o
remanenţă foarte mică ( sub ~ 10 −7 s ) a emisiei de lumină după
încetarea excitării. Aceste materiale pe care le vei numi luminofori ai
tuburilor de raze catodice sunt caracterizate prin :
Figura 2.17

Luminescenţe
• distribuţia spectrală a emisiei
• durata fosforescenţei
• rezoluţie
• strălucire
• contrast
Ultimii trei parametri sunt legaţi de mărimea petelor care compun stratul
luminescent, de capacitatea de a le excita independent şi de
caracteristicile emisiei lor luminoase .
Tabelul din figura 2.17 iţi prezintă caracteristicile tehnice ale unora
dintre cei mai folosiţi luminofori pentru tuburi catodice.
Rezoluţia unui tub catodic este dependentă atât de dimensiunea petelor
de material catodoluminescent cât şi de focalizarea fasciculului de
electroni care loveşte aceste pete. În general poţi admite că luminoforii
pot avea dimensiuni de ordinul a 0,5 μm. În aplicaţiile curente zona
excitată are dimensiunea lineară de ~40μm, comparativă cu cea a unui
fir de păr foarte subţire.
1. Listează tipurile de luminescenţă la care apariţia luminii se

datorează unor reacţii chimice.
2. Numeşte luminescenţa care se poate folosi la detecţia radiaţiei

cosmice.
3. Defineşte plasma.
4. Numeşte tipul de luminescenţă folosit la iluminatul stradal din

marile oraşe.
5. Descrie descărcarea independentă.
Răspunsurile la întrebările testului se găsesc la pagina 54

Luminiscenţe
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 22.. 11-- R

1 Luminescenţa este fenomenul de emisie a radiaţiei

electromagnetice din domeniul vizibil.
2 Luminescenţa este precedată de un fenomen de absorbţie a
energiei care constituie excitaţia luminescenţei; pentru emisie,
dezexcitarea sistemului trebuie să se facă printr-o tranziţie
radiativă.
3 Datorită dopării cu impurităţi trivalente, materialul semiconductor
poate avea nivele acceptoare în banda interzisă. În acest caz
semiconductorul va fi de tip p, şi conducţia va fi asigurată în
principal de către goluri.
4. Dacă un cristal semiconductor al unei substanţe tetravalente

este impurificat cu atomii unei substanţe pentavalente, este
posibilă apariţia unui nivel ocupat, situat în banda interzisă, în
apropierea marginii inferioare a benzii de conducţie . Întrucât
energia de ionizare a acestui nivel (nivel energetic donor) este
foarte mică, un electron de pe nivelul donor poate fi uşor
transferat în banda de conducţie, unde devine electron liber. În
schimb, golul rămas pe nivelul donor este imobil. În acest tip de
semiconductor impurificat, conducţia electrică este asigurată în
principal de electronii din banda de conducţie
5. Efectul fotoelectric extern este emisia electronilor datorită
luminii (Supus unei excitări puternice este posibil ca un electron
să fie desprins complet din cristal devenind liber de acesta. Acest
proces este numit emisie ).
Dacă răspunsurile tale nu coincid prea bine cu cele sugerate aici, ar

trebui să reciteşti paragrafele 2.1 – 2.4 ale unităţii.

Luminescenţe
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 22..22.. -- R

11.. Absorbţia luminii (sau oricare alt tip de excitaţie) poate

determina tranziţia electronilor din B.V. sau din nivelele
activatoare în B.C. O parte din aceşti electroni revin rapid pe
nivelele iniţiale. Procesul este numit fluorescenţă.
22.. Datorită impurificării controlate, în banda interzisă dintre banda
de valenţă (B.V.) şi banda de conducţie (B.C.) pot apare nivele
adiţionale imediat sub banda de conducţie, cel puţin în parte
ocupate .Aceste nivelele pot captura electroni şi se numesc
nivele capcană.
33.. Fosforescenţa este emisia luminii cu întârziere faţă de excitare.
Întârzierea apare datorită faptului că electronii excitaţi
„zăbovesc” pe stări pe care sunt capturaţi şi din care nu pot
pleca spre starea fundamentală. Numai când datorită agitaţiei
termice reuşesc sa ajungă pe nivele potrivite, electronii
recombină radiativ.
4. Tensionarea mecanică produce excitarea triboluminescenţei.
5. Creşterea temperaturii, care produce creşterea agitaţiei
termice, creşte probabilitatea tranziţiilor electronilor aflaţi pe
nivele capcană spre stări din care pot cădea pe starea
fundamentală,, recombinând radiativ.
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 22.. 33 -- R

1.Chemoluminescenţa şi bioluminescenţa
2.Scintilaţia. Cristalele scintilatoare cuplate cu fotomultiplicatori
constituie tipul comun de detector de radiaţie cosmică.
3.Plasma este o colecţie de ioni şi electroni nelegaţi, care se
deplasează independent. Existenţa plasmei în care condiţia de
neutralitate electrică nu este respectată, presupune existenţa unei
puternice excitări a atomului, capabilă să-l „desfacă” în componente
care evoluează independent
4.Luminescenţa datorată descărcării în gaze. Lumina apare datorită
unei plasme reci.
5. În descărcare independentă trecerea curentului electric prin gazul
unui tub cu descărcare are loc chiar dacă acţiunea agentului
ionizant extern încetează . Descărcare independentă se produce
deoarece la tensiuni suficient de mari ionii pozitivi capătă energie
cinetică suficientă pentru ca la ciocnirea cu catodul să elibereze
electroni care, la rândul lor, sub acţiunea câmpului extern capătă

Luminiscenţe
Dacă răspunsurile tale la un test nu coincid prea bine cu cele sugerate,
ar trebui să reciteşti paragrafele unităţii la sfârşitul cărora se află testul
de autoevaluare.
Sistemul solar. Numai Soarele este izvor de lumină.
2.8. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie

Luminiscenţă
Stări energetice pentru electroni
Excitare; dezexcitare
Foton
Bandă de conducţie; bandă de valenţă
Gol
Conducţie electrică intrinsecă; conducţie electrică extrinsecă
de tip n sau p
Nivel energetic donor; nivel energetic acceptor
Chemoluminiscenţă; bioluminiscenţă; electroluminiscenţă;
catodoluminiscenţă; fotoluminiscenţă; triboluminiscenţă
Scintilatori
Fluorescenţă; fosforescenţa
Descărcare electrică autonomă în gaze
Plasmă
Spectrul de emisie al unei lămpi cu descărcare electrică
Tuburi cu raze catodice; pixel
Formule cheie
ΔW
ν=
h

Luminescenţe
2.9. Bibliografie

3.”Luminescence” în www.wilkipedia.org.
2.10. Test de autoevaluare fără răspunsuri 2

Discută cu tutorele soluţiile
As
1.Descrie nivele de activatori. Desenează o schemă energetică de
benzi pentru un material în care există astfel de nivele.
2.Asociază fiecărui tip de luminescenţă procesul prin care este
furnizată energia ulterior radiată.
1.Fotoluminescenţă a. Un proces chimic
2. Electroluminescenţă b. Vibraţii ale cristalului
3. Triboluminescenţă c. Tensionare mecanică
4. Catodoluminescenţă d. Bombardare cu electroni
5. Bioluminescenţă e. Iluminare cu radiaţie din vizibil,
Vis , sau din ultraviolet ,UV.
f. Proces chimic într-un organism
viu
g. Descărcare electrică
h. Bombardare cu particule
încărcate de mare energie, emise
de substanţe radioactive sau
provenite din radiaţia cosmică
3. Numeşte tipurile de luminescenţe care sunt folosite pentru aparate
casnice.
4. Descrie tipul de luminescenţă care apare în fulger.
5. Explică ce reprezintă un pixel de pe ecranul unui televizor.
6.Precizează rolul fiecărei părţi a tubului catodic
7. Selectează răspunsul corect;
Fenomenul de electroluminescenţă stă la baza funcţionării
a. Osciloscopului
b. Monitorului
c. Tubului catodic
d. Lămpii cu descărcare în gaz sau vapori de metale.
8. Descrie modul de funcţionare al tuburilor de iluminat casnic cu
fotoluminescenţă
9. Descrie reprezentarea pe care o ai pentru modul în care Soarele
emite lumină.

Radiaţia termică
. RADIAŢIA TERMICĂ
Cuprins ............................................................................................ Pagina

3.Radiaţia termică.....................................................................................57
3.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 3 - Radiaţia termică.......................58
3.2. Ce este radiaţia termică? ...............................................................58
3.2.1 Test de autoevaluare 3.1..........................................................60
3.3.Legile radiaţiei termice ....................................................................61
3.3.1 Distribuţia spectrală a radiaţiei termice.....................................62
3.3.2. Catastrofa ultravioletă..............................................................65
3.3.3. Statistici ...................................................................................66
3.3.4. Legea Planck a radiaţiei ..........................................................67
3.3.5. Test de autoevaluare 3.2.........................................................71
3.4. Proprietăţi generale ale radiaţiei corpului negru.............................72
3.4.1 Legea Stefan Boltzmann ..........................................................73
3.4.2. Legea Wien a deplasării ..........................................................74
3.4.3. Test de autoevaluare 3.3.........................................................75
3.5. Surse termice de lumină ................................................................75
3.5.1 Soarele .....................................................................................76
Hiperbola ce trece prin maximele curbelor corespunde legii lui Wien.......77
3.5.2. Lămpile cu incandescenţă . .....................................................78
3.5.3. Becuri cu halogenuri................................................................80
3.6. Aplicaţie - Bec electric subtensionat...............................................80
3.7. Verificarea experimentală a legilor radiaţiei termice.......................81
Scopul lucrării....................................................................................82
Modul de lucru...................................................................................82
Scopul lucrării....................................................................................83
Modul de lucru...................................................................................83
3.8. Răspunsuri.....................................................................................84
3.8.1 Soluţie la problema „Bec electric subtensionat”........................84
3.8.2. Răspunsuri la testele de autoevaluare ....................................87
3.9. Termeni şi expresii cheie. Legi cheie. Formule cheie.....................89
3.10 Lucrare de verificare 2 ..................................................................90
3.11. Bibliografie ...................................................................................90

Radiaţia termică
3.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 3 - Radiaţia termică

să descrii radiaţia termică şi să identifici diferenţele dintre
luminiscenţa de tip radiaţie termică şi toate celelalte luminiscenţe
să modelezi luminescenţa corpului negru cu un model

matematic pertinent
să explici funcţionarea unor surse de lumină foarte comune
să testezi modul în care modele propuse se potrivesc cu

observaţiile directe
să determini experimental randamentul luminos al unui bec cu

incandescenţă
să aplici noţiunile studiate în rezolvarea unor probleme

referitoare la radiaţia termică
3.2. Ce este radiaţia termică?

Te-ai lămurit în capitolul anterior că luminiscenţa este datorată mişcării
accelerate a particulelor încărcate electric. Caracteristicile radiaţiei
apărute într-un tip oarecare de luminiscenţă sunt determinate esenţial
de tipul particulei care oscilează (ion, electron) şi de tipul procesului de
radiaţie. Radiaţia unui corp este însoţită de o pierdere de energie.
Starea corpului emiţător se schimbă continuu. Pentru a menţine
procesul de radiaţie este necesară compensarea pierderii de energie .
Pentru obţinerea radiaţiei termice compensarea energiei pierdute de
corpul luminiscent se realizează comunicând corpului o cantitate
corespunzătoare de căldură. Această formă de luminiscenţă este cea
mai răspândită şi – prin urmare - cea mai uşor de observat. Procesul
poate avea loc la orice temperatură. La temperaturi joase, (la
temperatura camerei – de exemplu) radiaţia electromagnetică apărută
are lungimi de undă în infraroşul depărtat şi este invizibilă. Radiaţia
termică are caracteristici care o fac să difere esenţial de toate celelalte
tipuri de luminiscenţă. Acest lucru devine evident dacă vei face
experimentul mental descris mai jos.
Presupune că obiectul care emite radiaţia termică este înconjurat de un
înveliş perfect reflectant prin care energia nu poate ieşi. Radiaţia emisă
de corp nu va difuza în spaţiu, ci, reflectându-se perfect de pereţii
învelişului va rămâne în interiorul învelişului; căzând din nou asupra
corpului emiţător, radiaţia va fi absorbită de acesta producând creşterea
agitaţiei termice. În aceste condiţii sistemul alcătuit din radiaţie şi corp
nu suferă nici o pierdere de energie.

Radiaţia termică
Nu se poate însă afirma deocamdată că sistemul este la echilibru.
Suma dintre energia stocată sub formă de energie internă a corpului
emiţător şi energia stocată sub formă de energie radiantă este
constantă, dar distribuţia energiei între corp şi radiaţie poate varia.
Starea sistemului va fi o stare de echilibru doar dacă distribuţia energiei
între corpul emiţător şi energia undelor electromagnetice nu se schimbă
în timp. Dacă în unitatea de timp obiectul pierde prin radiaţie mai multă
energie decât primeşte, temperatura sa scade şi emisia de radiaţie se
diminuează; dimpotrivă, dacă în unitatea de timp obiectul pierde prin
radiaţie mai puţină energie decât primeşte, temperatura sa creşte şi
emisia de radiaţie creşte de asemenea. În ambele situaţii sistemul
evoluează către o stare de echilibru. Mecanismele descrise vor restabili
starea de echilibru, oricare ar fi perturbarea apărută în sistem. Radiaţia
termică este o radiaţie de echilibru. Intensitatea şi compoziţia spectrală
a acestei este determinată de temperatura corpului emiţător.
Radiaţia excitată pe oricare altă cale decât cea termică, nu va fi o

radiaţie de echilibru. Repetă experimentul mintal descris mai sus pentru
un alt tip de luminescenţă. Presupune – de exemplu – că un corp este
fosforescent, adică emite lumină datorită unei iluminări prealabile. În
spectrul radiaţiei emise de corpul fosforescent lungimile de undă sunt
mai mari decât lungimile de undă ale radiaţiei care a excitat procesul.
Închide şi acest obiect într-o cavitate cu pereţii perfect reflectanţi.

Lumina emisă prin fosforescenţă, reflectată de pereţii perfect reflectanţi
ai cavităţii va fi parţial absorbită de corpul emiţător. Această lumină nu
este în stare să menţină fosforescenţa pentru excitarea căreia este
nevoie de iluminare cu lumină de lungime de undă mai scurtă .Ca
urmare energia absorbită este folosită doar pentru încălzirea corpului.
Energia totală se conservă dar repartiţia ei se modifică în timp. Are loc
o încălzire treptată a corpului pe seama radiaţiei emise prin
fosforescenţă şi o înlocuire treptată a luminescenţei datorată
fosforescenţei cu luminescenţa datorată radiaţiei termice.
Radiaţia de echilibru este întotdeauna radiaţie termică. Izvorul acestui

tip de luminescenţă poate fi orice corp - indiferent de starea sa de
agregare (solid, lichid sau gaz). Principiile termodinamicii stabilesc
faptul că starea de echilibru termodinamic a unui sistem izolat nu se
modifică dacă între anumite parţi ale sistemului se produc transferuri de
energie – prin radiaţie sa prin oricare schimb de căldură. Din aceste
principii pot fi derivate legi generale pentru descrierea radiaţiei termice.

Radiaţia termică
TTeessttuull ddee aauuttooeevvaalluuaarree 33..11

Parcurgând scurta prezentare de mai sus, ai înţeles că între
luminescenţa de tip radiaţie termică şi celelalte luminescenţe există
diferenţe majore.
Parcurgând scurta prezentare de mai sus, ai înţeles că între
luminescenţa de tip radiaţie termică şi celelalte luminescenţe există
diferenţe majore.
1. Aşează în două grupe sursele de lumină de mai jos - după tipul

de radiaţie emis
Soarele, fulgerul , un licurici, becul, flacăra lămpii cu petrol,
lumânare, tubul de neon, tuburile reclamelor luminoase
2. Aşează în două grupe după spectrul radiaţiei emise sursele de

radiaţie electromagnetică înşiruite mai jos
Tubul de raze X pentru radiografii dentare, telecomenzile aparaturii
casnice, cuptorul cu microunde , telefonul celular, lumina emisă de
diodele luminescente, pointerul (indicatorul) cu laser , Soarele, focul
de tabără
Răspunsurile la întrebările testului se găsesc la pagina nr. 87

Radiaţia termică
3.3. Legile radiaţiei termice
Radiaţia termică ce iese din suprafaţa unui corp este generată în
volumul acestuia prin excitări şi dezexcitării aleatoare ale electronilor
atomilor; înainte ca radiaţia să părăsească suprafaţa ea este absorbită
şi reemisă de numeroase ori ajungând la echilibru termic cu “mediul”
reprezentat de ansamblul atomilor din volum. Procesul de termalizare
descris mai sus duce la apariţia unui spectru continuu al radiaţiei
termice prin îndepărtarea completă a caracteristicilor iniţiale ale radiaţiei
legate de procesele elementare prin care radiaţia este generată sau
absorbită. Caracteristicile radiaţiei termice sunt determinate numai de
unicul parametrul care descrie un colectiv statistic aflat la echilibru
termodinamic – temperatura sa.
Puterea de emisie Eν ,T , (emisivitatea - măsurată în W / m 2 ), a unui
corp este energia dintr-un interval foarte îngust de frecvenţă, dν , emisă
de unitatea de suprafaţă corpului în unitatea de timp în toate direcţiile.
Puterea de absorbţie, Aν ,T , (absorbtivitatea) unui corp este raportul
dintre energia (dintr-un interval foarte îngust de frecvenţe) absorbită în
unitatea de timp de unitatea de suprafaţă a corpului şi energia incidentă
(din acelaşi interval spectral) în unitatea de timp pe unitatea de
suprafaţă.
Puterea de reflexie, Rν ,T , (reflectivitate) unui corp este raportul dintre
energia (dintr-un interval foarte îngust de frecvenţe) reflectată în
unitatea de timp de unitatea de suprafaţă a corpului şi energia incidentă
asupra corpului în unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă (din acelaşi
interval spectral).
Corpul pentru care puterea de absorbţie este egală cu unitatea pentru
oricare interval spectral se numeşte corp negru. El arată negru sub Legile
lumină exterioară. Când este încălzit, corpul negru emite mai multă empirice
radiaţie decât oricare alt corp aflat la aceeaşi temperatură şi având sunt reguli
aceeaşi geometrie rezultate din
Echilibrul termic are un caracter dinamic. Chiar şi la temperaturi observaţii
identice ale tuturor corpurilor care constituie un sistem, are loc emisie şi experimental
absorbţie de energie însă în aşa fel încât, în unitatea de timp, oricare e.
corp să emită atâta energie câtă primeşte. De aici rezultă foarte clar că
dacă două corpuri au puteri de absorbţie diferite vor avea şi puteri de
emisie diferite.
În 1809 Prevost enunţă următoarea lege empirică:
Dacă două corpuri absorb cantităţi diferite de energie, şi emisia lor
trebuie să fie diferită.
În 1859 Kirchhoff formulează o relaţie cantitativă între calităţile emisive
şi cele absorbante ale corpurilor enunţând următoarea lege.
Raportul dintre puterea de emisie şi puterea de absorbţie a unui corp nu
depinde de natura corpului, adică Eν ,T / Aν ,T = ε (ν ,T ) este o funcţie
universală de frecvenţă şi temperatură în timp ce separat, Eν ,T şi Aν ,T
pot diferi puternic pentru corpuri diferite.
Poţi considera mărimea ε (ν ,T ) ca fiind emisivitatea unui absorbant
perfect.
Caracteristica esenţială a radiaţiei corpului negru este dependenţa

spectrală a intensităţii.

Radiaţia termică
Determinarea energiei emise de corpul negru în oricare interval spectral

se face imaginând un corp negru aflat într-o stare de echilibru cu
radiaţia.
Un astfel de corp negru este o cavitate largă ( de dimensiuni mari în
comparaţie cu lungimea de undă) având pereţii la temperatură
constantă, în interiorul căreia se stabileşte o stare staţionară a radiaţiei
termice. Undele electromagnetice corespunzătoare acestei situaţii sunt
soluţii ale ecuaţiilor Maxwell - unde staţionare cu nodurile pe pereţii
cavităţii. Astfel de unde staţionare sunt numite « moduri ».
Modurile sunt unde electromagnetice staţionare cu

noduri pe pereţii cavităţii.
3.3.1. Distribuţia spectrală a radiaţiei termice.
Consideră o cavitate paralelipipedică de dimensiuni Lx , Ly , Lz , cu pereţii

care nu pierd căldură spre exterior. Ca să determini dependenţa
spectrală a energiei stocate în radiaţia din interiorul cavităţii, va trebui
să afli care unde sunt posibile în interiorul cavităţii, câte astfel de unde
există într-un interval spectral dat şi apoi în ce măsură acestea apar
efectiv.
Undele staţionare, modurile posibile în cavitatea paralelipipedică, sunt

soluţiile - unde staţionare (cu noduri la pereţi) ale ecuaţiilor Maxwell,
pentru care – aşa cum ştii - intensitatea câmpului electric verifică
ecuaţia
G
G 1 ∂ 2E
ΔE + 2 ⋅ =0 ( 3.1)
c ∂ t2
care are soluţia
G G
E = E 0 ⋅ sin k x x ⋅ sin k y y ⋅ sin k x z ⋅ sin 2πν ⋅ t ( 3.2)
Pentru situaţia de care ne ocupăm soluţia de mai sus trebuie să

verifice condiţiile la limită
k x L x = n x π ; k y Ly = n y π ; k z Lz = n z π ( 3.3)
care asigură apariţia de noduri (puncte cu intensitatea a câmpului

electric nulă) la pereţii cavităţii.
Derivatele spaţiale de ordinul 1 şi 2 ale intensităţii câmpului sunt date
de
G
⎧∂ E G
⎪ = k x 0 cos k x x ⋅ sin k y y ⋅ sin k z z ⋅ sin 2πν ⋅ t
E
⎪∂ x
⎨ 2G ( 3.4)
⎪ ∂ E = −k 2 EG
⎪∂ x 2 x
⎩
Pentru y şi z derivatele sunt analoge
Derivatele temporale sunt
Radiaţia termică
G
⎧∂ E G
⎪ = 2πν ⋅ E 0 sin k x x ⋅ sin k y y ⋅ sin k z z ⋅ cos 2πν ⋅ t
⎪∂t
⎨ 2G ( 3.5)
⎪ ∂ E = −4πν 2 EG
⎪∂ t2
⎩
Deoarece operatorul Laplaceian are semnificaţia
∂2 ∂2 ∂2
Δ=∇ = +
2
+ ( 3.6)
∂ x2 ∂ y 2 ∂ z2
se impune pentru componentele vectorului de undă k respectarea

relaţiei
⎧ 2 4π 2ν 2
k
⎪⎪ x + k 2
y + k 2
z =
c2
⎨ (3.7)
⎪k 2 = 4π ν
2 2
⎪⎩ c2
Condiţia (3.7) limitează valorile posibile ale componentelor vectorului
de undă astfel că numai anumite direcţii sunt posibile pentru undele
staţionare apărute în cavitate. Dacă vei imagina un spaţiu în care pe
axele de coordonate sunt reprezentate componentele vectorilor
G de
undă ( acest spaţiu este numit spaţiul vectorilor de undă, k ) vei putea
reprezenta modurile permise sub forma unui şir de noduri având
coordonatele
⎛ n x π n y π nz π ⎞
(k x , k y , k z ) = ⎜
⎜ L
, , ⎟.
⎟
( 3.8)
⎝ x Ly Lz ⎠
Cum n x , n y , n z sunt întregi naturali, într-un paralelipiped de dimensiuni

⎛π π π ⎞
⎜ , , ⎟ există un singur nod – reprezentând un singur mod;
⎜L L L ⎟
⎝ x y z⎠
volumul alocat unui mod în spaţiul k este deci
π3 π3
v mod = = . ( 3.9)
Lx Ly Lz V
Densitatea de moduri, (numărul de moduri pe unitatea de volum), este
inversul volumului unei stări adică
Lx Ly Lz V
ρk = = ( 3.10)
π 3
π3
unde V este volumul cavităţii în spaţiul real. Pentru scrierea densităţii de
moduri ca funcţie de frecvenţă trebuie să ai în vedere că modulul şi
variaţia vectorului de undă se leagă cu frecvenţa conform relaţiilor

Radiaţia termică
Ca să determini dependenţa spectrală a energiei

stocate în radiaţia din interiorul cavităţii, va trebui
să afli ce unde sunt posibile în interiorul cavităţii,
să afli apoi în ce măsură acestea apar efectiv
să ştii câtă energie poartă fiecare dintre unde
2πν
k=
c ( 3.11)
2πdν
dk =
c ( 3.12)
Figura 3.1
Distribuţia modurilor în spaţiul k. Fiecare mod este reprezentat printr-un
nod. Nodurile sunt dispuse într-o reţea paralelipipedică. Paralelipipedul
elementar, cel care se repetă în reţea, are muchiile de
⎛ 2π 2π 2π ⎞
lungimi ⎜ , , ⎟ . Pătura sferică de rază dk este marcată pe desen.
⎜L L L ⎟
⎝ x y z ⎠
Densitatea de stări posibile k este dată de numărul de noduri care intră

în pătura sferică.
Aşa cum poţi observa în figura 3.1. octantul (corespunzător valorilor

pozitive ale componentelor vectorului de undă) din sferei de rază k din
spaţiul vectorilor de undă conţine toate modurile până la frecvenţa
c
ν= k
2π ( 3.13)
Aria octantului din figură este

Radiaţia termică
1 1
⋅ Aria sferei = ⋅ 4π ⋅ k 2 ( 3.14)
8 8
şi porţiunea din pătura sferică de rază k şi grosime dk din octantul
considerat are volumul
π
Vpatura sferica = k 2 ⋅ dk . ( 3.15)
2
Poţi scrie numărul de moduri dN pe care porţiunea de pătură sferică le
conţine ca raportul dintre volumul acesteia şi volumul alocat unui mod
sub forma
π V
dN = ρ k ⋅ k 2dk = k 2dk
2 2π 2
( 3.16)
În consecinţă, conform relaţiilor (3.34), (3.35)numărul de moduri din
intervalul de frecvenţă dν în jurul frecvenţei ν este dat de
4π V 2
dN = ν dν
c3 ( 3.17)
Din relaţia de mai sus rezultă că numărul de moduri dintr-un interval de
frecvenţe este cu atât mai mare cu cât frecvenţa ν este mai mare,
respectiv cu cât lungimea de undă este mai mică.
Poţi folosi în paralel descrierea radiaţiei electromagnetice prin lungimi
de undă sau prin frecvenţe. Cele două mărimi sunt invers proporţionale
c
, λ = , unde c este viteza luminii în vid.
ν
Întrucât modurile a căror densitate a fost determinată pot exista sau nu,
cunoaşterea numărului de moduri posibile dN în intervalul de frecvenţă
nu este suficientă pentru calculul energiei pe unitatea de volum şi
interval de frecvenţă în cavitate.
3.3.2. Catastrofa ultravioletă
Una din primele încercări de analiză a puterii de emisie spectrală este

datorată lordului Reyleigh. El a încercat calculul energiei în interiorul
unei cavităţi paralelipipedice în care există unde luminoase. În
raţionamentul său a considerat radiaţia ca fiind construită dintr-un
număr mare de unde staţionare; fiecare undă staţionară era văzută ca
un mod al cavităţii. Apelând la teorema echipartiţiei energiei, fiecărui
mod – la echilibru termodinamic - îi corespunde o energie medie k BT .
În aceste ipoteze, calculul dă o emisivitate aflată într-un acord rezonabil
cu experimentele pentru lungimi de undă mari. La lungimi de undă mici,
Radiaţia termică
rezultatele teoretice cunoscute sub denumirea de catastrofa
ultravioletă sunt însă dezastruoase; întrucât la aceste lungimi de undă
numărul de moduri tinde la infinit, energia în această zonă spectrală
trebuie de asemenea să fie infinită. Rezultatul este complet nejustificat
de experimente. Introducând ipoteza cuantificării pentru energia
modurilor Planck a reuşit evitarea rezultatului necorespunzător descris
mai sus. Astfel, dacă pentru un oscilator nu pot exista decât energii de
tipul 0, hν, 2 hν, 3 hν, etc. excitarea unui mod cu energie mare este
improbabilă şi este eliminată “înghesuirea” energiei la frecvenţe mari.
3.3.3. Statistici
Pentru calcularea caracteristicilor oricărui sistem, este necesară

cunoaşterea stărilor energetice posibile ale acestuia şi probabilitatea de
realizare a acestor stări. Cele două caracteristici, spectrul de energie şi
funcţia de distribuţie (ocuparea nivelelor energetice) sunt independente.
Alegerea statisticii adecvate este - în problemele referitoare la sisteme
cu particule identice - o condiţie fundamentală. Se poate alege
întotdeauna una dintre cele trei statistici descrise succint în continuare.
Prima dintre aceste trei distribuţii, Fermi-Dirac, se aplică sistemelor de
particule identice care se supun principiului de excluziune Pauli
(conform căruia nu pot exista două particule pe o stare). Funcţia de
distribuţie pe nivelul energetic de energie E , depinde de parametrul
energie Fermi , E F şi este dată de :
1
fFD ( W ) = (W − E F ) ( 3.18)
e k BT
+1
În expresie, k B = 1,38 × 10 −23 J / 0 K este constanta lui Boltzmann.
La 0 0 K , sistemul de particule “ condensează” ocupând stările una
după alta începând de la energia cea mai de jos; întrucât pentru aceste
energii exponenţială din expresia de mai sus are argumentul − ∞ ,
probabilitatea de ocupare pentru stările de energie W < E F este –
conform relaţiei 3.18 egală cu unitatea. Probabilitatea de ocupare
pentru energii W > E F este nulă. La 0 0 K energia Fermi are deci o
semnificaţie foarte clară: ea este energia până la care toate nivelele
sunt ocupate şi peste care nici un nivel nu mai este ocupat.
Grafic, la 0 0 K funcţia de distribuţie Fermi este reprezentată de funcţia
treaptă trasată cu linie groasă din Figura 3.2.
Figura 3.2
Distribuţia Fermi-Dirac la 0 0 K şi la o temperatură T > 0 0 K
Radiaţia termică
La o temperatură T, pentru energia E F probabilitatea de ocupare
este 1/ 2 . Sistemul nu mai este “perfect condensat”; apar stări ocupate
peste nivelul Fermi şi stări libere sub acesta. Îndepărtarea de la
distribuţia de tip treaptă este cu atât mai evidentă cu cât temperatura
este mai ridicată.
Valoarea energiei Fermi este fixată de numărul de particule din sistem;
integrala funcţiei de distribuţie dă numărul total de particule distribuite.
A doua distribuţie, Bose-Einstein, se aplică sistemelor de particule
identice care nu se supun principiului de excluziune Pauli (pentru care
probabilitatea de ocupare a stărilor este nelimitată). Funcţia de
distribuţie pe nivelul energetic de energie W, depinde de parametrul
energie Bose , E B şi este dată de :
1
fBE ( W ) = (W −EB ) ( 3.19)
e k BT
−1
Ca şi în cazul distribuţiei Fermi energia E B se determină din condiţia ca
numărul de particulelor distribuite să fie egal cu numărul de particule din
sistem.
Ambele distribuţii trec – în cazul în care sistemul de particule identice
este foarte “rarefiat”, pentru energii mari şi deci probabilităţi de ocupare
mult mai mici decât 1 – în cea de a treia distribuţie, distribuţia Maxwell
Boltzmann. Funcţia de distribuţie pe nivelul energetic de energie W
este:
W
−
fMB ( W ) = f0 ⋅ e k BT
( 3.20)
Într-adevăr, dacă în numărătorii fracţiilor din expresiile (3.18) şi (3.19) ,
1 se poate neglija faţă de exponenţiale, ambele expresii trec în expresia
(3.20) cu un f0 corespunzător - de exemplu exp(E F / k B ⋅ T ) pentru
distribuţia Fermi.
Modurile radiaţiei electromagnetice sunt reprezentabile prin fotoni;
aceştia sunt particule identice care la 0 0 K pot condensa pe starea
fundamentală, E B = 0 . Este rezonabil să foloseşti în calculele
referitoare la energia stocată în radiaţia din cavitate statistica Bose
scrisă în forma :
1
f (W ) = W
( 3.21)
e k BT
−1
3.3.4. Legea Planck a radiaţiei

Cum este cunoscută existenţa a două polarizări distincte, ortogonale,
pentru fiecare mod, energia du stocată în cavitate pe unitatea de volum
în intervalul de frecvenţă dν este dată de
dW dN
du = = 2 ⋅f ⋅ ⋅ h ⋅ν ; ( 3.22)
V V
Ai în vedere că în relaţia anterioară 2 este determinat de existenţa a
două direcţii de polarizare pentru unda luminoasă, f este probabilitatea

Radiaţia termică
dN
de existenţă a modului, este numărul de moduri iar W = hν este
V
energia modului. În final vei obţine
8π h ν 3 dν
du = ⋅ hν ( 3.23)
c3
e k BT − 1
Poţi calcula în continuare densitatea puterii care ajunge la pereţii
cavităţii sau pe suprafaţa oricărei alte particule mici din interiorul
cavităţii aflată la echilibru termodinamic cu aceasta.
Cum energia provine de la ansamblul undă directă – undă reflectată
reprezentând unda staţionară, spre perete “vine” cu viteza c numai
jumătate din energia din cavitate; în unitatea de timp, pe unitatea de
suprafaţă vine energia du ⋅ c . Pentru o suprafaţă de arie A puterea care
ajunge sub unghiul θ curgând dintr-un unghi solid dΩ este jumătate din
densitatea de energie multiplicată cu viteza luminii şi cu raportul dintre
1 dΩ
unghiul solid considerat şi o emisferă adică du ⋅ c ⋅
2 2π
θ dΩ
Figura 3.3
Puterea care cade pe suprafaţa de arie A după unghiul θ faţă de

normala venind din unghiul dΩ este dată de
1 dΩ
dPν = c ⋅ du ⋅ A ⋅ cos θ ⋅ ( 3.24)
2 2π
În calcul vei considera premiza fluxului de radiaţie izotrop ceea ce este
corect în tratamentul cavităţii şi rămâne adevărat chiar pentru cazuri
unor cavităţi de formă oarecare. Pentru calculul puterii totale care vine
pe A de peste tot din cavitate, trebuie să integrezi contribuţiile tuturor
direcţiilor. Întrucât “ dreptunghiul elementar” din figură are laturile r ⋅ dθ
respectiv r ⋅ sin θ ⋅ dϕ rezultă că aria sa este
dS = r 2 ⋅ sin θ ⋅ dθ ⋅ dϕ ( 3.25)

Radiaţia termică
Figura 3.4
şi deci unghiul solid pe care îl determină are valoarea
dS
dΩ = = sin θ ⋅ dθ ⋅ dϕ ( 3.26)
r2
Astfel,
π
⎧
⎪ c dΩ c ⋅ A ⋅ du 2
⎪P = ∫2 ⋅ du ⋅
2π
⋅ A ⋅ cos θ =
4π ∫0 2π ⋅ sin θ ⋅ cos θ ⋅ dθ
⎨ ( 3.27)
⎪ c ⋅ A ⋅ du
⎪P ==
⎩ 4
Poţi scrie expresia puterii totală care cade pe unitatea de suprafaţă;
aceasta are expresia
P 2 ⋅ h ⋅ π ν 3 dν
dAT ,ν = = ⋅ hν ( 3.28)
A c2
e k BT − 1
Dependenţa de frecvenţă a raportului puterii la intervalul de frecvenţă
este cunoscută sub numele de lege Planck a radiaţiei
dAT ,ν 2 ⋅ h ⋅π ν3
= ⋅ ( 3.29)
dν c2 hν
e k BT
−1
Adesea dependenţa de mai sus este exprimată în funcţie de lungimea

de undă sub forma
dAT ,λ 1
= 2h c 2π ( 3.30)
dλ ⎛ hc ⎞
5 ⎜ λ ⋅k BT
λ ⋅ e − 1⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Legea Planck a radiaţiei reprezintă o victorie a fizicii teoretice moderne.
Dependenţa spectrală a intensităţii radiaţiei corpului negru prezisă
teoretic, coincide remarcabil de bine cu dependenţa spectrală
măsurată. Dependenţa de temperatură a spectrului emisiei, aşa cum
rezultă din modelare - este în excelentă concordanţă cu măsurările.
Radiaţia termică
Figura 3.5
În figura de mai sus este prezentată dependenţa (3.30) pentru câteva
temperaturi pentru care emisia de lumină în zona vizibilă a spectrului
este importantă
Studiind curbele din figura de mai sus se pot face următoarele
observaţii :
♦ Datorită aplicării distribuţiei Bose, probabilitatea de ocupare a
stărilor de energie mare scade dramatic; în aceste condiţii densitatea
de energie la energii mari ( lungimi de undă mici ) este mică. NU mai
apare catastrofa ultravioletă
♦ Se observă că ridicarea temperaturii produce deplasarea spre
lungimi de undă mici a maximului de emisie
♦ Se observă că ridicarea temperaturii conduce la creşterea puternică
a puterii emise de sursă (Această energie este aria de sub fiecare
curbă spectrală corespunzătoare unei temperaturi)
Corpul negru radiază lumină cu lungimi de undă distribuite într-un spectru

continuu. Poziţia maximului distribuţiei intensităţii ca funcţie de lungimea
de undă depinde numai de temperatura corpului negru. Cu cât
temperatura acestuia este mai mare cu atât lumina emisă este „mai
albastră”.

Radiaţia termică

După ce ai înţeles calculele destul de complicate care permit
explicarea aspectului spectrului radiaţiei corpului negru, şi le-ai
reţinut, trebuie să ai foarte clare urmările practice, imediate, ale
aplicării modelului corpului negru pentru surse de lumină termice.
1. Descrie pe scurt motivul pentru care în modelul Reyleigh

apare catastrofa ultravioletă.
2. Dacă sunt cunoscute numai modurile posibile pentru radiaţia

electromagnetică în echilibru cu o cavitate cu temperatura
dată se poate calcula distribuţia spectrală a energiei?
3. Scrie expresia distribuţiei Planck a radiaţiei corpului negru.
4. Un bec cu incandescenţă pare mai roşu decât Soarele. Decide

care dintre cele două surse de lumină are temperatura mai
ridicată.
5. Două becuri electrice cu filamente de wolfram au respectiv
Răspunsurile la întrebările testului se găsesc la pagina nr.88

Radiaţia termică
3.4. Proprietăţi generale ale radiaţiei corpului negru
Ai găsit legea Planck a radiaţiei raţionând asupra unei cavităţi ideale,
paralelipipedice, având pereţi fără pierderi. În continuare vei generaliza
situaţia.
Utilizând principiile generale ale echilibrului detaliat, îţi vei explica
următoarele fapte :
♦ emisivitatea unui corp negru este egală absorbtivitatea lui la toate
frecvenţele şi toate unghiurile.
♦ Radiaţia este izotropă şi independentă de poziţia în cavitate.
♦ Legea radiaţiei este adevărată pentru orice regiune închisă de formă
arbitrară, cu unica restricţie ca, pereţii şi obiectele din cavitate să aibă
aceeaşi temperatură.
Pentru început imaginează-ţi o situaţie în care în cavitatea de care te-ai

ocupat la paragrafele anterioare este introdusă o mica particulă
capabilă să absoarbă complet la toate frecvenţele. Dacă particula este
la echilibru termodinamic cu pereţii, conservându-şi temperatura, este
necesar ca energia absorbită de particulă să fie reemisă ; în caz
contrar, temperatura particulei variază. Imaginează-ţi că particula se
mişcă în cavitate. Întrucât energia pe care o radiază este funcţie numai
de temperatură, trebuie ca şi energia incidentă să fie independentă de
poziţie căci altfel, temperatura particulei s-ar schimba atunci când îşi
schimbă poziţia –contrazicând astfel condiţia de echilibru. Rezultă deci
că în interiorul cavităţii câmpul radiaţiei este constant, izotrop.
Presupune acum că particula are o emisivitate subunitară (emite mai
puţină radiaţie decât câtă primeşte). Pentru a menţine temperatura
constantă, este necesar ca reflexia unei părţi a radiaţiei incidente să
balanseze emisia mai scăzută a particulei. Se impune deci ca:
emisivitatea = absorbtivitatea =(1 – reflectivitatea). ( 3.31)
Imaginează-ţi că poţi dispune paravane sau de filtre de frecvenţe în
jurul particulei de probă. Dacă plasezi un filtru în jurul particulei şi dacă
emisivitatea şi absorbtivitatea particulei ar fi diferite pentru frecvenţa
care trece prin filtru, (oricare ar fi aceasta), temperatura particulei de
probă ar varia. Iţi explici astfel că radiaţia este izotropă şi că egalitatea
emisivităţii şi absorbtivităţii are loc la toate frecvenţele şi toate unghiurile
de incidenţă faţă de suprafaţă.
Proprietăţile
radiaţiei
corpului
negru nu
depind de
forma
acestui corp
Figura 3.6

Radiaţia termică
Poţi să-ţi imaginezi cavitatea ca fiind cuplată printr-un mic orificiu cu o a
doua cavitate de formă arbitrară şi cu pereţi de emisivitate oarecare,
totul menţinut la o temperatură constantă T ca în Figura 3,6, Înserând
filtre de unghi, de frecvenţă, sau de polarizare între cele două cavităţi
rezultă că, în cele două cavităţi, radiaţia trebuie să aibă strict aceleaşi
caracteristici (frecvenţă, polarizare, distribuţie unghiulară). Altfel, cea
de-a doua cavitate ar absoarbe sau ar pierde energie, ceea ce ar
conduce din nou la violarea condiţiei de echilibru termic. Argumentaţia
rămâne validă şi dacă se admite deschiderea spre exterior a cavităţii.
Argumentarea anterioară te conduce la o concluzie extrem de
importantă :
O suprafaţă cu emisivitate ε, menţinută la temperatura T emite energie
chiar în absenţa unei radiaţii incidente, la o rata care este egala cu rata
cu care este absorbită energia ce cade asupra ei atunci când este
dispusă într-un câmp de radiaţie.
Caracteristicile importante ale radiaţiei emise de un corp menţinut la o
temperatură dată sunt:
• poziţia maximului emisiei
• dependenţa de temperatură a fluxului de lumină emis.
3.4.1. Legea Stefan Boltzmann
Ai găsit că puterea totală absorbită de un corp cu emisivitate izotropă şi

cu aria A are expresia (3.29) şi poţi scrie puterea emisă de aceasta sub
forma
dET ,ν 2 ⋅ h ⋅π ν3
=ε⋅ ⋅ ( 3.32)
dν c2 hν
e k BT
−1
Integrând după frecvenţe relaţia (3.32), se obţine ( pentru emisivitatea
integrală P, independentă de frecvenţă):
2π h ε A ∞ ν 3dν
P=
c2 ∫0 hν ( 3.33)
e k BT − 1
Admite că
∞
x 3dx π 4
∫0 e x − 1 = 15 . ( 3.34)
Dacă rescrii relaţia (3.32) sub forma

2π h ε A ∞ ⎛ k B ⋅ T ⎞ (hν / k B ⋅ T ) d (hν / k B ⋅ T )
4 3
P=
c2 ∫0 ⎜⎝ h ⎟⎠ ⋅ hν
( 3.35)
e k BT
−1
şi ţii seama de (3.33)
⎧ 4
2π hε A ⎛ k BT ⎞ π 4 ⎛ 2 π 5 k B4 ⎞ 4
⎪P = ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ = A ⋅ ε ⋅ ⎜⎜ 2 3 ⎟
⎟ ⋅T
⎨ c2 ⎝ h ⎠ 15 ⎝ 15c h ⎠ ( 3.36)
⎪
⎩P = A ⋅ ε ⋅ σ ⋅ T
4
Expresia (3.36) îţi permite să scrii – pentru puterea emisă de unitatea

de suprafaţă a unui corp – expresia
Radiaţia termică
P
E= = ε ⋅ σ ⋅T 4 ( 3.37)
A
Relaţia (3.37) care stabileşte legătura dintre puterea emisă de unitatea
de suprafaţă şi puterea a 4-a a temperaturii, este cunoscută ca legea
Stefan-Boltzmann.
3.4.2. Legea Wien a deplasării
În reprezentarea grafică din figura 3.5 poţi să identifici existenţa unui

maxim al dependenţei spectrale a intensităţii radiaţiei emise pentru
oricare temperatură. Dacă înlocuieşti valorile constantelor din expresia
(3.30), aceasta capătă forma
dAT ,λ 1
= const W ⋅ cm −2 ⋅ μm −1 ( 3.38)
dλ λ ⋅ (e
5 14390 / λ ⋅T
− 1)
Dacă notezi
14390
=x ( 3.39)
λ ⋅T
relaţia (3.38) devine
dAT ,λ x5
= cons tan t ( 3.40)
dλ (e x − 1)
Maximul expresiei se obţine din anularea derivatei adică din ecuaţia
transcendentă
⎛ x⎞ x
⎜1 − ⎟ ⋅ e = 1 ( 3.41)
⎝ 5⎠
Soluţia ecuaţiei (3.41) este
x ≈ 4,965 ( 3.42)
Valoarea maximă a intensităţii în spectrul radiaţiei corpului negru apare
– pentru temperatura T- la lungimea de undă λm , care satisface
condiţia
h⋅c
λm ⋅ T = = 2897 μm ⋅ K ( 3.43)
4,965 ⋅ k B
Formula (3.43) este cunoscută sub numele de lege a deplasării a lui
Wien. Poţi să rezumi această lege în observaţia că o creştere a
temperaturii corpului care emite radiaţie produce o scădere a lungimii
de undă a maximului emisiei.

Radiaţia termică
1. Gândeşte-te la luminescenţa Soarelui şi a unui bec electric

Pentru fiecare scrie care sunt fenomenele elementare de
excitare şi dezexcitare responsabile de apariţia luminii.
2. Identifică cele trei informaţii esenţiale necesare calculării

distribuţiei spectrale a radiaţiei termice
3. Descrie legătura dintre calităţile absorbante şi cele emisive ale

corpurilor
4. Scrie puterea temperaturii absolute proprii de care depinde

cantitatea de energie radiată de un corp negru
5. Rezumă legătura dintre maximul distribuţiei spectrale a puterii

emise de o sursă termică de lumină şi temperatura sa
absolută.
Răspunsurile la întrebările testului se găsesc la pagina nr.88
3.5. Surse termice de lumină

Pentru oameni, sursele termice au fost întotdeauna principalele surse
de lumină. Cu câteva excepţii( fulgerele, licurici şi altele câteva de
acelaşi tip) oamenii n-au văzut până în secolul trecut alte surse de
lumină.
Toate sursele termice de lumină sunt asimilabile unor corpuri negre.
Caracteristicile radiaţiei emise de sursele termice de lumină sunt cele
ale radiaţiei emise de corpul negru

Radiaţia termică
3.5.1. Soarele
Nu poţi să nu recunoşti că cea mai vizibilă sursă termică de lumină este

Soarele. Se cunosc stele de 10 5 ori mai strălucitoare decât Soarele şi
altele de 10 4 ori mai întunecate. .
Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ şi singura pentru
care fenomenele de suprafaţă şi din atmosferă pot fi urmărite direct. La
începutul secolului trecut s-a emis ipoteza că sursa aparent inepuizabilă
de energie din Soare este o succesiune de reacţii termonucleare
cunoscută sub numele de ciclu Bethe ( H.Bethe, 1937). Aceste reacţii
sunt:
⎧ 12C + 1H →13 N + γ
⎪ 13 +
⎪ N → C + e + neutrino
13
⎪ 13C + 1H →14 N + γ
⎪
⎨ 14 1 ( 3.44)
⎪ N+ H→ O + γ
15
⎪ 15O →15 N + e − + neutrino

⎪
⎪⎩ 15 N + 1H →12 C + 4 He
Efectul acestui ciclu este, de fapt, transformarea a 4 nuclee de

hidrogen într-un nucleu de heliu. Reacţie este catalizată de carbon.
Ciclul eliberează 4 × 10 −12 J pentru fiecare atom de heliu format. Din
punct de vedere al emisiei de lumină, Soarele este echivalent unui corp
negru cu temperatura de 6000K.
Din măsurări astronomice şi de mecanică se ştie despre Soare că:

♦ Este una din cele 1011 stele ale galaxiei noastre
♦ Are masa de 1,99 × 10 30 kg
♦ Este sferic şi are raza de 6,96 × 10 8 m
♦ Se află la 1,49 × 1011 m de Pământ şi la ~ 3 × 10 20 m de nucleul
galactic
Pentru a ajunge la suprafaţa Pământului, lumina Soarelui trebuie să

străbată atmosfera, un mediu optic neomogen, relativ opac, cu indice
de refracţie variabil.
Ca urmare, distribuţia spectrală a puterii radiante solare la nivelul mării
este diferită de distribuţia spectrală a puterii radiante a corpului negru
de 6000K mai ales datorită absorbţiei selective datorate gazelor din
atmosferă.
Pe curba din figura de mai jos poţi observa marcaje care indică poziţiile
spectrale ale benzilor de absorbţie datorate ozonului, oxigenului, apei şi
bioxidului de carbon din atmosfera terestră.

Radiaţia termică
Figura 3.7
Distribuţia spectrală a puterii radiaţiei solare la nivelul mării. În zonele marcate
apare absorbţie datorată substanţei cu numele scris deasupra săgeţii.
Punctele din graficul de mai jos reprezintă date ale măsurătorilor
efectuate asupra radiaţiei solare de fond de către satelitul
COBE(Cosmic Background Explorer) , iar linia continuă este curba dată
de legea lui Planck pentru o temperatură de 2,735±0,06 K
Figura 3.8
Hiperbola ce trece prin maximele curbelor corespunde legii lui Wien
Figura 3.9

Radiaţia termică
3.5.2. Lămpile cu incandescenţă .
În becurile electrice obişnuite un filament de wolfram prin care trece un

curent electric se încălzeşte la o temperatură ridicată .
Emisivitatea wolframului este aproape constantă; distribuţia energetică
a radiaţiei emise este practic identică aceleia a corpului negru ideal aflat
la aceeaşi temperatură.
Lumina considerată naturală pentru ochiul uman este lumina Soarelui.

Aceasta este – practic - lumina emisă de un corp negru aflat la
temperatura de 6000K. Lumina provenită de o altă sursă de radiaţie
termică cu temperatură mai scăzută decât aceea a Soarelui este
percepută ca nenaturală –mai roşie – deoarece maximul emisiei
deplasat spre infraroşu, corespunzător temperaturii sursei.
Randamentul luminos al unei surse este raportul dintre energia radiată

de obiect în întreg spectrul şi energia radiată în porţiunea vizibilă a
spectrului.
Aşa cum ai dedus mai sus, cu cât temperatura unui corp este mai
scăzută, cu atât energia emisă de acesta în spectrul vizibil este mai
puţină . Randamentul luminos al unei surse este deci cu atât mai mare
cu cât temperatura sa este mai ridicată.
Cerinţa este uşor de emis dar greu de realizat. Corpurile încălzite se

topesc şi se evaporă. La temperaturi destul de mari metalele se
evaporă . Uşoara înnegrire pe care ai observat-o pe interiorul balonului
de sticlă a unui bec electric îndelung folosit , este un foarte subţire strat
de metal provenit din evaporarea filamentului. Temperatura ridicată
facilitează reacţiile de oxidare astfel că filamentele „ard” în aer. Din
acest motiv, în bulbul de sticlă al becului trebuie introdus un gaz inert
(de regulă argon) cu care metalul filamentului să nu reacţioneze chimic.
În plus, orice obiect care nu este izolat termic pierde căldură nu numai
prin radiaţie ci şi prin conducţie sau convecţie. Căldura „curge” de la
filamentul becului prin obiectele solide cu care acesta este în contact.
Căldura curge de asemenea de la filament la bulbul de sticlă al becului
prin convecţia în gazul care înconjoară filamentul.
Pierderile de căldură prin conducţie sunt proporţionale cu diferenţa de
temperatură dintre punctele între care apare fluxul de căldură.
Minimizarea pierderilor de căldură ar cere deci ca temperatura
filamentului să fie cât mai apropiată de temperatura mediului.
Înregistrezi contradicţia dintre cele două tipuri de cerinţe; o armonizare
rezonabilă a cerinţelor conduce la realizarea tehnică a unui bec electric
cu viaţă destul de lungă şi cu randament luminos rezonabil.
Pentru becurile cu filament de wolfram, pentru care nu este cu putinţă
depăşirea unei temperaturi de 3000K fără a scurta dramatic viaţa
becului, maximul emisiei este centrat la 1μ. În spectrul vizibil
(0,4μm ÷ 0,7μm ) este emisă numai 8% din energia radiată.
Randamentul luminos care ar fi de 37% la 6000K descreşte rapid cu
temperatura. El este de numai 6,5% la 2800K şi de 3,5% la 2500K.
În termeni de fotometrie, randamentul luminos al unui bec este de 17
lumeni/watt la 2800K.

Radiaţia termică
Figura de mai jos prezintă curbele distribuţiei spectrale ale corpurilor
negre la câteva temperaturi. În imagine este prezentată zona vizibilă a
spectrului de emisie.
Figura 3.10
Ca să poţi clasifica becurile este important să ştii care sunt unele din
caracteristicile termice ale materialelor din care se fac filamentele.
Aceste materiale trebuie sa fie „greu fuzibile” - să se topească doar la
temperaturi foarte mari. De asemenea, pentru a nu opaciza para
becului şi pentru a nu se subţia filamentul, ele trebuie să se evaporeze
foarte lent – adică să aibă presiuni de vapori scăzute. În plus,
caracteristicile lor emisive trebuie să le facă foarte asemănătoare
corpurilor negre. Materialele care intră în discuţie sunt:
♦ platina,
♦ osmiul,
♦ carbonul şi
♦ wolframul(tungstenul).
Istoric vorbind, primele becuri aveau filamente de cărbune din fibră de
bambus. Becurile cu filament de platină sunt foarte bune dar nepractice
din motive de preţ. Materialul care s-a impus este wolframul.
Caracteristicile de interes ale a materialelor greu fuzibile, folosite pentru
producerea de filamente sunt prezentate în figura de mai jos.
Figura 3.11

Radiaţia termică
Din motive de culoare dar mai ales din motive de randament,
temperatura filamentului unui bec trebuie să fie cât mai mare. Limitarea
temperaturii de funcţionare nu este impusă de temperatura de topire ci
de presiunea de vapori. Creşterea evaporării la suprafaţa
incandescentă a filamentului are două consecinţe dramatice:
♦ apariţia pe globul becului a unui strat opac de metal condensat –
ceea ce conduce la scăderea randamentului luminos
♦ ruperea filamentului adică moartea becului. Evaporarea produce
subţieri locale ale filamentului. Zonele de filament care rămân cu
secţiune mai mică datorită evaporării, au rezistenţă electrică mai mare
şi se încălzesc mai mult decât zonele cu secţiuni mai mari când sunt
străbătute de un acelaşi curent electric. Prin urmare se încălzesc mai
tare şi se evaporă din ce în ce mai rapid. O „gâtuitură” a filamentului
conduce într-un timp scurt la retezarea acestuia.
Caracteristicile wolframului , aşa cum apar în figură, explică alegerea

acestuia ca material al filamentelor lămpilor cu incandescenţă. Blocarea
evaporării se face şi prin introducerea în globul becului a unui gaz inert,
de regulă argon.
3.5.3. Becuri cu halogenuri
Creşterea randamentului luminos necesită creşterea temperaturii ceea

ce duce la creşterea vitezei de evaporare şi deci la scăderea vieţii
becului.
Spre deosebire de becurile obişnuite care au para din sticlă încălzită
puţin peste 100 0 C , becurile cu halogen au pară de cuarţ care atinge
400 0 C şi filamentul încălzit până la 3200K. Blocarea evaporării
filamentului se realizează prin utilizarea procedurii descrise în
continuare.
În interior, becul conţine o halogenură a metalului filamentului( de
exemplu iodură sau bromură de wolfram pentru un bec cu filament de
wolfram) Această substanţă este în stare de vapori la temperatura
peretelui globului şi se descompune la temperatura filamentului.
Moleculele de metal care părăsesc filamentul reacţionează cu
halogenul şi produc halogenură, rămânând în stare de vapori în
vecinătatea peretelui globului. Când ajunge în dreptul filamentului,
halogenura se descompune redepunând metalul pe filament şi –în tot
cazul - menţinând o presiune de vapori de metal suficient de mare
pentru a bloca evaporarea filamentului. În acest mod filamentul nu se
mai evaporă deşi se află la o temperatură ridicată. Astfel creşte viaţa
filamentului.
3.6. Aplicaţie - Bec electric subtensionat

Încearcă să rezolvi problema propusă mai jos. Eventual, trage cu coada
ochiului la rezolvarea propusă la pagina 85

Radiaţia termică
Rezistenţa unui bec electric este de 1600 Ω la temperatura camerei. Puterea

becului este de 15W la 220V şi de 3,7W la 100V. Determină şi reprezentă grafic
tensiunea pe bec în funcţie de temperatura absolută a filamentului său în domeniul
de temperaturi între 1000K şi 3000K. Neglijează pierderile de căldură datorate
conducţiei. Presupune că rezistenţa becului depinde linear de temperatură în
domeniul temperaturilor considerate.
3.7. Lucrare de laborator - Verificarea experimentală

a legilor radiaţiei termice
Partea 1-a
O sursă cu incandescenţă emite radiaţie datorită dezexcitării

electronilor, a căror excitare s-a realizat datorită vibraţiei termice a
moleculelor ce compun respectiva sursa.
Lumina emisă are un spectru continuu pentru care distribuţia spectrală
şi puterea totală sunt dependente de temperatura absolută a suprafeţei
sursei şi de emisivitatea acesteia.
Sursa cu incandescenţă comună este becul cu incandescenţă. Surse
cu incandescenţă mai sunt:
• becurile cu filament incandescent, cu pară de cuarţ şi
halogen;
• surse de radiaţie în infraroşu cu carbura de siliciu.
Legile care descriu sursele de lumină cu incandescenţă – pentru cazul
emisivităţii unitare sunt cunoscute ca legi ale corpului negru. Un corp
negru ideal este un corp complet opac şi fără reflexie în raport cu toate
direcţiile şi la toate lungimile de undă ale radiaţiei; el radiază uniform în
toate direcţiile, iar radianţa spectrală are expresia
hc
λ ⋅k BT
Beλ = 2c hλ (e
2 −5
− 1) −1W ⋅ cm −3 sr −1 ( 3.44)
în care Beλ (radianţa spectrală) este fluxul de energie pe unitatea de

suprafaţă pe unitatea de timp şi unitatea de unghi solid emis în unitatea
de interval spectral, iar λ este lungimea de undă a radiaţiei emise.
Constantele care apar în expresie sunt:
c = 3 ⋅ 10 8 m s viteza luminii
−34
h = 6.63 ⋅ 10 J s constanta Planck
−23
k B = 1.34 ⋅ 10 J K constanta Boltzmann
T semnifică temperatura absolută a corpului negru pentru care se scrie
relaţia (3.44).
Expresia (3.44) poate fi scrisă pentru a da dependenţa de frecvenţa ν a
radiaţiei

Radiaţia termică
2hν 3 1
Beν = Wm 2sr −1s ( 3.45)
c2 hν
e −1
k BT
Expresiile (3.44) şi (3.45) sunt cunoscute - indiferent de formă - sub
numele de lege a radiaţiei a lui Planck.
Valoarea maximă a radiaţiei spectrale ca funcţie de lungimea de undă
se obţine din condiţia de maxim dB dλ = 0 şi se realizează pentru o
lungime de unda λ M care este corelată cu temperatura corpului negru
prin relaţia:
λMT = 2897μmK ( 3.46)
Relaţia (3.46) este cunoscută sub numele de legea deplasării a lui

Wien.
Din integrarea relaţiei (3.44) pe tot domeniul lungimilor de undă, se
obţine relaţia
2π 4 k 4 4
Be = T = σ ⋅ T 4 ⋅ Wcm − 2 sr −1 ( 3.47)
15θ h
2 3
cunoscută sub numele de lege Stefan-Boltzmann.
Scopul lucrării
În cadrul lucrării vei reprezenta grafic cu ajutorul calculatorului legile

care descriu sursele de lumină necoerentă cu incandescenţă. Evident,
vei face reprezentări pentru sursele ideale cu emisivitate unitară. Vei
interpreta rezultatele obţinute.
Modelările tale se vor referi la temperaturi ale corpului negru analoge
temperaturilor de funcţionare ale unor surse de lumina uzuale aşa cum
sunt ele prezentate în tabelul din figura 3.12.
Nr Sursa Temperatura
S1 Aluminiu la punctul de topire 932K
S2 Sursa de radiaţie infraroşie cu carbura de 1200K

siliciu (SiC)
S3 Fier la punctul de topire 1803K
S4 Bec standard 2560K
S5 Bec cu halogen 3200K
S6 Soarele 6000K
Figura 3.12
Modul de lucru
1. Reprezintă distribuţia spectrală a surselor S1-S6 în domeniul

0.1÷100 μm, utilizând relaţia
1.4338⋅10 4
B = 3.745 ⋅ 10 4 λ−5 (e λT
− 1) W / cm 2 μ ⋅ m ( 3.48)
Radiaţia termică
care dă distribuţia spectrală a radiaţiei unui corp negru ca flux de
radiaţie provenit de la unitatea de arie a sursei, emis într-o emisferă. În
relaţie, λ este lungimea de undă exprimată în μm iar T este temperatura
absoluta exprimată în K.
Reprezentarea grafică pe care o vei face va fi semilogaritmică ;vei
utiliza ln(λ) pe axa Ox.
Pe aceeaşi figură vei reprezenta B = f (ln λ ) cu T ca parametru, pentru
temperaturile specifice surselor S1-S6.
2. Reprezintă distribuţia spectrală de la punctul 1 pentru
domeniul vizibil (400-700nm); Vei comenta rezultatele de la punctul 1 şi
2.
3. Reprezintă dependenţa de temperatură a energiei
emise în tot spectrul (legea Stefan-Boltzman)
m
Be = 5.67 ⋅ 10 −12 T 4 ( ) ( 3.49)
cm 2
În reprezentare, vei utiliza domeniul de temperatura 500÷600K. Vei
integra grafic relaţia (3.48) în domeniul (400÷700nm)
4. Utilizând relaţia (3. 49), calculează randamentul
luminos al surselor S1-S6.
5. Reprezintă randamentul luminos ca funcţie de
temperatură
6. Reprezintă grafic (în domeniul de temperaturi
800K÷6000K), dependenţa de temperatură a lungimii de undă
corespunzătoare maximului emisiei.
2897
λM = (μm).
T
Comentează rezultatul.
Partea a 2-a
Scopul lucrării
Vei face un studiu calitativ al randamentului luminos al unui bec cu

incandescenţă ( bec de automobil). Vei proceda conform indicaţiilor de
mai jos. Vei trata cu grijă problema izolării electrice a sistemului de
măsură. Nu vei avea în cursul măsurărilor temperaturi mai mari cu mai
mult de 100C faţă de temperatura camerei.
Modul de lucru
Într-un calorimetru cu capac transparent şi cu pereţii vasului

calorimetric perfect transparenţi cu perfect reflectanţi, vei introduce o
cantitate cunoscută de apă. Vei introduce în vasul calorimetric para
unui bec de 10W şi 12 volţi. Vei izola cu mare grijă becul, fasungul
becului şi firele de legătură . Vei alimenta becul de la un acumulator. 1.
Lasă becul să funcţioneze până când temperatura apei din vasul
calorimetric creşte cu 50C. În cursul experimentului vei nota valoarea
tensiunii U, care cade pe filamentul becului şi valoarea intensităţii
curentului I, care trece prin filament. Vei măsura timpul în care s-a
produs încălzirea apei .

Radiaţia termică
2. Repetă măsurarea folosind de data aceasta un bec de acelaşi tip cu
cel folosit în primul experiment, dar având para complet înnegrită.
În primul experiment căldura care a produs încălzirea apei este
diferenţa dintre energia electrică
W electric = UIt ( 3.50)
şi energia care a ieşit sub formă de lumină din apa calorimetrului.

În cel de-al doilea experiment, toată energia electrică este folosită la
încălzirea apei pentru că de această dată nu mai există disipare de
energie prin radiaţie luminoasă.
3. Folosind măsurările pe care le-ai făcut, determină randamentul
luminos al becului.
4. Folosind rezultatele calculului de randament luminos ca funcţie de
temperatură, aşa cum au fost făcute în prima parte a lucrării de
laborator, determină temperatura filamentului becului asupra căruia ai
făcut măsurările.
5. Descrie sursele de eroare în calculul propus.
3.8. Răspunsuri
3.8.1. Sugestie de soluţie la problema „Bec electric subtensionat”
Căldura apărută datorită efectului Joule rămâne - în parte - în filament

producând ridicarea temperaturii acestuia; o altă parte este disipată
către mediul în care becul se află.
La creşterea temperaturii rezistenţa filamentului creşte şi, la o tensiune
dată, cantitatea de căldură Joule apărută în unitatea de timp începe să
scadă; temperatura filamentului continuă să crească dar procesul este
mai lent.
Căldura poate fi disipată de la filament către mediu prin convecţie,
conducţie şi radiaţie.
Întrucât în interiorul becului convecţia este neglijabilă iar conducţia
poate fi neglijată conform enunţului, singura modalitate de disipare a
energiei este disiparea prin radiaţie. Conform legii Stefan-Boltzmann
energia radiaţiei emise este proporţională cu puterea a patra a
temperaturii absolute a emiţătorului. Pe măsura creşterii temperaturii
filamentului, energia radiată creşte şi în momentul în care puterea
electrică (în scădere) egalează puterea disipată prin radiaţie(în
creştere) se atinge o stare staţionară în care temperatura filamentului
este constantă şi toată căldura Joule nou apărută este disipată prin
radiaţie.
În cele două stări descrise în enunţ, filamentul are temperaturile T1

respectiv T2 . Dacă α este coeficientul termic al rezistenţei filamentului,
rezistenţa electrică a acestuia la cele două temperaturi este respectiv:
⎧R 2 = R 0 (1 + α (T2 − T0 ))
⎨ ( 3.51)
⎩R1 = R 0 (1 + α (T1 − T0 ))
Energia electrică intrată în bec în unitatea de timp, transformată în
energie termică şi disipată prin radiaţie este – pentru cele două situaţii:

Radiaţia termică
⎧ U 2
U 2
⎪ P1 = =
1 1
⎪ R1 R0 [1 + α (T1 − T0 )]
⎨ 2
( 3.52)
⎪P = U 2 = U 22
⎪ 2
⎩ R2 R0 [1 + α (T2 − T0 )]
Pentru puterea disipată se poate scrie

⎧⎪P1 = σ ⋅ T14
⎨ ( 3.53)
⎪⎩P2 = σ ⋅ T24
σ fiind un coeficient de proporţionalitate.

Din relaţiile generale
U2
P= ( 3.54)
R0 [1 + α (T − T0 )]
şi
P = σ ⋅T 4 ( 3.55)
rezultă că dependenţa cerută
U = T 4 ⋅ σ ⋅ R0 ⋅ [1 + α (T − T0 )] ( 3.56)
între tensiune şi temperatură este determinată de constantele de

material σ şi α care trebuie găsite utilizând relaţiile date mai sus.
Sistemul acestora se poate rescrie sub forma:
⎧ ⎛ U 12 ⎞
⎪ 1α (T − T0 ) = ⎜⎜ − 1⎟⎟ = a1
⎪ ⎝ P1 R0 ⎠
⎪
⎪α (T2 − T0 ) = ⎛⎜ U 2 − 1⎞⎟ = a 2
2
⎪⎪ ⎜PR ⎟
⎝ 2 0 ⎠
⎨ ( 3.57)
⎪ 4 P
1 b
T
⎪ 1 4 = =4 1
⎪ σ σ
⎪ 4 P
b
⎪T2 = 2
=4 2
⎪⎩ 4
σ σ
Dacă se consideră T0 = 273K şi dacă se utilizează datele problemei
rezultă că
⎧a1 = 1,0167
⎪a = 0,6892
⎪ 2
⎨ ( 3.58)
⎪b1 = 1,9680 ⋅ (W )
14
⎪b = 1,3869 ⋅ (W )1 4
⎩ 2
1 1
În necunoscutele x = respectiv y = , T1 şi T2 sistemul (3.57) se
α 4
σ
scrie

Radiaţia termică
⎧T1 − T0 = a1 ⋅ x
⎪T − T = a ⋅ x
⎪ 2 0 2
⎨ ( 3.59)
⎪T1 = b1 ⋅ y
⎪⎩T2 = b2 ⋅ y
sau, eliminând temperaturile

⎧b1 ⋅ y − a1 ⋅ x = T0
⎨ ( 3.60)
⎩b2 ⋅ y − a 2 ⋅ x = T0
Prin rezolvarea sistemului (3.60) se obţin soluţiile:
b2 − b1
x = T0 ( 3.61)
b1a2 − b2 a 1
şi respectiv
a 2 − a1
y = T0 ( 3.62)
b1 a 2 − b2 a 1
de unde,
1 b1 a 2 − b2 a 1
α= ( 3.63
T0 b2 − b1
şi
4
⎛ 1 b1 a 2 − b 2 a 1 ⎞
σ = ⎜⎜ ⎟⎟ ( 3.64)
⎝ T0 a 2 − a1 ⎠
Valorile calculate sunt:
α = 0,344 ⋅ 10 −3 K −1; σ = 1,385 ⋅ 10 −13 W ⋅ K −4 ; T1 = 3225K ; T2 = 2273K
Cu valorile determinate dependenţa cerută devine:
2
T2 ⎛ b a − b2 a 1 ⎞ T − T0 ⎛ b1 a 2 − b2 a 1 ⎞
U= 2 R0 ⎜⎜ 1 2 ⎟⎟ 1+ ⎜⎜ ⎟⎟ ( 3.65)
T0 ⎝ a 2 − a1 ⎠ T0 ⎝ b 2 − b1 ⎠
sau
(
U = T 2 ⋅ 1,385 ⋅ 10 −13 ⋅ 1600 1 + 0,344 ⋅ 10 −3 (T − 273) ) ( 3.66)
Dependenţa tensiunii de temperatura absolută , prezentată în figură,

este ceva mai rapidă decât o dependenţă parabolică; temperatura de
sub radical aduce o contribuţie care, în domeniul considerat este destul
de importantă.
Curba punctată din figură dă dependenţa de temperatură a tensiunii la
neglijarea termenului de sub radical care conţine dependenţa de
temperatură a rezistenţei.

Radiaţia termică
Figura 3.13
Dependenţa de temperatură a tensiunii pe bec; linia punctată dă
dependenţa aproximativă, parabolică, neglijând dependenţa de
temperatură a rezistenţei.
3.8.2. Răspunsuri la testele de autoevaluare
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree33..11 --R

1.
Soarele Fulgerul
Becul Licurici
Lumânare Tubul de neon
Flacăra lămpii cu petrol Tuburile pentru reclame
luminoase
2.
Tubul de raze X Soarele
Telecomanda Focul de tabără
Cuptorul cu microunde Pointer-ul cu laser
Telefonul celular Led-ul

Radiaţia termică

1.Ocuparea modurilor este considerată egal probabilă
2. Nu. Trebuie cunoscută ocuparea modurilor posibile şi energia

fiecărui mod
3. Relaţia 3.30
4. Soarele
5. Becul de putere mai mare

1. Pentru Soare injecţia energiei (excitarea) se face datorită

reacţiei termonucleare; dezexcitarea este termică. Pentru bec
excitarea se face prin efect Joule; dezexcitarea este termică.
2. Tipurile posibile de moduri, probabilitatea lor de ocupare,
energia fiecăruia.
3. De regulă corpurile absorb puternic acolo unde emit
puternic.
4. Puterea temperaturii absolute proprii de care depinde
cantitatea de energie radiată de un corp negru este 4.
5. Produsul lungimii de undă a maximului distribuţiei spectrale
a puterii emise de o sursă termică de lumină şi temperatura sa
absolută este constant.

Radiaţia termică
3.9. Termeni şi expresii cheie. Legi cheie. Formule cheie

Radiaţie termică
Putere de emisie; putere de absorbţie; putere de
reflexie
Corp negru
Moduri
Distribuţie spectrală a corpului negru
Catastrofă ultravioletă
Distribuţie Fermi-Dirac; distribuţie Bose-Einstein;
distribuţie Maxwell-Boltzmann
Surse termice de lumină
Legi cheie
Legea Prevost
Legea Kirchoff
Legea Planck a radiaţiei
Legea Stefan Boltzmann
Legea Wien a deplasării
Formule cheie
dAT ,ν 2 ⋅ h ⋅π ν3
= ⋅
dν c2 hν
e k BT
−1
dAT ,λ 1
= 2h c 2π
dλ ⎛ λ ⋅hkcT ⎞
λ ⋅ ⎜ e B − 1⎟
5
⎜ ⎟
⎝ ⎠
P
E= = ε ⋅ σ ⋅T 4
A
h⋅c
λm ⋅ T = = 2897 μm ⋅ K
4,965 ⋅ k B

Radiaţia termică
3.10. Lucrare de verificare 2
Fiecare din aceste probleme îşi are răspuns în materialul expus în
această Unitate de învăţare. Pentru detalii suplimentare sau lămuriri,
consultă Bibliografia sau contactează autorii la adresele de e-mail
oferite în Introducere.
Răspunsurile corecte la această lucrare nu trebuie să depăşească două
pagini A4.
Trimite tutorelui soluţiile pe care le consideri corecte.
1. Explică ce înţelegi prin mod al radiaţiei electromagnetice
2. Determină legătura dintre energia Fermi şi numărul de particule

ale unui sistem de fermioni
3. Descrie corpul negru
4. Scrie legea Planck a radiaţiei în funcţie de lungimea de undă a

radiaţiei
5. Rezumă legea Wien
6. Scrie legea Stefan Boltzmann. Ai grijă să scrii corect puterea

temperaturii din expresie
7. O suprafaţă este în echilibru cu radiaţia corpului negru

corespunzătoare temperaturii de 300K. Determină care este
puterea emisă de suprafaţă.
8. Pentru suprafaţa din problema de mai sus determină lungimea

de undă a maximului emisiei de radiaţie.
9. Soarele văzut de pe Pământ are diametrul unghiular de 9,3

miliradiani . Dacă admiţi că el poate fi asimilat unui corp negru cu
temperatura de 5800K determină constanta solară (puterea
provenită de la Soare) la limita superioară a atmosferei.
Rezolvarea corectă a fiecărei probleme aduce un punct. 1punct

se acordă din oficiu
3.11. Bibliografie
1. R.H.Kingston, Detection of Optical and Infrared Radiation, Springer
Series in Optical Science
3. Alex Ryer, Light Measurement Handboock, International Light

Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă
4. LUMINESCENŢA CU EMISIE DE LUMINĂ COERENTĂ
Cuprins Pagina
4.Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă.........................................91
4.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 4 -
Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă ........................................92
4.2. Caracteristicile luminescenţei laser ................................................92
4.2.1. Trenuri de undă de lungime finită şi coerenţa luminii...............93
4.3. Efect LASER ..................................................................................94
4.3.1. Structura dispozitivelor laser ...................................................96
4.3.2. Proprietăţile radiaţiei laser .......................................................97
4.4. Relaţia dintre emisia spontană şi stimulată ....................................98
4.4.1. Rate de generare şi recombinare ..........................................100
4.4.2. Criterii de obţinere a efectului laser .......................................101
4.5. Tipuri de dispozitive laser.............................................................102
4.5.1. Pompajul optic .......................................................................103
4.5.2. Pompajul prin injecţie ............................................................106
4.5.3. Testul de autoevaluare 4.1. ...................................................106
4.6. Dioda Luminescentă ....................................................................107
4.6.1. Funcţionarea şi construcţia DL ..............................................109
4.6.2. Caracteristicile diodei luminescente ......................................110
4.6.3. Testul de autoevaluare 4.2. ...................................................111
4.7. Lucrare de laborator.....................................................................112
4.7.1. Sarcinile lucrării .....................................................................112
4.8. Răspunsuri la testele de autoevaluare .........................................113
4.9. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie.....................................115
4.10. Test de autoevaluare 4.3 – „ Aplicaţii ale radiaţiilor laser”..........116
4.11. Bibliografie .................................................................................116

4.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 4 - Luminescenţa cu emisie de lumină

coerentă
Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil să :

distingi între sursele coerente şi cele necoerente de lumină.
explici într-un limbaj adecvat ce înseamnă inversie de
populaţie
distingi între emisia spontană şi emisia stimulată
explici emisia laser, pe baza modelului nivelelor de energie
analizezi relaţiile cauzale implicate în emisia laser
realizezi conexiuni între fenomenele studiate în această
unitate de învăţare şi cele studiate în alte domenii ale
fizicii, în scopul explicării funcţionării diferitele tipuri de laseri
aplici cunoştinţele dobândite, în explicarea funcţionării diodei
luminescente
identifici domeniile de utilizare a dispozitivelor laser şi a
diodelor luminiscente
realizezi experimente pentru determinarea caracteristicilor
electrice şi optice ale unor diode luminiscente
testezi modul în care modele propuse se potrivesc cu modul
de funcţionare al unor dispozitive comune
explici funcţionarea unor dispozitive cunoscute
O distincţie foarte importantă pe care trebuie să o faci între sursele de

lumină este legată de caracterul coerent sau incoerent al radiaţiei emise.
Lumina naturală nu este coerentă din motive care vor fi descrise mai jos.
Obţinerea luminii coerente, prin construirea diferitelor tipuri de laseri a
transformat lumina într-un instrument aproape universal folosit în tehnică,
medicină sau comunicaţii.
4.2. Caracteristicile luminescenţei laser

Obţinerea luminii cu ajutorul dispozitivelor laser diferă principial de
obţinerea luminii din procesele de luminescenţă prezentate până acum. Şi
există diferenţe importante între caracteristicile luminii laserilor şi lumina
obişnuită.
Cuvântul laser este acronimul pentru

light amplification by stimulated emision of
radiation.

4.2.1. Trenuri de undă de lungime finită şi coerenţa luminii.
Prin coerenţă vei înţelege existenţa unei relaţii de fază stabile în timp între
oscilaţiile din diverse puncte ale mediului de oscilatori.
În figura 4.1. este prezentată o undă care se propagă spre dreapta la
momentul t (imaginea de sus) şi respectiv la un moment ulterior, t+T/4,
(imaginea de jos). Ai putea înţelege figura ca două fotografii succesive ale
unor unde de suprafaţă, de pe marea vălurită uniform pe o întindere foarte
mare.
Figura 4.1
Admite că unda poate fi descrisă prin oscilaţii armonice, sinusoidale, cu
pulsaţie ω ale punctelor câmpului.
Perioada undei T, este intervalul de timp în care oricare oscilator
efectuează o oscilaţie completă.
2π
ω= ( 4.1)
T
Distanţa dintre punctele care oscilează în fază este lungimea de undă a
undei, λ . Viteza de propagare a undei c respectă relaţia
λ
c= ( 4.2)
T
Este evident, într-o perioadă unda avansează cu o lungime de undă.
Fazele oscilaţiilor punctelor aflate la o distanţă de o lungime de undă,
diferă prin 2π .
Punctele din spaţiu separate printr-o distanţă de un sfert de lungime de
undă, marcate în figură prin A şi B , oscilează conform legilor
⎧ y A = A ⋅ sin (ϕ A + ω ⋅ t )
⎨ ( 4.3)
⎩ y B = A ⋅ sin (ϕ B + ω ⋅ t )
Indiferent de momentul de timp la care ne referim, pentru situaţia undei
reprezentată în figura de mai sus
π
ϕB = ϕ A + ( 4.4)
2
Întrucât pentru oricare pereche de puncte din spaţiu diferenţa de fază se
menţine constantă în timp, unda din figură este coerentă.
Imaginează-ţi acum cercurile care apar pe apă atunci când arunci o piatră.
Pe suprafaţa apei se propagă un „puls” – o coroană circulară de valuri cu

lăţime finită. La intervale de timp diferite, punctele de pe suprafaţă apei

atinse succesiv de perturbaţie nu vor păstra o situaţie de diferenţă de fază
a oscilaţiilor constantă în timp. Situaţia, ilustrată de figura 4.2. descrie o
undă necoerentă.
Figura 4.2
Dacă punctele A şi B aflate la distanţă de o lungime de undă ar fi atinse de
o undă de suprafaţă cu extensie indefinit de mare, oscilaţiile lor ar fi mereu
în fază. Figura ilustrează variaţia situaţiei reciproce a oscilaţiilor punctelor
A şi B dacă unda nu mai are o extensie indefinit de mare ci doar o
extensie finită.
Câmpul optic poate fi reprezentat ca suprapunerea trenurilor de undă de

lungime finită emise de diverşi atomi ai sursei. Dacă diferenţa drumurilor
optice dintre sursă şi două puncte din câmp depăşeşte lungimea trenului
de undă, oscilaţiile simultane din cele două puncte nu sunt coerente
deoarece provin de fapt din procese de emisie diferite.
Lipsa coerenţei poate fi înţeleasă şi în sensul că trenuri de undă se pot
afla într-un acelaşi punct dar la momente de timp diferite.
Lungimea de coerenţă este lungimea medie a trenurilor de undă ale

radiaţiei optice. Fenomenele de interferenţă se produc numai dacă undele
se pot suprapune adică numai dacă diferenţa de drum între unde este mai
mică decât lungimea de coerenţă.
Sursele de lumină la care dezexcitările se produc aleatoriu produc lumină
necoerentă.
Lumina coerentă apare dacă dezexcitările atomilor, responsabile de
apariţia luminii se petrec simultan.
4.3. Efect LASER

Cunoşti că interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu un atom se face prin
două procese fundamentale : absorbţia şi emisia radiaţiei.
Studiind procesele de echilibru termodinamic în gaze, Einstein sesizează
în 1917 că aceasta descriere este incompletă, în descrierea proceselor
fundamentale de interacţiune fiind necesar să se introducă un proces nou,
procesul de emisie stimulată.

Reaminteşte-ţi că într-un atom , electronii din învelişul electronic nu pot
ocupa în jurul nucleului decât anumite orbite, caracterizate prin valori bine
determinate de energie şi numite orbite staţionare .
Figura 4.3
Absorbind energie din exterior, un electron din atom execută o tranziţie de
pe o orbită staţionară caracterizată printr-o energie mai mică, pe alta cu
energie mai mare (fig. 4.3). Vei spune că atomul a trecut în stare excitată.
Invers, când electronul trece de pe un nivel energetic superior pe unul
inferior, atomul cedează energie trecând intr-o stare energetică inferioară.
Majoritatea atomilor se găsesc în starea cu energie minimă , deoarece ei
tind permanent către această stare pe care o vei numi stare fundamentală.
De regulă, după excitare electronul revine rapid (în ~10-8 s) în starea
fundamentală.
În teoria atomului se arată că nu toate tranziţiile sunt permise, interdicţiile
fiind fixate de anumite relaţii între numerele cuantice ale nivelelor de
energie. Nivelele energetice de pe care electronul nu poate trece spontan
(emiţând un foton ) pe nivelul fundamental sau alt nivel inferior se numesc
metastabile, iar atomul aflat într-o astfel de stare se numeşte atom
metastabil. Figura 4.4 iţi prezintă o diagramă cu trei nivele energetice.
Presupune că nivelul 2 este un nivel metastabil.
Figura 4.4
Reprezentarea unei configuraţii a nivelelor de energie
Un atom metastabil poate trece într-o stare energetică inferioară doar în
anumite situaţii , ca de exemplu:
Electronul execută tranziţia de pe nivelul metastabil pe un nivel energetic
mai înalt prin absorbţia unui foton. În felul acesta electronul va putea trece
direct pe nivelul fundamental sau pe un alt nivel inferior de energie ,
emiţând un foton, cu altă energie . Schema evoluţiei ar fi 2 → 3 → 1 ;
Electronul este „instigat” să revină pe nivelul fundamental trimiţând înspre
atomul metastabil o undă electromagnetică frecventa ν2,1,
W2 − W1
ν 21 = ( 4.5)
h
Prin inducţie electronul trece de pe nivelul 2 pe nivelul 1 ( în cazul
exemplului dat mai sus ), emiţând la rândul său un foton cu frecventa ν2,1.
Această radiaţie emisă de atomul metastabil este o radiaţie stimulată ,
radiaţie în fază cu radiaţia care a indus procesul.
În mecanica cuantică se arată că este posibilă şi tranziţia spontană de pe
nivelul metastabil pe un nivel energetic inferior , dar probabilitatea acestui
proces este extrem de mică , astfel de tranziţii fiind extrem de rare .
Cea de-a doua schemă de dezexcitare prezentată mai sus descrie emisia
stimulată.
Observă că un singur foton, traversând un mediu plin de sisteme cuantice
aflate într-o stare excitată, poate provoca emisia unui număr foarte mare
de fotoni ale căror unde asociate sunt în fază . Figura 4.5 ilustrează
această situaţie. Dacă primul foton provine de la un semnal exterior, se
realizează un amplificator cuantic .
Pentru apariţia procesului de amplificare a radiaţiei electromagnetice sunt
necesare:
inversia populaţiei, crearea unui număr mare de sisteme excitate astfel
încât nivelul superior W2 să fie ocupat la cât mai multe sisteme,
stimularea emisiei prin inducerea tranziţiei între nivelul excitat şi nivelul
fundamental pentru cât mai multe dintre sistemele excitate.
Figura 4.5
4.3.1. Structura dispozitivelor laser
Dispozitivul în care se obţine emisia stimulată este laserul. Amplificarea

luminii prin efect laser produce fascicule foarte intense şi bine direcţionate,
de lumina monocromatică.
Tehnic, există diferite tipuri de laser. Toate însă au în compunere sisteme
care trebuie să realizeze anumite cerinţe, aceleaşi pentru toate. Părţile
constituente ale unui dispozitiv laser sunt: mediul activ, sistemul de
excitare şi rezonatorul optic (fig.4.6).
Mediul activ este mediul în care se găseşte sistemul de atomi pentru care
se poate realiza popularea masivă a nivelelor excitate metastabile.
Sistemul de excitare sau sistemul de pompaj, este partea laserului care,

injectând energie, excită electronii de pe starea fundamentală pe starea
metastabilă.

Declanşarea procesului de amplificare în avalanşă a numărului de fotoni
se face pornind de la un foton iniţial produs prin radiaţie spontană.
Amplificarea este cu atât mai mare cu cât drumul parcurs de lumina prin
mediul activ este mai lung, deoarece în felul acesta fotonii care stimulează
emisia întâlnesc mai mulţi atomi excitaţi . Acest drum poate fi făcut foarte
lung, dacă mediul activ este plasat între două oglinzi paralele care
constituie o cavitate rezonantă.
Figura 4.6- Dispozitiv de amplificare a luminii prin efect laser
4.3.2. Proprietăţile radiaţiei laser
Proprietăţile fundamentale ale radiaţiei obţinute prin efect laser sunt:

direcţionalitate, monocromaticitate , intensitate mare şi coerenţă.
Direcţionalitatea reprezintă proprietatea radiaţiei laser de a se propaga
rectiliniu cu o împrăştiere sau divergenţă foarte coborâtă. Proprietăţile
direcţionale deosebite ale fasciculelor laser sunt datorate în principal
condiţiilor speciale impuse de cavitatea rezonantă procesului de
amplificare prin emisie stimulată din mediul activ laser şi, în secundar,
modului de propagare a razelor de lumina printr-un mediu optic izotrop.
Monocromaticitatea fasciculelor laser rezultă printre altele din faptul ca
tranziţiile atomilor de pe nivelul suprapopulat pe nivelul fundamental, sunt
practic simultane .
Intensitatea radiaţiei laser reprezintă puterea (eliberata prin emisie
stimulata în volumul mediului activ laser) mediată în timp care este
transportată de radiaţia laser prin unitatea de suprafaţă. În procesul de
emisie stimulată, sincronizarea ce exista între momentele de producere a
fotonilor prin tranziţii face ca fiecare nou foton emis sa fie în faza cu
ceilalţi, amplitudinea fasciculului de radiaţie crescând la maximum posibil.
Coerenta fasciculului constă în faptul ca fotonii emişi sunt în faza cu
radiaţia stimulatoare.
Reţine că în sursele de lumină obişnuite, ca de exemplu în becurile cu

incandescenţă sau în tuburile cu descărcare în gaze, atomii emit
independent unii de alţii. Datorită ciocnirilor induse de agitaţia termică
sau din alte motive, atomii pot fi excitaţi şi ca urmare electronii pot să
ajungă pe straturi energetice superioare.

Figura 4.7
După intervale de timp care pot fi estimate numai probabilistic, electronii
revin pe nivelele de plecare emiţând cuante de lumină. Întrucât emisia
luminii este aleatoare, pentru sursele obişnuite de lumina este exclusă
apariţia de lumină având o direcţi sau fază determinată.
În laser, atomii se dezexcită simultan şi ca urmare, lumina ieşită din laser
este coerentă.
Intensitatea luminii emise de sursele obişnuite este suma intensităţilor
datorate fiecărui atom; ca urmare intensitatea este proporţională cu
numărul de atomi. În cazul luminii coerente în care toate undele sunt în
fază, se sumează amplitudinile combinaţiilor atomice şi ca urmare,
intensitatea luminoasă este proporţională cu pătratul numărului de atomi.
Cum numărul de atomi simultan dezexcitaţi chiar dintr-un laser mic este de
aproximativ 10 18 , sursele de lumină laser sunt cu mult mai puternice decât
sursele de lumină necoerentă.
Fenomenul fundamental care apare într-un laser este emisia stimulată;
dezexcitarea unui electron produce o undă care, trecând printr-un atom
care are un electron excitat, produce dezexcitarea rezonantă a acestuia;
ca urmare se produce emisia stimulată a unei unde luminoase coerente
suplimentare. Unda suplimentară are faza şi direcţia undei generatoare.
Fenomenul emisiei stimulate înlocuieşte în laser emisia spontană apăruta
prin dezexcitarea aleatoare din sursele de lumină necoerentă.
4.4. Relaţia dintre emisia spontană şi stimulată

Un studiu detaliat al radiaţiei laserilor este destul de complicat. Poţi
înţelege funcţionarea acestor dispozitive cu ajutorul unui model foarte
simplu, în care mediul activ este descris ca un sistem cu numai două
nivele energetice – unul fundamental şi unul de excitare pentru care se
poate face inversia de populaţie. Un astfel de sistem este reprezentat în
figura 4.8.
Un foton de energie h ⋅ν 21 care traversează un mediu activ poate stimula o
tranziţie între două nivele 1 şi 2 ale căror energii satisfac relaţia
W2 − W1 = h ⋅ν 21 ( 4.6)

Figura 4.8
Tranziţia poate avea loc în ambele sensuri 2 → 1 ca şi 1 → 2 cu condiţia ca
starea de plecare să fie ocupată adică să aibă un electron iar cea finală să Într-un
fie liberă. sistem cu
Tranziţia 1 → 2 este absorbţia cu generare de pereche. două
nivele
Procesul 2 → 1 este un proces de recombinare. În conformitate cu cele lumina
prezentate în paragraful 4.1.2 induce:
• dacă recombinarea apare ca rezultat al trecerii unui foton, ea este
recombinare stimulată. Dacă tranziţia apare spontan, fără un motiv Absorbţie
aparent, ea este recombinare spontană.
Emisie
• dacă emisia stimulată este provocată de o radiaţie exterioară, spontană
atunci în materialul în care s-a realizat inversia de populaţie se produce o
puternică amplificare a radiaţiei exterioare. Laserul funcţionează ca Emisie
amplificator cuantic. stimulată
dacă emisia este declanşată de primii fotoni emişi spontan, laserul
funcţionează ca generator cuantic de radiaţie.
În capitolul anterior ai aflat că dependenţa de frecvenţă a puterii care cade
pe unitatea de suprafaţă este exprimată de legea Planck a radiaţiei
(3.125). Într-un paralelism de tratament firesc, poţi atribui un foton fiecărui
mod . Dacă într-o incintă fotonii sunt distribuiţi cu densitatea ρ (hν ) , atunci
energia care vine spre perete este determinată de numărul de fotoni care
ajung la peretele de arie A în unitatea de timp, ρ × A × c × t şi de energia
hν a fiecărui foton. În această situaţie, puterea care vine pe unitatea de
suprafaţă se poate scrie în funcţie de densitatea de fotoni ρ (hν ) sub
forma hν ⋅ (ρAct ) / A şi prin comparaţie cu formula din capitolul
8π ⋅ n 3ν 2 1
ρ (hν ) = ( 4.7)
c3 ⎛ hν ⎞
exp⎜⎜ ⎟⎟ − 1
⎝ k BT ⎠
Cantitatea ρ (hν 12 ) este densitatea de fotoni în modul hν 12 .

4.4.1. Rate de generare şi recombinare
Generarea perechilor, adică excitarea sistemelor este descrisă de o rată

de generare, G12 care depinde de densitatea de fotoni, de numărul de
nivele de plecare ocupate f1N1 şi de numărul de nivele de sosire libere
(1 − f2 )N 2
G12 = A12 ( f1N1 )[(1 − f2 )N2 ]ρ (hν 12 ) ( 4.8)
N 1 şi N 2 sunt densităţile de stări pentru nivelele 1 şi 2
f1 şi f 2 funcţiile de distribuţie pentru electroni pe cele două nivele
1
f (E) = E−EF
, ( 4.9)
1 + e K BT
A 12 ρ (hν 12 ) este factorul de probabilitate a excitării tranziţiei stimulate de
generare a electronului.
Analog, recombinarea perechilor apărute prin excitare poate fi descrisă
prin rata de recombinare a cărei expresie este
R 12 = [A 12 ρ (hν 12 )](N 2 f 2 )(N 1 (1 − f 1 )) + B 12 N 2 f 2 N 1 (1 − f 1 ) ( 4.10)

Primul termen reprezintă recombinarea stimulată iar cel de-al doilea,
recombinarea spontană - termen care nu depinde de numărul de fotoni
preexistent în sistem. La echilibru termic rata de generare este egală cu
rata de recombinare.
A12 ρ (hν 12 ) f1 (1 − f 2 ) = A12 ρ (hν 12 ) f 2 (1 − f1 ) + B12 f 2 (1 − f1 ) ( 4.11)
De regulă
A 12 = A 21 ( 4.12)
şi, de asemenea
⎧ ⎛ ⎞
⎪ ⎜ ⎟
⎪ 1 ⎜ 1 ⎟
⎪ ⎜ 1 − ⎟
⎛ E1 − E F ⎞ ⎜ ⎛ E2 − E F ⎞ ⎟
⎪ 1 + exp⎜ ⎜ ⎟ ⎜
⎟ ⎜ 1 + exp⎜ K T ⎟ ⎟ ⎟
⎪ f1 (1 − f 2 ) ⎝ K BT ⎠ ⎝ ⎝ B ⎠⎠
⎪ =
⎪ f 2 (1 − f1 ) ⎛
⎜
⎞
⎟
⎪⎪ 1 ⎜ 1 ⎟
⎨ ⎜1 − ⎟ ( 4.13)
⎪ ⎛ E2 − E F ⎞ ⎜ ⎛ E1 − E F ⎞ ⎟
1 + exp⎜⎜ ⎟⎟ ⎜
⎜ 1 + exp⎜ K T ⎟ ⎟
⎟
⎪ ⎝ K BT ⎠ ⎝ ⎝ B ⎠⎠
⎪
⎪ ⎛ E − EF ⎞
⎪ exp⎜⎜ 2 ⎟⎟
⎪ 1f ( 1 − f 2 )
= ⎝ K B T ⎠ = exp⎛⎜ E 2 − E1 ⎞⎟
⎪ f 2 (1 − f1 ) ⎛ E − EF ⎞ ⎜ K T ⎟
⎪ exp⎜⎜ 1 ⎟⎟ ⎝ B ⎠
⎪⎩ ⎝ K BT ⎠
Şi deci

⎧ ⎛ E 2 − E1 ⎞
⎪ A12 ρ (hν 12 ) exp⎜⎜ ⎟⎟ = A12 ρ (hν 12 ) + B21
⎪ ⎝ K BT ⎠
⎨ ( 4.14)
⎪ A ρ (hν )[exp⎛⎜ E 2 − E1 ⎞⎟ − 1] = B
⎪ 12 12 ⎜ K T ⎟ 21
⎩ ⎝ B ⎠
Prin urmare,
B21 ⎛ ⎛ E − E1 ⎞ ⎞ 8π ⋅ n 3ν 2 1
= ⎜⎜ exp⎜⎜ 2 ⎟⎟ − 1⎟
⎟ ( 4.15)
A21 ⎝ ⎝ K BT ⎠ ⎠ c 3
⎛ hν ⎞
exp⎜⎜ 12 ⎟⎟ − 1
⎝ K BT ⎠
şi pentru că E2 − E1 = hν 12
B21 8π ⋅ n 3ν 2
= ( 4.16)
A21 c3
Raportul coeficienţilor care descriu procesele stimulate respectiv spontane
depinde numai de frecvenţă şi de indicele de refracţie al materialului;
faptul este dovedit experimental. Relaţia (4.16) stabileşte legătura dintre
coeficienţii de recombinare spontană şi stimulată.
Din relaţia (4.10) se poate înţelege că raportul probabilităţilor de
recombinare pentru cele două mecanisme posibile este
Pstimulat A21 ρ (hν 12 )
= ( 4.17)
Pspon tan B21
sau
hν 12
exp −1
Pspon tan 8π ⋅ n ν
3 2
K BT ⎛ hν 12 ⎞
= = exp⎜⎜ ⎟⎟ − 1 ( 4.18)
Pstimulat c3 8π ⋅ n 3ν 2 K T
⎝ B ⎠
c3
Reţine că:
- o recombinare stimulată generează un foton care are aceeaşi frecvenţă,
direcţie de propagare şi fază ca fotonul stimulat.
- o recombinare spontană generează fotoni care se propagă în direcţii
oarecare şi care au faza oarecare deşi frecvenţa este de asemenea ν 12 .
Ţine minte că :
Recombinarea stimulată generează un foton care are aceeaşi
frecvenţă, direcţie de propagare şi fază ca fotonul stimulat.
Aceasta este cheia emisiei radiaţiei coerente.
4.4.2. Criterii de obţinere a efectului laser
Pentru a utiliza procesul de recombinare într-un laser, trebuie satisfăcute

două condiţii:
¾ Radiaţia trebuie să fie coerentă.
¾ Câştigul trebuie să fie cel puţin egal cu pierderile
Coerenţa poate fi obţinută plasând sursa de radiaţie într-o cavitate care,

favorizând apariţia unor anumite moduri, va determina creşterea densităţii
fotonilor cu o anumită frecvenţă şi fază.
Modurile sunt corelate cu existenţa undelor staţionare pentru radiaţia
electromagnetică. Amplificarea selectivă apare datorită feedback-ului
pozitiv care întăreşte anumite unde electromagnetice care dau unde
staţionare în incintă corespunzătoare modurilor.
Figura 4.9
Presupune că, la un moment dat în incinta reprezentată de mediul activ
(figura 4.9), în punctul L0 apare radiaţia de intensitate I 0 spre faţa
caracterizată prin coeficientul de reflexie R1 .Fracţia I 0 R1 este reflectată şi
apoi, după reflexia pe faţa a doua a incintei, paralelă cu prima, I 0 R1 R2 este
reflectată spre punctul iniţial. Dacă, la trecere, pe unitatea de lungime,
câştigul (datorat stimulării) este g iar pierderile α atunci la revenirea
luminii în punctul L0 intensitatea sa este
I = I 0 R1 R2 exp(2l ( g − α )) ( 4.19)
Pentru ca amplificarea luminii să se producă, evident că într-un laser
trebuie ca generarea să fie mai importantă decât recombinarea g ≥ α .
Pentru ca în efectul laser amplificarea luminii să se producă, trebuie ca cel
puţin
R1 R2 exp(2l ( g − α )) = 1 ( 4.20)
sau
[ln R1 R2 ] + (2l ( g − α )) = 0 ( 4.21)
şi deci
1
g =α + ln R1 R2 ( 4.22)
2l
Relaţia 4.22 îţi arată că pentru obţinerea amplificării luminii generarea
trebuie să acopere efectele absorbţiei în material şi ale pierderilor prin
reflexie la feţele cavităţii rezonante.
4.5. Tipuri de dispozitive laser
Din cele prezentate mai sus îţi dai seama că o condiţie obligatorie pentru
funcţionarea laserului este existenţa unei populaţii importante de atomi
excitaţi; aceasta situaţie este numită inversie de populaţie. Întrucât în mod
normal atomii tind să se afle mai degrabă într-o stare neexcitată, starea cu

mulţi atomi excitaţi este neobişnuită. De aici denumirea de inversie de
populaţie. Metodele de obţinere a inversiei de populaţie sunt diferite; ele
sunt denumite metode de pompaj.
4.5.1. Pompajul optic
Istoric vorbind, o primă cale de pompare a fost pompajul optic în care

inversia de populaţie se realizează prin excitarea atomilor cu lumină
intensă de la o sursa necoerentă. Din păcate lumina care produce
excitarea unei stări, poate produce în aceeaşi măsură şi dezexcitarea.
Calea de ocolire a acestui fenomen este utilizarea unor materiale în care
revenirea electronilor pe starea de energie mai mică să se facă în două
etape. După excitarea, electronul „ cade” pe un nivel energetic cu energie
ceva mai mică, pe care aşteaptă un timp o dezexcitare stimulată. Situaţia
este descrisă de schema 1 → 3 → 2 din figura 4.3.
Figura 4.10
Primul laser optic a fost laserul cu rubin construit de Maiman în 1960.

La acest tip de laser lumina coerentă apare într-o bară de rubin sintetic.
Cristalul de oxid de aluminiu ( Al 2 O 3 ) este impurificat cu atomi de crom
Cr 3+ care sunt responsabili de apariţia emisiei stimulate. Laserul este
pompat optic cu o lampă flash de xenon. Pentru a se
asigura o amplificare a luminii, bara de rubin are la capete oglinzi paralele.
Datorită acestora, dintre undele luminoase care pot apărea în bară, sunt
amplificate numai cele pentru care lungimea de undă intră de un număr
exact de ori în lungimea cristalului şi, în plus, se propagă strict
perpendicular pe oglinzi; divergenţa obişnuită pentru acest tip de fascicul
este de ordinul minutului de arc. Lumina laser iese din bară printr-una din
oglinzi care este semiargintată (fig.4.10). Iniţial, prin emisie spontană, pot
apărea diferite tipuri de radiaţie (a). Oglinzile delimitează o cavitate optică
în care modul propriu este favorizat. Ca urmare radiaţia corespunzătoare
este amplificată selectiv şi atunci când radiaţia iese prin oglinda
semiargintată, această radiaţie coerentă este găsită în fascicul (b).
Atomii de crom din rubin pot emite lungimi de undă între 693 ÷700 nm.
Selectarea unei anumite lungimi de undă din această zonă de roşu a
spectrului vizibil, se realizează printr-o dimensionare geometrică adecvată
a barei de rubin.
Lumina emisă de un laser cu rubin este un puls de aproximativ 10 −3 s,
pentru că acesta este timpul de viaţă pentru atomii de crom excitaţi.
Laserii de acest tip, construiţi din sticle cu neodim, permit obţinerea unor
pulsuri de 10 −12 s cu putere maximă de 10 9 kW.
Modelul simplificat al diagramei de nivele energetice, prezentat în figura
4.11 iţi va permite să înţelegi modul de apariţie a radiaţiei laser într-un
laser cu rubin.
Ionii trivalenţi de crom excitaţi prin intermediul lămpii flash cu xenon se
dezexcită rapid (aprox.100ns) printr-o tranziţie neradiativă, ajungând pe o
pereche de nivele metastabile foarte apropiate. După circa 3ms , printr-o
nouă dezexcitare se emite radiaţia laser cu lungimea de undă de 694,3 nm
.
Figura 4.11
Pentru multe aplicaţii este utilă construirea unor laseri care să lucreze
continuu. Un astfel de sistem cere ca, în medie, rata de excitare a atomilor
să fie egală cu rata emisiei stimulate
Cel mai utilizat laser de acest tip este laserul cu He-Ne (1961).
Schema unui astfel de laser este prezentată în figura 4.12.
Figura 4.12
El constă dintr-un tub de sticlă conţinând amestec de He şi Ne la presiune
joasă. Tubul are la capete două oglinzi paralele, una argintată şi alta
semiargintată ( fig.4.12). În tub, există de asemenea doi electrozi conectaţi
la o sursă de înaltă tensiune, astfel încât electronii ciocnesc atomi de He
excitându-i. Atomii de He ciocnesc la rândul lor atomii de Ne, realizându-
se astfel pompajul laserului.
Analizează diagrama de nivele energetice prezentată în fig.4.13 şi vei
înţelege mecanismul emisiei luminii în laserul cu He – Ne.
Deşi există laseri He-Ne în infraroşu sau care emit radiaţia verde de 543,5
nm, varianta cea mai cunoscută a acestui tip de laser este cea pentru care
se emite radiaţia roşie cu lungimea de undă de 6328Å. O geometrie
adecvată a tubului permite eliminarea lungimilor de undă nedorite.
Figura 4.13
Puteri foarte mari se pot obţine de la laserul bioxid de carbon-azot. În
acest tip de laser, moleculele de CO 2 sunt cele care produc radiaţia laser,
iar moleculele de azot le transferă energie acestora. Laserele de acest tip
pot ajunge la 10 kW în regim continuu. Ele pot lucra şi în regim

discontinuu cu descărcări sub formă de pulsuri. CO 2 emite în infraroşu.

Laserul cu CO 2 are o eficienţă ridicată (30%)
În afara laserilor pompaţi optic, se poate obţine lumină coerentă şi cu
laseri pompaţi prin injecţie de electroni.
4.5.2. Pompajul prin injecţie
Din anul 1962 există laseri la care pomparea se face prin injecţie de curent
electric. Pentru laserii cu injecţie, materialul utilizat iniţial a fost GaAs cu
emisie la λ=0.84μm; ulterior s-a folosit GaAs care poate emite de la
infraroşu la albastru în funcţie de compoziţie.
Figura 4.14
În laserii cu semiconductori pompaţi prin injecţie, mediul activ este o
joncţiune semiconductoare( fig.4.14).
Un dopaj corespunzător al celor regiunilor de conducţie electronică n şi de
goluri p asigură posibilitatea apariţiei inversiei de populaţie, care este
întreţinută de injecţia curentului electric în joncţiune.
O tăiere adecvată a cristalului semiconductor permite realizarea cavităţii
rezonante chiar cu feţele cristalului care reprezintă mediul activ. Desigur
laserii cu semiconductori au particularităţi referitoare la pompaj şi la
caracteristicile emisiei dar, procesele de interacţiune fundamentale dintre
lumină şi materie sunt cele care se regăsesc la fiecare tip de laser:
absorbţia, emisia spontană, emisia stimulată. Poţi afla multe informaţii
interesante despre laseri dacă accesezi site-urile
http://science.howstuffworks.com/laser.htm şi http://www.laserium.com
4.5.3. Testul de autoevaluare 4.1.
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44..11

Pentru itemii 1 ,2 şi 3 selectează răspunsul corect
1. Undele luminoase sunt coerente dacă au:
a) o diferenţă de fază constantă în timp
b) aceeaşi lungime de undă;
c) aceeaşi viteză de propagare

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree ..44..11.. -- ccoonnttiinnuuaarree
2. Pentru obţinerea efectului laser este necesară apariţia :

a) inversiei de populaţie şi a absorbţiei stimulate
b) emisiei spontane
c) emisiei stimulate
d) inversiei de populaţie şi a emisiei stimulate
3. Partea unui dispozitiv laser, care prin injectare de energie

determină excitarea electronilor este:
a) cavitatea rezonantă
b) sistemul de oglinzi
c) sistemul de pompaj
d) mediul activ
4. Justifică de ce laserul cu rubin este cunoscut şi sub denumirea

de laser cu trei nivele?
5. Scrie care este condiţia de apariţie a radiaţiei laser într-o

cavitate rezonantă
4.6. Dioda Luminescentă

Diodele luminescente (DL) sau LED (Light Emitting Diodes) sunt
dispozitive semiconductoare cu joncţiuni p-n sau contact metal-
semiconductor care, la aplicarea unei tensiuni directe emit radiaţie optică
vizibilă.
Denumirea de DL se foloseşte prin extensie şi pentru diodele care emit în
domeniul infraroşu-IR.
În figura 4.15 poţi observa părţile componente ale unei diode luminiscente.

Figura 4.15
Diodele luminescente sunt foarte asemănătoare laserilor cu injecţie. Ar
putea fi descrise ca laseri cu semiconductori care funcţionează ceva mai
rău. Cavitatea rezonantă nu este realizată şi ca urmare radiaţia emisă este
necoerentă şi cu un grad de monocromaticitate mai redus. În DL excitarea
se realizează prin injecţia purtătorilor de neechilibru la polarizarea în sens
direct a joncţiunii.
Faţă de alte surse de lumină convenţionale LED-urile au o serie de avantaje

ca:
• nu au filamente sau elemente de încălzire, astfel că nu necesită dispozitiv
de răcire;
• au timp de răspuns foarte mic, începând de la unităţi sau zeci de ns;
• au durată de funcţionare mare, rezistenţă mecanică şi rezistă în condiţii
de mediu ambiant agresiv;
• au gabarit redus;
• au consum mic de putere;
• au radiaţie aproape monocromatică;
• sunt compatibile cu optica electronică semiconductoare integrată.
Diodele luminescente au largi aplicaţii în domenii foarte variate ca de

exemplu:
⇒ elemente indicatoare şi de semnalizare, sisteme de protecţie şi alarmă
⇒ cititori de cartele şi benzi
⇒ optorelee, telecomenzi
⇒ afişaj alfanumeric
⇒ radar optic
⇒ sisteme de sortare şi numărare automată
⇒ telemetrie
⇒ comunicaţii optice, transmitere de date, înregistrare optică

4.6.1. Funcţionarea şi construcţia DL
Funcţionarea LED-urilor cu joncţiuni p-n se bazează pe recombinarea

radiantă, a electronilor injectaţi la aplicarea unei tensiuni directe pe
joncţiune. Pentru a evita absorbţia radiaţiei emise este necesar ca
regiunea p să fie cât mai subţire.
Scăderea emisiei prin absorbţie în propriul material , pe distanta d , se
exprimă ca exp(-αd), unde α este coeficientul de absorbţie. Pe de altă
parte, dacă radiaţia emisă în interior atinge suprafaţa sub un unghi mai
mare decât o anumita valoare θ t (faţă de normală) are loc reflexia totală şi
radiaţia nu mai poate părăsi dispozitivul. Situaţia este prezentată în figura
4.16.
Figura 4.16
Pentru realizarea DL cu emisie în domeniul spectral dorit, trebuie ales
semiconductorul din punct de vedere al lărgimii benzii interzise E g şi al
tipului de structuri de benzi.
Din diferite materiale semiconductoare s-au realizat LED-uri care acoperă
domeniile spectrale vizibil şi IR. Pentru domeniul vizibil se folosesc,
materialele GaN (albastru), GaP (verde şi roşu), GaAsP (galben,
portocaliu şi roşu), AlGaAs (roşu), GaAs:Zn, GaAs şi InP, InAs, InSb etc.
(IR apropiat 0.9-8μm), PbSnTe, PbSnSe, HgCdTe etc. (IR îndepărtat 10-
40μ). De observat ca la compuşii ternari banda interzisă poate fi
modificată prin alegerea compoziţiei. De exemplu la GaAs 1− x Px , E g
variază continuu cu x de la 1,4 eV la 2,24 eV (GaP) pentru x=1.
Joncţiunile p-n ale LED-urilor se realizează mai ales prin difuzie sau prin
creştere epitaxială din fază lichidă. La unele din materialele de mai sus ca
GaN, SiC, nu se poate obţine conductibilitate de tip p astfel ca în loc de
joncţiuni se realizează contacte de tip metal, izolator, semiconductor
(MIS).
Dintre materialele cu emisie în vizibil, pe lângă LED-uri discrete se
realizează module de afişaj cu 7 sau mai multe segmente , utilizate în
aparatura cu afişaj numeric. Segmentele luminoase sunt DL acoperite cu o
răşină epoxidică care poate juca şi rol de lentilă. În unele tipuri de
elemente de afişaj segmentele sunt formate nu din câte o dioda ci din mai
multe diode foarte mici.

4.6.2. Caracteristicile diodei luminescente
Cei mai importanţi parametri electrici şi optici care sunt

prezentaţi în cataloage şi prospecte, precum şi valorile tipice
pentru diferite modele comerciale sunt următoarele:
Caracteristici electrice:
- curentul direct nominal I f (10-100 mA)

- tensiunea directă la curentul nominal, Vf , (1,5-3 V)
- curentul invers la tensiunea de 3 V (10mA-100μA)
- tensiunea de străpungere, Vs , (5-15 V)
- capacitatea de baraj la V=0 C b =(50-200pF)
Caracteristici optice:
- lungimea de undă corespunzătoare maximului spectral al

emisiei λ max
- fluxul total P (fluxul radiant sau puterea pentru diodele de IR
este 0,5-100mW; fluxul luminos exprimat în lm pentru diodele în
vizibil)
- intensitatea emisiei (intensitatea radiantă exprimată în
mW/sterad, pentru diode de IR; intensitatea luminoasă pentru
În afara de datele de mai sus se mai prezintă în cataloage grafice cu

caracteristici I-V, dependenţa fluxului (sau a intensităţii) de temperatură,
distribuţia spectrală a emisiei.
Poţi obţine informaţii interesante despre diodele luminiscente, accesând

site-ul http://electronics.howstuffworks.com/led.htm

4.6.3. Testul de autoevaluare 4.2.
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44..22..

1. Prezintă principiul de funcţionare al LED-urilor
2. Numeşte patru aplicaţii ale LED-urilor in vizibil şi IR?
3. La ce tipuri de LED-uri şi de ce direcţionarea emisei

a lentilei trebuie să fie mai mare?
4. Care sunt cauzele diferenţelor care pot apărea între eficienţa

externă cuantică şi cea radiativă?
5. Care este ordinele de mărime ale tensiunii şi curentului pentru

care o diodă luminescentă funcţionează normal

4.7. Lucrare de laborator

Vei studia caracteristicile electrice şi optice ale unor diode
luminescente.
4.7.1. Sarcinile lucrării
În laborator vei face măsurări asupra unor diode luminescente care emit în
vizibil (GaP, GaAs 1− x Px ) şi în IR (GaAs). Pentru diodele studiate, vei
determina următoarele caracteristici:
1. caracteristica electrică I-V curent - tensiune

2. fluxul emis ca funcţie de intensitatea curentului electric
3. direct
4. distribuţia spaţială a emisiei
5. eficienţa emisiei.
1. Trasarea caracteristicii curent tensiune implică o măsurare strict
electrică. Vei construi un montaj care să conţină :
◊ o sursă de tensiune reglabilă (0÷15V)
◊ un miliampermetru
◊ o cutie de rezistenţe de montat în serie cu dioda
◊ un voltmetru
Vei urmări conectarea corectă a DL.
Vei varia tensiunea din 0.2 în 0.2 V până la valoarea corespunzătoare
curentului de 40 mA la polarizare directă şi până la 3V la polarizarea
inversă şi îţi vei nota valorile obţinute.
De asemenea, în cursul măsurărilor vei avea grijă să notezi:
a) valoarea curentului la tensiunea inversă de 3V;
b) punctul de aprindere al diodei: I a , Va
c) tensiunea Vf corespunzătoare curentului nominal direct
I f pentru tipului de diodă studiat (valoarea nominală se
extrage din catalogul de produse electronice)
2. Stabilirea dependenţei fluxului luminos de curentul electric direct implică

în egală măsură o măsurare electrică şi optică.
Vei polariza direct dioda luminescentă. Folosind o fotodiodă FD ca
detector vei măsura intensitatea luminii emise ca funcţie de intensitatea
curentului direct prin diodă. Vei considera că intensitatea luminii emise
este proporţională linear cu semnalul fotodiodei detectoare, I F ≈ P . Vei
studia dependenţa ln I FD = f (ln I LED ) pentru curenţi prin DL din 5mA în 5mA
până la 40mA, şi se o vei reprezenta grafic. Vei determina cât mai precis
I FD la curentul direct nominal prin LED, If , Graficul P (I LED ) este utilizat
pentru alegerea curentului nominal. Având în vedere că la curenţi mai mari
pot apărea efecte termice care fac ca P să crească subliniar cu I LED , vei
verifica dacă punctul de funcţionare al LED-ului ( I f ) este ales în porţiunea
liniară a acestei dependenţe.
3. Pentru studiul distribuţiei spaţiale a emisiei LED-ului va trebui să faci o
măsurare pur optică.
Becurile – de exemplu – sunt izvoare de lumină izotrope. LED-urile emit
lumina anizotrop.
Pentru măsurarea distribuţiei emisie luminii, vei fixa curentul prin LED la
valoarea nominală şi vei măsura cu fotodetectorul intensitatea luminii
emisă pe diferite direcţii începând cu direcţia normală pe LED până la 900
la stânga şi la dreapta normalei, făcând măsurări din 100 în 100 . Vei
reprezenta distribuţia spaţială a emisiei în coordonate polare cu unităţi
arbitrare pentru intensitate, normând intensităţile la valoarea maximă a
intensităţii din cursul măsurărilor.
4. Eficienţa emisiei este dată de raportul dintre numărul fotonilor emişi şi
numărul de electroni injectaţi în joncţiune. Raportul are semnificaţia unui
randament cuantic. Dacă fiecare electron injectat ar produce un foton,
eficienţa ar unitară. Expresia eficienţei este
n f P = ωmax ( 4.23)
η ext = =
ne Ie
unde Prad este puterea radiantă, = ⋅ ωmax este energia fotonilor la maximul
emisiei iar I este intensitatea curentului electric injectat.
Eficienţa radiantă externă sau randamentul extern se defineşte ca raportul
dintre puterea emisă Prad şi puterea electrică primită Pe de LED
Prad P
η rad ext = = rad ( 4.24)
Pe I f ⋅ Vf
unde I f şi V f sunt valorile nominale ale curentului şi tensiunii directe.
Folosind datele experimentale obţinute anterior vei calcula cele două
eficienţe pentru LED-urile studiate.
Reţine că la finalul lucrării de laborator ţi se va solicita să prezinţi:

• graficul cartezian al caracteristicii I-V
• graficul fluxului luminos ca funcţie de intensitatea curentului
• graficul în coordonate polare al distribuţiei anizotrope a emisiei
LED-ului
• valorile obţinute pentru cele două eficienţe
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44.. 11--R

Răăssppuunnss
1. Undele luminoase sunt coerente dacă au:
a. o diferenţă de fază constantă în timp
2. Pentru obţinerea efectului laser este necesară apariţia :
d. inversiei de populaţie şi a emisiei stimulate
3. Partea unui dispozitiv laser, care prin injectare de energie
determină excitarea electronilor este:
c. sistemul de pompaj

Răăssppuunnss --
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44..11 R
continuare
4. În apariţia fasciculului laser sunt implicate trei nivele:

Nivelul fundamental, nivelul de excitare şi un nivel metastabil
datorită căruia apare inversia de populaţie. Radiaţia laser apare
atunci când se dezexcită electronii de pe nivelul metastabil.
5. Condiţia de apariţie a radiaţiei laser dată de relaţia
1
g = α + ln R1 R2 (4.22) cere ca între rata de generare prin emisie
2l
stimulată a fotonilor să acopere pierderile datorate absorbţiei în
materialul cavităţii şi de asemenea pierderile datorate reflexiilor
imperfecte ale fasciculului pe pereţii cavităţii perpendiculari pe
direcţia de propagare a fasciculului laser. În relaţie, R1 R 2 sunt
coeficienţii de reflexie ai pereţilor cavităţii, α este coeficientul de
absorbţie al materialului cavităţii iar l este lungimea cavităţii.
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44.. 22 R

Răăssppuunnss
1. Prezintă principiul de funcţionare al LED-urilor
Funcţionarea LED-urilor cu joncţiuni p-n se bazează pe
recombinarea radiantă, a electronilor injectaţi la aplicarea unei
tensiuni directe pe joncţiune
2. Numeşte patru aplicaţii ale LED-urilor in vizibil şi IR
Indicator de funcţionare, element de afişare, componentă a
optocuplorului, componentă a sistemului de telecomandă.
3. La ce tipuri de LED-uri şi de ce direcţionarea emisei
a lentilei trebuie să fie mai mare?
La sistemele de afişare la care lumina trebuie să se vadă dintr-o
singură direcţie ( de exemplu la semafoarele pentru conducerea
circulaţiei) sau la distanţă mare( de exemplu la pointerele cu
diodele luminescente folosite ca indicatoare pentru prezentări pe
ecrane).

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 44..22 -- ccoonnttiinnuuaarree

4. Care sunt cauzele diferenţelor care pot apărea între eficienţa
externă cuantică şi cea radiativă?
Datorită indicelui mare de refracţie al materialului diodei, nu toată
lumina generată în interiorul joncţiunii ajunge în afara sa. O parte nu
poate părăsi cavitatea rezonantă reprezentată de diodă datorită
reflexiei totale.
5. Care este ordinele de mărime ale tensiunii şi curentului pentru
care o diodă luminescentă funcţionează normal.
1,5 ÷3V respectiv 3÷100 mA.

Laser
Coerenţă
Nivel energetic metastabil
Inversie de populaţie
Emisie spontană; emisie stimulată
Mediul activ; sistem de excitare; rezonator optic
Proprietăţi ale radiaţiei laser
Amplificator cuantic; generator cuantic
Metode de pompaj
Laser cu rubin; laser cu He-Ne; laser cu semiconductori
Led
Formule cheie
W2 − W1
ν 21 =
h
hν 12
exp −1
Pspon tan 8π ⋅ n ν
3 2
K BT ⎛ hν ⎞
= = exp⎜⎜ 12 ⎟⎟ − 1
Pstimulat c3 8π ⋅ n ν
3 2
⎝ K BT ⎠
3
c
1
g =α + ln R1 R2
2l

4.10. Test de autoevaluare fără răspunsuri „ Aplicaţii ale radiaţiilor

laser”
Întocmeşte un referat cu titlul

”Aplicaţii ale radiaţiilor laser” , în care prezintă patru
aplicaţii ale radiaţiilor laser, din diverse domenii.
Referatul va avea maxim 10 de pagini şi va fi redactat cu un

procesor de texte.
Discută cu tutorele materialul pe care îl predai numai dacă

vrei.
4.11. Bibliografie

3.”Laser ” în www.wilkipedia.org.

Constante de material optice
5. CONSTANTE DE MATERIAL OPTICE
Cuprins Pagina
5. constante de material optice....................................................... 117

5.1. Obiectivele Unităţii 5 Constante de material optice ............. 118
5.2. Proprietăţi optice ale solidelor ............................................. 118
5.2.1.Omogenitate şi izotropie.................................................... 118
5.3. Constantele optice ale solidelor .......................................... 120
5.3.1.Corelaţii între constante optice şi constante de material ... 121
5.3.2.Test de autoevaluare 5.1................................................... 124
5.4. Problemă rezolvată ............................................................. 125
5.4.1.Soluţie propusă ................................................................. 125
5.5. Măsurări asupra absorbţiei luminii....................................... 127
5.6. Calculul indicelui de refracţie pentru hidrogenul gazos ....... 130
5.6.1.Pendul conic electric - Problemă ajutătoare ...................... 130
5.6.2.Soluţie propusă ................................................................. 131
5.6.3.Calculul vitezei luminii în hidrogenul gazos ....................... 131
5.6.4.Soluţie propusă ................................................................. 132
5.7. Răspunsuri la testul de autoevaluare 5.1 ............................ 133
5.8. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie ............................ 134
5.9. Test de autoevaluare fără răspunsuri 5.2............................ 135
5.10. Bibliografie ....................................................................... 136

5.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 5 - Constante de material optice
să caracterizezi interacţiunea dintre lumină şi substanţă prin

constante de material.
să explici în ce fel sunt corelate constantele de material optice

cu alte constante de material.
să explici cum este caracterizată cantitativ absorbţia luminii
să aplici noţiunile studiate pentru calculul exact al unor

constante optice de material.
5.2. Proprietăţi optice ale solidelor

În această unitate de învăţare vei înţelege felul în care poate fi descrisă
interacţiunea dintre solide şi lumină. Vei învăţa termenii cu care se face
descrierea fenomenelor care apar la trecerea luminii prin interfaţa a
două medii şi fenomenele legate de absorbţia şi dispersia luminii în
solide.
Întrucât distanţele dintre atomi în cristale sau amorfi sunt de ordinul
nanometrului iar lungimile de undă pentru radiaţia din spectrul luminos
şi infraroşu sunt de ordinul sutelor de nanometri, poţi admite că în
interacţiunea solid-lumină mediul solid este omogen.
De asemenea, poţi considera materialele cristaline cu simetrie cubică
ca fiind izotrope; pentru astfel de materiale constantele optice pot fi
descrise cu mărimi scalare. Materialele cu simetrie mai scăzută decât
cea cubică, nu sunt izotrope şi proprietăţile lor optice trebuie descrise
prin constante de material tensoriale.
5.2.1. Omogenitate şi izotropie
Deoarece distribuţia electronilor în atomi nu are în general simetrie

sferică, între atomi pot apare legături direcţionate (prin punere în comun
de electroni). Când un material în care există posibilitatea unor astfel de
legături solidifică, atomii tind să ocupe poziţii relative specifice şi să
formeze reţele periodice tridimensionale. Această dispunere ordonată,
stabilă, a moleculelor sau atomilor constituie cristalul. Chiar înaintea
demonstrării efective, prin difracţia razelor X, a existenţei unui astfel de
aranjament, simetria unor minerale ca sarea de bucătărie NaCl sau
spatul de Islanda (calcita) CaCO3 , a fost o dovadă a unei dispuneri
geometrice spaţiale a atomilor. Deoarece distribuţia electronilor în atomi
nu are în general simetrie sferică, între atomi pot apare legături
direcţionate (prin punere în comun de electroni). Când un material în
care există posibilitatea unor astfel de legături solidifică, atomii tind să

ocupe poziţii relative specifice şi să formeze reţele periodice
tridimensionale. Această dispunere ordonată, stabilă, a moleculelor sau
atomilor constituie cristalul. Multe solide nu constau dintr-un singur
monocristal, ci dintr-un ansamblu de numeroase cristale mici numite
cristalite. Aceste materiale se numesc policristaline sau pur şi simplu
cristaline. Prin tehnici speciale de laborator pot fi crescute cristale mari,
unice, de compoziţie predeterminată. Aceste cristale care sunt similare
gemelor (pietre preţioase naturale), se numesc monocristale. Cristalul
este structura care asigură minimul energiei potenţiale pentru
substanţele solide.
Nu toate solidele sunt cristaline. Unele substanţe naturale solidifică în
formă de sticle în care lipseşte ordonarea pe distanţe mari a dispunerii
atomilor, specifică cristalelor. Astfel de solide sunt numite amorfe. În
substanţele amorfe atomii sunt dispuşi în grupuri în care au poziţii
specifice unul faţă de altul, amintind astfel de cristale. Dar regularitatea
aranjamentului nu se întinde pe distanţe mai mari de câteva distanţe
interatomice, astfel că nu există ordine la distanţă mare şi solidul
seamănă – ca structură – cu un lichid. Aceste solide ca şi multe lichide
sunt caracterizate de ordine în apropiere. Existenţa amorfilor pune în
evidenţă faptul că diferenţa majoră dintre solide şi lichide nu este
structura, ci rigiditatea.
În materia condensată apar proprietăţi care sunt dependente nu numai
de caracteristicile intrinseci ale atomilor ci şi de dispunerea reciprocă a
acestora. Aceste proprietăţi pot fi vectoriale sau scalare. Proprietăţile
vectoriale se pot manifestă în două moduri: printr-o variaţie continuă la
schimbarea direcţiei (proprietăţi vectoriale continue) respectiv printr-o
variaţie discontinuă, cu maxime sau minime pe anumite direcţii
(proprietăţi vectoriale discontinue).
Substanţele pentru care proprietăţile sunt identice în toate direcţiile se
numesc izotrope; cele pentru care proprietăţile rămân constante numai
pe anumite direcţii se numesc anizotrope.
Din descrierea stării amorfe rezultă că în această stare substanţele sunt
izotrope, în timp ce în starea cristalină substanţele sunt anizotrope.
Dacă proprietăţile fizice ale unei substanţe sunt identice în oricare două
puncte (toate punctele sunt echivalente), substanţa este omogenă.
În următoarele patru figuri sunt prezentate perechi de imagini
reprezentând caracteristicile unei proprietăţi fizice în două puncte
oarecare din materialul care urmează să fie caracterizat.
Figura 5.1 Proprietate vectorială într-o substanţă omogenă şi anizotropă

Figura 5.2 Proprietate vectorială într-o substanţă omogenă şi izotropă
Figura 5.3 Proprietate vectorială într-o substanţă neomogenă şi

anizotropă
Figura 5.4 Proprietate vectorială într-o substanţă neomogenă şi izotropă

Practic, omogenitatea poate fi statistică sau reală, după cum distribuţia
particulelor constituente este neregulată la scară atomică dar omogenă
în medie sau, distribuţia este regulată şi la scară atomică şi în medie.
Omogenitatea se poate referi la proprietăţi fizice scalare (de exemplu
densitatea) sau vectoriale (de exemplu polarizabilitatea electrică).
În modelarea matematică a materialelor, pentru un material omogen
originea sistemului de coordonate poate fi luată în oricare punct. Pentru
un material izotrop direcţiile axelor de coordonate pot fi oarecare. În
materialul neomogen descrierea depinde de alegerea originii iar în
materialul anizotrop descrierea depinde de direcţiile alese pentru axe.
5.3. Constantele optice ale solidelor

Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu solidul poate fi caracterizată
prin câteva constante specifice materialului. Acestea sunt:
• Indicele de refracţie n (exprimat prin raportul
dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în mediul caracterizat)
1 dI
• Coeficientul de absorbţie α = ⋅ ( exprimat
I dx
prin variaţia relativă a intensităţii luminii la parcurgerea unei distanţe
infinitezimale în materialul caracterizat)
• Coeficientul de reflexie R (exprimat ca raport
dintre intensitatea undei luminoase reflectate şi intensitatea undei
incidente la suprafaţa de separare a două medii)

• Coeficientul de transmisie T (exprimat ca raport
dintre intensitatea undei luminoase transmise într-un al doilea mediu şi
intensitatea undei luminoase incidente pe suprafaţa de separare a două
medii).
Aceste constante optice sunt legate între ele precum şi cu constantele
de material specifice proprietăţilor electrice ale solidelor; ca de exemplu
conductivitatea electrică σ, permitivitatea dielectrică ε, etc.
Constantele optice ca şi constantele de material ce descriu proprietăţi
electrice ale substanţelor sunt dependente de frecvenţă.
5.3.1. Corelaţii între constantele optice şi alte constante de material
Legăturile dintre constantele optice şi alte constante de material sunt

puse în evidenţă de ecuaţiile Maxwell.
Într-un mediu omogen şi izotrop caracterizat prin permitivitatea
dielectrică ε şi permeabilitatea magnetică μ (în care viteza luminii este
1
c= ), pentru radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil şi
εμ
infraroşu, ecuaţiile Maxwell se scriu:
G
G ∂B
∇×E = − ( 5.1)
∂t
G
G ∂D G
∇×H = +j ( 5.2)
∂t
G
∇B = 0 ( 5.3)
G
∇D = ρ ( 5.4)
În medii izotrope conductivitatea electrică σ este un scalar,
G G
j = σ ⋅E ( 5.5)
De asemenea, întrucât permeabilitatea magnetică relativă este 1 pentru
materialele obişnuite (la lungimi de undă optice)
G G G
B = μ0 μr H = μ0H ( 5.6)
În metale şi semiconductori, pe care le poţi considera materiale cu
conductivitate electrică mare, nu poate apare încărcare electrică şi deci
G G
ρ = ∇D = ε 0 ε∇E = 0 ( 5.7)
Folosind identitatea vectorială
G G G
∇ × ∇ × v = ∇(∇v ) − ∇v ( 5.8)
şi aplicând operatorul ∇ × ecuaţiei (5.1) rezultă - ţinând seama de
relaţiile (5.5) şi (5.7) -:
G
G
∇ × ∇ × E = −μ0
∂
∂t
[ G
] ∂ ⎛⎜ G ∂D ⎞⎟
∇ × H = − μ 0 ⎜ σE +
∂t ⎝ ∂t ⎟⎠
( 5.9)
adică:

G
( )
G G ∂ ⎛ ∂E ⎞
∇ ∇E − ΔE = − μ 0σ ⎜ ⎟ − μ 0ε 0ε r
∂t ⎝ ∂t ⎠
∂E 2
∂t 2
( 5.10)
sau
G G
G ∂E ∂ 2E
ΔE − μ 0σ − μ 0ε 0ε r 2 = 0 ( 5.11)
∂t ∂t
Analog, pentru intensitatea câmpului magnetic poţi scrie relaţiile:
G
∇ × ∇ × H = ∇ × ⎜⎜
G
⎛ ∂D G ⎞ ∂ ∇ × D
+ j ⎟⎟ =
( G
) G
+ σ∇ × E ( 5.12)
⎝ ∂t ⎠ ∂t
G G
G G ∂ ⎛⎜ ∂B ⎞⎟ ∂B
∇(∇H ) − ΔH = ⎜ − ε 0 ε r −σ ( 5.13)
∂t ⎝ ∂t ⎟⎠ ∂t
G G
G ∂ 2H ∂H
ΔH − ε e ε 0 μ 0 2 − σμ 0 =0 ( 5.14)
∂t ∂t
Poţi scrie soluţia ecuaţiei (5.11) sub forma
G G GG G G G
⎧⎪E = E 0 e − i ( qr −ωt ) = E x i + E y j + E z k =
⎨G G G G GG ( 5.15)
− i ( qr −ω ⋅t )
⎪⎩E = (i E 0 x + j E 0 y + kE 0 z )e
Unda
electro- Relaţia 5.15 reprezentă o undă plană monocromatică de frecvenţă
magnetică ω G
este undă ν= şi vector de propagare q . Unda descrisă de (5.15) este plană
2π
plană
întrucât totalitatea punctelor
G pe care la un moment dat oscilează în fază
au vectori de poziţie r care satisfac relaţia
G G
q ⋅ r = const ( 5.16)
G G
şi care aparţine unui plan perpendicular pe q . Pentru intensităţi E ale
câmpului electric de forma (5.15), ecuaţia (5.7) devine:
⎧ G ∂E x ∂E y ∂E z GG
⎪∇E = + + = −i (q x E 0 x + q y E 0 y + q z E 0 z )e −i ( qr −ωt )
⎨ G ∂x ∂x ∂x ( 5.17)
⎪∇E = −iEGqG = 0
⎩
Conform ultimei relaţii din (5.17), rezultă că intensitatea câmpului este
perpendiculară pe vectorul de propagare şi prin urmare unda descrisă
de relaţia (5.15) este transversală într-un mediu în care nu există
încărcare electrică.
Deoarece
G
⎧ ∂E G
⎪ = + iω E
⎪ ∂t
⎨ 2G ( 5.18)
⎪ ∂ E = −ω 2 EG
⎪⎩ ∂t 2
şi cum

G
∂E GG G GG G GG G
= −E 0 x iq x e −i ( qr −ωt ) i − E 0 y iq x e −i ( qr −ωt ) j − E 0 z iq x e −i ( qr −ωt ) k ( 5.19)
∂x
rezultă
G
⎧ ∂E G
⎪ = − iq E
⎪ ∂x x
⎨ 2 G ( 5.20)
⎪ ∂ E = −q 2 EG
⎪⎩ ∂x 2 x
G
⎧ ∂ 2E G
⎪ 2 = −q y E
2
⎪ ∂y G
⎪⎪ ∂ 2 E G
⎨ 2 = −q z E
2
( 5.21)
⎪ ∂zG G
⎪ΔE = −q 2 E
⎪
⎪⎩
Prin înlocuirea expresiilor de mai sus în ecuaţia (5.11) rezultă
G G G
− q 2 E − μ 0σ ( + iω )E − μ 0 ε 0 ε r ( −ω 2 E ) = 0 ( 5.22)
şi deci
− q 2 − μ 0σiω + ω 2 μ 0 ε 0 ε r = 0 ( 5.23)
adică
iσ
q 2 = μ 0ω 2 (ε 0ε r − ) (5.24)
ω
q este prin urmare o mărime complexă; unda (5.15) va conţine şi o
exponenţială cu exponent real care descrie o atenuare a amplitudinii.
Această scădere este legată de absorbţia luminii.
Evident, în dielectrici în care σ = 0 nu apare nici o atenuare iar q are
forma
ω ⋅n
q = ω μ 0ε 0ε r = ωv = ( 5.25)
c
n fiind indicele de refracţie al materialului.
În materiale conductoare, q se poate scrie – prin analogie – sub forma
ω
q= n ( 5.26)
c
unde n * este indicele de refracţie complex n * = n − iχ unde n este
indicele de refracţie iar χ este coeficientul de extincţie, corelat cu
G
absorbţia luminii în material. Dacă se notează cu q 0 versorul direcţiei
de propagare a luminii se poate scrie:
G G ω
q = q 0 (n − iχ ) ( 5.27)
c
Cu această expresie a vectorului de propagare ecuaţia undei devine:
G G ⎧ G ωG ⎫
E = E 0 exp⎨− i (q 0 r (n − iχ ) − ω ⋅ t )⎬ ( 5.28)
⎩ c ⎭
sau
G G ⎧ ⎡G G n ⎤⎫ ⎧ G Gω ⎫
E = E 0 exp⎨− iω ⎢q 0 r − t ⎥ ⎬ exp⎨− q 0 r χ ⎬ ( 5.29)
⎩ ⎣ c ⎦⎭ ⎩ c ⎭
Pentru itemii 1-5 alege răspunsul corect :
1. Un material este omogen dacă:

a) Proprietatea studiată are aceleaşi caracteristici în oricare dintre
punctele materialului ;
b) Caracteristicile proprietăţii studiate variază linear cu distanţa faţă
de originea sistemului de referinţă ;
c) Caracteristicile proprietăţii studiate au valori diferite în diferite
puncte ale materialului;
2. Suma dintre coeficientul de transmisie şi cel de reflexie are

valoarea:
a) 0; b) 1; c) 2;
3. Unda electromagnetică este undă:

a) de suprafaţă; b) longitudinală; c) transversală;
4. În dielectrici
a) lumina nu se atenuează;
b) lumina este complet absorbită;
c) este amplificată chiar fără pompaj optic.
5. Soluţia ecuaţiei (5.11) este intensitatea câmpului electric al undei

electromagnetice care este o funcţie:
a) dependentă numai de timp;
b) dependentă numai de poziţie ;
c) dependentă de poziţie şi timp.
Răspunsurile le găseşti la pagina 133 .

5.4. Problemă rezolvată
Vei putea înţelege semnificaţia fizică a relaţiei (5.29) , după ce vei
rezolva următoarea problemă.
I. a. Scrie relaţiile lui Euler ce corelează funcţiile trigonometrice sin x şi

cos x cu exponenţialele imaginare. Trasează graficul funcţiei sin x pe o
perioadă;
b. Precizează tipul de mişcare descrisă matematic cu ajutorul
funcţiilor trigonometrice sin x sau cos x, respectiv prin exponenţiale
imaginare;
II. a. Scrie relaţiile ce corelează funcţiile trigonometrice hiperbolice shx
şi chx , cu funcţiile exponenţiale cu exponent real;
b. Reprezintă pe acelaşi grafic funcţiile y ( x ) = exp x şi
y 2 ( x ) = exp(− x )
c. Trasează graficele funcţiilor sinus hiperbolic, shx şi respectiv
cosinus hiperbolic, chx ;
III. a Ce tip de oscilaţie descrie o funcţie produs dintre o funcţie
trigonometrică şi o funcţie exponenţială reală cu exponent negativ,
având de exemplu forma y ( x ) = sin x ⋅ exp(− x / 10 ) ?
b. Trasează graficul acestei funcţii.
Încearcă să răspunzi la cerinţele de mai sus. În caz că nu reuşeşti,

citeşte soluţia sugerată în continuare.
5.4.1. Soluţie propusă
I. a. Funcţiile trigonometrice sunt corelate cu exponenţialele imaginare

( i = −1) conform relaţiilor Euler:
⎧ e ix − e − ix
⎪⎪sin x =
2i ( 5.30)
⎨ − ix
⎪cos x = e + e
ix
⎪⎩ 2
b. Reprezentarea grafică a funcţiei trigonometrice sinus pe o
perioadă, este prezentată în figura de mai jos.
Figura 5.5

c. Aminteşte-ţi că funcţiile exponenţiale imaginare şi funcţiile

trigonometrice se folosesc în descrierea matematică a oscilaţiilor.
II. a. Exponenţialele reale sunt corelate cu funcţiile trigonometrice

hiperbolice, sinus hiperbolic shx şi cosinus hiperbolic chx prin relaţiile
⎧ e x − e −x
⎪⎪ shx =
2 ( 5.31)
⎨ −x
⎪chx = e + e
x
⎪⎩ 2
b. Graficele funcţiilor exponenţiale cu exponent real sunt prezentate în
fig.5.6. Exponenţialele reale cu exponent pozitiv sunt funcţii care
descriu o amplificare iar exponenţialele reale cu exponent negativ
descriu atenuări.
Figura 5.6
c. Graficele funcţiilor sinus şi cosinus hiperbolic sunt reprezentate mai
jos.
Figura 5.7
În figura 5.7 este prezentat graficul funcţiei sinus hiperbolic.

Figura 5.8
iar figura 5.8 evidenţiază graficului cosinusului hiperbolic.
III. a. Un produs dintre o funcţie trigonometrică şi o exponenţială reală
cu exponent negativ descrie o oscilaţie amortizată .
b. Graficul funcţiei y(x)=sinx*exp(-x/10) este prezentat în fig. 5.9
Figura 5.9
Oscilaţia comandată de sinus este „împachetată” într-o mapă
determinată de exponenţiala reală cu exponent negativ.
Acum poţi uşor observa că expresia (5.29) conţine factorul de
⎧ G Gω ⎫
atenuare exp⎨− q 0 r χ ⎬
⎩ c ⎭
5.5. Măsurări asupra absorbţiei luminii
Consideră un fascicul paralel de lumină de intensitate I0 , incident pe
suprafaţa unui corp , ca în fig. 5.10.
Diminuarea intensităţii fasciculului luminos ce traversează acest corp va
fi proporţională cu intensitatea fascicolului incident şi cu lungimea
drumului străbătut de fascicul prin material.
Figura 5.10

Factorul de proporţionalitate se numeşte coeficient de absorbţie şi a

fost definit în secţiunea 5.3
1 dI
α =− ( 5.32)
I dr
Reţine că dI reprezintă scăderea intensităţii radiaţiei pe distanţa dr în
mediul considerat.
Prin integrare vei obţine legea absorbţiei
I ( r ) = I 0 e − αr ( 5.33)
Cum pe de altă parte I ≈ E 2 , rezultă din (5.29)
2ω
− rn′
I = I0e c ( 5.34)
astfel că,
2ωχ 4πχ
α= = ( 5.35)
c λ
Expresia de mai sus dă corelaţia dintre coeficientul de absorbţie,
coeficientul de extincţie şi lungimea de undă a radiaţiei absorbite.
Cum indicele de refracţie definit ca raportul dintre viteza luminii în vid şi
viteza luminii în mediu este legat de permeabilitatea magnetică şi
permitivitatea electrică a mediului prin relaţia:
1
c ε 0 μ0
n= = = εr ( 5.36)
v 1
ε 0ε r μ 0
se poate defini prin analogie, în corelaţie cu indicele de refracţie
complex
n = n − iχ ( 5.37)
o permitivitate dielectrică complexă ε prin:
*
n 2 = ε 1 − iε 2 = ε * ( 5.38)
Din relaţiile (5.24) şi (5.25) rezultă:
ω2 iσ
q 2 = 2 n 2 = μ 0ω 2 (ε 0 ε r − ) ( 5.39)
c ω
adică
iσ iσ
n 2 = μ 0 ε 0 c 2 (ε r − ) = εr − ( 5.40)
ωε 0 ωε 0
iσ
n 2 = (n − iχ )2 = ε r − ( 5.41)
ωε 0
⎧n 2 − χ 2 = ε r
⎪
⎨ σ ( 5.42)
⎪2nχ = ωε
⎩ o
Între constantele optice de material şi constantele electrice de material

există legături exprimate de relaţiile anterioare şi de asemenea

⎧ε 1 = ε r
⎪
⎨ σ ( 5.43)
⎪ ε =
ωε 0
2
⎩
adică
⎧n 2 − χ 2 = ε 1 = ε r
⎪
⎨ σ ( 5.44)
⎪2nχ = ε 2 = ωε
⎩ 0
Conductivitatea care apare în expresiile de mai sus nu este

conductivitatea D.C. (în curent continuu) ci conductivitatea la frecvenţe
optice.
Este clar că, pentru dielectrici la care σ → 0 , extincţia tinde spre zero
χ → 0 , şi deci n 2 = ε r .
Relaţiile (5.44) permit calculul celor două componente ale permitivităţi
dielectrice din indicele de refracţie n şi coeficientul de extincţie χ sau
din constanta dielectrică şi conductivitate.
Se poate realiza şi corelarea inversă, prin utilizarea constantelor de
material electrice pentru calculul proprietăţilor optice. Astfel, din
⎪⎧(n − χ ) = ε 1
2 2 2 2
⎨ 2 2 ( 5.45)
⎪⎩4n χ = ε 22
prin adunare rezultă
(n 2 + χ 2 )2 = ε 12 + ε 22 ( 5.46)
şi deci
⎧⎪n 2 − χ 2 = ε 1
⎨ 2 ( 5.47)
⎪⎩n + χ 2 = ε 12 + ε 22
adică
⎧ 1
⎪n = (ε 1 + ε 12 + ε 22 )
⎪ 2
⎨ ( 5.48)
⎪ χ = 1 (ε − ε 2 + ε 2 )
⎪⎩ 2
1 1 2
Gheaţă 1,309 Glicerină 1,473

Fluorină CaF2 1,434 Benzen 1,501
Sare NaCl 1,544 Sulfura de carbon CS2 1,627
Cuarţ SiO2 1,544 Aer la 150C 1,00028
ZirconiuZrO2.SiO2 1,923 Sticlă 1,46-1,66
Diamant C 2,417 PbS 13
Rutil TiO2 2,903 Siliciu 3,43
Apa 1,333 GaAs 3,46
Alcool etilicC2H5OH 1,3618 AlSb 3,31
Alcool metilicC2H3OH 1,329 CdS 3,16
Figura 5.11

⎧
⎪n = 1 (ε r + ε r2 + σ )
2
⎪⎪ 2 ω 2ε o2
⎨ ( 5.49)
⎪ 1 σ 2
⎪χ = (ε r − ε r2 + 2 2 )
⎪⎩ 2 ω εo
În tabelul din Figura 5.11 iţi sunt prezentate valorile indicilor de refracţie
pentru câteva dintre cele mai folosite materiale optic transparente
5.6. Calculul indicelui de refracţie pentru hidrogenul gazos

Unul din primele succese ale metodelor de calcul ale constantelor
optice, s-a obţinut în determinarea constantei dielectrice şi a indicelui
de refracţie pentru gaze printr-o modelare simpla a atomilor de gaz şi a
interacţiunii acestora cu radiaţia electromagnetică.
Aplicaţia de mai jos , iţi propune calculul indicelui de refracţie şi a
vitezei luminii în hidrogen. În modelul Bohr, atomul de hidrogen, este
considerat ca fiind alcătuit din nucleu şi un electron care gravitează în
jurul nucleului pe o traiectorie circulară. La aplicarea unui câmp electric
exterior planul traiectoriei electronului se deplasează astfel încât nucleul
nu mai este conţinut în acest plan. Dacă - de exemplu - câmpul electric
exterior este pulsat, planul traiectoriei oscilează de o parte şi de alta a
nucleului rămânând perpendicular pe direcţia câmpului electric; aceasta
este modalitatea în care se produc interacţiunile dintre câmpul
electromagnetic şi materie. Dipolii electrici apăruţi datorită deplasării
planului traiectoriei electronului faţă de nucleu sunt responsabili de
proprietăţile dielectrice ale materialului.
5.6.1. Pendul conic electric - Problemă ajutătoare
Ca să înţelegi modelul de calcul pentru apariţia dipolilor în materie,

model care permite determinarea indicelui de refracţie, încearcă să
rezolvi problema de mai jos.
Un corp de masă m şi sarcină q este legat la un capăt al unui fir
inextensibil; celălalt capăt al firului este fixat în punctul P. Ansamblul
este situat într-un câmp electric uniform de intensitate E, având direcţie
verticală. Determină perioada pendulului conic astfel construit în funcţie
de distanţa x dintre planul de rotaţie al corpului şi punctul de fixare P,
de acceleraţia gravitaţională g şi de mărimile m, q, E indicate mai sus .
Figura 5.12

Pentru a înţelege comportamentului dipolilor induşi, poţi începe cu o

modelare mecanică simplă (fig.5.12).
Corpul de masă m şi sarcină q este supus acţiunii a patru forţe:
G G
tensiunea din fir T f, forţa centrifugă F , greutatea G , şi forţa electrică
G
FE , ultimele două acţionând pe aceeaşi direcţie. În funcţie de sensul şi
G G G
modulul rezultantei R = G + FE a acestor două forţe, mişcarea
circulară a corpului se desfăşoară într-un plan care conţine capătul fix P

al firului (dacă R1 = 0), într-un plan aflat sub punctul P dacă R2 = G + FE
, sau R2 = G-FE (G>FE) şi respectiv într-un plan aflat peste punctul P
dacă R3 = FE - G (G<FE).
Dacă r este raza traiectoriei circulare descrise de corp iar x este
distanţa dintre planul traiectoriei şi punctul P, condiţia de staţionaritate a
mişcării pendulului conic este :
r mω 2 r
tgα = = ( 5.50)
x R
Perioada mişcării pendulului conic este dată de expresia generală:
mx
T = 2π ( 5.51)
R
Valorile explicite ale perioadei sunt date respectiv de:
mx
T1 = 2π ( 5.52)
mg + qE
pentru cazul forţei electrice îndreptate în jos,
mx
T2 = 2π ( 5.53)
mg − qE
pentru forţă electrică îndreptată în sus dar mai mică în modul decât
greutatea şi
mx
T3 = 2π ( 5.54)
− mg + qE
pentru cazul în care forţa electrică îndreptată în sus este mai mare
decât greutatea (caz în care pânza pendulului conic are vârful în jos).
Dacă G = FE mişcarea este circulară pentru orice ω, perioada mişcării
fiind deci oarecare.
5.6.3. Calculul vitezei luminii în hidrogenul gazos
Problema propusă în cele ce urmează are rostul de a demonstra

capacitatea modelului Lorentz de a explica evidenţe experimentale.
Pentru cazul foarte simplu al gazului de hidrogen, modelul permite un
calcul cu rezultat corect al indicelui de refracţie. Încearcă să rezolvi
problema.

Proprietăţile dielectrice ale substanţei sunt legate de prezenţa dipolilor

electrici permanenţi sau induşi - aceştia fiind perechi de sarcini +q, -q
separate printr-o distanţă x. Pentru fiecare dipol se defineşte momentul
dipolar ca fiind un vector orientat de la sarcina -q la sarcina +q de
modul p = qx. Momentul dipolar al unităţii de volum se numeşte
G
polarizare P . La aplicarea unui câmp electric de intensitate E asupra
unui material în care apare polarizarea P , între mărimile care îl
caracterizează se stabileşte relaţia : εE = ε 0 E + P , ε şi ε0 fiind
respectiv constantele dielectrice ale materialului şi vidului.
Determină viteza luminii în hidrogenul atomic aflat în condiţii normale de
presiune (p0) şi temperatură (T0). Vei considera că electronul descrie o
traiectorie circulara de rază în jurul nucleului şi că raza acestei
traiectorii nu se modifică la aplicarea câmpului electric E.
De asemenea ţine cont că, sub acţiunea câmpului electric separarea x
a centrelor sarcinilor pozitive şi negative este foarte mică, astfel încât
(x/aB)2 ≈ 0.
Consideră cunoscute:T0 = 273K, p0= 105N/m2, kB = 1,38062 10-23J/K,
aB = 0,52917 1010m, c = 2,99792 108m/s şi pentru hidrogenul atomic μr
= 1.
Dacă nu ai reuşit să rezolvi această problemă, reciteşte paragrafele

anterioare ale acestei unităţi de învăţare. Dacă tot nu reuşeşti să
finalizezi rezolvarea , studiază soluţia pe care ti-o propun în continuare.

G
Când se aplică un câmp electric extern de intensitate E , planul orbitei
electronului din atomul de hidrogen se deplasează pe o distanţă x pe
direcţia liniilor de câmp; traiectoria nu-şi modifică forma. Analogia cu
pendulul conic din secţiunea 5.61 se poate face prin punerea în
corespondenţă a tensiunii din fir cu forţa de interacţiune electrostatică
dintre nucleu şi electron. Staţionaritatea sistemului se realizează dacă
Figura 5.13
⎧ x x x x
⎪cos ϕ = l = = ≅
⎪ x 2 + aB2 aB (x / aB )2 + 1 aB
⎨ ( 5.55)
⎪ eE 4πε 0 EaB2
⎪cos ϕ = =
⎩ (e 2 / 4πε 0 l 2 ) e

Momentul dipolar apărut datorită deplasării planului orbitei electronului
este dat de :
p = xe = 4πε 0 aB3 E ( 5.56)
Ţinând cont de ecuaţia de stare pentru un gaz ideal, p0V = NkBT0 (N
fiind numărul de atomi ), polarizarea are expresia :
p0
P= ⋅ 4πε 0 EaB3 ( 5.57)
k BT0
Întrucât, aşa cum rezultă din enunţ
P = ε 0 (ε r − 1)E ( 5.58)
rezultă pentru permitivitatea dielectrică relativă a gazului expresia:
p0
εr = ⋅ 4πaB3 + 1 ( 5.59)
k BT0
Hidrogenul nu are proprietăţi magnetice speciale (μr = 1), astfel că ,
pentru datele numerice din enunţ,
c c ⎛ 1 4π aB3 p0 ⎞
v= = ≅ c ⎜⎜1 − ⋅ ⎟
⎟ ( 5.60)
ε r μr 4πaB3 p0 ⎝ 2 k BT0 ⎠
1+
k BT0
Rezultatul numeric obţinut din formula (5.60), v=2,99785 108 m/s, ca şi
valorile numerice calculate pentru permitivitatea dielectrică şi pentru
indicele de refracţie
⎧n = 1,0007
⎨ ( 5.61)
⎩ε r = 1,0003
sunt într-o concordanţă bună cu măsurările experimentale pentru
hidrogen, certificând faptul că modelul simplu propus şi utilizat în
problemă este corect.
5.7. Răspunsuri la testul de autoevaluare 5.1
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 55..11 R

1. Un material este omogen dacă proprietatea studiată are aceleaşi
caracteristici în oricare dintre punctele materialului. Răspuns corect a.
2. Suma dintre coeficientul de transmisie şi cel de reflexie are
valoarea 1 . Răspuns corect b.
3. Unda electromagnetică este undă transversală. Răspuns corect c.
4. În dielectrici lumina nu se atenuează. Răspuns corect a .
5. Soluţia ecuaţiei (5.11) este intensitatea câmpului electric al undei
electromagnetice care este o funcţie dependentă de poziţie şi timp.
Răspuns corect c.

Dacă n-ai ales răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragrafele

5.2 şi 5.3
Cristale; monocristal; cristalite;

Substanţe amorfe;
Substanţe izotrope; substanţe anizotrope;
Substanţe omogene; substanţe neomogene;
Constante optice ale solidelor: indice de refracţie;
coeficient de absorbţie; coeficient de reflexie; coeficient de
transmisie;
Undă electromagnetică transversală
Absorbţia luminii
Dipol electric
Polarizarea unui dielectric
Formule cheie
G G
G ∂E ∂ 2E
ΔE − μ 0σ − μ 0ε 0ε r 2 = 0
∂t ∂t
G G ⎧ ⎡G G n ⎤⎫ ⎧ G Gω ⎫
E = E 0 exp⎨− iω ⎢q 0 r − t ⎥ ⎬ exp⎨− q 0 r χ ⎬
⎩ ⎣ c ⎦⎭ ⎩ c ⎭
⎧
⎪n = 1 (ε r + ε r2 + σ )
2
⎪⎪ 2 ω 2ε o2
⎨
⎪ 1 σ2
⎪χ = (ε r − ε r + 2 2 )
2
⎪⎩ 2 ω εo
p0
εr = ⋅ 4πaB3 + 1
k BT0
c c ⎛ 1 4π aB3 p0 ⎞
v= = ≅ c ⎜⎜1 − ⋅ ⎟
⎟
ε r μr 4πaB3 p0 ⎝ 2 k BT0 ⎠
1+
k BT0

5.9. Test de autoevaluare fără răspunsuri 5.2
Discută cu tutorele în cursul uneia dintre întâlniri soluţiile pe care le
consideri corecte.
1. Determină polarizabilitatea moleculei de dioxid de carbon ştiind

că indicele de refracţie al acesteia , în condiţii normale este
1,000449. Consideră pentru CO2 gazos condiţii normale de
presiune şi temperatură. Înainte de a începe rezolvarea, citeşte
din nou problemele şi soluţiile propuse în cadrul paragrafului
5.6.
2. Prin ce crezi că poţi explica faptul că relaţia n = ε r unde n

este indicele de refracţie iar ε r este constanta dielectrică nu se
respectă în cazul apei în domeniul optic al radiaţiei
electromagnetice.
3. Cam cât crezi că este indicele de refracţie al siliciului pentru

care constanta dielectrică este ε r = 12 .
4. Decide dacă diamantul montat la inel este izotrop sau nu.
5. Decide dacă apa de băut este o substanţă omogenă.
6. Demonstrează că unda luminoasă – soluţie a ecuaţiei 5.11

este o undă plană. Descrie poziţia planului acestei unde faţă
de direcţia de propagare.
7. Coeficientul de absorbţie al sticlei din care sunt confecţionate

geamurile este – pentru lumină – mai aproape de 1 sau mai
aproape de zero?
8. La trecerea printr-o placă de grosime d intensitatea unui

fascicul de lumină scade de 2 ori. Determină de câte ori scade
intensitatea aceluiaşi fascicul, dacă trece printr-o placă din
acelaşi material, dar având grosimea 2d.
9. Decide dacă lumina este absorbită mai degrabă de dielectrici

decât de semiconductori.

5.10. Bibliografie
1. Semiconductor Opto-electronics, T.S.Moss, G.J.Burrell, B.Ellis,
London Buttherworths, p 5-20
2. Fizica stării solide. Proprietăţi dielectrice şi optice, C.
Constantinescu, Editura Universităţii din Bucureşti, p 9-59

Dispersia luminii în solide
6. DISPERSIA LUMINII ÎN SOLIDE
Cuprins Pagina
6. Dispersia luminii în solide ....................................................... 137

6.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 6 - Dispersia luminii în solide..138
6.2. Despre dispersie ......................................................................138
6.2.1. Premizele teoriei dispersiei ..................................................139
6.2.2. Polarizabilitatea ....................................................................139
6.3. Calculul constantei dielectrice..................................................141
6.4. Teoria clasică a dispersiei în dielectrici....................................142
6.5. Comportamentul dielectricilor la iluminare ...............................146
6.5.1. Pentru frecvenţe joase ω << ω 0 ............................................146
6.5.2. Pentru frecvenţe în jurul frecvenţei proprii ω≈ω0 ...................147
6.5.3. Pentru frecvenţe mari ω>>ω0. ...............................................147
6.5.4. Dispersia cromatică..............................................................150
6.5.5. Test de autoevaluare 6.1......................................................151
6.6. Comportamentul metalelor la iluminare ...................................152
6.6.1. Domeniul frecvenţelor mici ω<<1/τ<<ωp – (I) ........................153
6.6.2. Domeniul frecvenţelor intermediare ω<<1/τ<<ωp - (II)...........154
1
6.6.3. Domeniul . frecvenţelor mari << ω p << ω - (III).................154
τ
6.6.4. Dispersia în semiconductori .................................................155
6.6.5. Test de autoevaluare 6.2......................................................156
6.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare ....................................157
6.8. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie.................................158
6.9. Test de autoevaluare 6.3. ........................................................159
6.10. Bibliografie ...............................................................................160

6.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 6 - Dispersia luminii în solide
să caracterizezi interacţiunea dintre lumină şi substanţă prin

analiza polarizării dielectrice a materialelor solide;
să explici legile de dispersie ale constantelor de material
optice pentru dielectrici şi metale, folosind un limbaj fizic adecvat;
să descrii cantitativ absorbţia luminii în materiale solide;
să descrii cantitativ transparenţa materialelor solide şi
proprietăţile lor reflectante;
să aplici noţiunile studiate pentru calculul exact al indicelui de
refracţie, coeficientului de reflexie şi coeficientului de absorbţie
pentru materiale date.
6.2. Despre dispersie
• Imaginează-ţi un leagăn pentru copii. Dacă vrei să-l faci să aibă

o cursă mai amplă, trebuie ca din când în când să acţionezi asupra lui.
Intervalul de timp între două dintre acţiunile tale nu poate fi nici mult mai
mic, nici mult mai mare decât timpul unei „legănări”. Este deci de înţeles
ideea ca nici un sistem care oscilează nu poate răspunde la frecvenţe
mult diferite de frecvenţa proprie de oscilaţie.
• Gândeşte-te la felul în care se mişcă în apă şi respectiv în aer
un peşte, un om sau o pasăre. Evident, în acelaşi mediu deplasările
depind de „cine se deplasează”.
În materie există sisteme de sarcini care pot oscila. Aceste sisteme

răspund excitaţiei reprezentate de radiaţia electromagnetică. Este de
aşteptat ca „răspunsul” materiei la excitaţia datorată radiaţiei
electromagnetice de diverse frecvenţe să fie diferit. Constantele de
material, care descriu interacţiunea cu lumina vor depinde de frecvenţă.
Această dependenţă este numită dispersie.
Legea care exprimă dependenţa unei constante de material de
frecvenţă se numeşte lege de dispersie.
Una dintre cele mai evidente dependenţe de frecvenţă a unei constante
de material este aceea a indicelui de refracţie. Ea reflectă faptul că
două raze de lumină se propagă cu diferite viteze într-un acelaşi
mediu, dacă au lungimi de undă diferite.
Această unitate de învăţare este , probabil, cea mai dificilă parte a

modulului. Fără a fi exhaustivă, ea face o descriere teoretică a
motivelor pentru care apare dispersia şi descrie din punctul de vedere
al interacţiunii materiei cu radiaţia electromagnetică, dispersia celei mai
importante constante de material şi anume permitivitatea dielectrică.

138
Dacă descrierea simplistă de mai sus te mulţumeşte şi dacă tutorele tău
îţi permite, poţi citi numai concluziile acestei unităţi de învăţare.
6.2.1. Premizele teoriei dispersiei
• Propagarea luminii într-un mediu, ca şi comportamentul luminii la

interfaţa a două medii sunt determinate de indicii de refracţie complecşi ai
mediilor. Ei conţin atât informaţii despre propagare cât şi despre
absorbţie.
Indicii de refracţie (constante de propagare) sunt dependenţi de
frecvenţa radiaţiei electromagnetice. Aşa cum am precizat, corelaţia
dintre indicele de refracţie al unui mediu şi frecvenţa radiaţiei
electromagnetice se numeşte lege de dispersie.
• Întrucât radiaţia electromagnetică interacţionează cu sarcinile
electrice, dependenţa indicelui de refracţie al unui solid de frecvenţă se
datorează contribuţiilor a trei componente referitoare la electronii liberi
din cristal, la electronii legaţi şi la contribuţia reţelei. Studiul
interacţiunilor dintre componentele cu sarcină electrică ale mediului
solid enumerate mai sus şi radiaţia electromagnetică, permit
determinarea dependenţei de frecvenţă a permitivităţii dielectrice , şi
ulterior, a dependenţei indicelui de refracţie de frecvenţă.
În dielectrici, contribuţia importantă la constanta dielectrică este adusă
de electronii legaţi.
În metale contribuţia fundamentală la constanta dielectrică se
datorează electronilor liberi.
În semiconductori ambele tipuri de electroni aduc contribuţii
importante .
Reţine că domeniul frecvenţelor este important în determinarea
contribuţiilor la permitivitate. La frecvenţe mari este importantă
contribuţia electronilor legaţi, în timp ce la frecvenţe mici este
importantă contribuţia electronilor liberi.
6.2.2. Polarizabilitatea
În descrierea interacţiunii unor sisteme de sarcini cu radiaţia

electromagnetică este important să cunoşti momentul dipolar –
caracteristică fundamentală a sistemului de două particule cu sarcini de
semne opuse, egale în valoare absolută. Pentru dipolul format dintr-o
pereche de sarcini +q, -q separate prin distanţa x, momentul dipolar
este un vector orientat de la -q la +q şi de modul p=qx.
Pentru un ansamblu de dipoli, poţi defini polarizabilitatea care este
momentul dipolar total al dipolilor din unitatea de volum.
La trecerea printr-un solid, radiaţia electromagnetică produce - datorită

componentei sale de câmp electric - o deplasare a sarcinilor electrice.
Efectul deplasării sarcinii în cristal este apariţia unei polarizabilităţi.
Componentele principale ale polarizabilităţii unui sistem de atomi sau
molecule sunt:
a. polarizabilitatea electronică
b. polarizabilitatea ionică
c. polarizabilitatea dipolară (orientaţională )

a. Pentru un atom, polarizabilitatea electronică este

determinată de deplasarea “centrului de masă” a distribuţiei electronilor
din atom faţă de nucleu, într-un câmp electric exterior, ca în figura 6.1.
Figura 6.1
b. În cristale ionice, un câmp exterior poate provoca deplasarea relativă
a ionilor de semne diferite în sensuri contrare, ceea ce duce la apariţia
de dipoli induşi orientaţi pe direcţia câmpului exterior, ca în figura 6.2 .
Polarizare
electronică
ionică
dipolară
Figura 6.2
c. Polarizabilitatea dipolară este caracteristică cristalelor polare,
compuse din molecule cu momente dipolare proprii care suferă o
orientare a acestora în câmpul exterior, ca în figura 6.3.
Figura 6.3
Materialele în care se manifestă mecanismele de polarizare descrise

mai sus se deosebesc prin dependenţa caracteristicilor lor ( în special a
permitivităţii dielectrice) de temperatură şi de frecvenţa câmpului
aplicat.
Datorită inerţiei foarte mici a electronilor faţă de variaţiile câmpului,
polarizabilitatea electronică poate urmări câmpul electric (rămâne în
fază cu acesta) până la frecvenţe foarte mari, corespunzătoare
spectrului vizibil al radiaţiei electromagnetice. Sistemele pentru care

140
mecanismul de polarizare este polarizabilitatea ionică sau dipolară nu
pot urmări frecvenţe
atât de înalte, astfel că, la frecvenţe optice, polarizabilitatea ionică şi
cea dipolară pot fi complet neglijate faţă de polarizabilitatea electronică.
În figura 6.4 îţi este prezentată calitativ contribuţia la permitivitatea
dielectrică a unui material, a celor trei mecanisme, în diverse domenii
de frecvenţe ale undelor electromagnetice.
Figura 6.4
Poţi înţelege interacţiunea dintre electroni şi radiaţia electromagnetică,
dacă urmăreşti calculul clasic al comportamentului atomului de
hidrogen în câmp electric staţionar. Acest calcul îţi este prezentat în
continuare .
6.3. Calculul constantei dielectrice.
În unitatea de învăţare anterioară ai studiat o metodă de calcul a

permitivităţii dielectrice determinate de dipolii foarte simpli reprezentaţi
de atomi de hidrogen gazos în care, datorită existenţei unui câmp
electric, se produce o separare a centrului sarcinii pozitive de centrul
sarcinii negative.
Plecând de la observaţia că forţa de revenire pentru electronul aflat pe
traiectoria deplasată pe direcţia câmpului exterior este o forţă elastică,
ai putut scrie o relaţie pentru determinarea frecvenţei proprii ω0.
eE = Kx = mω02 x ( 6.1)
Dacă vei ţine seama de definiţia inducţiei câmpului electric şi a
polarizabilităţii electrice
D = ε 0ε r E = ε 0 E + P (6.2
din care
P = ε 0 E (ε r − 1) ( 6.3)
vei obţine
P
ε r = 1+ ( 6.4)
ε0E
Pentru un colectiv alcătuit din N atomi de hidrogen, în câmp electric
P = Nex ( 6.5)
astfel că
Nex Ne eE Ne 2
ε r = 1+ = 1+ ⋅ = 1 + ( 6.6)
ε0E ε 0 E mω 02 ε 0 mω 02
Aminteşte-ţi că pentru atomul de hidrogen, raza primului orbital Bohr şi
energia totală pe primul orbital au respectiv expresiile:
⎧ ε 0h2
⎪1r =
⎪ πme 2
⎨ 2
( 6.7)
⎪E = − e
⎪⎩ 1 8πε 0 r1
Dacă ţii cont că
mv 2 mω 2 r12
E1 = − Ecin = − =− ( 6.8)
2 2
vei obţine
mω02 r12 e2
= ( 6.9)
2 8πε 0 r1
şi deci
mω 02ε 0 1
= ( 6.10)
e 2
4πr13
În acest mod, relaţia (6.6) devine:
ε r = 1 + 4πNr13
Astfel, pentru N = 2,68 ⋅10 25 m −3 vei obţine εr=1,0002.
6.4. Teoria clasică a dispersiei în dielectrici
În urma consideraţiilor făcute, poţi admite că în domeniul vizibil,

dispersia este determinată de contribuţiile electronilor liberi sau legaţi şi
că aceste contribuţii pot fi calculate considerând electronii ca un
ansamblu de oscilatori.
O explicaţie fenomenologică bună a dependenţei de lungimea de undă
(sau de frecvenţă) a constantelor optice într-un dielectric poate fi
obţinută printr-un tratament clasic, datorat lui Lorentz.
În modelul Lorentz se determină polarizarea care apare datorită
deplasării electronilor legaţi din poziţiile lor de echilibru sub influenţa
unui câmp electric. Studiul este important atât pentru dielectrici cât şi
pentru semiconductori, adică pentru majoritatea materialelor de interes
în ceea ce priveşte interacţiunea solid - radiaţie electromagnetică din
spectrul vizibil.
În analiza care urmează, câmpul pe care îl vei considera este câmpul
electric al radiaţiei electromagnetice. Vei face ipoteza existenţei - pentru
electron - a unei forţe de readucere proporţională cu deplasarea x faţă
de poziţia de echilibru şi a unei încetiniri proporţionale cu viteza.

142
În aceste condiţii ecuaţia care descrie mişcarea electronilor este

mx + mγx + mω 0 x = −eEe iωt ( 6.11)
În expresia de mai sus termenul mx + mω02 x este specific unui

.
oscilator armonic obişnuit, termenul mγ x se referă la frânarea mişcării
electronului, iar termenul − eE x e iωt descrie întreţinerea oscilaţiei
datorată câmpului în care se află electronii.
∂x
În ecuaţia 6.11, termenul de frânare mγ este proporţional cu viteza;
∂t
el ţine seama de amortizarea datorată pierderilor de energie prin
radiaţie la accelerarea şi frânarea electronului precum şi de pierderile
de energie prin ciocniri. Atât intensitatea radiaţie emise cât şi
∂x
probabilitatea de ciocnire sunt proporţionale cu .
∂t
Frecvenţa ω0 este frecvenţa de rezonanţă care, din punct de vedere
cuantic, corespunde unei tranziţii între două stări ale electronului în
cristal. Ee iωt este câmpul electric imprimat ( pentru electronii de valenţă
ai semiconductorilor aflaţi în covalenţă - deci nelocalizaţi – este corect
să se presupună că nu este diferenţă între câmpul local şi câmpul
macroscopic, astfel că nu este necesară o corecţie de câmp local. O
astfel de corecţie este necesară în cristale ionice.)
Ecuaţia omogenă corespunzătoare relaţiei (6.11) este:
mx + mγx + mω0 x = 0 ( 6.12)
iar ecuaţia caracteristică pentru ecuaţia (6.11) este
mr 2 + mγr + mω 02 = 0 ( 6.13)
sau r 2 + γr + ω 02 = 0 cu soluţiile
− γ ± γ 2 − 4ω 02
r = ( 6.14)
2
Prin urmare ecuaţia (6.12) are soluţia
− γ − γ 2 − 4ω 02 − γ + γ 2 − 4ω 02
x (t ) = A exp( )t + B exp( )t ( 6.15)
2 2
Pentru frânări nu prea mari, exponenţialele sunt complexe.
O soluţie particulară a ecuaţiei (6.11) este:
x p = Ce iωt ( 6.16)
dx p d 2xp
cu derivatele temporale = Ciωe iωt şi respectiv 2
= −Cω 2 e iωt .
dt d t
Astfel din (6.11) vei obţine:
− Cω 2 me iωt + mγCiωe iωt + ω02 mCe iωt = −eEe iωt şi
eE
C( −ω 2 + iωγ + ω 02 ) = −
m

eE x
C= 2 m ( 6.17)
ω − iωγ − ω 02
Soluţia particulară este:
eE x / m
xp = − e i ωt ( 6.18)
(ω − ω ) + iωγ
2
0
2
Expresia poziţiei electronului în oscilaţie va fi dată de:
− γ − γ 2 − 4ω02
x (t ) = A exp( t) +
2
eE x ( 6.19)
− γ + γ − 4ω2 2
B exp( t ) − 2 m2
0
e iωt
2 (ω0 − ω ) + iωγ
Expresia (6.19) descrie o mişcare oscilatorie amortizată.
După cum ştii:
D = ε 0 E + P = ε 0εE ( 6.20)
din care, în cazul unidimensional, obţii:
ε 0 E x + Px = ε 0εE x ( 6.21)
şi deci,
Px
εr = 1+ ( 6.22)
ε 0E x
Polarizarea produsă de deplasarea sarcinii Ne la distanţa x este dată
de relaţia (6.5) P = Nex . Dacă ţii seama de relaţia (6.22) şi de faptul că
electronii se deplasează în sens opus câmpului,
Nex 0
εr = 1− ( 6.23)
ε 0E x
şi cu x0 = x p
Ne eE x / m
ε r = 1+ ( 6.24)
ε 0E x (ω 0 − ω 2 ) 2 − iγω
2
Ne 2
εr = 1+ ( 6.25)
mε 0[(ω02 − ω 2 ) 2 − iγω ]
ceea ce se poate rescrie sub forma:
Ne 2 [(ω02 − ω 2 ) − iγω ]
εr = 1+ ( 6.26)
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
Pe de altă parte, aşa cum ştii din precedenta unitate de învăţare,
2
n * = ε * = (n − iχ ) 2 ( 6.27)

144
α ⋅c
cu n = ε r ; χ = - unde n este indicele de refracţie, iar χ este
2ω
coeficientul de absorbţie. Reaminteşti că, întrucât
⎧ n* ⋅ x nx ikx
⎪⎪ E = E 0 exp iω ( t − ) = E 0 exp iω(t − + )
c c c ( 6.28)
⎨
⎪E = E exp iω(t − nx ) ⋅ exp( − ωkx )
⎪⎩ 0
c c
2ωχx
şi deoarece I ≈ E 2 , termenul de amortizare este exp( − ).
c
2ω ⋅ χ
Conform legii absorbţiei I = I 0 exp( −α ⋅ x ) , vei obţine α=
c
α ⋅c
sau χ = . Deoarece permitivitatea complexă se scrie sub forma
2ω
ε * = ε 1 − iε 2 , rezultă pentru cele două componente ale sale expresiile
Ne 2 (ω02 − ω 2 )
ε1 = n − χ = 1 +
2 2
( 6.29)
mε 0 [(ω02 − ω 2 ) 2 + γ 2ω 2 ]
Ne 2γω
ε 2 = 2nχ = ( 6.30)
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
Ţinând cont de relaţiile de mai sus , legăturile dintre componentele
permitivităţii dielectrice şi constantele optice indice de refracţie şi
coeficient de extincţie sunt cele deja găsite în unitatea de învăţare
precedentă adică
⎧ 2 1
⎪⎪n = 2 [ε 1 + ε 1 + ε 2 ]
2 2
⎨ ( 6.31)
⎪χ 2 = 1 [ ε 2 + ε 2 − ε ]
⎪⎩ 2
1 2 1
Atunci:
1 (Ne 2 mε 0 )(ω02 − ω 2 )
n2 = [1 + +
2 (ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2
( 6.32)
N 2e 4 2mε 0 (ω02 − ω 2 )
1+ 2 2 2 [1 + ]]
m ε 0 [(ω0 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ] Ne 2
1 (Ne 2 mε 0 )(ω02 − ω 2 )
χ2 = [1 − +
2 (ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2
( 6.33)
N 2e 4 2mε 0 (ω02 − ω 2 )
1+ 2 2 2 [1 + ]]
m ε 0 [(ω0 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ] Ne 2
Din unitatea de învăţare anterioară ştii că
2 iσ
n* = ε −
ωε 0
σ
Astfel că ε = n 2 − χ 2 şi 2nχ = .
ωε 0

Între conductivitatea electrică şi proprietăţile absorbante ale solidului

există deci o directă proporţionalitate exprimată de relaţia
σ = 2nχωε 0 = α ⋅ c ⋅ n ⋅ ε 0 ( 6.34)
Coeficientul de reflexie la suprafaţa de separare cu aerul este
(n − 1) 2 + χ 2
R= ( 6.35)
(n + 1) 2 + χ 2
Dacă ţii seama de relaţiile
⎧ε 1 = n 2 − χ 2
⎨
⎩ε 2 = 2nχ
⎧ 2ω ⋅ χ
⎪⎪α = c
⎨
⎪R = (n − 1) + χ
2 2
⎪⎩ (n + 1) 2 + χ 2
poţi studia comportamentul solidului la trecerea luminii.
6.5. Comportamentul dielectricilor la iluminare

Reţine că relaţiile (6.29), (6.30) îţi permit un studiu al componentelor
constantei dielectrice în diverse domenii de frecvenţă.
6.5.1. Pentru frecvenţe joase ω << ω 0
Ne 2 γω
ε 2 = 2nχ = ≈0 ( 6.36)
mε 0ω 04
Ne 2ω02 Ne 2
ε1 = n 2 − χ 2 = 1 + ≅ 1 + >0 ( 6.37)
mε 0ω04 mε 0ω02
În acest domeniu, în care ε 2 = 0 , ε 1 = n 2 , coeficientul de extincţie se

2ω ⋅ χ
anulează şi deci, conform relaţiei α = nu există absorbţie optică.
c
De asemenea, coeficientul de reflexie este (în conformitate cu relaţia
6.35)
2
⎛ n − 1⎞
R=⎜ ⎟ ( 6.38)
⎝ n + 1⎠
În această zonă:
• corpul nu absoarbe – este transparent
• corpul reflectă după formula simplă de mai sus; reflexia poate fi
apreciabilă pentru n mare
În acest domeniu
ε = ε1 = n2 ( 6.39)
Aşa cum observi din relaţiile anterioare , extincţia descrisă de
coeficientul de extincţie χ scade odată cu creşterea frecvenţei ω0 ,

146
adică la creşterea energiei de excitare a tranziţiei pentru electron.
Rezultă că materialele sunt cu atât mai transparente cu cât electronii
sunt mai greu excitabili.
6.5.2. Pentru frecvenţe în jurul frecvenţei proprii ω≈ω0
Componenta imaginară a permitivităţii, corelată cu extincţia luminii în

material ε 2 , rămâne tot timpul pozitivă, având o valoare maximă pentru
cazul în care ω = ω 0 (deci ω 02 − ω 2 = 0 trece prin minim).
Componenta reală a permitivităţii ε 1 (relaţia 6.29) conţine la numărătorul
expresiei diferenţa ω02 − ω 2 . Pentru valori ale frecvenţei puţin mai
mari decât ω0 permitivitatea reală ε 1 îşi schimbă semnul. În acest
domeniu de frecvenţe, ε 1 scade la creşterea frecvenţei. Fenomenul
este numit dispersie anormală. Această zona apare în infraroşu – vizibil
pentru semiconductori, respectiv în vizibil – ultraviolet pentru izolatori.
Faptul că în zonă se realizează valoarea maximă pentru ε 2 , determină
existenţa în zonă a unei absorbţii apreciabile, cu maxim pentru ω = ω 0 .
Afirmaţia este justificată de legăturile dintre permitivitate, coeficientul de
2ωχ
absorbţie şi coeficientul de extincţie α = şi ε 2 = 2nχ , α ≈ χ .
c
6.5.3. Pentru frecvenţe mari ω>>ω0.
Într-un al treilea domeniu de frecvenţe, în care a fost depăşită frecvenţa

proprie a sistemului
Ne 2γω
ε2 = →0 ( 6.40)
mε 0 [ω 4 + γ 2ω 2 ]
deci χ → 0 şi α → 0 . În acest domeniu nu există absorbţie. Pe de altă
parte ε 1 < 0
⎧ Ne 2ω 2
⎪ε 1 = 1 − <0
⎪ mε 0 [ω 4 + γ 2ω 2 ]
⎨ ( 6.41)
⎪ε = 1 − Ne 2
⎪ 1 mε 0 [ω 2 + γ 2 ]
⎩
Deoarece componenta imaginară a permitivităţii tinde să se anuleze,
iar componenta reală a permitivităţii este nenulă, din ε 2 = 2nχ = 0
rezultă lipsa extincţiei χ = 0 şi conform relaţiei de definiţie a
coeficientului de reflexie R = 1. Situaţia este numită reflexie totală.
La frecvenţe şi mai mari componenta reală a permitivităţii redevine
pozitivă şi tinde către valoarea 1 iar componenta imaginară a
permitivităţii rămâne nulă. Zona de frecvenţe este cunoscută sub
numele de zonă a transparenţei totale. La frecvenţe foarte mari sistemul
de sarcini este incapabil să mai urmărească excitaţia. Radiaţia nu mai
interacţionează cu sarcinile şi solidul este complet transparent la
radiaţie.

Figura 6.5
În figura de mai sus îţi sunt prezentate evoluţiile componentelor
permitivităţii dielectrice în funcţie de frecvenţă.
Urmăreşte cu atenţie şi reţine comentariul care urmează.

Proprietăţile optice ale materialului depind de frecvenţă astfel:
• La frecvenţe joase ω << ω 0

k ≈ 0 → α ≈ 0 (nu există absorbţie)
De asemenea permitivitatea reală este
Ne 2 (ω02 − ω 2 )
ε1 = n 2 − χ 2 = 1 + pozitivă;
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
coeficientul de reflexie are definiţia simplă
2
⎛ n − 1⎞
R=⎜ ⎟ şi prin urmare
⎝ n + 1⎠
1. Corpul , care nu absoarbe, este transparent
2. Corpul reflectă după formula simplă 6.38
Cu cât energia de tranziţie este mai mare, deci frecvenţa proprie a
sistemului ω0 mai înaltă, cu atât materialul este mai transparent.
• La frecvenţe apropiate de ω0 şi absorbţia şi reflexia sunt

puternice.
Permitivitatea imaginară, corelată cu absorbţia, rămâne tot timpul
pozitivă şi trece prin maxim când ω02 − ω 2 trece prin 0.
Permitivitatea reală schimbă semnul la ω 0 = ω şi are dispersie
anormală (scade cu creşterea lui ω).
În această a doua zonă apar tranziţii infraroşu – vizibil pentru
semiconductori şi vizibil – ultraviolet pentru izolatori.
2ωχ
Cum 2nχ = ε 2 şi α = , absorbţia este puternică în această zonă de
c
frecvenţe şi prezintă maxim la ω0 .

148
Pentru frecvenţe mari ω0 << ω
Ne 2γω
Permitivitatea imaginară ε 2 = → 0 , şi coeficientul de
mε 0 [ω 4 + γ 2ω 2 ]
extincţie χ → 0 . Corespunzător α → 0 . Şi deci nu mai apare absorbţie.
De asemenea, întrucât
Ne 2 (ω 02 − ω 2 )
ε1 = 1 + <0
mε 0 (ω02 − ω 2 ) 2 + γ 2ω 2
rezultă că
⎧n 2 − χ 2 < 0
⎨ 2 ,
⎩n < k 2
Evident în acest caz

⎧n ≈ 0
⎨
⎩R = 1
Situaţia descrisă de aceste valori ale constantelor optice este reflexia
totală.
Undele cu frecvenţe în acest domeniu sunt - practic – reflectate total.
Deoarece la aceste frecvenţe electronii sunt liberi, ei contribuie la
proprietăţile izolatorului sau semiconductorului ca la metale.
Dacă domeniul de frecvenţă este în vizibil, atunci materialul

semiconductor sau izolator prezintă luciu metalic.
Pentru frecvenţe în creştere peste frecvenţa proprie, expresia
(ω02 − ω 2 )
scade în valoare absolută pentru ω0 << ω astfel că,
(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2
la un moment dat, permitivitatea dielectrică reală
Ne 2
(ω0 − ω )
2 2
ε1 = 1 + se poate anula.
mε 0 (ω 0 − ω 2 ) + γ 2ω 2
2
Cu notaţia
ω ′ = ( −ω02 + ω 2 )1 2 , ( 6.42)
Ne 2 ω′
ε1 = 1 − = 0 rezultă
mε 0 ω ′ + γ 2ω 2
2
ω′ mε 0
= ( 6.43)
ω′ + γ ω
2 2 2
Ne 2
Pentru cazul în care frecvenţa proprie a sistemului este atât de mică
faţă de frecvenţa excitatoare încât se poate neglija, ω 0 ≈ 0 , frecvenţa la
care permitivitatea dielectrică îşi schimbă semnul rezultă din relaţia
12
Ne 2 ω2 ⎛ Ne 2 ⎞
1− = 0 şi are valoarea ω = ⎜⎜ − γ 2 ⎟⎟ .
mε 0 ω + γ ω
4 2 2
⎝ mε 0 ⎠
Ne 2
Adesea = ω p este numită frecvenţa plasmei.
mε 0
Experimental, γ ≈ 1014 rad sec , ω p = 1016 rad sec . Pentru ω = ω p
componenta reală a permitivităţii se anulează. Corespunzător, indicele

2πc
de refracţie al materialului tinde să se anuleze şi λ = → ∞ lungimea
nω
de undă a radiaţiei în mediul respectiv tinde la infinit. Sistemul de
electroni oscilează în fază ca un întreg faţă de ionii pozitivi.
6.5.4. Dispersia cromatică
Cunoşti că în vid lumina are aceeaşi viteză de propagare – indiferent de

lungimea sa de undă. Indicele de refracţie al vidului este 1. Pentru orice
mediu – cu excepţia vidului – indicele de refracţie depinde de lungimea
de undă a radiaţiei despre refracţia căreia se discută. Această
dependenţă de lungimea de undă a indicelui de refracţie conduce la
faptul că lumina albă care pătrunde într-un mediu, suferă la suprafaţa
de separare refracţii diferite pentru diferite lungimi de undă; ca urmare,
fasciculul de lumină albă este „despicat” într-un ansamblu de fascicule
monocromatice. Acest fenomen, numit dispersie cromatică este
responsabil – de exemplu – de apariţia curcubeului.
În figura de mai jos poţi observa dependenţa de lungimea de undă a
indicelui de refracţie pentru sticla de cuarţ.
Figura 6.6
Scăderea indicelui de refracţie cu creşterea lungimii de undă, adică
creşterea indicelui de refracţie cu creşterea frecvenţei, este un
comportament explicat de dependenţa de frecvenţă a permitivităţii
dielectrice aşa cum apare ea în figura 6.5 pentru zonele I , III, IV şi o
parte din zona II. Acest tip de dependenţă este adesea numit dispersie
normală.
În zona II există o porţiune în care creşterea frecvenţei produce
scăderea permitivităţii şi deci a indicelui de refracţie. Zona îngustă în
care acest fenomen se petrece se numeşte zonă de dispersie anomală.
Pentru a fi observată cu ochiul, zona de dispersie anomală trebuie să
apară pentru lungimi de undă din spectrul vizibil.

150
1. Pentru vid, indicele de refracţie şi permitivitatea dielectrică depind

de lungimea de undă ?
a) da
b) nu
2. Două radiaţii cu lungimile de undă λ1 şi λ2 ( λ1 < λ2 ) cad pe

suprafaţa de separare dintre eter şi un material care prezintă
fenomenul de dispersie anomală pentru ambele lungimi de undă.
Dacă unghiul de incidenţă este acelaşi pentru cele două radiaţii si
este diferit de zero , decide care dintre radiaţii va fi refractată sub un
unghi mai mare
a) λ1
b) λ2
3. În zona în care absorb lumina, solidele sunt transparente ?

a) da
b) nu
4. La solide, pentru observarea luciului metalic este suficient ca

reflexia să fie foarte puternică R ≈ 1 . Justifică răspunsul
5. Pentru frecvenţe foarte mari, mult mai mari decât frecvenţa

proprie, indicele de refracţie al materialelor solide tinde spre o
anumită valoare. Scrie această valoarea şi justifică răspunsul.
Răspunsurile le găseşti la pagina 157 .

6.6. Comportamentul metalelor la iluminare

Întrucât în metale există purtători liberi, aceştia pot fi excitaţi cu energii
oricât de mici ceea ce conduce la ω 0 = 0 , cel puţin pentru electronii din
imediata apropiere a suprafeţei Fermi.
În aceste condiţii componentele reală şi imaginară ale permitivităţii au
expresiile
Ne 2 ω2
ε1 = 1 − = n2 − χ 2 ( 6.44)
mε 0 ω + γ ω
4 2 2
Ne 2 γω
ε2 = = 2nχ ( 6.45)
mε 0 ω + γ 2ω 2
4
1
Dacă înlocuieşti “ coeficientul de frecare “ γ cu inversul său, τ = ,
γ
relaţiile (6.44) şi (6.45) devin:
Ne 2 τ2
ε1 = 1 − ( 6.46)
mε 0 ω 2τ 2 + 1
Ne 2 τ
ε2 = ( 6.47)
mε 0 ω(ω τ + 1)
2 2
Cunoşti că
1
n= (ε 1 + ε 12 + ε 22 ) ( 6.48)
2
1
χ= ( −ε 1 + ε 12 + ε 22 ) ( 6.49)
2
Ne 2
Dacă vei nota ω p2 = , relaţiile (6.46) şi (6.47) vor deveni:
mε 0
ω p2τ 2
ε1 = 1 − 2 2 = n2 − χ 2 ( 6.50)
ω τ +1
ω p2τ
ε2 = = 2nkχ ( 6.51)
ω (ω 2τ 2 + 1)
Vei face analiza comportamentului constantei dielectrice a metalului, în
1
trei domenii de frecvenţă determinate de zero, γ = şi ω p .
τ
12
⎛ Ne ⎞ 2
Mărimea ⎜⎜ ⎟⎟ = ω p ≈ 1016 rad sec este frecvenţa electronilor liberi
⎝ mε 0 ⎠
la astfel de frecvenţe.
În ceea ce priveşte coeficientul de frecare, acesta are valori de tipul
γ ≤ 1014 rad sec (∼18 μm).

152
6.6.1. Domeniul frecvenţelor mici ω<<1/τ<<ωp – (I)
ω pτ
În această zonă, ωτ + 1 ≅ 1 ; ω pτ >> 1 şi deci, >> 1 .Prin urmare
ω τ 2 +1
2
ε1 < 0 ( 6.52)
şi respectiv
ε 1 ≅ ω p2τ 2 ( 6.53)
Componenta imaginară a permitivităţii dielectrice complexe

ωτ 2
ε2 = p
, are – în domeniul de pulsaţii considerat – expresia
ω(ω 2τ 2 + 1)
ωp
ε 2 = ω pτ ( 6.54)
ω
şi deci
ε 2 >> ε 1 ( 6.55)
Dacă ţii cont de relaţiile 6.48, 6.49 rezultă că, pentru zona dată, în care
1
ε 2 >> ε 1 , constantele optice specifice metalului au expresiile n ≅ ε2
2
1
şi χ ≈ ε 2 , adică
2
1 ω pτ
2
n2 ≈ χ 2 ≈ ( 6.56)
2 ω
Cum ω pτ >> 1 şi ω p >> ω , vei obţine că n 2 ≈ χ 2 >> 1.
În aceste condiţii, atât reflexia cât şi absorbţia sunt puternice, pentru că
2ω ⋅ χ (n − 1) 2 + χ 2
α= şi R =
c (n + 1) 2 + χ 2
În domeniul considerat,
n2 + χ 2
R= =1 ( 6.57)
n2 + χ 2
2ω ω pτ ω p 2
2
α= ⋅ = τω ( 6.58)
c 2ω c
Ne 2 2 2πc
α= ⋅ τ sau
c mε 0 λ
2 Ne 2 π ⋅ c ⋅τ N ⎛ πτ ⎞
α= = e⋅2⋅ ⎜ ⎟ ( 6.59)
c mε 0 λ λ ⎜⎝ mε 0 ⎟⎠
Relaţia (6.59) cunoscută sub numele de relaţia Rubens – Hagens,
conduce la o dependenţă corectă a coeficientului de absorbţie în
domeniul microundelor.

6.6.2. Domeniul frecvenţelor intermediare ω<<1/τ<<ωp - (II)
În această zonă componentele permitivităţii dielectrice complexe au

expresiile
ω p2τ ω p2τ ω p2 ω p2 1
ε2 = ≈ = = ⋅ ( 6.60)
ω(ω 2τ 2 + 1) ω 3τ 2 ω 3τ ω 2 ωτ
Deci, ε 1 > ε 2 .
În aceste condiţii:
n=
1
2
(
ε 1 + ε 12 + ε 22 ≈ 0 = 0) ( 6.61)
χ=
1
2
(ε 2
1 )
+ ε 22 − ε 1 ≈ − ε 1 =
ωp
ω
( 6.62)
Prin urmare în acest domeniu R ≈ 1 şi este caracteristică o reflexie

foarte puternică.
1
6.6.3. Domeniul . frecvenţelor mari << ω p << ω - (III)
τ
În acest domeniu
ω p2τ 2 ω p2τ 2
ε1 = 1 − 2 2 ≈ 1− 2 2 ≈ 1 ( 6.63)
ω τ +1 ωτ
ω p2τ ω p2τ ω p2
ε2 = ≈ = ≈0 ( 6.64)
ω (ω 2τ 2 + 1) ω 3τ 2 ω 3τ
deci
ε 2 << ε 1 ( 6.65)
Prin urmare
⎧n ≈ 1
⎨ ( 6.66)
⎩χ ≈ 0
şi în mod corespunzător
⎧R = 0
⎨ ( 6.67)
⎩α = 0
În această zonă se realizează transparenţa totală.
Poţi dobândi o imaginea completă asupra dependenţei de frecvenţă a

constantei dielectrice a metalului pentru cele trei domenii de frecvenţă,
dacă priveşti cu atenţie reprezentarea grafică din figura de mai jos .

154
Figura 6.7
Aşa cum s-a afirmat, la metale ω p ≈ 1016 rad sec iar γ ≈ 1013 rad sec
1
deci ordinea < ω p este naturală.
τ
6.6.4. Dispersia în semiconductori
La semiconductorii cu impurităţi, la care concentraţia de purtători liberi

este mai mică decât în metale, frecvenţa plasmei (care este
proporţională cu numărul de sisteme excitabile) scade prin comparaţie
cu situaţia de la metale.
În acest caz, se poate să apară o nouă distribuţie pe domenii a lui ω şi
anume 0 ; ωp ; 1/τ.
În general, rezultatele sunt discutabile pentru că trebuie considerată şi
contribuţia electronilor legaţi.
Pentru un material dat
• Indicele de refracţie
• Coeficientul de reflexie
• Coeficientul de absorbţie
au valori care depind de frecvenţă. Pentru

diferite domenii de frecvenţă se pot scrie legi de
dispersie explicite.

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree66.. 22

1. Consideri că absorbţia radiaţiei electromagnetice de către
metale este posibilă numai dacă aceasta are lungimea de undă
mai mică decât o valoare specifică?
a) da
b) nu
Justifică răspunsul.
2. Pentru microunde cu lungimea de undă λ un metal are

coeficientul de absorbţie α . Determină valoarea coeficientului
de absorbţie al metalului pentru o radiaţie mai puţin energetică
având lungimea de undă 4 ⋅ λ .
3. Precizează care este domeniul de frecvenţă al radiaţiei

electromagnetice la care un metal este transparent. Justifică
răspunsul. Dă un exemplu de utilizare în domeniul tehnologiei a
proprietăţii de transparenţă a metalelor pentru anumite radiaţii
electromagnetice.
4. Descrie în ce condiţii un metal manifestă luciu metalic
5. Dacă se determină permitivitatea electrică a dielectricului

unui condensator, prin măsurarea capacităţii acestuia se pot
determina constantele optice ale dielectricului?
a) da
b) nu
Justifică răspunsul.

156
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree66.. -- R

1. b) Nu. În vid, radiaţiile cu orice lungime de undă se propagă

identic
2. Creşterea lungimii de undă produce – în domeniul dispersiei

anomale – creşterea indicelui de refracţie n. Întrucât la refracţie
produsul (indice de refractie ) ⋅ sin(unghi de refractie ) se conservă,
creşterea indicelui de refracţie produce scăderea unghiului de
refracţie θ . Dacă λ1 < λ2 , rezultă că n1 < n 2 şi deci θ 1 > θ 2 .
Răspuns a)
3. b) Nu. În situaţia în care are o absorbţie suficient de puternică,

materialul este opac.
4. Nu. Pentru ca luciul metalic să se poată observa, coeficientul de

reflexie trebuie să fie aproape de unitate dar, condiţia esenţială este
ca reflexia puternică să se petreacă în zona vizibilă a spectrului
radiaţiilor electromagnetice.
5. La frecvenţe foarte mari componenta reală a permitivităţii este

pozitivă şi tinde către valoarea 1 iar componenta imaginară a
permitivităţii este nulă. Zona de frecvenţe este cunoscută sub numele
de zonă a transparenţei totale.
La frecvenţe foarte mari sistemul de sarcini este incapabil să mai
urmărească excitaţia. Radiaţia nu mai interacţionează cu sarcinile şi
solidul este complet transparent la radiaţie asemenea vidului.
Dacă n-ai dat răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragraful 6.5.

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 66..22-- R

1. Nu . Întrucât în metal există purtători liberi, absorbţia radiaţiei poate

începe la orice lungime de undă.
2. În domeniul microundelor, legătura dintre

coeficientul de absorbţie şi lungimea de undă este dată de relaţia
1
Rubens – Hagens, α = constant . Deoarece lungimea de undă
λ
creşte de 4 ori coeficientul de absorbţie va scădea de două ori.
3. Pentru lungimi de undă foarte mici, de exemplu raze X sau γ ,
metalul devine transparent. Astfel se realizează defectoscopia
nedistructivă pentru metale.
4. Metalul manifestă luciu metalic în domeniul frecvenţelor pentru care

componentele permitivităţii sunt astfel încât n ≈ 0, R = 1 ; apare pentru
frecvenţe din zona vizibilă a spectrului radiaţiei electromagnetice.
5. Nu. Permitivitatea determinată din capacitatea electrică este

permitivitatea statică. Pentru determinarea caracteristicilor optice este
necesară măsurarea permitivităţii dielectrice la frecvenţe optice.
Dacă n-ai dat răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragraful 6.6

Mecanisme de polarizare în solide;
Permitivitate complexă;
Lege de dispersie;
Dispersie cromatică;
Domeniu de transparenţă;
Dispersie normală; dispersie anomală;
Domeniu de luciu metalic;
Frecvenţa plasmei.

158
Formule cheie
Ne 2 (ω02 − ω 2 )
ε1 = n 2 − χ 2 = 1 +
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
Ne 2γω
ε 2 = 2nχ =
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
⎧ 2 1
⎪⎪n = 2 [ε 1 + ε 1 + ε 2 ]
2 2
⎨
⎪χ 2 = 1 [ ε 2 + ε 2 − ε ]
⎪⎩ 2
1 2 1
⎧ε = n 2 − χ 2
⎨ 1
⎩ε 2 = 2nχ
⎧ 2ω ⋅ χ
⎪α = c
⎪
⎨
⎪R = (n − 1) + χ
2 2
⎪⎩ (n + 1) 2 + χ 2
6.9. Test de autoevaluare fără răspunsuri

Rezolvă problema de mai jos.
Discută cu tutorele soluţiile
Pentru un metal frecvenţa electronilor liberi este de 1015 Hz iar

coeficientul de frecare are valoarea de 1013 Hz .
a) Stabileşte valorile energiilor corespunzătoare acestor frecvenţe în

Joule şi electronvolţi.
b) Folosind un program de reprezentări grafice trasează – într-o

reprezentare adecvată – graficul dependenţei componentei reale a
permitivităţii ca funcţie de frecvenţă. Alege domeniul de frecvenţe
relevant.
c) Reprezintă grafic dependenţa de frecvenţă a componentei

imaginare a permitivităţii dielectrice.
d) Prezintă grafic dependenţele de frecvenţă ale coeficientului de

absorbţie, coeficientului de reflexie şi indicelui de refracţie.
e) Comentează rezultatul specificând zonele cu comportări speciale

ale materialului.

6.10. Bibliografie
2. Fizica stării solide vol 2. Proprietăţi dielectrice şi optice, C.

Constantinescu, Editura Universităţii din Bucureşti, p 9-59
3. Fizica stării solide Proprietăţi dielectrice şi optice, V. Dolocan,


160
Comportamentul luminii la interfeţe
7. COMPORTAMENTUL LUMINII LA INTERFEŢE
Cuprins Pagina
7. Comportamentul luminii la interfeţe .............................................161

7.1. Obiectivele Unităţii 7 - Comportamentul luminii la interfeţe ..162
7.2. Comportamentul luminii la interfeţe ......................................162
7.3. Fenomene la interfaţa mediilor optice ..................................163
7.4. Analiza relaţiilor Fresnel. Consecinţe ...................................167
7.4.1.Incidenţă normală ......................................................................167
7.4.2.Incidenţa Brewster .....................................................................168
7.4.3.Aplicaţie .....................................................................................169
7.4.4.Coeficienţi de reflexie şi de transmisie.......................................169
7.4.5.Reflexie pe suprafaţă conductoare- la incidenţă normală ..........171
7.4.6.Reflexie la suprafaţa aer-conductor ...........................................172
7.4.7.Test de autoevaluare 7.1 ...........................................................173
7.5. Răspunsuri la testul de autoevaluare 7.1 .............................175
7.6. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie .............................176
7.7. Test de autoevaluare fără răspunsuri...................................177
7.8. Bibliografie ...........................................................................178

7.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 7 - Comportamentul luminii la
interfeţe
să identifici şi să defineşti mărimile legate de comportamentul

luminii la interfeţe;
să aplici noţiunile din teoria radiaţiei electromagnetice
referitoare la propagarea undelor, pentru a deduce legile
reflexiei şi refracţiei;
să demonstrezi relaţiile lui Fresnel;
să descrii efectul de polarizare a luminii la suprafaţa de

separare a două medii optice, folosind relaţiile lui Fresnel;
să deduci pe baza relaţiilor Fresnel şi să explici folosind un

limbaj fizic adecvat reflexia Brewster;
să aplici noţiunile studiate pentru a analiza reflexia pe o

suprafaţă conductoare la incidenţă normală;
7.2. Comportamentul luminii la interfeţe

Aşa cum ştii, în radiaţia termică direcţiile de oscilaţie ale câmpului
electric în planul perpendicular pe direcţia de propagare sunt egal
probabile. (radiaţie polarizată circular). Radiaţia emisă de majoritatea
surselor obişnuite de lumină este polarizată circular.
În urma interacţiunilor cu sistemele de sarcini din solid este probabilă
favorizarea unora dintre direcţiile de oscilaţie ale câmpului electric.
Fenomenul, numit polarizare, conduce la distribuirea neuniformă a
amplitudinii câmpului electric pe diverse direcţii de oscilaţie. În cazul
polarizării totale, câmpul electric oscilează pe o singură direcţie (radiaţie
polarizată linear).
Contribuţiile la polarizare pot avea diferite surse, ca de exemplu
contribuţiile datorate electronilor legaţi şi electronilor liberi. Toate
contribuţiile sunt aditive. Trecerea luminii prin interfeţe poate produce
polarizare.
Într-un mediu omogen şi izotrop caracterizat prin permitivitatea
dielectrică ε şi cu permeabilitatea magnetică μ (în care viteza luminii
1
este c= ), pentru radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil şi
εμ
infraroşu, poţi scrie

ecuaţiile Maxwell într-o formă din care prin prelucrare rezultă ecuaţiile
verificate de intensităţile câmpurilor electric şi magnetic.
G G
G ∂E ∂ 2E
ΔE − μ 0σ − μ 0ε 0ε r =0 (7.1)
∂t ∂t 2
G G
G ∂ 2H ∂H
ΔH − ε e ε 0 μ 0 2 − σμ 0 =0 (7.2)
∂t ∂t
Soluţia ecuaţiei (7.1) are forma
G G GG G G G
⎧⎪E = E 0 e − i ( qr −ωt ) = E x i + E y j + E z k
⎨G G G G GG (7.3)
− i ( qr −ω ⋅t )
⎪⎩E = (i E 0 x + j E 0 y + kE 0 z )e
ω
şi reprezintă o undă plană monocromatică de frecvenţă ν = şi vector
G 2π
de propagare q .
7.3. Fenomene la interfaţa mediilor optice

Din punct de vedere geometric, comportamentul luminii la interfeţe este
descris de legile reflexiei şi refracţiei. În afară de reflexie şi refracţie, la
interfaţă are loc şi o “separare” a undelor electrice după direcţiile de
oscilaţie.
Consideră o undă plană care vine dintr-un mediu având indicele de
*
refracţie complex n1 incidentă pe suprafaţa de separare cu un mediu
cu indicele de refracţie complex n2* .
Poţi presupune, fără a considera că faci o ipoteză restrictivă că ambele
materiale prin care se propagă lumina sunt nemagnetice (având deci
permeabilităţile magnetice egale cu unitatea.)
Admite că interfaţa celor două medii este planul z=0, iar planul de
propagare este zOx. Dacă normala la interfaţă are direcţia Oz,
unghiurile făcute de direcţiile de propagare ale razelor incidentă,
reflectată şi refractată sunt respectiv θ , θ ' şi θ " .
Direcţiile de propagare pentru unda incidentă, reflectată şi refractată
sunt descrise de vectorii
G G
q 0incident = cos θ ⋅ k + sinθ ⋅ i ( 7.4)
G G
q 0reflectat = − cos θ ' k + sin θ ' i ( 7.5)
G G
q 0refractat = cos θ ' ' k + sin θ ' ' i ( 7.6)
astfel încât fazele celor trei unde sunt respectiv:

⎡⎛ n1* ω ⎞ ⎤
ϕ incident = −i ⎢⎜⎜ ⎟(cos θ z + sin θ x ) − ωt ⎥ ( 7.7)
⎟
⎣⎢⎝ c ⎠ ⎦⎥
⎡⎛ n1* ω ⎞ ⎤
ϕ reflectat = −i ⎢⎜⎜ ⎟(− cos θ 'z + sin θ ' x ) − ωt ⎥ ( 7.8)
⎟
⎢⎣⎝ c ⎠ ⎥⎦
⎡⎛ n2*ω ⎞ ⎤
ϕ refractat = −i ⎢⎜⎜ ⎟⎟(cosθ ' 'z + sin θ ' 'x ) − ωt ⎥ ( 7.9)
⎣⎝ c ⎠ ⎦

Figura 7.1
Consideră că unda luminoasă care ajunge la suprafaţa de separare a
mediilor este polarizată eliptic. Amplitudinea sa E 0 are respectiv
componentele Ep (conţinută în planul de propagare) şi En
(perpendiculară pe planul de propagare) .
Pentru undele incidentă, reflectată şi refractată, având respectiv
intensităţile câmpului electric de amplitudini E , E ', E '' , componentele
sunt date de:
⎧E x = E p cos θ
⎪
⎨E z = −E p sinθ ( 7.10)
⎪
⎩E y = E n
⎧E x| = −E p| cos θ '
⎪⎪ |
⎨E z = −E p sinθ '
|
( 7.11)
⎪ |
⎪⎩E y = E n
|
⎧E x|| = E p|| cos θ ' '

⎪⎪ ||
⎨E z = −E p sinθ ' '
||
( 7.12)
⎪ |
⎪⎩E y = E n
||
Dacă ţii cont de relaţiile de mai sus, componentele după polarizare ale
amplitudinii câmpului electric în undele incidentă, reflectată şi refractată
devin:

⎧ ⎧ ⎡ n* ⎤⎫
⎪ E p = E p 0 exp⎨iω ⎢t − 1 ( x ⋅ sin θ + z ⋅ cosθ )⎥ ⎬
⎪ ⎩ ⎣ c ⎦⎭
⎨ ( 7.13)
⎪ ⎧ ⎡ n1* ⎤⎫
E
⎪ n = E n0 exp ⎨iω ⎢t − ( x ⋅ sin θ + z ⋅ cosθ )⎥ ⎬
⎩ ⎩ ⎣ c ⎦⎭
⎧ | ⎧⎪ ⎡ n * ⎤ ⎫⎪
⎪E p = E p 0 exp⎨iω ⎢t − 1 (x ⋅ sin θ '− z ⋅ cos θ ')⎥ ⎬
|
⎪ ⎪⎩ ⎣ c ⎦ ⎪⎭
⎨ ( 7.14)
⎪ | ⎧⎪ ⎡ n1* ⎤⎫
E
⎪ n = E |
n0 exp ⎨iω ⎢t − (x ⋅ sinθ '−z ⋅ cos θ ')⎥ ⎪⎬
⎩ ⎪⎩ ⎣ c ⎦ ⎪⎭
⎧ || ⎧⎪ ⎡ n 2* ⎤⎫
⎪ p
E = E ||
p0 exp ⎨iω ⎢t − (x ⋅ sinθ ' '+ z ⋅ cos θ ' ')⎥ ⎪⎬
⎪ ⎪⎩ ⎣ c ⎦ ⎪⎭
⎨ ( 7.15)
⎪ || ⎧⎪ ⎡ n 2* ⎤ ⎫⎪
E
⎪ n = E ||
n0 exp ⎨ iω ⎢t − ( x ⋅ sin θ ' ' + z ⋅ cos θ ' ' )⎥⎬
⎩ ⎪
⎩ ⎣ c ⎦ ⎪⎭
Datorită omogenităţii planului xOz, dependenţa soluţiilor ecuaţiilor
Maxwell de x şi y în acest plan trebuie să fie unică.
În particular, în planul z=0 undele Ep, Ep’, Ep’’ trebuie să aibă aceeaşi
dependenţă de x .
dE p n1*
=− (sinθ )E p =
dx z =0
c z =0
( 7.16)
η ⎡ ⎛ n* ⎞⎤
= − (sinθ )E p 0 exp⎢iω ⎜⎜ t − 1 sinθ ⋅ x ⎟⎟⎥
c ⎢⎣ ⎝ c ⎠⎥⎦
dE p| n1*
=− (sinθ ' )E p| =
dx c z =0
z =0
( 7.17)
n *
⎡ ⎛ n1* ⎞⎤
= − (sinθ ' )E p 0 exp⎢iω ⎜⎜ t −
1 |
sinθ '⋅x ⎟⎟⎥
c ⎣⎢ ⎝ c ⎠⎦⎥
dE p|| n 2*
= − (sinθ ' ' )E p|| =
dx c z =0
z =0
( 7.18)
n* ⎡ ⎛ n* ⎞⎤
= − 2 (sinθ ' ' )E p|| 0 exp⎢iω ⎜⎜ t − 2 sin θ ' '⋅x ⎟⎟⎥
c ⎢⎣ ⎝ c ⎠⎥⎦
Într-adevăr, atât pentru unda incidentă cât şi pentru undele reflectată şi
refractată, dependenţa de timp şi poziţie este de forma
Κ exp[iω (t − β x )] ( 7.19)
Dacă impui condiţia ca dependenţa de x să fie aceeaşi pentru toate
undele, vei obţine relaţiile:

⎧ n1* n1*
⎪⎪ sin θ = sin θ '
c c
⎨ * *
( 7.20)
⎪ n1 sin θ = n 2 sin θ ' '
⎩⎪ c c
Legile reflexiei şi refracţiei apar imediat de aici:
⎧sin θ = sin θ '
⎨ * ( 7.21)
⎩n1 sin θ = n 2 sin θ ' '
*
Cele două legi ale opticii geometrice, care sunt cu uşurinţă observate
experimental, devin astfel consecinţe ale teoriei radiaţiei
electromagnetice referitoare la propagarea undelor.
Întrucât în planul z=0, toate punctele sunt echivalente, nimic special nu

poate apare după direcţiile x şi y şi atunci o condiţie naturală la limita de
separare a celor două medii este conservarea componentelor
tangenţiale ale câmpului electric şi magnetic în acest plan, adică:
⎧⎪E x + E x| = E x||
⎨ ( 7.22)
⎪⎩E y + E y = E y
| ||
z =0
⎧⎪E p cos θ − E p| cos θ = E p|| cos θ ' '

⎨ ( 7.23)
⎪⎩E n + E n| = E n|| z =0
Analog situaţiei intensităţilor câmpurilor electrice, poţi scrie pentru

intensităţile câmpurilor magnetice că
⎧⎪ H x + H x| = H x||
⎨ 7.24)
⎪⎩ H y + H y = H y
| ||
şi din prima ecuaţie Maxwell scrisă sub forma

G i G
H= ∇× E
ωμ 0
vei obţine că
( )
⎧⎪ E n − E n| n1* cos θ = E n|| n 2* cos θ ' '
⎨ ( 7.25)
( |
)
⎪⎩ E p + E p n1 = E p n 2
* || *
Dacă reuneşti relaţiile (7.23) şi (7.25) obţii un sistem de relaţii verificate

de componentele după polarizare ale luminii reflectate şi refractate.
Rezolvarea sistemului îţi va permite determinarea valorilor
componentelor intensităţilor câmpului electric perpendiculare pe planul
de incidenţă respectiv conţinute în planul de incidenţă pentru lumina
reflectată şi respectiv refractată sub formele

⎧ " En ⋅ n ⋅ cos θ + E n ⋅ n ⋅ cos θ
* *
⎪E n =
1 1
⎪ n ⋅ cos θ + n 2* ⋅ cos θ "

*
1
⎨ ( 7.26)
⎪E ' = E n ⋅ n1* ⋅ cos θ − E n ⋅ n 2* ⋅ cos θ "
⎪ n n1* ⋅ cos θ + n 2* ⋅ cos θ "
⎩
⎧ " E p ⋅ 2 ⋅ n1* ⋅ cos θ
E
⎪ p =
⎪ n1* ⋅ cos θ "+ n 2* ⋅ cos θ
⎨ ( 7.27)
⎪ ' E p ⋅ n 2* ⋅ cos θ − E p ⋅ n1* ⋅ cos θ "
⎪E p = n1* ⋅ cos θ "+n 2* ⋅ cos θ
⎩
sau, ţinând cont de legea refracţiei, sub formele
⎧ " E n ⋅ 2 sin θ " cos θ
⎪E n = sin(θ + θ " )
⎪
⎨ (7.28)
⎪E ' = E n sin(θ − θ " )
⎪⎩ n sin(θ + θ " )
⎧ " E p ⋅ 2 sin θ " cos θ

E
⎪ p =
⎪ sin(θ + θ " ) ⋅ cos(θ − θ " )
⎨ ( 7.29)
⎪E ' = E p tg (θ − θ " )
⎪⎩ p tg (θ + θ " )
Reţine că expresiile (7.26) - (7.29) sunt cunoscute sub numele de
relaţiile Fresnel.
Ansamblul acestor relaţii îţi permite descrierea efectului de polarizare al
luminii la suprafaţa de separare a două medii optice.
7.4. Analiza relaţiilor Fresnel. Consecinţe
În cele ce urmează vei analiza :

• cum arată relaţiile Fresnel la incidenţă normală
• ce se poate spune despre coeficienţii de reflexie şi transmisie
• ce se petrece la reflexia normală pe o suprafaţă conductoare
• reflexia la suprafaţa aer-conductor
• refracţia la suprafaţa aer-conductor
7.4.1. Incidenţă normală
Relaţiile Fresnel capătă expresii mult simplificate pentru cazul în care

lumina cade perpendicular pe suprafaţa de separare a două medii. În
continuare la suprafaţa de separare se petrece o separare după
polarizare a radiaţiei. Undele cu direcţie de oscilaţie perpendiculară pe
planul de incidenţă sunt puternic reflectate în timp ce undele cu direcţia
de oscilaţie conţinută în planul de oscilaţie sunt mai ales refractate.
La incidenţă normală, θ = 0 , conform relaţiilor (7.21) care exprimă legile
reflexiei şi refracţiei, rezultă θ '= 0 şi θ "= 0 . În această situaţie din
relaţiile Fresnel vei obţine

⎧ | n2* − n1*
E
⎪ p = E p
⎪ n2* + n1*
⎨ ( 7.30)
⎪E | = E n2 − n1
* *
⎪ n n
n2* + n1*
⎩
⎧ " E p ⋅ n1*
⎪E p = 2 *
⎪ n1 + n 2*
⎨ ( 7.31)
⎪E " = 2 E n ⋅ n1
*
⎪ n n1* + n 2*
⎩
Expresiile simplificate ale relaţiilor Fresnel – pentru situaţia incidenţei
normale îţi permit observaţii referitoare la intensităţile relative ale
componentelor câmpului electric după atingerea interfeţei.
7.4.2. Incidenţa Brewster
Prin analiza relaţiilor Fresnel poţi explica un fenomen foarte interesant

de optică, reflexia Brewster.
Dacă lumina reflectată de o oglindă este preluată cu o altă oglindă,

pentru o anumită combinaţie de unghiuri de incidenţă ale luminii pe cele
două oglinzi, lumina poate fi făcută să “dispară” în sensul că lumina
reflectată de a doua oglindă are intensitatea foarte mică prin comparaţie
cu intensitatea luminii incidente pe prima oglindă.
Pentru situaţia în care refracţia luminii la suprafaţa de separare dintre

două medii optice satisface relaţia
π
θ'' = −θ ( 7.32)
2
legea reflexiei dobândeşte forma
π
n1* sin θ = n 2* sin( − θ ) = n 2* cos(θ ) ( 7.33)
2
şi poţi remarca faptul că a doua relaţie din (7.27) devine:
π
| n1* sin θ − n1* cos( −θ)
E pn cos θ − n cos θ ' '
* *
2
= 2 1
= = 0 ( 7.34)
E p n cos θ + n cos θ ' '
*
2
*
1 n 2* cos θ + n1* cos θ ' '
Astfel, pentru cazul în care raza reflectată şi raza refractată sunt
perpendiculare - situaţie în care vei numi unghi Brewster, θ Brewster ,
unghiul de incidenţă – legea refracţiei conduce la
sin θ n 2*
= , ( 7.35)
cos θ n1*
sau
n 2*
tgθ Brewster = ( 7.36)
n1*

componenta Ep’ se anulează. Undele cu direcţia de oscilaţie conţinută
în planul de incidenţă nu mai sunt regăsite în radiaţia reflectată.
Aceasta este situaţia Brewster;
Pentru incidenţa Brewster (dată de 7.36), se obţine - în lumină
polarizată - dispariţia reflexiei componentei din planul de incidentă.
Astfel, dacă radiaţia incidentă este polarizată având direcţia de oscilaţie
în planul de incidenţă, nu există rază reflectată.
Reţine că în acest caz ipotetica rază reflectată şi cea refractată sunt
perpendiculare.
7.4.3. Aplicaţie
Dorim să folosim o placă de sticlă având indicele de refracţie n = 1,57

pentru a polariza lumina în aer.
(a) pentru ce unghi de incidenţă lumina reflectată este integral
polarizată
(b) Care este unghiul de refracţie corespunzător acestei situaţii
Soluţie
(a) Conform relaţiei (7.36), unghiul Brewster pentru interfaţa aer

sticlă este
θ Brewster = arctg (n ) = 57,5 0

(b) Întrucât la incidenţă Brewster unghiul de incidenţă şi cel de
refracţie unt complementare,
θ refractie = 90 − θ Brewster = 32,5 0
7.4.4. Coeficienţi de reflexie şi de transmisie
Ştii că energia transportată de undă poate fi exprimată de partea reală

a vectorului Poynting, care mediată pe o perioadă are expresia :
2
1 ∗ ⋅n
E0
S0 = Re(E 0 × H ) =
0 ( 7.37)
2 2μ 0 c
unde n este indicele de refracţie al mediului.
Energia din radiaţia reflectată este dată de o expresie analoagă în care
|
E0 este înlocuit cu E 0 . În aceste condiţii vei obţine pentru
coeficientul de reflexie R expresia
2
E0
R= ( 7.38)
| 2
E 0
Iar coeficientul de transmisie

T = 1− R ( 7.39)
Dacă radiaţia incidentă este polarizată având numai componenta
paralelă cu planul de incidenţă, atunci conform relaţiei (7.29)
2
tg (θ − θ ' ' )
Rp = = 1 − Tp ( 7.40)
tg (θ + θ ' ' )
iar în cazul radiaţiei incidente polarizate conţinând numai componenta
normală pe planul de incidenţă,
2
sin(θ ' '−θ )
Rn = = 1 − Tn ( 7.41)
sin(θ ' '+θ )
În cazul materialelor care nu absorb radiaţia, indicii de refracţie sunt
numere reale n1 = n1 , n2 = n2 şi în cazul simplu al incidenţei normale,
* *
din relaţiile de mai sus vei obţine

2
⎛ n − n1 ⎞
R n = R p = R = ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = 1 − Tn = 1 − T p ( 7.42)
n
⎝ 2 + n 1 ⎠
4n1n 2
T p = Tn = ( 7.43)
(n1 + n 2 )2
π
Din relaţia (7.40) rezultă că, dacă θ "+θ = atunci tg (θ "+θ ) = ∞ şi deci
2
Rp = 0 ( 7.44)
În felul acesta ai regăsit relaţia Brewster.

Aşa cum vei vedea în continuare, în acest capitol, dacă mediul al doilea
este conductor, Rp nu se anulează niciodată. Totuşi dacă materialul are
π
conductivitate scăzută, pentru situaţia θ "+θ = , Rp are un minim
2
pronunţat .
În figura 7.3 este prezentată evoluţia coeficienţilor de reflexie Rn şi Rp
pentru siliciu.
Figura 7.2
Unghiul Brewster este pentru Şi de aproximativ 73 D ; Oglinzile deşi
utilizate la acest unghi sunt foarte bune polarizoare pentru infraroşu.

R p + Rn
Pentru radiaţie nepolarizată coeficientul de reflexie mediu ,
2
care este o măsură a comportamentului interfeţei, arată un
comportament surprinzător de constant sub unghiul Brewster.
7.4.5. Reflexie pe suprafaţă conductoare- la incidenţă normală
În cazul în care la o interfaţă primul mediu este aer (naer=1) iar cel de-al
doilea este un mediu conductor cu:
n * = n − iχ ( 7.45)
unde n este indicele de refracţie iar χ este indicele de absorbţie, poţi
scrie coeficientul de reflexie sub forma
(n − 1) + χ 2
2
n − iχ − 1
2
R= = ( 7.46)
n − iχ + 1 (n + 1)2 + χ 2
Pentru materiale cu absorbţie scăzută (cu conductivitate redusă) pentru
care χ este mic, coeficientul de reflexie devine
R=
(n − 1)2 ( 7.47)
(n + 1)2
Relaţia7.47 este identică aceleia care exprimă dependenţa lui R de
indicele de refracţie n pentru dielectrici.
Pentru metale, pentru care χ este foarte mare, vei obţine R ≅ 1;
Pentru materiale semiconductoare cu indicele de absorbţie mare,
situaţia este asemănătoare.
Cazul este numit reflexie metalică ;absorbţia şi reflexia sunt totodată
foarte mari.
Figura 7.3
7.4.6. Reflexie la suprafaţa aer-conductor
Ca un pandant al problemei reflexiei, în figura de mai sus este

prezentată transmisia la suprafaţa metal-aer ca funcţie de unghiul de
incidenţă.
În cazul în care n1* = 1; n 2* = n − iχ poţi scrie legea refracţiei se scrie sub
forma
sinθ = (n − iχ ) sinθ "
şi deci
2
( ) 2 2
n 2* cos θ ' ' = n 2* 1 − sin 2 θ ' ' = n 2* − n 2* sin 2 θ ' ' = n 2* − sin 2 θ
2
((
n 2* cos θ ' ' = n 2* )
2
− sin 2 θ ) 1
2
= α − iβ ( 7.48)
Expresiile de mai sus scrise cu n 2* = n − iχ îţi indică existenţa unei

componente “rotite” a intensităţii câmpului. Unda reflectată care era
înainte de reflexie polarizată linear, devine polarizată eliptic.
Din relaţia 7.48 vei obţine :
⎧n 2 − χ 2 − sin 2 θ = (α − iβ )2 respectiv
⎨ ( 7.49)
⎩2nk = 2αβ
Din
sin(θ ' '−θ )
2 2
cos θ − n 2* cos θ ' '
Rn = = rezultă
sin(θ ' '+θ ) cos θ + n 2* cos θ ' '
cos(θ − α ) + iβ (cos θ − α )2 + β 2
2
Rn = = ( 7.50)
cos(θ + α ) + iβ (cos θ + α )2 + β 2
şi analog, din relaţiile de definiţie ale coeficienţilor de reflexie pentru
unda în planul de incidenţă vei găsi relaţiile
⎛ cos(θ + θ ' ') ⎞

2 2
⎛ cos θ cos θ ' '− sinθ sinθ ' ' ⎞
R p = R n ⎜⎜ ⎟⎟ = R n ⎜ ⎟ ( 7.51)
⎝ cos(θ − θ ' ') ⎠ ⎝ cos θ cos θ ' '+ sinθ sinθ ' ' ⎠
sau
2
⎛ sin 2 θ ⎞
⎜ α − iβ − ⎟
⎛ cos θ (α − iβ ) − sin 2 θ
2
⎞ ⎜ cos θ ⎟
R p = R n ⎜⎜ ⎟⎟ = Rn ( 7.52)
⎝ cos θ (α + iβ ) + sin θ ⎜ sin θ ⎟
2 2
⎠
⎜ α − iβ + ⎟
⎝ cos θ ⎠
Rp = Rn
(α − sinθ ⋅ tgθ ) + β 2
2
( 7.53)
(α + sinθ ⋅ tgθ )2 + β 2
Pentru semiconductori, în majoritatea cazurilor de interes, n este de
câteva unităţi iar χ este subunitar. Deci n 2 >> χ 2 2 şi de asemenea
n 2 >> sin 2 θ . În aceste condiţii din ecuaţiile
⎧α 2 − β 2 = n 2 − χ 2 − sin 2 θ
⎨ ( 7.54)
⎩αβ = nχ
vei obţine
n = α + β − 2α β ;4n χ = 4α β
4 4 4 2 2 2 2 2 2
( 7.55)
După o prelucrare matematică simplă, relaţiile vor deveni
( ) (
n 2 n 2 + 4χ 2 = α 2 + β 2 )
2
n2 = α 2 − β 2
şi prin urmare,
⎧α ≅ n
⎨ ( 7.56)
⎩β ≅ χ
Din considerentele anterioare rezultă că Rn variază foarte puţin cu
unghiul, plecând de la o valoare de aproximativ 30% la incidenţă
normală, spre 100% la incidenţă la unghiuri apropiate de 90o (Ca la Si)
Rp are aceeaşi valoare cu Rn la incidenţă normală. Ulterior trece printr-
sin 2 θ
un minim pentru situaţia α = adică, pentru tgθ ≅ n , după care
cos θ
creşte la 100% pentru 90o. (pentru că n ≅ α ;sinθ ≅ 1 )
Pentru materiale cu indicele de refracţie în domeniul n ∈ (3 ÷ 6) unghiul
de reflectivitate minimă are valori cuprinse între 71o-81o.
Dacă se măsoară unghiul de incidenţă, şi radiaţia reflectată de o
suprafaţă pentru cele două polarizări se pot determina n şi χ din numai
două măsurări de reflectivitate.
Reţine că în studii experimentale R n variază lent în funcţie de unghiul
de incidenţă şi nu poate furniza prea multe informaţii.
În contrast R p ca funcţie de unghiul de incidenţă variază foarte rapid în
jurul unghiului Brewster astfel că măsurări în jurul acestui unghi dau n şi
k destul de acurat. Trebuie să remarci că dacă se face o măsurare a
raportului R p / R n , aceasta este şi mai acurată.
Pentru itemii 1-5 dă răspunsul corect :
1.Lumina este o undă

a) transversală
b) longitudinală
pentru că direcţia de oscilaţie a câmpului electric este
a) coincidentă
b) perpendiculară
pe direcţia de propagare

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 77..11-- ccoonnttiinnuuaarree
2. În lumina polarizată circular

a) este egal posibilă oscilaţia câmpului electric pe direcţia conţinută în
planul de incidenţă şi oscilaţia pe direcţia perpendiculară pe planul de
incidenţă.
b) este posibilă numai oscilaţia câmpului electric pe direcţia conţinută
în planul de incidenţă
c) ) este posibilă numai oscilaţia câmpului electric pe direcţia
perpendiculară pe
planul de incidenţă
d) este egal posibilă oricare direcţie de oscilaţie ( fără vreo legătură
cu planul de incidenţă)
e)este posibilă numai direcţia de oscilaţie care face un unghi de 2 ⋅ π
cu direcţie de propagare.
3.Pentru un fascicul de lumină polarizat linear, incident sub un unghi

variabil pe suprafaţa de separare a două medii optic transparente,
una dintre componentele intensităţii câmpului electric are un minim
nul. Decide despre care componentă este vorba şi justifică alegerea.
4.Doi dielectrici transparenţi sunt separaţi printr-o suprafaţă plană.

Din primul mediu, care are indicele de refracţie n 1 = 2 lumina trece
în cel de-al doilea care are indicele de refracţie n 2 = 6 . Stabileşte
valoarea unghiului Brewster pentru interfaţa descrisă.
5. Pentru interfaţa descrisă la întrebarea anterioară, determină

valoarea coeficientului de transmisie pentru componenta câmpului
electric normală pe planul de incidenţă la incidenţă normală.
Răspunsurile la acest test le găseşti la pagina 175

1.Lumina este o undă

e) transversală pentru că direcţia de oscilaţie a câmpului electric
este
f) perpendiculară
pe direcţia de propagare
2. În lumina polarizată circular

d) este egal posibilă oricare direcţie de oscilaţie ( fără vreo legătură cu
planul de incidenţă).
E p tg (θ − θ " )
3. Conform relaţiei Fresnel E p' = rezultă că dacă
tg (θ + θ " )
(θ + θ ") = π , componenta E p' se anulează. Lumina reflectată nu
2
conţine de loc câmp electric cu direcţie de oscilaţie conţinută în planul
de incidenţă.
4.Unghiul Brewster se determină din relaţiile

n1 1
θ Brewster = arctg ( ) = arctg ( ) = 30 0
n2 3
5. Expresiile coeficienţilor de transmisie la incidenţă normală sunt

4n1n 2
T p = Tn =
(n1 + n2 )2
Pentru situaţia dată
4 2⋅ 6 4 3
Tn = = = 0,92
(2+ 6
2
) (1+ 3
2
)
Dacă răspunsurile tale nu sunt corecte, reciteşte relaţiile Fresnel şi

problema – exemplu propusă în text.

Mecanisme de polarizare în solide

Permitivitate complexă
Lege de dispersie
Dispersie cromatică
Domeniu de transparenţă
Dispersie anomală
Domeniu de luciu metalic
Frecvenţa plasmei
Formule cheie
Ne 2 (ω02 − ω 2 )
ε1 = n − χ = 1 +
2 2
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
Ne 2γω
ε 2 = 2nχ =
mε 0 [(ω02 − ω 2 )2 + γ 2ω 2 ]
⎧ 2 1
⎪⎪n = 2 [ε 1 + ε 1 + ε 2 ]
2 2
⎨
⎪χ 2 = 1 [ ε 2 + ε 2 − ε ]
⎪⎩ 2
1 2 1
⎧ε 1 = n 2 − χ 2
⎨
⎩ε 2 = 2nχ
⎧ 2ω ⋅ χ
⎪⎪α = c
⎨
⎪R = (n − 1) + χ
2 2
⎪⎩ (n + 1) 2 + χ 2

Dacă vrei, discută cu tutorele soluţiile pe care le-ai găsit
Pen
1 Consideră perechea de materiale dielectrice transparente cu indicii

de refracţie n1 = 2 şi n 2 = 2 . Pentru interfaţa lor plană determină
valoarea unghiului de incidenţă pentru care un fascicul de lumină
polarizată circular poate furniza lumină polarizată linear şi descrie
situaţia.
2. Pentru situaţia de mai sus determină valoarea unghiului de

refracţie.
3. Pentru situaţia de mai sus determină valorile intensităţilor relative

ale componentelor conţinută în plan şi perpendiculară pe planul de
incidenţă ale câmpului electric.
4. Determină valorile coeficienţilor de transmisie a radiaţiei pentru

incidenţa normală
5. Folosind un program pentru reprezentări grafice, construieşte

graficul dependenţei coeficienţilor de reflexie de unghiul de incidenţă
6 Folosind un program pentru reprezentări grafice, construieşte

graficul dependenţei coeficienţilor de transmisie de unghiul de
incidenţă.
7.Un metal are indicele de refracţie n = 5 şi indicele de absorbţie
χ = 0,5 . Calculează valoarea coeficientului de reflexie pentru
incidenţa normală a luminii cu lungimea de undă de 500nm la
interfaţa plană dintre acest metal şi aer.
8. Calculează valoarea coeficientului de absorbţie al metalului de mai

sus pentru radiaţia cu λ = 500nm .
9. Calculează grosimea unei plăci din metalul de mai sus care face
să scadă de e ori intensitatea unui fascicul cu lungimea de undă dată
la punctul anterior.

7.8. Bibliografie
London Buttherworths,
Constantinescu, Editura Universităţii din Bucureşti,


Fenomene de transport cu purtători generaţi optic
8. FENOMENE DE TRANSPORT CU PURTĂTORI
GENERAŢI OPTIC
Cuprins Pagina
8. Fenomene de transport cu purtători generaţi optic..................... 179

8.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 8 - Fenomene de
transport cu purtători de sarcină electrică generaţi optic....... 180
8.2. Fenomene de transport cu purtători generaţi optic.............. 180
8.3. Descrierea fenomenelor de transport în condiţiile
generării optice.................................................................... 181
8.3.1. Ecuaţia de continuitate................................................. 181
8.3.2. Ecuaţiile de transport ................................................... 182
8.3.3. Condiţia de neutralitate electrică .................................. 183
8.4. Fotodifuzia........................................................................... 183
8.5. Materiale de rezistivitate înaltă ............................................ 185
8.6. Fotoconducţia...................................................................... 189
8.7. Despre fotorezistenţe .......................................................... 193
8.7.1. Metode experimentale de studiu a fotoconducţiei ........ 195
8.8. Test de autoevaluare 8.1..................................................... 199
8.9. Răspunsuri la testul de autoevaluare 8.1 ............................ 200
8.10. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie ........................ 201
8.11. Lucrare de verificare 3 ..................................................... 202
8.12. Bibliografie ....................................................................... 202

8.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 8 - Fenomene de transport cu
purtători de sarcină electrică generaţi optic
să identifici mărimile fizice specifice fenomenelor de

transport cu purtători generaţi optic;
să defineşti fenomenele de fotodifuzie, fotoconducţie şi
efectul fotostatic ;
să precizezi condiţiile fizice care determină apariţia
fotodifuziei si a fotoconducţiei ;
să precizezi tipurile fundamentale de ecuaţii ce guvernează
fotoefectele interne dintr-un semiconductor ;
să descrii şi să explici într-un limbaj fizic adecvat fotodifuzia,
fotoconducţia şi efectul fotostatic ;
să aplici cunoştinţele dobândite pentru a determina pe cale
experimentală variaţia conductivităţii unei probe în regim de câmp
constant sau în regim de curent constant.
8.2. Fenomene de transport cu purtători generaţi optic

Când suprafaţa unui material este iluminată cu un fascicul
monocromatic de frecvenţă ν , caracterizat prin fluxul energetic Φ 0 ,
numărul de fotoni I0 care cad pe unitatea de suprafaţă este:
Φ0
I0 = ( 8.1)
hν
Dacă notezi cu R fracţiunea reflectată din lumina incidentă şi cu k
coeficientul de absorbţie ( pentru fotoni) al materialului, atunci numărul
fotonilor care ajung în material la adâncimea x pe direcţia de incidenţă
în unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă I(x) are expresia
I (x ) = I 0 (1 − R )e − kx ( 8.2)
Pentru cvasitotalitatea semiconductorilor, absorbţia fotonilor conduce la
generarea de purtători excedentari de sarcină cu un randament cuantic
η ≅1;
Intervalul de timp (între actul generării şi recombinării) în care fiecare
purtător de sarcină excedentar participă la fenomene de transport din
material poartă denumirea de timp de viaţă τ . Poţi considera timpul de
viaţă al purtătorilor ca fiind în domeniul (1ms ÷ 1s ) . Evident, această
mărime diferă pentru fiecare purtător. Mărimea timp de viaţă pentru
ansamblul purtătorilor excedentari are semnificaţia inversului
probabilităţii de recombinare.
În timpul lor de viaţă purtătorii se deplasează sub influenţa câmpurilor
interne şi externe, al gradienţilor de concentraţie, etc.

Cum aceste câmpuri sunt într-o mare măsură sub controlul
experimentatorului, se poate “programa” observarea unei mari varietăţi
de efecte. Totul depinde de proprietatea fundamentală ce se
intenţionează să fie studiată, şi, prin combinarea rezultatelor unor
experimente, anumiţi parametrii pot fi eliminaţi iar alţii pot fi evaluaţi.
În funcţie de câmpurile interne sau externe care acţionează asupra
materialului (omogen sau neomogen) iluminat, poţi observa diferite
efecte, după cum urmează:
• Nu există câmpuri aplicate; materialul este omogen. Fenomenele
observate sunt:
Efect fotovoltaic la contactele punctuale
Fotodifuzie în direcţia radiaţiei
• Câmp electric aplicat; material omogen. Acesta este setul de condiţii
standard pentru fotoconducţie
• Câmp magnetic aplicat; material omogen. Condiţii de apariţie a
efectului fotoelectromagnetic
• Joncţiune p-n (neomogenitate de material ); fără câmp aplicat.
Condiţii de apariţie a efectului fotovoltaic; conversia energiei în baterii
solare.
Evident, şi alte condiţii experimentale pot fi importante. De exemplu
fenomene de suprafaţă, emisie de electroni datorită luminii, fenomene
la contactul metal-semiconductor, etc.
8.3. Descrierea fenomenelor de transport în condiţiile generării optice

Reţine că sunt trei tipuri principale de ecuaţii care guvernează
fotoefectele interne într-un semiconductor şi anume:
1. Ecuaţiile de continuitate care descriu generarea şi recombinarea
purtătorilor excedentari
2. Ecuaţii de transport care descriu deplasarea purtătorilor sub
acţiunea câmpurilor electrice sau magnetice şi de asemenea sub
acţiunea gradienţilor de concentraţie.
3. Condiţii de neutralitate electrică.
8.3.1. Ecuaţia de continuitate
Dacă neglijezi reflexia la suprafaţa materialului, scăderea numărului

iniţial de fotoni I 0 în grosimea dx de material este:
dI = I 0 ⋅ k ⋅ e − kx ( 8.3)
Admite că eficienţa cuantică a proceselor de generare este unitară şi că
rata de generare a purtătorilor g este egală cu rata de absorbţie a
fotonilor adică
g = I 0 ⋅ k ⋅ e − kx ( 8.4)
Purtătorii generaţi se pot recombina în volum sau la suprafaţă.
Recombinarea în volum în care rata de variaţie a concentraţiei de
purtători excedentari este proporţională cu concentraţia se numeşte
recombinare lineară.
În cazul în care se petrece o recombinare directă a electronilor şi
golurilor excedentare, fiecare act de recombinare conduce la
antrenarea unui electron şi a unui gol.
Ratele de recombinare pentru electroni şi goluri vor fi în acest caz egale
re = rg ( 8.5)
Consideră un timp de viaţă τ , definit prin normarea la numărul total de

purtători şi vei obţine
re = rg =
(np − n0 p0 ) ( 8.6)
(n0 + p0 )τ
Concentraţiile de purtători din material sunt constituite din suma
concentraţiilor de purtători de echilibru n şi p şi concentraţiile de
purtători de neechilibru datoraţi iluminării Δn , Δp adică
n = n 0 + Δn , p = p0 + Δp .
Vei studia situaţia nivelului mic de iluminare, ceea ce implicit înseamnă
un nivel mic de purtători de neechilibru adică n0 > Δn , p 0 > Δp .
re = rg =
(n0 + Δn )(p0 + Δp ) − n0 p0 ( 8.7)
(n0 + p0 )τ
Recombinarea la suprafaţă este direct proporţională cu concentraţia de
purtători excedentari astfel că, la suprafaţă curentul de goluri este:
j = s ⋅ Δp ( 8.8)
Aminteşte-ţi că ecuaţia de continuitate pentru densitatea de sarcină,
aşa cum este cunoscută din hidrodinamică sau electrodinamică are
expresia:
dρ G
+ Δρv = 0 ( 8.9)
dt
sau
dn G dn
+ Δnv = 0 ; + ΔJ = 0 ( 8.10)
dt dt
unde ρ este densitatea de sarcină, n este densitatea de particule
G
încărcate, v viteza de deplasare a sarcinii iar J este curentul de
particule.
Cum variaţia temporală a concentraţiei este dată de
dn
= g −r ( 8.11)
dt
vei obţine pentru geometria descrisă în figura 8.1
dI y e(np − n 0 p0 )
= kI 0 e − ky − ( 8.12)
dy (n 0 + p0 )τ
8.3.2. Ecuaţiile de transport
Reţine că ecuaţiile de transport, exprimă dependenţele curentului

electric de câmpurile electrice, magnetice, şi de gradienţii de
concentraţie sau de
temperatură..

8.3.3. Condiţia de neutralitate electrică
G
ΔD = ρ ( 8.13)
exprimă corelaţia dintre inducţia câmpului electric din material şi
densitatea de volum de sarcini electrice în material.
8.4. Fotodifuzia
Cel mai simplu fenomen de transport în care sunt implicaţi purtători de
sarcină excitaţi cu lumină, fenomen care apare în materiale omogene şi
în absenţa oricărui câmp exterior, este fotodifuzia. Trebuie accentuată
lipsa oricărei neregularităţi în materialul în care apare fenomenul – cu
excepţia faptului că în zona iluminată apare o concentraţie mai mare de
purtători.
Figura 8.1
Consideră o placă de grosime t ( ca în figura 8.1) având celelalte două

dimensiuni foarte mari. Presupune că această placă este iluminată
uniform, cu un fascicul larg de lumină monocromatică, perpendicular pe
probă, caracterizat prin intensitatea I, definită ca numărul de fotoni care
cad pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp.
Presupune de asemenea că proba nu are contacte electrice, nu este
supusă acţiunii unor câmpuri exterioare, şi nu este parcursă de curent.
+
În aceste condiţii, dacă notezi cu J y curentul electric datorat golurilor şi
−
cu J y curentul electric datorat electronilor, ecuaţiile de transport pentru
cele două categorii de purtători pot fi scrise în forma:
d
J y+ = −eDg (Δp ) + eμ g pE ( 8.14)
dy
pentru electroni şi respectiv
d
J y− = +eDe (Δu ) + enμ e E ( 8.15)
dy
pentru goluri.

Termenul întâi al fiecăreia din relaţiile de mai sus exprimă difuzia
purtătorilor sub acţiunea gradienţilor de concentraţie a purtătorilor
excedentari generaţi de lumină. Dg şi De sunt coeficienţii de difuzie ai
golurilor şi respectiv ai electronilor.
Cel de-al doilea termen al fiecăreia din relaţiile (8.14), (8.15) exprimă
driftul, componenta ordonată a deplasării ansamblului de purtători sub
acţiunea câmpului electric interior; μ g şi μ e sunt respectiv mobilităţile
golurilor şi electronilor.
Mobilitatea este coeficientul de proporţionalitate între viteza de drift şi
intensitatea câmpului electric aplicat.
v drift = μ ⋅ E ( 8.16)
Cunoşti că mobilitatea şi coeficientul de difuzie sunt legate prin relaţia
Einstein
kTμ
D= ( 8.17)
e
Dacă foloseşti notaţia:
De μ e
= =b ( 8.18)
Dg μ g
poţi rescrie ecuaţia de transport pentru electroni (8.13) sub forma:
d
J y− = +ebDg (Δn ) + enμ g bE ( 8.19)
dy
Ştii că un câmp electric deplasează sarcina negativă în sens opus celui
al câmpului şi o sarcină pozitivă de-a lungul lui. Gradientul de
concentraţie de electroni produce o deplasare a sarcinii negative pe
direcţie opusă direcţiei acestui gradient; se poate spună că sarcina
pozitivă se deplasează în direcţia acestui gradient.
Dacă foloseşti notaţia
J y+ J y−
Jy = =− ( 8.20)
e e
şi dacă ţii seama că în conformitate cu condiţiile impuse
J y+ + J y− = 0 ( 8.21)
ecuaţiile de transport şi ecuaţia de continuitate devin:

d
J y = −D g (Δp ) + μ g pE ( 8.22)
dy
d
J y = −bDg (Δu ) − bμ g nE ( 8.23)
dy
dJ y pΔn + nΔp
= kIe −ky − ( 8.24)
dy (n + p )τ
Derivează relaţia (8.24) după y şi deoarece concentraţiile de purtători n
şi p sunt constante, vei obţine

2
d Jy ⎛ d
= −k 2 I 0 e −ky −
1
⎜⎜ p (Δn ) + n d (Δp )⎞⎟⎟ ( 8.25)
dy 2
(n + p )τ ⎝ dy dy ⎠
Poţi rescrie relaţiile (8.22) şi (8.23) sub formele

d
(Δp ) = (μ g Ep − J y ) b ( 8.26)
dy bDg
d
(Δn ) = (μ g bEn − J y ) 1 ( 8.27)
dy bDg
Elimină între cele trei relaţii de mai sus variaţiile concentraţiilor de
purtători de neechilibru şi vei obţine
d 2J y
2
= −k 2 I 0 e −ky −
1
Dg (n + p )τb
[nμ g bEp − nbJ y − pμ b bEn − pJ y ] ( 8.28)
dy
sau, evident
d 2J y
= −k 2I 0 e −ky +
(p + nb ) J ( 8.29)
Dg (n + p )τb
2 y
dy
Dacă ţii cont de geometria impusă problemei, conform căreia toate
punctele aflate în plane paralele cu planul xOz sunt echivalente, atunci
concentraţiile de purtători excedentari, şi toate celelalte mărimi care
descriu fenomenele de transport nu pot avea dependenţă decât după
“adâncimea” y a probei.
Dacă defineşti o lungime de difuzie ambipolară L prin relaţia
τDg b(p + n )
L2 = ( 8.30)
p + nb
poţi rescrie (8.29) sub forma:
d 2J y Jy
2
− 2
= −k 2 I 0 e −ky ( 8.31)
dy L
Soluţia ecuaţiei (8.31), alcătuită prin sumarea soluţiei generale a
ecuaţiei omogene cu o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene are
forma
y y L2 k 2 I 0 e − ky
J y (y ) = Ash + Βch − ( 8.32)
L L k 2 L2 − 1
8.5. Materiale de rezistivitate înaltă

Pentru descrierea precisă a fenomenelor apărute în placa iluminată din
figura 8.1 vei presupune că materialul din care este constituită aceasta
are rezistivitatea electrică ridicată şi că feţele sale - descrise de planele
y = 0 şi y = t sunt decapate convenabil, astfel încât viteza de
recombinare la feţe, notată cu s, să fie nulă (contacte capacitive).
În condiţiile impuse poţi scrie condiţia de neutralitate(8,13) în placă sub
forma

⎧ dD
⎪ dy = e ⋅ (Δp − Δn )
⎪
⎨ ( 8.33)
⎪Δp − Δn = εε 0 dE
⎪⎩ e dy
Condiţiile la limită pentru soluţia ecuaţiei (8.31) se referă la densităţile
de curent de particule la cele două feţe ale plăcii – care sunt nule – şi
au expresiile
J y (y = 0 ) = −sΔp(y = 0 ) = 0 ( 8.34)
J y ( y = t ) = + sΔp( y = t ) = 0 (8.35)
Pentru o probă groasă, înţelegând prin aceasta că lungimile de difuzie

ale purtătorilor sunt mult mai mici decât grosimea probei, sunt corecte
relaţiile
⎧ t
−
t t
t
⎪sh = e L
−e L
eL
⎪⎪ L ≅
2 2 ( 8.36)
⎨ t t t
⎪ t eL +e
−
L
eL
⎪ch = ≅
⎪⎩ L 2 2
Fără a considera că este o condiţie restrictivă, poţi admite că
e −kt ≅ 0 ( 8.37)
Înţelesul relaţiei de mai sus este că absorbţia luminii în material este
suficient de puternică pentru ca nici unul din fotonii incidenţi pe faţa
superioară să nu mai poată ieşi din material. Dacă lumina ar ieşi din
material (materialul ar fi transparent) generarea de purtători excedentari
datorită iluminării ar fi redusă şi n-ar avea sens studiul fenomenelor de
transport pentru purtătorii generaţi de lumină.
Curentul de particule (8.32) respectă, la feţele plăcii condiţiile (8.34) şi
(8.35) ceea ce conduce la:
⎧ k 2 L2I 0
⎪ J (0 ) = B − =0
⎪ k 2 L2 − 1
⎨ t 2 2 − kt
( 8.38)
⎪J (t ) = (A + B )e L − L k I 0 e = 0
⎪⎩ k 2 L2 − 1
astfel încât
k 2 L2 I 0
−A=B= 2 2 ( 8.39)
k L −1
şi deci
k 2 L2 I 0 ⎛ y y ⎞ k 2 L2 I 0 e − ky
J y (y ) = ⎜ − sh + ch ⎟− 2 2 ( 8.40)
k 2 L2 − 1 ⎝ L L⎠ k L −1
sau
k 2 L2 I 0 ⎛ − L ⎞
y
J y (y ) = ⎜ e − e −ky ⎟ ( 8.41)
k L − 1 ⎜⎝
2 2 ⎟
⎠

Dacă absorbţia este foarte puternică, adică dacă lumina este absorbită
pe o adâncime mai mică decât lungimea pe care purtătorii generaţi
difuzează, kL >> 1 , expresia (8.41) devine
⎛ −y ⎞
J y (y ) = I 0 ⎜⎜ e L − e −ky ⎟⎟ ( 8.42)
⎝ ⎠
Existenţa curentului de particule în material conduce la apariţia unui
câmp electric interior, a cărui dependenţă de adâncime poate fi
determinată.
Reaminteşte-ţi că ipotezele de lucru sunt că proba are grosimea mult
mai mare decât lungimea de difuzie şi că lumina nu iese din probă,
astfel încât L << t , k ⋅ t >> 1 .
Derivează în raport cu y condiţia de neutralitate (8.33) şi vei obţine
relaţia
d 2E e ⎡d d ⎤
dy 2
=
ε 0ε ⎢ dy (Δp ) − dy (Δn )⎥ ( 8.43)
⎣ ⎦
Sau, ţinând seama de expresiile (8.26) şi (8.27), vei obţine
d 2E e ⎡ ⎤
= ⎢ (− J + μ pE ) 1
+
1
(J + b μ nE )⎥ ( 8.44)
dy 2 ε 0 ε ⎣⎢
y g y g
Dg Dg b ⎦⎥
adică
d 2 E eμ g (n + p )E e (1 − b )
− = Jy ( 8.45)
dy 2
ε 0 εDg εε 0 bDg
Pentru simplificarea expresiei din (8.45) foloseşte următoarele notaţii
⎧ 2 εε 0 Dg εε 0 kT
⎪d = =
⎪ (n + p )eμ g (n + p )e 2
⎨ ( 8.46)
⎪E = I 0 (1 − b )
⎪ ef bμ g (n + p )
⎩
Mărimile definesc o adâncime şi respectiv un câmp electric efectiv.
Dacă ţii cont de (8.42) şi foloseşti relaţiile propuse vei obţine
d 2E E E ef ⎛ − yL ⎞
− = ⎜ e − e −ky ⎟ ( 8.47)
dy 2 d 2 d 2 ⎜⎝ ⎟
⎠
O soluţie particulară a ecuaţiei (8.47) este:
⎛ L2 −
y
e − ky ⎞⎟
E p = ⎜⎜ 2 e L
− ⎟E ef ( 8.48)
⎝ d − L2
d 2 2
k − 1 ⎠
iar soluţia generală a omogenei ecuaţiei (8.47), dependentă de două
constante de integrare, (C, D ) , se scrie
⎛ 2 − yL ⎞
y y ⎜ Le e − ky ⎟
E (y ) = Csh + Dch + E ef ⎜ 2 − 2 2 ⎟ ( 8.49)
⎜d −L d k − 1⎟
2
d d
⎝ ⎠
Întrucât nu se aplică un câmp electric exterior, la faţa de sus E (0) = 0

adică
⎛ L2 1 ⎞
E (y = 0 ) = D + E ef ⎜⎜ 2 − 2 2 ⎟ ( 8.50)
⎝d −L
2
d k − 1⎟⎠
De asemenea, pentru probe groase lumina nu are efect la faţa
inferioară, deci E (t ) = 0 şi prin urmare:
⎛ 2 − Lt ⎞
t t ⎜ Le e −kt ⎟
E (t ) = Csh + Dch + E ef ⎜ 2 − 2 2 ⎟=0 ( 8.51)
⎜d −L d k − 1⎟
2
d d
⎝ ⎠
t t
− −
Din motive evidente e L
≅ 0 , e −kt ≅ 0 şi întrucât e d
≅ 0 îţi rezultă că
t
t t e d
sh ≅ ch ≅ .
d d 2
În aceste condiţii (8.51) capătă forma extrem de simplă
C+D=0 ( 8.52)
În concluzie, din (8.50) şi (8.52) vei obţine că
⎛ L2 1 ⎞
C = −D = E ef ⎜⎜ 2 − 2 2 ⎟ ( 8.53)
⎝d −L
2
d k − 1⎟⎠
iar câmpul electric intern va avea expresia
⎡ L2 ⎛ − Ly −
y
⎞ 1 ⎛ − ky −
y
⎞⎤
E (y ) = E ef ⎢ 2 ⎜e − e d
⎜
⎟− ⎜e − e d
⎟ d 2 k 2 − 1⎜
⎟⎥
⎟ ( 8.54)
⎣⎢ d − L
2
⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎦⎥
Dacă lungimea d, lungimea de difuzie L şi grosimea probei t sunt în

relaţia d << L << t , şi dacă absorbţia este puternică d ⋅ k >> 1 , relaţia
(8.54) are forma simplă
⎡ − dy − ⎤
y
E (y ) = E ef ⎢e − e ⎥L
( 8.55)
⎣⎢ ⎦⎥
Ecuaţia de neutralitate se poate scrie în condiţiile impuse sub forma:
εε 0 ⎡ 1 −y 1 −y ⎤
Δp − Δn = E ef ⎢− e d + e L ⎥ ( 8.56)
e ⎢⎣ d L ⎥⎦
Dacă
Δp(y 0 ) − Δn (y 0 ) = 0 ( 8.57)
sarcinile pozitivă şi negativă sunt “separate” de un plan în care se
realizează neutralitatea, plan aflat la adâncimea y 0 .
Condiţia (8.57) fixează “graniţa” dintre o zonă pozitivă şi una negativă.
Purtătorii de sarcină sunt generaţi simultan dar datorită proprietăţilor de
difuzie şi mobilitate diferită, ei ajung în material la adâncimi diferite. Prin
urmare poate apare încărcare electrică distinctă pentru straturi de

adâncimi diferite în material. Cel mai adesea, electronii difuzează mai
uşor
în adâncime astfel ca zona superioară a plăcii iluminate rămâne
sărăcită în electroni(încărcată pozitiv) iar zona „de adâncime” a plăcii se
încarcă negativ.
Din (8.57) vei obţine
y y
1 −d 1 −L
e = e ( 8.58)
d L
cu soluţia y0
Ld L
y0 = ln ( 8.59)
L+d d
sau în condiţiile impuse,
L
y 0 = d ln ( 8.60)
d
Între suprafaţă şi adâncimea y0 există o sarcină netă pozitivă iar sub y0
o sarcină netă negativă. Acest lucru se potriveşte cu faptul că electronii
au mobilitate mai mare.
Încărcarea electrică are loc pe câteva lungimi d – care este o lungime
de difuzie corelată cu coeficientul de difuzie al golurilor şi cu timpul de
εε 0
relaxare dielectrică .
σ
Fenomenul de încărcare, numit efect fotostatic ar putea fi observat în
semiconductori de rezistenţă mare. Reţine că iluminarea unei plăci
omogene este suficientă pentru ca, în absenţa unor câmpuri electrice
sau magnetice, poate produce un efect măsurabil.
8.6. Fotoconducţia
Fenomenul prin care unele materiale îşi modifica proprietăţile electrice

(conductivitatea) sub acţiunea radiaţiei electromagnetice poartă
denumirea de fotoconducţie.
Într-un materialul fotosensibil, la întuneric şi pentru a anumită
temperatură există o anumită concentraţie de echilibru n0 a electronilor
şi a golurilor p0, care determină conductivitatea de echilibru la întuneric
a fotorezistorului.
σ 0 = q( μ n n 0 + μ p p0 ) ( 8.61)
Ca urmare a absorbţiei radiaţiei luminoase are loc o generare de

purtători de sarcină de neechilibru Δn şi Δp care vor determina o
conductivitate suplimentară Δσ numită fotoconductivitate. În condiţii de
iluminare, poţi scrie conductivitatea sub forma
σ = σ 0 + Δσ = qμ n (n 0 + Δn ) + qμ p ( p0 + Δp ) ( 8.62)
unde Δσ este fotoconductivitatea

În semiconductori cu banda interzisă largă sau la temperaturi scăzute
concentraţiile de purtători excedentari pot fi importante în comparaţie cu
p0 şi n0. În astfel de situaţii fotoconducţia este remarcabilă. Totuşi, cazul
care se realizează îndeobşte este cel al nivelului mic de iluminare
corespunzător situaţiei concentraţiilor nu prea mari a purtătorilor
excedentari.
Absorbţia intrinsecă a radiaţiei va determina generarea de perechi de

purtători prin excitare bandă-bandă, astfel încât Δn = Δp . O astfel de
generare determină fotoconducţia numită dipolară sau intrinsecă.
În cazul absorbţiei pe impurităţi are loc generarea unui singur tip de
purtători de sarcină şi corespunzător, apare fotoconducţia monopolară
(de impurităţi).
Absorbţia radiaţiei luminoase de către purtătorii de sarcină liberi nu
determină modificarea concentraţiilor de purtători de sarcină. În acest
caz are loc numai o creştere a energiei cinetice a purtătorilor şi implicit
a mobilităţii acestora. Conductivitatea suplimentară apărută în acest caz
se numeşte fotoconductivitate de ordinul doi.
Întrucât energia cinetică suplimentară a purtătorilor de sarcină de
neechilibru este disipată extrem de rapid (10-10 - 10-15 s), purtătorii de
sarcină de neechilibru termalizaţi, ajunşi la echilibru cu purtătorii de
echilibru preexistenţi, nu se deosebesc de purtătorii de echilibru.
De aceea, fotoconducţia de ordinul doi se observă numai la temperaturi
scăzute şi pentru domenii speciale în care fotoconducţia obişnuită nu
apare.
Pragul roşu al fotoconducţiei (energia minimă de apariţia a
fotoconducţiei) coincide cu pragul roşu al absorbţiei intrinseci sau pe
impurităţi. Pentru fotoconducţia intrinsecă lungimea de undă λ0 care
corespunde pragului roşu este determinată de lărgimea benzii interzise
a materialului.
Mecanismul fotoconducţiei este complex şi constă în:
a) generarea purtătorilor de sarcină de neechilibru în urma
absorbţiei radiaţiei luminoase.
b) difuzia purtătorilor de sarcină de la suprafaţa iluminată spre
interiorul materialului datorită gradientului de concentraţie şi driftul
purtătorilor pe direcţia câmpului electric exterior.
c) recombinarea purtătorilor de sarcină excedentari.
Aşa cum am precizat, intervalul de timp între actul generării şi

recombinării pe parcursul căruia fiecare purtător de sarcină participă la
creşterea conductivităţii electrice a materialului, poartă denumirea de
timp de viaţă τ. Evident, această mărime diferă pentru fiecare purtător,
în practică se utilizează noţiunea de timp de viaţă mediu.
Din modul de punere al problemei, rezultă că fotoconducţia staţionară
este determinată de coeficientul de reflexie R, coeficientul de absorbţie
k, randamentul cuantic η, mobilitatea purtătorilor μ şi timpul de viaţă τ.
Primii trei parametri caracterizează interacţiunea radiaţiei cu materia.
Aceşti parametrii se modifică odată cu lungimea de undă a radiaţiei
definind caracteristica spectrală a fotoconducţiei.
Parametrii μ şi τ sunt caracteristici purtătorilor de sarcină apăruţi
datorită iluminării şi descriu mişcarea şi recombinarea acestor purtători.
În continuare, vei urmări un calcul al fotoconducţiei pentru o interacţiune

radiaţie luminoasă – solid, idealizată.
Dacă într-o probă cu geometria prezentată în figura 8.2 se stabileşte un
câmp electric după direcţia x între contactele reprezentate prin linii
îngroşate şi totodată, prin iluminarea feţei superioare se determină
generarea de purtători excedentari, în probă apare un fotocurent.

Figura 8.2
Dacă se aplică un câmp electric slab, ecuaţiile care guvernează
deplasările de sarcină, nu conţin distribuţii de purtători modificate de
câmp.
Densitatea de fotocurent va fi determinată de concentraţia de purtători
excedentari şi de mobilitatea acestora. Pentru fotoconducţia intrinsecă,
caz în care Δn = Δp , fotocurentul este dat de expresia
Δj = μ g ⋅ (b + 1) ⋅ Δp ⋅ e ⋅ E x ( 8.63)
astfel că fotocurentul este direct proporţional cu concentraţia de goluri

în exces (Δp) considerată pe toată grosimea plăcii, 0 < y < t .
t
Δp = ∫ Δp(y )dy ( 8.64)
0
Ecuaţiile care guvernează deplasarea purtătorilor pentru cazul propus

sunt ecuaţia de continuitate (8,12), ecuaţiile de transport (8.14) şi (8.15)
şi ecuaţia de neutralitate scrisă sub forma
⎧∇D = 0
⎨ ( 8.65)
⎩Δn(y ) = Δp(y )
Densitatea de curent şi concentraţia de purtători excedentari satisfac
condiţiile la limită.
J (0 ) = −s ⋅ Δp(0 ) ( 8.66)
J (t ) = s ⋅ Δp(t ) ( 8.67)
Din combinarea ecuaţiilor de continuitate şi transport în maniera deja
prezentată, vei obţine din nou ecuaţia (8.31) verificată de curentul de
particule. Soluţia acestei ecuaţii are forma (8.32) deja stabilită.
Pentru concentraţiile, egale, ale purtătorilor de sarcină combină
expresia (8.32) cu relaţia (8.24) scrisă sub forma
dJ y Δp
= kIe −ky − ( 8.68)
dy τ
şi vei deduce expresia

⎡ 1⎛ y y ⎞ kIe − ky ⎤
Δp = Δn = τ ⎢− ⎜ Ach + Bsh ⎟ − 2 2 ⎥ ( 8.69)
⎣ L⎝ L L ⎠ k L − 1⎦
Din relaţiile (8.32) şi (8.69), pentru faţa de sus a plăcii ( y = 0 ),în
condiţiile la limită (8.66)şi (8.67) vei obţine
I 0 k 2 L2 ⎛ 1 kIe − ky ⎞
B− = −s τ ⎜ −
⎜ L A − ⎟ ( 8.70)
k 2 L2 − 1 ⎝ k 2 L2 − 1⎟⎠
sτ
Dacă foloseşti notaţia = α expresia (8.70) va deveni
L
kI L
B − αA = 0
(Lk + α ) ( 8.71)
k L −1
2 2
Pentru faţa de jos a plăcii , y = t , relaţia (8.68) conduce la
t t I k 2 e − kt L2 ⎡ 1⎛ t t ⎞ kI e − kt ⎤
Ash + Bch − 0 2 2 = sτ ⎢− ⎜ Ash + Bch ⎟ − 2 0 2 ⎥ ( 8.72)
L L k L −1 ⎣ L⎝ L L ⎠ k L − 1⎦
Dacă radiaţia este complet absorbită în probă (kt >> 1) , atunci e −kt ≅ 0
şi deci ,
t t
+ αsh
ch
A = −B L L ( 8.73)
t t
sh + αch
L L
Dacă vei combina relaţiile (8.71) şi (8.73), vei obţine

t
1 + αth
kI 0 L
B + αB L = (Lk + α ) ( 8.74)
t k 2 L2 − 1
th + α
L
şi deci
t
th +α
kI L(Lk + α ) L
B= 0 2 2 ( 8.75)
k L −1 t
(
th 1 + α 2 + 2α
L
)
De asemenea
t
1 + αth
kI L(Lk + α ) L
A= - 0 2 2 ( 8.76)
k L −1 t
(
th 1 + α 2 + 2α
L
)
Prin urmare, pentru concentraţia de purtători de sarcină generaţi
excedentar de lumină poţi scrie

τkI 0 e − ky
τkI 0 (k + α )
Δp(y ) = − + ×
k L −1
( ⎡
)( ⎤
)
2 2
t
k L − 1 ⎢ 1 + α 2 th + 2α ⎥
2 2
⎣ L ⎦ ( 8.77)
⎡⎛ t⎞ y ⎛ t ⎞ y⎤
⎢⎜1 + αth L ⎟ch L − ⎜ α + th L ⎟sh L ⎥
⎣⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
În aceste condiţii
t
τ ⋅ I0 L ⋅ τ ⋅ k ⋅ I 0 (kL + α )
ΔP = ∫ Δp(y )dy = (e − kt
)
−1 + ×
k L −1
( )(
⎡
) ⎤
2 2
t
0
k L − 1 ⎢ 1 + α th + 2α ⎥
2 2 2
⎣ L ⎦ ( 8.78)
⎡⎛ t⎞ t ⎛ t ⎞⎛ t ⎞⎤
⎢⎜1 + αth L ⎟sh L − ⎜ α + th L ⎟⎜ ch L − 1⎟⎥
⎣⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎝ ⎠⎦
sτ
În cazul în care la suprafaţă recombinarea este mică, α = ≅ 0 relaţia
L
(8.78) devine
τ ⋅ I0 L2 k 2 ⋅ τ ⋅ I 0
ΔP = (e − kt
−1 + 2 2) ⎡ t t ⎤
⎢sh L − ch L + 1⎥ ( 8.79)
k L −1
2 2
k L −1 ⎣ ⎦
şi , dacă t >> L
τ ⋅ I 0 ⋅ e − kt
ΔP = τ ⋅ I 0 + ( 8.80)
k 2 L2 − 1
Pentru o probă suficient de groasă, pentru care e − k ⋅t ≈ 0
ΔP = τ ⋅ I 0 ( 8.81)
Înlocuieşte în expresia (8.63) concentraţia de purtători exprimată prin
(8.81), şi vei obţine
Δj = μ g ⋅ (b + 1) ⋅ I 0 ⋅ τ ⋅ e ⋅ E x ( 8.82)
Astfel, poţi face estimări asupra timpului de viaţă al purtătorilor din

măsurări absolute de fotocurenţi.
Dependenţa fotocurentului de numărul de fotoni (şi, implicit, şi de
absorbţia acestora), îţi va permite determinarea unor caracteristici de
material din studiul fotoconducţiei.
8.7. Despre fotorezistenţe

Un fotorezistor constă dintr-un strat subţire sau dintr-o plăcuţă de
semiconductor, prevăzută cu două contacte metalice ohmice pentru a fi
inclusă într-un circuit electric. Cum fotorezistorii sunt elemente
nepolare, adică forma caracteristicilor curent – tensiune nu depinde de
polaritatea tensiunii aplicate, contactele ohmice trebuie să fie simetrice
şi să nu se deosebească unul de celalalt.

Majoritatea semiconductorilor fotosensibili sunt stabili din punct de
vedere chimic şi fotorezistenţele nu necesită o încapsulare specială iar
dimensiunile lor geometrice pot fi relativ mici.
Construcţia fotorezistorilor depinde în mare măsură de destinaţia lor.
De exemplu fotorezistorii utilizaţi pentru realizarea releelor în
dispozitivele de automatizare, exponometrelor sau a altor tipuri de
dispozitive optoelectronice, funcţionează la intensităţi relativ mari ale
radiaţiei luminoase incidente din regiunea vizibilă a spectrului. Acest tip
de fotorezistori nu necesită sisteme speciale de răcire. O altă clasă de
fotodetectori o formează fotorezistorii utilizaţi în sistemele pentru
comunicaţii optice sau detectarea obiectelor. Aceasta clasă de
fotorezistori funcţionează la intensităţi slabe ale fluxurilor de radiaţie din
regiunea infraroşie a spectrului şi necesita sisteme speciale de răcire.
Fotorezistorii pentru aplicaţiile din automatizare, sensibili la radiaţia
luminoasă din regiunea vizibilă a spectrului, se realizează de regulă, pe
baza a două materiale semiconductoare din grupa compuşilor AIIBVI şi
anume din CdS sau CdSe. În funcţie de concentraţia impurităţilor
introduse fenomenul de fotoconducţie din aceşti fotorezistori poate avea
un caracter intrinsec sau extrinsec.
Fotorezistorii din CdS sau CdSe se pot realiza atât din monocristale cât
şi sub forma de straturi subţiri obţinute prin evaporarea termică sau
pulverizare catodică.
Din aceste materiale se pot realiza fotorezistori şi sub forma de tablete
subţiri, obţinute prin presarea şi sintetizarea la temperaturi înalte a
prafurilor din CdS sau CdSe. Uneori pentru a obţine fotorezistori cu
sensibilitatea maximă pentru o anumită lungime de undă a radiaţiei
luminoase se utilizează produsul ternar CdS1-xSex, unde x poate fi
cuprins între 0 şi 1. Când x=0 se obţin fotorezistori din CdS cu
sensibilitatea maximă pentru λ = 0.55μm, iar când x=1 se obţin
fotorezistori din CdSe cu sensibilitatea maximă pentru λ= 0.713μm.
Variind parametrul de compoziţie x intre 0 şi 1 se pot obţine fotorezistori
cu sensibilitatea maximă pentru lungimea de undă dorită din acest
interval.
În regiunea infraroşie a spectrului sunt fotosensibile multe materiale
semiconductoare dar nu toate prezintă interes pentru realizarea
fotorezistorilor. În practică, pentru radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse
între 1 şi 5μm se utilizează compuşii semiconductori din grupa AIVBVI
( PbS, PbSe, Pb, Te) sau compuşii ternari cu elementele din grupele IV
şi VI ( de exemplu PbSxSe1-x ).
Din aceste materiale cu fotoconducţie intrinsecă se realizează
fotorezistori al căror strat fotosensibil cu structură policristalină se
obţine pe suporţi de sticlă sau cuarţ prin evaporare termică în vid sau
prin metode chimice. Fotorezistorii sensibili în regiunea infraroşie a
spectrului se pot realiza şi din unii compuşi din grupa AIIIBV, de exemplu
din InSb sau InAs. Pragul efectului fotoelectric intern, la temperatura
camerei, pentru InSb este deplasat spre regiunea infraroşie a spectrului
în comparaţie cu pragul fotoelectric al compuşilor din grupa AIVBVI pe
baza de Pb. Fotorezistorii din InSb sau InAs se realizează sub forma de
plăcuţe subţiri, tăiate din monocristalele corespunzătoare.
O deosebită atenţie se acordă realizării fotorezistorilor sensibili în
domeniul lungimilor de undă cuprinse între 8 şi 14μm. Radiaţiile din
această regiune a spectrului sunt slab absorbite de atmosferă. În ultimul
timp s-au realizat fotorezistori cu fotoconducţie intrinsecă din compuşii
semiconductori ternari de tipul CdxHg1-xTe sau SnxPb1-xTe. Este
important faptul că la aceşti compuşi domeniul de sensibilitate
monocromatică se poate varia intre limite destul de largi în funcţie de
parametrul de compoziţie x. Aceste materiale semiconductoare fac
parte din grupa compuşilor cu banda energetică interzisă controlabilă şi
sunt foarte utile pentru realizarea fotodetectorilor cu proprietăţile dorite.
De exemplu, dacă parametrul de compoziţie al Cd în compusul CdxHg1-
xTe variază de la x=1 la r=0.15 atunci lărgimea benzii interzise se va
modifica de la Ej=1,5eV la Ej=0,03eV (fig. 1.2) iar pragul de
fotosensibilitate intrinsecă se va modifica de la λ0=0.83μm la
λ0=0.41μm. Fotorezistorii obţinuţi de exemplu, din materialul
semiconductor care conţine 90% HgTe şi 10% CdTe are pragul de
sensibilitate în infraroşu la lungimea de undă λ0= 13μm. Aceşti
fotorezistori funcţionează la temperaturi joase.
Construcţia fotorezistorilor este foarte simplă. La suprafaţa stratului
fotosensibil sau pe substratul de sticlă se depun prin evaporare termică
în vid electrozii metalici care formează contactele ohmice. Există şi
construcţii ale fotorezistorilor în care un electrod se depune sub stratul
fotosensibil iar celălalt electrod se realizează la suprafaţa stratului
fotosensibil sub forma de strat metalic subţire semitransparent. În acest
caz câmpul electric din fotorezistor este orientat pe direcţia radiaţiei
incidente. De regulă aceşti electrozi se realizează din Au, Ag, Pt sau alt
metal anticoroziv care se depune sub formă de strat subţire prin
evaporare termică în vid sau prin aliere. Esenţial este faptul ca metalul
utilizat să permită un contact ohmic cu stratul fotosensibil. Suprafaţa
stratului fotosensibil cuprinsă între electrozii metalici reprezintă
suprafaţa activă a fotorezistorului şi poate avea valori cuprinse între 0.2
şi 200mm2. Stratul fotosensibil cuprins între electrozii metalici şi care
are o anumită formă geometrică şi anumite dimensiuni se numeşte
element fotosensibil. Parametrii elementelor fotosensibile nu sunt stabili
în contact cu atmosfera, în special în prezenţa umidităţii. Pentru
protejarea suprafeţei stratului fotosensibil aceasta se acoperă cu un
strat de dielectric anticoroziv care este transparent în regiunea
spectrului unde este sensibil fotorezistorul.
Fotorezistorii care funcţionează la temperatura camerei au o construcţie
foarte simplă, elementul fotosensibil fiind închis într-un corp metalic sau
din material plastic.
În cazul când fotorezistorii funcţionează la temperaturi joase,
construcţia lor este mai complicată din cauza instalaţiei de răcire, care
constă dintr-un vas de forma cilindrică având pereţii dubli – criostat.
8.7.1. Metode experimentale de studiu a fotoconducţiei
Relaţia (8.82) sugerează existenţa unei dependenţe lineare între

curentul electric suplimentar apărut datorită iluminării şi fluxul luminos.
Obiectivul lucrării
este determinarea unei metode experimentale care să permită măsurări

asupra fotoconducţiei. Aceste măsurări trebuie să permită corelarea
semnalului electric măsurat cu fluxul luminos. În măsurările de
fotoconducţie, ceea ce se măsoară este căderea de tensiune pe o

rezistenţă de sarcină dispusă în serie cu fotorezistenţa. Presupune deci
că, în serie cu proba, care la întuneric are rezistenţa R 0 , se află o
baterie cu tensiunea U şi o rezistenţă de sarcină R s .
După iluminare, rezistenţa probei scade cu ΔR devenind Rf=R0-ΔR.
Dacă intensitatea curentului din circuit la întuneric este I i şi după
iluminare este I f , atunci semnalul care se obţine pe rezistenţa de
sarcină când proba este iluminată, va fi dat de
U ⋅ ΔR ⋅ R s
U f = R s (I f − I i ) = ( 8.83)
(R s + R 0 − ΔR )(R s + R 0 )
Pentru variaţia rezistenţei probei, din (8.83) vei obţine
(R s + R 0 ) 2 U f
ΔR = ( 8.84)
UR s + U f (R s + R 0 )
Dacă l este lungimea probei iar S este secţiunea ei, atunci variaţia
conductivităţii probei la iluminare o vei calcula cu ajutorul relaţiei
l ⎛ 1 1 ⎞ ΔR
Δσ f = σ f − σ i = ⎜⎜ − ⎟⎟ = σ i ⋅ ( 8.85)
S ⎝ Rf R0 ⎠ R 0 − ΔR
Introducând (8.84) în (8.85), vei obţine:
2
⎛ Rs ⎞
⎜1 + ⎟ Uf
R 0 ⎜⎝ R 0 ⎟⎠
Δσ f = σ i ⋅ ( 8.86)
Rs ⎛ R ⎞
U + U f ⎜⎜1 + s ⎟⎟
⎝ R0 ⎠
Poţi observa că, în cazul general, legătura între semnalul Uf şi
fotoconducţia Δσf este neliniară. În câteva cazuri simple această
dependenţă se poate simplifica.
Dacă rezistenţa de sarcină este mult mai mică decât rezistenţa probei
(Rs<<R0), situaţie numită fotoconducţie la câmp constant, atunci având
în vedere Uf<<U, din (8.86) se obţine
l U R U
Δσ f = ⋅ f =σi ⋅ 0 ⋅ f ( 8.87)
SR s U Rs U
• Regimul de măsurare a fotoconducţiei în care
rezistenţa de sarcină este mult mai mică decât rezistenţa probei poartă
denumirea de regim de câmp constant, deoarece în acest caz toată
tensiunea sursei cade integral pe fotorezistenţă. Întrucât fotorezistenţa
are lungimea invariabilă ea este supusă unui câmp electric constant.
• Uneori, pentru măsurarea fotoconducţiei se
foloseşte regimul de curent constant. Pentru a realiza acest regim, se
alege o rezistenţă de sarcină mult mai mare decât rezistenţa probei,
adică Rs>>R0. În acest caz, chiar dacă rezistenţa fotorezistenţei
variază, rezistenţa întregului circuit care este determinată esenţial de
rezistenţa serie este invariabilă şi prin urmare curentul în circuit este
constant. Curentul din circuit la iluminare, practic nu se modifică şi aşa
cum rezultă din (8.86), fotoconducţia va fi dată de relaţia

RsU f
Δσ f = σ i ⋅ ( 8.88)
UR0 − U f R s
Metoda experimentală
folosită în determinările de fotoconducţie, depinde esenţial de

proprietăţile fotorezistenţei măsurate.
În cazul când Δn>>n0, măsurarea fotoconducţiei se poate realiza cu
ajutorul unui montaj simplu, prezentat în fig. 8.3. În acest montaj
curentul suplimentar datorat iluminării se măsoară pe fondul curentului
de întuneric.
Figura 8.3
Montaj pentru măsurarea fotocurentului pentru generare optică intensă
Dacă Δn<<n0 (Δσ<<σi), situaţie care apare la semiconductorii cu

rezistivitate mare, se folosesc alte montaje cu care sunt eliminaţi
curenţii de întuneric.
De obicei, acest lucru se realizează folosind metoda compensării
(fig.8.4), sau iluminarea probei cu pulsuri dreptunghiulare de lumină
(fig.8.5).
Figura 8.4
Montajul pentru măsurarea fotoconducţiei prin metoda compensării: Rs -
rezistenţă de sarcină; B - sursă de curent continuu.
În cazul metodei compensării, se determină numai variaţia tensiunii

care cade pe probă la trecerea de la întuneric la lumină. Această
metodă permite eliminarea semnalului de întuneric, chiar dacă acesta
este important.
Metoda de măsurare la iluminarea cu lumină pulsată este din punct de

vedere tehnic mult mai simplă.

În această tehnică, realizată cu montajul prezentat mai jos se
iluminează fotorezistenţa cu lumină pulsată şi se măsoară numai
componenta alternativă a semnalului de tensiune apărut pe rezistenţa
serie. Semnalul electric pulsat datorat evident luminii pulsate este
măsurat peste semnalul continuu, datorat curentului de întuneric.
Semnalul de întuneric este astfel eliminat, oricât ar fi acesta de mare.
Figura 8.5
Schema instalaţiei pentru măsurarea fotoconducţiei în cazul iluminării
probei cu pulsuri dreptunghiulare de lumină:
Rs - rezistenţă de sarcină;
B - sursa de curent continuu.
Rezultatele urmărite
Sunt studierea dependenţei semnalului electric obţinut experimental de
intensitatea fluxului luminos. Vei lucra folosind un bec cu filament
punctiform, astfel că vei putea admite că variaţia fluxului luminos este
proporţională cu inversul pătratului distanţei de la sursă la fotorezistor.
Vei realiza montajul din figura 8.3 şi vei măsura Δσ f în regim de câmp
constant pentru fotorezistenţele care îţi vor fi puse la dispoziţie. Vei
verifica proporţionalitatea dintre intensitatea radiaţiei incidente şi Δσ f .
În acest scop vei măsura σ f pentru diferite distanţe de la sursa de
lumină la fotorezistenţă folosind montajul cu lumină pulsată din figura
⎛ 1 ⎞
8.5. şi vei construi grafice Δσ f = f ⎜ 2 ⎟
⎝d ⎠
Protocolul care trebuie să-l întocmeşti va cuprinde descrierea tipurilor
de fotorezistenţe asupra cărora ai făcut măsurări, tabele cu rezultatele
măsurărilor de fotoconducţie în funcţie de intensitatea luminoasă,
reprezentări grafice şi comentarii.

8.8. Test de autoevaluare 8.1.
11.. Calculează coeficientul de difuzie pentru un material aflat la 300K

care are mobilitatea μ = 500cm 2 ⋅V −1 ⋅ s −1
2. Randamentul cuantic
a) este întotdeauna 1,
b) nu poate avea nici o dată valoarea 105
c) este aproximativ egal cu unitatea în procesele de interacţiune dintre
lumină şi semiconductori.
3 Defineşte timpul de viaţă al purtătorilor excedentari şi scrie un ordin

de mărime posibil pentru această mărime.
4. Demonstrează că pentru valori ale variabilei x suficient de mari

sh(x)=ch(x)
5. Scrie definiţia fotoconducţiei.

TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 88..11.. –– R

kTμ cm 2
1. Conform relaţiei Einstein D = ≈ 13
e s
2. c) Randamentul cuantic poate fi supra sau subunitar ; el este
aproximativ egal cu unitatea în procesele de interacţiune dintre
lumină şi semiconductori
3. Intervalul de timp (între actul generării şi recombinării) în care
fiecare purtător de sarcină excedentar participă la fenomene de
transport din material poartă denumirea de timp de viaţă τ .
Evident, această mărime diferă pentru fiecare purtător. Mărimea
timp de viaţă pentru ansamblul purtătorilor excedentari are
semnificaţia inversului probabilităţii de recombinare. Un timp de
viaţă posibil este 0,1s.
4. . Aşa cum este cunoscut,

⎧ e x − e −x
⎪⎪ sh( x ) =
2
⎨ −x
⎪ch( x ) = e + e
x
⎪⎩ 2
şi cum în circumstanţele date e − x ≈ 0 rezultă că
⎧ ex
⎪⎪ sh( x ) ≈
2
⎨ x
⎪ch( x ) ≈ e
⎪⎩ 2
5. Fenomenul prin care unele materiale îşi modifica proprietăţile
electrice (conductivitatea) sub acţiunea radiaţiei electromagnetice


Timp mediu de viaţă;
Rată de recombinare pentru electroni; rată de
recombinare pentru goluri;
Fotodifuzie;
Efect fotostatic;
Fotoconducţie;
Drift
Formule cheie
dn G dn
Ecuaţia de continuitate + Δnv = 0 ; + ΔJ = 0 ;
dt dt
Ecuaţiile de transport
d
J y+ = −eDg (Δp ) + eμ g pE ;
dy
d
J y− = +eDe (Δu ) + enμ e E ;
dy
kTμ
Relaţia Einstein D= ;
e
Densitatea de fotocurent Δj = μ g ⋅ (b + 1) ⋅ I 0 ⋅ τ ⋅ e ⋅ E x ;

Rezolvă problemele de mai jos. Trimite tutorelui răspunsurile pe care le
consideri corecte
1. Decide dacă pentru observarea influenţei luminii asupra unui

semiconductor este obligatorie separarea purtătorilor cu un câmp
magnetic sau electric exterior. Justifică decizia.
2. Explică ce semnificaţie fizică are ecuaţia de continuitate.
3. Calculează conductivitatea electrică a unui material în care
concentraţia de purtători este de 1014 cm −3 iar mobilitatea
purtătorilor este de μ = 500cm 2 ⋅V −1 ⋅ s −1
4. Determină expresia lungimii de difuzie ambipolare pentru un
material pentru care coeficienţii de difuzie au valori egale pentru
electroni şi goluri.
5. Descrie efectul fotostatic
6.Compară timpul de viaţă şi timpul de relaxare şi explică ce
consecinţe apar datorită raportului acestor doi timpi.
7 Calculează mobilitatea la 300K a electronilor pentru care
coeficientul de difuzie este de 10cm 2 s −1
8. Scrie care este tipul de generare de purtători care determină
fotoconducţia numită dipolară sau intrinsecă.
Scrie care este tipul de generare de purtători care determină
fotoconducţia fotoconducţia monopolară (de impurităţi).
9.Descrie regimul de câmp constant în măsurarea fotoconducţiei .
Descrie regimul de curent constant şi specifică circumstanţele în
care acest tip de măsurare poate fi făcut asupra unei
fotorezistenţe.
Răspunsul corect la o întrebare îţi aduce un punct.

Din oficiu se acordă un punct
Total : 10 puncte
8.12. Bibliografie
2. Fizica stării solide Caiet de lucrări de laborator Editura
Universităţii din Bucureşti,
4. R.H.Bube, Photoconductivity of Solids, London-NewYork, pg
81-116

Detectori de lumină
9. DETECTORI DE LUMINĂ
Cuprins Pagina
9. Detectori de lumină .................................................................... 203

9.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 9 - Detectori de lumină....... 204
9.2. Fotodetectori ....................................................................... 204
9.3. Detectori cu efect fotoelectric extern ................................... 205
9.4. Detectori cu efect fotoelectric intern .................................... 207
9.5. Modelul fizic al joncţiunii p-n................................................ 209
9.6. Detectori cu efect fotoelectric intern fără amplificare........... 216
9.7. Celule solare ....................................................................... 218
9.8. Detectori cu efect fotoelectric intern cu amplificare ............. 220
9.9. Principiul de funcţionare al fototranzistorului ....................... 221
9.10. Fototiristorul ..................................................................... 225
9.11. Caracteristicile curent tensiune ale fototiristorului............ 228
9.12. Lucrări de laborator.......................................................... 231
9.13. Problemă ......................................................................... 237
9.14. Test de autoevaluare 9.1. ................................................ 238
9.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie ........................ 240
9.16. Test de autoevaluare fără răspunsuri .............................. 241
9.17. Bibliografie ....................................................................... 242

9.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 9 - Detectori de lumină

să identifici mecanismele detecţiei luminii;
să defineşti efectul fotoelectric extern şi efectul
fotoelectric intern;
să precizezi condiţiile fizice şi caracteristicile dispozitivelor
care permit detecţia luminii prin efect fotoelectric extern intern;
să precizezi condiţiile fizice şi caracteristicile dispozitivelor
cu joncţiune care permit detecţia luminii prin efect fotoelectric
intern;
să precizezi tipurile fundamentale de dispozitive care
permit detecţia luminii ;
să descrii fototranzistorul şi fototiristorul şi să explici într-
un limbaj fizic adecvat funcţionarea lor;
să aplici cunoştinţele dobândite pentru a determina pe
cale experimentală caracteristicile fotodetectorilor..
9.2. Fotodetectori
Poţi clasifica fotodetectorii după efectul pe care îl utilizează pentru
detecţie. Figura 9.1 îţi prezintă cele mai importante categorii de
fotodetectori.
Reţine că în fiecare dintre detectori, energia luminii este transformată
într-un alt tip de energie care, printr-un anumit efect fizic poate fi
decelată. Cea mai utilizată metodă de detectare a luminii este aceea
care foloseşte transformarea energiei luminoase în energie electrică.
Dacă dispozitivul care realizează conversia produce cantităţi mari de
energie electrică, el este numit adesea baterie solară.
Figura 9.1

Detectorii termici şi cei cu măsurare de presiune sunt utilizaţi mai ales

în determinările referitoare la radiaţia nucleară. Aceşti detectori nu intră
în sfera de interes direct a optoelectronicii. Esenţial, interesul studiilor
de optoelectronică se îndreaptă către sistemele care transformă
semnalele luminoase în semnale electrice sau invers.
Detectorii fotoelectronici se disting între ei în funcţie de faptul că
utilizează pentru detecţie efectul fotoelectric extern sau efect
fotoelectric intern. Efectul fotoelectric extern constă în eliberarea
completă a sarcinilor electrice dintr-un material ca urmare a iluminării .
În efectul fotoelectric intern are loc o schimbare a stării purtătorilor de
sarcină în interiorul materialului. În general, iluminarea produce o
„eliberare” a purtătorilor de sarcină care devin mobili în interiorul
materialului. Datorită iluminării apare o variaţie a concentraţiei de
purtători din material.
Figura 9.2
În figura 9.2 îţi sunt prezentate domeniile spectrale ale principalilor
detectori ( şi ale principalelor surse) de lumină, interesante din punct de
vedere tehnic.
9.3. Detectori cu efect fotoelectric extern
În fotodetectorii cu efect fotoelectric extern, fotonii cad asupra unui

fotocatod şi „eliberează” fotoelectroni care „ţin minte” informaţii asupra
fotonului care i-a produs. Efectul fotoelectric extern se petrece practic
instantaneu. Energia fotoelectronului depinde linear de energia fotonului
datorită căruia a apărut. Curentul de fotoelectroni este linear dependent
de fluxul de fotoni care produc efectul fotoelectric extern, dacă
frecvenţa acestora rămâne constantă
Fotodetectorii cu efect fotoelectric extern, sunt de două categorii:
• Fără amplificare
• Cu amplificare
9.3.1. Celula fotoelectrică
Dispozitivul cel mai simplu în care se petrece efectul fotoelectric extern

este celula fotoelectrică. O celulă fotoelectrică are ca părţi esenţiale un
fotocatod şi un anod colector ambele amplasate într-un tub vidat.

Asupra catodului poate fi dirijat, printr-o fereastră, fasciculul de lumină
care urmează a fi caracterizat. Apariţia fotoelectronilor în spaţiul dintre
anod şi catod la iluminare produce în circuitul exterior al fotocelulei un
Figura 9.3
curent electric care se măsoară – ca în figura 9.3. Catodul fotosensibil
este făcut din metale alcaline (sau compuşi ai acestora) cum ar fi
potasiul, cesiul, rubidiul, oxid de cesiu, etc. Între fotocurentul măsurat în
circuitul fotocelulei şi intensitatea luminii care cade pe fotocatodă există
o relaţie liniară.
9.3.2. Fotomultiplicatorul
În fotomultiplicator, fotoelectronii apăruţi la iluminarea catodului sunt

multiplicaţi printr-un aranjament convenabil de electrozi polarizaţi
corespunzător. Energia electronilor din tub este mereu crescută.
Fotomultiplicatorul (tubul fotomultiplicator) este un detector foarte
sensibili pentru radiaţia din ultraviolet, vizibil şi infraroşu.
Sensibilitatea detecţiei este atât de mare, încât dispozitivul poate
« vedea » un singur foton.
Constructiv, fotomultiplicatorul este alcătuit dintr-un tub vidat în
interiorul căruia sunt amplasaţi electrozi – mai multe dinode şi un anod.
Schematic, fotomultiplicatorul arată ca în figura de mai jos.
Figura 9.4
Fotonii incidenţi cad pe un catod fotosensibil (care reprezintă fereastra
de intrare în dispozitiv) din care extrag electroni prin efect fotoelectric
extern. Aceşti electroni sunt dirijaţi către prima dinodă care este primul
multiplicator de electroni.
Întrucât în timpul deplasării între catod şi dinodă fotoelectronii se mişcă
într-un câmp electric accelerator, la ciocnirea dinodei ei au suficientă
energie pentru a face să se emită din dinodă mai mulţi electroni.
Mişcarea electronilor este datorată câmpului electric stabilit în interiorul
fotomultiplicatorului. Prin ciocnirea unei dinode , fiecare dintre electronii
aflaţi în mişcare produce la rândul lui un număr de electroni (mai mare
decât unul). Electronii care pleacă din prima dinodă sunt acceleraţi de
câmpul electric din tub şi sunt multiplicaţi de a doua dinodă şi aşa mai
departe până la anodul care colectează cascada electronilor multiplicaţi
de sistemul de dinode: sursa primară a cascadei este electronul
generat de foton. Cea mai importantă parte a fotomultiplicatorului este
sistemul de dinode a căror geometrie este astfel aleasă încât să
permită construirea unei succesiuni de diferenţe de potenţial care să
asigure accelerarea electronilor şi multiplicarea fluxului de electroni la
fiecare dinodă. .
Fluxul electronilor datoraţi fotonului incident produce un puls de
tensiune care semnalează detecţia unui foton de fotocatod. În figura 9.5
este prezentată imaginea unui tub fotomultiplicator.
Figura 9.5
9.4. Detectori cu efect fotoelectric intern

Aceşti detectori sunt cei care utilizează efecte determinate de purtătorii
de sarcină electrică excedentari generaţi de lumină în interiorul
materialelor.
În această categorie intră detectorii cu fotoconducţie(fotorezistenţele) ,
detectorii cu efect fotoelectromagnetic şi detectorii cu joncţiune.
Detectorii cu efect fotoelectromagnetic sunt specioşi; detectorii bazaţi
pe apariţia fotoconducţiei au fost deja studiaţi în unitatea de învăţare
anterioară. Foarte interesanţi prin multitudinea de aplicaţii sunt
detectorii cu joncţiune.
La rândul lor aceştia se subdivid în detectori fără amplificare şi detectori
cu amplificare.
Detectorii fără amplificare sunt fotodiodele, diodele Schottky şi
fotoelementele.
Fotodetectorii cu joncţiune cu amplificare sunt fototranzistorii,
fototiristorii şi fotodiodele cu avalanşă.
9.4.1. Fotodetectori cu joncţiune.
Detecţia luminii prin urmărirea unui semnal electric se bazează pe

existenţa în material a unei neomogenităţi care să permită separarea
purtătorilor apăruţi ca urmare a iluminării. În cazul detectorilor cu
joncţiune, neomogenitatea din material este determinată de câmpul
electric de la joncţiune.
Sub acţiunea luminii starea de echilibru a semiconductorului este
perturbată. Abaterea de la starea de echilibru termodinamic poate fi
înţeleasă atât în sensul modificării concentraţiilor de echilibru ale
purtătorilor de sarcină n 0 şi p0 cât şi în sensul modificării energiei lor.
Dacă se notează cu n concentraţia electronilor şi cu p concentraţia
golurilor la iluminare, atunci Δn = n − n 0 şi Δp = p − p0 se numesc
concentraţiile de exces sau de neechilibru ale purtătorilor de sarcină.
Aşa cum ştii din precedentele unităţi de învăţare fenomenul fizic în
urma căruia are loc o creştere a concentraţiei purtătorilor de sarcină se
numeşte proces de generare, iar fenomenul care conduce la o
micşorare a concentraţiei se numeşte proces de recombinare a
purtătorilor de sarcină.
Pentru a caracteriza condiţiile de neechilibru a purtătorilor de sarcină
Shockley a propus un parametru pe care îl numeşte cvasinivel Fermi
specific electronilor E Fn .şi respectiv golurilor E Fp . Folosind mărimile
caracteristice benzii de conducţie şi respectiv benzii de valenţă NC , NV ,
concentraţiile de purtători (pentru un semiconductor nedegenerat) se
scriu
Atunci:
⎧ E −E
− C Fn
⎪n = N c e
kT
⎨ EFp − Ev ( 9.1)
⎪ −
⎩ p = Nve
kT
iar produsul concentraţiilor de neechilibru va fi dat de:

EFn − EF p
2
n ⋅ p = ni e kT
( 9.2)
În condiţiile de echilibru
⎧⎪E Fn = E Fp
⎨ . ( 9.3)
⎪⎩n ⋅ p = n i 2
Când concentraţiile de neechilibru ale purtătorilor de sarcină cresc

2
n ⋅ p > ni ( 9.4)
şi deci
⎛ np ⎞
E Fn − E Fp = kT ln⎜⎜ 2 ⎟⎟ > 0 . ( 9.5)
⎝ hi ⎠
Cvasinivelele Fermi se despică la neechilibru; cvasinivelul pentru
electroni este plasat mai sus decât cel pentru goluri.
2
Dacă n ⋅ p > ni , atunci concentraţiile de neechilibru ale purtătorilor de
sarcină sunt mult mai mari decât concentraţiile de echilibru n 0 şi p0
(predomină fenomenul de generare). În acest caz se spune că prin
iluminare se realizează un nivel înalt de injecţie a purtătorilor de
sarcină.

2
Dacă însă n ⋅ p << ni , atunci avem un nivel slab de injecţie şi
predomină fenomenul de recombinare).
Rezultă că în condiţii de neechilibru nivelul Fermi cu ajutorul căruia se
caracterizează concentraţiile de echilibru n0 şi p0 se despică în două
cvasinivele Fermi cu ajutorul cărora se caracterizează concentraţiile de
neechilibru n şi p ale purtătorilor de sarcină. Distanţa dintre
cvasinivelele Fermi este cu atât mai mare cu cât abaterea de la
echilibru este mai mare.
9.5. Modelul fizic al joncţiunii p-n
Dacă se realizează un contact ideal între doi semiconductori cu tipuri

diferite de conducţie atunci, datorită gradientului de concentraţie a
purtătorilor de sarcină majoritari, va avea loc difuzia lor prin planul
joncţiunii spre regiunile cu purtători de sarcină liberi de semne opuse.
Astfel, datorită difuziei, neutralitatea electrică din vecinătatea planului
metalurgic al joncţiunii este perturbată. În regiunea p rămân acceptori
ionizaţi iar în regiunea n vor rămâne donori ionizaţi ( fig. 9.6 a).
Bias
este un termen
internaţional
uzual care are
semnificaţia de
polarizare
electrică
Figura 9.6
De o parte şi de alta a planului care separă cele două zone ale
joncţiunii vor apare sarcini spaţiale necompensate care vor da naştere
unui câmp electric intern de difuzie (fig. 9.6. b). Apariţia acestui câmp
electric va împiedica continuarea procesului de difuzie a purtătorilor de
sarcină majoritari, determinând stabilirea unei stări de echilibru dinamic.
Între regiunile n şi p ale semiconductorului se va stabili o diferenţă de
potenţial Vbi (fig.9.7.), care se numeşte diferenţă de potenţial de contact
sau de difuzie.
Prin urmare, joncţiunea p-n reprezintă stratul de tranziţie dintre două
regiuni ale semiconductorului cu conductivităţi de tipuri diferite în care
există un câmp electric de difuzie.
Figura 9.7
Figura 9.8
Rezolvând ecuaţia Poisson cu condiţii la limită corespunzătoare, se
poate găsi legătura dintre lărgimea stratului cu încărcare electrică
efectivă – stratul de baraj – şi valoarea barierei de potenţial Vbi .
Cu notaţia
W0 = x n + x p ( 9.6)
vei obţine:
⎧ NA
⎪ x n = N + N W0
⎪ D A
⎨ ( 9.7)
⎪x = ND
W0
⎪⎩ p
ND + N A
unde
2ε (N D + N A )
W0 = Vbi ( 9.8)
qN A N D
este lăţimea stratului de sarcină spaţială,
ε = ε0εr. q - sarcina elementară.
Pentru a determina diferenţa de potenţial de contact, din figura 9.8. vei
observa că
⎧⎪qVbi = E g − q (Vn − Vp )
⎨ ( 9.9)
⎪⎩E g = E c − EV
dar cum
⎧qVn = EC − E F
⎨ ( 9.10)
⎩qV p = E F − EV
şi dacă ţii cont de relaţiile 9.1 şi 9.2 îţi va rezulta:
Nc Nv ⎡ Nc Nv ⎤ nn0 pn0
qVbi = kT ln 2
− ⎢ kT ln + kT ln ⎥ = kT ln ( 9.11)
ni ⎢⎣ n p0 n p0 ⎥⎦ ni 2
unde cu n n 0 şi p p 0 s-au notat concentraţiile purtătorilor de sarcină
majoritari din regiunile n şi respectiv p.

Dacă nno = ND şi ppo = NA vei obţine că :
kT N D N A
Vbi = ln 2 ( 9.12)
q ni
9.5.1. Polarizarea joncţiunii p-n
Presupune că aplici unei joncţiuni p-n o tensiune electromotoare V (cu

polul pozitiv la regiunea p şi cel negativ la regiunea n). Cum rezistenţa
stratului de sarcină spaţială este mult mai mare decât rezistenţa
regiunilor neutre n şi p, tensiunea aplicată va cădea în principal pe
această regiune.
Ţinând cont că diferenţa de potenţial de contact este de semn opus
tensiunii aplicate, bariera de potenţial va fi Vbi - V.
Dacă joncţiunea este polarizată invers atunci bariera de potenţial va
deveni Vbi + V. (fig. 9.9.)
Figura 9.9
unde semnele - şi + corespund polarizării directe şi respectiv inverse.
Întrucât, la polarizarea directă, concentraţiile purtătorilor de sarcină
minoritari sunt mari în imediata apropiere a stratului de sarcină spaţială
şi scad spre interiorul regiunilor neutre, va avea loc difuzia lor spre
contactele metalice. Dacă lungimile regiunilor neutre ln şi lp sunt mai
mici decât lungimile de difuzie Ln şi Lp atunci se pot neglija procesele de
recombinare în aceste regiuni iar mecanismul dominant pentru
transportul purtătorilor de sarcină rămâne difuzia. În plus dacă se
presupune că lărgimea stratului de sarcină spaţială este suficient de
mică pentru a putea fi neglijate procesele de generare, caracteristica
curent - tensiune a uni astfel de diode ideale are forma :
⎛ qV ⎞
I = I S ⎜ e kT − 1⎟ ( 9.13)
⎝ ⎠
unde IS este densitatea curentului de saturaţie sau densitatea curentului
invers al joncţiunii p-n ideale.

9.5.2. Absorbţia luminii. Efectul fotovoltaic
În studiul fenomenelor fotoelectrice prezintă importanţă considerarea

absorbţiei radiaţiei electromagnetice în volumul semiconductorului
deoarece ea stă la baza producerii acestor fenomene. Trebuie de
asemenea să consideri şi reflexia radiaţiei electromagnetice care
conduce la micşorarea efectelor fotoelectrice.
La distanţa x în interiorul materialului intensitatea radiaţiei I, depinde de
intensitatea la intrare, coeficientul de reflexie şi coeficientul de absorbţie
conform relaţiei pe care o cunoşti:
I (x ) = I 0 (1 − R )e −αx ( 9.14)
La interacţia radiaţiei electromagnetice cu electronii semiconductorului
trebuie să fie respectată legea conservării energiei şi legea conservării
impulsului.
ε f − ε i = =ω ( 9.15)
kf − ki = q ( 9.16)
unde ω şi q reprezintă frecvenţa şi vectorul de undă al radiaţiei, iar prin
indicii i şi f s-au notat stările electronului (iniţial şi final).
9.5.3. Absorbţia intrinsecă
Absorbţia intrinsecă (fundamentală) reprezintă acel tip de absorbţie în

care fotonul are o energie suficientă pentru a trece un electron din
banda de valenţă în banda de conducţie, adică are loc generarea unei
perechi electron-gol.
Particularitatea caracteristică semiconductorilor este creşterea bruscă a
coeficientului de absorbţie intrinsecă într-un interval spectral mic, când
energia fotonilor incidenţi devine egală cu lărgimea benzii interzise.
Regiunea de creştere bruscă a coeficientului de absorbţie α se numeşte
marginea benzii de absorbţie intrinsecă şi este legată de tranziţiile
electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie.
Pentru studiul absorbţiei intrinseci trebuie să se în considerare
configuraţia benzilor energetice. Astfel, semiconductorii pot fi împărţiţi în
două grupe:
Gap
este un termen
internaţional
uzual care are
semnificaţia de
interval energetic
corespunzător
benzii interzise
Figura 9.10
a) semiconductorii la care minimul benzii de conducţie caracterizat de
vectorul de undă Kmin şi maximul benzii de valenţă caracterizat cu Kmax
sunt dispuse în acelaşi punct al zonei Brillouin ( în mod obişnuit în
punctul K = 0 ). Astfel de semiconductori posedă benzi “ aliniate “ ( fig.
9.10. a ) Kmin = Kmax .
b) semiconductorii la care extremele benzii de conducţie şi de valenţă
sunt situate la K diferiţi astfel încât Kmin ≠ Kmax. În acest caz se spune că
semiconductorii au benzi " nealiniate " ( fig.9.10.b ).
Deoarece impulsul fotonului Pfoton = =q este neglijabil de mic în
comparaţie cu impulsul electronului, obţinem pentru vectorul de undă al
electronului egalitate Ki = Kf , care exprimă faptul că fotonul nu
comunică electronului de valenţă decât energie. Prin urmare, sub
acţiunea radiaţiei electromagnetice vectorul de undă al electronului
rămâne neschimbat.
Procesul de absorbţie optică este rezultatul direct al interacţiunii

radiaţiei electromagnetice cu semiconductorul. Mărimea şi
caracteristicile acestei interacţiunii sunt dependenţi de energia fotonilor
incidenţi. Reacţia semiconductorului la acţiunea radiaţiei
electromagnetice se exprimă prin constanta optică fundamentală α,
denumită coeficient de absorbţie.
Energia radiaţiei electromagnetice incidente hν, absorbită de
semiconductor, generează următoarele procese fizice caracteristice:
• excitarea oscilaţiilor proprii ale reţelei cristaline (hν << Eg),
denumită şi absorbţie pe reţea
• accelerarea purtătorilor liberi din benzile de conducţie, respectiv
valenţă (hν << Eg), denumit absorbţie pe purtători liberi
• fotoionizarea impurităţilor (hν < Eg), denumită absorbţia pe
impurităţi
• tranziţii ale electronilor şi golurilor, libere între subbenzile benzii
de conducţie respectiv valenţă.
• tranziţii ale electronilor din banda de valenţă în banda de
conducţie (hν ≥ Eg), denumită absorbţie fundamentală.
Procesele de absorbţie care determină funcţionarea dispozitivelor
fotonice sunt cele de absorbţie fundamentală şi într-o anumită măsură
cele de absorbţie pe impurităţi.
În aceste cazuri energia fotonilor este suficientă pentru a provoca
tranziţii ale electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie, prin
iluminare generându-se perechi de purtători de sarcină liberi, electron-
gol sau numai un singur tip de purtători (în cazul absorbţiei pe
impurităţi).
Efectele primare generate de procesele fizice de mai sus sunt:
- efectul fotoelectric intern, în cazul semiconductorilor omogeni.
- efectul fotovoltaic, în cazul semiconductorilor eterogeni (joncţiuni p-n,
bariere metal - semiconductor, heterojoncţiuni, etc).
9.5.4. Absorbţia optică fundamentală
Este mecanismul prin care majoritatea radiaţiei incidente este absorbită

de semiconductor, având drept consecinţă formarea perechilor de
purtători liberi (goluri în B.V. şi electroni în B.C.)
În termenii tranziţiilor energetice, absorbţia optică fundamentală
presupune tranziţia electronilor din banda de valenţă în banda de
conducţie (tranziţii bandă-bandă).
1. Tranziţii directe permise
Sunt tranziţii directe ale electronilor din banda de valenţă în banda de
conducţie (fig. 9.11).

Figura 9.11
2. Tranziţii directe interzise

În unele cazuri, chiar în cazul semiconductorilor cu benzi energetice
directe, regulile de selecţie cuantică interzic tranziţiile directe ale
electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie.
Reţine că principalele particularităţi ale absorbţiei optice, pentru cazul

tranziţiilor directe permise sau interzise ale electronilor din banda de
valenţă în banda de conducţie sunt:
- existenţa unui prag de absorbţie la energii ale radiaţiei luminoase
incidente egale cu energia benzii interzise a semiconductorilor
- valori foarte mari ale coeficientului de absorbţie pentru energii ale
radiaţiei luminoase incidente mai mari ca Eg.
3. Tranziţii indirecte
Acesta este cazul semiconductorilor cu structuri de benzi energetice
indirecte în care maximul benzii de valenţă şi minimul benzii de
conducţie
G
sunt localizate în puncte diferite ale spaţiului vectorului de
undă k .
Cu alte cuvinte, ca urmare a absorbţiei factorilor, în semiconductor au
loc tranziţii ale electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie,
proces în care variază atât energia cât şi cvasiimpulsul electronilor.
Acest tip de tranziţii pot fi explicate în baza legilor conservării energiei şi
impulsului electronilor, prin implicarea în proces a fononilor, deci un
proces în două etape (fig. 9.12.) şi anume:
- absorbţia fotonului provoacă tranziţia electronului
din B.V. într-o stare intermediară (k = 0) unde are loc emisia fotonului şi
apoi tranziţia electronului în starea finală, adică în minimul absolut al
benzii de conducţie (procesul 2 din figura 9.12.)
hν ef = E g + E foton
- absorbţia fotonilor provoacă tranziţia electronului într-o stare
intermediară (k = 0) în care are loc absorbţia fononului iar apoi urmează
tranziţia electronului în starea finală adică în minimul absolut al BC
(proces 1 în figura 9.12.).
hν ef = E g − E foton

Figura 9.12
Tranziţii optice indirecte:
1 - cu absorbţia fononului 2 - cu emisia fononului
Principalele caracteristici ale fenomenului de absorbţie optică
fundamentală, în cazul tranziţiilor indirecte sunt:
- valori mai mici ale coeficientului de absorbţie în comparaţie cu
tranziţiile directe bandă-bandă.
- dependenţa mai pronunţată a coeficientului de absorbţie de energia
fotonilor.
- dependenţa mai pronunţată de temperatură a coeficientului de
absorbţie, datorită dependenţei distribuţiei fononilor de temperatură.
În semiconductorii în care sunt prezente atât impurităţi donoare cât şi

acceptoare, adică în semiconductorii compensaţi, există posibilitatea
absorbţiei fotonilor şi tranziţia electronilor de pe nivele acceptoare pe
nivele donoare.
Caracteristicile principale ale aspectelor de absorbţie pe impurităţi sunt:
- în cazul absorbţiei pe nivele acceptoare spectrele prezintă un prag
similar cu cel al absorbţiei fundamentale
- absorbţia se observă la concentraţii ponderate şi mici ale impurităţilor.
- valorile coeficientului de absorbţie sunt mai mici decât în cazul
absorbţiei fundamentale, datorită densităţii mici a stărilor de impuritate.
- coeficientul de absorbţie este proporţional cu concentraţia
impurităţilor neionizate (acestea pot fi ionizate prin absorbţia fotonilor).
9.5.5. Absorbţia extrinsecă.
Dacă într-un semiconductor există impurităţi cu energie de activare mai

mică decât cea a benzii interzise, atunci fotonii de energie inferioară
pragului absorbţiei intrinseci sunt capabili să excite electronii de pe
nivelele de impurităţi în banda de conducţie în cazul impurităţilor
donoare sau din banda de valenţă pe nivelele de impurităţi în cazul
impurităţilor acceptoare. Această formă de absorbţie legată de tranziţiile
între un nivel local dispus în banda interzisă şi banda de
conducţie sau de valenţă se numeşte absorbţie extrinsecă sau
absorbţie de impuritate. Ai în vedere că poate avea loc atât absorbţia

fotonilor de către atomii de impurităţi în semiconductor cât şi absorbţia
datorită electronilor de valenţă.
Absorbţia extrinsecă, în mod obişnuit, se cercetează la concentraţii ale
impurităţilor mai mari decât 1015 atomi/cm3 şi la temperaturi joase
pentru a preveni ionizarea termică a impurităţilor.
În acest caz energia radiaţiei luminoase care se absoarbe în
semiconductor produce tranziţii ale purtătorilor între nivelele energetice
discrete (deci concentraţii nu prea mari) ale impurităţilor şi benzile de
conducţie sau valenţă.
Din figura 9.13. unde sunt prezentate schematic tranziţiile posibile ale
purtătorilor, se observă că absorbţia pe impurităţi este importantă
pentru cazurile:
⎧hν ≥ E i (1şi 2)
⎨ ( 9.17)
⎩hν ≥ E g − E i (3 şi 4)
1 4
EV
ED E D
EA EA
EV 5
2 3
Figura 9.13
Tranziţii posibile ale electronilor în cazul absorbţiei pe impurităţi
optice pe 1. tranziţie nivel donor - bandă
de conducţie
2. tranziţie bandă de valenţă - nivel acceptor
3. tranziţie bandă de valenţă - nivel donor
4. tranziţie nivel acceptor - bandă de conducţie
5. tranziţie nivel acceptor - nivel donor
9.6. Detectori cu efect fotoelectric intern fără amplificare

Dispozitivul tipic acestei categorii este fotodioda. O fotodiodă este un
dispozitiv fotoelectric a cărui utilizare se bazează pe variaţiile care apar
în caracteristicile curent-tensiune (curentul în sens invers) ale unei
joncţiuni p-n sub acţiunea radiaţiei electromagnetice. În fotodiodă se
petrece conversia directă a energiei luminoase în energie electrică.
Influenţa radiaţiei asupra acestor caracteristici ale joncţiunii p-n depinde
de o serie de factori ca intensitatea şi lungimea de undă a radiaţiei
incidente, dimensiunile geometrice şi parametrii fizici ai joncţiunii p-n ,
precum şi de direcţia de incidenţă a radiaţiei faţă de planul joncţiunii.
Sunt posibile două scheme de construcţie ale fotodiodelor care
corespund celor două cazuri extreme: primul când radiaţia este paralelă
cu planul joncţiunii, iar celălalt când este perpendiculară pe ea, figura
9.14.
Figura 9.14
Pentru ambele modalităţi de iluminare ecuaţia caracteristicii curent-
tensiune a fotodiodei, poate fi redusă la aceeaşi formă generală:
⎛ eV ⎞
I = I s ⎜⎜ e kT − 1⎟⎟ − I L ( 9.18)
⎝ ⎠
Figura 9.15
În figura 9.15. sunt date caracteristicile curent tensiune ale fotodiodei
construite conform cu această expresie.
Regimul de fotodiodă propriu zisă exploatează dispozitivul, de regulă, în
zona din cadranul III; zona din cadranul IV în care puterea este
negativă (curentul şi tensiunea au sensuri diferite) corespunde
regimului de fotoelement în care fotodioda converteşte puterea
luminoasă în putere electrică.
Pentru V>>kT/e, curentul în circuitul fotodiodei nu depinde de mărimea
tensiunii aplicate în sens invers, V invers.
Ca rezultat caracteristica I-V reală a curentului de întuneric al
fotodiodei, nu depinde de tensiunea inversă.
La iluminarea fotodiodei curentul prin ea creşte şi caracteristica se
deplasează în sus, iar panta ei faţă de axa tensiunilor se modifică.
Creşterea curentului prin fotodiodă este proporţională cu fluxul luminos
care acţionează asupra sa.
Efectul fotovoltaic este procesul fizic prin care energia radiaţiei

luminoase (fotonilor) este transformată direct în energie electrică.
Pentru observarea efectului fotovoltaic se impune ca energia fotonilor
incidenţi hν să fie mai mare sau egală cu lărgimea benzii interzise a
semiconductorului.
Purtătorii minoritari de neechilibru generaţi datorită luminii în
vecinătatea joncţiunii p-n vor fi preluaţi de câmpul din regiunea de
sarcină spaţială şi transferaţi în regiunile în care ei sunt majoritari.
Prezenţa purtătorilor de sarcină generaţi duce la micşorarea barierei
interne de potenţial ceea ce facilitează transferul purtătorilor minoritari
dintr-o parte în alta a joncţiunii p-n astfel că regiunea p se încarcă
pozitiv iar regiunea n se încarcă negativ.
Starea de neechilibru pentru purtătorii de sarcină durează cât timp
joncţiunea se află sub acţiunea radiaţiei luminoase. Acest lucru este
semnalat la conectarea într-un circuit extern al joncţiunii p-n, printr-o
tensiune de aceeaşi polaritate cu cea directă în condiţii de circuit
deschis (rezistenţă de sarcină mare) sau printr-un curent de scurtcircuit
(rezistenţă de sarcină neglijabilă). Intensitatea curentului de scurtcircuit
poate fi scrisă sub forma
I sc = qAf g (Ln + L p ) ( 9.19)
În expresia de mai sus Af - este aria activă a joncţiunii p-n, Ln şi Lp sunt

lungimile de difuzie ale purtătorilor minoritari, e- respectiv goluri iar g
este rata de generare a purtătorilor minoritari.
Curentul I prin joncţiunea p-n iluminată pentru orice valoare V a
fototensiunii este dat de
⎛ eV ⎞
I = I sc − I s ⎜⎜ e kT − 1⎟⎟ ( 9.20)
⎝ ⎠
În condiţiile unui circuit deschis (rezistenţă de sarcină externă infinită)
vei avea relaţia
kT ⎛ I sc ⎞
V = VCD = ln⎜⎜ + 1⎟⎟ ( 9.21)
q ⎝ Is ⎠
Figura 9.16
Valoarea maximă a fotocurentului se obţine în condiţii de scurtcircuit
(rezistenţa de sarcină externă nulă, V=0) şi anume:
I = Isc ( 9.22)
În figura de mai jos îţi sunt prezentate diferite variante constructive de
fotodiode pentru diferite zone ale spectrului luminos.
Figura 9.17
9.7. Celule solare
Funcţionarea unei celule solare se bazează pe efectul fotovoltaic, atât
doar că radiaţia incidentă provine de la soare. Celulele solare pot
reprezenta, în anumite situaţii, o alternativă neconvenţională pentru
furnizarea de energie electrică. Fiecare dintre voi a folosit un
microcalculator alimentat cu baterie solară. Imaginile de mai jos

prezintă câteva aplicaţii ale celulelor solare dintre care unele
neobişnuite.
Figura 9.18 Baterii de celule solare pentru aplicaţii domestice
Figura 9.19 Baterii solare cu aplicaţii exotice

În funcţie de modalităţile practice de realizare, s-au conturat două
modele fizice de bază în construcţia celulelor solare:
¾ regiunile p şi n ale joncţiunii sunt dopate uniform, iar mobilitatea
şi timpul de viaţă ale purtătorilor minoritari sunt constante. În acest caz
câmpul electric există numai în regiunea de sarcină spaţială. Acest caz
corespunde celulelor solare realizate prin epitaxie.
¾ regiunile p şi n ale joncţiunii sunt dopate neuniform. Câmpul
electric există şi în regiunile laterale n şi p ale joncţiunii iar mobilitatea şi
timpul de viaţă pot fi constante sau dependente de valorile acestui
câmp.
Acest caz este corespunzător realizării celulelor solare prin difuzia
impurităţilor în semiconductor.

9.7.1. Schema echivalentă a fotoelementului. Rezistenţe serie şi şunt.
Schema echivalentă cel mai des folosită pentru celulele solare este
prezentată în figura 9.20 unde Rs, Rsh, RL sunt rezistenţele serie, şunt şi
de sarcină iar IL este un generator de curent care reprezintă curentul
datorat purtătorilor generaţi de lumină
Figura 9.20
Aplicând în circuit legea lui Kirchhoff, vei obţine caracteristica curent-
tensiune a celulei solare:
⎛ −e (V −IRs ) ⎞ V − IR
I = I s ⎜ e kT − 1⎟ + s
− IL ( 9.23)
⎜ ⎟ R
⎝ ⎠ sh
Pentru Rsh foarte mare, curentul de scurtcircuit al celulei solare este de

acelaşi ordin de mărime cu Ic.
⎛ ⎞
⎜ ⎟
Ic
I sc =⎜ ⎟ = Ic ( 9.24)
⎜ Rs ⎟
⎜ 1+ ⎟
⎝ R sh ⎠ Rsh =∞:V =0
9.8. Detectori cu efect fotoelectric intern cu amplificare

Dispozitivul tipic acestei categorii de fotodetectori este fototranzistorul.
Un dispozitiv ceva mai puţin obişnuit care foloseşte efectul fotoelectric
intern cu amplificare este fototiristorul. Ambele dispozitive îţi vor fi
prezentate în continuare.
9.8.1. Fototranzistorul
Fototranzistorul, ca şi tranzistorul obişnuit, reprezintă o plăcuţă

semiconductoare monocristalină în care există alternativ regiuni cu
conducţie electronică şi de goluri (n-p-n sau p-n-p) . La fototranzistor
regiunea de bază poate fi iradiată cu lumină. În figura 9.21 sunt date
schemele de construcţie ale fototranzistorilor de tipul p-n-p.
La fel ca în cazul fotodiodelor, fototranzistorii pot avea planul joncţiunii
p-n, al emitorului, în direcţia perpendiculară (a), (b), (c) sau paralelă (d)
cu fluxul luminos.
Prin acţiunea luminii asupra regiunii bazei, în ea, se formează purtătorii
de sarcină de neechilibru (electronii şi goluri). Purtătorii majoritari pentru
materialul bazei vor difuza spre joncţiunea colectorului fiind antrenaţi de

câmpul existent acolo şi vor trece în regiunea colectorului, mărind
curentul invers al joncţiunii colectorului.
Dacă tensiunea dintre emitor şi bază se menţine constantă, atunci
funcţionarea fototranzistorului nu se va deosebi de funcţionarea
fotodiodei. Creşterea curentului colectorului la iluminarea
fototranzistorului în regimul dat va fi fotocurentul.
Figura 9.21
Dacă vei considera funcţionarea fototranzistorului cu bază liberă, adică
pentru I0 = 0, purtătorii de neechilibru majoritari rămân în regiunea
bazei, a cărei sarcină variază ceea ce conduce la variaţia barierei de
potenţial a joncţiunii emitorului. Ca rezultat, creşte curentul purtătorilor
minoritari injectaţi în bază din regiunea emitorului.
Formarea în regiunea bazei, la iluminarea ei, a unei sarcini spaţiale
suplimentare, cu purtători majoritari de neechilibru, este care asigură în
tranzistor amplificarea fotocurentului. Este „ca şi cum” lumina asigură
curentul pe care altfel, galvanic, îl asigură polarizarea bazei.
9.9. Principiul de funcţionare al fototranzistorului

Ca şi tranzistorul obişnuit, fototranzistorul poate fi inclus în schema de
măsură ca un cvadrupol cu emitorul (EC), cu bază comună (BC) sau cu
colectorul comun(CC). De asemenea, fototranzistorul mai este inclus în
schemele de măsură ca un dispozitiv cu două terminale, la fel ca o
diodă obişnuită, având emitorul, baza sau colectorul în gol.
Figura 9.22
Vei analiza în continuare procesele fizice care au loc în fototranzistorul
conectat în circuitul cu emitorul comun (fig.9.22 d).
Diagrama energetică a structurii p-n-p în absenţa polarizări şi la
echilibru termodinamic este prezentată în figura (9.23.).
Această figura îţi prezintă diagrama energetică a structurii p-n-p, pentru
polarizarea directă a emitorului şi polarizarea inversă a colectorului.
Pentru curentul de colector putem scrie relaţia:
Figura 9.23
I c = α 0 ⋅ I E + ICB 0 ( 9.25)
unde α0 reprezintă fracţiunea de goluri care ajung la colector din

numărul total de goluri care sunt injectate din emiţător în bază;
ICB0 este curentul colectorului când IE = 0 (adică curentul invers al
colectorului).
Curentul din emiţător este:
I E = IC + I B ( 9.26)
unde IB curentul care trece prin bază.
Din relaţiile 9.25 şi 9.26 vei obţine:
α0 1
Ic = ⋅ IB + ICB 0 ( 9.27)
1− α 0 1− α 0
Dacă circuitul bazei este întrerupt IB = 0 obţinem:
1
ICE 0 = ICB 0 = G ⋅ ICB 0 ( 9.28)
1− α 0
unde
1
G= ( 9.29)
1− α 0
ICB0 reprezintă curentul de colector de saturaţia pentru conexiunea EC
când intrarea este în gol (IB=0).
Poţi scrie, ţinând cont de (9.27)
IC = α 0 ⋅ G ⋅ I B + G ⋅ ICB 0 ( 9.30)
unde variaţiile mici ale lui α0 influenţează puternic curentul de colector

prin intermediul factorului G.
Prin iluminarea regiunii bazei fototranzistorului, vor fi generaţi purtători
de sarcină de ambele semne, separaţi de câmpurile electrice din cele
două joncţiuni.

Purtătorii de sarcină minoritari (golurile) sub acţiunea difuziei şi driftului
ajung la colector, creând în circuitul acestuia fotocurentul ICL, la fel ca şi
în
cazul unei fotodiode. Purtătorii de sarcină majoritari (electronii) ajung la
emitor unde determină o diminuare a barierei de potenţial şi deci o
creştere puternică a nivelului de injecţie a golurilor în joncţiunea
emitorului .
Curentul din colectorul fototranzistorului poate fi scris
ICEL = G ⋅ (ICB 0 + ICL ) ( 9.31)
Dacă ICB0<<ICL şi ICB0<< α0IE atunci relaţiile 9.25 şi 9.26 se pot scrie sub
forma:
IC = α 0 ⋅ I E
ICEL = G ⋅ ICL = I L ( 9.32)
Rezultă că fototranzistorii au două intrări: una electrică şi alta optică.
Prima intrare (electrică) este utilizată pentru fixarea punctului de
funcţionare în regiunea liniară a caracteristicii IC=f(Φ0) şi pentru
compensarea influenţei unor factori externi.
9.9.1. Caracteristicile curent-tensiune ale foto tranzistorului
Consideră un fototranzistor p-n-p în care este iluminată regiunea bazei.

În această situaţie concentraţia totală a purtătorilor de sarcină minoritari
de neechilibru va fi:
Δp = Δp0 + Δpf ( 9.33)
unde Δp0 este concentraţia golurilor injectate din emitor, la întuneric iar
Δpf este concentraţia golurilor generate fotonic în baza
fototranzistorului.
Curenţii din emitor şi colector îi poţi scrie:
⎧IE = IE 0 + IEL
⎨ ( 9.34)
⎩IC = IC 0 + ICL
iar curentul de bază conform legii lui Kirchhoff va fi:
IB = IE − IC ( 9.35)
ICo şi IEo reprezintă curenţii de colector şi emitor în absenţa iluminării la
tensiunile de polarizare VCB şi VEB iar IEL şi ICL sunt curenţii de
scurtcircuit din joncţiunile emitorului şi colectorului când baza
fototranzistorului este iluminată.
În aceste condiţii poţi scrie :
⎛ qVEB ⎞
IE = IEB 0 ⋅ ⎜⎜ e kT − 1⎟⎟ + α i (IC − I 'CL ) − I 'EL ( 9.36)
⎝ ⎠
⎛ qVCB ⎞
IC = −ICB 0 ⋅ ⎜⎜ e kT − 1⎟⎟ + α 0 (IEL − I 'CL ) − I 'CL ( 9.37)
⎝ ⎠
unde IEB0 şi ICB0 sunt curenţii inverşi de saturaţie ai emitorului şi
colectorului; VEB şi VCB sunt căderile de tensiune pe emitor şi colector;
α0 şi αi sunt factorii de transfer ai curentului din emitor când
fototranzistorul este conectat în sens direct şi respectiv invers; I'CL şi I'EL
sunt fotocurenţii de scurtcircuit din emitor şi colector când este iluminată
baza. Cu notaţiile
⎧IEL = α i ⋅ I 'CL +I 'EL
⎨ ( 9.38)
⎩ICL = α 0 ⋅ I 'EL +I 'CL
Relaţiile de mai sus vor avea forma:

⎛ qVEB ⎞
IE = IEB 0 ⋅ ⎜⎜ e kT − 1⎟⎟ + α i ⋅I C −IEL ( 9.39)
⎝ ⎠
⎛ qVkTCB ⎞
IC = −ICB 0 ⋅ ⎜⎜ e − 1⎟⎟ + α 0 ⋅ I E + ICL ( 9.40)
⎝ ⎠
IEL şi ICL diferă de curenţii primari I'EL şi I'CL prin faptul că reprezintă
curenţii de emitor şi de colector atunci când acestea se află în circuit
deschis.
În condiţii normale de funcţionare a fototranzistorului sunt satisfăcute
condiţiile:
⎧
⎪V > 0
⎪⎪
EB
⎨VCB < 0 ( 9.41)

⎪ kT
⎪VCB >>
⎪⎩ q
Dacă baza fototranzistorului este în gol (IE=IC) atunci sensibilitatea
fototranzistorului, în funcţie de fluxul radiaţiei luminoase incidente Φ0, se
defineşte prin relaţia:
∂IC 1 ∂I
S= = ⋅ CL ( 9.42)
∂Φ 0 1 − α 0 ∂Φ 0
Dacă fototranzistorul este conectat cu emitorul comun şi cu baza
scurtcircuitată cu emitorul (VCB=0) atunci curentul de colector va fi
determinat numai de curentul de saturaţie la întuneric ICB0 şi
fotocurentul primar I'CL. În acest caz sensibilitatea fototranzistorului va fi
dată de relaţia:
∂IC ∂I '
S= = CL ( 9.43)
∂Φ 0 ∂Φ 0
Dacă fototranzistorul cu baza în gol este conectat într-un circuit cu
emitorul comun şi este iluminată numai regiunea emitorului, atunci
sensibilitatea va fi dată:
∂IC α 0 ∂I 'E
S= = ⋅ ( 9.44)
∂Φ 0 1 − α 0 ∂Φ 0
iar dacă este iluminată regiunea colectorului, atunci:

∂IC 1 ∂I '
S= = ⋅ C ( 9.45)
∂Φ 0 1 − α 0 ∂Φ 0

Compară între ele ultimele patru relaţii şi poţi observa că fototranzistorul
atinge sensibilitatea maximă atunci când este iluminată regiunea bazei,
dacă dispozitivul este montat într-un circuit cu emitorul comun, iar baza
se află în gol.
9.10. Fototiristorul
Creşterea vitezei de răspuns şi a fotosensibilităţii a fost posibilă odată

cu realizarea unui nou tip de dispozitiv fotonic cu semiconductori numit
fototiristor. Fototiristorul este o structură de tipul n—p—-n—p sau p—
n—p—n care are proprietatea de a transforma semnalele de lumină în
semnale electrice. Ca şi tiristorul obişnuit, fototiristorul prezintă efectul
reacţiei inverse de curent. În figura (9.24) sunt prezentate simbolurile
convenţionale pentru fototiristori în circuitele electronice.
Figura 9.24 Simbolurile folosite pentru fototiristori în circuite electronice

a. fototiristor de tip diodă – fără electrod de comandă
b. fototiristor cu un singur electrod de comandă – poartă
catodică
c. fototiristor cu doi electrozi de comandă – poartă
anodică şi poartă catodică
Tiristorii sunt dispozitive care pot comanda cu uşurinţă „debitele”
curenţilor dintr-un circuit, până la nivelul ilustrat de imaginea din figura
de mai jos în care sunt prezentaţi tiristori răciţi folosiţi pentru comanda
unor curenţi de până la 2000A.
Figura 9.25
9.10.1. Principiul de funcţionare al fototiristorului
Modelul geometric unidimensional al unei structuri p—n—p—n cu un

electrod de comandă este ilustrat în figura 9.26 Regiunea pa a anodului,
de regulă, puternic dopată, este urmată de regiunea bazei nb relativ
groasă. Regiunea bazei pb este relativ subţire şi pe ea se fixează
electrodul de comandă G care se numeşte poartă catodică. În
continuare urmează regiunea nc a catodului. În figură sunt, de
asemenea, marcate cele trei joncţiuni care se formează în cazul unei
astfel de structuri (Ja — joncţiunea anodică, Jb — joncţiunea bazei, Jc
— joncţiunea catodică).
Poţi înţelege caracteristica curent-tensiune a tiristorului, reprezentată în
figura (9.27). dacă priveşti structura de benzi energetice din figura
(9.23). în diferite condiţii de polarizare. Punctul 0 de pe caracteristică
corespunde echilibrului termodinamic când nu este aplicată o tensiune
exterioară iar curentul care trece prin structură este nul.
Figura 9.26 Reprezentarea schematică a tiristorului cu un singur

electrod de comandă
Figura 9.27 Dependenţa I(V) statică a fototiristorului.
Aplicând pe tiristor o tensiune inversă (,,—“ pe anod şi,,+” pe catod),

joncţiunile Ja şi Jc se vor polariza invers, iar joncţiunea Jb se va polariza
direct. În aceste condiţii prin circuit va trece un curent invers mic,
comandat de joncţiunile polarizate invers obţinându-se astfel porţiunea
de caracteristică dintre punctele 0 şi 1 care se nume regiunea de
blocare inversă. Mărind în continuare tensiunea inversă poate apare
efectul de străpungere a joncţiunilor Ja şi Jc când, la o tensiune practic
constantă, curentul creşte foarte rapid fund limitat numai de rezistenţa
de sarcină din circuit (porţiunea de caracteristică dintre punctele 1 şi 2
din figura 9.27).
La aplicarea unei tensiuni directe ( + pe anod şi ,,—“ pe catod) atunci
joncţiunile Ja şi Jc. vor fi polarizate direct iar joncţiunea Jb, din mijloc, va
fi polarizată invers (din acest motiv, al dispunerii faţă de zona centrală a
structurii, joncţiunea Ja este numită joncţiune emitor iar joncţiunea Jc
este numită joncţiune colector). În acest caz, tensiunea de polarizare
cade în principal pe joncţiunea bază, care este polarizată invers. În
circuitul exterior va circula un curent mic, - curentul invers al joncţiunii
centrale, care nu este limitat în nici un fel de joncţiunea emitor sau
joncţiunea bază. Astfel se obţine porţiunea 0 – 3 a caracteristicii
porţiune care este cunoscută sub numele de zonă de blocare directă.
O dată cu creşterea tensiunii de polarizare aplicate, cresc şi tensiunile
aplicate pe cele două joncţiuni polarizate direct. Golurile injectate din pa
n b sunt antrenate (prin difuzie şi drift) spre, joncţiunea Jb de unde ajung
în baza pb Trecerea mai departe a golurilor prin structura tiristorului este
îngreunată de bariera de potenţial a joncţiunii emitor Jc .În regiunea
bazei pb se vor acumula sarcini pozitive (golurile) care vor antrena
injecţia electronilor din emitorul nc În mod similar, electronii injectaţi din
emitorul nc se vor acumula în baza nb şi vor facilita injecţia golurilor din
emitorul Pa. Astfel se amorsează reacţia pozitivă de curent şi tiristorul
comută din punctul 3 în punctul 4 unde căderea de tensiune dintre anod
şi catod este mică iar curentul este limitat de rezistenţa din circuitul
extern. Pe caracteristica statică directă deosebim două puncte
importante. În punctul 3 are loc comutarea directă şi din condiţia
dV A
= 0 , se obţin coordonatele VBO şi IBO care reprezintă tensiunea şi
dI a
curentul de comutare (amorsare, întoarcere sau aprindere). Al doilea
punct important al caracteristicii îl constituie punctul de întoarcere 4, cu
coordonatele Vh şi Ih care reprezintă tensiunea şi curentul de menţinere
a stării de deblocare.
Figura 9.28 Reprezentarea echivalent a tiristorului prin doi tranzistori

complementari.
Regiunea din caracteristica curent-tensiune, cuprinsă între punctele 3 şi
4, se numeşte regiune cu rezistenţă dinamică negativă iar regiunea
dintre punctele 4 şi 5 se numeşte regiune de conducţie.
Se poate observa că structura pa—nb—pb--nc este echivalentă cu doi
tranzistori. Primul tranzistor, T1(pa—nb—pb) are câştigul de curent α 1 iar
al doilea tranzistor, T2 (nb—pb--nc) are câştigul de curent α 2 .
Ţinând cont de modelul simplificat al tiristorului sub forma a doi
tranzistori complementari (figura 9.28.) se poate explica funcţionarea
acestui dispozitiv. Aşa cum observi din figură (unde s-a considerat
tiristorul cu un singur electrod de comandă - poarta catodică), baza
tranzistorulul T1(pa—nb—pb) este conectată cu colectorul tranzistorului

T2 (nb—pb--nc), iar baza tranzistorului T2 este conectată cu colectorul
tranzistorului T1 . Curentul din baza tranzistorului T1 are expresia
I B1 = (1 − α 1 )I A − I CO1 ( 9.46)
iar curentul de colector al tranzistorului T2 are expresia
I C 2 = α 2 I K + I CO 2 ( 9.47)
unde I CO1 şi I CO 2 sunt curenţii inverşi de colector iar α 1 şi α 2 sunt factorii
de câştig în curent pentru tranzistorii T1 şi T2 . Dacă ai în vedere că
I K = I A + IG ( 9.48)
din (9.46) şi (9.47) îţi rezultă că
α 2 I G + I CO 2 + I CO1
IA = ( 9.49)
1 − (α 1 + α 2 )
Dacă I G = 0 şi cu notaţia I CO = I CO 2 + I CO1 formula (9.49) devine
I CO
IA = ( 9.50)
1 − (α 1 + α 2 )
Coeficienţii de amplificare în curent, α 1 şi α 2 depind de tensiunea
aplicată şi de curentul care trece prin tiristor, adică
α 1 + α 2 = f ( I ,V ) ( 9.51)
Atât timp cât prin tiristor va trece un curent mic, α 1 + α 2 < 1 , vei obţine
regiunea 0—3 din caracteristica curent-tensiune. Odată cu creşterea
nivelului de injecţie, creşte şi coeficientul total de amplificare în curent
α = α 1 + α 2 iar din momentul în care α = α 1 + α 2 ≈ 1 începe comutarea în
regimul de conducţie ridicată.
Coeficientul total de amplificare în curent, α = α 1 + α 2 , depinde nu
numai de curent şi tensiune ci şi de presiune, temperatură sau
intensitatea radiaţiei luminoase şi creşte odată cu aceste mărimi.
Reţine că intensitatea radiaţiei incidente care cade pe joncţiunile
fototiristorului joacă rolul unui curent de comandă. Datorită fenomenelor
fizice de generare optică a purtătorilor de sarcină, şi datorită separării
acestor purtători în câmpurile electrice ale joncţiunilor tensiunea de
amorsare a fototiristorului se micşorează odată cu creşterea intensităţii
radiaţiei luminoase.
9.11. Caracteristicile curent tensiune ale fototiristorului

Există mai multe variante constructive de fototiristori care diferă prin
geometria şi dimensiunile regiunilor cu conductivităţi diferite care se
succed, prin amplasarea şi forma electrozilor etc. În figura (9.29). este
ilustrată construcţia tipică a unui fototiristor cu un singur electrod de
comandă (poarta catodică). În absenta radiaţiei incidente, dar în
prezenţa electrodului de comandă G când are loc injecţia golurilor din
baza nb (Ip <0), procedând la fel ca în cazul relaţiei (9.50), pentru
curentul care trece prin tiristor vei obţine relaţia

α 2 I G + I CO
IA = ( 9.52)
1 − (α 1 + α 2 )
Odată cu creşterea curentului de injecţie cresc şi coeficienţii de
amplificare în curent α 1 şi α 2 . Astfel, din relaţia (9.52), rezultă că pentru
valori crescătoare ale curenţilor din electrodului de comandă,
amorsarea tiristorului din starea de conducţie redusă în starea de
conducţie ridicată se va realiza pentru tensiuni din ce în ce mai
coborâte. Acest rol de
comandare a tensiunii de amorsare poate fi preluat de radiaţia
luminoasă. Sub acţiunea radiaţiei incidente are loc generarea
purtătorilor de sarcină de neechilibru în toate regiunile structurii
fototiristorului.
Figura 9.29. Structura planară a fototiristorului din Si cu un singur

electrod de comandă.
Sub acţiunea câmpului electric intens din joncţiunea Jb polarizată

invers, electronii din regiunea Pb trec în regiunea nb . La fel vor fi
separaţi purtătorii de sarcină care sunt generaţi în stratul nb . Poţi
considera că la formarea fotocurentului total IL vor contribui toţi purtătorii
de sarcină generaţi de lumină, mai puţin aceia care recombină la
suprafaţă. Pentru a diminua pierderile prin recombinări la suprafaţă este
necesară alegerea unui raport optim între lungimile de difuzie ale
purtătorilor de sarcină şi grosimile straturilor semiconductoare care
formează fototiristorul. Dacă notăm cu I Lc , I La , I Lb fotocurenţii primari
care apar sub
I LT = I LB + α1 I LC + α 2 I LA ( 9.53)
Expresia generală a curentului care trece prin fototiristor, atât în
prezenţa curentului I G din electrodul de comandă cât şi în prezenţa
radiaţiei luminoase prin fotocurentul IL îl poţi găsi la fel ca în cazul
relaţiei (9.52) şi are forma
α 2 I G + I CO + I LT
IA = ( 9.54)
1 − (α 1 + α 2 )
Caracteristica curent-tensiune a fototiristorului descrie dependenţa
curentului care trece prin dispozitiv în funcţie de tensiunea aplicată între
anod şi catod pentru o anumită intensitate a radiaţiei incidente şi o
anumită valoare a curentului de comandă I G , adică trebuie găsită o
dependenţă de forma

I = f (V ) pentru Φ 0 = constant si I G = constant ( 9.55)
Este interesantă comportarea la iluminare a caracteristicii în zona sa de
blocare directă. O bună aproximaţie a fenomenelor o poţi obţine
considerând variaţia factorilor de câştig de curent în funcţie de curentul
din electrodul de comandă şi în funcţie de iluminare, ţinând cont de
fenomenul de multiplicare în avalanşă.
Consideră fototiristori cu un singur electrod de comandă (poarta
catodică).În acest domeniu al caracteristicilor, joncţiunile Ja şi Jc sunt
polarizate direct iar joncţiunea centrală Jb este polarizată invers. Astfel,
tensiunea V dintre anod şi catod va cădea în principal pe această
joncţiune dând naştere unei regiuni de câmp electric intens care ocupă
practic toată regiunea centrală. În continuare presupune că toţi
purtătorii de sarcină care intră în această zonă de câmp intens vor
participa la procesul de multiplicare în avalanşă. Dacă notezi cu In şi Ip,
curenţii de electroni şi goluri care intră în regiunea de câmp intens,
atunci pentru curentul total care trece prin această regiune de câmp
intens poţi scrie
I = M nIn + M pI p ( 9.56)
unde Mn, şi Mp sunt coeficienţii de multiplicare în avalanşă pentru
electroni şi respectiv, pentru goluri. În general M n ≠ M p însă pentru a
deduce influenţa acestor factori asupra procesului de amorsare, vom
presupune M n = M p = M şi
1
M= n
( 9.57)
⎛V ⎞
1 − ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ VB ⎠
unde V este tensiunea de străpungere a joncţiunii Jb fără a ţine cont de
efectul de tranzistor iar n este o constantă care depinde de natura
materialului semiconductor (pentru Si, 3 < n <6). Tine cont de faptul că
⎧⎪ I p = α 1 (I A + I LC ) + I pf + I CO1
⎨ ( 9.58)
⎪⎩ I n = α 2 (I K + I G + I LAA ) + I nf + I CO 2
unde I pf şi I nf sunt curenţi de goluri şi respectiv, de electroni, cauzaţi
de generarea optică în regiunea de câmp intens. Din relaţiile (9.56) şi
(9.57) îţi rezultă
I = M (α1 I A + α 2 I K + I LT + α 2 I G + I CO ) ( 9.59)
unde I nf + I pf = I LB , I CO = I CO1 + I CO 2 iar I LT a fost definit mai sus. În
continuare distingem două cazuri :
(a) Electrodul de comandă este în gol I G = 0 . În acest caz I A = I K = I şi
introducând (9.57) în (9.59) obţii
αI + I LT + I CO
V = VB n 1 − ( 9.60)
I
(b) Fototiristorul este comandat şi de curentul I G prin poarta
catodică. În acest caz
I K = I + I G şi relaţia analogă cu (9.60) este în acest caz

αI + α 2 I G + I LT + I CO
V = VB n 1 − ( 9.61)
I
Relaţiile (9.60) şi (9.61) exprimă caracteristicile curent-tensiune statice
ale fototiristorului în absenţa şi, respectiv, în prezenţa electrodului de
comandă (poarta catodică). În figura de mai jos poţi observa că odată
cu creşterea intensităţii radiaţiei incidente tensiunea de amorsare a
fototiristorului se deplasează spre valori din ce în ce mai mici până când
dispare regimul de rezistenţă diferenţială negativă.
Figura 9.30 Caracteristicile curent-tensiune ale fototiristorului pentru

diferite fluxuri de lumină Φ1 < Φ 2 < Φ 3 ; Φ 0 = 0
9.12. Lucrări de laborator
Pentru fixarea cunoştinţelor despre fotodetectori şi pentru însuşirea
competenţelor legate de descrierea funcţionării şi utilizarea practică a
detectorilor de lumină, în această unitate de învăţare sunt prevăzute
două lucrări de laborator pe care le vei efectua în laboratoarele
Universităţii tutelare. În cadrul celor două lucrări vei căpăta abilităţi
experimentale în studiul fotodiodelor şi fototranzistoarelor, cele mai
obişnuite detectoare de lumină.
9.12.1. Studiul experimental al fotodiodele şi fotoelementelor
Fotodioda este o diodă semiconductoare în care curentul invers

depinde de intensitatea radiaţiei incidente. Astfel fotodioda nu este
altceva decât o joncţiune p-n, polarizată invers şi al cărei curent în
circuitul extern este controlat de fluxul luminos Φ0 care cade pe una din
feţele joncţiunii. Circuitul de polarizare şi simbolul fotodiodei sunt
prezentate în figura 9.31 unde RL este rezistenţa de sarcină.
Figura 9.31

Dacă pe joncţiune cade un flux de fotoni a căror energie este mai mare
sau egală cu lărgimea benzii interzise, atunci, datorită absorbţiei
fotonilor va avea loc generarea perechilor de electroni şi goluri, adică a
purtătorilor de sarcină de neechilibru.
Introducând în circuitul joncţiunii ideale p-n o rezistenţă de sarcină RL, o
parte din purtătorii de sarcină minoritari generaţi de lumină şi antrenaţi
de câmpul intern, vor contribui la micşorarea barierei de potenţial cu
qVL, iar o parte vor contribui la formarea în circuitul extern a curentului
electric I.
Ecuaţiile (9.20),(9.21),(9.22) dau expresiile mărimilor electrice
caracteristice.
9.12.2. Experimente cu fotodiode şi fotoelemente
Vei efectua o lucrare de laborator în care vei studia efectul fotovoltaic în

joncţiuni p-n, precum şi aplicaţiile acestui fenomen în fotodetectori
(fotodiode) sau ca celule de conversie directă a radiaţiei luminoase în
energie electrică (fotoelemente, celule solare).
Vei presupune o radiaţie luminoasă din domeniul de absorbţie
fundamentală a semiconductorului care cade perpendicular pe
suprafaţa fotodiodei. În ipoteza, rezonabilă, a unui coeficient de
1
absorbţie foarte mare (L>> ) poţi de asemenea presupune că
α
generarea purtătorilor de neechilibru are loc practic la suprafaţa
iluminată. Purtătorii difuzează spre interior concentraţia lor scăzând cu
distanţa datorită recombinării, după legea
x
−
n( x ) = n(0 )e Ln
( 9.62)
unde Ln = Dn τ n este lungimea de difuziune, adică drumul parcurs de
purtători în timpul de viaţă τ n . Purtătorii care nu recombină şi ajung în
zona câmpului intern al joncţiunii, sunt separaţi de către aceasta,
electronii fiind antrenaţi în regiunea “n” a structurii, golurile de
neechilibru fiind “blocate” de barieră în regiunea p, cele două regiuni
încărcându-se negativ, respectiv pozitiv, până la atingerea unui regim
staţionar datorită concurenţei proceselor de generare şi recombinare.
Această încărcare conduce la apariţia unui câmp electric staţionar opus
celui al joncţiunii, care se distribuie tot în zona stratului de baraj şi care
micşorează bariera de potenţial la fel ca la aplicarea unei tensiuni
directe.
În acest mod la bornele dispozitivului apare o diferenţă de potenţial,
polaritatea acestei tensiuni fiind determinate de semnele sarcinilor
acumulate: (“+” la p) şi (“-“ la n).
Dacă dispozitivul este legat în serie cu o rezistenţă de sarcină R în
circuit apare un fotocurent opus ca sens celui care ar trece prin R dacă
joncţiunea neiluminată ar fi polarizată de la o sursă externă, la aceiaşi
tensiune (directă).Fotocurentul are acelaşi sens ca şi curentul invers de
generare al joncţiunii neiluminate (curentul de saturaţie). Prin urmare
dispozitivul funcţionează ca generator de curent; în regim de scurtcircuit
(R=0) fotocurentul este maxim şi V=0.

Figura 9.32
În funcţie de rezistenţă de sarcină R, mulţimea punctelor (I,V) determină
o curbă în cadranul patru al planului (I,V) numită caracteristica
fotoelementului, figura 9.32.. De fapt chiar pentru R=0, căderea de
tensiune pe diodă nu este nulă deoarece există contribuţia rezistenţei
serie a dispozitivului, Rs, determinată de rezistenţele regiunilor neutre şi
ale contactelor.
Remarcă faptul că pentru acest mod de funcţionare produsul P=IV este
negativ. În concordanţă cu convenţia termodinamică pentru dispozitive
generatoare de putere, intersectând caracteristica din figura 9.32 cu
dreapta de ecuaţie V= -RLI obţinem punctul de funcţionare al
dispozitivului, puterea debitată fiind egală cu aria dreptunghiului
haşurat. Poţi observa cu uşurinţă că există o singură valoare a
rezistenţei de sarcină RLm pentru care puterea debitată este maximă.
Fotocurentul şi tensiunea corespunzătoare puterii maxime se
dP
determină din condiţia = 0 dar utilizarea acestei ecuaţii necesită
dV
cunoaşterea ecuaţiei caracteristicii I = I(V).
9.12.3. Sarcinile lucrării şi modul de lucru
În laborator vei studia funcţionarea fotodiodelor şi fotocelulelor şi vei

determina experimental unele dintre caracteristicile lor.
1. Astfel, pentru fotodiodă vei determina:

a) caracteristica I-V de întuneric;
b) caracteristicile I-V la trei valori ale fluxului luminos,
c) dreapta de sarcină;
d) sensibilitatea integrală, reprezentând raportul dintre puterea electrică
furnizată şi cea optică primită de fotodiodă.
2. Pentru fotoelementele, în laborator, vei determina:

a) tensiunea la circuit deschis VCD , precum şi intensitatea curentului de
scurt-circuit ISC la o valoare a fluxului luminos;
b) caracteristica statică de ieşire la un anumit flux luminos; pentru
această caracteristică vei determina mărimile RLM, Pm , Vm ;
c) randamentul de conversie.

Figura 9.33
Instalaţia experimentală este constituită dintr-un banc optic, pe care sunt
montate sursa luminoasă şi dispozitivul astfel încât distanţa dintre acestea
două poate fi variată. Dispozitivul, fotodiodă sau fotoelement, este legat
într-un circuit serie format dintr-o sursă de tensiune reglabilă
de polarizare(ST), un miliampermetru şi o rezistenţă de sarcină R, ca în
figura 9.33. Cu ajutorul unui voltmetru electronic se citeşte tensiunea de
pe dispozitiv.
Cu această instalaţie se realizează obiectivele lucrării astfel:
1. a) se ridică punct cu punct caracteristica de întuneric
b) conectându-se sursa luminoasă, se ridică în mod analog, pentru
trei valori distincte ale fluxului luminos obţinute prin alegerea a trei
distanţe d1, d2, d3 dintre sursă şi dispozitiv, caracteristicile (Φ1), (Φ2) şi
( Φ 3) .
c) considerând punctul Ao de funcţionare a dispozitivului, adică la
întuneric, pentru o anumita rezistenţă de sarcină R, şi o tensiune de
polarizare inversă, se construieşte dreapta de sarcină (Δ) urmărindu-se
deplasarea punctului de funcţionare pentru mai multe valori ale fluxului
luminos.
d) măsurându-se cu un aparat special (luxmetru) nivelul iluminării
date de sursă se determină sensibilitatea integrală a dispozitivului
pentru o anumită tensiune standard de polarizare, VR, după expresia:
j ( μA ) V R
S= ilu min are ( lx ) ( 9.63)
2. În cazul fotoelementelor, obiectivele propuse se ating analizând

caracteristica acestuia din cadranul IV.
a) într-un circuit ca cel din fig.9.21. dar din care lipseşte sursa de
tensiune de polarizare se ridică punct cu punct caracteristica statică de
ieşire prin variaţia rezistenţei de sarcină. Pentru valorile extreme R= ∞
(circuit deschis) şi R= 0 (scurtcircuit), vezi discuţia referitoare la
rezistenţa serie a fotoelementelor. Vei obţine astfel mărimile VOC şi
respectiv ISC .
b) din această caracteristică se obţin parametrii RLm, Im, Pm , Vm
c) folosind un aparat special care permite măsurarea puterii luminoase
incidente (power-metter) se determină randamentul de conversie.
Vei alcătui un protocol al lucrării de laborator în care vei descrie
măsurările efectuate. Vei prezenta datele experimentale culese, toate
prelucrările grafice solicitate şi vei face comentarii asupra măsurărilor şi
rezultatelor obţinute.

9.12.4. Studiul experimental al fototranzistorului
Tehnic vorbind, fototranzistorul este un tranzistor pnp sau npn construit

astfel încât să permită pătrunderea luminii printr-o lentilă, spre una din
regiunile structurii. Răspunsul spectral depinde de materialul folosit:
pentru Ge sensibilitatea se găseşte în domeniul 1,8 – 0,4 μm iar pentru
Si în domeniul 1,1 – 0,4 μm.
În modul curent de operare a tranzistorului bipolar, joncţiunea, emitor
bază trebuie să fie polarizată direct, în timp ce joncţiunea colector –
bază este polarizată invers. Polarizarea inversă determină o scurgere
de curent(ca pentru orice joncţiune p-n polarizată invers ). Într-un
fototranzistor joncţiunea colector – bază este expusă iluminării (printr-o
fereastră sau o lentilă) . Energia luminoasă creează perechi goluri -
electroni în vecinătatea joncţiunii bază – colector ceea ce duce la
creşterea curentului de scurgere. Intensitatea luminii va determina
numărul de perechi şi implicit mărimea curentului de ieşire.
Figura 9.34
În figura 9.34 poţi vedea perechi de goluri – electroni create în bază şi
colector Funcţionarea fototranzistorului poate fi înţeleasă urmărind
figura. Fototranzistorul este polarizat în montaj cu emitorul comun şi
baza la circuit deschis. La iluminarea joncţiunii colectorului se creează
perechi electron gol purtătorii fiind separaţi de câmpul joncţiunii; golurile
sunt antrenate spre colector iar electronii difuzează în bază. Astfel,
partea n a joncţiunii emitor se încarcă negativ, ceea ce corespunde unei
polarizări directe. Această polarizare determină o injecţie suplimentară
de goluri din emitor în bază. Creşterea totală a curentului de colector
depinde de care anume dintre regiuni este iluminată şi de factorul de
amplificare al tranzistorului.
În toată discuţia de mai sus terminalul baza a tranzistorului a rămas
deschis. Deci, la fel ca tranzistorii bipolari, fototranzistorii pot fi
dispozitive cu două sau cu trei terminale.
Deşi un fototranzistor cu două terminale arată ca o diodă, dispozitivul
nu este o fotodiodă deoarece are câştig de curent. Versiunea cu trei
terminale a fototranzistorului poate de asemenea funcţiona ca un
tranzistor bipolar cu o sursă de lumină la intrare. În multe aplicaţii se
foloseşte fototranzistorul cu doua terminale numai cu sursa de lumina la
intrare.

9.12.5. Măsurări asupra fototranzistorului
Obiectivele lucrării
Simbolul dispozitivul este prezentat în figura 9.35. În lucrarea de
laborator se studiază următoarele caracteristici ale fototranzistorilor
Figura 9.35
a) Caracteristica I - V ; Ice=f(Vce)
Pentru aceasta, vei folosi realiza montajul din figura (9.37)
Curentul se calculează din relaţia
⎧ V1
⎪I =
⎨ R1 ( 9.64)
⎪Φ = constant
⎩
Figura 9.36
Modificările de flux luminos sunt considerate relativ la valoarea iniţială a
fluxului şi se calculează conform relaţiei
x02
Φ = Φ0 ( 9.65)
x2
unde care x este distanţa între sursă şi fototranzistor
b) Caracteristica ICE=f(Φ)
Pentru aceasta vei polariza fototranzistorul ducându-l în zona de
saturaţie
VCE = constant
În regiunea de saturaţie a caracteristicii I – V şi prin modificarea
distanţei x vei obţine dependenţa liniară de flux a curentului.
c) Caracteristica spectrala: ICE=f(λ).
Vei studia caracteristica folosind montajul prezentat în figura 9.37 ; Vei
face o comparaţie între sensibilitatea spectrală a fototranzistorului şi
sensibilitatea unei fotodiode.
Figura 9.37
d) Caracteristicile optocuplorului . Vei realiza combinaţia din figura
(9.38) dintre un fototranzistor şi un led cu emisie în roşu. Vei analiza
modul comun de lucru al fototranzistorului şi ledului.
Figura 9.38
Sarcinile lucrării:
¾ Vei realiza montajul din figura şi vei calcula curentul electric din
relaţia (9.64):
¾ Vei trasa caracteristica I ce = f ( Vce ) φ = const

¾ Vei face polarizarea fototranzistorul astfel încât acesta să intre în
regiunea de saturaţie a caracteristicii I - V şi prin modificarea distanţei x
vei obţine dependenţa liniară a curentului de flux I ce = f ( φ) Vce = ct
¾ Vei trasa caracteristica spectrală Ice = f(λ) folosind montajul

adecvat. Solicită indicaţii pentru folosirea tipului de monocromator care
îţi va fi pus la dispoziţie.
¾ Vei face comparaţie între sensibilitatea şi domeniul spectral între
fototranzistorul măsurat şi o fotodiodă sensibilă în acelaşi interval
spectral.
9.13. Problemă
O baterie solară este alcătuită dintr-un ansamblu de celule solare
identice fiecare având aria de 10 cm2. Banda interzisă a materialului
semiconductor din care sunt făcute fotocelulele este de 1,2 eV. Bateria
este expusă la soare. Se poate considera că, în zona spectrală utilă, (în
care celula poate converti energia luminoasă în energie electrică)
soarele trimite un flux luminos de 1kW/m2. În punctul optim de
funcţionare, fiecare celulă solară dă tensiunea de 0,5V. Panoul solar
alimentează un televizor portabil care funcţionează la tensiunea de 6V
şi are puterea de 240W,
a. Determină lungimile de undă din radiaţia solară pentru care celulele
solare pot face conversia energiei luminoase în energie electrică
b. Stabileşte aria panoului solar (bateriei solare).
b. Determină modul în care trebuie legate celulele solare pentru a
asigura în parametri normali funcţionarea televizorului.
9.13.1. Soluţie
a. Fotonii a căror energie poate fi convertită în energie electrică, trebuie

să fie în măsură să producă excitare bandă – bandă. Energia lor trebuie
să fie mai mare sau cel puţin egală cu energia benzii interzise a
materialului celulei.
Corespunzător, lungimile de undă trebuie să fie mai mici decât

⎧ hc
⎪λ < λmin = E
⎨ gap ( 9.66)
⎪λ
⎩ min im = 1μ ⋅ m
Celulele sunt sensibile pentru tot spectrul vizibil.
b. Aria totală a panourilor care asigură 240W este de 240cm2.
b. Pentru a asigura tensiunea nominală trebuie construite serii de câte
12 celule solare. Fiecare astfel de serie asigură ( deoarece are
suprafaţa de 120 cm2) o putere de 120W. Pentru asigurarea celor 240
W necesari, două şiruri de câte 12 baterii trebuie puse în paralel. Aria
totală a panourilor este de 240cm2.
9.14. Test de autoevaluare 9.1.

1. Descrie pe scurt asemănarea şi deosebirea dintre efectul
fotoelectric intern şi extern
2. Precizează dacă un semiconductor de tip n este încărcat

pozitiv sau negative. Stabileşte tipul încărcării electrice
pentru partea din stratul de baraj din materialul de tip n al
unei joncţiuni semiconductoare
3. Decide dacă tranziţiile indirecte cu absorbţie de fononi sunt

mai probabile la temperaturi ridicate decât la temperaturi
joase
4. Precizează dacă la polarizare inversă curentul fotodiodei

depinde mai puternic de variaţia iluminării sau de variaţia
tensiunii de polarizare
5. Un fotoelement are pentru o anumită iluminare curentul de

scurtcircuit de 6 mA. Pentru aceeaşi iluminare, tensiunea
de circuit deschis a fotoelementului este de 0,4V. Puterea
maximă debitată de fotoelement apare la tensiunea de 0,3V
la care rezistenţa de sarcină a fotoelementului este de
60 Ω . Determină factorul de umplere, fff, (fulfill factor)
pentru fotoelement definit ca raportul dintre puterea
maximă debitată şi produsul dintre curentul de scurtcircuit
şi tensiunea de circuit deschis.
Răspunsurile la testul de autoevaluare se găsesc la pagina 239

9.14.1. Răspunsuri la testul de autoevaluare 9.1
TTeesstt ddee aauuttooeevvaalluuaarree 99..11 --R
1. În efectul fotoelectric, energia fotonului este absorbită de
electron. La efectul fotoelectric extern absorbţia fotonului
produce eliberarea electronului. În cazul efectului fotoelectric
intern electronul care absoarbe fotonul îşi schimbă starea
rămânând în interiorul materialului.
2. Semiconductorii sunt neutri din punct de vedere electric. În
semiconductorul de tip n nu există mai mulţi electroni. Electronii
sunt însă mobili în interiorul materialului. În materialul de tip n,
în zona stratului de baraj apare o sărăcire în electroni deci o
încărcare pozitivă . În zonă există efectiv sarcină pozitivă
suplimentară. Zona nu este electric neutră
3. La temperaturi ridicate, concentraţia de fononi care pot asista
procesul de absorbţie indirectă este mai mare. Prin urmare
tranziţia indirectă cu absorbţie de fonon este mai probabilă la
temperaturi înalte.
4. La polarizare inversă curentul oricărei diode este independent
de tensiunea aplicată ( până la apariţia străpungerii).
Iluminarea produce creşterea concentraţiei de purtători
minoritari şi creşterea curentului invers. Prin urmare, la
polarizare inversă curentul diodei depinde de iluminare şi nu
depinde de tensiunea aplicată.
5. Puterea maximă debitată de fotoelement este

2
U max Pmax 1,5
Pmax im = = 1,5mW . Corespunzător, fff = = = 62,5%
R U CD ⋅ I sc 2,4
Dacă răspunsurile tale nu sunt corecte, reciteşte paragrafele

corespunzătoare din această unitate de învăţare şi problema – exemplu
prezentată mai sus.


Efect fotoelectric extern şi intern;
Absorbţie directă; absorbţie indirectă;
Joncţiune semiconductoare;
Rezistenţă serie şi rezistenţă shunt;
Fotoelement, celulă solară;
Fototranzistor;
Fototiristor
Formule cheie
k f − k i = q : ε f − ε i = =ω
kT ⎛ I sc ⎞
V = VCD = ln⎜⎜ + 1⎟⎟
q ⎝ Is ⎠
⎛ −e (V −IRs ) ⎞ V − IR
I = I s ⎜ e kT − 1⎟ + s
− IL
⎜ ⎟ R
⎝ ⎠ sh
α 2 I G + I CO 2 + I CO1
IA =
1 − (α 1 + α 2 )
αI + α 2 I G + I LT + I CO
V = VB n 1 −
I

Discută cu tutorul , dacă vrei , soluţiile tale.
Pen
Pentru o diodă, datele experimentale măsurate sunt importante

pentru că permit o imagine asupra ordinului de mărime pentru
parametri electrici care caracterizează dioda.
Este însă extrem de instructiv să se analizeze modul în care variaţia
valorilor parametrilor electrici produce modificarea aspectului
caracteristicii I-V a unei fotodiode. Printr-un astfel de studiu se poate
înţelege mai bine de exemplu diferenţa dintre comportamentul ohmic
şi cel al unei fotodiode. Se poate vedea că o diodă cu rezistenţă serie
mare sau rezistenţă shunt mică se apropie de un contact ohmic.
Evident, astfel de studii parametrice sunt imposibile cu tehnici de
calcul obişnuite. Calculatorul oferă forţa de calcul necesară acestui tip
de studii.
Propune şi construieşte un program care să permită modelarea

caracteristicilor I-V pentru o fotodiodă( inclusiv pentru cazul în care
fotodioda este iluminată) în funcţie de parametri electrici prezumaţi .
Prezintă programul şi rezultatele modelării caracteristicii curent
tensiune a fotodiodei în funcţie de parametri electrici şi optici
prezumaţi.
Ai în vedere că valorile rezonabile pentru rezistenţa serie sunt mai
mici de 10 Ω , valorile rezistenţei shunt sunt mai mari de 100k Ω .

9.17. Bibliografie
2. S.Nan, I.Munteanu, Gh.Băluţă Dispozitive fotonice cu
semiconductori, Editura Tehnică
3. Caiet de lucrări de laborator de Fizica Solidului, Editura
Universităţii din Bucureşti
4. A. Chappel, Optoelectronics, Theory and Practice, McGraw Hill
Book Company
Editura Un

Tehnică şi optoelectronică
10. TEHNICĂ ŞI OPTOELECTRONICĂ
Cuprins Pagina
10. Tehnică şi optoelectronică ...................................................... 243

10.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 10 - Tehnică şi optoelectronică 244
10.2.Afişoare ..................................................................................... 244
10.2.1.Cristale lichide. ....................................................................... 246
10.2.2.Afişoare cu cristale lichide ...................................................... 248
10.2.3.Studiul experimental al afişoarelor cu cristalelor lichide.......... 250
10.2.4.Afişoare cu tuburi Nixi............................................................. 255
10.2.5.Studiul experimental al tubului Nixi ......................................... 255
10.3.Copiatoarele şi reproducerea documentelor.............................. 257
10.4.Optocuplorul .............................................................................. 258
10.4.1.Circuitul integrat industrial Optocuplor .................................... 259
10.4.2.Mouse mecanic ...................................................................... 260
10.5.Comanda la distanţă.................................................................. 261
10.5.1.Telecomanda.......................................................................... 261
10.6.Test de autoevaluare 9.1 ........................................................... 262
10.7.Răspunsuri la testul de autoevaluare 9.1................................... 263
10.8.Termeni şi expresii cheie. .......................................................... 264
10.9.Lucrare de verificare 4 ............................................................... 264
10.10.Bibliografie............................................................................... 264

10.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 10 - Tehnică şi optoelectronică
să identifici aplicaţii comune ale optoelectronicii;

să explici funcţionarea ecranelor LCD;
să precizezi condiţiile fizice care determină afişarea digiţilor
LCD
să precizezi condiţiile afişării cu tuburi nixi ;
să descrii şi să explici într-un limbaj fizic funcţionarea
optocuplorului;
să aplici cunoştinţele dobândite pentru a explica
funcţionarea aparatelor domestice care folosesc
dispozitive optoelectronice.
În fiecare dintre unităţile de învăţare anterioare ai întâlnit prezentarea

unor aplicaţii tehnice ale fenomenelor studiate. Ai găsit explicaţii pentru
lucruri aparţinând peisajului domestic imediat: iluminatul, televiziunea,
detecţia luminii, conversia luminii în energie electrică şi altele.
În această ultimă parte a modulului, vei găsi scurte explicaţii ale
principiilor de funcţionare pentru alte câteva dispozitive optoelectronice
comune. Vei înţelege mai bine că optoelectronica reprezintă suportul
unor cerinţe tehnice imediate. Şi vei înţelege cât de dinamică este
această ştiinţă.
10.2. Afişoare
Informaţia afişată, receptabilă vizual, – aşa cum este ea condiţionată
tehnic astăzi – apare în două forme şi anume :
¾ Forma text
¾ Forma grafică
Afişarea informaţiei în forma text a fost făcută încă de la începuturile

afişării semnalelor digitale prin condiţionarea simbolurilor grafice şi
reducerea lor la un minim inteligibil. Afişarea trebuie să folosească
elemente comune, apelabile electronic, din combinaţia cărora să poată
rezulta toate simbolurile avute în vedere.
Primele, foarte economice sisteme de afişare, lucrau cu sistemul numit
sistemul de şapte segmente.
Sistemul era folosit pentru afişarea caracterelor numerice dar şi a
caracterelor alfanumerice. Ideea acestui tip de afişare este că, prin
„aprinderea” adecvată a unora dintre cele şapte segmente ale unei
structuri alcătuite din laturile a două pătrate suprapuse pe verticală,

prezentată în figura 10.1, se pot reprezenta toate semnele grafice
uzuale.
Figura 10.1
Reprezentarea grafică a semnelor scrierii latine în sistemul cu şapte
segmente îţi este ilustrată de figura 10.2
Figura 10.2
Aşa cum observi din figură, literele latine şi cifrele arabe pot fi inteligibile
în această reprezentare, chiar dacă grafica reprezentării nu este cu
totul mulţumitoare. Prin comanda electronică a aprinderii barelor se
poate face afişarea oricărui caracter alfanumeric.
Figura 10.3
Afişoarele au evoluat şi au apărut sisteme cu un număr mai mare de

segmente. Unul dintre acestea va fi prezentat în cele ce urmează. În
esenţă, afişarea se face prin „discretizarea” elementelor grafice ale
caracterelor până la un ansamblu de unităţi din combinarea cărora se
pot obţine toate caracterele. În figura 10.3, de exemplu, este prezentată
afişarea cu matrice de 5X7 puncte. Prin aprinderea unora din punctele
matricii, se poate obţine un anumit caracter alfanumeric. Fiecare simbol

se aprinde prin adresarea unei anumite combinaţii de puncte.
Identificarea acestei combinaţii este unică şi, pentru matricea de 5X7
caractere codificarea binară a fiecărui semn grafic este dată de
asemenea în figură.
Forma grafică a imaginilor afişate duce discretizarea la extrem, până la

un punct în imagine, punct numit pixel. Problema tehnică a apelării
foarte rapide a fiecărui pixel apare atunci când imaginile prezentate pe
ecran sunt dinamice.
Controlul succesiv al luminozităţii fiecărui pixel din imagine trebuie făcut
cu viteză suficient de mare pentru ca o „împrospătare” a imaginii să se
facă în intervalul de timp reprezentat de inerţia ochiului, adică de
intervalul de timp în care o imagine persistă pe retină. Dacă această
cerinţă este satisfăcută, (aşa cum se întâmplă, de exemplu, la
televiziunea clasică) reprezentarea de imagini dinamice este posibilă.
Un număr mare de pixeli cere frecvenţe foarte mari ale semnalelor care
accesează pixelii. Implicit, procesele care se petrec în material şi
datorită cărora luminozitatea pixelului variază, trebuie să fie procese
foarte rapide, care să poată urmări bine viteza de variaţie a semnalelor.
Problemele de afişare, rezolvate tehnic de la apariţia televiziunii au fost
o sfidare pentru electronişti. Tehnicile actuale ale ecranelor cu cristale
lichide sau cu plasmă se datorează evoluţiei din domeniul
optoelectronicii.
10.2.1. Cristale lichide.
Atât de des întâlnite în display-urile calculatoarelor, cristalele lichide par

să aibă un nume de neînţeles în cadrul descrierii standard a cristalelor
şi lichidelor. Cristalele lichide sunt substanţe organice care, la încălzire
nu se topesc direct, în interiorul lor având loc o tranziţie printr-o
succesiune de faze cu structuri având diferite grade de simetrie; aceste
faze pot fi descrise ca fiind intermediare între un solid cristalin şi un
lichid atomic simplu, de unde numele de cristale lichide. Moleculele
compuşilor organici care dau cristale lichide au un grad avansat de
nesfericitate; ele sunt în general în formă de bare. Sunt cunoscute trei
tipuri de cristale lichide ( numite şi faze mezomorfice ) şi anume
nematice, colesterice ( chiral-nemactice) şi smectice. “Mezomorfic”
are semnificaţia de formă intermediară şi fazele cu o structură de acest
tip se numesc mezofaze. Figurile 10.4-10.7. ilustrează caracteristicile
principale ale celor trei tipuri de cristale lichide. Axele lungi ale
moleculelor unui cristal lichid nematic sunt relativ paralele (existând o
împrăştiere statistică a orientării) în interiorul unor volume mici ale
mezofazei. Variaţiile în orientarea locală a moleculelor în lichidul
nematic îi dau acestuia un aspect tulbure, dar, orientarea poate fi
influenţată prin aplicarea unui câmp electric, sau printr-un efect de
perete.

Figura 10.4 Cristal lichid nematic; axele lungi ale moleculelor sunt
aliniate cu directorul .
Mezofaza colesterică este un tip special de lichid nematic, optic activ.

Dacă cristalul lichid este aşezat între doua plăci paralele, moleculele se
aşează în starturi, aşa cum se vede în figura 10.4
Figura 10.5 Cristal lichid colesteric (chiral-nematic); axele lungi ale

moleculelor sunt aliniate după un director cu evoluţie elicoidală faţă de
normala la straturi.
În fiecare strat axele lungi ale moleculelor sunt aproximativ aliniate cu o

direcţie numită director (marcată în figuri cu n). Spre deosebire de
situaţia generală existentă în cristalele nematice, direcţia directorului în
cristalele colesterice evoluează elicoidal în jurul normalei la plăci. Pasul
elicei este foarte sensibil la temperatură. Deoarece lumina cu lungime
de undă egală cu pasul este reflectată selectiv de straturile de
molecule, astfel de cristale lichide colesterice permit realizarea de
termometre cu schimbare a culorii ( materialul mezofazic colesteric
dispus între două folii de plastic transparent capătă culori diferite în
funcţie de temperatura obiectului cu care dispozitivul este în contact
termic. În cristalele lichide smectice apare, în afară de ordinea de
orientare specifică mezofazei nematice, o ordonare a moleculelor în
straturi în care moleculele au o oarecare libertate a mişcării şi dispunerii
faţă de director. Două astfel de mezofaze smectice sunt prezentate în
figurile 10.6 şi 10.7.

Figura 10.6 Cristal lichid smectic; axele moleculelor din strat sunt
dispuse pe direcţia normalei la strat.
Figura 10.7 Cristal lichid smectic; axele moleculelor din strat sunt
dispuse înclinat faţă de direcţia normalei la strat.
10.2.2. Afişoare cu cristale lichide

Un afişor cu 7 bare construit cu cristale lichide este prezentat în figura
de mai jos.
Figura 10.8
Cele şase straturi care intră în alcătuirea afişorului sunt:

1. Filtru vertical (film transparent) care polarizează lumina la intrare.
2. Substrat de sticlă pe care sun depuşi electrozii transparenţi .Forma
acestor electrozi va determina zonele întunecate care apar pe ecranul
LCD atunci când acesta funcţionează. Pe suprafaţa sticlei dinspre
cristalul lichid sunt zgârieturi verticale, de ordonare, care sunt paralele
cu direcţia de polarizare a luminii care trece de filtrul primar.
3. Cristal lichid nematic..
4. Substrat de sticlă cu electrodul comun. Pe acest contact liniile de
orientare sunt orizontale şi aliniate cu filtrul orizontal.
5. Filtru orizontal (film transparent) care permite ( sau blochează)
trecerea luminii în funcţie de polarizarea acesteia.
6. Suprafaţă reflectantă care trimite înapoi, spre privitor, lumina
pătrunsă în sistem.
Un ecran cu cristale lichide, LCD, (liquid crystal display) este un

dispozitiv care are un număr foarte mare de pixeli monocromi sau
coloraţi aşezaţi în faţa unei surse de lumină sau a unui reflector. Este
foarte preţuit ca sistem de afişare deoarece consumul său de energie
este foarte mic. Este prin urmare foarte util dispozitivelor electronice
care lucrează cu baterii.
Fiecare pixel al ecranului este o coloană de cristal lichid operată de doi
electrozi transparenţi , precum şi de două filtre de polarizare ca în figura
anterioară. Axele filtrelor de polarizare sunt reciproc perpendiculare.
Fără cristal lichid, lumina care trece de unul din filtre este blocată de
celălalt. Când cristalul lichid dintre filtre este polarizat, lumina care trece
de primul filtru este rotită de cristalul lichid şi trece şi prin cel de-al
doilea filtru. Gradul de rotire de către cristalul lichid al planului luminii
polarizate de primul filtru este dependent de tensiunea de polarizare
aplicată între electrozii transparenţi. Prin aplicarea unei tensiuni
variabile, este permisă trecerea unei părţi mai mari sau mai mici din
lumina incidentă pe structură.
Înaintea aplicării tensiunii moleculele cristalului lichid sunt în stare

relaxată. Sarcinile de pe moleculele de cristal lichid fac moleculele să
se alinieze într-o structură elicoidală. Pentru unele cristale lichide este
necesar ca electrodul să aibă o suprafaţă care să « ghideze »
orientarea iniţială a cristalului lichid. Lumina care trece prin primul filtru
şi este polarizată, este rotită în cristalul lichid la 90 de grade şi poate
trece prin cel de-al doilea filtru. Doar o mică parte de lumină este
absorbită de sistem care este transparent. Atunci când se aplică un
câmp electric exterior, moleculele de cristal lichid se rotesc şi se aşează
paralel cu direcţia câmpului exterior. Când moleculele sunt complet
ordonate, trecerea luminii este complet blocată, Pixelul în care acest
lucru se întâmplă va apărea complet negru.
Pentru a scădea costul electronicii, pixelii sunt adesea multiplexaţi. Pe

plăcile de sticlă există electrozi de pixel aşezaţi faţă în faţă , legaţi între
ei în şiruri – orizontale pentru una din plăcile cu electrozi şi verticale
pentru cealaltă placă de electrozi. La aplicarea unei tensiuni pe o
pereche alcătuită dintr-o linie verticală de electrozi de pe o placă şi o
linie orizontală de electrozi de pe cealaltă placă, se stinge pixelul aflat la
întretăierea celor două linii. Fiecare pixel de pe ecran are o adresă
unică definită de o linie orizontală şi o linie verticală şi el poate fi operat
prin adresare corespunzătoare cu tensiune.

La ecranele “în culori” fiecare pixel este divizat în trei subpixeli de

culoare roşu, verde şi albastru. Fiecare subpixel este controlat
independent şi variaţia fiecărei culori de bază produce milioane de
nuanţe.
Figura 10.9 prezintă afişorul unui cronometru digital, construit cu
cristale lichide după metoda afişorului cu 7 segmente, iar figura 10.10
prezintă ecranul unui televizor portabil. Telefoanele mobile evoluate au
astăzi ecrane LCD pentru afişarea imaginilor cu rezoluţii şi capacităţi de
nuanţă ridicate.

Pentru înţelegerea funcţionării afişoarelor cu cristale lichide vei face în
laboratoarele universităţii tutelare o lucrare de laborator .
10.2.3. Studiul experimental al afişoarelor cu cristalelor lichide
Vei efectua un experiment complex în care vei folosi ca sursă de lumină

o diodă laser care dă lumină monocromatică şi polarizată iar ca
detector o fotodiodă. Obiectul studiului îl va reprezenta un strat de
cristal lichid. Scopul studiului va fi determinarea capacităţii de a polariza
lumina a stratului de cristal lichid. În lucrare vei folosi şi cunoştinţe
căpătate anterior.
A. Dioda Laser
Sursa de lumină în acest experiment este o diodă laser care emite
lumină laser cu lungimea de undă de 650 nm. Când intensitatea
curentului prin dioda laser (LD) este mai mare decât o valoare de prag,
dioda laser emite lumină monocromatică, parţial polarizată şi coerentă.
Când intensitatea curentului prin dioda laser (LD) este mai mică decât
valoarea de prag, intensitatea luminii emise este foarte mică. Peste
valoarea de prag a intensităţii curentului prin dioda laser, intensitatea
luminii emise creşte dramatic odată cu creşterea intensităţii curentului şi
este dependentă linear de aceasta. Dacă intensitatea curentului este în
continuare crescută, rata de creştere a intensităţii luminii emise în
funcţie de creşterea intensităţii curentului scade datorită creşterii
temperaturii diodei laser. Domeniul optim de funcţionare al diodei laser
este regiunea în care dependenţa dintre intensitatea luminii emise şi
intensitatea curentului prin diodă este lineară. În general, curentul de
prag Ith este definit (din graficul dependenţei intensităţii luminii emise de
intensitatea curentului electric prin diodă) ca valoare a intensităţii
curentului determinată de intersecţia extrapolării porţiunii lineare cu axa
curentului.

B. Fotodetectorul.
Fotodetectorul folosit în experiment constă dintr-o fotodiodă şi un

amplificator de semnal. Când pe fotodiodă se aplică o tensiune inversă,
iluminarea sa conduce la apariţia unui fotocurent. Dacă temperatura
fotodiodei este constantă şi lumina este monocromatică, intensitatea
fotocurentului este proporţională cu intensitatea luminii care cade pe
fotodiodă. Pe de altă parte, amplificatorul este folosit pentru a transfera
semnalul de fotocurent într-un semnal proporţional de tensiune. Tine
cont deci că domeniul potrivit de lucru al fotodetectorului este bine ales
dacă indicaţia sa de tensiune la ieşire este proporţională cu intensitatea
luminii. Dacă intensitatea luminii este prea mare, fotodioda atinge
saturaţia iar indicaţia fotodetectorului nu mai reprezintă în mod corect
intensitatea luminii emise.
C. Cristalul Lichid (LC)
Cristalul lichid este o stare a materiei intermediară între solidele

cristaline şi lichidele amorfe. Cristalele lichide LC nematice sunt
compuşi organice care constau din molecule lungi, aciculare.
Orientarea moleculelor se realizează şi se controlează uşor, prin
aplicarea unui câmp electric. O orientare uniformă sau bine definită a
moleculelor de cristal lichid este necesară pentru realizarea majorităţii
dispozitivelor cu LC. Structura celulei cu LC utilizată în acest
experiment este arătată în figura 10.11. Frecarea stratului subţire de
material plastic (PI) poate produce o orientare preferenţială bine aliniată
pentru moleculele de cristal lichid aflate pe suprafeţele acestor straturi;
datorită interacţiunii dintre molecule, toate moleculele din pelicula de
cristal lichid capătă apoi o orientare uniformă. Direcţia de orientare
comună, locală, a moleculelor cristalului lichid se numeşte director al
cristalului lichid în punctul respectiv.
Celula cu cristal lichid prezintă fenomenul de dublă refracţie cu doi
indici principali de refracţie. Când lumina se propagă în cristalul lichid
de-a lungul direcţiei directorului, indiferent de polarizarea sa lumina se
c
propagă în cristalul lichid cu aceeaşi viteză vo = , unde no este numit
no
indice de refracţie ordinar. Această direcţie de propagare (direcţia
directorului) este numită axă optică a celulei LC.
Când lumina se propagă pe direcţia perpendiculară pe axul optic , ea
poate avea - în general – două viteze de propagare. Lumina polarizată
având câmpul electric în direcţia perpendiculară pe axul optic
c
traversează cristalul lichid cu viteza vo = , iar lumina polarizată având
no
direcţia de oscilaţie a câmpului electric paralelă cu axul optic al celulei
c
(directorul cristalului lichid) se propagă în cristal cu viteza ve = , unde
ne
ne este numit indice de refracţie extraordinar. Birefringenţa, (anizotropia
optică) este definită ca diferenţa dintre indicii de refracţie ordinar şi
extraordinar Δn ≡ ne − no .

Figura 10.11Structura celulei cu cristal lichid

Celula cu cristal lichid rotit (răsucit)
În celula cu cristal lichid rotit la 90o (twisted nematic TN) reprezentată
în figura 10.12, directorul LC al suprafeţei din spate a celulei este rotit,
răsucit, la 90o faţă de directorul LC de la suprafaţa din faţă a celulei .
Directorul local la faţa celulei este dispus paralel cu axa de transmisie a
polarizorului . Un fascicul de lumină nepolarizată este convertit într-unul
cu polarizare liniară de polarizorul din faţa celulei.
Figura 10.12 Celula 90o TN LC

Atunci când lumina polarizată linear traversează celula 90o TN l,
polarizarea sa urmează rotirea directorului cristalului lichid LC (lumina
polarizată vede numai ne, se poartă ca rază extraordinară) astfel că
fasciculul de lumină de la ieşire rămâne polarizat dar axa sa de
polarizare este rotită cu 90o (fenomenul este numit polarizare
rotaţională datorată indicelui de refracţie ne; similar , se poate găsi efect
de polarizare rotaţională datorat lui no). Astfel, pentru modul normal
negru (NB) de folosire a celulei 90o TN , analizorul (al doilea polarizor)
are axa de transmisie paralelă cu axa de transmisie a polarizorului prim,
aşa cum se arată în figura 10.13. Pe de altă parte, atunci când
tensiunea electrică V aplicată celulei cu cristal lichid depăşeşte o
valoare critică Vc, directorii moleculelor de cristal lichid tind să se
alinieze pe direcţia câmpului electric exterior aplicat care este direcţia
de propagare a luminii. Datorită acestui fapt, efectul de ghidare a
polarizării luminii de către celula cu cristal lichid se diminuează şi
lumina începe să poată scăpa prin analizor. Se defineşte ca fiind panta
de comutare electro-optică a celulei cu cristal lichid , γ ,valoarea
raportului (V90–V10)/V10, unde V10 şi V90 sunt respectiv tensiunile, care
aplicate celulei, permit ca intensitatea luminii care iese din celulă să
reprezinte respectiv 10% şi 90% din intensitatea maximă a luminii.

Figura 10.13 Modul de lucru normal negru al celulei 90o TN

Într-o primă etapă vei etalona sistemul optic de măsurare.
1. Experimente şi proceduri
Caracteristicile diodei laser şi ale fotodetectorului
Pentru a fi sigur că experimentul este reuşit, trebuie să te asiguri că ai

făcut o aliniere optică perfectă. De asemenea trebuie să fii sigur că
foloseşti sursa de lumină şi fotodetectorul în domeniile de funcţionare
corectă. Prima parte a experimentului urmăreşte probleme legate de
realizarea acestor condiţii şi de asemenea probleme legate de gradul
de polarizare a luminii.
Montează dioda laser şi fotodetectorul cu zonele active pe aceeaşi
orizontală folosind bancul optic, aşa cum se indică în fig. 10.14.
Conectează rezistorul cu rezistenţa variabilă, setul de baterii,
ampermetrul şi dioda laser, respectiv voltmetrul şi fotodetectorul ca în
Fig. 10.15. Aliniază dioda laser şi fotodetectorul astfel încât sa fii sigur
că lumina laser intră în micul orificiu al cutiei care conţine fotodetectorul
iar indicaţia dată de fotodetector atinge valoarea maximă..
Figura 10.14 Montajul experimental (LD-dioda laser; PD-fotodetectorul)
3V
Figura 10.15 Schema echivalentă pentru montarea diodei laser
Utilizează tensiunea de ieşire a fotodetectorului pentru a reprezenta

intensitatea luminii emise de dioda laser J deoarece ele sunt direct
proporţionale. Variază rezistenţa rezistorului reglabil pentru a varia
intensitatea curentului I prin LD de la zero la valoarea maximă şi

măsoară valorile lui J când I creşte. Asigură-te că ai crescut valorile
intensităţii curentului în paşi potriviţi şi că punctele experimentale sunt
destul de dese.
Sarcini experimentale:
1. Măsoară, tabelează, şi reprezintă grafic curba J ca funcţie de I .

2. Estimează valoarea intensităţii maxime a curentului Im cu eroarea sa
pentru regiunea lineară a curbei J ca funcţie de I. Marchează zona
lineară a dependenţei J - I folosind săgeţi(↓) şi determină curentul de
prag Ith cu eroarea sa.
II. Experimente şi proceduri

Studiul afişorului cu cristal lichid.
Pentru a pregăti partea principală a experimentului:

Montează un polarizor pe bancul optic în apropierea diodei laser aşa
cum se arată în figura (10.16). Asigură-te că lumina laser trece prin
zona centrală a polarizorului . Aşează polarizorul în aşa fel încât
fasciculul laser să cadă perpendicular pe planul polarizorului.
Figura 10.16 Alinierea polarizorului (P-polarizor)

Ţine curentul prin dioda laser neschimbat şi montează pe bancul optic
cel de-al doilea polarizor. Asigură-te că ai aliniat bine sistemul în sensul
că sursa de lumină, detectorul şi polarizorul sunt pe o dreaptă şi că
planele polarizorilor sunt perpendiculare pe fasciculul de lumină.
Montează celula cu cristal lichid între doi polarizori cu axele de
transmisie perpendiculare şi aplică-i o tensiune electrică pulsată, cu
pulsuri dreptunghiulare, având frecvenţa de 100 Hz folosind pentru
aceasta generatorul de funcţii legat la cele două straturi conductoare
paralele de ITO dispuse pe substraturile de sticlă. Variază tensiunea
aplicată (Vrms) de la 0 la 7.2 Volţi.
În punctele de schimbare crucială a dependenţei studiate, ridică dacă e
necesar mai multe puncte experimentale
Sarcini experimentale
1. Măsoară, tabelează şi trasează graficul curbei de comutare electr-

optică (J ca funcţie de. Vrms ) a celulei cu cristal lichid şi găseşte panta
lui de comutare γ, unde γ este definit ca (V90–V10)/V10.
2. Determină tensiunea critică Vc a acestei celule. Arată explicit cu

ajutorul unui grafic cum determini valoarea Vc.

10.2.4. Afişoare cu tuburi Nixi
Tubul nixie , este denumire comercială, înregistrată, pentru NIT-uri aşa

cum au fost acestea descrie în unitatea de învăţare 3. Dispozitivul este
un tub cu gaz care conţine mai mulţi catozi şi un anod, ca în figură.
Figura 10.17
Majoritatea tuburilor cu descărcare au electrozi în forma cifrelor de la 0
la 9 ( şi uneori punct zecimal) dar există şi tuburi alfanumerice care
permit afişări de semne sofisticate. Afişorul prezentat mai jos are 16
segmente de afişare.
Figura 10.18
Tuburile Nixi se folosesc în voltmetre, multimetre, frecvenţmetre sau
numărătoare şi în aplicaţii domestice de tipul afişoarelor de etaj la lifturi.
Operarea lor se face cu tensiuni de 200V curent continuu. Tuburile sunt
foarte fiabile având viaţa de 200.000 ore sau mai mult.
Figura 10.19
În imaginea din figura (10.19) este prezentat un frecvenţmetru cu afişor
cu tuburi Nixi.
10.2.5. Studiul experimental al tubului Nixi
Tuburile indicatoare numerice (Numerical indicator tubes - n.i.t-s)

reprezintă unul din cele mai utilizate tuburi electronice de descărcare cu
catod rece. Aflate în concurenţă cu afişoarele cu diode luminiscente şi
cu cele cu cristale lichide, afişoarele cu tuburi nitsi sunt încă în uz într-o
gamă largă de aplicaţii fiind dispozitive extrem de ieftine şi fiabile.
Într-un tub cu catod rece, umplut cu un gaz inert, curentul electric este
transportat de ionii ionizaţi. Practic, tubul cu catod rece este analog unei
diode cu vid, chiar dacă unele din aceste tuburi au mai mulţi catozi.
Gazul din tubul cu catod rece este ionizat prin aplicarea unei tensiuni
suficient de mari între anodul şi catodul tubului; caracteristica I-V a
tubului este nelineară. Dezexcitarea ionilor de gaz care asigură
transportul curentului în tub produce lumină; datorită acestui fapt
tuburile cu catod rece pot fi folosite pentru afişare. Gazul din tub
conţine, chiar în condiţiile lipsei unei tensiuni aplicate, un număr
oarecare de electroni liberi şi ioni apăruţi datorită ionizării induse de
cauze naturale (de exemplu radiaţia cosmică).Aceşti ioni se deplasează
aleator şi recombină fără a produce un curent în tub. La aplicarea unei
tensiuni mici (de aproximativ 10V) ionii şi electronii existenţi sunt driftaţi
şi în tub apare un curent extrem de slab (de aproximativ 10-14A) datorat
deplasării fiecărui tip de purtătorilor de sarcină către electrodul cu
polarizare opusă.. Dacă tensiunea de polarizare a tubului este
suprimată, mişcarea purtătorilor de sarcină din tub redevine aleatoare şi
prin tub nu mai trece curent electric. La creşterea tensiunii aplicate pe
tub, intensitatea curentului electric creşte deoarece creşte viteza de
deplasare a purtătorilor de sarcină şi scade numărul de recombinări ale
purtătorilor în timp ce traversează tubul. Curentul care trece prin tub la
tensiuni de ordinul a 10V este de aproximativ 10-12A. Începând din
punctul 2, practic toate sarcinile din tub ajung respectiv la anod şi la
catod; creşterea tensiunii aplicate nu poate produce o creştere a
curentului prin tub (porţiunea 2-3 din caracteristică). Creşterea în
continuare a tensiunii aplicate produce o creştere a vitezei ionilor şi a
electronilor din tub. Datorită masei lor mici în comparaţie cu masa
atomilor de gaz din tub, electronii suferă ciocniri elastice în cursul
deplasării prin tub şi pot ajunge la energii cinetice suficient de mari
pentru ca, la un moment dat, să poată produce prin ciocnire ionizarea
unui atom de gaz şi apariţia unui nou electron liber. Energia necesară
unui astfel de proces se numeşte energie de ionizare şi este specifică
fiecărui gaz. Prin producerea succesivă de astfel de fenomene are loc o
multiplicare puternică a numărului de purtători de sarcină din tub.
Întrucât masa ionilor este comparabilă cu masa atomilor de gaz,
ciocnirile dintre ioni şi atomi produc o redistribuire a energiei şi nu sunt
responsabile de multiplicarea numărului de purtători. În porţiunea ultimă
a caracteristicii, pentru tensiuni mari, intensitatea curentului creşte
datorită creşterii numărului de electroni prin multiplicarea în gaz.
Descărcare nu se poate autoîntreţine deoarece toţi electronii apăruţi în
tub ajung la anod.
Sarcinile experimentului
Între anodul şi catodul unui tub umplut cu gaz la presiune scăzută, pot
apare diferite tipuri de descărcări electrice depinzând de natura şi
presiunea gazului, de materialul catodului, de distanţa dintre anod şi
catod, de tensiunea aplicată între anod şi catod şi de curentul prin tub,
aşa cum s-a precizat mai sus.
1.Primul scop al experimentului este ridicarea unor caracteristici curent
- tensiune cu tensiunea în creştere şi apoi în scădere pentru toţi catozii
(toate cifrele de la 0 la 9) pentru un tub cu gaz de presiune mică şi cu
catod rece .
Se recomandă folosirea pentru curent a unei scale logaritmice şi pentru
tensiune a unei scale lineare.
Se va observa şi explica disimetria caracteristicilor la sensuri diferite de
evoluţie a tensiunii.
2. Al doilea scop al lucrării este studierea constanţei densităţii de curent
prin tub. Pentru aceasta se va măsura intensitatea curentului în regim
de funcţionare pentru tubul Nixi pentru electrozii 0, 3,8 şi 1.
Se va studia dependenţa acestei intensităţi de aria estimată a
electrodului.
Metodica experimentală
Se va construi un circuit care sa asigure tensiuni de polarizare continue

de 0 până la 200V pentru un tub Nixi având 10 catozi de forma cifrelor o
până la 9 . În circuit se va înseria un ampermetru foarte sensibil. Se va
include în circuitul de alimentare, pe rând, câte unul din electrozii
tubului. Rezultatele experimentale obţinute şi comentariile asupra lor
vor fi prezentate într-un protocol redactat cu un program de editare de
texte.
Obţinerea şi prelucrarea de imagini, susţinută de optoelectronică, oferă,

în afara afişoarelor şi ecranelor, numeroase alte aplicaţii care fac deja
parte din viaţa zilnică. Aparatele fotografice digitale, camerele de luat
vederi, sistemele optice de supraveghere, sistemele de observaţie în
infraroşu şi multe altele sunt exemple care susţin afirmaţia de mai sus.
O aplicaţie absolut comună, indispensabilă , este copiatorul.
10.3. Copiatoarele şi reproducerea documentelor.
Copiatorul face parte din peisajul biroului modern. Produs iniţial de
firma Xerox, este astăzi existent în diferite variante, inclusiv în varianta
cu o funcţionare ceva mai complicată a copiatorului de imagini în culori.
În esenţă, funcţionarea sa se datorează unui efect asemănător efectului
fotoelectric extern. Documentul de copiat se plasează pe o placă
transparentă şi este puternic iluminat. El reflectă diferit lumina; evident,
părţile negre, text sau imagine, reflectă mai puţin. Cu un sistem optic de
oglinzi şi lentile, imaginea foii de hârtie este proiectată spre un cilindru
încărcat electrostatic cu sarcină negativă. Lumina care cade pe cilindru,
permite unora dintre sarcini să se desprindă de pe cilindru. Sarcinile se
vor desprinde mai ales din zonele puternic luminate. Pe cilindru apar
astfel o „imagine” a documentului având zone descărcate în locurile
unde pe documentul iniţial erau porţiuni albe şi zone încărcate acolo
unde pe documentul iniţial erau porţiuni negre. În continuare, se
împrăştie pe cilindru, printr-o periere, o pulbere carbonică, neagră,
încărcată electrostatic pozitiv (pulberea este cunoscută sub numele de
toner). Pulberea se lipeşte de cilindru în zonele rămase încărcate. În
acest moment, pe tambur toner-ul este lipit în zonele în care pe
documentul iniţial erau porţiuni înnegrite formându-se astfel o imagine a
conţinutului documentului primar. Toner-ul este transferat către o foaie
de hârtie albă, încărcată negativ. Pentru fixarea toner-ului pe hârtie,
aceasta este încălzită. Cilindrul este supus apoi unei iluminări
puternice, uniforme, care asigură descărcarea completă a sarcinilor
electrice şi este curăţat mecanic de toner-ul rămas. La încheierea
acestui ciclu, copiatorul poate începe din nou o operaţie de copiere. În
imaginea de mai jos este prezentată schematic alcătuirea maşinii de
copiat.
Figura 10.20
Există numeroase aparate care folosesc mai mult decât un dispozitiv
optoelectronic. Exemplul tipic pentru o astfel de situaţie este
optocuplorul.
10.4. Optocuplorul
Un optocuplor este un dispozitiv care foloseşte metode optoelectronice
pentru a transmite semnale de la un circuit transmiţător la un circuit
receptor. Optocuplorul este numit adesea opto-izolator pentru că
realizează decuplarea galvanică a circuitului transmiţător de cel
receptor.
Gândeşte-te la un televizor. Ca dispozitiv, el primeşte semnale din două
direcţii:
1.De la antenă (sau cablu) televizorul primeşte semnalul care poartă
imaginile TV. Electronica aparatului asigură acordarea la diversele
surse de semnal, posturi emiţătoare; semnalul este apoi amplificat şi
trimis sistemului electronic în măsură să producă imaginea şi sunetul.
Receptorul de semnal(antena), circuitele de acordare, de amplificare,
de producere pentru imagine se află în acelaşi aparat şi sunt cuplate
galvanic în sensul ca sunt legate din punct de vedere electric prin
alimentarea comună şi prin felul în care schimbă semnale între ele.
2. Aparatul de televizor primeşte comenzile referitoare la modul de
funcţionare ( selecţia canalului, intensitatea sunetului şi multe altele)
prin manevrarea telecomenzii. Pe faţa acesteia există o diodă
luminescentă care emite în infraroşu şi trimite semnale de comandă
„citite” de o fotodiodă aflată pe panoul din faţă al televizorului.
Telecomanda şi televizorul nu sunt cuplate galvanic-nu au nici o
legătură electrică Schimbul de informaţii de la telecomandă la televizor
se face prin raza infraroşie emisă de telecomandă.
Datorită cuplajului galvanic orice defecţiune între sistemele cuplate
poate produce defecţiuni dramatice ale tuturor celorlalte. Gândeşte-te
de exemplu că un trăsnet loveşte antena televizorului. În schimb orice
manevre electrice ai face asupra telecomenzii nu poţi produce
defecţiuni televizorului, tocmai datorită lipsei legăturii directe.
Fără a ne referi la situaţii extreme, adesea între părţi diferite, cuplate
galvanic, ale unor aparate apar influenţări reciproce, nedorite, care pot
fi eliminate prin eliminarea cuplajului galvanic. Este ceea ce face
optocuplorul.

Schema optocuplorului este prezentată în figura 10.21.
iar în figura 10.22. este desenată reprezentarea optocuplorului în

schemele electronice
10.4.1. Circuitul integrat industrial Optocuplor
În figura 10.23. poţi observa fotografia unui circuit integrat cu funcţie de

optocuplor
Figura 10.23
Reţine că optocuplorul combină un LED şi un fototranzistor în aceeaşi

capsulă. Rolul unui optocuplor este acela de a separa două părţi de
circuit.
Separarea poate fi necesară dintr-un număr de motive:
• Interferenţa. O parte a unui circuit poate fi într-o
zonă unde este influenţat de interferenţe (cum ar fi cele de la motoarele
electrice, echipamente de sudură, motoare termice etc.). Dacă ieşirea
acestui circuit trece printr-un optocuplor spre alt circuit, numai
semnalele dorite vor trece prin optocuplor. Semnalele de interferenţă nu
vor avea destulă „putere” să activeze LED-ul din optocuplor şi de aceea
ele sunt eliminate. Exemplele tipice sunt unităţile industriale care au mai
multe interferenţe care afectează semnalele pe cablu. Dacă aceste
interferenţe afectează funcţia unei secţiuni de control, vor apare erori şi
unitatea nu va mai funcţiona.
• Separare simultană şi intensitatea
semnalului. Un semnal mai mic de 3V este capabil să activeze un
optocuplor şi ieşirea optocuplorului poate fi conectată la o linie de
intrare a unui controler ) sistem capabil să conducă un proces).
• Separare de tensiune mare. Optocuploarele au
calităţi înnăscute pentru separarea tensiunilor mari. Deoarece LED-ul
este complet separat de fototranzistor, optocuploarele pot da dovadă de

izolare de tensiune de 3kV sau chiar mai mare.
Tehnic, în capsula optocuplorului, care este un circuit integrat, se pot
afla şi alte componente.
Nu uita că separarea galvanică a semnalelor,

în scopul eliminării vârfurilor de tensiune şi în
general a interferenţelor este o cerinţă
obligatorie la aplicaţii domestice pentru
prelucrarea sunetelor ( aparate de prelucrare şi
reproducere de sunete de mare fidelitate) sau
la sistemele care manevrează tensiuni
electrice foarte înalte, din raţiuni de securitate.
10.4.2. Mouse mecanic
O aplicaţie foarte des întâlnită a unui dispozitiv de tip optocuplor este

funcţionarea mouse-ului mecanic.
Partea
esenţială a
mouse-ului este
un ansamblu
de două
dispozitive
optoelectronice.
Figura 10.24
Părţile esenţiale ale mouse-ului mecanic sunt puse în evidenţă în figura

10.24.
1. este – în imagine - bila pusă în rotire de mişcarea mouse-ului .
2. sunt rolele pentru direcţia X şi respectiv Y care sunt antrenate de bilă
şi-i transferă mişcarea către discurile cu găuri
3 - discurile cu găuri . Rolele sunt solidare prin ax cu aceste discuri cu
găuri. De o parte şi de alta a discului se află respectiv câte o diodă
luminescentă în infraroşu şi o fotodiodă.
4. Dioda luminescentă .
5. Fotodioda

Modul de lucru al mausului mecanic

De fiecare dată când, datorită rotirii discului, lumina poate trece prin
fante, fotodioda primeşte un puls de lumină şi produce un puls electric.
Contorizarea numărului de impulsuri pe direcţie X şi Y permite
aprecierea vitezelor de deplasare a mouse-ului pe cele două direcţii.
Mai departe, informaţia este purtată electronic şi determină mişcarea pe
ecran a pointer-ului.
10.5. Comanda la distanţă

Nici nu-ţi poţi imagina viaţa obişnuită de astăzi fără sisteme care să-ţi
permită să porneşti televizorul sau aerul condiţionat stând în fotoliu. Eşti
obişnuit să vezi sisteme de supraveghere la distanţă, sisteme care îţi
permit sa controlezi sistemele de iluminare sau sisteme care-ţi permit
să închizi şi să deschizi de la distanţă uşile de intrare în casă sau în
garaje sau uşile automobilului.
În toate aceste cazuri există o acţiune la distanţă, care în foarte multe
cazuri este asigurată cu sisteme optoelectronice.
10.5.1. Telecomanda
Figura 10.25
Cel mai folosit sistem de comandă la distanţă este telecomanda.

Alimentată cu o baterie, telecomanda conţine un sistem de codare a
comenzilor date prin butoane în pulsuri de lumină infraroşie care sunt
emise de o diodă luminescentă amplasată pe capătul dispozitivului.
Aparatul care urmează să fie controlat de telecomandă are pe panoul
său central o fotodiodă sau un fototranzistor care primeşte pulsurile de
lumină pe care le decodează şi le interpretează în comenzi referitoare
la funcţionarea sa. În figura de mai sus sunt prezentate imagini ale unor
telecomenzi care pot conduce diferite aparate casnice.

10.6. Test de autoevaluare 9.1
1.Ochiul , în întuneric percepe radiaţia cu lungimea de 555nm dacă

primeşte cel puţin 60 de fotoni pe secundă. Dacă sursa pe care un
observator o vede se află la 10km şi dacă diametrul pupilei este de
8mm, care este puterea sursei?
2. Unitatea sistemului de afişare pe ecrane LCD în culori este:

a. bara b. pixelul c. pixelul RGB
3. Lucrul mecanic de extracţie al electronului de pe suprafaţa cesiului

( energia minimă care trebuie dată electronului pentru a-l rupe din
metal) este de 1eV. Cu ce viteză maximă iese un electron din
metalul iluminat cu lumină galbenă cu lungimea de undă de 589nm?
4. Un corp de cesiu este iluminat cu lumină având lungimea de undă

de 600nm. Ce potenţial trebuie aplicat corpului pentru ca electronii să
nu-l mai poată părăsi?
5. Explică ce înseamnă decuplare galvanică.
Răspunsurile la acest test le găseşti la pagina 263

10.7. Răspunsuri la testul de autoevaluare 9.1.
1 Puterea primită de ochi este

hc 6,6 X 10 −34 ⋅ 3 X 10 8 ⋅ 60
hνn = n= = 2,1X 10 −17 W
λ 555 X 10 − 9
Puterea sursei trebuie să fie
P = 5 ,2 X 10 −4 W
2. Pixelul RGB
3. Energia fotonului este parţial folosită pentru acoperirea lucrului de

extracţie. Restul este păstrat de electron sub formă de energie
cinetică.
2 ⎛ ch ⎞
v= ⎜ − L ⎟ = 6 X 10 5 m / s
m⎝ λ ⎠
4. Energia cinetică rămasă trebuie să fie mai mică măcar egală cu

energia potenţială atractivă a corpului. Acesta trebuie încărcat pozitiv
cu potenţialul
⎛ hc ⎞
⎜ ⎟−L
⎝ λ ⎠
U= = 02V
e
5. Lipsa legăturii electrice directe între două părţi ale unui circuit
electronic.

10.8. Termeni şi expresii cheie.

Afişor;
Optocuplor;
Separare galvanică;
Efect fotoelectric extern; Efect fotoelectric intern;
Acţionare la distanţă;
Cristal lichid;
Telecomandă;
Pixel; bară.

Rezolvă problema de mai jos.
Trimite tutorelui eseul tău .
Încearcă să explici felul în care a fost obţinută „fotografia” câinelui de

la începutul unităţii de învăţare. Dacă nu te descurci, încearcă să
găseşti în bibliografia recomandată sau eventual în internet explicaţii
rezonabile.
Scrie un eseu de 5 pagini pe tema sistemelor de captură de imagini în
infraroşu. Trimite textul eseului( redactat utilizând un procesor de text)
tutorelui tău.
10.10. Bibliografie

4. Stelian NAN, Ion MUNTEANU, Gheorghe BĂLUŢĂ, Dispozitive

fotonice cu semiconductori, Editura tehnică, Bucureşti

Didactica Leahu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Didactica Leahu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Program postuniversitar de conversie profesională

pentru cadrele didactice din mediul rural

Forma de învăţământ ID - semestrul II

Adrian DAFINEI Delia - Constanţa DAVIDESCU

Surse de lumină şi optoelectronică

Adrian DAFINEI Delia – Constanţa DAVIDESCU

Nici o parte a acestei lucrări

Cursul pe care îl citeşti îşi propune să te poarte instructiv şi nu foarte

Cursul reprezintă modulul opţional de specialitate din semestrul 2. Va

Fiecare dintre unităţile de învăţare are scopurile definite la început. Ţi se

Pictograma din capătul acestui rând marchează la fiecare

Proiectul pentru Învăţământ Rural i

Ai la sfârşitul fiecărui capitol teste la care răspunsurile sunt uşor de dat,

Unele din lucrările de laborator prezentate în acest curs pot fi încercate în

La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare ai un test de verificare pentru care nu

Pentru aprofundarea cunoştinţelor acumulate, la sfârşitul fiecărei unităţi de

Ştim că nu-ţi va fi uşor să parcurgi cartea şi aşteptăm cererile tale de

ii Proiectul pentru Învăţământ Rural

1. Francis A. Jenkins, Harvey E.White, Fundamentals of Optics, Mc

Proiectul pentru Învăţământ Rural iii

1. Despre lumină ...........................................................................................................1

1.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 1 – Despre lumină ...................................................1

2.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 2 - Luminescenţe................................................ 30

3. Radiaţia termică ......................................................................................................57

3.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 3 - Radiaţia termică ...............................................58

iv Proiectul pentru Învăţământ Rural

4. Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă ......................................................... 91

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 - Luminescenţa cu emisie de lumină coerentă ..... 92

5. Constante de material optice ................................................................................. 117

6. Dispersia luminii în solide...................................................................................... 137

6.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 6 – Dispersia luminii în solide ............................... 138

7. Comportamentul luminii la interfeţe...................................................................... 161

7.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 7 – Comportamentul luminii la interfeţe ................ 162

Proiectul pentru Învăţământ Rural v

8.Fenomene de transport cu purtători generaţi optic .........................................179

8.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 8 - Fenomene de transport cu purtători de sarcină

9.1. Obiectivele Unităţii de învăţare 9 - Detectori de lumină.....................................204

10. Tehnică şi optoelectronică ..............................................................................243

10.1.Obiectivele Unităţii de învăţare 10 - Tehnică şi optoelectronică.......................244

vi Proiectul pentru Învăţământ Rural

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :

să vorbeşti despre lumină folosind limbajul fizic adecvat.

să distingi între lumină şi radiaţia electromagnetică din

să explici într-un limbaj specific fizicii cum este caracterizată

să aplici noţiunile studiate în rezolvarea unor probleme

să explici caracteristicile percepţiei culorii

• Necesitatea vehiculării unui volum cât mai mare de

Ar fi o mare eroare să consideri că optoelectronica este doar o extensie

O diferenţa esenţială este aceea că pentru undele electromagnetice din

O altă diferenţă esenţială este abstractă dar evidentă. În timp ce în

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Pentru exemplificare, imaginează-ţi un „tren de date” electronice, o

În tratamentul secvenţial, Figura1.1, fiecare semnal din grupa de semnale

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3

Povestea unui succes

Felul în care optoelectronica a rezolvat afişarea semnalelor digitale, este istoria de

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.3. Despre lumină cu măsură

Radiaţia electromagnetică din spectrul vizibil, lumina, are caracteristici

1.3.1. Frontierele optoelectronicii

Radiaţiile electromagnetice apar ori de câte ori sistemele electrice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5