Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAIET DE LUCRĂRI
DE
LABORATOR
2012
PREFAŢĂ
Precedentul volum cu lucrări practice de fizică a apărut în 1984. Erau prezentate în
detaliu un număr de 34 de lucrări de laborator, din care o parte nu se mai puteau exe-
cuta, fie datorită îmbătrânirii aparaturii, fie datorită restricţiilor în cuprins şi timp ale
curriculei de Fizică. Pe scurt, aparatura aferentă lucrărilor de laborator era uzată fizic
(vârsta medie a aparaturii ajungând să fie substanţial mai mare decât a beneficiarului-
student) şi parţial uzată moral.
M. I. Beciu
A DOUĂ PREFAŢĂ
Această a doua prefaţă este dedicată aceluia care a iniţiat şi condus acest pro-
iect. Este vorba despre profesorul M. I. Beciu .
CE TREBUIE SĂ ŞTIM DE LA
BUN ÎNCEPUT ?
Material redactat de Truţă Nicolae Vladimir In
Cuvânt introductiv
Noţiunea de fizică este de origine grecească şi ajunge la noi prin filieră latină
(physica). Semnificaţia sa este : „Ştiinţa despre cauzele fenomenelor naturale”.
În esenţă, fizica are baze experimentale, pentru că ea urmăreşte să explice sau să
modeleze comportamentul materiei care ne înconjoară. În ultimă instanţă, fizica
consideră că orice fenomen natural – fie el legat de materia anorganică sau cea or-
ganică (chiar şi cea vie) – este supus uneia sau mai multor legi ale naturii. Obiectul
fizicii este descoperirea şi studierea acestor legi.
În acest context, lucrările de laborator au ca obiectiv principal dezvoltarea percep-
ţiei - prin intermediul actului experimental - asupra proprietăţilor intrinseci sau
aparente a ceea ce constituie mediul în care trăim zi cu zi (forţe, lumină, substanţe
solide sau fluide, etc).
Un alt obiectiv al lucrărilor de laborator este familiarizarea studentului cu aparatele
de măsură şi utilizarea acestora în cadrul montajelor experimentale. Culegerea da-
telor experimentale presupune erori de măsură inerente şi, în consecinţă, generează
anumite incertitudini asupra concluziilor care se pot trage în final. Rigurozitatea
ştiinţifică presupune evaluarea acestor incertitudini şi interpretarea lor. Acest de-
mers nu este propriu doar fizicii ci şi altor ştiinţe, cum ar fi chimia, biologia şi, nu
în ultimul rând, ştiinţele inginereşti.
Atenţie ! Activitatea în cadrul laboratorului este o muncă implicând atenţie, con-
centrare şi precizie. Nu este uşor să te adaptezi, dar cu timpul ucenicia va fi com-
pletă. Nu ezitaţi niciun moment să apelaţi la cadrele didactice pentru a fi ajutaţi să
depăşiţi dificultăţile şi să înţelegeţi mai bine.
Aveţi grijă de aparatele care vă sunt încredinţate, ele vor mai folosi şi altor
generaţii !
Cuvinte cheie
Referat individual, date numerice, tabel de date, reprezentare grafică, liniarizare,
metoda regresiei liniare, calculul erorilor, erori întâmplătoare, abaterea pătratică
medie, erori absolute sau relative, măsurători directe sau indirecte.
REFERATUL INDIVIDUAL
Studentul trebuie să întocmească câte un referat privitor la fiecare lucrare de laborator
pe care o efectuează. El trebuie întocmit astfel încât orice persoană care îl citeşte să
poată înţelege de ce şi cum se face lucrarea respectivă.
Referatul trebuie să cuprindă :
Pagina introductivă care conţine informaţii asupra titlului lucrării, oportunităţii
şi scopului acestuia, precum şi o scurtă enumerare a principalelor noţiuni teoretice
(cuvintele cheie).
Generalităţi privind lucrarea de laborator (definirea noţiunilor ştiinţifice, enun-
ţurile şi formulele corespunzătoare legilor utilizate, alte consideraţii preliminare).
Principiul metodei. Se va face justificarea teoretică şi practică a modului în ca-
re este conceput experimentul, rezultând de aici felul în care este alcătuit standul ex-
perimental şi acţiunile care vor fi întreprinse.
Prezentarea aparaturii aflate în structura standului experimental. Prezentarea
trebuie să fie însoţită de schiţa experimentului şi de unele consideraţii privind apara-
tele de măsură folosite şi precizia acestora.
Modul de lucru, o descriere detaliată a operaţiilor care urmează a fi făcute, pre-
cum şi a prelucrării matematice şi grafice la care trebuie supuse datele obţinute.
Rezultatele care vor fi prezentate sub formă de tabele sau grafice. Studentul va
specifica în această pagină numele său şi al colegilor cu care a lucrat. De asemenea,
la finalizarea lucrării, studentul va solicita cadrului didactic să examineze rezulta-
tele obţinute şi să formuleze eventuale sugestii de îmbunătăţire, acordând totodată un
calificativ. Notă : Modul de întocmire a tabelelor sau graficelor va fi prezentat în cele
ce urmează.
Concluzii. Concluziile reprezintă componenta individualizată a referatului. Ele
reflectă munca proprie a studentului, gradul în care acesta a asimilat cunoştinţe şi a
fost capabil să le folosească. Concluziile se pot referi la precizia determinării experi-
mentale, la modul în care datele obţinute confirmă sau nu premizele de la care se
pleacă, justificarea unor eventuale abateri de la rezultatul aşteptat, etc. Această secţi-
une poate cuprinde şi răspunsuri la eventuale sarcini fixate ca temă de către cadrul
didactic. Aprecierea finală, în cadrul colocviului de laborator, va ţine cont în bună
măsură de aceste concluzii şi de seriozitatea pe care studentul a dovedit-o la întoc-
mirea lor.
Coloanele tabelului de date sunt rezervate fie mărimilor considerate ca variabile in-
dependente, fie datelor obţinute prin măsurare, fie rezultatelor. Primele coloane din
stânga sunt rezervate pentru mărimile independente, iar următoarele mărimilor măsu-
rate. În fine, ultimele coloane cuprind rezultatele, de multe ori calculate în funcţie de
mărimile măsurate. Tabelul de date poate avea un nume, care, de cele mai multe ori,
descrie scopul pentru care sunt făcute măsurătorile experimentale.
Valorile mărimilor independente sunt trecute în tabel înainte de efectuarea experien-
ţei. Unităţile de măsură trebuie astfel alese încât numerele care sunt trecute în tabel să
nu fie excesiv de mari sau de mici. Astfel, nu este indicat să fie trecută în tabel valoa-
rea (t =) 0,0000043 (s), ci valoarea (t =) 4,3 (s) sau valoarea (t =) 4,3 (10-6 s). Numă-
rul de zecimale cu care este trecută în tabel o anumită mărime trebuie să corespundă
preciziei cu care ea a fost determinată. Astfel, nu este indicat să fie trecută în tabel
valoarea (v =) 23,4215867 (m/s), ci valoarea (v =) 23,4 (m/s) dacă precizia măsurăto-
rii este de ordinul a 1%. În fine, pentru facilitarea citirii datelor, pe aceeaşi coloană,
valorile prezentate vor avea acelaşi număr de zecimale, iar virgulele care separă ze-
cimalele de întregi vor fi plasate una sub alta.
GRAFICE
În multe cazuri, prezentarea sau chiar prelucrarea datelor experimentale este facilitată
de reprezentările grafice. Avantajele acestora sunt :
permit observarea cu uşurinţă a variaţiilor mărimii studiate în raport cu variaţia
parametrului ales, evidenţiind eventualele maxime sau minime
curba trasată printre punctele experimentale este o reprezentare mai exactă a le-
găturii dintre mărimea studiată şi parametru, decât fiecare pereche de date experimen-
tale în parte
sugerează relaţia matematică dintre mărimea studiată şi parametru
Întocmirea unei reprezentări grafice se supune unor reguli practice care vor fi prezen-
tate în continuare :
graficele se trasează pe hârtie milimetrică şi numai în mod excepţional pe caro-
iaje întocmite anterior
formatul hârtiei trebuie să fie suficient de mare pentru ca aspectul curbei să nu
aibă de suferit (este recomandat formatul A5 sau A6)
intervalele de valori ale axelor trebuie astfel alese încât curba obţinută să fie re-
partizată pe întreaga suprafaţă a graficului
aceasta înseamnă şi faptul că valorile coordonatelor axelor nu trebuie să înceapă
obligatoriu de la zero, fiind de preferat ca originea axei să corespundă celei mai mici
valori reprezentate, iar extremitatea sa celei mai mari
distanţa dintre două linii îngroşate pe hârtia milimetrică sau distanţa dintre două
linii alăturate ale caroiajului trebuie să corespundă unui număr de unităţi ale mărimii
reprezentate care să permită reprezentarea cu uşurinţă a valorilor intermediare (de
exemplu, în cazul hârtiei milimetrice, distanţa dintre două linii îngroşate poate cores-
punde la o unitate, la două unităţi, la cinci unităţi sau la zece unităţi, dar este neprac-
tic ca ea să corespundă la şapte unităţi)
fiecare pereche de date se va reprezenta ca un punct pe suprafaţa graficului, iar
acest punct va fi bine marcat (însemnat, de exemplu, cu o steluţă)
coordonatele punctelor experimentale nu se notează pe grafic (ele pot fi deduse
cu ajutorul marcajelor principale de pe axele de coordonate)
curba experimentală va fi trasată printre puncte, lăsând de o parte şi de alta cam
acelaşi număr de puncte
este util ca trasarea curbei să fie făcută cu un florar
se va urmări ca aspectul curbei să fie cât mai continuu, fără variaţii bruşte de
pantă sau de curbură
dacă un punct experimental este plasat mult în afara curbei, este recomandat ca
măsurătoarea respectivă să fie refăcută
dacă în acelaşi grafic se reprezintă mai multe curbe, ele vor fi trasate cu culori
diferite, iar punctele experimentale corespunzătoare vor fi marcate în mod diferit
100
98
96
94
92 Y
90
88
86
84 X 12 14 16 18 20 22 24 26 28
82
80 Y 15 29 21 27 28 36 38 39 50
78
76
74
72
70
68
66
64 Valorile numerice corespunzătoare gradaţii-
62
60
58
lor axelor sunt prea dese ! (ar fi fost suficient
56
54 ca ele să fie marcate din cinci în cinci)
52
50
48
46
44
42
40
38
36
34
32
30
28
26
24
22
20
18
16
14
12
10 X
8
6
4
2
01 2 3 4 5 6 7 8 91011121314151617181920212223242526272829303132333435363738394041424344454647484950
Graficul X=f(Y)
50
Puncte experimentale
Y(u.m.)45
40
35
30
X 12 14 16 18 20 22 24 26 28
25 Y 15 29 21 27 28 36 38 39 50
20
15
Curbă trasată printre puncte
10
10 15 20 25 30
Cum trebuie făcută reprezentarea grafică !
X(u m )
1 1
y n xn
ax b y
y be ax x ln y
d k yk y'k
Conform ecuaţiei dreptei, obţinem
y'k axk b
şi deci
d k yk axk b
Suma pătratelor distanţelor de la dreaptă la toate punctele experimentale este :
N
S y k axk b
2
k 1
sau
N N N N N
S y k2 a 2 xk2 Nb 2 2a xk y k 2b y k 2ab xk
k 1 k 1 k 1 k 1 k 1
şi
y x 2 xy x
b y a x 2
x2 x
unde
1 N 1 N 1 N 2 1 N
x xk y yk x 2
xk xy xk yk
N k 1 N k 1 N k 1 N k 1
Notă : Calculul direct poate fi evitat dacă dispuneţi de un calculator ştiinţific care im-
plementează metoda regresiei liniare (de exemplu, calculatorul ştiinţific din Win-
dows) sau folosiţi un program cu facilităţi de calcul (de exemplu, Excel sau
Mathcad).
EXEMPLU
1
Fie un proces fizic care se desfăşoară conform legii : y .
ax b
Datele culese în urma experimentului sunt cuprinse în tabelul următor :
x 1 110 165 253 264 292
y 100 150 200 400 500 600
700
Punctele experimentale se aşează aşa
600
cum puteţi observa în figura alăturată.
500 Liniarizarea se poate realiza aducând
400 expresia matematică la forma :
300
1
200 ax b
100
y2
0
0 50 100 150 200 250 300
sau
Y ax b
Tabelul corespunzător este :
x 1 110 165 253 264 292
Y106 100,00 44,44 25,00 6,25 4,00 2,78
120,00
Graficul care cuprinde punctele şi dreap-
100,00
ta trasată prin metoda regresiei liniare este
prezentat alăturat. Panta dreptei este a = -0,33
80,00
şi intersecţia cu axa Oy are valoarea b = 88,9.
60,00
40,00
Legea pe care am determinat-o experi-
20,00
mental este :
1000
0,00
y
-20,00
0 50 100 150 200 250 300
88,9 0,33 x
De exemplu, calculând cu ajutorul aces-
tei formule valoarea lui y care corespunde lui x = 253, găsim valoarea y’= 430. Este
de aşteptat ca această valoare să fie mai apropiată de realitate decât y = 400.
SURSE DE EROARE
Operaţia de măsurare este însoţită de erori. Erorile de măsură pot fi împărţite în
două categorii : sistematice şi întâmplătoare.
Erorile sistematice pot avea la origine mai multe cauze : defectele aparatelor de
măsură (de exemplu, ora afişată de un ceas care nu merge exact), utilizarea unui prin-
cipiu de măsură greşit (de exemplu, aprecierea cantităţii de lichid dintr-un vas tron-
conic pe baza înălţimii acestuia) sau greşelilor făcute de observator (de exemplu, pla-
sarea sa incorectă faţă de aparatul de măsură, ceea ce conduce la citirea incorectă a
indicaţiilor aparatului). Aceste erori pot fi înlăturate doar prin repararea aparatului
defect, regândirea principiului măsurătorii sau înlăturarea greşelilor de observare.
Erorile întâmplătoare se datorează în special lipsei de precizie a citirilor indi-
caţiilor instrumentelor de măsură şi constituie un factor legat exclusiv de persoana
experimentatorului. În acest cazuri, rezultatul unei măsurători este fie mai mare, fie
mai mic în comparaţie cu valoarea corectă. Caracterul statistic al erorilor întâmplă-
toare face ca la repetarea de un mare număr de ori a determinărilor, numărul valorilor
mai mari decât cele reale să egaleze practic numărul valorilor mai mici. Rezultă de
aici că erorile întâmplătoare pot fi compensate prin repetarea de un mare număr de
ori a determinărilor şi medierea rezultatelor obţinute. Printre erorile întâmplătoare în-
tâlnim şi erorile grosolane, care se pot distinge de celelalte prin aceea că oferă valori
complet diferite de şirul celorlalte valori experimentale. Erorile grosolane sunt înlătu-
rate prin refacerea măsurătorii sau ignorarea rezultatului aberant.
TEORIA ERORILOR ÎNTÂMPLĂTOARE
Să presupunem că trebuie măsurată o mărime fizică oarecare X. Pentru aceasta se fa-
ce un şir de determinări care generează valorile : x1, x2,… xN. Aceste valori diferă în-
tre ele şi este puţin probabil ca măcar una dintre ele să reprezinte valoarea exactă a
mărimii căutate.
Când toate măsurătorile au fost efectuate în aceleaşi condiţii de precizie experimenta-
lă se poate presupune că abaterile k = (xk - X) sunt distribuite statistic în jurul lui
zero. Dacă numărul determinărilor este foarte mare, N 1, atunci probabilitatea de
apariţie a unei abateri k este cu atât mai mică cu cât valoarea abaterii este mai mare.
Mai mult, valori egale ale abaterilor, dar opuse ca semn, sunt egal probabile. Rezultă
de aici că funcţia de distribuţie a abaterilor depinde doar de modulul abaterii
sau de pătratul ei :
f = f(2)
Se obţine
1 N
X xk x
N k 1
Atunci, în urma unui mare număr N de determinări (când 0), re-
zultă
X x
Cel mai probabil, valoarea experimentală căutată este egală cu media aritmetică
a valorilor determinate prin măsurare
1 N
X xk
N k 1
Acest rezultat arată că datorită caracterului statistic al erorilor de măsură există ten-
dinţa ca erorile prin adaus să compenseze erorile prin lipsă dacă şirul de determinări
este suficient de lung.
Să calculăm acum media pătratelor abaterilor. Când N putem scrie
a 2 a 2 1
f ( )d
2 2
e d
2a
Pe de altă parte, pentru un număr finit de măsurători, şirul datelor experimentale fur-
nizează valoarea
2 1 N 2 1 N 2
N k 1 N k 1
k xk 2 xk X X 2 x 2 2 x X X 2 x 2 x x X
2 2
sau
1 N
x xi x X
2 2 2
N i 1
Când N are valori suficient de mari, se poate considera că valorile celor două medii
ale pătratelor abaterilor sunt practic egale : 2 2, rezultând :
1 1 N
x xi x X
2 2
2a N i 1
La limita N , se obţine :
1 1 N
x xi 2
2a N 1 i1
1
Valorile au o semnificaţie deosebită pentru funcţia de distribuţie f(), re-
2a
prezentând punctele ei de inflexiune. Între aceste două coordonate este cuprinsă
aproape 75% din aria clopotului, adică circa trei sferturi din valorile măsurătorilor.
1 1 N
Din acest motiv, cantitatea x xi 2 poate fi considerată ca un cri-
2a N 1 i1
teriu de stabilire a preciziei măsurătorii, purtând numele de eroare (sau abatere) pă-
tratică medie şi fiind notată cu . Eroarea pătratică medie are formula :
N
x xi
2
i 1
N 1
Chiar dacă această formulă pare să fie valabilă doar pentru un număr foarte mare de
determinări, ea poate fi folosită şi în cazul că numărul determinărilor este sufici-
ent de mare, adică N 10.
Rezultatele acestei teorii sunt implementate în programe după care rulează chiar şi
simplele calculatoare de buzunar (mai precis, acelea care au implementate funcţii sta-
tistice). Cu atât mai mult, teoria erorilor întâmplătoare este integrată în aplicaţiile
complexe cum ar fi Excel sau Mathcad.
Uneori, atunci când numărul determinărilor experimentale este prea mic pentru a mai
putea utiliza considerentele statistice, evaluarea preciziei măsurătorii este prezentată
sub forma erorii aparente medii, , calculată ca medie aritmetică a modulelor abate-
rilor faţă de valoarea medie
N
xi x
i 1
N
Şi în acest caz cea mai probabilă valoare a mărimii măsurate este dată de media arit-
metică a valorilor experimentale
1 N
X xk x
N k 1
iar rezultatul este prezentat sub forma :
X x , x
ERORI ABSOLUTE, ERORI RELATIVE
Diferenţele dintre valorile individuale ale unei măsurători şi valoarea medie, adică
abaterile, se mai numesc şi erori absolute. De asemenea eroarea pătratică medie sau
eroarea aparentă medie sunt tot erori absolute. Erorile absolute oferă informaţie des-
pre precizia măsurătorii, dar această informaţie este incompletă. Să spunem că am
măsurat o lungime cu o eroare absolută de 1 mm. Este aceasta o eroare mare sau o
eroare mică ? Răspunsul la această întrebare depinde şi de valoarea medie a măsură-
torii. Dacă lungimea măsurată a fost de 1 m, atunci eroarea este mică, dar dacă lun-
gimea măsurată era de 5 mm, eroarea era foarte mare. Pentru a caracteriza precizia
unei măsurători şi din acest punct de vedere se foloseşte mărimea numită eroare re-
lativă. Eroarea relativă se exprimă în procente şi reprezintă raportul dintre eroarea
absolută şi valoarea medie a măsurătorii
100% sau 100%
x x
Erorile relative sub 5% pot fi considerate acceptabile în condiţiile experimentale pe
care le oferă laboratorul de fizică al facultăţii.
În unele cazuri erorile de măsurare se datorează chiar instrumentelor de măsură utili-
zate. Dacă am dori să măsurăm lăţimea unei foi de hârtie cu o riglă obişnuită, am
constata că aproape niciodată marginea acesteia nu se aliniază perfect unei diviziuni a
riglei. De aceea rezultatul pe care îl oferim este aproximativ, urmând a ne decide dacă
el este, de exemplu, 32,1 cm sau 32,2 cm. Luând această decizie, acceptăm o eroare
absolută de măsură egală cu jumătatea celei mai mici diviziuni a scalei aparatului de
măsură (în cazul relatat, de 0,5 mm). Eroarea relativă a unei asemenea determinări
este dată de raportul dintre valoarea care corespunde jumătăţii intervalului dintre do-
uă diviziuni consecutive şi valoarea măsurată.
Se spune că rigla este un instrument având o anumită clasă de precizie. Această clasă
de precizie nu este legată doar de distanţele dintre două diviziuni consecutive ale ri-
glei ci şi de precizia cu care au fost trasate acestea, sau chiar temperatura la care lu-
crăm. Orice aparat de măsură are o anumită clasă de precizie, iar micşorarea erorilor
relative care apar la măsurare impune folosirea unui aparat de măsură având o clasă
de precizie corespunzătoare.
EXEMPLU : MĂSURARE DIRECTĂ, VALOARE
MEDIE, ABATEREA PĂTRATICĂ MEDIE
Fie şirul de date :
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
x 2,73 2,58 2,60 2,57 2,63 2,69 2,55 2,71 2,70 2,64
1 10
Media x xi este :
N i 1
2,73 2,58 2,60 2,57 2,63 2,69 2,55 2 ,71 2 ,70 2 ,64 26 ,40
x 2 ,640
10 10
10
xi x
2
i 1
Abaterea pătratică medie este :
N 1
f f
dy dx1 dx2 ...
x1 x2
În cazul unei măsurări destul de precise erorile de măsură absolute xk sunt mici, şi
pot asimilate diferenţialelor
f f
y x1 x2 ...
x1 x2
Eroarea relativă la determinarea mărimii y va fi :
y 1 f f
y x1 x2 ...
y f x1 x2
Putem pune în evidenţă erorile relative la măsurarea mărimilor x1, x2,… astfel
x1 f x1 x2 f x2 x f x f
y ... 1 1 2 2 ...
f x1 x1 f x2 x1 f x1 f x2
Termenii acestei sume pot lua atât valori pozitive, cât şi valori negative. Pe de altă
parte erorile de măsurare pot fi făcute atât în exces, cât şi în lipsă. În cel mai defavo-
rabil caz toţi termenii acestei sume vor fi pozitivi.
Eroarea calculată corespunde întotdeauna celui mai defavorabil caz, astfel încât
expresia finală pe care o obţinem este :
x1 f x f
y 1 2 2 ...
f x1 f x2
Rezultă că : eroarea relativă la o măsurare indirectă se poate calcula ca o sumă
ponderată a erorilor relative de măsură ale mărimilor implicate. Factorii ponde-
ratori pot fi calculaţi doar cunoscând forma explicită a legii utilizate.
De exemplu, în cazul pendulului gravitaţional
- pentru T = 1 s, T = 0,01 s (eroarea dată de un cronometru) T = 1%
- pentru l = 500 mm, l = 1 mm (eroarea data de o riglă) l = 0,2%
x1 f l 1
4 2 2 1
l
f x1 42 2 T
l T
g f ( l ,T ) 42
T2
x2 f T 82 l 2
f x2 2 l T3
4
T2
x1 f x f
g 1 2 2 l 2T 0 ,2% 2% 2 ,2%
f x1 f x2
Există şi cazuri ceva mai complicate, în care mărimea pe care dorim s-o măsurăm in-
direct se poate exprima ca o sumă de funcţii de mai multe variabile :
y f x1 , x2 g x3 , x4
Eroarea absolută este :
x f x f x g x g
y f g f f g g f 1 1 2 2 g 3 3 4 4
f x1 f x 2 g x3 g x4
Cuvinte cheie
Unde sonore, lungime de undă, amplitudine, frecvenţă, interferenţă, viteza sunetu-
lui în aer.
Montajul experimental
Propagarea unei perturbaţii într-un mediu elastic se numeşte undă elastică sau meca-
nică. Mecanismul transmiterii în spaţiu a unei unde elastice se explică prin existenţa
interacţiei dintre particulele constituente ale mediului : atomi, ioni, molecule sau ma-
cromolecule. Sursa de oscilaţii scoate din poziţia de echilibru particulele din imediata
sa vecinătate. Acestea la rândul lor vor acţiona asupra particulelor vecine prin forţe
de atracţie sau respingere, după cum se produce o depărtare sau o apropiere între par-
ticule.
Transmiterea din aproape în aproape a perturbaţiei iniţiale de la o particulă la alta se
face cu o viteză finită, numită viteza de propagare a undei elastice. Undele elastice se
transmit prin oscilaţiile locale ale particulelor mediului şi nu are loc o transmitere
globală de substanţă de către undă. Unda elastică transmite energie şi impuls, dar nu
transferă substanţă.
După direcţia de oscilaţie a particulelor mediului în raport cu direcţia de propagare a
undei distingem :
Unde longitudinale la care particulele mediului oscilează după o direcţie paralelă
cu direcţia de propagare a undei. Undele longitudinale se propagă în solide, lichide şi
gaze.
Unde transversale la care direcţia de oscilaţie a particulelor mediului este per-
pendiculară pe direcţia de propagare a undei. Aceste unde se propagă numai în solide,
deoarece solidele sunt medii care pot menţine tensiuni tangenţiale.
O undă mecanică care se deplasează cu viteza c în direcţia Ox poate fi reprezentată de
o funcţie de forma :
t x
y x ,t A sint kx A sin 2
T
unde A este amplitudinea, λ lungimea de undă, k numărul de undă şi T perioada.
Lungimea de undă reprezintă distanţa parcursă de undă cu viteza constantă c într-o
2
perioadă T :
c c
cT 2
Unitatea de măsură este metrul.
Semnificaţia fizică a lungimii de undă este că unda este periodică nu numai în timp
într-un punct dat, ci şi în spaţiu la un moment dat cu, „perioada” λ. Lungimea de undă
are şi semnificaţia distanţei dintre două puncte succesive ale mediului aflate în ace-
eaşi stare de oscilaţie, de exemplu între două maxime sau două minime.
Numărul de undă se defineşte prin numărul de lungimi de undă cuprins pe distanţa de
2π m :
2
k
După cum lungimea de undă este corespondentul în spaţiu al perioadei, tot astfel se
poate spune că numărul de undă este corespondentul în spaţiu al frecvenţei.
Faza undei reprezintă argumentul funcţiei trigonometrice armonice care descrie elon-
gaţia undei :
x
x ,t t kx t
c
În procesul propagării undei plane, suprafeţele de undă, care sunt plane perpendicula-
re pe direcţia de propagare, sunt suprafeţe de fază constantă.
Considerăm doua unde sonore produse de două surse coerente S1 şi S2, care se propa-
gă în spaţiu şi se întâlnesc într-un punct P.
Elongaţiile în punctul P la un moment dat se scriu :
y1 x1 ,t A1 sint kx1
y2 x2 ,t A2 sint kx2
unde A1 şi A2 sunt amplitudinile considerate constante, = 2 este pulsaţia, aceeaşi
2 2
pentru ambele unde; iar k este numărul de undă comun, undele
cT
propagându-se în acelaşi mediu.
Admiţând că elongaţiile în P sunt coliniare, atunci elongaţia rezultantă este suma al-
gebrică
y y1 y2 A1 sint kx1 A2 sint kx2
Elongaţia rezultantă în P este de forma:
y A sint
Printr-un calcul algebric care constă în dezvoltarea funcţiilor sinus şi în identificarea
coeficienţilor aceloraşi termeni de tipul sin t sau cost , se obţine pentru amplitudi-
ne o expresie de forma teoremei cosinusului, şi anume :
2x
A A12 A22 2 A1 A2 cos ,
unde x este diferenţa de drum dintre cele două unde.
Valorile extreme (maximă şi minimă) ale amplitudinii corespund cu valorile extreme
(1) ale funcţiei cosinus.
2x 2x
cos 1 2n , unde n este un număr întreg
Rezultă :
x n 2n
2
Amplitudinea rezultantă este maximă, dacă diferenţa de drum dintre cele două
unde este un multiplu întreg de lungimi de undă sau un multiplu par de
semilungimi de undă. În acest caz, amplitudinea maximă este suma celor două am-
plitudini:
Amax A1 A2
În mod analog, pentru amplitudinea minimă :
2x 2x
cos 1 2n 1
x 2n 1
2
Amplitudinea este minimă dacă diferenţa de drum este un multiplu impar al
semilungimii de undă, fiind Amax A1 A2 .
Cunoscând diferenţa de drum dintre două maxime sau două minime sucesive putem
determina lungimea de undă. Dacă se cunoaşte frecvenţa undei sonore se poate cal-
cula viteza de propagare a undelor sonore în aer.
c
Practic, se foloseşte un generator de tensiune alternativă reglabilă, care creează un
semnal electric sinusoidal, convertit apoi de o cască telefonică în unde sonore cu ace-
eaşi frecvenţă.
Undele sonore sunt emise de cască la intrarea unui tub König. Tubul König este com-
pus din două tuburi metalice în formă de U, unul de lungime fixă iar altul de lungime
variabilă (lungimea lui se poate modifica deplasându-l pe orizontală).
Undele sonore sunt emise în faţa unui capăt al tuburilor. La celălalt capăt ele vor fi
recepţionate de un microfon după ce au parcurs drumuri diferite. Unele au mers prin
tubul de lungime fixă, iar altele prin tubul de lungime variabilă. Diferenţa de drum x
este egală cu dublul deplasării l a tubului de lungime variabilă de la poziţia 0. Această
deplasare se citeşte pe o riglă gradată .
Undele recepţionate de microfon sunt coerente pentru că provin de la aceeaşi sursă.
Ele dau prin suprapunere maxime sau minime când sunt îndeplinite condiţiile de ma-
xim, respectiv minim .
Maximele şi minimele se pun în evidenţă cu ajutorul unui osciloscop. Un microfon
transformă semnalul sonor în semnal electric, iar osciloscopul reprezintă mărimea
acestui semnal, proporţional cu intensitatea sunetului captat de microfon.
Măsurând deplasările tubului mobil pentru două maxime sau minime succesive ln şi
ln+1 se poate calcula lungimea de undă 2ln1 ln
2 4 5
1. Tub König
2. Generator de tensiune alternativă cu frecvenţă variabilă (generator de ton)
3. Cască telefonică
4. Microfon
5. Osciloscop
6. Sârmă de conexiune
1200
1500
1800
Cuvinte cheie
Legea de oscilație a unui punct material, compunerea oscilațiilor perpendiculare, fi-
guri Lissajous, generator de oscilații electrice, etalonarea scalei unui aparat.
Montajul experimental
1
q q 0 q 20 q 0
LC
Această ecuaţie este similară cu aceea a oscilatorului armonic şi are soluţia
q q0 sin 0t 0 i i0 cos0t 0
Condensator variabil
Condensatorul variabil poate fi con-
struit din două sau mai multe plăci me-
talice semicirculare, alternativ mobile
PM în jurul centrului lor (rotorul, PM) sau
T fixe (statorul, PF).
În funcţie de unghiul de rotaţie al plăci-
PF lor mobile, suprafaţa pe care plăcile se
suprapun variază. Capacitatea sistemu-
lui de plăci este proporţională cu supra-
Condensator variabil cu rotor din
faţa comună, astfel încât există o relaţie
plăci semicirculare
de proporţionalitate între capacitate şi
unghiul de rotaţie. În aproximaţia co-
respunzătoare unui condensator cu plăci plan paralele, capacitatea are formula
0 S
C ,
d
unde 0 este permitivitatea aerului, S este suprafaţa pe care se suprapun plăcile iar d
este distanţa dintre două plăci consecutive.
Deoarece frecvenţa proprie a circuitului oscilant depinde de valoarea capacităţii, re-
zultă că ea este, în cele din urmă, o funcţie de unghiul de rotaţie al plăcilor şi ar putea
fi măsurată prin vizualizarea acestuia pe un cadran circular cu ajutorul unui indicator
solitar cu tamburul T.
Etalonarea semnifică, în cazul nostru, stabilirea unei corespondenţe între frecvenţa
curentului alternativ furnizat de oscilator şi unghiul de rotaţie al plăcilor condensato-
rului, aşa cum este el indicat pe cadran.
Osciloscop
Osciloscopul este un aparat electronic de laborator, destinat vizualizării unor caracte-
ristici ale curenţilor electrici variabili, cum ar fi intensitatea sau frecvenţa.
Funcţionarea osciloscopului se bazează pe devierea unui fascicol paralel de electroni
FO (emis de catodul K al tubului catodic al osciloscopului) în zona de suprapunere a
două câmpuri electrice (sau magnetice) cu linii de câmp perpendiculare atât între ele,
cât şi faţă de direcţia fascicolului de electroni.
Pentru a măsura cu ajutorul figurilor Lissajous frecvenţa unei surse de curent electric
alternativ, este suficient să aplicăm tensiunea generată de sursă plăcilor de deflexie
verticală ale tubului catodic al unui osciloscop electronic, provocând astfel oscilaţia
verticală a fascicolului de electroni. De asemenea, este necesar ca pe plăcile de
deflexie orizontală să se aplice tensiunea alternativă generată de o sursă-etalon, de-
terminând în acest mod oscilaţia orizontală a fascicolului electronic. Consecinţa este
că locul geometric al punctelor de impact a fascicolului de electroni cu ecranul tubu-
lui catodic este o figură Lissajous. Cunoscând frecvenţa sursei-etalon şi examinând
figura Lissajous astfel încât să determinăm raportul frecvenţelor de oscilaţie, vom
afla frecvenţa sursei de etalonat cu relaţia
nx
y x
ny
În figura de mai jos puteţi vedea câteva exemple de figuri Lissajous.
5 4 3 1 2
yi y
N
y1 ... y10 i 1
1) y ; 2)
10 N
yi y
N
2
i 1
3) 4) r 100%
N 1 y
Cuvinte cheie
Unde sonore, mărimi acustice, caracteristicile sunetelor, principiul de funcţionare
şi principiul constructiv al sonometrului.
Sonometru
şi
calibrator
Unde elastice
Perturbaţiile mecanice produse într-un mediu elastic se transmit particulelor mediu-
lui. Prin interacţiunile dintre particulele mediului, perturbaţia nu rămâne localizată în
regiunea din jurul sursei de perturbaţie. Particulele puse în mişcare antrenează parti-
culele învecinate, care la rândul lor antrenează alte particule ş.a.m.d. Se formează în
felul acesta unde elastice care se caracterizează prin comprimări sau dilatări locale. În
concluzie, putem defini unda elastică ca reprezentând propagarea din aproape în
aproape a unei perturbaţii într-un mediu elastic.
Propagarea undei provoacă vibraţii ale particulelor mediului. În mişcarea lor, particu-
lele mediului elastic pot avea mai multe feluri de traiectorii. Cele mai simple şi mai
des întâlnite sunt traiectoriile liniare. Dacă traiectoria este liniară şi deplasarea parti-
culelor se produce în direcţia propagării undei, atunci undele corespunzătoare se nu-
mesc unde longitudinale. Acesta este şi cazul undelor acustice în fluide. Dacă traiec-
toria este liniară şi deplasarea particulelor se produce după o direcţie perpendiculara
pe direcţia propagării undelor, atunci undele corespunzătoare se numesc unde trans-
versale.
Unde acustice
Undele acustice sunt unde elastice. Se clasifică în :
undele sonore (sunetele) : care au frecvenţa cuprinsă între 20-20000 Hz;
undele infrasonore (infrasunetele): cu frecvenţe mai mici de 20 Hz şi care nu
mai influenţează organul auditiv, dar care sunt percepute de corpul uman ca vibraţii
mecanice;
undele ultrasonore(ultrasunetele) : cu frecvenţe mai mari de 20000 Hz.
Unde sonore în gaze
Dacă într-un volum de gaz nu se produce nicio perturbaţie, presiunea gazului în orice
punct este aceeaşi, şi anume egală cu presiunea statică. În cazul aerului, presiunea
statică este chiar presiunea atmosferică. Într-un punct al gazului, comprimările şi dila-
tările mediului determină variaţii în timp ale presiunii locale. Aceasta înseamnă că
presiunea totală într-un punct dat devine când mai mare, când mai mică decât presiu-
nea statică. Diferenţa dintre presiunea locala instantanee şi presiunea statică medie se
numeşte presiune acustică instantanee, notată pi. În calcule şi măsurări se foloseşte
presiunea acustică eficace pe, care reprezintă valoarea pătratică medie a presiunii
acustice instantanee într-un interval de timp egal cu o perioadă, într-un punct dat al
mediului.
În raport cu presiunea atmosferică, presiunea acustică este foarte redusă. Astfel, pre-
siunea atmosferică este de aproximativ 5000 ori mai mare decât presiunea acustică
maximă pe care o poate suporta urechea.
Zona în care se produc aceste variaţii de presiune se numeşte câmp acustic.
Transferul de energie în cursul propagării undelor acustice
În urma producerii perturbaţiei externe, mediul primeşte o cantitate de energie. Unde-
le transferă în restul mediului o parte din această energie. Corpul sau punctul material
care generează perturbaţiile şi radiază energie în mediul înconjurător se numeşte ra-
diator acustic. Dacă în urma acestei acţiuni se percep sunete, radiatorul se numeşte
sursă sonoră.
Energia acustică totală radiată în unitatea de timp de o sursă se numeşte putere acus-
tică şi se măsoară în W. Sursele sonore au un spectru foarte mare al puterii acustice şi
anume între 104 kW (rachetă la rampa de lansare) şi 10-3 μW (foşnetul frunzelor).
Între puterea acustică şi intensitatea acustică există relaţia : P I S , S fiind suprafa-
ţa totală străbătută de energia acustică radiată de sursă.
Propagarea unei unde sonore este însoţită de un transfer de energie. Energia transpor-
tată prin unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, se numeşte intensitate acustică,
W
I
S t
I este intensitatea acustică, W – energia transferată, S – suprafaţa prin care se face
transferul, t – intervalul de timp în care se face transferul. Intensitatea acustică se
măsoară în W/m2.
În cazul undelor sonore, între presiunea eficace şi intensitatea acustică există relaţia :
pe2
I
0c ,
Nivelul de intensitate sonoră (numit şi nivel sonor) al unui sunet de orice frecvenţă
este de zece ori logaritmul zecimal al raportului dintre intensitatea acelui sunet şi in-
tensitatea sonoră de referinţă :
I
LI 10 lg ,
I0
în care I este intensitatea acustică în punctul de recepţie. Unitatea de măsură a nivelu-
lui sonor este numită decibel (dB).
Folosirea în acustică a unei scări logaritmice are avantajul de a înlătura dificultăţile
care apar din cauza extinderii mari a domeniului în care pot varia valorile intensităţii
acustice. În plus, adoptarea acestei mărimi – nivelul de intensitate sonoră – permite
trecerea uşoară de la mărimile fizice la mărimile fiziologice, care au fost stabilite în
raport cu caracteristicile organului auditiv al omului.
Nivelul de presiune sonoră al unui sunet de orice frecvenţă este de douăzeci de ori
logaritmul zecimal al raportului dintre presiunea acustică a acelui sunet şi presiunea
acustică de referinţă,
p
L p 20 lg ,
p0
unde p0 este presiunea acustică de referinţă (210-5 Pa, valoare corespunzătoare pragu-
lui de audibilitate). Ea corespunde nivelului de 0 dB, dar, în realitate, pragul de audi-
bilitate este mai apropiat de 10 dB. Şi nivelul de presiune sonoră se măsoară tot în
decibeli.
În mod practic se poate considera că nivelul de presiune sonoră este egal cu nivelul
de intensitate acustică.
Nivelul de putere acustică LW este egal cu de 10 ori logaritmul zecimal al raportului
dintre puterea acustică şi puterea de referinţă .
W
LW 10 lg
W0
unde W puterea acustică a sursei, iar W0 este puterea acustică de referinţă, a cărei va-
loare, aleasă prin convenţie, este egal cu 10-12 W
Nivelul de putere acustică este o caracteristică intrinsecă a sursei. Ea este indepen-
dentă de mediul în care se găseşte sursa .
Un alt parametru care împreună cu nivelul sonor caracterizează un sunet este frec-
venţa.
Energia acustică este repartizată pe un ansamblu de frecvenţe. Spectrul de frec-
venţe este definit ca repartiţia frecvenţelor energiei acustice a sunetului considerat.
Din motive practice, repartiţia energiei acustice se efectuează în general în benzi de
frecvenţă. Spectrul poate fi măsurat fie în benzi de octavă, fie în benzi de treime de
octavă. Octava este intervalul dintre două sunete, din care unul are frecvenţa dublă
celuilalt. Frecvenţele care limitează o bandă de octavă sunt în raportul 2. O bandă de
octavă conţine trei benzi de treimi de octavă.
Lăţimea benzii de octavă se calculează cu relaţia n = n+1 – n, în care n+1 şi n
sunt frecvenţele care limitează banda de frecvenţă
Fiecare bandă de octavă are o frecvenţă centrală care se calculează cu relaţia
c n n 1
Ştiind că n+1 = 2n şi înlocuind în relaţia de mai sus se obţine: c n 2 , în care n
este frecvenţa minimă a benzii de frecvenţă
În tabelul următor sunt prezentate benzile de octavă :
Frecvenţa 16 31,5 63 125 250 500 1000 2000 4000 8000 16000
centrală
(Hz)
Frecvenţa 23 44 88 88 177 354 707 1414 2828 5656 11321
maximă
(Hz)
Frecvenţa 11 22 44 177 354 707 1414 2828 5656 11312 22624
minimă
(Hz)
Suprafaţa de audibilitate
Domeniul de intensităţi audibile are o întindere mare. Valoarea raportului între inten-
sitatea acustică corespunzătoare pragului senzaţiei dureroase şi cea a intensităţii pra-
gului de audibilitate are valoarea de 1012. La persoanele cu auzul slăbit suprafaţa de
audibilitate este mai redusă decât la persoanele cu auzul normal. Pragul senzaţiei de
durere rămâne neschimbat, pe când pragul minim de audibilitate se apropie de cel al
durerii.
În afară de limitele de frecvenţă şi intensitate, vibraţiilor acustice li se mai im-
pune şi condiţia de limită de durată a vibraţiei. Pentru ca o vibraţie acustică ce înde-
plineşte condiţiile de frecvenţă şi intensitate să poată fi percepută ca sunet trebuie să
dureze minimum 60 ms. Când durata vibraţiei este mai mică, aceasta este percepută
ieşire
Reţele Redre-
Ampli- de Ampli- sor de
ficator ponde- ficator valori Instru-
M rare eficace ment de
măsură
sunet
Circuit de
menţinere
Filtre externe
6
7. Butonul pornire/oprire
1 8. Alegerea curbei de ponderare A/C
9. Tasta pentru alegerea modului de lucru
FAST/SLOW
2
10. Tasta de alegerea a domeniului nivelu-
lui sonor :
3 Lo = 30-80 dB
Med = 50-100 dB
5 4 Hi = 80-130 dB
Auto = 30-130 dB
11. Tasta pentru salvarea măsurărilor efec-
tuate
12. Apărătoare de vânt
13. Calibrator acustic
Schiţa camerei
Studenţi :
Cadru didactic :
1.
2.
3. Apreciere :
4.
5.
Măsurători ultraacustice
Material redactat de : asistent Nicoliţov Rodica
MU
Despre lucrare : oportunitate şi scop
Ultrasunetele sunt unde acustice de înaltă frecvenţă. Ultrasunetele au numeroase
aplicaţii, printre care şi defectoscopia nedistructivă.
Lucrarea de faţă are ca scop familiarizarea studentului cu folosirea unui defectos-
cop. Se vor determina lungimile unor probe metalice, poziţiile unor defecte, viteza
de propagare a ultrasunetelor în diferite materiale, modulul de elasticitate şi coefi-
cientul de atenuare ale acestor materiale.
Cuvinte cheie
Ultrasunete, efect magnetostrictiv, efect piezoelectric, defectoscop, defectoscopie
nedistructivă, coeficient de atenuare.
Montajul experimental
Undele acustice
sunt unde mecanice longitudinale
se pot propaga în medii solide, lichide şi gazoase
reprezintă un fenomen de propagare a energiei, fără transport de substanţă
într-un mediu omogen şi izotrop, viteza lor de propagare (denumită şi viteză de
fază) este constantă, având aceeaşi valoare în toate direcţiile
Viteza de propagare a undelor acustice într-un material solid
se calculează conform relaţiei
E
v ,
unde E este coeficientul elasticitate al solidului, iar densitatea acestuia.
valoarea sa depinde de natura solidului, frecvenţa undei acustice şi temperatură
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice (unde acustice) care au frecvenţa mai mare
de 20 kHz.
Producerea ultrasunetelor se realizează prin metode electromecanice, care se ba-
zează pe fenomenul de piezoelectricitate sau pe fenomenul de magnetostricţiune.
Fenomenul de magnetostricţiune constă în deformarea unei bare de ferită atunci
când este introdusă în câmp magnetic.
Fenomenul piezoelectric constă în proprietatea unor cristale ionice (cuarţul, tur-
malina, sarea seignette etc) de a se încărca electric sub acţiunea unei deformări meca-
nice (efect direct) sau de a se deforma sub acţiunea unui câmp electric exterior (efect
invers).
Dacă se aplică o tensiune alternativă pe feţele metalizate ale plăcii de cuarţ piezoe-
lectric (tăiat după o anumită direcţie) aceasta începe să vibreze. În interiorul plăcii iau
naştere unde staţionare cu nod la mijloc şi ventre la suprafaţă.
Acesta este cazul frecvenţei fundamentale pentru care se poate scrie :
l ,
2
unde l este grosimea plăcii, iar este lungimea undei staţionare. Placa poate vibra şi
cu frecvenţe mai mari, corespunzătoare armonicelor frecvenţei fundamentale. Pentru
armonica de ordinul n avem :
n
ln
2
/2
l
6
4
1 3 5
2 7
PANOUL FRONTAL-TASTELE
Cursorul şi tastele de comutare sunt situate pe latura stângă a aparatului şi dispuse
vertical. Tastele funcţiilor F1, F2, F3, F4 şi F5 sunt situate pe orizontală sub display-
ul aparatului.
ECRANUL
Este împărţit în 3 zone.
(1) Zona de afişare a semnalului, cu o scală verticală împărţită de 4 linii punctate, in-
dicând 20, 40, 60, 80% din înălţimea totală a scalei.
(2) Zona de jos cu scala reglabilă de timp şi unităţile de măsură.
(3) Zona de afişare a meniului din dreapta, având afişate funcţiile.
1 An1
ln
2l An
În cazul în care se măsoară amplitudinea primului semnal (A1) şi a celui de al n-
lea semnal (An) constanta de atenuare rezultă din relaţia
1 A1
ln
2l n 1 An
În practică, determinarea constantei de atenuare este afectată de o serie de erori,
astfel încât aplicarea formulelor anterioare poate conduce la rezultate destul de diferi-
te.
Se va lucra ca şi mai sus cu un singur palpator cu rol dublu de emiţător şi recep-
tor.
Se va aplica palpatorul pe proba de oţel (îngropată în beton). Lungimea probei
este cea determinată la secţiunea A.
Se alege funcţia PARAM
Se verifică valoarea vitezei de 5900 m/s
Gate 1 se aduce cu cursorii de poziţie pe vârful primului ecou. Se comută pe
meniul GATES şi se citeşte Gate 1 procentual. La fel se procedează şi pentru ecoul 2
şi ecoul 3.
Se determină coeficientul de atenuare cu una din formulele de mai sus.
Datele obţinute se trec în tabelul corespunzător.
Cuvinte cheie
Vâscozitate, metoda Stokes, forţa de vâscozitate, coeficientul de vâscozitate.
Montajul experimental
Când două straturi adiacente de fluid se află în mişcare relativă unul faţă de celălalt,
fiecare exercită asupra celuilalt o forţă tangentă la suprafaţa lor de contact. Această
forţă se numeşte forţă vâscoasă (sau forţă de frecare vâscoasă). Vâscozitatea este pro-
prietatea fluidelor de a prezenta eforturi interioare tangenţiale la direcţia mişcării re-
lative a straturilor învecinate.
Datorită mişcării de agitaţie termică a moleculelor fluidului, între straturile adiacente
de fluid se produc schimburi de molecule. Astfel, unele dintre moleculele din stratul
cu viteză mai mare pătrund în stratul cu viteză mai mică şi transmit acestuia un im-
puls prin care accelerează acest strat. La rândul lor, moleculele din stratul cu viteză
mai mică care pătrund în stratul cu viteză mai mare primesc în acest strat un impuls şi
astfel stratul cu viteză mai mare este frânat.
Prin urmare, forţele vâscoase se datorează schimbului de molecule între straturile în-
vecinate de fluid, iar schimbul de molecule se datorează mişcării de agitaţie termică a
moleculelor de fluid.
Considerăm un lichid în curgere
z plană în direcţia Ox şi două
straturi de lichid aflate la dis-
v + dv tanţa dz, având vitezele v şi v +
dv
dv (Figura 1). Raportul ca-
dx
racterizează variaţia vitezei flu-
idului în direcţia Oz, normală la
planul vitezei. Datorită diferen-
v y ţei de viteze, între straturile ve-
cine acţionează o forţă tangen-
O ţială vâscoasă f dată de relaţia
lui Newton :
x Figura 1 dv
f S
dz
unde este coeficientul de vâscozitate dinamică, dependent de natura lichidului şi de
temperatură, iar S este aria suprafeţei de contact între straturi.
Din această relaţie, se pot deduce formula dimensională a coeficientului de vâscozita-
te dinamică şi unităţile lui de măsură :
f dz M L T -2 L
2 M L-1 T -1
S dv L L T -1
CGS
1 g cm 1s 1 1 poise ; SI
1 kg m 1s 1 1 Pa s
Coeficientul de vâscozitate dinamică al apei la 20oC este egal cu 1,0110-3 daP =
1,01cP, iar la 40oC este 0,65510-3 daP.
Curgerea fluidului descrisă până acum este o curgere laminară, adică traiectoriile par-
ticulelor de fluid sunt curbe continue iar mişcarea are structură lamelară.
La mişcarea cu viteză mărită a fluidului prin conducte, curgerea îşi pierde caracterul
laminar şi devine dezordonată. Apar componente ale vitezei perpendiculare pe axa
conductei. În fiecare punct al fluidului apar abateri dezordonate ale vectorului viteză
faţă de valoarea sa medie. O astfel de curgere a fluidului se numeşte turbulentă.
Curgerea prin tuburi subţiri cu viteze nu prea mari este însă o curgere laminară, pen-
tru care este valabilă legea lui Newton.
La mişcarea unui corp solid într-un fluid în repaus cu viteză v nu prea mare, există un
strat foarte subţire, învecinat corpului, care se deplasează o dată cu acesta; totodată,
dacă mediul fluid este infinit, straturile de fluid suficient de îndepărtate de corp ră-
mân în repaus. De aceea, există o regiune în fluid în care viteza acestuia variază de la
0 la v.
Aceasta duce la apariţia forţelor vâscoase, care acţionează şi asupra stratului subţire
ce se deplasează odată cu corpul solid. Prin urmare, asupra unui solid aflat în mişcare
printr-un mediu fluid în repaus se exercită o forţă de frecare de natură vâscoasă, de-
pinzând de forma şi suprafaţa corpului, de natura mediului fluid şi de viteza corpului.
Pentru un corp sferic cu raza r în mişcare într-un mediu infinit este valabilă legea lui
Stokes :
Fv 6 r v
Un corp sferic (o bilă) cu dimensiuni mici faţă de cele ale spaţiului de cădere, dar
mari în raport cu dimensiunile moleculare, lăsat liber într-un lichid va cădea pe direc-
ţia Ox sub acţiunea a trei forţe :
forţa de greutate G = m g= sVg;
forţa arhimedică FA = lVg;
forţa de frecare vâscoasă, dată de legea lui Stokes Fv 6rv .
Sub acţiunea acestor forţe, viteza bilei va creşte până la o valoare limită (viteză de
echilibru sau de regim staţionar ve), valoare la care se realizează un echilibru de forţe
astfel încât forţa rezultantă este egală cu zero. Condiţia de realizare a regimului staţi-
onar este :
G - FA - Fv = 0
sau :
sVg - lVg - 6rv = 0
4
şi cum volumul sferei este V r 3 , se obţine :
3
2 gr 2
( s l )
9 ve
l
Viteza la echilibru este ve , unde l reprezintă distanţa între două repere fixe între
t
2 r 2g
care are loc căderea bilei, iar t este durata căderii. Notând =K (când Ox nu co-
9 l
incide cu verticala, g se înlocuieşte cu componenta sa verticală), obţinem :
K( s l )t
Această relaţie este valabilă numai pentru medii lichide infinite. Această cerinţă nu
este îndeplinită în cazul vâscozimetrului Höppler folosit în experiment, deoarece bila
cade într-un tub cu rază apropiată de cea a bilei. De aceea trebuie introdus în mem-
brul drept al relaţiei de mai sus un factor de corecţie care depinde de raza sferei şi de
raza tubului. Produsul între acest factor de corecţie şi factorul K îl notăm cu C. Cu
această corecţie, obţinem :
C( s l ) t
2
3
1.Termostat
2.Vâscozimetrul Höppler
3.Cronometru.
Vâscozimetrul Höppler este format dintr-un tub de sticlă A foarte bine calibrat
şi prevăzut cu trei repere între care se urmăreşte căderea bilei. Acest tub este introdus
într-un vas de sticlă prin care circulă un curent de apă a cărei temperatură poate fi re-
glată cu ajutorul ultratermostatului. Apa intră prin tubul ce se deschide în partea de
jos a vasului t2 şi se scurge prin tubul ce comunică cu partea lui superioară t1.
Aşezarea corectă a aparatului se face cu ajutorul unei nivele cu bulă de aer,
aflată pe postamentul vâscozimetrului. Temperatura la care se face determinarea se
citeşte la termometrul aflat în vâscozimetru.
t
o
0 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60
( C)
999,87 999,73 999,13 998,23 997,07 995,67 994,06 992,24 990,24 988,07 985,73 983,24
(kg/m3)
Cadru didactic :
(Pas103)
1,1 Profesor
1,0
0,9 Apreciere :
0,8
0,7
0,6
Studenţi :
0,5
1.
0,4 2.
(C)
3.
20 30 40 50 60
4.
5.
DETERMINAREA EXPONENTULUI
ADIABATIC AL GAZELOR IDEALE,
METODA CLEMENT-DESORMES
Material redactat de : V. Marin, M. Mitrea
EA
Despre lucrare : oportunitate şi scop
Scopul lucrării este determinarea experimentală a exponentului adiabatic al aerului,
definit ca raportul dintre căldura molară la presiune constantă și căldura molară la
volum constant. Exponentul adiabatic apare în legea transformării adiabatice a unui
gaz ideal.
Cuvinte cheie
Gaz ideal, parametri de stare, ecuație termică de stare, procese termodinamice,
transformări, căldură, lucru mecanic, energie interna, principiul I al termodinamicii,
călduri molare, exponentul adiabatic.
Montajul experimental
TV 1 const
Se definește căldura molară ca fiind căldura schimbată într-o transformare de către
un mol de gaz și care a determinat modificarea temperaturii acestuia cu un kelvin
conform relației
Q
C
T
Căldura molară este o mărime care depinde de proces. În transformările izobară și
izocoră, căldura molară este constantă. Raportul dintre căldura molară în procesul
izobar și cea din procesul izocor se notează cu și se numește exponent adiabatic :
Cp
Cv
Se poate determina exponentul adiabatic al aerului supunând o cantitate din acest gaz
la o transformare adiabatică.
Dacă ne propunem ca transformarea adiabatică să fie o destindere, atunci este necesar
ca mai întâi să facem astfel ca presiunea aerului cu care lucrăm să fie mai mare decât
presiunea atmosferică. Vom proceda în consecinţă la un şir de trei transformări sim-
ple ale unei mase date de aer :
o comprimare izotermă, în urma căreia presiunea creşte de la valoarea p0 (pre-
siunea atmosferică) la valoarea (p0 + p), iar volumul scade de la valoarea V0 la va-
loarea (V0 - V), cu p p0 şi V V0.
o destindere adiabatică astfel încât presiunea revine la o valoare egală cu pre-
siunea atmosferică. Se poate scrie ecuaţia acestei transformări adiabatice:
Se calculează media
N
i
i 1
N
N 10
Nr. h h’
h i i i i 2
2
0
i 1
h h' i 1
det. (mm) (mm) N
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Cuvinte cheie
Rezistenţă electrică, rezistivitate, conductivitate, conductori, semiconductori, izo-
latori, rezistoare, termistori NTC, termistori PTC.
Montajul experimental
Rezistenţă electrică
Proprietatea conductoarelor electrice de a se opune trecerii curentului electric se nu-
meşte rezistenţă electrică.
Rezistenţa electrică este o proprietate intrinsecă a conductorului respectiv şi depinde
atât de natura materialului din care este confecţionat, cât şi de forma şi dimensiunile
sale.
Pentru a măsura rezistenţa electrică a unui conductor, se aplică la bornele acestuia o
tensiune cunoscută şi se măsoară intensitatea curentului electric care trece prin con-
ductor.
Prin definiţie, rezistenţa electrică este numeric egală cu raportul dintre tensiu-
nea aplicată la bornele conductorului şi intensitatea curentului care străbate
conductorul
U
R
I
Pentru o porţiune cilindrică de conductor
menţinută la aceeaşi temperatură, rezisten-
l ţa R nu depinde de valoarea curentului ce
trece prin el. Rezistenţa depinde de lungi-
mea şi secţiunea conductorului, fiind pro-
I porţională cu lungimea l şi invers proporţi-
onală cu aria secţiunii transversale S. De
S
asemenea, depinde de natura materialului
din care este confecţionat conductorul
l
U R
S
Factorul ρ se numeşte rezistivitatea substanţei. Unitatea de măsură în SI este m.
Încălzind sau răcind conductorul se constată că rezistenţa variază. Deoarece variaţia
dimensiunilor l şi S este neglijabilă, rezultă că variaţia rezistenţei se datorează variaţi-
ei rezistivităţii ρ.
Pentru variaţii de temperatură nu prea mari, rezistivitatea variază în funcţie de tempe-
ratură după legea
0 1 t
Simbolurile termistorilor
Caracteristica termistorului
NTC
în care :
RT [] este rezistenţa termistorului la temperatura T exprimată în K
B [K] este o constantă de material
A [] (se notează şi RA) este o constantă care depinde de tipul termistorului şi
are semnificaţia rezistenţei termistorului când temperatura tinde (ipotetic) spre infinit.
Dacă se reprezintă grafic
ln RT = f(1/T) funcţia ln RT în funcţie de
1/T, caracteristica termică
devine o dreaptă, din para-
metrii căreia se pot obţine
constantele A şi B :
1
ln RT ln A B
T
R1
ln
B
R2 T1
B , A R1 e
1 1
T1 T2
m
Pentru a ne realiza scopul de a studia cum variază rezistenţa electrică a unor probe în
funcţie de temperatură trebuie să realizăm un stand experimental care să asigure ur-
mătoarele facilităţi :
O sursă de tensiune stabilizată, cu posibilitatea de a varia valoarea tensiunii.
Instrumente de măsură. Este preferabil de folosit un avometru (multimetru)
capabil să măsoare curenţi, tensiuni şi rezistenţe într-un domeniu de măsură convena-
bil, caz în care sursa de tensiune nu mai este necesară.
Conductori de legătură şi conectori corespunzători.
Un dispozitiv capabil să asigure într-o incintă o temperatură constantă, reglabilă
într-un interval corespunzător de valori. Incinta poate conţine apă, cu condiţia ca pro-
bele să bine izolate electric.
5
1
6 2
Studenţi :
R ()
1200 1.
1050
2.
3.
900
4.
750 5.
600
150 Apreciere :
t (C)
20 30 40 50 60 70 80 90
Cuvinte cheie
Legea forţei electromagnetice, inducţie magnetică, legea Biot-Savart, interacţiunea
între conductorii lineari, linii de câmp magnetic, efect Hall.
Montajul experimental
plus, se consideră că liniile de câmp sunt orientate de la Nord la Sud. Liniile câmpu-
lui magnetic generat de curenţii staţionari sunt întotdeauna curbe închise.
În cazul unui conductor linear, lung, liniile de
câmp sunt cercuri centrate pe conductor şi si-
tuate într-un plan perpendicular pe conductor.
Orientarea liniilor de câmp este dată de legea
burghiului drept (acesta se roteşte astfel încât
să înainteze în sensul curentului, iar sensul de
rotaţie indică direcţia liniilor de câmp). Induc-
ţia magnetică depinde atât de intensitatea cu-
rentului I şi depărtarea faţă de conductor r, cât
şi de natura mediului înconjurător (legea Biot-
Savart) :
I
B
2r
( este o constantă de material care caracteri-
zează proprietăţile magnetice ale mediului şi se numeşte permeabilitate magnetică
absolută).
Dacă doi conductori paraleli, lungi, sunt parcurşi de
curent electric, câmpul magnetic generat de fiecare
dintre ei determină acţiunea unei forţe electromagneti-
I1 l I2 ce asupra celuilalt. Expresia forţei care acţionează asu-
B pra unităţii de lungime a fiecăruia dintre cei doi con-
ductori – cu menţiunea că ei se atrag dacă curenţii au
acelaşi sens, şi se resping în caz contrar – este :
F1,2 I1 I 2
F1,2 F2,1 l 2 r
Pe baza acestei relaţii se face definirea amperului în
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură.
Efectul Hall. Fie conduc-
torul parcurs de curentul I
(figura alăturată). În pre-
zenţa câmpului magnetic
de inducţie B, forţele care
acţionează asupra electro-
nilor de conducţie deter-
mină polarizarea electrică
a feţelor inferioară şi su-
perioară ale conductoru-
lui. Separarea de sarcină
are ca efect apariţia unui câmp electrostatic de intensitate E. Polarizarea continuă pâ-
nă când forţa Lorentz care acţionează asupra unui electron este egalată de forţa elec-
trostatică. Separarea de sarcină determină stabilirea unei diferenţe de potenţial între
feţele conductorului. Valoarea acestei diferenţe de potenţial este :
IB
U
enl
adică : tensiunea Hall este direct proporţională cu intensitatea curentului electric şi cu
inducţia câmpului magnetic, şi invers proporţională cu sarcina elementară, concentra-
ţia de purtători de sarcină de conducţie şi lăţimea porţiunii de conductor aflată în
câmpul magnetic.
Efectul Hall poate fi utilizat pentru măsurarea inducţiei magnetice, folosind aşa-
numitele sonde Hall.
3
4
1
5
2 7
6
Se deplasează sonda, astfel încât să ocupe poziţii atât în afara spaţiului dintre con-
ductori, cât şi în cel dintre ei
De fiecare dată se notează în tabelul de date poziţia şi inducţia magnetică
Se desface montajul
Se reprezintă grafic inducţia magnetică în funcţie de poziţia sondei
B (mT)
2,75
2,50
2,25
2,00
1,75
1,50
1,25
1,00
I (A)
70 80 90 100 110 130 140 150
B (mT)
4,00
3,50
3,00
2,50
2,00
1,50
1,00
0,50
1/d (m-1)
25 50 75 100 125 150 175 200
B (mT)
4,00 Studenţi :
3,50 1.
2.
3,00
3.
2,50
4.
2,00 5.
1,50
1,00
Cadru didactic :
0,50
x (mm)
-30 -10 10 30 50 70 90 100 Apreciere :
Montajul experimental
Tensiunea electrică între două puncte ale unui câmp electric este definită ca lu-
crul mecanic efectuat de forţa electrică la deplasarea unităţii de sarcină între cele do-
uă puncte :
L
U L qU
q
unde U este tensiunea, q sarcina electrică şi L lucrul mecanic. Accelerând din repaus
un purtător de sarcină în câmp electric, lucrul mecanic al forţei electrice se regăseşte
în energia cinetică a purtătorului de sarcină :
mv2 2qU
L Ec v
2 m
unde v este viteza finală a purtătorului de sarcină, iar m este masa acestuia. Raportul
q/m se numeşte sarcină specifică şi se măsoară în C/kg.
Forţa Lorentz este forţa care ac-
f ţionează asupra unui purtător de sar-
B cină care se deplasează într-un câmp
magnetic :
v
+q f qv B
unde f este forţa, q sarcina purtătoru-
lui, v viteza acestuia, iar B inducţia
câmpului magnetic. Direcţia forţei
B Lorentz este perpendiculară pe pla-
nul format de vectorii viteză şi in-
v ducţie. Dacă viteza de deplasare a
r purtătorului de sarcină este perpendi-
culară pe direcţia liniilor câmpului
f
magnetic şi pentru că forţa Lorentz
este perpendiculară pe viteză, rezultă
că aceasta are rol de forţă centripetă
şi determină mişcarea circulară uni-
formă a purtătorului de sarcină :
mv2 mv
qvB r
r qB
unde r este raza traiectoriei circulare a purtătorului de sarcină.
B
Traiectorie
300 V -
V
50 V - v
6,3 V
Circuit pentru r
accelerarea
electronilor
Bobină Helmholtz
3 3
4 4
1
2 1
1. Multimetru
2. Tub electronic
3. Bobine Helmholtz
4. Surse de tensiune continuă
Studenţi :
U (V)
1.
2.
3.
4.
5.
Cadru didactic :
Profesor
Apreciere :
I2 (A2)
Cuvinte cheie
Lentilă, focar, distanţă focală, aberaţii geometrice și cromatice, aberaţia de sferici-
tate, banc optic, sursă de lumină, imagine
Montajul experimental
În principal, optica geometrică s-a dezvoltat pe baza cercetărilor având drept scop
realizarea de instrumente optice din ce în ce mai perfecţionate, capabile să furnizeze
imaginile unor obiecte la care să se poată distinge cât mai multe detalii. Evident, s-a
urmărit obţinerea de imagini cât mai clare şi mai asemănătoare obiectelor observate.
Lentila
Este cea mai importantă componentă a unui instrument optic.
Constă dintr-un mediu trans-
parent, limitat de doi dioptri
Rază de lumină sferici sau un dioptru sferic şi
ce trece prin fo- unul plan (dioptrul este su-
carul obiect prafaţa de separaţie dintre
două medii optice).
La lentile se obişnuieşte să se
F1 vorbească de o singură dis-
tanţă focală f, dar de fapt len-
Focar Axa optică tila are două focare aşezate
obiect simetric faţă de lentilă, F1 –
n focarul obiect şi F2 – focarul
imagine.
Focarul obiect F1 este punc-
Lentilă tul de pe axa optică în care,
convergentă dacă am aşeza obiectul, ima-
ginea acestuia prin lentilă s-
ar forma la infinit.
Focarul imagine F2 este punctul de pe axa optică în care converg razele de lumină
provenite de la un obiect foarte îndepărtat de lentilă, aflat practic la infinit.
Lentile sunt de două tipuri : convergente şi divergente.
Lentilele convergente au distanţa focală pozitivă, iar focarele lor sunt reale şi aşezate
simetric faţă de centrul optic al lentilei, cu F1 aflat de aceeaşi parte a lentilei ca şi obi-
ectul, iar F2 în partea opusă.
Lentilele divergente au distanţa focală negativă, iar focarele lor sunt virtuale şi aşe-
zate simetric faţă de centrul optic al lentilei, însă cu F2 aflat de aceeaşi parte a lentilei
ca şi obiectul şi F1 în partea opusă.
L
B
M
F’ A’
A F O
p p’ B’
AB f
A' B' p' f
AB p
Deoarece , rezultă :
A' B' p'
p f
p' p' f
sau :
pp’- pf = p’f
Împărţind relaţia de mai sus cu produsul fpp’, obţinem formula lentilelor :
1 1 1
f p p'
Măsurând distanţele obiect şi imagine, p, respectiv p’, putem calcula distanţa focală f
a lentilei folosite, ceea ce este de altfel şi scopul primei părţi a aceste lucrări.
În partea a doua a lucrării de faţă vom studia aberaţia de sfericitate. Această abera-
ţie este o aberaţie geometrică care apare în cazul folosirii fasciculelor largi care por-
nesc din punctele unui obiect situat pe axa optică principală.
Să considerăm un punct luminos situat pe axul optic principal al unei lentile conver-
gente. De la acest punct luminos porneşte un fascicul larg de raze de lumină care în-
tâlnesc lentila în diferite puncte cărora le corespund grosimi (secţiuni) diferite ale len-
tilei. Razele fasciculului de lumină care trec prin aceste secţiuni suferă deviaţii din ce
în ce mai mari începând din centru spre marginile (capetele) lentilei.
Razele de lumină centrale au focarul în punctul Fc, mai departe de lentilă, deoarece
aşa cum am afirmat mai sus razele centrale sunt deviate mai puţin prin lentilă, iar ra-
zele de lumină marginale au focarul în Fm , mai aproape de lentilă.
Distanţa dintre focarele Fc şi Fm se notează cu şi se numeşte aberaţie de sfericitate
longitudinală.
Fm Fc
4
1
1. Banc optic.
2. Ecran cu dispozitiv de susţinere pe bancul optic;
3. Lentilă simplă cu dispozitiv de susţinere pe bancul optic;
4. Bec electric montat într-un dispozitiv metalic prevăzut cu o fantă.
f i
Valoarea medie a lui f este : f i 1
; unde N = număr de determinări
N
10
( f f i )2
Eroarea pătratică medie se calculează după formula : 0 i 1
N 1
(cm) Studenţi :
1.
2.
3.
4.
5.
Cadru didactic :
Profesor
Apreciere :
d (cm)
1,8 3,6 5,4 7,2
Cuvinte cheie
Laser, emisie stimulată, amplificarea radiaţiei, coerenţă, difracţie.
Montajul experimental
N2 , hv
hv hv hv
hv
N1 ,
Conform teoriei lui Bohr, dacă un atom care se află pe o stare staţionară (de exemplu,
pe nivelul 1) primeşte energie din exterior, el va face o tranziţie (salt) pe nivelul
energetic 2, dacă energia primită h din exterior este egală exact cu diferenţa energii-
lor celor două niveluri E2 – E1 (a). Dacă nivelul E1 este nivelul inferior, E2 este un ni-
vel excitat, pe care atomul poate să rămână un timp foarte scurt, circa 10-8–10-9 s, du-
pă care se dezexcită spontan, revenind pe nivelul fundamental după emisia unui foton
de energie : h E 2 E1 (b). Dacă înainte ca atomul de pe nivelul 2 să se dezexcite
spontan, el este stimulat din exterior de către un foton de energie h să se dezexcite
mai repede, atunci, în urma acestui proces indus, atomul va reveni pe nivelul inferior
mai repede şi va fi părăsit de doi fotoni coerenţi de energie h.
2) Directivitate
Se referă la divergenţa mică a fasciculului laser. De exemplu, dacă am îndrepta fasci-
culul de la un proiector obişnuit spre Lună, diametrul zonei luminoase descrisă pe su-
prafaţa ei ar fi de circa 10.000 km; dacă, în aceleaşi condiţii, am trimite pe Lună un
fascicul laser, pata luminoasă ar fi de circa 1 km!
3) Monocromaticitate
Emisia laser este caracterizată de o singură culoare (lungime de undă), în funcţie de
natura mediului activ. Se ştie că lărgimea spectrală a unei surse comune de lumină
este aproximativ 1000 MHz. Lărgimea spectrală a radiaţiei laser este de maximum
20Hz !
4) Intensitate mare
De exemplu, intensitatea radiaţiei laser de la un laser cu rubin în impulsuri poate fi de
109 ori mai mare decât cea dată de o suprafaţă echivalentă a Soarelui.
În această lucrare se va studia fenomenul de difracţie pe o reţea plană de difracţie cu
radiaţia laser provenită de la un laser He–Ne, cu mediu activ gazos (un amestec de
heliu şi neon).
O reţea plană de difracţie este un sistem de foarte multe fante paralele, de aceeaşi
lărgime şi aflate la distanţe egale. Pe reţea trebuie să cadă un fascicul paralel de raze
de lumină monocromatică. În acest sens, fascicolul laser este cea mai bună alegere
care se poate face, graţie proprietăţilor fasciculului laser (coerenţă, monocromaticitate
şi direcţionalitate). Fiecare fantă dă naştere unui fascicul difractat. Aceste fascicule
interferă apoi unul cu altul şi produc figura finală de difracţie.
O lentilă (L) aflată în faţa reţelei (R) formează în planul ei focal o figură de difracţie
(maxime şi minime de intensitate luminoasă), care poate fi vizualizată pe un ecran
(E).
Se ştie din liceu că formula re-
L E ţelei de difracţie la incidentă
R normală este :
A a sin m
a unde a este constanta reţelei,
a M
este unghiul de difracţie, m es-
x te ordinul maximului de difrac-
a
O ţie şi λ este lungimea de undă a
a O'
radiaţiei incidente pe reţea. În
a 5 practică, se foloseşte mai des
constanta k = 1/a care reprezin-
a tă numărul de trăsături pe uni-
B tatea de lungime.
f
Se poate arăta că în aproxima-
ţia
sin tg ,
x
tg mk ,
f
de unde rezultă
x
k ,
fm
unde x este poziţia maximului de ordin m faţă de maximul central de ordin zero şi f
este distanţa focală a lentilei proiectoare. Această relaţie este valabilă pentru unghiuri
mici. Pentru unghiuri mari de difracţie (ca în cazul acestei lucrări) :
x
k .
m x 2 f 2
Scopul acestei lucrări este de a determina constantele k pentru diferite reţele de di-
fracţie, folosind radiaţia laser. În acest caz, datorită coerenţei, monocromaticităţii şi,
mai ales, divergenţei foarte mici a fasciculului laser, măsurătoarea se poate face pe un
banc optic fără a folosi lentila proiectoare. Figura de difracţie se formează direct pe
un ecran, a cărui poziţie poate fi oriunde în spatele reţelei. În acest caz, formula de
calcul este :
x
k ,
m x 2 D 2
unde D este distanţa dintre planul în care este plasată reţeaua de difracţie şi ecran.
Deoarece
1 sin k 1
k a a
1 1 k
a
rezultă că numărul maximelor principale care pot fi observate este limitat :
a
m 2 întreg 1
2 1
Montajul experimental este alcătuit dintr-un banc optic pe care sunt aliniate următoa-
rele elemente :
1. laser He-Ne (putere 1 mW),
2. reţea de difracţie
3. ecran de observaţie.
Se măsoară distanţa D dintre reţea şi ecran, care se poate menţine aceeaşi în cur-
sul experimentului sau poate fi modificată.
Experimente facultative
Suprapuneţi două reţele astfel ca trăsăturile să fie reciproc perpendiculare. Obţineţi
figura de difracţie de la o reţea de volum.
Scoateţi reţeaua din schemă şi la ieşirea fasciculului laser, fixaţi un fir de păr, astfel
ca firul de păr să cadă în mijlocul fasciculului. Obţineţi o figură de difracţie ca şi în
cazul unei reţele de difracţie, care se supune aceleaşi relaţii
asin = m,
unde d este diametrul firului de păr. Folosind relaţia pentru k în caz general şi adaptat
pentru cazul nostru, diametrul firului de păr este :
m x m2 D 2
d ,
xm
xm este distanţa de la franja centrală la cea de difracţie de ordin n, D distanţa de la fir
la ecran. Aceasta este o metodă eficientă şi rapidă de determinarea a diametrelor mici.
Comparaţi diametrul a două fire de păr luate de la persoane diferite. Pentru determi-
narea cât mai corectă a diametrului firului, trebuie ca măsurarea distanţei xm de pe
ecran să se facă cât mai exact de la centrul franjelor respective.
Studenţi :
Cadru didactic :
1.
2.
3. Apreciere :
4.
5.
Cuvinte cheie
Foton (cuanta radiaţiei electromagnetice), efectul fotoelectric, fotoelectron , celulă
fotoelectrică, tensiune de frânare, lucru de extracţie, constanta lui Planck.
Montajul experimental
Studiul radiaţiei termice (radiaţie electromagnetică emisă sau absorbită de toate cor-
purile din natură) a relevat faptul că, la nivel atomic, emisia sau absorbţia energiei se
fac cu „porţia”, în cantităţi bine determinate pentru fiecare tip de atom. O asemenea
„porţie” de energie se numeşte cuantă de energie. Mai mult, propagarea radiaţiei
electromagnetice se face tot în „pachete” de energie, sub formă de fotoni. Fotonii se
comportă ca particule, fiind caracterizaţi prin energia şi impulsul lor.
Relaţiile lui Planck
Există o legătură între caracteristicile ondulatorii ale luminii (frecvenţa şi lungimea
de undă ) şi cele ale fotonilor corespunzători (energia şi impulsul p). Această legă-
tură este exprimată matematic prin cele două relaţii ale lui Planck :
h
h ; p ,
unde h este constanta lui Planck.
Efectul fotoelectric
Efectul fotoelectric extern constă în emisia de electroni de către un metal iradiat cu
lumină.
Dispozitivul experimental cu ajutorul că-
ruia se poate pune în evidenţă efectul foto-
K A electric extern are următoarea alcătuire :
v
e- mA un tub de descărcare vidat care conţi-
ne doi electrozi şi este prevăzut cu o fe-
V reastră transparentă prin care poate fi lu-
minat catodul
un montaj electric care cuprinde o
sursă de curent electric continuu şi un re-
ostat, permiţând aplicarea unei tensiuni va-
riabile la bornele tubului
un voltmetru pentru măsurarea tensi-
unii la bornele tubului şi un miliampermetru pentru măsurarea intensităţii curentului
din tub
Experienţele efectuate cu lumină monocromatică au arătat că dacă efectul fotoelectric
se produce, la tensiuni pozitive mari aplicate tubului curentul electric din circuit nu
poate depăşi o anumită valoare, denumită curent de saturaţie. Pe de altă parte, la
aplicarea unei tensiuni negative, se poate obţine anularea curentului dacă tensiunea
depăşeşte o anumită valoare, numită tensiune de frânare sau tensiune de stopare.
Trecerea curentului electric prin tub este dovada directă a faptului că electrodul ilu-
minat emite electroni (când catodul nu este luminat curentul electric prin tub este nul
indiferent de tensiunea aplicată).
Legile experimentale ale efectului fo-
I 1 toelectric pot fi formulate după cum
Isat
10 urmează :
21
0 I. Dacă efectul fotoelectric se
U produce, atunci intensitatea curentului
Uf2 Uf1 O de saturaţie este proporţională cu flu-
xul de lumină monocromatică incident
pe catod.
II. Pentru ca efectul fotoelectric să apară este necesar ca frecvenţa luminii mo-
nocromatice folosite să fie superioară unei anumite valori, denumită frecvenţă de
prag. Valoarea frecvenţei de prag depinde de natura materialului din care este con-
fecţionat catodul.
III. Tensiunea de frânare este direct proporţională cu frecvenţa luminii mono-
cromatice folosite, dacă aceasta este superioară frecvenţei de prag.
IV. Emisia electronilor are loc practic simultan cu iluminarea catodului, dacă
frecvenţa luminii este superioară frecvenţei de prag.
Legile II şi III sunt reprezentate în graficul de mai sus şi pot fi puse sub forma mate-
matică
eU f Lext
const .
Valoarea constantei nu depinde de
natura catodului, fiind egală cu con-
eUf stanta lui Planck. Rezultă
Cs Na Zn h Lext eU f
Constanta de material Lext se numeş-
te lucru mecanic de extracţie
Cs Na Zn deoarece, dimensional, are semnifi-
-LCs
caţia de energie. Se observă că frec-
-LNa venţa de prag depinde de lucrul me-
canic de extracţie conform relaţiei
-LZn Lext
p
h
3
1
2
U (V)
(Hz)
Cadru didactic :
Studenţi :
1.
2. Apreciere :
3.
4.
5.
Caiet de lucrări de laborator
135
Cuvinte cheie
Spectru, legea lui Rydberg, modelul Bohr al atomului de hidrogen, serii spectrale,
spectroscop, dispersie, etalonarea spectroscopului.
Montajul experimental
Conform teoriei lui Bohr, energiile orbitelor staţionare sunt de forma (n este un nu-
măr întreg) :
1 me4
En 2 2 2
n 8 0 h
Energia totală a electronului aflat pe orbitele staţionare este negativă, deoarece elec-
tronul se află în stare legată de nucleu (proton). În stare legată, stările energetice ale
electronului sunt cuantificate. Electronul liber are energie pozitivă, cu spectru conti-
nuu.
La tranziţia de pe orbita k pe orbita n, fotonul emis are frecvenţa
1 1 me4 1 me4
kn 2 2 2 2 2 2
h k 8 0 h n 8 0 h
Lungimea de undă corespun-
zătoare este :
1 1 me4 1 1
2 2 2 2
kn hc 80 h n k
Comparând cu legea empirică
a lui Rydberg, obţinem expre-
sia teoretică a constantei
Rydberg :
me4
R
8c02 h3
Valorile întregi ale lui n de-
termină seriile spectrale ale
hidrogenului, după cum urmează :
Seria Lyman, n = 1, k = 2, 3, 4…
Seria Balmer, n = 2, k = 3, 4, 5…
Seria Pashen, n = 3, k = 4, 5, 6…
Seria Brackett, n = 4, k = 5, 6, 7…
Seria Pfundt, n = 5, k = 6, 7, 8…
Seria Humphrey, n = 6, k = 7, 8, 9…
Liniile seriei Lyman se află în ultraviolet, cele ale seriei Balmer în vizibil şi ultravio-
let, iar următoarele în infraroşu.
În figura de mai jos este redată (într-o scală logaritmică) distribuţia lungimilor de un-
dă în spectrul hidrogenului.
vizibil
Cele patru linii ale seriei Balmer din spectrul vizibil au următoarele lungimi de undă :
410 nm (violet), 434 nm (albastru), 486 nm (verde-albăstrui) şi 656 nm (roşu).
Studiul spectrelor se face cu aparate denumite spectrometre sau spectrografe. Acestea
se folosesc, în principal, de două fenomene fizice : dispersia (spectrometrele cu pris-
mă) şi difracţia (spectrometrele cu reţea).
4
3
2
7100
7000 Studenţi :
6900
6800
6700 1.
6600
6500 2.
6400
6300
6200 3.
6100
6000 4.
5900
5800
5700 5.
5600
5500
5400
5300
5200
5100 Cadru didactic :
5000
4900
4800
4700
4600 Apreciere :
4500
4400
4300
4200
4100
4000
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Cuvinte cheie
Radiaţie termică, corp negru, exitanţă energetică, pirometru.
Montajul experimental
3
4 1
TABELE
Intervalul cp cp
Substanţa de tempe- J
capa
kg K
ratură (%)
SUBSTANŢE SOLIDE
Plumb 129,75 3
Argint 229,78 5,6
Cupru 389,25 9,3
Zinc 15C-100C 393,01 9,4
Fier 460,40 12,0
Magneziu 1033,81 24,0
Gheaţă 2092,70 50,0
SUBSTANŢE LICHIDE
Alcool 2482,00 60,0
Eter 0C-100C 2312,39 56,0
Glicerină 2410,84 57,0
Apă 4185,00 100
SUBSTANŢE GAZOASE
Bioxid de carbon 20C 845,47 20,0
Azot 20C 1044,28 25,0
Metan 15C 2223,00 53,0
Substanţa t (C) np
Acetonă 20 1,359
Acid clorhidric 10,5 1,254
Acid sulfuric 23 1,429
Alcool etilic 17,5 1,362
Alcool metilic 18 1,330
Monobromnaftalină 20 1,6582
Apă 20 1,333
Balsam de Canada - 1,530
Benzen 20 1,501
Sulfură de carbon 15,7 1,631
Sticlă crown (uşoară) 18 1,5153
Sticlă crown (grea) 18 1,6152
Sticlă flint (uşoară) 18 1,6085
Sticlă flint (grea) 18 1,7515
Spat de calcar (normal) 18 1,6585
Spat de calcar (special) 18 1,4867
Cuarţ (normal) 18 1,5442
Cuarţ (special) 18 1,5633
CUPRINS
Prefaţă………………………………………………………………………………..5
Lucrarea 1……………………………………………………………………………7
Ce trebuie cunoscut de la bun început ?
Lucrarea 2……………………………………………………………………..……23
Determinarea vitezei sunetului în aer, prin metoda interferenţei undelor sonore
Lucrarea 3……………………………………………………………………..……31
Etalonarea unui generator de oscilaţii electrice folosind metoda figurilor
Lissajous
Lucrarea 4……………………………………………………………………..……39
Măsurarea unor mărimi acustice
Lucrarea 5……………………………………………………………………..……51
Măsurători ultraacustice
Lucrarea 6……………………………………………………………………..……59
Determinarea coeficientului de vâscozitate dinamică a lichidelor
Lucrarea 7……………………………………………………………………..……67
Determinarea exponentului adiabatic al gazelor ideale, metoda Clement-
Desormes
Lucrarea 8……………………………………………………………………..……77
Variaţia rezistenţei electrice cu temperatura
Lucrarea 9……………………………………………………………………..……87
Studiul câmpului magnetic al unor conductori parcurşi de curent electric
Lucrarea 10..…………………………………………………………………..……97
Determinarea sarcinii specifice a electronului
Lucrarea 11..…………………………………………..……………………..……105
Determinarea distanţei focale a unei lentile şi studiul aberaţiei de sfericitate
Lucrarea 12..…………………………………………..……………………..……115
Studiul difracţiei radiaţiei laser pe reţele de difracţie
Lucrarea 13..…………………………………………..……………………..……125
Studiul efectului fotoelectric, constanta lui Planck
Lucrarea 14..…………………………………………..……………………..……133
Etalonarea scalei spectroscopului şi studiul spectrelor de emisie
Lucrarea 15..…………………………………………..……………………..……143
Studiul radiaţiei termice, măsurarea constantei Stefan-Boltzmann
Tabele..………………..………………………………..……………………..……151
Cuprins..………………………...……………………..……………………..……165