Punctele de suspensie

Punctele de suspensie indică întreruperea unei expuneri, pauzele în vorbire,

omisiunile dintr-un text. Punctele de suspensie marchează starea afectivă a
vorbitorului, a autorului unui text față de cele expuse. Ele se pot regăsi în orice
segment al enunțului (la început, în interior sau la final) ori chiar în interiorul
cuvântului. Se folosesc și în asociație cu alte semne de punctuație, precum semnul
întrebării și semnul exclamării (la care ne vom referi în alte însemnări programate
pentru rubrica de față).

Dicționarele rețin cel puțin opt situații în care se recurge la puncte de suspensie.

1) Când se întrerupe definitiv un enunț neterminat. Bunăoară: „Cine știe?...”;

2) Când se întrerupe momentan cursul vorbirii. De exemplu: „Voi spune…

negreșit voi spune…”;

3) Când se recurge la ruptura dintre fragmentele unui text. De pildă: „… și va veni

o zi în care…”;

4) Când se recurge la omisiuni de text, inclusiv în materie de citate. De obicei,

aceste omisiuni sunt indicate prin paranteze (…);

5) Când se înlocuiesc cuvinte prin gesturi, respectiv când sunt consemnate

așa-numitele replici mute. Este marcată, astfel, absența răspunsului în mai multe
ipostaze, de la întârzierea respectivului răspuns la șovăială, până la dificultatea
derulării unui dialog din cele mai diverse cauze. Se recurge la linia de dialog urmată
de puncte de suspensie (– …);

6) Când se izolează o interjecție, cum ar fi „Hi… murgule!...”;

7) Când se izolează un adverb de afirmație: „Da, da…”;

8) Când se fragmentează finalul unor enunțuri, cum ar fi „Locurile sfinte… lemn

sfânt…” (citat din B. Ș. Delavrancea).

În concluzie, recursul la punctele de suspensie se justifică în numeroase situații în

care redarea în scris a unei stări de spirit, a unei idei, a unui context etc. nu este
posibilă, într-o manieră expresivă, fără… puncte de suspensie. Bineînțeles, se
impune să ne limităm la strictul necesar, întrucât orice exagerare are, de regulă, un
efect contrar celui dorit