Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE
CUPRINSUL CURSULUI:
CURSUL NR. 1
OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOTERAPIEI
CURSUL NR.2
PRINCIPALII FACTORI CARE INTERVIN ÎN PSIHOTERAPIE
1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ
2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC
3. DORINŢA DE SCHIMBARE A CLIENTULUI
4. DESCĂRCAREA EMOŢIONALĂ- CATHARSISUL
5. APARIŢIA INSIGHTULUI
6. ASUMAREA DE CĂTRE CLIENT A RESPONSABILITĂŢII PENTRU PROPRIA
EXISTENŢĂ.
7. O VIZIUNE SISTEMICĂ ASUPRA CLIENTULUI
CURSUL NR. 3
ASPECTE DIFERENŢIALE ALE PSIHOTERAPIEI
CURSUL NR. 4
ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE
CURSUL NR. 5
1
ORIENTAREA COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE
CURSUL NR. 6
ORIENTAREA UMANIST-EXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE
CURSUL NR. 7
PSIHOTERAPIA DE GRUP
SUMARIZARE:
CURSUL NR. 1
3
a. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe, ca de exemplu probleme
familiale, impas existenţial, tulburări emoţionale sau cu caracter reactiv, crize de
dezvoltare. Problemele abordate prin psihoterapie sunt cele din sfera sănătăţii psihice,
psiho-somatice şi somatice, putând fi asociate unor traume majore, pierderi importante,
durere şi blocaj în dezvoltare, reactivitate de tip nevrotic, consecinţe disociale de tip
psihotic, tulburări adictive, tulburări de instinct alimentar sau sexual, comportamente
suicidare etc.;
b. Consilierea este un demers de durată mai scurtă, centrându-se mai mult pe prezent, fără să
presupună acţiuni îndelungate de analiză, conştientizare şi restructurare mintală de
profunzime. În vreme ce psihoterapia presupune un demers explorator mai complex ce
presupune o durată mai lungă, în funcţie de orientarea de care aparţine. (o perioadă ceva
mai mare în cazul psihoterapiilor analitice şi experienţiale şi ceva mai scurtă în cazul
psihoterapiilor de scurtă durată);
c. Consilierea are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este predominant
curativă;
d. Obiectivele consilierii psihologice vizează aspecte imediate, mai puţin profunde,
modificări comportamentale adaptative specifice. Obiectivele psihoterapiei sunt mai de
profunzime, tinzând spre o remodelare creatoare a personalităţii, a Eului.
3. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI
Ca orice demers ştiinţific şi psihoterapia trebuie să-şi formuleze anumite ipoteze clare şi un
sistem de reguli stabile ce derivă din concepţia teoretică a şcolii psihoterapeutice respective.
Plecând tot de la acest sistem conceptual şi de la propriile tehnici şi metode pe care la are la
dispoziţie fiecare şcoală psihoterapeutică îşi propune şi îşi planifică o listă de obiective conştient
orientate în funcţie de problematica clientului şi disponibilităţile psihoterapeutului. Ceea ce au în
comun toate aceste şcoli psihoterapeutice este acelaşi scop major şi anume: (re)activarea şi
dezvoltarea tuturor resurselor personale ale clientului pentru o adaptare şi integrare eficientă la
propria viaţă.
Majoritatea specialiştilor, arată Irina Holdevici (1996), sunt de părere că obiectivele
psihoterapiei vizeză, în principal, următoarele aspecte:
1. Scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea eului şi a capacităţii integrative ale personalităţii pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei functionări mai mature, cu o
capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau
menţin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.
La modul cel mai general obiectivele psihoterapiei pot fi clasificate în obiective imediate şi
obiective de perspectivă. Obiectivele imediate sunt orientate asupra ameliorării stării psihice a
clientului, în timp ce obiectivele de perspectivă vizeză restructurarea personalităţii, modelarea
unor comportamente noi, mai eficiente şi creşterea capacităţilor de relaţionare şi integrare atât în
mediul intern cât şi în cel extern.
Psihoterapeutul trebuie să dea dovadă de o flexibilitate care să-i permită, aşa după cum arată
George Ionescu (1990), să poată modifica succesiunea sau conţinutul obiectivelor, sau să
formuleze altele noi, considerate mai adecvate. Aceste modificări pot fi determinate de numeroşi
factori dar, în primul rând, de disponibilitatea şi responsivitatea pacientului faţă de psihoterapie.
4
După acelaşi autor, George Ionescu (1990, pg.32), „obiectivul final al psihoterapiei constă în
realizarea unei sănătăţi mintale înalt calitative, capabile să asigure realizarea maximă a
potenţialului uman al insului”. Un pas important în această direcţie constă în obţinerea unei
maturităţi psihologice, a independenţei şi autonomiei clientului.
4. EVALUAREA ÎN PSIHOTERAPIE
În general putem spune că efectele psihoterapiei sunt foarte greu de surprins şi de măsurat în
mod riguros cu ajutorul instrumentelor precise şi standardizate. Cu toate acestea astfel de
demersuri evaluative s-au realizat si se vor mai realiza. Ele sunt mai des întâlnite în universităţi
şi instituţii de cercetare cu scopul evidenţierii valorilor teoriilor psihologice şi a strategiilor de
intervenţie psihoterapeutică adiacente lor.
Primul criteriu de evaluare care se impune este cel al ameliorării sau dispariţiei simptomului
sau problemei pentru care clientul a venit la psihoterapie. Cu ajutorul unor instrumente tehnice
de măsurare pot fi cuantificaţi şi apoi evidenţiaţi anumiţi indicatori cum ar fi: diminuarea stărilor
depresive, a anxietăţii, a comportamentelor fobice, a comportamentelor disfuncţionale în plan
sexual etc, pe care psihoterapia şi-a propus să-i atingă. Acest prim criteriu nu este însă suficient
tocmai pentru că secundar acestor efecte mai vizibile, dar nu mai puţin importante, pot să se
producă modificări ale unor aspecte mai profunde şi mai complexe precum imaginea de sine,
capacitatea de relaţionare, bunăstare generală. Astfel se poate spune că evaluarea nu se limitează
doar la a surprinde reducerea simptomatologiei psihopatologice ci include şi alte variabile
precum cele amintite anterior. Acest prim criteriu a fost pus sub semnul întrebării de orientările
psihoterapeutice a căror teorii susţin că vindecarea bolii necesită mult mai mult decât simpla
înlăturare a simptomelor
Dificultatea cea mai mare a produs-o opinia lui Eysenck care în 1952 contesta efectele pozitive
ale psihoterapiei aducând în discuţie fenomenul numit „remisiune spontană”. Acesta presupune
dispariţia după un timp a manifestărilor psihopatologice sau ameliorarea bolii fără a se recurge la
ajutorul psihoterapiei. Cercetându-se însă cu atenţie cazurile de remisiune spontană, s-a constatat
că revenirea subiecţilor nu a fost cu adevărat spontană ci în viaţa lor au avut loc anumite
evenimente, cum ar fi modificări în situaţia lor de viaţă (întreruperea unei relaţii, schimbarea sau
găsirea unui loc de muncă etc.), ajutor primit de la diverse persoane sau informaţii practice citite
din cărţi, reviste, broşuri. Cu toate aceste inconveniente, cercetări mai recente arată că subiecţii
care au apelat la psihoterapie s-au ameliorat sau vindecat mult mai bine decât cei care nu au
apelat.
Succesul intervenţilor psihoterapeutice poate fi evaluat după următoarele trei criterii principale:
1. trăirea subiectivă a pacientului (reducerea sau dispariţia simptomelor, sentimentul de bine,
e mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);
2. recunoaşterea socială (persoanele din anturajul subiectului observă şi recunosc progresele
realizate de acesta pe diverse planuri: familial, relaţional, profesional sau şcolar);
3. materializarea expectaţilor psihoterapeutului în ceea ce priveşte modificările apărute în
structura de personalitate a pacientului şi reflectate în comportamentul acestuia. (Apud
Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, Ed. All, 1996, pg.3)
Întrebări de evaluare:
1. Psihoterapia este:
a. O sumă de tehnici şi metode ce se aplică clientului
b. Un sistem ştiinţific planificat şi organizat
c. Un serviciu de inter-ajutorare emoţională
a. Durata şedinţei
b. Consilierea psihologică nu este atât de structurată ca şi psihoterapia
c. Modificările vizate de psihoterapie sunt mai putin profunde
d. Consilierea psihologică are un caracter mai pronunţat preventiv iar psihoterapia este
predominant curativă
CURSUL NR.2
La ora actuală există peste 400 de şcoli psihoterapeutice relativ distincte şi numărul lor va
continua probabil să crească. Deşi fiecare dintre ele afirmă că este cea mai bună, la o analiză mai
atentă se poate constata că, în pofida diferenţelor evidente dintre ele, conţin şi multe elemente
comune. Principalele elemente comune sunt: relaţia psihoterapeut – client, cadrul
psihoterapeutic, dorinţa de schimbare a clientului, descărcarea emoţională (catharsisul), apariţia
înţelegerii intuitive (insightul), asumarea de către client a responsabilităţii pentru propria
existenţă.
1. RELAŢIA PSIHOTERAPEUTICĂ
Relaţia psihoterapeutică este aspectul cel mai important al psihoterapiei. Este o relaţie de
parteneriat care se stabileşte între doi oameni dintre care unul este cel care solicită ajutorul de
specialitate, numit pacient sau client şi celălalt cel care oferă acest ajutor, psihoterapeutul. În
această lucrare vom folosi denumirea de client aceasta fiind acceptată mai mult în etapa actuală.
Este o întâlnire foarte importantă în viaţa clientului, putem spune chiar existenţială. Ea se
produce într-un moment critic în viaţa clientului, atunci când el manifestă o mare sensibilitate şi
fragilitate psihică. El îşi recunoaşte dificultatea cu care se confruntă şi vulnerabilitatea în faţa
vieţii. Este un moment când este posibilă o schimbare pozitivă, un salt în demersul lui evolutiv.
În această relaţie există elemente specifice aduse de fiecare dintre cei doi protagonişti, dar şi
elemente comune ce se constitue prin întâlnirea lor. Putem vorbi în acest sens de o anumită
compatibilitate a celor doi.
Deşi ea însăşi nu este un mecanism al schimbării, ci mai degrabă cadrul general în care clientul
şi terapeutul negociază un contract terapeutic adecvat, incluzând obiectivele generale de atins şi
acordul asupra etapelor şi sarcinilor de parcurs pe fondul unui fundal emoţional-afectiv adecvat,
alianţa terapeutica are o valoare considerabilă, fiind considerată de mulţi autori (Sexton şi
Whiston, 1994) ca elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale
terapiei.
Definitoriu pentru această relaţie este caracteristica de relaţie de sprijin din partea
psihoterapeutului către client. Este o relaţie întotdeauna unidirecţională, de la psihoterapeut spre
client, acesta din urmă fiind singurul beneficiar direct. Faptul că psihoterapeutul realizează un
7
venit ca urmare a exercitării profesiei sale sau că poate trăi momente de satisfacţie profesională
datorate reuşitelor sale sunt efecte pe care le putem considera colaterale. O abatere de la această
normalitate este fie atunci când psihoterapeutul încalcă codul etic şi deontologic, urmărind
conştient anumite beneficii, fie când avem de a face cu acel „beneficiu secundar” al
psihoterapeutului. Acest ultim fenomen este cel mai periculos, tocmai datorită manifestării lui
inconştiente. Este vorba despre nevoia imperioasă a psihoterapeutului de a avea un client ce
manifestă încredere în el şi îi solicită ajutor, ceea ce îl face să se simtă superior, util sau împlinit.
Din acest motiv este indispensabilă analiza personală a psihoterapeutului şi o activitate de
supervizare a lui, pentru a reduce la maxim riscul de a proiecta asupra clientului propriile
conflicte interioare nerezolvate.
Unidirecţionalitatea relaţiei vizeză şi durata consultaţiei. Din această perspectivă timpul
întâlnirii trebuie alocat în întregime şi necondiţionat clientului. Psihoterapeutul trebuie să se
detaşeze, în acest timp, de preocupările şi interesele personale. Propriile nevoi sunt uitate el
concentrându-se în totalitate asupra lumii şi problematicii clientului.
Din partea clientului este necesară o anumită complianţă la psihoterapie. Gradul de colaborare
al clientului este dat de diverşi factori dintre care cei mai importanţi sunt motivaţia acestuia şi
capacitatea psihoterapeutului de creea o relaţie de acceptare, de căldură sufletească, de securitate
şi încredere. Expectaţile clientului sunt şi ele foarte importante, de aceea ele sunt discutate la
începutul întâlnirii.
În afara pregătirii teoretice şi practice psihoterapeutului i se mai cer şi o serie de caracteristici
şi abilităţi dintre care cele mai importante sunt: empatia, sensibilitate, deprinderi de ascultare
activă, inteligenţă, capacitate de atenţie concentrată, răbdare etc.
2. CADRUL PSIHOTERAPEUTIC
Succesul întervenţilor psihoterapeutice depinde foarte mult de motivaţia clientul. Fără acordul
şi dorinţa lui de a face o schimbare în structura sa psihică şi în modul de raportare la mediu,
eforturile şi competenţele psihoterapeutului sunt soldate eşecului. Motivaţia lui iniţială poate fi
8
mărită prin abilitatea psihoterapeutului. Ea determină un grad mai mic sau mai mare de
colaborare din partea clientului. Încă de la început se încearcă o responsabilizare a lui pentru
partea care-i revine în procesul terapeutic. Fiecare din cei doi protagonişti trebuie să fie deplini
responsabili pentru contribuţia proprie în terapie. Mulţi specialişti sunt de acord cu faptul că şi
taxa pe care clientul trebuie să o plătească este un factor important în motivarea şi
responsabilizarea lui.
Mai ales în ţările în care psihoterapia nu este foarte bine înţeleasă, cum este şi la noi într-o
anumită măsură, mentalitatea oamenilor este marcată de distorsiuni şi prejudecăţi ce impiedică
obţinerea unor rezultate pozitive. Astfel, a apela la psihoterapie poate fi un factor stigmatizator în
proprii ochi sau ai celorlalţi pentru unele persoane. În acelaşi sens se constată şi o atitudine
pasivă a celor care totuşi apeleză la psihoterapie. După modelul medical foarte bine implementat
la nivel mental, multe persoane doresc să li se rezolve problema fără a depune un cât de mic
efort. Dacă acest aspect nu este bine lămurit de la început, clienţii respectivi îşi vor
responsabiliza psihoterapeuţi pentru întreaga desfăşurare a terapiei, motivaţia lor, şi aşa
insuficientă, se va reduce treptat. Evident că eşecul psihoterapiei este previzibil.
Acestea sunt şi argumentele care explică eşecul celor mai multe intervenţii psihoterapeutice în
faţa unor persoane care sunt aduse la terapie de către altcineva (adolescentul adus de către
părinţi, soţul alcoolic adus de către soţie etc.) sau sunt trimise la cabinet împotriva voinţei lor
(persoane cu tulburări psihice sau de personalitate trimise de cabinete medicale sau diferite
instituţii).
Amintim aici faptul că, în pofida dorinţei conştiente de schimbare, există o tendinţă
înconştientă, mai mică sau mai mare, de a rezista schimbării. Este acel fenomen numit
„rezistenţă la schimbare” pe care o să-l discutăm în alt capitol. Pe undeva acest lucru este şi de
înţeles. Fiecare om şi-a format o anumită structură interioară care îi dă sentimentul de identitate
personală. Perspectiva unor schimbări în structura psihică este resimţită oarecum periculoasă,
atacându-i identitate, singurul lucru care îi mai conferă un echilibru, chiar şi mai puţin eficient şi
armonios.
5. APARIŢIA INSIGHTULUI
10
care se vor ivi în viitor, ceea ce va duce la mobilizarea resurselor personale în construirea
destinului conform propriilor dorinţe şi nevoi.
11
De aceea, în foarte multe cazuri, pentru succesul demersului psihoterapeutic se impune şi
o intervenţie asupra mediului în care trăieşte clientul, fie prin includerea persoanelor importante
în mod direct în procesul terapeutic, prin şedinţe de terapie de familie sau cuplu, fie indirect prin
atragerea acestor persoane ca „colaboratori” ai psihoterapeutului.
Întrebări de evaluare:
1. Relaţia psihoterapeutică este:
a. Principalul mecanism al schimbării psihoterapeutice
b. Elementul cu cea mai mare putere predictivă privind rezultatele finale ale terapiei
c. Obiectivul psihoterapiei rogersiene
CURSUL NR. 3
12
c. Primul progres în explicarea tulburărilor mentale din punct de vedere medical îi este
atribuit părintelui medicinii, Hipocrat, care a respins demonologia şi a fost primul care a
subliniat existenţa corelatelor psihice ale manifestărilor somatic. Şi medicina antică romană a
demonstart corelaţiile, preluate până în zilele noastre, dintre constituţia fizică şi comportamente.
d. În Evul Mediu, viziunea progresivă a tulburărilor psihice, nu a avut continuitate, pentru
că sub patronajul Inchiziţiei a reînviat superstiţiile primitive şi credinţa în demonologie. Astfel,
boala mentală era considerată ca fiind în legătură cu Satana, şi persoanele serios perturbate erau
tratate cu cruzime şi de multe ori condamnate la moarte. Bolnavii şi familiile celor cu tulburări
psihice se adresau preoţilor (sau vracilor) pentru a obţine iertarea păcatelor şi exorcizarea.
Spovedania, îndeplinirea îndatoririlor religioase şi a canoanelor, urmarea poveţelor
duhovniceşti ale preotului pentru iertarea păcatelor şi pentru a trăi conform cu cerinţele
bisericii erau principalele modalităţi de abordare şi tratare a „problemelor sufleteşti”. Şi astăzi
preotul este cel care prin ascultarea binevoitoare a omului aflat în impas, îl poate ajuta să-şi
descarce suferinţa şi să-şi regăsească speranţa.
e. Ideile sale asupra etiologiei psihogene a unor afecţiuni au fost clar conturate de şcolile
medicale europene din secolele XVIII-XIX. În această perioadă se remarcă contribuţia
medicului englez Sydenham, cel care a subliniat că o afecţiune care se poate manifesta clinic
prin simptome asemănătoare poate fi determinată de o cauză organică sau psihică. În practica
terapeutică a vremii predominau electroterapia, hipnoza şi utilizarea sugestiilor. Figura
proieminentă a acelei perioade era medicul austriac Franz Anton Mesmer (1734-1815) care era
magician şi teoretician în acelaşi timp.
f. Epoca de aur a hipnozei – mijlocul secolului al XVIII-lea – cu realizări importante ale
urmaşilor lui Mesmer, e urmată de o pauză lungă, după care, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
interesul pentru hipnoză reînvie prin dezvoltarea a două şcoli conduse de oameni de ştiinţă
prestigioşi, interesaţi de abordarea terapeutică şi de hipnoză. Este vorba de J.M.Charcot şi H.
Bernheim.
g. Abia în secolul XX prin afirmarea psihologiei ca ştiinţă, a început interesul abordării
ştiinţifice în ce privesc orientările psihoterapeutice, continuându-se şi în secolul XXI.
Psihoterapia, ca modalitate de înţelegere şi de intervenţie la nivel psihologic asupra pacienţilor
psihici, s-a conturat treptat la confluenţa dintre medicină şi psihologie. (vezi Freud, C.G.Jung şi
continuatorii săi).Trei mari orientări s-au structurat încă din secolul anterior, continuănd şi în
secolul XX până în prezent, şi anume: orientarea analitică sau dinamică , bazată pe teoriile
psihanalitice asupra personalităţii, în special prin contribuţia lui S. Freud şi C.G.Jung, orientarea
comportamentală cu origine în teoriile behavioriste (dintre autori: Skinner, Miller, Eysenck,
Dollard şi Wolpe) şi cu metode terapeurice bazate pe principiile învăţării şi condiţionări,
şi orientarea umanist-experienţială centrată pe teoriile umaniste şi experienţiale (promotori: G.
Allport, G. Kely, A. Maslow, Carl Rogers). Orientarea umanist-experienţialistă reînvie elemente
esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile,dragostea, creativitatea, imaginea de
sine). Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile
sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală.
În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli
psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
h. În ultimele decenii, s-a conturat o a patra orientare care a marcat destimul psihologiei
şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să exploreze o
formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi transformator –
supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat Stanislav Grof, cel
care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică (care utilizează
LSD-ul în a cataliza şi dilata procesele inconştiente) şi terapia holotropică.
13
i. În prezent mulţi psihoterapeuţi, optează, mai degrabă, spre o formare eclectică,
complexă, folosind mai multe direcţii psihoterapeutice., cunoscută sub denumirea de abordare
eclectică-integrativă.
Deşi există multe şi evidente elemente comune ale tuturor orientărilor psihoterapeutice, aşa
cum am văzut în capitolul anterior, există şi importante aspectele variabile ce determină în final
specificul şcolii psihoterapeutice respective. Un accent pus pe aceste aspecte diferenţiale, poate
mai mult decât este necesar, îl găsim la unii dintre autorii de sisteme care doresc să se delimiteze
mai mult de ceilalţi psihoterapeuţi.
Cercetările efectuate comparativ pe tipuri de orientări pentru a surprinde eficienţa acestora au
ajuns la concluzia că rezultatele depind nu atât de specificul unei şcoli ci mai ales de modul în
care fiecare şcoală şi metodă se potrivesc mai mult sau mai puţin individualităţii clientului şi
tipului de dificultate cu care acesta se confruntă. Astfel sunt metode şi abordări mai potrivite
decât altele pentru anumiţi clienţi şi pentru anumite manifestări psihopatologice.
Deşi există, aşa cum am mai arătat, peste 400 de sisteme psihoterapeutice, în scop didactic
ele au fost împărţite de numeroşi autori (ex. Karasu, 1980) în trei mari grupări: grupul
psihoterapiilor dinamice sau analitice, grupul psihoterapiilor comportamentale şi grupul
psihoterapiilor experienţiale. O încercare de sistematizare a lor este prezentată în tabelul următor:
ABORDAREA
Dinamică Comportamentală Experienţială
Preocupare Represiunea sexuală Anxietatea Alienarea
principală
Concepţia Conflicte de natură Deprinderi învăţate, Disperarea existenţială.
psihopatologică instinctuală, dorinţe comportamente Pierderea posibilităţilor
(cauza libidinale timpurii care inadecvate (deficitare sau umane; fragmentarea
simptomelor) rămân în afara conştiinţei, în exces) întãrite de eului; lipsa de
absenţa conştientizării. factori de mediu congruenţă în cadrul
experienţei personale
Conceptul de Rezolvarea conflictelor Reducerea (înlăturarea) Auto-realizarea
sănătate psihică refulate, victoria ego-ului simptomelor; absenţa potenţialului uman;
asupra Id-ului; întărirea simptomelor şi/sau autodesăvârşirea
egoului reducerea anxieteţii personală, câştigarea
autenticităţii şi a
spontaneităţii
Modul în care Realizarea unui insight Învăţarea directă a Trăirea experienţei
se realizează profund, înţelegerea modului cum trebuie să se imediate; trăirea
schimbarea problemelor din copilăria comporte subiectul în sentimentului
timpurie. Înţelegerea prezent, a modului de momentului actual.
intelectual-emoţională acţiune şi de realizare a Exprimarea spontană a
performanţelor experienţei
Perspectiva Istorică: trecutul subiectiv Non-istorică: prezentul An-istorica: momentul
temporală obiectiv fenomenologic
Tip de De lungă durată şi intensiv Non-intensiv şi de scurtã Intensiv şi de scurtă
tratament durată durată
Sarcina Să înţeleagă conţinutul Programarea, Învăţarea pacientului să
terapeutului mental şi conştient al recompensarea, inhibarea interacţioneze într-o
subiectului, semnificaţiile sau elaborarea unor noi atmosferă de accceptare
ascunse în istoria vieţii răspunsuri reciprocă pentru a-şi
14
pacientului comportamentale dezvolta exprimarea
adecvate la stimulii eului (de la planul
anxiogeni somatic spre cel psihic
şi spiritual)
Tehnica Interpretările; asociaţiile Condiţionare; Interacţiunea; dialogul
psihoterapeutică libere; analiza desensibilizare mutual; dramatizarea
de lucru transferului, a actelor sistematică; întăriri (jucarea propriilor
ratate, a rezistenţelor şi a pozitive şi negative; sentimente); trăiri
viselor. elaborarea unor modele experimentale, jocuri.
comportamentale noi.
Modelul de Medical; de tipul relaţiei Educaţional; profesor-elev Existenţial; de la om la
tratament medic-bolnav, părinte- , părinte-copil (autoritar, om; egalitar (de la adult
(modelul copil (autoritar, bazat pe bazat pe o convenţie de la adult)
terapeutic) un contract terapeutic învaţare ) bazat pe o înţelegere
ferm) umană
Natura relaţiei Transferenţială, realizată Relaţie reală, dar Relaţie reală, primară în
terapeutice doar prin terapie; primară secundară terapiei; raport cu terapia;
în raport cu terapia; absenţa relaţiei autentică
neautentică
Rolul Interpretare-reflectare; Sfătuitor-formator; direct De acceptare mutuală.
terapeutului indirect, nepasional; pentru rezolvare de interacţiune, permisiv;
frustrant probleme; practic gratificant.
Deşi relaţia terapeutică este un factor comun în orice formă de psihoterapie, aşa cum am
arătat în capitolul anterior, există şi numeroase particularităţi ale ei diferite de la o şcoală la
alta. Vom trece în vedere, în continuare, specificul relaţiei în cele trei grupări principale.
Deşi psihanaliza clasică nu se mai practică în forma sa originală, ne vom referi la ea pentru a
surprinde direcţia pe care ea a dat-o întregii grupări. Conform acesteia, starea nevrotică actuală
are izvoarele în mica copilarie. Pentru conştientizarea conflictelor şi rezolvarea lor, clientul va
face incursiuni în propria istorie, prin stări regresive. Tendinţele regresive ale pacientului
încurajate de acest tip de psihoterapii şi atitudinea de expert a terapeutului imprimă relaţiei o
notă caracteristică unei interacţiuni părinte-copil. A doua sarcină a terapeutului este aceea de a
determina Eul actual al clientului sau să renunţe la vechile mecanisme defensive utilizate anterior
în favoarea unora mai adecvate la evoluţia şi starea sa actuală.
În psihanaliză contractul psihologic stipulează drepturi şi obligaţii foarte limpezi, atât pentru
pacient, cât şi pentru terapeut. Astfel, pacientul se conformează regulii fundamentale a asociaţiei
libere: deoarece terapeutul îi garantează o confidenţialitate totală, acesta va trebui să spună tot
ce-i trece prin cap, chiar dacă faptul respectiv pare banal, neînsemnat sau absurd. Din aceasta,
din analiza actelor ratate şi a viselor va rezulta un material care va fi ordonat, analizat, interpretat
şi conferit ulterior pacientului ca temei al unor schimbari importante de optică.
La rândul său, terapeutul respectă cu stricteţe următoarele reguli:
- tăcerea, pentru a permite pacientului său dezvoltarea unui flux asociativ bogat;
- “atenţia flotantă” prin care-şi pune în funcţiune propriul său inconştient pentru a sesiza şi
recepta orice nepotrivire, contradicţie sau incongruenţă suscitată de discursul pacientului său;
15
- abstinenţa, care constă nu numai a nu se lasa sedus (la propriu) de tentaţiile pacientei sale ci şi
în abţinerea de a cădea în capcana oferirii acesteia de gratificaţii sau satisfacţii afective prin care
el s-ar transforma în “complicele” nevrozei sale. Pacientul este de asemenea încurajat ca în
cursul tratamentului să se abţină de a lua decizii importante, pentru a se proteja astfel de
consecinţele nefaste ale acestora;
- neutralitatea angajează opiniile pacientului, care nu vor fi judecate sau criticate, ci doar
înţelese, pentru a fi interpretate ulterior;
- interpretarea este faza finală a intervenţiei terapeutice: ajutand pacientul să conştientizeze
originea şi motivaţiile reale ale nevrozei sale, potenţialul de conflictualitate al acestora, conflictul
integrat în conştiinţă fiind astfel dezamorsat de încărcătura sa nevrorică.
În pofida unor evoluţii extrem de divergente a psihanalizei clasice, relaţia terapeutică
(incluzând şi transferul şi contratransferul) rămâne cel mai important factor terapeutic, deoarece
ea pune accentul pe un stil empatic şi nondirectiv al terapiei, dând posibilitatea pacientului să se
identifice (cel puţin parţial) cu terapeutul său şi să accepte dezvăluirile pe care acesta le face
relativ la persoana sa.
Afirmaţia de bază a acestor tipuri de psihoterapii este că toate comportamentele, adaptative sau
neadaptative, sunt rezultatul învăţării unor scheme implicite. Ele sunt mai mult sau mai puţin
conştientizate şi înglobează structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor. Procesul
psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe tehnicile utilizate.
Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-elev în care
terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv el însuşi
trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic cu o tentă
de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu strategiile de
adaptare pe care le propune acesta din urmă. Ca şi în psihoterapiile analitice terapeutul este
expertul. Directivitatea terapeutului în aceste terapii este cea mai mare. Caracteristicile acestui
tip de relaţie sunt cele de ghidare, orientare, colaborare, parteneriat. Clientul este ajutat să ia
anumite decizii dar într-un ansamblu sistematizat de terapeut.
Explicaţia oferită de terapeut dă o notă aparte acestui tip de relaţie. Terapeutul aduce
argumente teoretice care corespund sistemului său de credinţe, argumente cu care încearcă să
explice problemele clientului. Explicaţia este şi aspectul cu care se încearcă crearea unei bune
alianţe psihoterapeutice. Cu ajutorul lor poate fi indus clientului sentimentul de control asupra
comportamentului propriu şi a propriei vieţi. Acest lucru stimulează foarte mult partea acţională,
de trecere la fapte, lăsând în urmă suferinţele şi lamentările.
Aşa după cum psihanaliza clasică freudiană este prototipul relaţiei terapeutice pentru
gruparea de orientare dinamică, Terapia Centrată pe Client îniţiată de C. Rogers dă prototipul
pentru gruparea de orientare experienţială. Faţă de Freud, C. Rogers se distanţează pe doua
direcţii majore:
- negarea primatului instinctelor iraţionale în geneza comportamentului uman;
- reconsiderarea rolului psihoterapeutului, care nu mai este privit ca şi conducator al procesului
terapeutic.
Chiar termenul de pacient va fi înlocuit cu acela de client, pentru a justifica încrederea în
capacitatea acestuia de a găsi soluţii propice autovindecarii.
Pentru a anula aceea incongruenţă apărută de mult în psihicul clienţilor terapeutul va
trebui să creeze un climat psihologic liber, în care pacientul să fie acceptat şi valorizat
necondiţionat, astfel încât el să se simtă liber de a-şi exprima sentimentele autentic, real,
16
acceptandu-şi ura, furia, ostilitatea şi alte sentimente “urâte“ ca aparţinându-i. Autoacceptarea de
sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce mai tolerant cu propria sa experienţă,
ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat şi mai deschis spre noi experienţe viitoare.
Iată de ce în psihoterapiile experienţiale relaţia terapeutică şi în mod deosebit
personalitatea psihoterapeutului devin factorii cei mai importanţi ai procesulului terapeutic.
Relaţia terapeutică trebuie să devină un factor catalizator al actualizării resurselor clientului, al
dezvoltării şi maturizării. Terapie rogersiană s-a numit la început terapie non-directivă pentru că
terapeutul nu dirijează procesul terapeutic, nu formulează interpretări şi nu dă răspunsuri. Ceea
ce face el pare banal şi chiar derizoriu: ascultă cu atenţie, cu o atitudine de acceptare
binevoitoare, ceea ce spune clientul, întrerupând uneori pentru a reformula spusele acestuia.
Aceste reformulări au darul de a-l ajuta pe client să se autoclarifice (sentimental şi cognitive), să
privească mai atent şi să conştientizeze aspectele relatate. Această atitudine de acceptare pasivă
şi oarecum stereotipă nu ascunde un dezinteres faţă de problemele clientului, deoarece este
susţinută de multă căldură, empatie şi înţelegere.
Terapeutului îi sunt interzise interpretările, sfaturile, sugestiile, acţiunea de a convinge sau
de a dovedi ceva. În această relaţie experienţială expertul este clientul şi nu terapeutul, aşa cum
era în primele doua grupări terapeutice amintite mai înainte.
Aceste linii directoare ale relaţiei terapeutice sunt valabile la modul general pentru toate
terapiile experienţialiste dar ele capată nuanţe aparte în diferite sale orientări. Astfel, spre
exemplu, directivitatea terapeutului poate creşte în unele abordări precum Gestalt-terapia,
Programarea Neuro-lingvistică sau Terapia Unificării. În Gestalt-terapie şi Terapia Unificării
este mult mai centrată pe prezentul situaţiei, accentuânu-se mult asupra experienţei directe a
celor doi participanţi. Terapeuţii devin mai prezenţi, mai provocativi şi mai transparenţi. Ei îşi
dezvăluie prezenţa lor în întregime, prin comunicarea percepţiilor lor asupra clienţilor şi
experienţelor care au loc în acel moment, precum şi a observaţiilor asupra a ceea ce clientul nu
conştientizeză. Fără să interpreteze, terapeutul doreşte să-l ajute pe client să conştientizeze ceea
ce se întâmplă cu el în acel moment, la toate nivelurile sale. Chiar mai mult, în formele
individuale de terapie, terapeutul poate intra într-un joc de rol cu clientul, tocmai pentru a
permite ca experienţa să fie cât mai reală şi autentică.
4. PSIHOTERAPIA ÎN ROMÂNIA
Există tipuri de probleme care pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, aceasta fiind
în astfel de cazuri soluţia cea mai indicată. Există şi categorii de probleme care pot beneficia de
un ajutor mai mic prin psihoterapie, sau probleme care pot fi abordate psihoterapeutic doar din
perspectiva numai anumitor orientări psihoterapeutice. În alte tipuri de probleme psihoterapia
poate fi doar o metodă secundară, alături de metodele principale indicate. În sfârşit există si
tipuri de psobleme pentru care psihoterapia este absolut ineficientă, ba chiar contraindicată.
1. Manifestări psihopatologice acute, actuale, consecinţe ale unor situaţii stresante, sau chiar
traumatizante. Toate aceste simptome pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie, mai ales
sub formele de psihoterapie suportivă şi experienţială.
2. Crize de dezvoltare, cum ar fi crizele de la adolescenţă, criza de la mijlocul vieţii, menopauza,
andropauza sau crize de impas existenţial major (perioade cu intense întrebări şi preocupări
legate de: viaţă, moarte, libertate, sens etc.). În astfel de cazuri psihoterapia poate fi foarte
eficientă sub forma ei experienţială, orientată spre înţelegere şi activare a resurselor personale
insuficient valorificate.
3. Dificultăţile de adaptare şi relaţionare, sentimentele de inadecvare în grup, dificultăţile de
comunicare cu ceilalţi se pretează la intervenţii psihoterapeutice. În întâlnirile terapeutice un
demers analitic poate să facă pe persoanele care se confruntă cu ele să înţeleagă rădăcinile
acestor dificultăţi. Un demers comportamental sau experienţial îi poate sprijini apoi în formarea
unor deprinderi mai eficiente de relaţionare şi comunicare şi în modelarea de comportamente
adaptative. În astfel de cazuri sunt foarte eficiente şi psihoterapiile de grup care crează condiţiile
optime pentru exersarea acestor noi achiziţii de relaţionare, precum şi pentru creşterea încrederii
în sine şi în alţii.
4. Probleme ce ţin de imagine şi stimă de sine reduse şi probleme de identitate. Persoanele cu
astfel de dificultăţi pot beneficia foarte mult de pe urma intervenţilor psihoterapeutice care îşi
propun întărirea Eului, pozitivarea, obiectivarea şi stabilizarea imaginii de sine, conştientizarea şi
valorizarea resurselor personale. În astfel de situaţii se pot utiliza diferite modalităţi de abordare
terapeutică: analitică, cognitiv-comportamentală, experienţială etc. Terapia individuală poate fi
combinată cu o terapie de grup.
5. Diferite tulburări nevrotice (depresive, anxioase, fobice, obsesiv-compulsive, disociative,
somatoforme etc.). Este domeniul în care psihoterapia este intervenţia recomandată prin
excelenţă. Cu excepţia cazurilor în care simptomatologia severă recomandă şi un tratament
medicamentos, este de preferat ca aceste tulburări să fie abordate evitându-se spitalizarea şi uzul
18
de medicamente. Se recomandă fie un demers analitic de profunzime pentru descoperirea şi
înlăturarea cauzelor inconştiente care au condus la tulburare, fie un demers umanist-
experienţialist care să vizeze o abordare holistă prin care să se realizeze o clarificare şi o
reorientare în sens constructiv a potenţialului psihic blocat, fie un demers comportamental de
reducere ţintită a simptomelor deranjante.
6. Tulburări psihosomatice (astm psihogen, ulcer, hipertensiune arterială, dermatite, eczeme
etc.) ale căror manifestări somatice au o natură psihogenă. În aceste cazuri simptomul nu este
altceva decât o metaforă ce se exprimă corporal o suferinţă psihică. Prin psihoterapie se pot
decodifica aceste metafore psihosomatice, se pot găsi cauzele reale ale simptomelor şi se pot lua
măsuri de restabilire a sănătăţii mintale care vor conduce la dispariţia lor.
7. În cazul bolilor organice cronice, chiar în formele lor finale, (leucemie, cancer, SIDA,
infirmităţi organice, scleroză în plăci, diabet etc.) deşi psihoterapia nu poate vindeca, ea poate fi
binevenită în sensul de terapie suportivă, de acompaniere a acestor pacienţi, de susţinere în
confruntarea cu boala şi, eventual, de orientare către o dimensiune spirituală. Uneori, tehnicile de
sugestie şi relaxare pot aduce o diminuare a durerii, a anxietăţii sau a altor simptome.
8. Tulburările de personalitate (paranoidă, schizoidă, anxioasă, histrionică, disocială, de tip
borderline etc.) nu se pot modifica semnificativ prin psihoterapie. Însă, anumite tendinţe
dezadaptative pot fi ameliorate, printr-o abordare profundă, în special corporală. Deasemenea
anumite intervenţii, mai ales în grup terapeutic, pot conduce spre o mai bună conştientizare a
efectelor propriilor comportamente şi spre dobândirea unor strategii de autocontrol în sensul unei
mai bune integrări sociale.
9. Tulburările psihotice (schizofrenie, tulburări delirante, tulburări afective etc.) sunt cazurile
cele mai severe de tulburări psihice. Episoadele psihotice pot fi abordate exclusiv medicamentos.
În fazele de remisiune însă, intervenţiile psihoterapeutice pot să se asocieze celor
medicamentoase de intreţinere sub forma terapiei ocupaţionale şi artistice şi socioterapiei, în
scopul recuperării unor funcţii deterioarate şi obţinerii unor abilităţi de reinserţie socială.
10. Dependenţele de substanţe psihoactive (alcool, droguri, anumite medicamente etc.) au
nevoie de o abordare multiplă. În primul rând, dependenţa fizică necesită o cură de dezintoxicare
asociată cu renunţarea la consumul toxic. Ulterior, intervenţia psihoterapeutică sub formă
analitică sau experienţială (inclusiv corporală) îşi propune tratarea dependenţei psihice. A treia
direcţie necesară se realizeză prin grupurile terapeutice de suport care îşi propun imbunătăţirea
imaginii de sine, depăşirea dificultăţilor ce ţin de etichetarea socială, aspecte de reintegrarea
socială şi, uneori, chiar o orientare spirituală a acestor persoane.
11. Tulburările sexuale cum ar fi disfunţiile sexuale (tulburări de erecţie, ejaculare precoce,
dorinţe sexuale diminuate, vaginism, anorgasmie etc.), tulburările de identitate sexuală,
parafiliile (exhibiţionism, fetişism, pedofilie, sadomasochism, voyeorism etc.), tulburările de
orientare sexuală pot fi abordate psihoterapeutic. Eficienţa cea mai mare este în cazul
disfuncţiilor sexuale atunci când acestea nu au cauze organice. Abordările pot fi analitice,
experienţiale sau cognitiv-comportamentale. Ultimele au loc mai ales în cuplu.
12. Retardul mintal nu poate fi abordat psihoterapeutic. Persoanele cu deficienţe mintale pot fi
ajutate doar printr-o serie de tehnici comportamentale pentru formarea deprinderilor de
autoservire, pentru însuşirea de abilităţi ocupaţionale cu scopul principal de dobândire a
autonomiei şi de integrare socială.
13. Psihoterapia în cazul tulburărilor mintale organice (demenţe, tulburări datorate unor leziuni,
disfuncţii cerebrale etc.) are efect limitat sau nul, putând fi recomandată doar terapia suportivă.
Aparţinătorii acestor persoane (familie, prieteni apropiaţi) ar putea beneficia cu succes de
intervenţiile psihoterapeutice pentru a-şi depăşi propria suferinţă legată de boala celor dragi.
14. Problemele de cuplu sau de familie pot fi abordate cu mult succes prin psihoterapie.
Condiţia de bază este suficienta motivare a celor în cauză înspre schimbare şi acceptarea de a
participa împreună la şedinţele psihoterapeutice. Deşi există psihoterapie de cuplu şi de familie,
astfel de probleme pot fi abordate şi prin psihoterapiile clasice, îndeosebi experienţiale.
19
Terapiile de familie arată că suferinţa psihică nu este doar rezultatul unor interacţiuni intrapsihice
neadecvate ci ea poate fi cauzată şi de interacţiunile sociale, îndeosebi cele familiale. În general,
familia este văzută în psihoterapie ca un sistem. De aceea, perturbarea funcţionării unuia dintre
membrii unei familii, cel mai sensibil sau reactiv, nu este altceva decât expresia funcţionării
dizarmonice a întregii familii. În astfel de cazuri, deşi aparent problema se manifestă doar la un
singur membru, este evident că terapia de familie este recomandată.
15. Diferitele probleme ale copiilor ca: tulburări de învăţare, tulburări de comunicare, ticuri,
enurezis sau encoprezis, tulburări de comportament şi deficit de atenţie etc., pot fi abordate cu
mult succes prin psihoterapie. De obicei copii sunt aduşi la terapie fie de părinţi fie de educatori.
Dacă este vorba despre un „copil-simptom al familiei” atunci este necesară intervenţia
psihoterapeutică la nivelul întregii familii. Alte tipuri de probleme pot fi de competenţa unor
servicii de specialitate cum ar fi pediatrie sau logopedie, sau de competenţa unui terapeut
specializat în psihoterapia copilului.
16. „Psihoterapia normalului” se referă la intervenţii terapeutice în scop de dezvoltare personală,
de autocunoaştere, de optimizare a proprilor capacităţi, de creştere a creativităţii şi a
capacităţilor rezolutive, de evoluţie în plan spiritual etc. Această direcţie este determinată de
elevaţia spirituală a omului modern şi de necesitatea pregătirii viitorilor specialişti în consiliere
psihologică şi psihoterapie.
Întrebări de evaluare:
1. Cauzele afecţiunilor psihice, în viziunea psihoterapiilor comportamentaliste, sunt:
a. a. Dorinţele libidinale timpurii care rămân în afara conştiinţei şi fragmentarea
Eului
b. Disperarea existenţială, fragmentarea eului, lipsa de congruenţă în cadrul
experienţei personale.
c. Deprinderi învăţate, comportamente inadecvate întărite de factori de mediu
d. Lipsa de congruenţă în cadrul experienţei personale şi absenţa conştientizării
CURSUL NR. 4
20
1. PSIHANALIZA CLASICĂ FREUDIANĂ - Structura personalităţii
21
În această structură conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei ameninţări diferite:
amenintarea Sinelui, a realităţii şi a Supraeului. Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente,
atunci când Eul este presat excesiv, este dezvoltarea anxietăţii.
Conform acestei teorii starea nevrotică actuală are izvoarele în mica copilarie (de regulă
în perioada 3-6 ani, în faza rezolvării conflictului oedipian), nivelul lor fiind unul inconştient.
Deoarece, pentru a gestiona aceste conflicte, Eul a dezvoltat mecanisme de aparare care cu
timpul au devenit ori rigide, ori anacronice, sarcina terapeutului este aceea de a aduce conflictele
micii copilării din inconştientul pacientului în conştiinţa sa pentru a putea fi supuse unei judecaţi
actuale de către o persoană care a caştigat între timp mai multă maturitate şi experienţă de viaţă.
Psihanaliza clasică, este un proces terapeutic de lungă durată, ce implică efort din partea
pacientului (5, 6 zile pe săptămână, pe o durată de un an la mai mulţi ani). Cadrul terapeutic
este stabilit cu mare atenţie de psihanalist, şi anume, pacientul înainte de a fi acceptat i se
realizează o evaluare diagnostică, se discută expectaţiile sale, i se explică modalitate de lucru,
este avertizat în legătură cu producerera unor posibile modificări serioase, după care îl invită la
o perioadă de reflecţie de 2-3 saptamâni pentru a se hotărâ dacă se angajează la un astfel de
demers. Specific în timpul şedinţelor de psihanaliză, este că pacientul stă întins pe o canapea
(divan), iar terapeutul în afara câmpului său vizual. Avantajul pacientului este că-i permite să
intre într-o stare de relaxare, aproape de somn cei favorizează libertate pentru visare, regresie,
accesul la inconştient ş.a.
Tehnicile utilizate în psihanaliză sunt: asociaţiile libere, analiza viselor, analiza acţiunilor
pacientului, analiza transferului, analiza rezistenţelor, analiza Ego-ului, interpretările şi
prelucrările.
Metoda asociaţiilor libere este folosită ca tehnică de bază în psihanaliză, cu scopul
descoperirii conflictelor inconştiente. Psihanalistul îi propune pacientului să dea frâu liber
gândurilor şi sentimentelor oricare sunt ele fără a cenzura şi a încerca să urmărească un fir
23
logic. El intervine doar cu întrebări care să-i permită pacientului noi asociaţii de idei, ca de
exemplu: „ce vârstă ave-ai atunci?; „ ce imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul acesta?.
etc.. În derularea asociaţiilor libere apar imagini, reproşuri, sentimente, dorinţe, nevoi, acuze,
etc., moment în care pacientul are nevoie de încurajarea psihanalistului care să-i ofere siguranţă
şi încredere. Însă chiar şi încurajată persoana în a-şi da frâu liber liber gândurilor sale mai pot
apărea blocaje, numite de Freud rezistenţe, rezultate din controlul inconştient al pacientului.
Psihanalistul pune accentul în analiză tocmai pe aceste zone sensibile.
Analiza viselor, tehnică utilizată în psihanaliză alături de asociaţiile libere. În cursul
asociaţiior libere, la pacient apar spontan relatări despre visele pe care le-a avut, vise ce
reprezintă propriile sale experienţe şi conţinuturi de natură inconştientă. Pentru Freud visele sunt
„calea regală spre inconştient” , considerând-o cea mai bună sursă de informaţii. El a descris
două niveluri ale conţinutului viselor : conţinutul manifest (conştient, cel pe care persoana îl
poate povesti) şi conţinutul latent (inconştient, reprezintă semnificaţia reală a visului, setul de
evenimente intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). Freud a descris visele ca încercări
mascate de a îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoi culpabilizatoare, durerose pentru
a fi acceptate conştient. Dorinţele, ideile reprezentând conţinutul latent al visului şi acestea sunt
exprimate în forme deghizate prin conţinutul manifest al visului. Rolul psihanalistului este de a-
şi încuraja pacientul să vorbească despre conţinutul manifest al visului făcând toate asociaţiile
libere care-i apar, cu scopul de a ajunge la conţinuturile inconştiente.
Analiza acţiunilor pacientului , metodă care se referă atât la comportamentele verbale
(erori de pronunţare, lapsusuri, etc.), cât şi la cele nonverbale, attât la cele din şedinţa de
psihanaliză, cât şi la cele din afara ei.
Analiza rezistenţelor . Conceptul de rezistenţă se referă la tot ceea ce în acţiunile şi
cuvintele analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconştient . Rezistenţele pot fi
conştiente (când pacientul împiedică în mod conştient progresul analizei) sau inconştiente (când
pacientul nu-şi dă seama de felul în care perturbă procesul analitic). Cele mai semnificative în
procesul analitic sunt rezistenţele inconştiente, deoarece oferă informaţii importante despre
structura de personalitate a pacientului. Rezistenţele intră în acţiune atunci când pacientul simte
că intră pe un teren nesigur, în plus, atunci când unele dintre tendinţele şi dorinţele inconştiente
sunt terifiante şi inacceptabile pentru pacient de a le aaccepta în planul conştient.
Freud consideră rezistenţele ca fiind puncte centrale şi instrumente importante ale
psihanalizei. Natură loe este duală: pe de o parte interferă cu tratamentul, şi pe de altă parte
constituie o sursă de informaţii esenţială pentru analiză. Analizarea rezistenţelor au rolul ca
pacientul să fie condus de psihanalist să conştientizeze ce rol joacă acestea în viaţa sa şi cum
acestea îl împiedică să afle cu ce se confruntă în prezent.
Analiza transferului. O parte importantă în psihanaliză se referă şi la atitudinea pacientului
faţă de terapeut. În timpul terapiei clientul dezvoltă reacţii emoţionale puternice faţă de
psihanalist, emoţii care pot fi pozitive (admiraţie, dragoste, respect, ş.a.) sau negative (ură,
gelozie, ostilitate ş.a.). Majoritatea reacţiilor fiind izvorâte din tendinţele şi dorinţele ascunse
ale pacientului atunci când psihanalistul îşi menţine neutralitatea în relaţia terapeutică. Practic
este vorba de sentimente, atitudini pe care pacientul le-a avut sau le are faţă de persoane
importante din viaţa sa şi care le manifestă în relaţia terapeutică faţă de analist. Această
tendinţa a pacientului de a face din analist obiectul răspunsurilor sale emoţionale se numeşte
transfer. În analiza transferului , analistul îl ajută pe client să obţină o mai bună înţelegere a
reacţiilor sale emoţionale faţă de oricare altă persoană, şi să conştientizeze sursele reale ale
acţiunilor sale. Psihanaliştii afirmă, că în urma insight-ului asupra acestei înţelegeri, se produc
schimbări în sfera personalităţii pacientului. Relaţia transferenţială este importantă pentru că
astfel pacient ajunge, ajutat de analist, să o privescă ca o reeditare a relaţiei sale cu o figură
parentală şi în felul acesta are ocazia să se desprindă de copilărie şi să stabilească relaţii de tip
matur cu persoanele importante din apropierea sa.
24
În relaţia terapeutică şi psihanalistul poate experimenta reacţii emoţionale puternice
(pozitive sau negative) către pacient. Aici este vorba de contratransfer, termen folosit pentru
răspunsul emoţional al terapeutului la solicitările afective ale pacientului. Dup Freud,
contratransferul reduce obiectivitatea terapeutului , afectând negativ relaţia pacient-analist.
Intrepretările. Pe parcursul şedinţelor terapeutice, analistul are sarcina să ordoneze
materialul discontinuu din asociaţiile libere şi analiza viselor ale pacientului, să descopere
semnificaţiile ascunse, simbolice şi să-i ofere explicaţiile necesare prin prisma conceptelor
psihanalitice. Acestea sunt interpretările , ipoteze explicative cu privire la unele atitudini
comportamentale, cui scopul de a-l ajuta pe pacient să obţină insigh-ul asupra naturii
conflictelor care reprezintă sursa dificultăţilor cu care se confruntă în prezent. Momentul potrivit
pentru formularea interpretărilor ţine de competenţa analistului, astfel încât să fie pe măsura în
care pacientul este pregătit să le primească. Important este ca momentul să fie ales atunci când
materialul inconştient este aproape să se releve la nivel conştient astfel încât pacientul să poate
accepta şi insight-uri şi dureroase. Altfel, nu face decât să-i crească pacientului anxietatea şi
defensele.
Prelucrările, este un procedeu specific psihanalizei ce necesită timp lung, intensiv şi
costisitor. De-a lungul analizei, pentru a se ajunge la semnificaţiile psihologice ascunse şi apoi
pe deplin înţelese şi integrate de pacient, sunt necesare prelucrările asupra materialului
asociativ, ce reprezintă o explorare progresivă, repetitivă a interpretărilor şi rezistenţelor.
Prelucrate emoţiile dureoase din timpul copilăriei în cadrul terapeutic, îi permite pacientului să
devină suficient de puternic pentru a se confrunta cu aceste emoţii cu mai puţină anxietate şi a le
face faţă într-un mod realist.
4.ANALIZA JUNGIANĂ
Carl Gustav Jung, medic psihiatru elveţian, iniţial adept al teoriilor freudiene, s-a delimitate
ulterior de acestea, creându-şi propria concepţie asupra psihicului uman. După el structura
psihicului uman cuprinde tot trei niveluri: inconştientul colectiv, inconştientul personal şi
conştiinţa. Inconştientul colectic cuprinde toată experienţă comună a întregii umanităţi.
Inconştientul personal conţine unele imagini mintale de care nu suntem actual conştienţi, dar
care pot fi conştientizate. Conştiinţa cuprinde percepţiile, gândurile, sentimentele, amintirile de
care persoana este conştientă.
Spre deosebire de psihanaliza clasică, analiza jungiană îşi propune să pătrundă mai puţin în
trecutul pacientului pentru a-i descoperi traume din copilărie. Obiectul de analiză este de a
ajunge la conştientizarea modelelor familiale şi cum acestea au fost preluate şi funcţionează în
individ sub forma unor comportamente distructive şi de apărare. În cadrul terapeutic, specific
analizei jungiene, pacientul poate trăi şi retrăi afecte puternice şi complexe, se poate confrunta
cu acestea până la a găsi soluţia adecvată cei conferă posibilitatea de a fi o fiinţă ca întreg. Jung
subliniază necesitatea ca analistul să fie în cadrul tetrapeutic într-o poziţie de egalitate şi total
vizibil cu pacientul. Scopul terapiei analitice este de atingerea unei regresii profunde, ce
presupune un număr de 4-5 şedinţe pe septămână până Eul devine relativ stabil, apoi reducându-
se la 1-2 şedinţe pe săptămână.
În cadrul analizei jungiene sunt evitate discuţiile intelectuale şi se pune accent pe
declanşarea funcţiei simbolice a psihicului (numită şi funcţie transcedentală sau religioasă).
Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor , care apar spontan la suprafaţă (prin imagini care
pot fi desenate, pictate,manipulate în imaginaţie, pentru a percepe, dezvolta şi descifra simbolul)
care ajută pacientul să înţeleaegă ceva important cu sens în prezent pentru viaţa lui. Pacientul
traăieşte un sentiment de uşurare, de trăire afectivă pozitivă şi de satisfacţie în momentul
acceptării interpretării simbolului. Scopul acestui demers terapeutic este deblocarea de fluxul
energetic, acceptarea conţinuturilor inconştiente şi construirea a ceea ce lipseşte.
25
Tehnicile principale utilizate de Jung în terapie sunt: interpretarea viselor, tehnicile de
imaginare, asociaţiile şi amplificările.
Intrerpretarea viselor este tehnica cea mai importantă. Scopul utilizării terapeutice a visului
ce presupune descifrarea simbolurilor este de a ajuta persoana să înţeleagă singură sensul
visului. În lucrul cu visele se parcurg mai multe etape, şi anume:
1. povestirea visului ca serie de imagini succesive;
2. identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis şi eventual desenarea sau
utilizarea simbolului în imagiaţia activă;
3. căutarea de informaţii despre viaţa prezentă a pacientului, precum şi a
problemelor cu care se confruntă.
4. căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate de vis;
5. realizarea de amplificări, făcând analogii cu imagini din alte vise sau cu motive
mitologice din legende , mituri , basme etc., astfel încât mesajul visului să aibă
semnificaţie, să capete sens pentru persoană.
Tehnicile de imaginare. O şedinţă analitică debutează prin lucrul cu visul, continuă cu
imaginaţia activă . Jung propune pacienţilor să extindă visul prin imaginaţie, provocând un
dialog cu personajele din vis (joc de rol), desenarea sau dramatizarea scenelor din vise cu scopul
de a dezvolta şi clarifica imaginile acestora. Imaginaţia activă poate fi utilizată şi ca tehnică de
sine-stătătoare. Exemple ale imaginaţiei în activitatea terapeutică pot fi: imaginarea dirijată,
meditaţa, pictarea sau modelarea de imagini care aduce la suprafaţă materialul inconştient,
utilizarea construcţiilor sau a colajelor precum şi psihodrama.
Asociaţiile în analiza jungiană sunt diferite de psihanaliza clasică. Diferenţa constă într-un
tip specific de interogare, cerându-i-se subiectului să spună spontan ce îi vine în minte în
legătură cu diverse aspecte ale visului. Şi analistul , uneori poate realiza asociaţii, care au valoare
dacă sunt acceptate de pacient.
Amplificările. În cadrul terapeutic, amplificările constau în punerea în legătură a simbolului
sau simptomului manifestat de pacient cu un „mitologen” adică cu un motiv sau personaj
arhetipal relevant (din folclor, mitologie, tradiţia religioasă, legende, basme, ritualuri, etc.) şi cu
soluţiile acestuia. Apoi se caută descifrarea „miezului inconştient” de sens, de înţeles subiacent
atât mitului, cât şi simbolului sau simptomului . După care urmează conectarea la situaţia de
viaţă prezentă a pacientului şi aplicarea în real a soluţiilor posibile. Scopul amplificării este
conştientizarea şi recăpătarea respectului faţă de forţele interioare ale sinelui, pentru a acţiona
curativ în planul realităţii.
Întrebări de evaluare:
1. “Rezistenţa la schimbare” a clientului are loc datorită faptului că:
a. clientul este trimis la psihoterapie de o altă persoană
b. clientul are un nivel intelectual redus
c. clientul se opune oricărui aspect care tinde să strice echilibrul lui actual
d. terapeutul nu stăpâneşte foarte bine tehnicile de intervenţie
26
CURSUL NR. 5
Procesul psihoterapeutic pune accentul mai puţin pe relaţia terapeutică şi mai mult pe
tehnicile utilizate. Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor-
elev în care terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv
el însuşi trebuie să fie un bun model pentru client. Rolul jucat de el este unul atractiv şi dinamic
cu o tentă de superioritate. Identificarea clientului cu terapeutul asigură identificarea cu
strategiile de adaptare pe care le propune acesta din urmă
4. Întărirea selectivă.
Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de comportament învăţate au
tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite corespunzător. Tehnica este
eficientă mai ales la copii, în situaţiile în care comportamentul nedorit a fost întărit fără voie de
persoanele din jur. Procedura implică recompensarea comportamentelor dezirabile şi ignorarea
celor indezirabile
5. Modelarea
Modelarea presupune însuşirea unor modele de comportament deosebite prin observarea şi
imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, terapeutul (principiul de bază este cel
al învăţării prin observare). Tehnica s-a dovedit eficientă în formarea de deprinderi de
autoservire la pacienţii deficienţi mintal, precum şi în depăţirea anxietăţii, când persoana are
şansa de a observa pe altcineva trecând prin situaţia provocatoare de anxietate fără a fi rănit.
6. Terapia aversivă
28
Terapia aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a
sancţiunilor, deci prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în tratarea
toxicomanilor, a deviaţiilor sexuale şi a deprinderilor compulsive, respectiv a comportamentelor
care oferă gratificaţii imediate individului, dar cu consecinţe negative pe termen lung sau
inadecvate social, prohibite cultural şi dăunătoare psihic.
7. Antrenamentul asertiv
Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât şi formare
şi practicare a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat în cazul
persoanelor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza anxietăţii ridicate
care îi împiedică să se exprime liber şi să îşi exprime sentimentele. El are menirea de a-l învăţa
pe client să îşi exprime liber, direct şi adecvat gândurile şi emoţiile.
8. Autoreglarea.
Pentru că într-un demers comportamental terapeutul şi clientul se întâlnesc rareori mai des
de o dată pe săptămână, acesta din urmă tebuie să înveţe să îşi regleze comportamentul propriu,
astfel încât să înregistreze progrese şi în afara şedinţelor de psihoterapie. Autoreglarea implică
observarea, monitorizarea propriilor comportamente, şi utilizarea de tehnici variate pentru
modificarea celor inadecvate.
29
6. maximalizarea şi minimalizarea. A exagera anumite lucruri (de regulă succesele
celorlalţi) sau a le subestima (de regulă, propriile calităţi).
7. judecata afectivă. A considera că propriile emoţii negative reflectă modul cum stau
lucrurile cu adevărat.
8. cerinţele absolutiste. A-ţi elabora câteva imperative categorice după care te conduci.
Dacă aceste cerinţe absolutiste sunt adresate propriei persoane, ele generează
sentimente de culpabilitate. Dacă sunt adresate celorlalţi, rezultă frustrare, furie,
resentimente.
9. etichetarea. A interpreta persoana (de regulă, negativ) în loc de a se referi la o greşeală
sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane sau altora.
10. raportarea la propria persoană. A te considera cauza unor evenimente negative
externe, cu care nu ai nici o legătură.
Întrebări de evaluare:
1. În psihoterapiile comportamentaliste insigt-ul apare pe baza:
a. Discutarea situaţiilor concrete de viaţă, a gândurilor, credinţelor şi
comportamentelor repetitive, precum şi explicaţiile oferite de terapeut
b. Asociaţiilor libere, sau a analizei viselor şi a actelor ratate în strânsă legătură cu
interpretările pe care le face terapeutul
c. Conştientizării propriilor emoţii, gânduri şi strategii comportamentale în situaţii
concrete construite pe baza unor tehnici provocative
CURSUL NR. 6
31
Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze propriile
sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia personală.
În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli
psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
În ultimele decenii, din această orientare s-a conturat o a patra direcţie care a marcat destinul
psihologiei şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să
exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi
transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat
Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică
şi terapia holotropică (o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un psihoterapeut, care
permite conectarea unor teriitorii necunoscute ale inconştientului, cu referire mai ales la
dimensiunea perinatală şi cea transpersonală).
Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii”40, a elaborat o nouă modalitate
de abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Aceasta a apărut iniţial sub denumirea de
psihoterapie non-directivă şi contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme,
susţinând ideea unui tratament psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice şi interpretări.
Ulterior el va denumi acest demers: psihoterapie centrată pe client. Pentru ca procesul terapeutic
să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie de
teoriile şi principiile străine acestei experienţe. Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el
să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde
cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia. Clientul trebuie să fie centrul întreprinderii, nu numai
în sensul că el este beneficiarul, ci într-un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale
personale trebuie să servească drept ghid şi criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale
şi în conduita ulterioară a vieţii sale. De aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, în
opinia şi practica lui Rogers „non-direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată
evaluantă, nu la absenţa funcţiei de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a
acestei funcţii.
În exprimarea cea mai simplă, ideea principală a acestei concepţii terapeutice este
afirmarea „capacităţii individului”, mai explicit, aceasta traducându-se astfel: fiinţa umană are
capacitatea, latentă dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi şi de a-şi rezolva problemele
suficient pentru satisfacerea şi eficacitatea necesară funcţionarii adecvate (aspect denumit
capacitate de autoactualizare) şi are de asemenea o tendinţa să exerseze această capacitate. Ca
potenţiale, această capacitate şi această tendinţă sunt inerente oricărui om. Exercitarea acestei
capacităţi reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării
„Eului"; altfel spus, ea reclamă relaţii lipsite de ameninţare sau de sfidare (provocare) cu ideea că
subiectul se ameliorează pe el însuşi. Pentru ca această capacitate să funcţioneze optim omul are
nevoie de acceptare necondiţionată. Modul de funcţionare specific uman are la bază capacitatea
de cunoaştere reflexivă, adică capacitatea nu numai de a şti, ci de a şti că ştii. Cunoaşterea
reflexivă face posibilă autoevaluarea şi autocorecţia. De remarcat că nu este vorba de o
capacitate de înţelegere completă şi foarte corectă, ci de un grad de înţelegere imperfect, fără
îndoială, dar suficient fiecărui pas al procesului de adaptare şi integrare care este existenţa
umană: este o înţelegere activă, într-un fel vitală, orientată nu spre conceptualizare, ci spre
acţiune.
Tendinţa la actualizare a organismului este fundamentală. Ea veghează la exersarea tuturor
funcţiilor, atât fizice cât şi experienţiale; ea vizează în mod constant să dezvolte potenţialităţile
32
individului pentru a asigura conversaţia şi „îmbogăţirea” sa ţinând cont de posibilităţile şi
limitele mediului.
În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică şi în principal
atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate celelalte, este
atitudinea de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este propriu acestei
atitudini este - în afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa. Crearea unui climat
afectiv adevărat terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale rolului terapeutului. Pe
lângă securitate şi căldură, climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii
totale, libertăţii de a-şi explora cele mai ascunse şi mai „urâte” sentimente ale propriului eu, în
scopul de a deveni tot mai congruent cu experienţa prezentă, trebuie să fie caracterizat şi prin:
înţelegere empatică, toleranţă, respect. Referitor la aitudinea terapeutului Rogers vorbeşte de
acordul intern, adică de autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică,
trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în
conştiinţa sa; altfel spus, este necesar ca sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de
client să fie total disponibile conştiinţei.
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul
este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele folosite
de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt:
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire,
mimică, mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
2. Tehnici de reflectare:
a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune
subiectul. Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis de
către client care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul se
simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale situaţiei
prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul introducerii
unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să
apară putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al
acestei tehnici este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la
problema cu care se confruntă şi în cazul în care totuşi apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea
lucrului cu rezistenţele într-o manieră non-intruzivă şi extrem de delicată pentru sensibilitatea
clientului.
b. Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor: Terapeutul reia o parte din ceea ce spune
subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol : schimbarea perspectivei asupra
evenimentului.
c. Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă,
constructivă a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea
suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
3. Tehnici de reformulare:
a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra
ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi atunci când subiectul este
nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă,
comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în
planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
b. Reformularea sinteză:
33
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul
fiind pus pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului; se
folosesc doar cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.
c. Reformularea clarificatoare:
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului.
4. Tehnici de deschidere: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,
redeschis prin formulări neutre de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d.
Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile sale
valori şi standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică.
Deasemenea, specific acestei terapii este „comunicarea aici şi acum”. Chiar atunci când sunt
relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi
acum. Situaţia trecută este adusă în prezent.
3. PSIHODRAMA
Numele Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept unul
din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup şi
maritale, pionier în tratamentul psihozelor.
Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţă care explorează adevărul prin metode dramatice.”
Într-o reprezentare psihodramatică individul dă viaţă pe scenă lumii sale interioare, explorând
anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului care interpretează rolurile
personajelor desemnate de el.
Metoda psihodramatică integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării
experienţiale, participative. Interacţionând la modul concret, angajându-te corporal şi imaginativ
în situaţie - ca şi când se întâmplă acum - are drept consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri
în general inaccesibile prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale
comunicării acţionează nu numai în relaţie cu interlocutorul, dar şi la nivel intern, astfel încât,
atunci când retrăieşti o situaţie punând în practică comportamentul furios sau înfricoşat de
atunci, aduci în conştiinţă emoţii pe care altfel le-ai fi reprimat.
Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul
spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de tele. O trăsătură esenţială a
spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind simultan
adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoie
de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest mediu este
situaţia de grup.
Instrumente metodologice:
Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena,
protagonistul (subiectul), directorul, eurile auxiliare şi auditoriul.
Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor însele în postura de membru al
grupului sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat,
igienic, cu suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel încât
să permită lucrul simultan a 6 - 8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată
protagonistului - scena şi balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când protagonistul
lucrează – auditoriul. Din spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de repere spaţiale în
scena reprezentată de protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul este folosit ca loc care
permite o privire detaşată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.
34
Protagonistul este persoana din grup ce işi exteriorizeză trăirile, este subiectul reprezentării
psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare, având oportunitatea
de a-şi explora tensiunile într-un mediu securizant şi structurat, de a-şi exprima fanteziile,
dorinţele, trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment în centrul atenţiei
grupului, cu întreaga sa subiectivitate.
La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile personajelor din
secvenţa sa. Aceştia poartă numele de Euri auxiliare.
Eurile auxiliare sunt din acest moment instrumente în folosul protagonistului, venind în
întâmpinarea nevoilor sale şi interpretând rolurile aşa cum le vede protagonistul.
Eul auxiliar este orice membru al grupului, în afară de director, ales de protagonist să joace
un rol în scena sa; îl ajută pe protagonist în explorarea problemei sale. Eul auxiliar funcţionează
ca o punte între director şi protagonist - pe de o parte este o extensie terapeutică, investigând
conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta este o extensie a
protagonistului în exprimarea trăirilor sale.
El este întotdeauna ales de către protagonist, în baza relaţiei teleice care funcţionează între cei
doi. Eul auxiliar nu este un actor care repetă cuvintele protagonistului, el esenţializează
elementele definitorii propriului rol din exprimările verbale, postura, mişcările creionate de
protagonist.
Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea protagonistului
pe scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje, acţionând din
pielea acestora).
Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce şedinţa în toate etapele ei.
Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-şi exploreze problema.
Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul
materialului emotiv. Se implică cu întreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră şi
pasivă, având un rol activ şi propunător.
Terapeutul este o prezenţă atentă, disponibilă, activă, un punct de reper pentru protagonistul
aflat în explorare.El e garantul eficacităţii acestei explorări astfel încât protagonistul să aibă la
sfârş itul reprezentaţiei sale un bun nivel de integrare în urma travaliului terapeutic.
În cursul participării auditoriului directorul se asigură că intervenţiile membrilor grupului sunt
constructive - nu admite observaţii critice faţă de conţinuturile reprezentate, sfaturi, interpretări.
Fiecare îţi va exprima doar trăirile personale, experienţa proprie de viaţă.
Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în reprezentaţie, care,
atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul numit aud
itoriu.Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul îşi montează drama dar şi participă
efectiv la procesul de vindecare. La sfârşitul psihodramei, când membrii grupului împărtăşesc cu
protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se reconectează grupul şi se
formează noi conexiuni. Funcţia principală a auditoriului este de a-l ajuta pe protagonist. Practic,
aceasta are loc atunci când protagonistul alege din rândul auditoriului eurile auxiliare şi alter-ego
care iau parte la reprezentarea sa, când auditoriul intervine din afara scenei ca o porta-voce a
opiniei publice, dând un feedback la evenimentele văzute, şi la sfârşitul reprezentaţiei - prin
împărtăşirea trăirilor provocate de scena urmărită.
Momentele şedinţei psihodramatice
Sesiunea de psihodramă se desfăşoară în trei etape distincte: încălzirea, lucrul cu
protagonistul şi participarea auditoriului. O şedinţă durează în medie 2 ore - mărimea grupului
fiind între 5 şi 12 persoane.
Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naşte o atmosferă de
spontaneitate prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să ducă la
interacţiuni semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului de
încredere, siguranţă, autodezvăluire.
35
Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a
protagonistului este structurată şi concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului şi eurilor
auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie conotaţii
Participarea auditoriului
În această etapă, membrii grupului împărtăşesc trăirile şi gândurile suscitate de evenimentele
urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai puţin izolat. El se
simte înţeles, acceptat, ştie că nu e singur în confruntarea lui.
Analiza
Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a încorporat-o
în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a procesului psihodramatic,
ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în tratamentul global când este
cel mai util pentru protagonist.
4. PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ
Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca
principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum
şi în filosofia şi psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal" fiinţează în
lume, este parte din existenţă şi ca atare, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Prin
procesul de alienare are loc „ruperea de lume", „tăierea" din existenţă; subiectul se îndreaptă
vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia
psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea „psihosferei" şi
„sociosferei" din care face parte clientul. „Existenţialiştii utilizează noţiunea de empatie mediată
pentru a înţelege „lumea" depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-
se în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor
filosofice".
Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează - pentru
devenirea întru fiinţă - pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările
greşite pe un astfel de „drum existenţial" îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre
sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte spre
realitate, participă la eliberarea acestuia de teama şi complexe afective, redându-i speranţa şi
libertatea.
Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui
generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi
autenticitatea fiinţei umane.
Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în
fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice
şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi
reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza
expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la
depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,
izolată şi lipsită de sens.
Tehnici şi proceduri terapeutice:
Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.
Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz.
Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie de
tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală;
dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de rol
36
cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară pentru
conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a atenţiei;
tehnici de relaxare.
D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii
clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei
lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să
definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist- constructivă
pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.
2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi.
Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze
apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic.
În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a
abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul se
aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat
Irvin Yalom terapeutul continuator al curentului existenţial, defineşte psihoterapia
existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică , cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea
conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului.
Aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu preocupările ultime ale ale
existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens.
Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi
dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deşi moartea distruge fizic omul, tot ideea de
moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre
o conştienţizare a degradării existenţei. Când această întâlnire cu moartea este valorificată în
sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile
eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este
rezultatul modului ineficient de a transcende moartea.
Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de
fundamentare a universului în care trăim şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. În
viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii
suntem liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim
puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete
amare, sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sens în
viaţă. Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în
legătură cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conşrientizeze cum a creat el
această situaţia, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică,
presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune în
felul ales de el.
Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre
existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare.
Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la
nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe
nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Uunul dintre obiectivele majoreale terapiei
existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă intră în relaţie cu
celălalt, fără dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un
instrument de apărare împotriva izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de
a-l ajuta pe client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi.
Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu
există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la
care să se raporteze. Criza existenţială izbucneşte atunci când omul se confruntă cu evenimente
37
care-i destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi le-a
construit, şi-l fac să să-şi dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina
cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”. Punctul de vedere
existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu există nici un
proiect prestabilit , nici un alt scop în afara omului. În acest sens , sarcina terapeutului este a
ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ.
2. Afirmaţia „Autoacceptarea de sine tot mai largă îl va determina să devină din ce în ce mai
tolerant cu propria sa experienţă, ceea ce îl va face să fie mai integrat, mai unificat şi mai deschis
spre noi experienţe viitoare” aparţine:
d. Psihoterapiilor comportamentaliste
e. Psihoterapiilor psihodinamice
f. Psihoterapiilor experienţiale
3. În psihoterapia centrată pe client una dintre cele mai importante tehnici este:
a. Ascultarea activă
b. Explicaţia
c. Analiza rezistenţelor
CURSUL NR. 7
PSIHOTERAPIA DE GRUP
2.GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE
3.GRUPUL DE GESTALTTERAPIE
Frederick Perls a iniţiat această formă de psihoterapie al cărei scop este de al ajuta pe
individ să devină deplin conştient de propria persoană: de patternurile sale de gândire, de
senzaţiile sale corporale, de trăirile sale, de comportamentele pe care le pune în acţiune. Terapia
gestaltisă combină accentul pus pe abordările analitice asupra rezolvării conflictelor interne cu
conştientizarea şi luarea în stăpânire a propriului comportament şi cu preocuparea umanistă
pentru autoactualizare. Accentul se pune pe conştintizarea modului în care persoana gândeşte,
simte şi acţionează în momentul şedinţei terapeutice (aici şi acum), ceea ce permite apoi
abordarea conflictelor nerezolvate şi descoperirea acelor aspecte ale personalităţii la care clientul
nu a avut până în prezent acces conştient. Gestalterapia desurajează, intelectualizarea,
explicaţiile utilizate de majoritatea terapiilor verbale (atât cele dinamice cât şi cele
comportamentale) şi încurajează, în schimb, experimentarea de situaţii noi, provocative care duc
la insight. Este o formă de psihoterapie de grup în care terapeutul lucrează focalizat, pe rând, cu
câte unul dintre participanţi în timp ce ceilalţi membri ai grupului asistă ca observatori ce pot
oferi feed-back-uri obiective sau pot fi implicaţi în exerciţii menite să evidenţieze anumite
patternuri sau strategii de acţiune sau gândire.
Gestaltterapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil şi eclectic, ce poate
fi adaptat de la caz la caz şi care include: tehnici de focalizare (asupra posturii, gesturilor,
senzaţiilor corporale, gândurilor care trec prin minte aici şi acum), tehnica scaunului gol
(utilizată mai ales în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane semnificative,
sau prin crearea unui dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii în scenă (punerea
în acţiune a sentimentelor şi ideilor incomode, nemărturisite sau a unor vise, fantezii) ş.a.
Terapeutul gestaltist este, activ, provocativ, directiv şi este mai puţin preocupat să ofere
interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al clientului.
Această formă de intervenţie terapeutică constă într-un proces de „explorare împreună” şi
presupune contactul autentic între persoane reale. Relaţia terapeutică este pe orizontală de la
adult la adult, fiind centrată pe prezent şi accentuând pe experienţa directă a participanţilor. În
această formă de terapie este contraindicată formula „trebuie” sa „ar trebui” şi se utilizează, în
schimb, formula „ce doreşti” sau „ce alegi”, subliniind ideea de autonomie şi autodeterminare
a clientului. Se urmăreşte descoperirea şi deschiderea unor căi care să îi dea posibilitatea
clientului să îşi continuie procesul de dezvoltare pe cont propriu şi în afara şedinţelor
terapeutice. De asemenea, se urmăreşte conştientizarea şi reintegrarea de către client a acelor
părţi din sine respinse, alienate.
Terapia gestaltistă este indicată în cazul persoanelor cu tulburări nevrotice (anxioase,
depresive, fobice, somatoforme), dar şi a celor care trăiesc o stare de nefericire, fără a şti cum să
o depăşească. Beneficiază de asemenea , cei interesaţi de dezvoltarea personală, dornici de a
lucra asupra conştierntizării şi în a produce schimbări în viaţa personală.
Terapia de familie şi terapia de cuplu (maritală) sunt tipuri particulare de terapii de grup.
În aceste cazuri, grupurile care solicită terapi esunt grupuri naturale, deja constituite, care
funcţionează în cotidian şi care prezintă diverse probleme,precum: dificultăţi de comunicare,
nemulţumire legată de satisfacerea nevoilor şi aşteptările fiecăruia, conflicte legate de repartiţia
40
puterii şi luarea deciziilor, etc. Pentru astfel de grupuri, terapia nu se focalizează asupra
problemelor ale fiecărui membru al familiei, ci se centrează pe relaţiile interpersonale.
Terapia de familie s-a constituit ca răspuns la constatarea că multe persoane a căror stare
s-a ameliorat în urma unei psihoterapii individuale desfăşurată departe de familie (cel mai
adesea într-un mediu instituţional: spital, comunitate terapeutică) recădeau odaă cu întoarcerea
acasă. Concluzia unei astfel de observaţii este aceea că situaţia familiei este profund perturbată
şi necesită, la rândul său, modificări pentru a putea menţine câştigurile pacientului Aşa s-a
conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra familiei. Terapia de familie porneşte de la premisa
că problema apărută la un membru al familiei (*membrul simptom* al familiei) reprezintă de
fapt un semna că ceva nu funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea
tulburările se manifestă la unul sau mai mulţi copii (sub forma enurezisului , anorexiei,
tulburărilor de comportament, ticurilor, balbismului, etc), deoarece aceştia sunt la vârsta la care
sunt în întregime dependenţi de familie şi de buna funcţiobnare a sa, , în genere, şi a copilului
parental, în particular. Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se referă la comunicare
deficitară, la crearea unor alianţe între diferiţi membri ai familiei care îi exclud pe ceilalţi, la
inversarea inadecvată a rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi)
ş.a.. Psihoterapia în această formă presupune întâlniri regulate al familiei cu terapeutul, sau
echipa terapeutică, la care este recomandabil să participe, în măsura în care este posibil, toţi
membrii familiei. Sarcina terapeutului constă în; a observa şi evidenţia în manieră obiectivă
interacţiunile dintre componenţii familiei; în a-i ajuta să conştientizeze, pe fiecare în parte şi pe
toţi împreumă , într-o manieră non-agresivă, felul în care relaţionează şi modul în care apar
problemele; şi în a-i ajuta să-şi modifice treptat comportamentele, stilul de comunicare şi de
raportare unii la alţii.
Terapia de cuplu a apărut ca răspuns la dificultăţile relaţionale ale cuplurilor maritale su
necăsătorite. În astfel de situaţii, studiile au arătat că a abordare a problematicii cuplului, în care
să fie implicaţi ambii parteneri, este mai eficientă decât o terapie individuală a fiecăruia. O
modalitate de lucru recomandabilă este şi cea care îmbină terapia individuală cu cea de cuplu.
În cadrul psihoterapiei se urmăreşte: dezvoltarea capacităţii partenerilor de a-şi exprima şi
comunica adecvat sentimentele; creşterea senzitivităţii şi a capacităţii de înţelegere faţă de
sentimentele şi nevoile celuilalt; învăţarea de modalităţi non-agresive de comunicare şi negociere
a conflictelor ; conştientizarea şi modelarea reciprocă a aşteptărilor de rol a celor doi. Pentru un
cuplurile care doresc să se căsătorească, apelul la un specialist în vederea unei consilieri
premaritale poate fi de un real folos. Viitorii soţi au astfel ocazia să-şi clarifice expectaţiile şi
nevoile reciproce, sistemele de valori , credinţe şi atitudini personale şi să găsească modalităţi de
compromis satisfăcătoare, în vederea unor conflicte ulterioare.
5. ECHIPA TERAPEUTICĂ
Întrebări de evaluare:
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
42
3. Mitrofan, Iolanda, coord. – Orientarea experienţială în psihoterapie, Ed. SPER, Buc.,
2000.
4. Mitrofan, Iolanda şi Vasile, Diana – Terapii de familie, Ed. SPER, Buc., 2001,
5. Vancea, Florin – Introducere in psihoterapie, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2009.
43