23.

RESTAURĂRI PROTETICE FIXE CU

AGREGARE ADEZIVĂ

Au trebuit să treacâ aproximativ 130 de ani (de la apariţia primei coroane de înveliş) pentru ca să
apară un nou tip de agregare - agregarea adezivă. Timp de un secol şi chiar în prezent, agregarea PPF
tradiţionale se desfaşoară cu importante sacrificii de ţesuturi dure dentare, care au loc m cursul preparării
dinţilor stâlpi. RPFA au lansat o agregare absolut nouă care evită sau cel puţin diminuează la maximum
prepararea dinţilor stâlpi.
Adeziunea, m general, este un fenomen cunoscut şi aplicat dm cele mai vechi timpuri, însă
extinderea lui pe scară largă, la început în industrie, s-a dezvoltat mai mult în ultimele patru decenii, cu
precădere datorită apariţiei adezivilor pe bază de polimeri sintetici.

23.1 GENERALITĂŢI, TERMENI ŞI DEFINIŢII

Agregarea adezivă în stomatologie reprezintă o modalitate de a uni (lega) două corpuri sau
suprafeţe omogene sau heterogene, prin intermediul unui adeziv.
Două descoperiri fundamentale au stat la baza apariţiei unor noi materiale şi tehnici, a căror
utilizare m stomatologie are la bază fenomenul de adeziune. m 1955, Buonocore (35) a demonstrat că
retenţia RA la smalţ se îmbunătâţeşte considerabil dacâ acesta este tratat cu acid ortofosforic. Un alt
pionier al tehnicilor adezive, Bowen, a elaborat la puţin timp după aceea o nouă clasă de materiale, RDC,
cu proprietăţi mecanice, biologice şi de adeziune superioare RA clasice.
Tehnicile adezive stomatologice, utilizate atât m cabinet, cât şi m laboratorul de tehnică dentarâ,
implică realizarea unor manopere de mare performanţă şi acurateţe. Ignorarea celor mai mici amănunte
clinico-tehnice conduce la eşecul şi compromiterea întregii munci a echipei. Eşecurile şi succesele în
cursul tehnicilor adezive sunt la fel de răsunătoare.
Un aspect deosebit de important care trebuie remarcat este faptul că, în cazul eşecului agregârilor
adezive, adoptarea ulterioară a unor soluţii de tratament clasice sau prin implante nu este exclusâ.

1153
 Pentru o mai bună înţelegere a locului pe care îl ocupă agregările adezive în contextul general al
tehnicilor adezive, precum şi pentru evitarea unor confuzii, este necesară definirea unor termeni de bază,
frecvent utilizaţi în acest domeniu:
# adeziune: fenomenul fizic prin care două sau mai multe corpuri sau suprafeţe sunt menţinute
împreună datorită forţelor interfaciale care acţionează la interfaţă. m funcţie de natura forţelor interfaciale,
existâ mai multe tipuri de adeziune:
# adeziunea mecanicâ apare la nivelul unor suprafeţe rugoase,datoritâ fixârii sau legării
mecanice (mechanical attachment, interlocking);
# adeziunea electrostatică apare datorită atracţiei sarcinilor electrice de semn opus, dar este
neglijabilă;
# adeziunea specificâ sau prin atracţie intermoleculară, se datorează unor legături care se
formează prin adsorbţia fizico-chimică a adezivului pe suprafaţa aderentului. Aceste legâturi sunt forţele
Van der Waals, legăturile de hidrogen, ele asigurând şi coeziunea. Adeziunea specifică mai este
denumită impropriu şi adeziune chimică;
# adeziunea chimică se referă la adezivii care se leagă de aderent prin legături ionice, covalente
sau coordinative.
# coeziune: fenomenul prin care particulele aceleiaşi substanţe sunt menţinute împreunâ datorită
forţelor de atracţie intermoleculare.
# aderent: substratul pe care se aplică un adeziv. Suprafeţele de smalţ, dentină, cement, cele
polimerice, ceramice sau metalice sunt denumite adeseori aderenţi.
# adeziv: substanţă (compus) capabilă să solidarizeze două suprafeţe sau corpuri, de obicei
heterogene. Din punct de vedere chimic, adezivii m stomatologie sunt cel mai frecvent polimeri, fiind
denumiţi şi polimeri adezivi. Pentru a le preciza anumite caracteristici, adezivilor 11 se alătură un
adjectiv descriptiv: starea fizică (adeziv lichid, benzi adezive, soluţii adezive), natura chimică (adezivi
siliconici, epoxidici), destinaţia (adezivi dentinari, amelari, metal-polimer, pentru hârtie), condiţiile de
utilizare (adezivi care se întăresc la cald, la rece, fotopolimerizabili etc.).
# întărire: trecerea adezivului într-o stare solidă (fixă), m urma unui proces fizic sau chimic
(reacţie de polimerizare, reacţie de prizâ, oxidare, vulcanizare, gelifiere, deshidratare, evaporarea unor
solvenţi volatili).
# primer: compus chimic (amestec de compuşi), care se aplică pe suprafaţa aderentului înamte de
aplicarea unui adeziv, pentru a îmbunătăţi calitatea unei îmbinări adezive (de exemplu, primeri silanici).
# umplutură anorganicâ: substanţă relativ neadezivă adăugată unei compoziţii organice, pentru
a-i îmbunătăţi anumite proprietăţi, în special cele mecanice.
# tehnici adezive: ansamblul metodelor şi procedeelor terapeutice care implică realizarea unei
adeziuni micromecanice şi/sau chimice între diferiţi aderenţi, prin intermediul unui adeziv:
obturaţii din RDC, faţete adezive, inlayuri şi onlayuri adezive, RPFA, atele adezive de imobilizare,
mijloace speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare în protezarea mobilizabilă, brackets-uri.
# agregări adezive: domeniu mai restrâns al tehnicilor adezive, m care se realizează colajul unei
suprafeţe solide (metalice, polimerice sau ceramice) la unul sau mai multe ţesuturi dure dentare
concomitent, prin intermediul unui adeziv. m contextul acestei definiţii, în categoria agregârilor adezive
nu sunt incluse, de exemplu, obturaţiile din RDC sau refacerile adezive de unghi incizal, materialul fiind
iniţial m stare plastică (vezi reconstituiri/refaceri adezive).

1154
 # punţi adezive: termen vechi care desemnează PPF utilizate cu precădere în terapia edentaţiilor
reduse (1-2 dinţi). Se agregă de ţesuturile dure dentare (nepreparate sau preparate pelicular) prin
intermediul polimerilor adezivi. Temenul nou, agreat în GPT-1999este de RPFA.
# îmbinare adezivă: rezultatul acţiunii de a agrega adeziv. Este sinonim cu termenul de colaj,
provenit din literatura franceză de specialitate, agreat încă de câţiva autori din ţară.
# reconstituiri (refaceri) adezive: tehnici adezive prin care se reconstituie morfologic şi
funcţional un singur dinte (obturaţii, faţete, inlayuri, onlayuri adezive).
# restaurări protetice adezive: tehnici adezive utilizate m terapia diferitelor forme de edentaţie,
pentru refacerea continuităţi arcadelor dentare (RPFA, mijloace speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare m edentaţia partială tratată cu proteze scheletate).
# interfaţâ: suprafaţă sau linie de separaţie între două corpuri sau materiale aflate în contact (de
exemplu, interfeţele adeziv-aliaj, adeziv-smalţ etc.). Se caracterizează ultrastmctural şi prin intermediul
unor proprietăţi mecanice (rezistenţă la tracţiune, forfecare, oboseală).
# textură: structura de suprafaţă a unui material sau corp (aliaj, polimer, ceramică, smalţ etc.).

23.1.1. ISTORIC

Lansarea agregărilor adezive nu ar fi fost posibilă fară descoperirea adeziunii la ţesuturile dure
dentare, a RDC şi fară perfecţionarea aliajelor dentare şi a tehnologiei de laborator. Dezvoltarea unei
tehnici de restaurare a unei edentaţii care sâ excludă prepararea dinţilor stâlpi sau să presupună doar
sacrificii reduse la nivelul acestora, reprezintă probabil cea mai importanta achiziţie a proteticii din
ultimele decenii.
Istoria tehnicilor adezive m general şi a agregărilor adezive în particular a început să se scrie
odată cu realizarea gravajului acid al smalţului, m anul 1955, când M.G.Buonocore (35) a demonstrat
faptul că retenţia RA la smalţ se îmbunătăţeşte considerabil dacă acesta este pretratat cu o soluţie de acid
ortofosforic 85%, timp de 30 secunde. Ideea lui Buonocore, expusă m lucrarea „A simple method of
increasing the adhesion of acrylic fîlling materials to enamel surfaces" (35), publicată în anul 1955,
nu a fost întâmplâtoare, ci a pomit de la utilizarea industrială a acizilor folosiţi pentru a îmbunătăţi
adeziunea răşinilor şi vopselelor la diferite suprafeţe metalice. Prin gravajul acid al smalţului (în urma
căruia rezultă o textură favorabilă adeziunii, un microrelief retentiv negativ), au fost deschise porţile unei
noi stomatologii, cea adezivă. De la descoperirea sa, gravajul acid al smalţului a fost un subiect amplu
dezbătut în literatura de specialitate. Astfel, Brauer şi Termini (34), Laswell şi colab. (90), Lee şi colab.
(91) şi Silverstone (144, 145, 146) sunt doar câţiva autori care si-au legat numele de acest subiect. m ţara
noastră, contribuţii la studiul modelelor de gravaj ale smalţului şi-au adus reprezentanţi ai şcolii
timişorene de stomatologie (23, 24, 25).
în terapia edentaţiei reduse, toate cele trei modalităţi de agregare tradiţionale (reconstituirea,
acoperirea şi substituţia), ca şi agregarea adezivâ, pot fi substituite printr-o proteză implanto-purtată, a
cărei inserare nu afectează integritatea dinţilor limitrofi breşei. De remarcat că din cele patru tipuri de
agregare amintite, doar cea adezivă poate convieţui cu

1155
protezele implanto-purtate. Cele douâ metode terapeutice nu numai că nu se exclud, dar se şi completează
reciproc. .., )
Cercetările efectuate m perioada 1958-1962 de Raphael Bowen au condus la elaborarea
monomemlui Bis-GMA (denumit şi răşina lui Bowen), component de bazâ al RDC, CD şi al unor
sisteme de adezivi amelari, dentinari şi universali.
Pomind de la rezultatele cercetărilor lui Buonocore şi Bowen, cu aplicabilitate iniţială în
reconstituirile coronare adezive, Newmann (1964), citat de (12) şi (23) a avut pentm prima oară ideea
îmbinării adezive a două suprafeţe heterogene (bracket metalic-smalţ), prin intermediul unei răşini
epoxidice.
Dupâ Newmann, tehnicile adezive au cuprins toate ramurile stomatologiei. Dezvoltarea lor cea
mai spectaculosă s-a materializat însă m protetica dentară, astfel că într-un timp record a luat naştere o
nouă proteticâ, protetica adezivă. Marinello, citat de (99), definea m 1991 acestâ nouâ ramură a proteticii
astfel: „Protetica adezivâ cuprinde toate procedeele neinvazive (care exclud sau apelează la preparaţii
minime pe dinţii stâlpi), prin care elemente de agregare metalice sunt lipite (colate) pe smalţul
dinţilor stâlpi, fără carii şi fără obturaţii."
Protetica adezivă a fost însă prefiguratâ încâ din 1970, când H.Lee jr., citat de (23) a remarcat
faptul că tehnicile adezive se pot extinde şi în aceastâ ramură stomatologicâ. în 1972, A.L.Rochette (134)
a conceput atelele adezive, ca o nouă metodă de imobilizare a dinţilor parodontotici şi ulterior RPFA şi
atelele-punţi. Astfel, pentru prima dată edentaţia frontală a beneficiat de un tratament prin RPFA care
elimina prepararea mecanică a bonturilor. Cercetările lui Rochette au fost finalizate m 1973 printr-o
apreciată teză de doctorat. Este meritul lui Howe şi Denehy (68) de a răspândi tehnica peste Ocean, la
Universitatea lowa. Ideea a fost preluatâ de Kuhlke (citat de (148)), la Universitatea Maryland. Denehy,
citat de (148) a efectuat peste 250 de restaurâri ale edentaţiei reduse cu tehnica Rochette şi a raportat
rezultate excelente, unele depăşind ca longevitate 7 ani.
Utilizarea unui dinte artifîcial acrilic ca intermediar direct colat la dinţii stâlpi a fost realizată
pentm prima dată de Portnoy în 1973 (121), iar Ibsen (1974)(70) şi Buonocore (1975)(36) au publicat
rezultatele cercetărilor referitoare la colajul unui dinte uman extras.
Mai aproape de noi din punct de vedere geografic, autorii cehi Kysela, Kyselova şi Klecatski,
citaţi de (23), au realizat colajul la dinţii stâlpi al unui dinte artificial din ceramică, utilizând pentru
condiţionarea suprafeţei ceramice un primer silanic. în 1974, Rochette (136)), conştient de dezavantajele
macroretenţiilor sub formă de orificii tronconice, a propus retenţiile perlate ca macroretenţii şi
metalizarea ca modalitate de microretentivizare.
La noi în ţară, pionierii agregărilor adezive sunt D.Bratu şi L.Mikulik care, m 1980, au
comunicat primele rezultate (22, 103), ulterior raportând rezultate tardive cu acest procedeu (26, 27, 31).
0 nouâ pagină în istoria RPFA s-a scris în anul 1981, când patru autori americani, McLaughlin (101),
Thompson, DelCastillo şi Livaditis (157) au elaborat gravajul acid electrolitic al aliajelor nenobile,
procedeu foarte frecvent utilizat m condiţionarea intradosului elementelor de agregare ale RPFA şi a
componentei metalice a coroanelor şi intermediarilor micsti metalo-polimerici. Gravajul acid electrolitic
(inspirat din lucrările anterioare ale lui Tanaka şi colab. (153), reprezintă o placă tumantâ m istoria
agregărilor adezive, întrucât marchează trecerea de la etapa de macroretenţie la componenta metalicâ, la
cea a microretenţiilor. Ulterior, într-o monografie de referinţă (148), Simonsen, Thompson şi Barrack au
enunţat principiile de macrocondiţionare a dinţilor stâlpi (preparaţii peliculare), determinând apariţia
celebrelor punţi Maryland.

1156
 Dezavantajele gravajului acid electrolitic i-au determinat, în 1982, pe Kuhl, Renk (86), Renk şi
Hartmann (130) să utilizeze sablarea ca modalitate de îmbunătăţire a adeziunii polimerilor adezivi la
elementele de agregare. Şi la ora actuală, sablarea intradosului elementelor de agregare, în asociere cu
adezivi universali, care aderă chimic de componenta metalicâ, conferă îmbinării adezive una dm cele mai
mari longevitâţi. Cercetările pe acest tărâm continuă.
în 1983, Masuhara, citat de (136), a propus oxidarea componentei metalice şi utilizarea ca adeziv
a unui polimer pe bază de 4-META. In acelaşi an, Heinenberg, citat de (66), a propus grilele (plasele) ca
modalitate de macrocondiţionare a intradosului elementelor de agregare, iar Moon şi Knap (citaţi de
(136)), mgozitâţile. Un an mai târziu, Masuhara şi Yamashita (citaţi de (136)), au realizat cositorirea
componentei metalice prin electrodepunerea unui strat de staniu. Tot m 1984, firma VIVADENT a
elaborat pe baza cercetărilor lui Rheinberger şi Beham, cimentul diacrilic ABC, care aderă la componenta
metalică şi chimic, prin intermediul unui silan pe bazâ de acid fosfonic. Tehnica Silicoater classico
(HERAEUS - KULZER), lansată în anul 1984, ca şi generaţia următoare (Silicoater MD), utilizate
frecvent m condiţionarea componentelor metalice ale RPFA şi coroanelor şi intermediarilor micşti
metalo-polimerici, se bazează pe cercetârile a doi autori germani, Musil şi Tiller (106), referitoare la
silicatizarea componentei metalice. Tot în 1984, Marcula, citat de (136), a preconizat ceramizarea
componentei metalice, pentru ca mai târziu să propună depunerea galvanică pe suprafaţa aliajelor a unui
strat de zinc. Love şi Breitmann (95) au publicat m anul 1985 rezultatele cercetărilor referitoare la
gravajul chimic al aliajelor, ca metodâ altemativă mai simplă a gravajului acid electrolitic. Anul 1985 mai
aduce ca noutate agregarea exclusiv proximală a RPFA cu elemente metalice, sistemele Armatron şi
UDA, elaborate de Sandhaus (141).
Este meritul a doi autori germani, Peters şi Locke (1986) (116) de a încerca o tehnică hibridă care
constă în adoptarea unei agregări mixte (adezivă şi clasică) în terapia edentaţiilor reduse.^
^^^
In anul 1988, ca replică la tehnicile Silicoater, apare tehnica Rocatec (ESPE), careconstă m
depunerea pe suprafaţa metalică a unui strat silanizat de sticlă ceramizată.
Dezvoltarea sistemelor integral ceramice a fâcut posibilă realizarea de RPFA fară componentă
metalică, utilizând sistemul In-Ceram (76) sau Optec. Ca soluţii provizorii se înscriu şi RPFA integral
polimerice, armate cu fibre de sticlă sau kevlar.
Anul 1995 marchează lansarea unui nou material de placare a coroanelor şi intermediarilor micşti,
o sticlă polimerică (polisticlă), produsul Artglass (Kulzer). împreună cu . acesta a fost concepută şi o
nouâ modalitate de condiţionare a componentelor metalice, acrilarea directă, prin sistemul Kevloc
(Kulzer). Nu există însă date care să certifice utilizarea acestui sistem pentru condiţionarea suprafeţelor
metalice m cursul agregărilor adezive. Dezavantajele sistemului Kevloc au constituit premisele pentru
lansarea sistemului Siloc.

23.1.2. CONSIDERAŢII PRACTICE ASUPRA ADEZIUNII

In vederea obţinerii unor valori ridicate ale fortelor de adeziune, condiţie esenţială pentru
obţinerea unor succese clinice pe termen lung în domeniul agregărilor/RPFA, este necesarâ respectarea
unor principii generale:

1157
 • Pentru a obţine o umectare cât mai bunâ şi a reduce concentrârile de eforturi la interfaţâ, unghiul
de contact dintre adezivul lichid şi suprafaţa aderentului trebuie sâ fie cât mai mic.
• Pentru un aderent dat, adezivul trebuie să aibă tensiunea superficială inferioarâ energiei
(tensiunii) superficiale critice a aderentului.
• Vâscozitatea iniţială a adezivului trebuie sâ fie suficient de micâ, iar timpul de întărire suficient
de mare, astfel încât microretenţiile de pe suprafaţa aderentului să poată fi umplute complet.
• Suprafaţa aderentului trebuie sâ fie perfect curatâ. Se vor îndepârta compuşii cu energie
superficială mică sau impurităţile (apă, diferite pulberi, substanţe organice), acestea favorizând formarea
incluziunilor de aer, sau cele care asigură doar legarea de stratul superficial, slab legat de aderent.
• Dacă suprafaţa aderentului se condiţionează prin diferite procedee m vederea obţinerii de
microretenţii, acestea trebuie să fie eficace şi să acţioneze în sensul evitării formării incluziunilor de aer m
acelaşi plan sau prea apropiate.
• Intărirea (priza sau polimerizarea) adezivului, care este însoţită întotdeauna de o contracţie, nu
trebuie să rupă forţele de atracţie intermoleculară formate la contactarea aderentului cu adezivul.
• Utilizarea ori de câte ori este posibil, a agenţilor de îmbunâtăţire a adeziunii (în principal
organo-silani hidrolizabili) sau a răşinilor cu adeziune chimică.

23.1.3. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE

Agregările adezive, şi, în cadrul acestora, punţile adezive, presupun tehnologii şi proceduri clinice
de fmeţe, care trebuie să se desfaşoare cu o acurateţe deosebită, ele nefiind întotdeauna efectuate de
practicieni meticuloşi. în aceste cazuri, eşecurile au contribuit dm plin la reculul lor, compromiţându-le.
Referitor la acest aspect, M.G. Buonocore, părintele procedeelor de gravaj acid, afirma că: „Metodica fară
un temei este ca şi gândirea fâră înţelegere".
Dintre avantajele de necontestat ale RPFA, cele mai importante sunt:
1. Sacrifîciul redus sau uneori absent de ţesuturi dure dentare (10, 148). In general, prin
prepararea unui bont pentru o coroană de înveliş, se pierd 50-60 % din ţesuturile dure dentare coronare. In
acest sens, afirmaţia stomatologului - poet M.M. de Van (1980), devine celebrâ:
„Este foarte important să restaurăm cât mai exact ceea ce s-a pierdut, dar la fel de important este
să conservăm ceea ce ne-a mai râmas".
2. Riscul de iritare pulpară din cursul macrocondiţionării (preparării peliculare) este minim.
Macrocondiţionarea este redusă ca timp şi nu necesită neapărat anestezie, decât în situaţiile când trebuie
îndepârtate obturaţii anterior realizate, restaurarea unor leziuni carioase sau se impune realizarea de
sanţuri longitudinale proximale (132).
3. Feţele vestibulare ale coroanelor dentare rămân intacte (cu excepţia cazurilor de agregare
vestibulară a unor RPFA integral ceramice) (80).
4. Limitarea extinderii cervicale a plăcuţelor orale nu determină iritaţii la nivelul parodonţiului
marginal (129).

1158
 5. Din punct de vedere estetic, RPFA reprezintă soluţia optimă pentru anumite situaţii clinice, cu
excepţia cazurilor în care elementele de agregare determină virarea culorii dinţilor stâlpi spre gri (10).
6. Preţul de cost este mai redus decât la altemativele terapeutice clasice. De asemenea, timpul
necesar fazelor clinice este aproape cu 50% mai mic decât în cazul soluţiilor terapeutice tradiţionale
(148).
7. în cazul decolajului este posibilă oricând o recolare (refixare) sau o opţiune terapetică bazată pe
agregări tradiţionale sau restaurări pe implante (129).

Dezavantajele RPFA constau în:

1.Cel mai mare dezavantaj este reprezentat de rata de eşecuri, care este mai mare decât la
agregările tradiţionale (10).
2.Necesită o dotare tehnico-materialâ costisitoare (10).
3.1n cazul dinţilor stâlpi cu dimensiuni vestibulo-orale reduse m zona incizala există riscul ca
plăcuţele orale metalice să transpară, cu consecinţe estetice negative (10). Adeziunea la substratul dentar
scade m cazul recolajelor (99).
4.Aria indicaţiilor este restrânsă şi trebuie respectată cu stricteţe (148).
5.Faza clinică finală, de inserare (colajul) presupune o serie de etape de mare acuratete (10).
6.Fixarea provizorie a RPFA (din motive estetice, funcţionale sau parodontale), chiar dacă au un
design retentiv, constituie şi la ora actuală o problemă majoră (133).
7. In cazul decolajului simultan de pe toţi dinţii stâlpi, poate exista pericolul înghiţirii sau aspirării
acestor punţi gracile (133).

23.1.4. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

în protetica adezivă, respectarea cu stricteţe a indicaţiilor dar şi a contraindicaţiilor

constituie primele premise ale succesului clinic pe termen lung. în general, m stomatologia
adezivă eşecurile au un ecou la fel de amplu ca şi succesele.

Indicaţiile RPFA sunt (10, 17, 18, 148):

1. Indicaţia principală o constituie restaurarea edentaţiilor reduse (un dinte în zona
laterală, maximum doi dinţi m zona frontală). Excepţie de la acestă regulă face zona frontală
mandibulară, unde se pot înlocui chiar şi cei patru incisivi, dacă curbura în sens sagital a crestei
pdentate nu este exagerată (137), agregarea facându-se pe canini şi primii premolari sau numai
pe canini. Kerschbaum (80) recomandă tratamentul prin RPFA al edentaţiilor unidentare în zona
laterală maxilară şi mandibulară şi al edentaţiilor unidentare în zona frontală maxilarâ şi
bidentare în zona frontalâ mandibulară. Un caz tipic de indicaţie este redat m figura 23.1. a.
2. Imobilizarea dinţilor parodontotici (atele sau atele punţi), mai ales la nivelul frontalilbr
mferiori precum şi a dinţilor replantaţi, luxaţi sau transfixaţi. în cazul atelelor de imobilizare
adezivă, trebuie sâ se asigure o încercuire cât mai mare a dinţilor stâlpi (80):

1159
 3. Contenţia rezultatelor după tratamente ortodontice şi/sau chirurgicale (149).
4. în dentaţia temporarâ, m restaurarea edentaţiilor de diferite etiologii, datorită camerei pulpare
voluminoase şi canaliculelor dentinare largi, care contraindicâ sacrificiile mari de ţesuturi dure dentare
impuse de modalităţile clasice de agregare.
5. In gerontostomatologie, unde un tratament prin PPF convenţionale nu este suportat de către
pacient sau este contraindicat datoritâ unor afecţiuni sistemice (149). ^ 6. Unii autori (169) recomandă
utilizarea atelelor adezive într-o serie de terapii ocluzale (onlayuri adezive din aliaje Ni-Cr, Co-Cr sau
aliaje de aur tip IV) pentm mărirea DVO. Dahl şi Krogstad (44) au utilizat atele adezive orale pentru a
restaura morfologic şi funcţional dinţii frontali superiori şi/sau inferiori abrazaţi patologic. Aceşti autori
au gâsit însă că utilizarea continuă a acestor atele produce intmzia dinţilor respectivi (valoare medie de
1,05 mm la 20 de pacienţi) şi erupţia celorlalţi dinţi (valoare medie de 1,47 mm), într-un interval de timp
de 6-14 luni.
7. Soluţie de tratament provizoriu sau „provizorat de lungă duratâ" în cursul unor tratamente
extinse temporal sau m cazul unor tratamente parodontale complexe (162). "î".
8. Trebuie menţionate şi PPF la care un element de agregare este clasic (de exemplu, o coroanâ
mixtâ), iar celâlalt adeziv (116).
9. Modificarea morfologiei dinţilor stâlpi m protezarea mobilizabilă, m vederea obţinerii unui
sprijin cingular cu ajutorul unei plăcuţe orale (88, 110) sau a realizării unor mijloace speciale de
menţinere, sprijin şi stabilizare (de tipul culiselor extracoronare) ataşate unor plăcuţe orale (15).
Modificarea morfologiei cervico-vestibulare a frontalilor inferiori, prea înguşti mezio-distal pentm a
putea aplica un croşet la nivelul lor (117). '
10. La pacienţii la care trebuie refacut ghidajul canin şi acest lucm nu se poate obţine prin
şlefuire, pe faţa palatinală a caninului superior se poate cola o plăcuţă orală. în acest mod pot fi
reconstituiţi şi caninii inferiori, putemic abrazaţi (98, 117).

Contraindicaţiile RPFA sunt (10,17,18, 80,148):

1.Principala contraindicaţie o constituie prezenţa unor suprafeţe de smalţ reduse la nivelul dinţilor
stâlpi (hipoplazii de smalţ, obturaţii extinse, pânâ în dentinâ) (105). Cazurile caracterizate prin prezenţa
coroanelor clinice scurte pot beneficia de gingivectomie pentru augmentarea acestora. Obturaţiile mici pot
fi acoperite de elementele de agregare, mai ales dacâ se utilizeazâ adezivi speciali, care aderă chimic de
compozitele din care sunt realizate obturaţiile (limita maximă de afectare a dinţilor stâlpi de procese
carioase sau obturaţii, care mai permite realizarea unei agregâri adezive este de 20-50%). Dimensiunile
V-0 reduse ale dinţilor stâlpi sau transluciditatea crescută a acestora constituie factori limitanţi
(contraindicaţii relative).
2.Dinţi stâlpi malpoziţionaţi (basculaţi sau rotaţi) sau care nu corespund exigenţelor estetice ale
pacienţilor (discromii coronare, anomalii de formă).
3.Preexistenţa unor diasteme sau treme mari sau când gabaritul mezio-distal al breşei edentate
este mult mai mare decât al viitomlui intermediar (fig. 23.1.b). In aceste cazuri este totuşi posibilă
realizarea unor RPFA la care conectorul este o ansâ palatinală (23) sau este acoperit la nivelul feţelor
proximale ale intermediarului cu nuanţe mai închise (80). In cazul breşelor subdimensionate se poate
practica artificiul de „înghesuire" a intermediarului (80).
4.Dinţi stâlpi devitali, datoritâ modificării structurii şi stabilitâtii tesuturilor dure dentare (93).
S.Ocluzii adânci, mai ales cele acoperite (107, 126).
6. Parafuncţii de tipul bmxismului, cu prezenţa unor faţete de uzurâ pronunţate, m special m zona
în care urmează să fie inserată RPFA (39).

1160

7. Diferenţe majore în mobilitatea dinţilor stâlpi. Existâ riscul apariţiei de tensiuni în cadrul punţii
şi în stratul de adeziv (41).
Fig. 23.1. Breşe frontale: a. favorabilâ efectuarii unei RPFA; b. nefavorabilâ, datoritâ gabaritului mare mezio-distal,
prin preexistenţa unei diasteme.

8. Erupţia incompletă a caninilor sau a dinţilor stâlpi.

9. Absenţa dinţilor din zona de sprijin (26).
10. RPFA nu se utilizează înaintea sau în timpul tratamentelor ortodontice. După finalizarea unui
tratament ortodontic (de exemplu, pentru redimensionarea unei breşe edentate), tratamentul protetic
trebuie instituit doar după 8 săptămâni (42, 43).
11. RPFA cu extensie sunt total contraindicate (21).
12. Igienabucalădeficitară(13)
13. Pacienţi cu risc crescut de a suferi traumatisme buco-dentare (boxeri, mgbyşti, hockeişti etc.)
(14, 89).
14. Imposibilitatea utilizării digii, ca mijloc de izolare obligatoriu în restaurările adezive (14).
15. Pacienţi indisciplinaţi, care nu respectă dispensarizarea (13).

23.1.5. CLASIFICAREA RESTAURĂRILOR PROTETICE FIXE

ADEZIVE

Clasificarea RPFA se poate face în funcţie de mai multe criterii, care ţin cont de intermediar,
modalitatea şi topografia agregării la dinţii stâlpi, precum şi de modalitatea de condiţionare a intradosului
elementelor de agregare.
• clasificarea după topografia agregării la dinţii stâlpi
în fimcţie de acest criteriu, agregarea poate fi exclusiv proximală (de exemplu, m tehnicile Ibsen
şi Portnoy, sistemele Armatron şi UDA), predominant orală şi partial proximală (la RPFA realizate prin
metode indirecte, cu componentă metalicâ obţinută m laborator) şi, m fme, agregarea predominant
vestibulară şi parţial proximală, care este apanajul doar al RPFA integral ceramice.
• clasificarea tehnologică
Această clasificare a fost cel mai bine redată de Tay (155) şi o prezentăm m continuare. Criteriul de bază
al acestei clasificări îl reprezintă modalitatea de agregare a intermediarului la dinţii stâlpi: directă (există
un contact direct între intermediarul şi aceştia,

1161
agregarea facându-se fară intermediul unui alt mijloc, existând totuşi posibilitatea utilizârii unor mijloace
suplimentare de retenţie cum ar fi ştifturi metalice, preparaţii pe faţa orală a intermediarului, plase
metalice, din fibrâ de sticlâ sau polietilenă şi sârme) şi indirectă (prin intermediul unor mijloace
intermediare cum ar fi brackets-uri, componente metalice tumate sau elemente de agregare ceramice.

RESTAURĂRI PROTETICE FIXE ADEZIVE

1. Colate direct
Cu posibilitatea utilizării mijloacelor suplimentare de retenţie (preparaţii orale) sau a
armârilor cu ştifturi metalice, plase, sau benzi.
- dinte natural
- dinte polimeric (acrilic sau din râşini compozite)
- dinte ceramic

2. Colate indirect
• brackets-uri ortodontice (agregare proximalâ şi oralâ)
• cu componentâ metalicâ tumatâ -
- macroretenţii: orificii, retenţii perlate, grile (plase), mgozitâţi
- microretenţii: metalizare, gravaj acid electrolitic, gravaj chimic, sablare
- adeziune chimicâ: silanizare, silicatizare, depunerea unui strat silanizat de sticlâ
ceramizată, cositorire, oxidare, ceramizare, adezivi speciali.
- integral ceramice (agregare oro-proximalâ, proximalâ sau vestibulo-proximalâ)
• cu dispozitive proximale prefabricate (sistemul Armatron) (141) sau tumate (sistemul UDA)
(80,115).

23.2. CLINICĂ, TEHNOLOGIE ŞI MATERIALE

Examenul pacientului şi consideraţii gnatologice

în zona frontalâ (sectorul incisivo-canin), raporturile ocluzale pot sau nu pot fi favorabile inserării
unei RPFA care sâ restaureze edentaţii de 1-2 dinţi. înainte de lansarea preparaţiilor peliculare şi a
agregârilor adezive modeme, RPFA (cu precâdere generaţia Rochette şi TIM-COL) aveau indicaţii
universale doar la mandibulâ, la maxilar neputând fi aplicate doar în cazul anumitor raporturi incizale
(ocluzie inversâ frontalâ, ocluzie cap la cap, proalveolodonţie). In general, spaţiul necesar grosimii
elementelor de agregare (plăcuţe palatinale), trebuie sâ fie de 0,5-1 mm (67), care se poate obţine prin
mijloace ortodontice şi/sau preparaţii peliculare în smalţ şi doar atunci când nu existâ faţete de uzurâ care
sâ trădeze existenţa unor parafuncţii. Holste şi Kerschbaum (67) recomandă ca în zona frontalâ contactele
ocluzale să se facă predominat pe intermediar şi nu pe elementele de agregare, pentru a evita
suprasolicitarea interfeţelor dento-protetice la nivelul dinţilor stâlpi, opinia lor nefiind împârtâşitâ însâ de
către toţi autorii.

1162
 în zona frontalâ a arcadelor, din punctul de vedere al relaţiilor de ocluzie, se descriu situaţii
favorabile, situaţii limitâ şi situaţii nefavorabile.

l.Situaţii favorabile
a) sectorul incisiv-canin inferior. Absenţa contactelor ocluzale (incizale) la nivelul feţelor
linguale (implicate m colaj), face ca din punct de vedere ocluzal să nu existe contraindicaţii;
b) sectorul incisîvo-camn superior. Situaţiile favorabile sunt clasa a II-a Angle, diviziunea 1,
clasa a III-a şi raportul incizal „cap la cap" (fig. 23.2.).
în toate aceste trei situaţii nu se pune problema ghidajului anterior deci nici a eventualelor
interferenţe propulsive lucrătoare generate de prezenţa elementelor de agregare. Samama şi colab. (140)
susţin că, m aceste situaţii nu se impune realizarea de preparaţii peliculare, decât în cazul unui indice Le
Huche nefavorabil.
 Fig. 23.2. Situaţii favorabile inserării unei RPFA în zona incisivo - caninâ superioară; a) clasa a II-a, diviziunea 1
(proaJveolie superioara);b) clasa a IIJ-a (ocluzie inversă frontala); c) raport incizal „cap la cap" (140).

2. Situaţii limită
Clasa I: m această situaţie trebuie ţinut cont neapârat de ghidajul anterior (fig. 23.3.a). Se impune
deci realizarea unei preparaţii peliculare pentru a crea spaţiul necesar grosimii elementelor de agregare.
Preparaţia pelicularâ va fi cu atât mai accentuatâ cu cât overbite-ul este mai mare, ţinând însă seama de
imperativul conservârii smalţului. în figura 23.3.b sunt prezentate situaţiile limitâ din zona frontală care se
preteazâ la tratamentul prin RPFA. Majoritatea autorilor propun realizarea preparaţiilor peliculare m
funcţie de raporturile ocluzale statice din zona frontală. Dar, interpunerea în sectorul incisiv maxilar a unei
RPFA simetrice (canin-canin) sau asimetrice (incisiv central-canin), poate determina modificarea
ghidajului anterior. De aceea, preparaţiile peliculare m zona frontalâ trebuie să urmâreascâ nu numai
dezideratul retenţiei şi stabilitâţii ci şievitarea modificării ghidajului anterior (140).

1163

3. Situaţii defavorabile
în situaţiile prezentate în figura 23.4., overbite-ul este mai accentuat şi unghiul interincisiv este
deschis. Inserarea unui element protetic cu o grosime suplimentară pe faţa palatinală poate fi asimilată cu
accentuarea pantei incisive, care poate determina „o mişcare de rotaţie inversâ" şi o deplasare infero-
posterioară a condilului (Lee 1982, citat de (140)). Aceastâ situaţie poate crea, acutiza sau accentua o
patologie articulară. Toate traiectoriile funcţionale m zona frontală se stabilesc m totalitate pe elementele
de agregare, pe care le solicită excesiv. în toate situaţiile, stopurile ocluzale ale dinţilor antagonişti trebuie
să se facă pe elementele de agregare, şinupejoncţiuneaacestoracusmalţul (80). -
Fig. 23.3. Situaţii limită care beneficiazâ de preparaţie peliculară mai accentuată(140).
tratamentul prin RPFA: a. overbite lejer.
Reducerea feţei palatinale în concordanţâ cu
raporturile ocluzale. în aceste situaţii este permisâ
Fig.23.4. Situaţii defavorabile unui tratament prin
şi posibilă uşoara coronoplastie a incisivilor
inferiori; b. Overbite mediu . Este necesarâ o RPFA: a. ClasaI overbite accentuat: b. clasa II,
diviziunea II (140). b. overbite mediu
 Pe lângă evaluarea cât mai corectă a raporturilor de ocluzie în zona frontalâ, există şi o serie de
alţi factori care indică sau contraindică tratamentul prin RPFA (137):
• Suprafaţa de colaj
Valoarea fixării (Vf) unui bondlay (denumire atribuită de Rochette RPFA, prin analogie cu
termenul de pinlay) este direct proporţionalâ cu suprafaţa sa de colaj (Sc) (137):
Vf=KxSc
Această noţiune este fundamentală. în protetica adezivă, spiritul de a nu mutila structurile dure
dentare nu trebuie să vină în contradicţie cu necesitatea de a augmenta chimrgical aria de colaj prin
gingivectomie, osteotomie etc.
Suprafeţele tipice de agregare, dupâ Marinello şi Belser (1985), citaţi de (80), sunt: la maxilar, m
zona frontalâ pânâ la premolari de 35 mm2 (±10 mm2 la incisivul lateral) şi 50±15

1164

mm pe incisivul central, iar la nivelul primului molar de 65±10 mm . La mandibulă, în zona

frontală până la premolari suprafaţa de agregare tipică trebuie să fie de 30-35 (±8-12 mm ), iar la
molari între 55 mm2 (±15 mm2 la molarul trei) şi 75 mm2 (± 20 mm2 la molarul secund).

- Numărul dinţilor stâlpi

în anul 1972, Rochette (134) statua faptul că în cazul RPFA, numărul dinţilor stâlpi
trebuie să fie cât mai mare, pentru ca suprafaţa de colaj să He maximă (de exemplu,
pentru restaurarea unei edentaţii de incisiv central superior, puntea adezivă trebuia
extinsă de la canin la canin). Acest concept a fost modiHcat recent, în 1993 (137), în sensul
considerării •ca stâlpi doar dinţii adiacenţi edentaţiei, căutând însâ a utiliza o suprafaţă
maximă de colaj la nivelul fiecăruia (de exemplu, în cazul absenţei celor patru incisivi inferiori
se considerâ dinţi stâlpi doar caninii).
Trebuie redus la minimum numărul dinţilor stâlpi, pentru a micşora braţul forţei
determinate de mobilitatea acestora (137).
Intr-adevăr, şi experienţa noastră (26, 31) demonstrează că dacă la nivelul unei PPFA
adezive se produc decolaje parţiale, acestea se situează:
- la nivelul extremităţilor, când se impune detaşarea elementului de agregare decolat prin
secţionare interproximală şi eventuala lui recolare;
- la nivelul unui element de agregare care prezintă o suprafaţă de colaj msuficientâ (de
exemplu, incisiv inferior cu gabarit redus).

- Mobilitatea dinţilor stâlpi

Ideal este ca dinţii stâlpi sâ prezinte aceeaşi mobilitate, situaţie care este rar întâlnită. Cu
cât mobilitatea lor este mai mare, cu atât PPF trebuie să fie mai scurtă şi suprafeţele de colaj mai
extinse (137). Mobilitaţea maximă a dinţilor stâlpi, care mai permite realizarea unei RPFA, este
de gradul 2 (47).
In cazul RPFA de zonă laterală, ghidajul canin este cel mai favorabil. în cazul existenţei
ghidajului de grup, contactele ocluzale din mişcările de lateralitate trebuie reduse la minimum la
nivelul RPFA m ansamblu, pentru a evita stresul excesiv în stratul de adeziv şi la interfeţe (169).

- Statusul parodontal
 Cermţele pentru inserarea unei RPFA sunt (80):
- adâncimea şanţului gingival de 2 mm;
- mobilitate de maximum gradul 2;
- absenţa atrofiei orizontale şi verticale;
- absenţa rizalizei.

- înălţimea crestei alveolare

înălţimea crestei alveolare trebuie evaluată m vederea obţinerii unor rezultate estetice
optime. Dacâ înâlţimea intermediarului ar rezulta prea mică se poate practica gingivoplastia; în
situaţiile contrare, se poate crea la nivelul cervical al intermediarului o gingie artificială.

- Parafuncţiile
Ca şi m implantologia orală, şi m protetica adezivă parafuncţiile duc, mai devreme sau
mai târziu la eşecuri, indiferent de natura agregării adezive şi materialele utilizate.

1165

• Alţifactori
Anamneza trebuie să scoată în evidenţă eventualele alergii ale pacienţilor la unii componenţi ai
adezivilor, aliajelor sau materialului de placare (85). De remarcat câ la pacienţii cu despicături
maxilare, chiar operate, se recomandâ evitarea acestui gen de restaurâri deoarece segmentele
maxilare continuă să păstreze o anumită mobilitate.

23.2.1. MACROCONDIŢIONAREA
Condiţionarea smalţului în vederea realizârii unei agregâri adezive presupune în primul
rând o macrocondiţionare, care implică prepararea smalţului dinţilor stâlp cu instmmente rotative
în vederea realizării de preparaţii peliculare sau sub forma unor şanţuri, trepte, puţuri, lâcaşe,
urmatâ de o microcondiţionare prin care se obţin microretenţii care sâ îmbunâtâţeascâ adeziunea
polimerilor(138).
Pregâtirea suprafeţelor de smalţ m vederea realizârii unei îmbinâri adezive presupune
îndepârtarea în totalitate a plăcii bacteriene şi tartrului, precum şi a depozitelor exogene de orice
natură (ceai, cafea, tutun etc.). Tartrul se îndepărtează prin detartraj manual sau/şi ultrasonic, iar
placa bacterianâ prin periaj cu pulberi/paste abrazive care nu conţin fluor sau vehicul gras.
Adaosurile de fluor împiedicâ efectuarea unui gravaj acid eficient. Depunerile amelare de
cauciuc şi liant din gumele de lustruit (a câror utilizare în aceste scopuri este contraindicatâ), pot
fi greu îndepârtate.
Macrocondiţionarea este un termen consacrat din stomatologia restaurărilor
adezive, care îl înlocuieşte pe cel de preparare a bonturilor din protetica tradiţională. Ea
reprezintă totalitatea transformărilor suferite de dinţii stâlpi sub acţiunea instrumentarului rotativ
(138). Macrocondiţionarea a fost introdusâ în tehnicile adezive de Simonsen, Thompson şi
Barrack şi, împreunâ cu microcondiţionarea elementelor de agregare prin gravaj acid electrolitic
a determinat apariţia în anul 1981 a generaţiei Maryland de RPFA, o adevâratâ revoluţie pe
târâmul agregârilor adezive.
 La prepararea pentru o coroană de înveliş convenţională se sacrifică aproximativ
40-60% din ţesuturile dure dentare coronare, în timp ce pentru o proteză flxă adezivâ se
sacrificâ 0-10% (62, 80).
• Prîncipii generale de macrocondiţionare
în primul rând, RPFA trebuie sâ aibâ un ax de inserţie unic şi, în momentul când
inserarea ei este finalizâtâ pe câmpul protetic, ea nu trebuie să se deplaseze sub influenţa nici
unei forţe.
Preparaţia pelicularâ reprezintă o preparaţie superficială specificâ restaurârilor adezive,
limitată de cele mai multe ori la grosimea smalţului şi care se realizeazâ cu un instrumentar
rotativ specific. Preparaţia peliculară de la nivelul dinţilor stâlpi, face ca stresul ocluzal să fie
preluat de aceştia, evitându-se astfel suprasolicitarea interfeţelor smalţ-adeziv şi adeziv-aliaj,
ceea ce duce consecutiv la creşterea longevităţii punţii adezive. m cele ce urmează vom descrie
principiile de macrocondiţionare dupâ Simonsen şi colab., pentru RPFA din generaţia Maryland
1166

(148).Principiile de macrocondiţionare a dinţilor laterali sunt mai respectate dacă se vizualizeazâ

elementele componente ale unei RPFA de zonă laterală (fig. 23.5.). •

• Principii de macrocondiţionare a dinţilor laterali (posteriori)

1. Crearea unui ax de inserţie unic în direcţie ocluzo-cervicală (fig. 23.6.A). Acesta se obţine prin
modificarea reliefului feţelor proximale şi linguale, astfel încât suprafeţele rezultate sâ fie paralele. Pe
feţele proximale, preparaţia va asigura plâcuţei
proximale a elementului de agregare o dimensiune
cervico-OCluzalâ de minimum 2 mm. Pe feţele linguale,
preparaţia se va situa la aproximativ 1 mm de
marginea gingiei libere. Necesitatea realizârii pintenilor
ocluzali şi a extensiilor vestibulare care pot influenţa în
sens negativ estetica restaurârii, i-au determinat pe unii
autori (139) sâ propunâ modificarea axului de inserţie
din vertical m orizontal
2. Crearea unei forme proximale rezistente.
Plăcuţele proximale ale elementelor de agregare, de pe
feţele proximale adiacente breşei edentate, trebuie să se Fig 23.5. Restaurare protetică fixă adezivă de
zonă laterală (schemă) 1. pinten ocluzal.
extindâ pânâ în dreptul liniilor de tranziţie proximo-
2.plăcuţă proximală
vestibulare, fară a afecta însâ aspectul fizionomic. Această 3.extensievestibuiara;4.piâcuţa linguaia;
extindere face ca restaurarea sâ nu poată fi dizlocată spre 5.nervurâcorespiinzâtoareşanţurilorderetenţie;
oral. Modificarea se face în sens vestibulo-oral, astfel 6.intermediar.
încât sâ se pâstreze convexitatea feţei respective.
Preparaţiile proximale pot include şanţuri sau casete m situaţia când, din motive fizionomice extinderea
spre vestibular este msuficientâ şi nu se poate obţine o formâ proximalâ rezistentă. Atât şanţurile, cât şi
casetele trebuie sâ se limiteze la stratul de smalţ. Rezistenţa componentei metalice depinde atât de
proprietâţile mecanice ale aliajelor, cât şi de designul preparaţiei peliculare, care trebuie astfel conformat
încât sâ respecte forma şi suprafaţa dinţilor stâlpi. Aceasta depinde de caracterele morfologice ale dinţilor
stâlpi, de implantarea şi forma lor, precum şi de localizarea breşei edentate (80).
3. Realizarea încercuirii proximale. Elementele de agregare trebuie sâ cuprindâ dinţii stâlpi pe
cel puţin 180° din circumferinţâ (fig. 23.6.B). Extinderea plâcuţei linguale nu trebuie sâ compromitâ
ambrazurile oralâ şi vestibulară dintre dintele stâlp şi dintele adiacent acestuia. In caz contrar, curâţirea şi
autocurâţirea nu se pot realiza, ceea ce poate duce la debutul unui proces carioâ între elementul de
agregare şi dintele stâlp. Când încercuirea proximală nu se poate face corect, rolul acesteia poate fi preluat
de pintenul ocluzal, corect realizat. încercuirea trebuie astfel realizată astfel încât solicitârile care
acţionează asupra punţii, m afara celor paralele cu axul de inserţie, trebuie sâ inducă forţe de forfecare şi
nu de tracţiune, aspect valabil şi în zona frontalâ (80).
4. Obţinerea unei arii de colaj maxime. Acest deziderat nu trebuie obţinut prin compromiterea
sănâtâţii parodontale sau a fizionomiei. Suprafaţa de colaj poate fi mâritâ prin extinderea, unde este
posibil, a elementelor de agregare şi pe faţa ocluzalâ (de exemplu, la premolarii şi molarii inferiori, la
care cuspizii linguali nu sunt cuspizi activi). m aceste situaţii se impune verificarea atentâ a relaţiilor de
ocluzie statice, dar mai ales dinamice. Cu cât retenţia mecanică este mai bunâ, cu atât suprafaţa de colaj
trebuie extinsă mai puţin.
5. Crearea unui lăcaş pentru pintenul ocluzal. Lâcaşul trebuie sâ aibâ 1,5-2 mm vestibulo-oral,
1,5-2 mm mezio-distal şi o profunzime de 1 mm, care creşte dinspre creasta

1167

marginală spre centml feţei ocluzale. Plasarea lui se face, de obicei la nivelul fosei marginale adiacente
edentaţiei (fig. 23.6.B), dar el poate fi plasat oriunde pe creasta marginală, (pentru a nu afecta relaţiile de
ocluzie), la nivelul şanţului ocluzo-lingual (la molarii inferiori). Unii autori (10) recomandă plasarea a doi
pinteni ocluzali, unde este posibil.
6. Crearea de limite cervicale „în muchie de cuţit". La nivelul dinţilor posteriori nu este
necesară realizarea unui chanfrein, care presupune pierderi amelare inutile şi, uneori, descoperirea
dentinei cervicale. îndepărtarea smalţului cervical trebuie facută astfel încât să fie posibilă realizarea unei
grosimi a plăcuţei linguale de 0,3 mm (fig. 23.6.C).

Etapele clinice de realizare a prepararaţiei sunt următoarele:

a) modifîcarea feţelor proximale adiacente edentaţiei. Preparaţia se va păstra 1 mm
supragingival şi va asigura o dimensiune ocluzo-cervicală ajoncţiunii elementelor de agregare cu
intermediaml de aproximativ 2 mm. Obturaţiile preexistente de AA pot fi incluse m preparaţie. Se impune
păstrarea convexităţii naturale V-0 a feţelor proximale (10). Tot în această etapă se prepară şi şanţurile
longitudinale de augmentare a retenţiei şi rezistenţei sau casete. m situaţia preparării de casete proximale,
El-Mowafy (55) propune mascarea ocluzală a elementelor de agregare la acest nivel cu RDC , după
colajul RPFA.
b) modifîcarea feţelor orale. Preparaţia se extinde pânâ la linia de tranziţie proximo-orală, opusă
edentaţiei, astfel încât să nu compromită ambrazurile orală şi ocluzală. Dacă dintele stâlp prezintă o
convexitate oralâ marcată, limita cervicală poate fi realizată „în muchie de cuţit". Dacă gradul de
convexitate este mic (faţă orală aproape plană), se poate realiza o terminaţie cervicală în chanfrein. Unde
raporturile de ocluzie permit, preparaţia se poate extinde şi pe faţa ocluzală (de exemplu, în edentaţiile
vechi de molar prim inferior, cu molarul secund basculat mezial nu se poate obţine o suprafaţă maximă de
colaj la nivelul acestui dinte; se recomandă în această situaţie includerea m aria de colaj şi a feţei ocluzale
obţinându-se m acelaşi timp atât o nivelare a planului de ocluzie cât şi realizarea de contacte ocluzale
funcţionale tip cuspid-fosâ centrală sau cuspid-ambrazură). Degrange şi Gentilhomme (47) recomandă
terminaţia cervicală în prag drept care evită astfel prepararea de lâcaşuri ocluzale (ocupate de pintenii
ocluzali, inestetici).
c) prepararea de lăcaşuri ocluzale. Aceste lăcaşuri se prepară, de obicei adiacent spaţiului
edentat, dar, unde este posibil, ele se pot plasa şi opus edentaţiei sau chiar la nivelul şanţurilor de
descărcare ocluzo-orale.

• Principii de macrocondiţionare a dinţilor frontali (anteriori)

 Principiile de macrocondiţionare a dinţilor frontali sunt m general aceleaşi ca pentru dinţii
posteriori, doar că modificârile aduse smalţului sunt mai „subtile", uneori fiind necesarâ doar o uşoarâ
„reconturare" a acestuia.

1. Retenţia se obţine în primul rând prin crearea unui ax de inserţie unic(fig. 23.6.D). Acesta
rezultă prin combinarea a trei factori:
a) modifîcarea feţelor proximale ale dinţilor stâlpi (fig. 23.6.E), adiacente edentaţiei, pentru
obţinerea încercuirii proximale şi obţinerea unei joncţiuni dintre intermediar şi elementele de agregare de
1,5-2 mm (în sens cervico-incizal). Extinderea spre vestibular nu trebuie să afecteze fizionomia.
Materialul de placare al intermediarului poate fi astfel depus încât să mascheze extinderea proximală a
elementelor de agregare pe feţele adiacente edentaţiei. 0 situaţie favorabilă este reprezentată de breşele
edentate uşor subdimensionate, caz în care

1168

intermediarul pote fi plasat uşor spre vestibular, astfel încât să mascheze zonele proximale ale elementelor
de agregare (6).
b) extinderea elementelor de agregare pe feţele proximale opuse breşei edentate, fapt care
contribuie şi la realizarea încercuirii proximale.
c) realizarea unui sprijin cingular (fig. 23.6.F), care pe secţiune are formă de „V", cu rol similar
lâcaşului ocluzal de la nivelul dinţilor posteriori.

2. Crearea de limite cervicale „în chanfrein", care ajută la poziţionarea cervicală a restaurării şi
permit trecerea fără treaptă a elementelor de agregare spre smalţ (fig. 23.6.F).
 Fig. 23.6. Prepararea peliculară a dinţilor posteriori şi frontali, pentru RPFA din generaţia Maryland;
A. axul de inserţie unic în zona posterioară; B. realizarea încercuirii proximale în zona posterioarâ; C. limite
cervicale „în muchie de cutit" în zona posterioară; dacâ se îndepărtează 0,2 mm din smalţ (a), şi plăcuţa orală are 0,5
mm grosimc (c), atunci supraconturarea va fi de 0,3 mm (b);
D. axul de inserţie unic în zona frontală; E. modificarea feţelor proximale adiacente edentaţiei, în zona
frontala; F. secţiune longitudinală, care aratâ totalitatea modit'icărilor aduse unui dinte frontal (1. degajarea
ocluziei; 2. chanfrein cervical; 3. lăcaş cingular) (148).

1169

Preparaţia cervicală trebuie să aibâ o profunzime minimă de 0,3-0,5 mm şi trebuie mărită

în cazul utilizării macroretenţiilor de tipul perlelor sau grilelor care ocupă singure 0,2-0,4 mm (47).
Etapele clinice ale realizării preparaţiei peliculare sunt următoarele:
a) degajarea ocluziei (fig. 23.6.F). Dupâ marcarea zonei de contact ocluzal cu hârtie de
articulaţie, se îndepărtează 0,2-0,3 mm din grosimea smalţului cu un instmment globular diamantat sau
din carbură de tungsten. Migrarea verticală a dinţilor antagonişti se poate evita prin plasarea la nivelul
stopurilor lor ocluzale a unei mici cantităţi de răşină compozită şi care se va îndepărta ulterior. Dacă din
diferite motive migrarea s-a produs totuşi, se practică îndepărtarea unei grosimi corespunzătoare din dinţii
antagonişti. Asupra acestui aspect pacienţii trebuie neapărat înştiinţaţi.
b) crearea axului de inserţie. Se acţionează la nivelul feţelor proximale adiacente edentaţiei cu
un instmment diamantat cilindro-conic cu vârf rotunjit, astfel încât suprafeţele rezultate să fîe paralele.
Dacă la nivelul acestor feţe există obturaţii corecte, acestea pot fi incluse m preparaţie. Leziunile carioase
de mică întindere pot fi eliminate prin preparare. în cazul celor extinse, trebuie reevaluată modalitatea de
agregare. Urmează apoi realizarea încercuirii proximale şi conformarea chanfreinului cervical.
c) realizarea sprijinului cingular. Lăcaşul se poate continua cu un puţ (profund de 0,5-1 mm)
realizat cu un instrument diamantat efilat, care determină creşterea retenţiei cu 40% a la dinţii frontali
superiori şi 10% la cei inferiori. Seto şi Caputo (142) au demonstrat printr-un studiu fotoelastic in vitro,
că m cazul elementelor de agregare prevăzute cu sprijin cingular, forţele se concentrează la acest nivel şi
se transmit apoi m axul lung al dintelui.
d) prepararea, unde este posibil a şanţurilor proximale, cu o profunzime de 0,5 mm (cu un
instmment cilindro-conic efilat, cu vârfrotunjit).
In zona frontală inferioară, preparaţia se face asemănător, cu deosebirea că preparaţia nu este
condiţionată de prezenţa contactelor ocluzale. Se recomandă şi m acest caz realizarea unui sprijin
supracingular.
în dorinţa de a îmbunătâţi retenţia elementelor de agregare la dinţii stâlpi, au fost propuse o
serie de modificâri ale preparaţiilor iniţiale. Astfel, Meiers şi Meetz (102), Burgess şi McCartney (37)
Simon şi colab.(147), şi Barrack şi Bretz (11) au recomandat realizarea de şanţuri longitudinale proximale
pe dinţii stâlpi. Simon şi colab.(147) au raportat că, la patru ani, rata succesului la un lot de 77 RPFA de
zonă posterioară, este de 60% la cele unde dinţii stâlpi au fost preparaţi fară şanţuri proximale şi de 95%
în cazul preparaţiilor cu şanţuri proximale. Pentru RPFA din zona frontală, rata succesului a crescut
nesemnificativ. Barrack şi Bretz (11) au raportat o rată a succesului la 11 ani de 92% pentru 127 RPFA
(de zonâ frontală cu dinţii stâlpi prevăzuţi cu şanţuri longitudinale şi de zonă posterioară, cu doi pinteni
ocluzali pe fiecare dinte stâlp), toate eşecurile survenind în cazurile la care dinţii stâlpi nu au fost
prevăzuţi cu elemente retentive.
în 1995, Abdulhag şi colab. (2) au arătat că plasarea de şanţuri longitudinale proximale, duce la
creşterea retenţiei elementelor de agregare după cum urmează: pentru incisivul central superior cu 30,8%,
pentru cel lateral cu 76,7%, iar pentru canin cu 36,7%. Un avantaj major este reprezentat de creşterea
rigidităţii datorită nervurilor proximale corespunzătoare şanţurilor, atât pentru onlay-uri (Potts şi colab.
(124)) cât şi pentru elementele de agregare ale unei RPFA (Abdulhag şi colab. (2)). Din păcate însă,
realizarea clmică a şanţurilor pe feţele proximale opuse edentaţiei este adeseori greu de realizat sau chiar
imposibilă datoritâ prezenţei dinţilor adiacenţi stâlpilor. Când sunt realizate, şanţurile longitudinale
proximale determinâ creşterea

1170

rigiditâţii/rezistenţei elementelor de agregare, care poate compensa într-o anumită măsură pierderea
adeziunii dacă preparaţia se extinde şi la nivel dentinar (37).
Redâm în figura 23.7. câteva tipuri de preparaţii peliculare pentru dinţii frontali şi în figura 23.8.
pentru dinţii laterali (140).
 b c d
a
 Fig. 23.8. Diferite forme de preparaţii peliculare la nivel premolar şi molar. Se observâ că preparaţiile sunt extinse,
în vederea obţinerii unei arii maxime de colaj. în nici o situaţie însâ, zonele de contact ocluzal nu vor fi, pe cât
posibil, acoperite de elementele de agregare (140).
0 idee interesantă a fost şi cea lansată de Probster şi colab. în anul 1988 (125), de preparare în doi
timpi şi de confecţionare a componentei metalice la nivelul dinţilor stâlpi prin asocierea electroeroziunii.
Redăm m figura 23.9. o altă formă de preparaţie peliculară, foarte complexă, propusă de Besimo
şi Mindszenty (15).

1171

Fig. 23.9. Preparaţie peliculară dupâ Besimo şi Mindszenty. Fricţiunea între scheletul adeziv şi canini (a), respectiv
prernolari (b) se realizează prin prepararea de suprafeţe de ghidaj paralele, cu canelură (H) şi şanţuri de ghidaj (R).
Sprijinul se asigură prin trepte (S), lâcaşuri cingulare (N), respectiv lăcaşuri ocluzale (A) (13).

Recent Barabant (9) a realizat o evaluare matematică a forţelor care se acţionează asupra unei
RPFA. Aceste forţe se pot clasifica m forţe care acţionează asupra intermediarului şi forţe care acţionează
asupra dinţilor stâlpi.

• Efectul componentelor axiale ale forţelor ocluzale asupra intermediarului

Forţele ocluzale care acţionează asupra intermediarului determină inducerea la nivelul întregii
componente metalice a unor forţe care se descompun m componente verticale şi orizontale (fig. 23.10.a şi
23.10.b). Direcţia acestor componente variază în funcţie de arcadâ şi de punctul de aplicaţie al forţei.
Forţele axiale care se exercită asupra marginilor incizale ale dinţilor frontali (notate cu 1 în
figurile 23.10.a şi 23.10.b) sunt deviate vestibular faţă de axul de sustentaţie mezio-distal al RPFA şi
induc solicitări care tind să decoleze treimea cervicală a elementelor de agregare.
Forţele axiale care se exercită m regiunea cingulară a intermediarilor care înlocuiesc dinţi frontali
superiori (notate cu 3 în figura 23.10.a) sunt favorabile retenţiei RPFA, întrucât componentele lor sunt
eminamente de tip compresiv. Aceste forte nu se întâlnesc de obicei m regiunea frontală inferioară.
Autorul concluzionează câ, m situaţia unei ocluzii normale, funcţionale, există două tendinţe generale:
- la maxilar, cea mai mare parte a forţelor ocluzale se exercită la nivelul jumătăţii palatinale a
intermediarului, fiind transmise ulterior la elementele de agregare m sensul aplicării lor pe dinţii stâlpi.
- la mandibulă, cea mai mare parte a forţelor ocluzale se exercită la nivelul jumătâţii vestibulare a
mtermediarului, tinzând să realizeze decolajul elementelor de agregare.
• Efectul componentelor axiale ale forţelor ocluzale asupra dinţilor stâlpi Forţele axiale care
se exercită la nivelul dinţilor stâlpi (asupra elementelor de agregare),
notate cu 5 m fîgura 23.10.a. şi întâlnite doar m regiunea frontală maxilarâ, se descompun m
componente care exercită un efect de compresiune, fiind favorabile stabilităţii punţii adezive.
Forţele ocluzale axiale care se exercită asupra dinţilor stâlpi m afara suprafeţei de colaj,
notate cu 6 m figurile 23.10.a şi 23.10-b, pot favoriza decolajul punţii adezive, datorită
mobilităţii dentare.

1172

Fig. 23.10. a. Secţiune schematică axială în zona frontală maxilarâ (intermediarul este conturat cu linie groasă); b.
secţiune scheniaticâ axială în zona frontală mandibularâ (intermediarul este conturat cu linie groasă); c. perspectivă
ocluzală a unei RPFA care restaureaza o edentatie de 2.2. (dintele stâlp 2.1. prezintă un şanţ proximal longitudinal
mezial şi un puţ disto-palatinal, iar 2.3. are preparate douâ şanţuri proximale longitudinale, mezial şi distal); d.
secţiune mezio-distală schematică printr-o RPFAcu extensie. în funcţie de preparaţia peliculară de la nivelul dintelui
stâlp, existâ stabilitate sau basculare (9).

Există în această situaţie două altemative:

- mobilitatea dintelui stâlp deplaseazâ întreaga RPFA şi induce o tensiune de decolaj la nivelul
elementului de agregare de pe dintele stâlp mai stabil care, contrar aşteptărilor, nu este dintele cel mai
puţin expus decolajului, ci cel mai susceptibil.
- tendinţa de decolaj este mai accentuată la nivelul elementului de agregare al dintelui stâlp mai
mobil, forţele de tensiune trebuind să fie suportate de adeziv. Tendinţei de decolaj nu i se pot opune decât
fricţiunea elementelor de agregare la nivelul pereţilor axiali ai preparaţiei şi o suprafaţă de colaj cât mai
extinsă.

- Efectul componentelor laterale ale forţelor ocluzale asupra dinţilor stâlpi şi asupra
intermediarului
Efectul acestor forţe este ilustrat m figura 23.10.C. 0 forţă cu sens V-0 aplicată unui. incisiv
central superior (notatâ cu 7 m figura 23.10.c), provoacă o deplasare palatinală a dintelui şi a elementului
de agregare corespunzâtor, inducând protezei fixe adezive o deplasare care tinde să decoleze la nivel
mezial elementul de agregare de pe canin. Deplasarea este proporţională cu mobilitatea incisivului central,
iar tendinţa de decolaj este cu atât mai mare cu cât diferenţa de mobilitate dintre incisivul central şi canin
este mai mare. Artificiile de preparare care se opun acestei tendinţe de decolaj sunt şanţurile longitudinale
proximale de la nivelul caninului, precum şi jumătatea distală a pereţilor axiali, prin paralelismul lor cu
axul de inserţie,
0 forţâ cu sens V-0 aplicată intermediamlui (incisiv lateral superior), notată cu 8 îa figura 23.10.C
produce, în funcţie de mobilitatea dinţilor stâlpi, o deplasare de ansamblu a
1173

protezei fixe adezive spre palatinal, care poate determina decolajul doar dacâ mobilitatea dinţilor
stâlpi este mică, iar forţele de tracţiune induse la interfeţe depăşesc un anumit prag. Elementele
preparaţiilor peliculare care se opun acestei tendinţe sunt şanţurile proximale longitudinale ale
caninului, şanţul proximal longitudinal mezial al incisivului central, puţul disto-palatinal al
incisivului central şi eventuala suprapunere a incisivului lateral peste incisivul central şi canin
(fig.23.10.c).
0 forţă cu sens V-0 aplicatâ caninului (notată cu 9 m figura 23.10.c) determină deplasarea
spre palatinal a acestui dinte şi a elementului de agregare corespunzător, inducând m proteza fixă
adezivâ forţe care tind să decoleze elementul de agregare de pe incisivul central, la nivel mezial.
Tendinţa de decolaj va fi cu atât mai marcată, cu cât diferenţa de mobilitate dintre canin şi
incisivul central este mai mare. Elementele preparaţiilor peliculare care se opun decolajului sunt
şanţul longitudinal distal al incisivului pentral, puţul disto-palatinal şi jumătatea distală a
pereţilor axiali ale incisivului central (fig. 23. lO.c).
0 forţă cu sens palato-vestibular aplicată orizontal la nivelul marginii incizale a
incisivului central superior, notată cu 10 m figura 23-lO.c, poate provoca, în funcţie de
mobilitatea acestui dinte, două efecte diferite:
- o deplasare a dintelui şi a elementului său de agregare în direcţie vestibulară, care induce
o tendinţă de decolaj a elementului de agregare de pe canin, la nivel distal, tendinţă cu atât mai
marcată cu cât diferenţa de mobilitate dintre cei doi dinţi este mai mare. Elementele preparaţiilor
peliculare care se opun acestui gen de decolaj sunt şaaţurile proximale longitudinale de pe canin
şi jumătatea mezială a pereţilor axiali ai caninului, prin paralelismul lor cu axul de inserţie (fig.
23.10.c);
- dacă retenţia elementului de agregare de pe canin este mai bună decât cea a incisivului
central, tendinţa de decolaj apare la nivelul incisivului central. Elementele preparaţiilor
peliculare care se opun acestei tendinţe de decolaj sunt şanţul longitudinal distal şi puţul disto-
palatinal de pe incisivul central (fig.23.10.c);
0 forţâ cu sens palato-vestibular aplicată intermediamlui (incisivului lateral superior),
notată cu 11 în figura 23.10.C, poate produce două efecte diferite:
- dacă forţa se exercită m jumătatea cervicală se produce deplasarea globală a RPFA spre
vestibular (cu o amplitudine dependentă de mobilitatea dinţilor stâlpi), deplasare care nu are
tendinţa de a produce decolajul restaurării adezive.
- dacâ forţa se exercită în zona marginii incizale, apare tendinţa de decolaj cervical a
elementelor de agregare. Elementele preparaţiilor peliculare care se opun acestei tendinţe sunt
şanţurile proximale longitudinale ale caninului şi incisivului central, puţul disto-palatinal de la
nivelul incisivului central şi jumătăţile incizale ale elementelor de agregare dacă ele au un grad
de perpendicularitate suficient de mare faţă de direcţia forţei aplicate.
0 forţă cu sens palato-vestibular aplicată orizontal la nivelul marginii incizale a caninului
(notată cu 12 m figura 23.10.c), poate produce, m funcţie de mobilitatea acestui dinte, două
efecte:
- fie deplasarea spre vestibular a caninului şi a elementului de agregare, care determină
tendinţa de decolaj mezial a elementului de agregare de pe incisivul central. Tendinţa este cu atât
mai accentuată, cu cât diferenţa dintre mobilitatea caninului şi a incisivului central este mai
marcată. Elementele preparaţiei peliculare care se opun acestei tendinţe sunt şanţul proximal
longitudinal distal şi puţul disto-palatinal ale incisivului central (fig. 23.10.c), precum şi
jumătatea distalâ a pereţilor axiali ai preparaţiei incisivului central prin paralelismul lor cu axul
de inserţie;

1174

- fie tendinţa de decolaj a elementului de agregare de pe canin, dacâ adeziunea

elementului de agregare de pe incisivul central este mai mare decât la canin. Elementele
preparaţiei peliculare care se opun acestui decolaj sunt şanţurile proximale longitudinale ale
caninului (fig. 23.10.c).
Un alt aspect demn de luat în considerare îl reprezintă RPFA cu extensie, reprezentate
schematic m figura 23.10.d. Dacâ asupra extensiei se exercită forţe axiale (notate cu 4 în figura
23.10.d), elementele preparaţiei peliculare care stabilizează proteza sunt reprezentate de pereţii
axiali ai preparaţiei, care trebuie să fie paraleli şi cu o înălţime corespunzătoare pentm a fî
eficienţi.
în cazul unei ocluzii normale, funcţia masticatorie generează frecvent forţe de tipul 4, 5 şi
6 la nivelul RPFA mandibulare şi de tipul 10,11 şi 12 la RPFA maxilare. în situaţia unei ocluzii
inverse cu contact dento-dentar, evident că aceste forţe sunt iiwersate. în afara acestor aspecte
teoretice, fiecare din aceste forţe se poate exercita în cursul parafunctiilor sau traumatismelor.
RPFA care restaurează edentaţii multiple sunt supuse unor solicitări de tipul 8 şi 11
amplificate, întmcât braţul forţelor este mai mare. Atelele de imobilizare adezive nu sunt supuse
unor forţe de tipul 8 şil 1, dar mobilitatea accentuată amplifică efectul celorlalte tipuri de forţe.
Prepararea peliculară a dinţilor stâlpi pentru aplicarea de mijloace speciale de menţinere,
sprijin şi stabilizare i-a preocupat, de asemenea, pe diferiţi autori. Redăm m figurile 23.11 şi
23.12, designul preparaţiilor peliculare, după Nishimura (110) şi, respectiv, Lacy (88).
Preparaţiile peliculare ale dinţilor stâlpi se fac la 20000-^40000 turaţii pe minut, sub răcire
permanentă cu apă. Sunt indicate instrumentele diamantate cu granulaţie mică sau pietrele
Arkansas. Se recomandă determinarea pe modelul de studiu a axului de inserţie a viitoarei
proteze fixe adezive, desenarea ecuatorului protetic şi marcarea contactelor ocluzale. Deoarece
paralelismul suprafeţelor preparate este esenţial, se recomandă utilizarea unui paralelometru
bucal.
Fig. 23.11. Preparaţie peliculară după Nishimura
(110) (A. plan de ghidaj; B. şanţ cingular plasat Fig. 23.12. Preparaţie peliculară după
la 90° fată de suprafaţa linguală; C. reducere Lacy ( 88).
linguală de minimum 0,3 mm; D. şanţ
longitudinal proximal;
E. terminaţie cervicală în mini chamfrein).
 Degrange şi Gentilhomme (47) recomandă utilizarea digii încă din faza de preparare, deoarece se
evită astfel situaţia delicată m care diga inserată m etapa colajului acoperă limita cervicală a preparaţiilor
peliculare.
1175

23.2.2. MICROCONDITIONAREA SMALŢULUI

La primele generaţii de RPFA, smalţul dinţilor stâlpi era preparat doar prin gravaj acid
(microcondiţionare). Cu timpul această preparaţie a fost etichetată drept insuficientă, fiind precedată de o
macrocondiţionare efectuată cu instrumente rotative.
Textura smalţului care rezultă în urma acţiunii unui acid (de exemplu, acid ortofosforic) şi
prin care se formează un microrelief retentiv negativ (microretenţii negative), se numeşte model de
gravaj acid.
în urma unor studii exhaustive, Silverstone şi colab. (145) au descris trei tipuri de modele de
gravaj acid. Cel mai frecvent este tipul 1 sau central (fig. 23.13.a), în care este îndepărtat preferenţial
centrul prismelor de smalţ, periferia acesteia rămânând intactă. Tipul 2 sau perîferic (fîg. 23.13.b) este
opus ca aspect tipului 1. In acest caz este îndepărtată cu predilecţie periferia prismelor, centml rămânând
relativ intact. Tipul 3 sau sârac structural (fig. 23.13.c), reprezintă un amestec al tipurilor 1 şi 2, care
coexistă în regiuni amelare în care modelul de gravaj nu poate fi pus în relaţie cu morfologia prismelor.
De menţionat că cele trei tipuri pot să coexiste pe aceeaşi suprafaţă dentarâ (24), sugerând ideea că nu
existâ un model de gravaj acid specific smalţului uman.
Iniţial, Mortimer şi Tranter, citaţi de (51), au susţinut că diverşii acizi utilizaţi pentru gravajul acid
al smalţului produc un model de gravaj de tip 1. Tipul 4, „în ferigă sau stea" (fig. 23.13.d) a fost
menţionat de Diedrich (50) şi se pare că reprezintâ tot un model de gravaj de tip 2, dar care apare ca atare
datorită unei anumite incidenţe a fasciculului de electroni în momentul examinării probelor la MEB.
Gwinnett (64) a raportat concluzii similare. în opinia lui, cel mai frecvent model de gravaj acid
este tipul 1, care apare mai des decât tipul 2. Din păcate, obţinerea unui model de gravaj sau a altuia nu
este previzibilă clinic. Cele mai favorabile modele de gravaj acid se obţin în zonele amelare cu structură
prismatică tipică (63). Cea mai mare frecvenţă a modelelor de gravaj acid nefavorabile apare la nivelul
premolarilor şi pe dinţii incluşi. Este indicat ca în aceste cazuri timpul de gravaj să fie crescut. Modelele
de gravaj neretentive de pe premolari pot explica frecvenţa mare a dezlipirilor ataşelor (6-28%), aspect
comunicat de Maestroni (96) referitor la aceşti dinţi.
în dorinţa de a obţine modele de gravaj cât mai retentive, de-a lungul timpului au fost testaţi şi alţi
acizi (lactic, pimvic, citric, maleic, azotic, oxalic, poliacrilic etc.), agenţi chelatori (EDTA), agenţi
deproteinizanţi (uree, hipoclorit de sodiu) sau agenţi delipidizanţi (amestec de cloroform şi metanol).
Tendinţe noi m tehnica gravajului acid
Odată cu dezvoltarea sistemelor de adezivi amelo-dentinari/universali, şi a utilizării tehnicii de
gravaj concomitent al smalţului şi dentinei (tehnica „total etch"), a apărut tendinţa de reducere a
timpului de gravaj al smalţului. Mardaga şi Shannon (97) au atras atenţia m 1982 câ scurtarea timpului de
gravaj duce şi la scăderea rezistenţei la tracţiune.
Mai multe sisteme adezive noi se bazează pe condiţionarea concomitentă a smalţului şi dentinei
(tehnica „total etch") cu acizi mai slabi decât acidul ortofosforic 37-50%. Unele studii indică faptul că
acidul ortofosforic 10%, acidul maleic 10% şi acidul azotic 2,5% graveazâ smalţul la fel de eficient ca şi
acidul ortofosforic 37% (1, 65).
 1176

Din rândul agenţilor de microcondiţionare amelară nu a fost omisă nici radiaţia laser, care nu s-a
impus însă în clinica RPFA.

Fig. 23.13. Tipuri de modele de gravaj acid: a. tipul 1, central (H3P04 50%, 2 minute, MEBx3200);
b. tipul 2, periferic (H3P04 50%, 2 minute, MEBx3200); c. tipul 3, sărac structural (H.-iP04 50%, 2 minute,
MEBxlOOO, detaliux3200);d. tipul 4, „în ferigă sau stea" (H3PC»4 50%, 2 minute, MEBx32Q) (51).

Un alt procedeu de microcondiţionare amelară, testat experimental in vitro îl reprezintă gravajul

mecanic al smalţului prin proiectarea asupra lui de particule abrazive de cormdon, procedeu lansat şi
experimentat m cadrul Disciplinei de Propedeutică şi Materiale Dentare a UMF Timişoara.
In funcţie de parametrii sablării (presiunea jetului de aer, dimensiunea particulelor de corindon,
distanţa dintre suprafaţa amelară şi duzâ şi timpul de sablare), se obţin diferite aspecte ale suprafeţelor
amelare (fig. 23.14.), foarte asemănătoare cu cele obţinute prin sablarea aliajelor. Gravajul acid efectuat
dupâ sablare imprimă texturii suprafeţei amelare caracteristici de regularitate(fig.23.15.).

23.2.3.1. INTERFAŢA ADEZIV - SMALŢ

Prin aplicarea pe suprafaţa amelară microcondiţionată prin gravaj acid a unui adeziv, se formează
interfaţa smalţ-adeziv. Aceasta prezintă, din profunzime spre suprafaţă, trei zone caracteristice (fig.
23.16.):

1177

a) zona de amestec
b) zona prelungirilor fîlamentoase
c) zona stratului compact

Fig. 23.15. Aspectul la MEB al unei suprateţe amelare sablate şi apoi gravate acid
 • Zona de amestec
Această zonă este situată cel mai profund şi apare datorită
faptului că agenţii de gravaj acţionează şi asupra unui strat de 20
^im adâncime, la nivelul căruia induc modificări histopatologice
(fig. 23.16.a). La acest nivel se formeazâ micropori considerabil
lârgiţi care determină o creştere considerabilă a suprafeţei specifice
care, ideal, determină şi o creştere a adeziunii mecanice. Tot la acest
nivel, smalţului îi sunt imprimate noi proprietăţi fizico-
chimice, care îmbunătăţesc adeziunea specificâ. în acest smalţ
modificat
Fig. 23.16. Aspectul tipic al unei îmbinari
adezive, diipă polimerizarea/priza
adezivului, la nivelul smalţului gravat acid
(schema): a. zona de amestec (0-20 ^m); b.
zona prelungirilor filamentoase (10-30 pm); c. zona stratului compact (5 |.im) (23).
1178

stmctural pătmnde adezivul cu viscozitate micâ, iar vizualizarea acestei zone la MEB arată o amestecare
a adezivului cu cristale de hidroxiapatită. La încercâri de tracţiune adezivul nu poate fi îndepârtat din
zona de amestec, adeziunea fiind maximă la acest nivel. De asemenea, rezistenţa zonei de amestec la
diferiţi agenţi chimici este mult mai mare decât a smalţului. Din acest motiv, adezivul din zona de
amestec nu poate fi îndepărtat decât odată cu straturile superficiale de smalţ, prin prelucrare mecanică cu
instmmente rotative sau prin uzura naturală a smalţului (23).

• Zona prelungirilor filamentoase

Prin polimerizarea/priza adezivului la nivelul microretenţiilor se formeazâ zona prelungirilor
filamentoase (fig. 23.16. b). Adezivul se prezintă la acest nivel sub forma unor microfilamente (lungi de
10-30 |Lim), care pot fi puse m evidenţă la MEB după dizolvarea într-un acid (de exemplu, acid
clorhidric) a smalţului. Aceste microfilamente, datorită efectului mecanic şi reologic îmbunătăţesc m
primul rând adeziunea mecanicâ. Dispoziţia microfilamentelor poate fi paralelă, convergentă sau
divergentă una faţă de cealaltă. Lungimea microfilamentelor de adeziv depinde de condiţiile m care s-a
efectuat gravajul acid (tipul şi concentraţia acidului, timpul de acţiune), care determină de fapt forma şi
adâncimea microretenţiilor din smalţ.
In situaţiile când se impune efectuarea unei îmbinări adezive noi m locul uneia vechi, fracturate,
regravajul suprafeţelor amelare practicat solitar are un efect nul deoarece nu îndepărtează
microfilamentele de adeziv. De aceea, repetarea gravajului se face doar după îndepărtarea mecanică, cu
instmmente rotative a zonei prelungirilor filamentoase şi a zonei de amestec (23).

• Zona stratului compact

în domeniul restaurărilor adezive, grosimea şi calitatea stratului compact au un rol extrem de
important. Pentm a evita fracturile coezive, stratul compact (fig. 23.16.c) nu trebuie să depăşească 5 pm,
grosime greu de obţinut în practică. Pe suprafaţa stratului compact, aflată m contact cu oxigenul care
inhibâ polimerizarea, adezivul are o rată de conversie a polimerizării mai mică, aceasta fiind specifică
stratului subpolimerizat, a cărui grosime este de circa 20 p.m. Stratul subpolimerizat are proprietăţi
fizico-chimice mai slabe decât restul adezivului, manifestate în timp prin uzură marcată, absorbţie
crescută de apă, colorări, adeziune scăzută (5). Pentru a evita formarea acestui strat (de exemplu, la
joncţiunea adeziv-smalţ şi adeziv-aliaj), pe parcursul polimerizării se recomandă acoperirea stratului
superficial cu o peliculă protectoare pe bază de etilenglicol sau glicerină. Dacă acest lucru nu este
posibil, după polimerizare, stratul subpolimerizat trebuie îndepărtat cu instrumente rotative, noua
suprafaţă rezultată trebuind să fie m final lustruită.

• Zone atipice
La smalţul aprismatic nu se formează zona de amestec (23). Deşi microfilamentele sunt mai
numeroase şi mai ordonate, lungimea lor nu depăşeşte 7-8 ^im. Uneori ele lipsesc. Dacă înainte de
gravajul acid smalţul aprismatic este îndepărtat mecanic, interfaţa prezintă cele trei zone caracteristice.
La smalţul fluorotic sau proaspăt fluorurat, datorită solubilităţii mai mici în acizi, zona
prelungirilor filamentoase lipseşte de cele mai multe ori. Uneori se formează microfîlamente atipice, de
circa 5 |Lim lungime (23). '
Gravajul acid reduce percolarea marginală dacă marginile restaurărilor adezive sunt la nivel
amelar. Contracţia de polimerizare a RDC determină apariţia unor tensiuni inteme de

1179

aproximativ 7 MPa. S-a estimat că rezistenţe la forfecare de 17-20 MPa sunt suficiente pentru a
preîntâmpina apariţia separaţiei marginale datoritâ contracţiei de polimerizare a răşinilor (151). Pe lângă
legarea micromecanică a adezivilor de substratul amelar, ultimele generaţii de adezivi (adezivii
dentinari de generaţia a IV-a, denumiţi şi adezivi universali), datorită structurii particulare a
monomerilor fazei organice (de exemplu, 4-metacriloiloxietiltrimelitatanhidrida sau 4-META,
prezentă în produsele C&B Metabond şi Superbond sau 10-metacriloiloxidecil dihidrogen fosfat
sau 10-MDP), au şi capaciatea de a se lega de smalţ printr-o adeziune chimică, ceea ce creşte valorile
adeziunii la interfaţă).
Testele de laborator efectuate de diferiţi autori de-a lungul deceniilor, pentru a caracteriza cât
mai bine parametrii mecanici la interfaţa smalţ-adeziv, se fac în condiţii diferite (imersie m apă la 37°C -
24 ore, şocuri termice între 5-55°C sau 5-60°C etc.), pentru a simula cât mai bine condiţiile agresive ale
mediului bucal. Astfel, la încercarea de tracţiune a unei interfeţe smalţ gravat acid-adeziv, s-au obţinut
următoarele rezultate (152): Comspan Opaque -30,3 MPa, Super-Bond C&B - 23,7 MPa, Panavia
Opaque - 27,5 MPa. Rezultatele obţinute de diferiţi autori, chiar utilizând aceleaşi condiţii de testare şi
aceiaşi adezivi, sunt, de cele mai multe ori diferite, întrucât nu există o metodă standard de testare. Din
acest motiv, valorile obţinute în cadrul testărilor de laborator au un caracter strict orientativ şi rezultatele
diferitelor studii pot fi rareori comparate între ele.
Uneori, prepararea peliculară a dinţilor stâlpi implică şi descoperirea unor zone de
dentină. Condiţionarea dentinei în cadrul diferiteor sisteme adezive implică formarea stratului
hibrid, care asigură legarea micromecanică a adezivului.

23.2.3. AMPRENTA (PARTICULARITĂŢI)

Amprentele în vederea realizării RPFA pot fi luate cu materialele consacrate, cum ar fi de

exemplu, hidrocoloizii reversibili, polisulfurile, siliconii cu reacţie de condensare, siliconii cu
reacţie de adiţie sau polieterii. Amprentele cu alginat sunt absolut contraindicate (148). Alegerea unui
tip particular de material de amprentă depinde de doi factori. Hidrocoloizii reversibili, polisulfurile şi
siliconii cu reacţie de condensare vor n utilizaţi dacă modelul de lucru se toarnă în cabinet. Dacă
amprenta urmează să fie trimisâ în laborator pentm această fază, ceea ce implică o întârziere de câteva
ore sau zile, atunci se recomandă utilizarea unui material de amprentă cu o mare stabilitate
dimensională, cum ar fî polieterii sau siliconii cu reacţie de adiţie.
Alegerea materialului de amprentâ depinde, de asemenea, şi de procedeul de elaborare a
machetei componentei metalice (127). Macheta poate fi realizată din cearâ sau răşină, pe modele de
gips sau răşini epoxidice. în consecinţă, poate fi utilizat orice material de amprentă, compatibil cu
materialul de model. Dacâ se opteazâ pentru realizarea unui model duplicat realizat dm mase de ambalat
pe bază de fosfaţi, sunt contraindicate amprentele din hidrocoloizi reversibili. Deoarece acest model se
distruge în urma dezambalării, este necesarâ obţinerea în prealabil a unui model de lucru, pentru
adaptarea componentei metalice şi realizarea componentei fizionomice. Dacă ambele modele se obţin pe
baza aceleiaşi amprente, atunci

1180

modelul duplicat trebuie realizat ultimul, pentru că poate altera suprafaţa amprentei, care trebuie
realizată din polieteri sau siliconi cu reacţie de adiţie.
In concluzie, alegerea materialului de amprentă este determinată de metoda de elaborare a
machetei, de realizarea sau nu a două modele (duplicat şi de lucru) pe baza aceleiaşi amprente, şi,
în sfârşit, dacă modelele se obţin în cabinet sau în laborator. Amprenta pentru realizarea unei
restaurări adezive este relativ facilă, întrucât preparaţiile sunt supragingivale, dar în nici un caz nu
trebuie facute derogări de la analiza integrităţii şi calităţii amprentei.
Dacă dinţii implicaţi în colaj sunt foarte mobili, trebuie luate precauţii, astfel încât poziţia lor
să nu se modifice m cursul amprentării. In acest sens este foarte utilă imobilizarea lor provizorie cu RDC
(128, 137, 168). 0 metodâ foarte eficace pentru obţinerea de modele precise, în special pentm atelele
mandibulare, o constituie realizarea unei amprente care să înregistreze doar feţele linguale, prin
utilizarea unei portamprente universale modificate. Şi în acest caz se recomandă imobilizarea provizorie
a dinţilor, fară a implica feţele proximale interesate în colaj. Această imobilizare joacă un rol decisiv în
reuşita agregărilor adezive, unde orice eroare contribuie la eşecuri. De altfel, superfîcialitatea unor
practicieni şi aplicarea unor tehnologii din protetica tradiţională au contribuit la reculul RPFA.
Tehnicile de amprentare pot fi următoarele: amprenta de corectare, amprenta dublului amestec
sau amprenta cu elastomeri de sinteză în lingură individuală. Amprenta dinţilor antagonişti se realizează
din hidrocoloizi ireversibili (alginate), iar amprenta ocluziei se obţine în ceară sau un material consacrat
pentru acest scop (de exemplu, polieter).

23.2.5. PARTICULARITĂŢI ÎN TEHNOLOGIA DE LABORATOR

Elaborarea machetei componentei metalice depinde m mare măsură de tipul de material de

model care este utilizat şi de competenţa tehnicianului dentar. Metodele se pot încadra în două
categorii (148): 1) se utilizeazâ un model de lucru din material refractar (masă de ambalat) pe care se
realizează macheta, întregul ansamblu fiind ambalat pentru tumarea componentei metalice, sau 2) se
realizeazâ un model de lucru dintr-un gips extradur sau răşină epoxidicâ pe care se obţine macheta din
ceară. Aceasta se detaşează apoi de pe model în vederea ambalării şi tumării componentei metalice.
Opţiunea pentru una din cele două variante depinde de experienţa tehnicianului şi de RPFA. Restaurările
de anvergură mare (4-14 elemente) se obţin mai uşor cu prima metodă. Duplicarea modelului de lucru
comportâ însă o serie de erori, care se transmit modelului duplicat. De aceea, când este necesarâ
obţinerea unui model duplicat, se preferă tumarea masei de ambalat direct m amprenta originală.
>y

în cazul realizării machetei de ceară pe modele din gips extradur sau răşină epoxidică, este
neapărat necesar a se analiza modelul la paralelograf, prin determinarea ecuatorului protetic la nivelul
preparaţiilor dinţilor stâlpi. Se evită astfel supraconturarea machâtelor şi retuşurile consecutive ale piesei
protetice. Paralelizarea modelelor realizate din gipsuri extradure mai implică evitarea blocării machetelor
din răşini pe model sau deformarea / fracturarea lor m cursul dezinserţiei.

1181

Modelajul machetei în cearâ trebuie să se supună câtorva principii. întrucât grosimea minimă a
componentei metalice la nivelul zonelor largi trebuie să fie de 0,3 mm, iar la nivelul crestelor marginale
grosimea minimă trebuie să fie de 0,6 mm (această grosime creşte progresiv la joncţiunea dintre
elemente), macheta trebuie modelată la grosimi sensibil superioare, pentru a se putea compensa
pierderile prin prelucrare (în zonele largi de 0,4-0,5 mm şi în dreptul crestelor marginale de 0,7-0,8 mm)
(148).
:
Macheta din răşini. Când se utilizează modele de lucru din gipsuri extradure sau răşini epoxidice,
cea mai practică metodă de a realiza o RPFA din trei sau patru elemente constâ în a elabora macheta din
râşină direct pe modelul de lucru, aceasta urmând a fi apoi dezinserată, ambalată şi tumatâ. Machetele
din răşini sunt preferate celor din ceară datorită rigidităţii şi stabilităţii dimensionale mai mari. După
trasarea limitelor elementelor de agregare şi izolarea modelului, RA (de exemplu, Dura Lay - Reliance
Dental Manufacturing Co.), este aplicată cu ajutorul pensulei, prin aportul succesiv de amestecuri
pulbere-lichid. Grosimea machetei din răşini poate fi aproximativ egală cu a aliajului tumat. Nu se
recomandă utilizarea în cadml aceleiaşi machete a două materiale din clase diferite (ceară şi răşină).

23.2.5.1. CONDIŢIONAREA ALIAJELOR

Generalitâţi
în practica RPFA, cunoaşterea structurii, compoziţiei şi mai ales a texturii de suprafaţă a
aliajelor utilizate, este de importanţă majoră.
Aliajele nobile au fost utilizate mai mult m trecut pentru realizarea RPFA prevăzute cu
macroretenţii, după metoda Rochette. La ora actuală însă ele au fost aproape complet eliminate datorită
preţului de cost ridicat şi adeziunii scăzute a polimerilor la acestea. In plus, aliajele nobile cu conţinut
crescut de aur prezintă şi o rezistenţâ mecanicâ scăzută, un modul de elasticitate scăzut şi o mai
slabă adeziune a stratului de silicaţi cu componentă organicâ (SiOx-C, depus prin unul din
procedeele Silicoater). Acestea sunt elemente care concură la decizia de a elimina pe cât posibil aliajele
nobile din domeniul restaurărilor adezive. Rămân totuşi indicate la pacienţii cunoscuţi alergici la unul
din componenţii aliajelor nenobile.
Aliajele pe bază de paladiu sunt contraindicate pentru realizarea componentei metalice a unei
restaurări adezive (53).
 Datorită proprietăţilor fizico-chimice favorabile, aliajele nenobile s-au impus faţă de cele
nobile. în acest sens, o importanţă deosebitâ o are rezistenţa mecanicâ crescută care permite realizarea
unor componente metalice nedeformabile la grosimi reduse. Astfel pot fi eliminate supraconturările
cervicale, respectiv o serie de interferenţe ocluzale.
Aliajele pe bazâ de nichel sunt preferate de majoritatea autorilor celor pe bază de cobalt,
deoarece sunt mai uşor de prelucrat la cald şi se preteazâ mai bine condiţionării mecanice şi electro-
chimice.
Aliajele pe bază de cobalt au în schimb o rezistenţâ mai mare la coroziune şi o
biocompatibilitate superioară aliajelor pe bază de nichel, mai ales a celor care conţin şi beriliu, care sunt
indicate, de obicei pentru restaurările adezive (167). Aliajele nenobile sunt utilizate preponderent, fiind
preferate cele pentm tehnica metalo-ceramică. Sunt utilizate aliaje Ni-Cr şi

1182

Co-Cr. Holste şi Kerschbaum (1994) (67) recomandă ca în cazul aliajelor Co-Cr să fie respectată
următoarea proporţie:

Cr + 3,3 (Mo + 0,5 W) > 30% (procente greutate)

Aliajele Ni-Cr sunt superioare celor de Co-Cr din punctul de vedere al caracteristicilor de topire-
tumare (mai precisă) şi al condiţionării mecanice şi electrochimice (de exemplu, gravajul acid electrolitic
este mai eficient la aliajele Ni-Cr decât la cele Co-Cr).
Siebert (143) recomandă pentru realizarea componentei metalice a RPFA utilizarea aliajelor
nenobile bifazice, m special cele pe bază de Co-Cr. Rezistenţa la interfaţa cu adezivul a acestor aliaje
este de 3/1 faţă de aliajele nobile. Ceilalţi parametri fizico-chimici, cum sunt rezistenţa mecanică,
conductibilitatea termică, tumabilitatea, ca şi biocompatibilitatea, sunt superiori faţă de aliajele nobile.
Aliajele Co-Cr trebuie gravate acid electrolitic, în timp ce aliajele nobile, în majoritatea cazurilor
necesită doar sablare. Modulul de elasticitate ridicat al aliajelor Co-Cr (de exemplu, Brilliant, Dentitan şi
Wirobond), aproape dublu faţă de cel al aliajelor nobile, reprezintă un alt avantaj.
Aşadar, la confecţionarea componentei metalice a restaurărilor adezive se preferă utilizarea
aliajelor nenobile, care oferă posibilitatea realizării unui design gracil, cu dimensiuni foarte reduse,
datorită faptului că acestea au un modul de elasticitate dublu faţă de aliajele nobile(150).
Ca şi altemativă la aliajele nenobile au apărut titanul şi aliajele sale, care prezintă o
biocompatibilitate superioară, o rezistenţâ la coroziune mai crescută, precum şi posibilitâţi mai bune de
silicatizare. Referitor la utilizarea titanului şi a aliajelor sale în domeniul restaurărilor adezive,
Kerschbaum (80) menţionează ca debut al acestora anul 1988. Ca dezavantaj major al titanului este
notatâ însâ tehnologia dificilă de prelucrare, la care se adaugâ şi modulul de elasticitate, cu o valoare
apropiată de cel al aliajelor nobile, ceea ce impune realizarea unor componente metalice cu o grosime
mai mare. Din cele expuse, rezultă că la ora actuală, pentru confecţionarea componentei metalice a
restaurărilor adezive sunt preferate aliajele nenobile.

23.2.5.1.1. TEHNICI ŞI MATERIALE DE CONDIŢIONARE

 Rochette (134), m 1972, a realizat prima restaurare protetică adezivă, un schelet tumat din aliaj
de aur, cu perforaţii, care se fixa pe faţa linguală a dinţilor nepreparaţi prin intermediul unui adeziv şi a
tehnicii gravajului acid. S-a dovedit însă de-a lungul timpului că RPFA cu componente metalice şi
perforaţii au o rată de eşec crescută datorită pierderii retenţiei (Graton 1983, Belser şi Marinello 1985 -
citaţi de (16)), cu toate că au fost publicate şi cazuri cu o longevitate remarcabilă la acest gen de
restaurări adezive (26, 27, 31, 136).
Pentru îmbunătăţirea adeziunii la nivelul interfeţei adeziv-aliaj, s-a impus condiţionarea
intradosului elementelor de agregare prin diferite metode, în vederea obţinerii unor retenţii
macromecanice, micromecanice şi chimice sau diferite combinaţii ale acestora. în perioada de
pionierat a agregărilor adezive au fost utilizate macroretenţiile (orifîcii, retenţii perlate, rugozităţi şi
grile), iar ulterior microretenţiile (obţinute prin gravaj acid electrolitic, sablare, metalizare, gravaj
chimic). Concomitent însă au fost elaborate procedee prin care se obţine şi o legare chimică între adeziv
şi intradosul elementelor de agregare.

1183

Rochette (136) a propus termenul de bondlay (provenit de la termenul englezesc „bonding"),

pentru a desemna restaurările al căror mijloc principal de fixare îl reprezintâ colajul (îmbinarea
adezivă), prin analogie cu termenul de pinlay, care desemnează restaurările la care retenţia este
asigurată m principal prin intermediul crampoanelor dentinare.

1. Macroretenţiile
Macroretenţiile reprezintă primele modalităţi utilizate pentru condiţionarea elementelor de
agregare într-o tehnică de colaj. Cu toate că valorile adeziunii la interfaţa adeziv-aliaj nu sunt mari, unele
RPFA au prezentat longevităţi uimitoare.
• Orificiile
Orificiile (perforaţiile) reprezintă prima modalitate de îmbunătâţire a adeziunii, fiind lansată de
Rochette şi utilizată pentm prima dată la plăcuţele orale ale atelelor şi atelelor-punţi (fig. 23.17.).
Realizarea acestor perforaţii se poate face după ce s-a turnat componenta metalică, prin frezare cu
instmmente rotative extradure precalibrate. Dezavantajul major al acestui preocedeu îl reprezintă faptul
că m cazul aliajelor dentare dure, de exemplu cele pe bază de Co-Cr, frezele utilizate se inactiveazâ
rapid. Pentru a elimina acest neajuns s-a renunţat la această metodă, preforaţiile fiind realizate prin
modelaj, m macheta de ceară a componentei metalice (23, 135,155).
Orifîciile sunt conformate cilindro-conic, în număr de 6-12 (în funcţie de extinderea
elementului de agregare - fig. 23.17.a). Se pare că nu are importanţă dacă sunt realizate mai multe
perforaţii cu dimensiuni reduse sau o singură perforaţie cu diametru mare, precum nici dacă aceste
perforaţii sunt paralele sau convergente spre faţa internă a aripioarei (tronconice) (155). Dacă se optează
pentru varianta tronconică, baza mare este situatâ spre oral, iar baza mică priveşte spre dinte (fig.23.17.b,
c). Orificiile permit refluarea adezivilor m momentul colajului, iar după întărirea adezivului la acest
nivel se formează adevărate „nituri" (fig. 23.17. b, c). Expunerea adezivilor de la nivelul orificiilor la
factorii agresivi ai mediului bucal duce în timp la uzura acestora şi la compromiterea îmbinării adezive.
Cele mai frecvente forme ale perforaţiilor utilizate la RPFA din generaţia Rochette sunt
circulare (fig. 23.17.), m formă de fereastră şi/sau de gurâ de peşte. Retenţiile macromecanice inţiale, sub
formă de perforaţii, propuse de Rochette, nu se mai utilizeazâ la ora actuală datorită dezavantajelor
clinice dovedite. Restaurările protetice fixe adezive cu elemente de agregare prevăzute cu orificii au fost
denumite de Rochette (136) „perforated bondlay".

• Retenţiile perlate
 Dezavantajele sistemului de retenţie cu orificii 1-au determinat pe Rochette (1974) (135) să
utilizeze retenţiile perlate situate pe intradosul elementelor de agregare (fig. 23.18.A). Diametml
perlelor este de aproximativ 0,4 mm, ceea ce duce inevitabil la creşterea grosimii elementelor de
agregare. Unii autori însâ (73), atribuie lui
LaBarre şi Ward utilizarea sistemului de retenţie
perlat, m 1984. Aceste perle sunt realizate din
mase plastice (87) sau âlte matenale care ard fâra
reziduuri Wilshire şi Ferreura citat de (252))

Fig. 23.17. Macroretenţii sub formâ de orificii

(scheme):
a.atelădeimobilizareagrupuluifrontalinferior; -
b. secţiune prin îmbinarea adezivă la
nivelul orificiilor tronconice; c.
modificarea configuraţiei plâcuţelor
orale şi orificiilor

1184

Zona de retenţie este cea subecuatorială (fig. 23.18.B). Modul de lucru cu acest sistem de
retenţie este foarte uşor şi anume, se aplică adeziv pe suprafeţele preparate ale modelului de lucru, se
presară perlele pe aceste suprafeţe, se îndepărteazâ excesul de perle şi după uscarea adezivului se aplicâ
un film de ceară sau masă plasticâ, conformând macheta componentei metalice a viitoarei RPFA.
Un dezavantaj major al retenţiilor perlate este reprezentat de faptul că ele sunt retentive doar
subecuatorial. Komer, citat de (89) a demonstrat că la încercări de tracţiune adezivul cedează la nivelul
ecuatorial al retenţiilor, zona subecuatorială rămânând aderentă de suprafaţa metalică sablată (fig.
23.18.B). De aceea, se recomandă îndepărtarea zonelor supraecuatoriale la piesa metalică tumată, prin
aceasta obţinându-se astfel şi o scâdere a grosimii elementelor de agregare. Restaurările protetice fixe
adezive cu retenţii perlate au fost denumite de Rochette. (136) „beaded bondlay".
l
.

A B
Fig. 23.18. Retenţiile perlate; A. imagine MEB a unui intrados (155); B. schema unei îmbinări adezive (a. suprafaţa
metalică sablată şi prevăzutâ cu retenţii perlate; b. zonă retentivâ subccuatorială; c. linia de fractură a adezivului; d.
zonă neretentivă supraecuatoriala) (23).

• Grilele (plasele)
Grilele au fost introduse m tehnologia agregărilor adezive de Jorg Heinenberg (1983), citat de
(136). 0 grilă cu ochiuri de mărimi diferite, din poliester sau nylon se fixează pe suprafaţa intemă a
filmului de ceară care reprezintă macheta componentei metalice a viitoarei RPFA.
Pe piaţă există două sisteme de grile care au cea mai largă răspândire m acest sens, şi anume
Duralingual (Unitek Monravia, Califomia) - fig. 23.19.a şi Klett-o-Bond (Renfert) - fig. 23.19.b. Grilele
se diferenţiază după mârimea ochiurilor, Klett-o-Bond fiind cu ochiuri mari (155).

a b
Fig. 23.19. Macroretenţii sub fonnâ de grile: a. Duralingual (MEB); b Klett - o - Bond (MEB) (155).

1185

Restaurările protetice fixe adezive cu elementele de agregare condiţionate cu grile au fost

denumite de Rochette (136) „gridded bondlay".
• Rugozităţile i
Rugozităţile se obţin prin utilizarea la nivelul intradosului elementelor de agregare1'® cristalelor
solubile sau insolubile.
Cristalele insolubile (de exemplu, cele comercializate de firma Bredent, cu dimensiuni de 0,2 ,
0,5 , şi 0,8 mm), se lipesc pe mtradosul machetei cu ajutorul unui adeziv care le dizolvă parţial, după
care le imobilizează puternic. După ambalare şi tumare, aceste cristale se transformă într-un relief
pronunţat retentiv, prin plus de aliaj. în ţara noastră, şcoala timişoreană de stomatologie a realizat
primele colaje cu elemente de agregare condiţionate în acest mod (25,
Utilizarea cristalelor solubile de clorură de sodiu a fost preconizată de Moon şi Knap, m
1983, citaţi de (104). Acest procedeu, încadrat în tipul retenţiilor macromecanice, utilizează cristale
saline solubile (Bonding Traps, Benzer) cu un diametm de 170 - 200 [im (fig. 23.20.a), care vor fi
aplicate pe suprafaţa dinţilor stâlpi de pe modelul de lucm. Urmează modelarea din ceară a componentei
metalice a viitoarei restaurări adezive, incluzând în machetâ cristalele solubile. După îndepărtarea
machetei de pe modelul de lucru, aceste cristale, datorită solubilităţii lor în apă, vor fi „spălate" din
macheta de cearâ, formându-se astfel retenţii negative la acest nivel - fig. 23.20.b (Benzer 1985, citat de
(16)). Acest tip de retenţie este indicat atât pentm aliaje nobile, cât şi pentru cele nenobile.
 Fig. 23.20. Macroretenţii sub formâ de rugozitâţi obţinute prin utilizarea cristalelor solubile: a. cristale de clorurâ
de sodiu (MEB); b. intradosul unui element de agregare (MEB) (155).

Şi acest tip de retenţie macromecanică necesită o grosime destul de mare a elementelor de

agregare, deci un spaţiu suficient. 0 conformare gracilă, profilactică din punct de vedere parodontal, este
foarte greu de realizat. Restaurările protetice fixe adezive cu elementele de agregare condiţionate prin
utilizarea cristalelor au fost denumite de Rochette (136) „roughened bondlay".

Limite ale agregării prin intermediul retenţiilor macromecanice (155)

Capacitatea unui adeziv de a se lega de o suprafaţă cu retenţii macromecanice depinde atât de
retentivitatea acestei suprafeţe, cât şi de rezistenţa adeziunii la interfaţă la solicitări mecanice.
Sub acţiunea forţelor de tracţiune pot apare fîsuri/fracturi în zonele deficitare de la nivelul
structurii respective. Probabil câ materialul compozit este extras din zonele cu retentivitate

1186

scăzută, iar în zonele cu retentivitate crescută apar fracturi în grosimea adezivului datorită tensiunilor
inteme. Sub acţiunea forţelor de forfecare adezivul cedează, acesta nefiind extras din retentivitâţi, dacă
nu are o elasticitate corespunzătoare. Cu cât zonele retentive sunt mai extinse, cu atât legătura metal/aliaj
- adeziv va fi mai rezistentă.
Un alt factor important pentru rezistenţa legături adeziv-aliaj este reprezentat de viscozitatea
adezivului, deoarece unul prea vâscos nu poate pătrunde în toate retentivităţile create. De asemenea, şi
coeficientul de dilatare termic al celor douâ materiale are o importanţă deosebită, deoarece m timpul
reacţiei de polimerizare exoterme şi datorită contracţiei polimerului, pot apare dehiscenţe între cele două
suprafeţe de îmbinat.

2. Microretenţiile
In dorinţa de a obţine elemente de agregare cât mai subţiri, cercetările au fost concentrate asupra
găsirii unor modalităţi de îmbunătăţire a adeziunii la intradosul elementelor de agregare, care s-au
concretizat m gâsirea unor soluţii tehnologice care determină obţinerea de microretenţii.

• Metalizarea
Metalizarea a fost introdusâ m tehnologia agregărilor adezive de către Rochette, m 1975 (135).
Procedeul, preconizat de Schoop şi perfecţionat de Schori, a fost introdus în stomatologie de Saragossi,
pentru a îmbunătăţi adeziunea ceramicii la aliajele de Ni-Cr. Tehnologic, se realizează folierea modelului
de lucru cu cearâ de 0,15 mm. Pe modelul duplicat se obţine o zonă m relief, iar corespunzător acesteia,
pe machetâ şi ulterior pe piesa tumată se obţine o lojetă care va fi ocupată de microretenţiile depuse prin
metalizare (fig. 23.21.), acestea având diametrul de 100 pm.
Şi în cazul metalizării, periferia elementelor de agregare trebuie să fie în contact intim cu
suprafaţa dentară. în ţara noastră, această modalitate de retenţie în restaurârile adezive, a fost realizată
pentru prima dată de către Bratu şi colab. (23).

• Gravajul acid electrolitic

Procedeul a fost elaborat în anul 1981 de către McLaughlin (101), Thompson, Del Castillio şi
Livaditis (157), autorii pomind de la ideea lui Tanaka şi colab. (153) publicatâ în 1979, referitoare la
coroziunea punctiformă. Procedeul a fost pus la punct pe un aliaj Ni-Cr-Be (Rexilium III).
Pentru realizarea gravajului acid electrolitic, intradosul elementelor de agregare se sablează cu
corindon (de obicei 50 pm). Suprafeţele aliajului
care nu trebuie gravate se acoperă cu ceară. Piesa proteticâ se leagă apoi la anodul (+) unei instalaţii de
gravaj, cufundându-se în baia instalaţiei care conţine o soluţie
acidă specifică aliajului respectiv. între electrozii instalaţiei se Fig. 23.21. Microretenţii obţinute prin metalizare
(MEBxlOOO) (23).
aplică o tensiune, închizându-se astfel circuitul prin baia acidâ
şi determinând astfel migrarea ionilor de pe suprafaţa metalică spre catod (-).
Tensiunea curentului şi timpul de gravaj variază m funcţie de aliaj, concentraţia acidului şi de
tipul instalaţiei. Fiecare tip de aliaj necesitâ utilizarea unei soluţii dintr-un anumit acid (cel mai frecvent
N2804 sau HNOs), având o anumită concentraţie, precum şi o anumită densitate de curent (măsuratâ în
mA/cm2). Stabilirea densităţii de curent optime necesită evaluarea cât mai exactă a suprafeţei totale a
intradosului elementelor de agregare.

1187

Un mare dezavantaj al gravajului acid electrolitic îl constituie faptul că o eroare de 20 % în

estmiarea suprafeţei de gravat genereazâ aceeaşi valoare a erorii densităţii de curent. Astfel, se poate
risca foarte uşor situarea într-o zonă de electrolustruire, efect contrar celui urmărit. m cazul aliajelor
nobile, gravajul acid electrolitic aplicat solitar nu determinâ obţinerea unor microretenţii satisfacătoare.
In consecinţâ, utilizarea acestei tehnologii se face cu precâdere la aliajele care se solidifîcă într-o
structură multifazică, adică cele nenobile (158).
Cele mai fayorabile microretenţii se obţin la aliajele Ni-Cr-Be, care sunt însâ din ce m ce mai
puţin utilizate datorită efectelor nocive (alergice, cancerigene), induse de Ni şi Be. Aspectul microscopic
al unor aliaje gravate acid electrolitic este redat în figura 23.22. Acest tip de retenţii micromecanice este
indicat în protetica restaurărilor adezive (158, 159, 160), prezentând urmâtoarele avantaje:
 • întreaga suprafaţâ a intradosului elementelor de agregare poate fi utilizată ca zonâ retentivă
pentru adeziv. Feţele exterioare ale elementelor de agregare, care nu trebuie gravate vor fi izolate cu
ceară sau cu un lac special înainte de începerea procedeului de condiţionare galvanicâ a componentei
metalice.
• este permisă realizarea mijlocelor suplimentare de fricţiune în smalţ (şanţuri, trepte etc.), care
pot fi reproduse m componenta metalică şi gravate ulterior. Uşoara reducere a suprafeţei metalice m
timpul condiţionârii electrolitice, m medie cu 16 \xm nu compromite efectul de creştere a îricţiunii a
acestor elemente suplimentare de ancorare macromecanicâ.
Gravarea componentei metalice se poate face şi fârâ aparate electronice costisitoare. Există în
comerţ sisteme care permit realizarea acestui procedeu şi m cabinetele stomatologice. Acizii utilizaţi se
găsesc sub formă de soluţie (de exemplu, Assure-Etch - Williams Gold Refining Co., Inc.) sau gel (de
exemplu, Met-Etch - Austenal Dental Products Ltd.). Pentm a creşte eficacitatea, acestea trebuie
încălzite. Rezistenţa legăturii compozit - suprafaţă metalică gravată chimic este la fel de bună, dacă nu
superioară decât m cazul gravajului electrolitic (Livaditis 1986, Atta şi colab 1987, citaţi de (155)). La
noi m ţară, contribuţii la gravajul acid electrolitic al aliajelor nenobile şi-au adus Bratu şi colab. (28).
Restaurările protetice fixe adezive condiţionate prin gravaj acid electrolitic au fost ctenumite de
Rochette (136) „etched bondlay", iar m literatura americanâ de specialitate sunt cunoscute sub
denumirea de Maryland bridge.

• Condiţionarea suprafeţelor metalice cu laseri

Diversificarea aplicării laserilor în tehnologiile stomatologice a facut posibilâ şi apariţia
condiţionărilor suprafeţelor metalice cu laseri. Iradierea trebuie efectuată sub un anumit unghi,
determinând obţinerea unor microretenţii uniforme. Această modalitate de condiţionare realizează
microretenţii uniforme, cu o profunzime asemănâtoare celei obţinute prin sablare, prin care se obţin însă
microretenţii neuniforme.

• Sablarea
Procedeul a fost introdus în tehnicile de colaj de câtre Kuhl şi Renk (86), Renk şr Hartmann
(130), în 1982, Renk şi Holste (131). Faptul că existâ adezivi cu afmitate dublă, care se leagă chimic atât
de suprafeţele metalice, cât şi de ţesuturile dure dentare, a simplificat mult tehnicile de condiţionare a
intradosurilor componentei metalice. Astfel, m acest caz este suficientă sablarea intradosurilor
elementelor de agregare cu particule de corindon 50-250 um (155). Particulele au diferite forme, cu
suprafeţe multiple, iar muchiile şi unghiurile sunt mai mult sau mai puţin exprimate. Rezultate
deosebite ale rezistenţei îmbinării adezive s-au

1188

obţinut la sablarea cu corindon cu particule de 50 ^m (8, 166). Sablarea se produce sub o

presiune de 3 - 3,5 bari, obţinându-se o suprafaţă metalică cu microretentivităţi proporţionale cu
dimensiunea particulelor de corindon utilizate (fig. 23.23.a). Astfel, suprafeţele sablate cu particule cu
granulaţie mare oferă zone retentive mai crescute decât cele prelucrate cu particule fme (Marx şi
Schwikerath 1985 citaţi de (16), (166)).
 Fig. 23.22. Aspecte microscopice ale unor suprafeţe gravate electrolitic: a. aliaj Ni - Cr - Be (Bondiloy,
Krupp), MEB x 2030; hnagine la stereomicroscop; se observă haşura oblică a suprafeţei (x 157,5); c. model de
gravaj cu haşură oblică, cu microretenţii aparetit favorabile (x 208); d. detaliu din c.„ care arată calitatea
necorespunzătoare a microretenţiilor (MEB x 2030);e. suprafaţâ care include zone negravate (MEB x 2030); f.
detaliu din e (155).
La procedeul de sablare se pretează foarte bine aliajele pe bază de Ni-Cr (155). Acest procedeu nu
necesită aparatură costisitoare şi este foarte simplu de executat, comparativ cu gravajul acid electrolitic,
fîind excluse eventualele greşeli de manipulare (Pfeiffer şi Schwikerath 1985, Marx şi Dehnen 1986 -
citaţi de (16)). Trebuie avut în vedere însă faptul că, conform
1189
rezultatelor obţinute in vitro, rezistenţa îmbinărtii adezive a unei suprafeţe metalice sablate este
inferioarâ faţă de una gravatâ electrolitic, cel puţin la adezivii pe bazâ de Bis - GMA (48, 119, 166). In
rest, sablarea prezintă toate avantajele retenţiilor micromecanice, ca şi m cazul gravajului electrolitic,
dacă se respectă indicaţiile cu privire la granulaţia particulelor, presiunea, intensitatea şi durata sablării.
De menţionat că suprafeţele sablate se pot ulterior silaniza.
 Fig. 23.23. Aspecte ale sablârii: a.imagine MEB a unui element de agregare condiţionat prin sablare; b.
profilometrie tridimensionalâ a unei suprafeţe sablate (stânga) şi gravate acid electrolitic (dreapta). Se observa
microgeoinetria mai finâ în cazul gravajului acid electrolitic, dar creşterea suprafeţei de colaj este mai mare dupâ
sablare (t'aţă de o suprafaţă planâ, creşterea este de 146%, t'aţă de 126%).

• Gravajul chimic
Dezavantajele majore ale gravajului acid electrolitic, reprezentate de necesitatea dotării
laboratorului cu o instalaţie de gravaj costisitoare, ca şi riscul situării într-un domeniu de electrolustruire,
i-au determinat pe Love şi Breitman (95) ca în 1985 să înlocuiască aceastâ modalitate de condiţionare cu
gravajul chimic. în acest sens, autorii au utilizat o soluţie alcoolică de acid azotic (50 %), acid clorhidric
(25 %) şi alcool metilic (25 %), atât pentru gravajul unor aliaje nobile (Au-Pd şi Pd-Ag), cât şi nenobile
(Ni-Cr-Be, Rexilium III). La încercări de forfecare, Love şi Breitman (95) au găsit valori mai mari decât
cele obţinute prin gravaj acid electrolitic, concluzii similare cu cele ale lui Livaditis (1986) Kreuger şi
colab. (84) au raportat că adeziunea depinde de numărul de aplicări ale agentului de gravaj şi de
temperatura acestuia.

3. Condiţionarea chimicâ
Cu sistemele de retenţie macro- şi micromecanice descrise se obţine o îmbinare adezivâ căreia,
sub acţiunea diferitelor solicitâri, îi scade rezistenţa la oboseală. De aceea este de dorit să se obţină o
legătură chimică între adeziv (de exemplu, un ciment diacrilic) şi aliaj. Au fost încercate o serie de
procedee în acest sens (oxidare, metalizare, ceramizare, cositorire, silanizare, silicatizare etc.), dar până
m prezent nu s-au impus decât câteva dintre acestea.
La nivelul suprafeţei aliajelor se formează două tipuri de legături chimice: intrefacială, care
presupune depunerea unor straturi pesuprafaţa aliajului (de exemplu, prin cositorire sau
silicatizare) şi adezivă, prin utilizarea unor polimeri adezivi speciali.
Aliajele, în general, formeazâ m mediu umed m prezenţa oxigenului pe suprafaţa lor diferiţi
oxizi, oxihidraţi sau hidroxizi, deci legarea adezivului nu se face direct de aliaj, ci prin intermediul
atomilor de carbon de stratul de oxizi. Acest strat de oxizi determină obţinerea unei legături iniţial bune,
datorită caractemlui său polarizat, a interacţiunilor de tip dipol-dipol şi a efectelor de polarizare.
Luând m considerare însă condiţiile mediului bucal, stabilitatea la hidrolizâ a interfeţei aliaj-
adeziv este una din cerinţele obligatorii, care însă m cazul adezivilor pe bazâ de Bis-GMA uzuali este de
multe ori precară. Metodele de condiţionarea a intradosurilor metalice în scopul obţinerii unei legături
chimice cu adezivul sunt de tip multilayer, m care se urmăreşte de fapt
1190

realizarea unei legături chimice între diferitele straturi subiacente. Dintre condiţionările de tip
multilayer cunoscute la ora actuală, cea mai importantă şi cu rezultatele cele mai bune o
constituie silicatizarea suprafeţelor metalice (80).
Redâm m continuare cele mai utilizate procedee de condiţionare chimică a intradosului
elementelor de agregare, ţinând cont de perioada m care au fost elaborate.
• Silanizarea
Procedeul utilizează silanii, care sunt compuşi organici ai siliciului, cunoscuţi m tehnicâ
sub diferite denumiri: primeri (primers), agenţi de cuplare (coupling agents), agenţi de
îmbunătăţire a adeziunii (adhesion promoters). Silanii corespund formulei generale R-Si-
(OR')3. Prezintă atât gmpe organo-funcţionale nesaturate (-R), de care se leagâ în cursul reacţiei
de polimerizare adezivul, cât şi grupe silico-funcţionale hidrolizabile (OR'), care permit legarea
silanului de grupările -OH ale stratului de oxizi metalici ai suprafeţei aliajului, de obicei după
realizarea hidrolizei silanului şi formarea silanolului. Cei mai cunoscuţi organosilani
hidrolizabili sunt comercializaţi de firma Union Carbide. Dintre aceştia, rezultate foarte bune în
agregările adezive sunt date de 3-metacriloiloxipropil -1-trimetoxisilan, comercializat sub
denumirea de A-174 (23)
Prin hidroliză, silanii se transformă în silanoli. Legarea silanilor sau silanolilor de
substratul metalic se face, m proporţii variabile, prin legături chimice (covalente), punţi de
hidrogen sau Me-O-Si. La polimerizarea adezivului (de exemplu, un ciment diacrilic), gmparea
organo-funcţională (-R) a silanului sau silanolului participă la reacţie împreună cu gmpările
metacrilice ale monomerilor, asigurând astfel legarea chimică de matricea organică a adezivului.
Primul autor care a utilizat silanizarea în tehnicile de colaj a fost Rochette, In practică se
utilizează soluţii proaspete de silanoli, care se depun la nivelul intradosului elementelor de
agregare imediat înaintea fazei clinice de colaj (imediat anterior preparării adezivului).
Silanizarea se poate asocia cu orice tip de retenţie mecanică. Punţile adezive la care retenţia la
dinţii stâlpi este îmbunătăţită prin silanizare au fost denumite de Rochette (136) „primed
bondlay".
• Oxidarea
Procedeul a fost propus de Masuhara (1983), citat de (136), împreună cu adezivul Super
- Bond (Sun Medical), pe bază de 4-META. Dezavantajul este reprezentat de faptul că fiecare
aliaj are o oxidare specificâ. Procedeul nu s-a impus m tehnologia RPFA. Aliajele de aur tip P/,
care se pretează la realizarea de agregâri adezive trebuie încălzite peste 650°C în vederea
formării unui strat de oxizi (154).
Restaurările protetice fixe adezive condiţionate prin oxidare au fost denumite de
Rochette (136) „oxidized bondlay".
• Ceramizarea
Ceramizarea fost propusâ de K. Marcula (1984), citat de (33), fiind cunoscută în
literatura de specialitate sub numele de legătura Cottbus. Metoda constâ în ardrerea unui strat de
ceramică pe suprafaţa metalică sablatâ a intradosului elementelor de agregare. Peste stratul de
ceramică se aplică un silan. Ceramica se arde la 800-1000 °C, temperatură la care are loc un
proces de difuziune a ionilor metalici, formându-se astfel o zonă de trecere între aliaj şi
ceramică. Procesul este însoţit de reacţii complexe de oxidare şi reducere. Rugozităţile stratului
de ceramică

1191

realizează multiple microretenţii favorabile adeziunii polimerilor de fixare. Nici acest procedeu nu s-a
impus în tehnologia protezelor fîxe adezive.

• Cositorizrea (stanizarea)
în 1984, Masuhara şi Yamashita, au demonstrat că polimerii adezivi Super-Bond şi Panavia EX
prezintă o adeziune putemicâ şi stabilă, dacă pe suprafaţa aliajului se aplică prin electrodepunere un strat
de staniu (0,5-2 pm), care se oxideazâ spontan în contact cu aeml sau indus (sub acţiunea unei soluţii de
peroxid de hidrogen), pe o adâncime de 20 Â. Acest strat se poate ulterior silaniza. Forţa de adeziune
între oxizii de staniu şi silani este înjur de 250 kg/cm .
Sistemele OVS (Opaquer Verbund System, al firmei De Trey Dentsply, Kura - Ace (Kuraray),
Micro-Tin (Danville Engineering), Multiplater (Unitek) se bazează pe acestă metodâ. Rezistenţa
legăturii adeziv-aliaj nu depinde de sistemul utilizat (72).
Cositorirea se aplicâ în cazul aliajelor nobile, diferiţi cercetători demonstrând că, de exemplu,
adeziunea adezivilor Panavia sau Panavia 21 este mai mare în cazul condiţionării prin cositorire
decât numai prin sablare (154). Cositorirea nu este necesar a se aplica aliajelor nenobile, la care
sablarea este suficientă.
Restaurările protetice fixe adezive condiţionate prin cositorire au fost denumite de Rochette
(136) „tinned bondlay".

• Depunerea unui strat intermediar de silicaţi

Depunerea unor substraturi de silicaţi (SiOx) sau silicaţi cu componentă (SiOx-C) se poate
realiza prin mai multe procedee: evaporarea oxidului de siliciu în prezenţa oxigenului, pulverizarea
dioxidului de siliciu sub acţiunea curenţilor de înaltă frecvenţă, procedeul CVD (Chemical Vapor
Deposition), descompunerea în gaz de electroni a unor compuşi pe bază de siliciu, depunerea termicâ a
compuşilor pe bază de siliciu (silicatizarea). Dintre aceste procedee, cel mai utilizat este piroliza
compuşilor pe bază de siliciu (silicatizarea), concretizată prin tehnicile Silicoater. Elaborarea acestei
tehnici are la bază cercetârile unui protetician (R. Musil) şi ale unui chimist (J. Tiller), care au fost
fmalizate m 1984. Existâ două procedee Silicoater:
classico (varianta iniţială) şi MD.
Procedeul Silicoater classico (Heraeus-Kulzer) constă m depunerea unui strat de SiOx-C pe
intradosul sablat al elementelor de agregare. Acest strat se obţine prin piroliza unui amestec de aer şi
compuşi silico-organici, conform reacţiei:

Si(OR)4+02————> SiOx-C + C02 + H20

Procedeul termic Silicoater MD reprezintă de fapt o perfecţionare a sistemului Silicoater

classico, la care stratul de SiOx - C este depus prin piroliză pe suprafaţa sablată în prealabil a
componentei metalice, peste care se aplică un silan compatibil cu polimerul utilizat la placare. Legătura
aliaj-polimer realizată astfel s-a dovedit a fi extrem de rezistentă îndeosebi m cazul aliajelor nenobile ce
conţin ioni de Cr^ (118).
K\ Legătura dintre aliaj şi stratul de silicaţi este foarte stabilă. Legarea CD de stratul de silicat se face
între gmpările metacrilice ale cimentului şi gmpările metoxi ale unui silan bifuncţional - de exemplu, 3-
metacriloxipropil trimetoxisilan - A 174 (pe partea stratului de silicat).
Gmpările metoxi ale silanului formează prin condensare o legătură chimică cu stratul de silicat,
iar grupârile metacrilice ale silanului copolimerizează cu monomerul cimentului diacrilic

1192

pe bază de Bis-GMA. Astfel, prin intermediul silanului, se realizează o legătură chimică între ciment şi
stratul de silicat depus pe suprafaţa aliajului.
Tehnica Silicoater MD poate fi aplicată atât aliajelor nobile (pe bază de aur şi Ag-Pd), cât şi
celor nenobile (Ni-Cr-Mo şi Co-Cr), din punctul de vedere al aliajelor fiind o tehnică universalâ. Această
tehnicâ creşte rezistenţa la forţele tangenţiale care se exercită la nivelul interfeţei aliaj/adeziv. RPFA
condiţionate prin silicatizare au fost denumite de către Rochette (136) „silicoated bondlay".

- Tehnica Rocatec
Tehnica Rocatec a fost lansatâ de firma ESPE în anul 1988 şi a apărut ca o replică la tehnicile
Silicoater. Principiul metodei se bazează pe realizarea unor legături micromecanice şi chimice între
suprafaţa metalicâ şi adeziv.
Principiul de bază al procedeului Rocatec constă m depunerea tribochimică a unui strat de sticlă
ceramizată printr-un proces de sablare. Suprafaţa aliajului va fi astfel „implantată" cu compuşi de siliciu.
Tehnica Rocatec prezintă o serie de avantaje faţă de tehnicile Silicoater:
- este mai simplă;
- stratul de sticlă ceramizată este decelabil şi macroscopic;
- procedeul se desfaşoarâ la temperatura camerei;
- preţul de cost este relativ scăzut.

4. Tehnici combinate
Există posibilitatea combinării mai multor modalităţi de condiţionare a intradosului îlementelor
de agregare. Astfel, macroretenţiile de tipul orificiilor, retenţiilor perlate, mgozităţilor şi plaselor se pot
asocia cu sablarea şi, opţional cu silanizarea. Sablarea şi gravajul icid electrolitic pot fi completate cu
silanizarea.

23.2.5.1.2. INTERFAŢA ALIAJ-ADEZIV

Interfaţa dintre diferitele aliaje implicate într-o agregare adezivă şi adezivi îmbracâ ispecte
diferite, în funcţie de natura aliajului, modalitatea de condiţionare a acestuia, îrecum şi în funcţie
de tipul adezivului utilizat (71).
La nivelul acestei interfeţe există solicitări de tracţiune, compresiune şi forfecare. Dintre icestea
intereseză cu precădere rezistenţa la tracţiune şi forfecare. Rezistenţa la tracţiune şi brfecare trebuie
să fie de minimum 20 MPa (61, 75). La încercarea de tracţiune, valorile ideziunii pentru elementul de
agregare cu orificii se situează înjurul valorii de 1,74 MPa, mult nai scăzute decât cele obţinute prin
sablare. Grilele şi gravajul acid electrolitic prezintă la ncercâri de tracţiune valori aproximativ identice
(56).
Cu cristale solubile, la încercări de forfecare s-au obţinut valori medii de 20,9 MPa, ;omparabile
cu cele ale probelor gravate electrolitic. Utilizarea silanilor permite creşterea ideziunii polimerilor la aliaj
(108).
Rezistenţa legăturii adeziv - aliaj gravat acid este diferitâ m funcţie de aliajul şi de baia lectrolitică
utilizată. Tay (155) prezintă următoarele valori pentru rezistenţa acestei legături:
liaj Ni-Cr-Be - 20-30 MPa, aliaj Ni-Cr- 20-30 MPa, aliaj Co-Cr 17-20 MPa.

1193

Moon, în 1984 (104), a obţinut în cazul componentei metalice gravate acid electrolitic o
rezistenţă la forfecare a îmbinării adezive cu valoare medie de 20,9 MPa (213 kp/cm ), comparabilă cu
cea obţinută în cazul retenţiilor negative, de tipul cristalelor solubile.
 Alsobrook şi colab. (3) şi Nykamp şi colab.(112) raportează obţinerea unei rezistenţe la fractură
a legăturii aliaj-ciment diacrilic m cazul componentei metalice gravate electrolitic, egală cu cea obţinută
în cazul intradosului elementelor de agregare conformat sub formă de grile, în timp ce Forbes şi Horn
(57) găsesc valori superioare m cazul macroretenţiilor sub formâ de grile.
în cazul microretenţiilor obţinute prin gravaj acid electrolitic, Livaditis şi Thompson în 1982
(94), în condiţii de laborator, au obţinut pentru aliajul nenobil Rexilium III valori ale rezistenţei la
tracţiune în medie de 27,3 MPa (278 kp/cm 2). Thompson şi colab. în 1984, citaţi de (16), au obţinut
pentru diferite aliaje de Co-Cr valori ale rezistenţei la fractură a îmbinârii adezive între 18 MPa (184
kp/cm2) şi 25 MPa (255 kp/cm2). Pentru un aliaj Ni-Cr (Litecast B), Thompson şi colab. în 1985 (161),
în funcţie de condiţiile electrolitice şi de compoziţia soluţiilor acide, a obţinut valori ale rezistenţei
mecanice de până la 32,4 MPa (330 kp/cm2). Zidan, în 1985 (170) a testat diferite aliaje de Co-Cr şi Ni-
Cr şi a obţinut rezultate condiţionate de aliaj între 8 MPa (82 kp/cm2) şi 65 MPa (663 kp/cm2). Pentru
aliaje pe bază de Au-Pd, Pfeiffer şi Schwickerath, în 1986 (120), în funcţie de durata ciclurilor termice şi
condiţiilor de umiditate în care au fost testate probele, au obţinut valori ale rezistenţei legăturii aliaj-
ciment diacrilic între 1 MPa (10,2 kp/cm2) şi 7 MPa (71,4 kp/cm2).
în cazul aliajelor pe bazâ de Ni-Cr s-a demonstrat câ rezistenţa îmbinărilor adezive este mult
superioarâ la intradosurile gravate electrolitic decât la cele sablate (Dhillon şi colab. 1983, Pfeiffer 1986,
Thompson şi Pfeiffer 1986, Wiltshire 1986, citaţi de (16)).
în 1995, Kem şi Thompson (79) au măsurat rezistenţa la tracţiune a şase adezivi aplicaţi pe
titanul pur. Rezultatele, după imersarea m salivâ artificială izotonică timp de 1, 30 şi 150 zile (fiind
efectuate şi termocicluri în ultimele două situaţii, între 5 - 55°C) au fost următoarele:
rezistenţa la tracţiune a adezivilor pe bazâ de Bis - GMA aplicaţi pe suprafeţe sablate a fost semnificativ
mai mică decât în cazul adezivilor care determină şi o adeziune chimică (Panavia), descrescând puţin în
timpul imersiei de 150 zile. Silanizarea suprafeţelor sablate a determinat o creştere nesemnificativă a
rezistenţei la tracţiune şi o descreştere după imersie la valorile obţinute în cazul suprafeţelor sablate.
Valori semnificativ crescute au fost obţinute atât în cazul asocierii silicatizării cu adezivi pe bază de Bis
- GMA cât şi în situaţia sablării asociate cu polimeri cu adeziune chimică.
Unii autori (4, 7, 59) recomandă testarea rezistenţei la oboseală la nivelul interfeţei,
deoarece forţele intraorale sunt ciclice şi mai mici decât valorile maxime gâsite la studiile in vitro.
Când o îmbinare adezivă este supusă unor solicitări ciclice, ea poate ceda chiar la valori
subliminare.
Este unanim acceptată ideea că valorile adeziunii la interfaţă depind de tipul aliajului,
modalitatea de condiţionare a acestuia, adezivul utilizat şi de grosimea fîlmului de adeziv. Unele
combinaţii specifice ale acestor factori pot da naştere la o adeziune optimă din punctul de vedere
al cerinţelor clinice, influenţând în mare măsură longevitatea restaurârii adezive.

1194

23.2.5.2. REALIZAREA COMPONENTEI FIZIONOMICE A

 INTERMEDIARULUI DIN MASE CERAMICE

în cadrul restaurărilor adezive, masele ceramice se pot utiliza ca mase de placare sau ca o tendinţă
mai nouă, chiar pentru confecţionarea întregii RPFA (sistemele In-Ceram şi Optec). Componenta
fizionomică a intermediarului se poate realiza şi sub formă de coroanâ jacket ceramicâ ce se fixează prin
intermediul unui adeziv (de exemplu, Superbond) (80).
în cazul placării unei componente metalice, trebuie avut în vedere câ, datorită temperaturilor
mari din cursul arderii maselor ceramice, substructura metalică se poate deforma şi adaptarea RPFA pe
câmpul protetic sâ necesite o serie de readaptări.
0 problemă de principiu se pune la RPFA de zonâ laterală, mai ales la cele care restaurează
edentaţii molare, la care se ridică întrebarea: faţa ocluzală a intermediarului trebuie sâ fie ceramicâ sau
metalicâ? Exigenţele fizionomice ar înclina balanţa în favoarea maselor ceramice. Este cunoscut însâ
faptul câ, majoritatea maselor ceramice de placare prezintă proprietăţi mecanice (în special duritatea şi
modulul de elasticitate), care fac ca forţele ocluzale să se transmită brutal interfeţelor aliaj-adeziv,
respectiv smalţ-adeziv, care pot ceda. Punctul nostru de vedere este că, la aceste restaurâri, feţele
ocluzale sâ fie metalice sau să se utilizeze, în cazul unor cerinţe fizionomice deosebite sticle polimerice.
Utilizarea RDC m general m zona posterioară, trebuie privită m prezent cu rezerve (29).

23.2.5.3. REALIZAREA COMPONENTEI FIZIONOMICE A

INTERMEDIARULUI DIN RĂŞINI, STICLE POLIMERICE ŞI
CEROMERI

• Răşini acrilice
Iniţial, pentru confecţionarea componentei fizionomice au fost utilizate RA clasice, de tipul
polimetacrilatului de metil (23, 135). Aceste răşini, iniţial cu polimerizare liniară şi ulterior reticulatâ
(PMM Sevriton) prezintă proprietăţi mecanice insuficiente şi instabilitate cromaticâ (49). Intermediarul
se prezenta sub formă de casetă cu faţetă, sau sub formâ de bont pe care se cimenta o CMMP sau chiar o
coroană jacket (23). Dezavantajele menţionate au facut ca, odată cu apariţia RDC, RA să piardă tot mai
mult teren, la ora actuală ele fîmd complet eliminate din tehnologia restaurârilor adezive. Faţetele
realizate din RA pot fî înlocuite intraoral, prin tehnici directe, cu RDC.

• Răşini diacrilice compozite

Produse iniţial pentru utilizarea doar m cabinet, astăzi RDC au o pondere ridicată şi în
laboratorul de tehnică dentară, reprezentând altemative mai ieftine ale componentelor fizionomice
ceramice.
Din punct de vedere chimic, structura acestor RDC nu diferă de cele destinate utilizării directe m
cabinet. Dintre produsele comerciale amintim, Dentacolor (Kulzer), Elcebond (Schutz Dental), Visio-
Gem (ESPE), SR Isosit-PE, SR Isosit-N C+B, Chromasit şi Spectrasit (Ivoclar) etc.
Cu toate proprietăţile mecanice superioare, utilizarea RDC pe feţele ocluzale ale intermediarilor
în zona posterioară trebuie să se facă cu mult discemământ, întrucât păstrarea

1195

stopurilor ocluzale la nivelul acestor materiale contiriuâ să râmânâ o problemâ foarte dezbătută (163).

• Sticle polimerice
 Sticlele polimerice (polisticlele) au fost introduse recent, (în primăvara anului 1995, la expoziţia
IDS din Koln), ca un rezultat al derbyului continuu dintre polimeri şi ceramică. Primul reprezentant al
acestui grup de materiale este Artglass (Kulzer:) (33). Odată cu acest material a apărut şi o nouă
modalitate de condiţionare a componentei metalice, concretizată m sistemul Kevloc (Kulzer).
Proprietăţile fizico-mecanice specifîce produsului Artglass fac ca stratul de material, în cazul
depunerii pe suprafeţele ocluzale ale RPFA m zona posterioară, să amortizeze forţa recepţionată de
dinţii antagonişti, astfel încât la interfaţa aliaj-adeziv şi smalţ-adeziv se transmit forţe atenuate

• Ceromeri
Există posibilitatea placării intermediarului şi cu o nouă clasă de polimeri destinată acestui scop,
ceromerii (ceramic optimized polimer), din care face parte şi produsul Targis (Vivadent). Acesta poate
fi utilizat atât la placarea componentelor metalice realizate din aliaje nobile (cu conţinut crescut sau
scăzut de aur), cât şi nenobile (inclusiv titan şi aliaje de titan).

23.2.6 SISTEME INTEGRAL POLIMERICE SI CERAMICE PENTRU

RESTAURĂRI PROTETICE FIXE ADEZIVE

• Restaurâri protetice fixe adezive integral polimerice

Acest gen de restaurări adezive nu au componentă metalicâ turnată. Intermediarul,
realizat în laborator din răşini acrilice sau diacrilice adaptat extemporaneu din dinţii unei chei de
culori se colează la dinţii stâlpi prin intermediul unei răşini compozite (121). Armarea întregii
construcţii protetice se poate face cu plasă de sârmâ, polietilenă sau fibră de sticlă (de exemplu,
produsul Fiberglas al firmei Polydentia). Longevitatea acestor RPFA in situ, cuprinsă între
câteva luni şi doi ani (23, 148), a facut ca ele să fie utilizate cu precădere m urgenţele
protetice ale zonei frontale, când cerinţele de menţinere pe câmpul protetic sunt limitate (de
exemplu, pe perioada de osteointegrare a unui implant) sau m situaţia unor condiţii clinico-
tehnice modeste sau ca restaurări provizorii.

• Restaurări protetice fîxe adezive integral ceramice

Dorinţa de a realiza RPFA care să răspundă într-o mai mare măsură cerinţelor
fizionomice şi amploarea pe care au luat-o SIC, au determinat realizarea de RPFA integral
ceramice.
Există două sisteme ceramice care se pretează la realizarea de restaurări adezive integral
ceramice: Optec şi In-Ceram. Elementele de agregare pot îmbrăca în aceste cazuri forma unor
plăcuţe orale clasice, a unor inlay-uri proximale sau a unor nervuri ceramice care culisează în

1196
nişte şanţuri paralele, preparate la nivelul feţelor proximale ale dinţilor stâlpi (agregare exclusiv
proximală).
Comportamentul la fractură al restaurărilor din In-Ceram este direct proporţional cu mărimea
acestora. Caracteristicile mecanice ale acestui material impun necesitatea unor preparaţii peliculare mai
accentuate, întrucât grosimea plăcuţelor orale trebuie să fie de cel puţin 0,5 mm (80). Ca o consecinţă,
ocluzia adâncă acoperită reprezintă o contraindicaţie. Rata de eşec m primul an după inserare datorită
erorilor de indicaţie este de 20-35%.
Fechtig şi Kern (1994) recomandă ca preparaţii, casetele proximale de tip inlay sau două puţuri
proximale paralele, orientate cervico-incizal, având drept argumente inserarea mai exactă, stabilitatea
rotaţională, stabilitatea primară şi retenţia mai bună a punţilor. Tot m 1994, Pospiech şi colab. (122) au
concluzionat m urma unui studiu experimental că rezistenţa la fractură între intermediar şi elementele de
agregare se obţine dacăjoncţiunea dintre acestea măsoară cel puţin 2,5 mm în sens vestibulo-oral şi 4,5
mm în sens cervico-incizal, importante fiind şi dimensiunea preparaţiilor dentare şi extinderea punţilor.
La punţile adezive integral ceramice zona cea mai slabă din punctul de vedere al rezistenţei
mecanice o reprezintăjoncţiunea dintre elementele de agregare şi intermediar, nivel la care au loc, cel
mai frecvent, fracturi m masa ceramicâ. Intradosul elementelor de agregare se microcondiţionează prin
gravaj cu acid fluorhidric (5-9%), procedeul fiind urmat de aplicarea unui silan şi apoi de adezivul
propriu-zis (30, 81).
Ceramica In-Ceram (Vita) prezintă o rezistenţă la încovoiere de 3-4 ori mai mare decât masele
ceramice clasice, cu toate acestea înregistrându-se un procent destul de ridicat de eşecuri clinice (37, 72).
Primii autori care au descris realizarea de RPFA integral ceramice din ceramică In-Ceram au fost Kem
şi colab., în 1991 (76). Avantajele realizării scheletului dm ceramică rezidă în faptul că dinţii stâlpi nu-şi
modifică nuanţa în gri şi că pot fi utilizaţi adezivi de culoarea dintelui, evitându-se cei opaci, care
influenţează m sens negativ transluciditatea. în 1995, Kerschbaum (80) afirma că PPF de acest gen se
află încă în stadiul de verificare clinică.
Ceramica In-Ceram conţine m proporţie de 74% volume (85% greutate) oxid de aluminiu, cu o
reţea de pori de 0,3 (Jm (45). Densitatea componentei cristaline este foarte mare. m timpul preparării se
realizează un contact strâns între particulele aglomerate de oxid de alumininiu, care m timpul fritării se
leagâ între ele în formă definitivă. Prin aceasta rezultâ o rezistenţă la fracturare mai mare decât la
celelalte mase ceramice, la care predomină faza de sticlă(32).
Scheletele se realizează, asemănător cu cele din tehnica metalo-ceramică, iar rezistenţa lor după fritare
permite prelucrarea la fonna dorită. Modelele se realizează din In-Ceram Special Gyps şi se
solidarizeazâ de o placă din oxid de aluminiu. Depunerea şi arderea maselor ceramice se face direct pe
model (45). Pentru a îmbunătăţi propi.ietaţile mecanice ale ceramicii utilizate la realizarea scheletului
restaurărilor, a fost propus m 1992 un amestec de 66% oxid de aluminiu şi 34% oxid de zirconiu.
In 1992, Kem şi colab., citaţi de (77) au propus ca variantă tehnologică pulverizarea pastei de
masâ ceramică pe model, nefumizând însă aprecieri referitoare la această metodă. într-un studiu publicat
în 1995, pe un lot de 19 RPFA realizate din ceramică Optec şi urmărite timp de 34 ± 22 luni, Dumfahrt
şi Schaffer (52) au găsit un singur eşec, prin fractura joncţiunii dintre plăcuţa orală şi intermediar. în
acelaşi an, Kem şi colab. (77) au determinat faptul că atât în cazul RPFA integral ceramice (din In-
Ceram) cât şi al celor cu componentă metalică, adaptarea marginală la nivel cervical (162,6 pm) este mai
slabă decât la nivel incizal (107,4 pm).

1197

Isidor şi colab. (1995) (74) au cercetat influenţa diferitelor metode de condiţionare a suprafeţelor
din ceramică In - Ceram asupra rezistenţei la tracţiune a unor adezivi utilizaţi în tehnicile de colaj. După
imersie în apâ timp de o săptămână şi 1000 de termocicluri între 15°C şi 60°C, rezistenţa la tracţiune a
fost cea mai mare în cazul probelor condiţionate prin metoda Silicoater MD (farâ opaquer) şi colate cu
cimentul diacrilic TwinLook (23,9 MPa) sau la probele sablate cu alumină (250 |Jm) şi colate cu Panavia
EX (22,0 MPa).
Kem şi Thompson (78) au obţinut în acelaşi an rezultate convergente. Sablarea singură sau
asocierea ei cu silanizarea nu determinâ o adeziune satisfacătoare a cimenturilor pe bază de Bis - GMA
la probele din In-Ceram. 0 adeziune durabilâ se obţine doar prin asocierea tehnicii Rocatec cu cimenturi
pe bazâ de Bis - GMA sau a sablării cu adezivul Panavia TC. Adeziunea realizatâ prin asocierea tehnicii
Silicoater MD cu cimenturi pe bază de Bis - GMA scade dupâ 150 zile de imersie în salivă artificială
izotonică.
într-o publicaţie din 1996, Pospiech şi colab. (123) au propus prepararea dinţilor stâlpi pentm
RPFA integral ceramice prin realizarea a două şanţuri longitudinale paralele pe feţele proximale
adiacente edentaţiei, separate de 1 mm de smalţ intact. şanţurile trebuiesâ aibâ profunzimea de 0,8 - 1
mm şi lungimea de minimum 4 mm.
Absenţa la ora actuală a unor studii clinice pe termen lung îi determină pe majoritatea
autorilor să nu recomande utilizarea RPFA integral ceramice în practica de

23.2.7. VERIFICAREA RESTAURĂRILOR PROTETICE FIXE ADEZIVE ÎN

CAVITATEA BUCALĂ ŞI COLAJUL ACESTORA

Verificarea finală a RPFA urmâreşte asigurarea adaptării perfecte la nivelul dinţilor stâlpi,
raporturile cu dinţii vecini şi relaţiile de ocluzie statice şi dinamice. RPFA cu o extindere mai mare de
patru elemente necesitâ şi o verificare a componentei metalice înainte de aplicarea componentei
fizionomice (10).
La RPFA de zonă anterioarâ este foarte important să se observe efectul culorii aliajului asupra
dinţilor stâlpi (fig. 23.24.).

Fig. 23.24. Verificarea adaptârii componentei metalice a unei RPFA: a. verificarea ftră adeziv, cu modificarea
consecutivă a culorii dinţilor stâlpi; b. verificarea cu un adeziv tamponat, fâră influenţarea culorii dinţilor stâlpi.

1198
 In acest scop se va utiliza un adeziv opac, atât pentru a aprecia efectul de mascare a plăcuţelor
orale cât şi pentru a aprecia efectul adezivului asupra culorii şi translucidităţii dinţilor stâlpi.
Polimerizarea adezivului în timpul acestei faze este inhibată prin încorporarea unei mici cantităti de
eugenol. Adezivul poate fi cu uşurinţâ îndepărtat atât de la nivelul smalţului (negravat acid !), cât şi de la
nivelul intradosului elementelor de agregare. După aceastâ fază clinică urmeazâ realizarea componentei
fizionomice şi condiţionarea elementelor de agregare (dacă retenţiile nu au rezultat din faza de machetâ).
După condiţionarea elementelor de agregare, intradosul acestora nu mai trebuie contaminat m nici un fel,
urmând faza de colaj cu ajutorul adezivilor. Aşa cum în implantologia oralâ suprafaţa unui implant
nu trebuie contaminată, nici intradosul elementelor de agregare nu trebuie poluat imediat înaintea
colajului.

23.3. ADEZIVI

Fixarea restaurârilor adezive de substructurile dentare preparate/nepreparate se face prin

intermediul polimerilor adezivi, denumiţi şi cimenturi râşini (resin cements). în evoluţia lor, aceştia au
parcurs mai multe etape, de la RA clasice, specifice începuturilor tehnicilor adezive, la CD şi adezivii
speciali utilizaţi cu precădere în ultimul timp.
Indiferent de generaţia din care face parte, alegerea unui adeziv este influenţatâ de mai mulţi
fâctori (113): ^
a) umectabilitatea. Ideal, pentru a adera cât mai bine de un aderent, adezivul trebuie să
umecteze cât mai bine suprafaţa acestuia. Adeziunea interfacială se datoreazâ forţelor intermoleculare
(Van der Waals şi legâturilor de hidrogen), a câror razâ de acţiune este de ordin intermolecular, m
primul rând fiind necesar un contact cât mai intim între adeziv şi aderent. Umectabilitatea este la rândul
ei dependentă de energia superficială a adezivului, a aderentului, precum şi de energia interfacială.
b) perenitatea contactului dintre adeziv şi aderent. Pierderea contactului dintre aderent şi
adeziv se poate datora unor cauze fizice sau mecanice. m plan fizic, adezivul trebuie să prezinte o
contracţie de polimerizare cât mai mică m scopul limitării tensiunilor inteme sau interfaciale, variaţii
dimensionale minime la modifîcările de temperatură din cavitatea bucală şi o solubilitate minimă
în fluidele bucale. Din punct de vedere mecanic, adezivul trebuie să prezinte o bună rezistenţă la forţele
masticatorii transmise prin intermediul restaurârii adezive.
c) proprietăţi de utilizare. Adezivul trebuie sâ poatâ asigurajoncţiuni dento-protetice cu
grosime redusă, a căror limitâ de toleranţă poate fi estimată la 100 |Jm. Opacitatea adezivului are rolul de
a masca intradosul metalic al elementelor de agregare, scopul de a evita modificările cromatice ale
dinţilor stâlpi. Contrastul cu ţesuturile dure dentare facilitează îndepărtarea exceselor.
d) coeziunea adezivului trebuie sâ fîe de 60 MPa (85):
Ideal, adezivul trebuie să prezinte un timp de lucru suficient de lung, dar un timp de

1199
polimerizare care să nu depăşească 5 minute, fiindcă este foarte dificil de menţinut o piesă protetică sub
presiune digitală constantă şi fară deplasări peste această durată.
e) în fine, adezivul nu trebuie să fîe toxic.
în funcţie de perioada majoră de elaborare, în clinica agregărilor adezive au fost utilizaţi mai
mulţi polimeri de fixare, care, din punct de vedere chimic sunt RA, RDC sau adezivi speciali, ultimii
nominalizaţi în cap. 18.2.5. drept cimenturi răşini adezive.

• Răşini acrilice
Primele produse utilizate ca adezivi m clinica RPFA au fost RA, pe bază de polimetacrilat de
metil (PMMA), prezente m sistem bicomponent pulbere-lichid, iniţial cu polimerizare liniară. Utilizarea
RA în tehnicile adezive a devenit posibilă doar după valorificarea \unor progrese ale chimiei şi
tehnologiei compuşilor macromoleculari, care au permis îmbunătăţirea proprietăţilor acestora. Pe baza
cercetărilor lui Masuhara, a apârut m 1969 produsul Palakav (Kulzer), acesta fiind urmat ulterior de
Orthomite Adhesive (Rocky Mountain Dental Products Co.). Seturile comerciale conţin monomer
(metacrilat de metil, MM), polimer (polimetacrilat de metil, PMMA), catalizator (tri-n-butil bor), agent
de gravaj acid (acid ortofosforic 65%) şi un agent de cuplare (silan). Produsele, autopolimerizabile,
prezentau ca principale dezavantaje timpul relativ scurt de polimerizare, care restrângea evident timpul
de lucm, adeziunea relativ scăzută chiar la smalţul gravat acid, proprietăţile mecanice intrinseci
(rezistenţâ scăzută la tracţiune, compresiune, forfecare) scăzute, precum şi contracţia mare de
polimerizare. Aceste dezavantaje au determinat concentrarea eforturilor cercetătorilor spre găsirea altor
produse, care să răspundă într-o mai mare măsurâ condiţiilor impuse unor asemenea materiale. Astfel, au
apărut RA cu polimerizare reticulată, reprezentantul generaţiei fiind produsul PMM Sevriton (De Trey),
care a fost utilizat cu rezultate bune timp de aproape un deceniu, la Timişoara.
Deşi m unele situaţii clinice, rezultatele clinice au fost peste aşteptări (cel puţin referitor la
longevitatea RPFA in vivo), dezavantajele RA, reprezentate de contracţia mare de polimerizare,
absorbţia crescută de apă şi slaba adeziune la ţesuturile dure dentare şi aderenţii metalici, au determinat
orientarea eforturilor cercetătorilor spre alte produse, derivate din grupul mare al răşinilor diacrilice
compozite.

• Cimenturi diacrilice
După apariţia lor, RDC au pâtmns şi m acest domeniu, manifestându-şi m unele situaţii
superioritatea faţă de polimerii acrilici neşarjaţi. Din punct de vedere structural, RDC conţin fază
organică (monomeri de bază, monomeri de diluţie, iniţiatori de polimerizare, aditivi, stabilizatori UV),
fazâ anorganică (umplutura anorganică) şi agenţi de cuplare silanici. Din gmpul vast al RDC s-a
desprins ulterior o categorie aparte, destinată exclusiv fixării restaurărilor adezive, cimenturile
diacrilice (CD), seria fiind deschisă de produsele autopolimerizabile, ulterior apârând materiale cu
sistem dublu de iniţiere, auto- şi fotopolimerizabile (dual cure). Ca şi surse de fotopolimerizare se pot
utiliza generatoare de lumină incoerentă (lămpile de fotopolimerizare) sau coerentă (laseri, care însă nu
s-au impus în domeniul colajelor). Nu putem omite ultima realizare din domeniul surselor de
fotopolimerizare şi anume fotopolimerizarea rapidă printr-un fascicul luminos de plasmă.
Generatoml, Apollo 95 E a fost preconizat de acelaşi autor care a descoperit şi lansat amprenta optică,
Fran^ois Duret (54).
Pentru obţinerea unei pelicule cât mai fine de ciment (10-18 pm), se utilizează particule de
umplutură anorganică cu dimensiuni sub 5 |Jm, iar viscozitatea a fost scăzută prin scăderea

1200
conţinutului de fazâ anorganicâ. CD sunt superioare RDC convenţionale în privinţa legării la smalţ,
respectiv aliaj. Unele CD conţin dioxid de titan şi oxid de aluminiu pentru creşterea gradului de opacitate
(astfel încât elementele de agregare metalice să nu transpară).
Produsele cu conţinut crescut de umplutură anorganică au, de regulă proprietăţi mecanice mai
bune, în schimb viscozitatea şi grosimea filmului de ciment sunt mai mari. în plus este necesar să i se
asigure pastei de CD o capacitate de umectare corespunzătoare. Se recomandă utilizarea CD în asociere
cu agenţi de legătură amelari (bonding agents) şi cu un agent de îmbunătâţire a adeziunii la aliaj (primer,
silan).
Pelicula superficială de CD, care vine în contact cu oxigenul atmosferic este incomplet
polimerizatâ (strat subpolimerizat), pe o adâncime de aproximativ 20 |Jm. Stratul subpolimerizat se
caracterizează printr-o rată de conversie internă scăzutâ (5) şi deci prin proprietâţi fizico-chimice
deficitare (solubilitate crescută m mediul bucal, absorbţie crescutâ de apâ, duritate scăzută), existând
riscul apariţiei colorărilor marginale sau a cariilor secundare marginale. Pentru evitarea acestor
inconveniente, se recomandă ca pe parcursul polimerizârii (indiferent de mecanismul după care se
desfaşoară, auto- sau dual cure), zonele de ciment care vin în contact cu oxigenul atmosferic sâ fîe
acoperite cu o peliculă protectoare, pe bazâ de etilenglicol sau glicerină, care să exercite o acţiune
izolatoare (de exemplu, produsele Oxiguard şi Oxyguard 11 ale firmei Kuraray).
Cu toate performanţele CD, Aquilino şi colab. (4) şi Rochette (137), susţin câ m cazul
polimerilor adezivi interesează nu atât rezistenţa la compresiune, tracţiune, încovoiere etc., cât
rezistenţa la oboseală, mărime care este superioară la polimerii neşarjaţi decât la cei cu
încărcătură anorganică (şarjaţi). Există numeroase firme care au pus sau pun la dispoziţia
practicienilor o multitudine de CD, dintre care amintim: Conclude, Comspan, ABC, Nimetic Grip, Bifix,
Avanto, Marycoll, Resilute, Mikropont, Kerr Resin Bonding Bridge Cement etc.

• Adezivi speciali
în această categorie sunt încadrate produse conţinând de cele mai multe ori monomeri modificaţi,
care determinâ şi adeziunea chimică lor la nivelul aderenţilor. Deoarece diferă de CD prin monomerii
ce-i conţin, mai sunt cunoscuţi şi sub numele de cimenturi răşini adezive.
(vezicap. 18.2.5).
Panavia (Kuraray) este un ciment-râşină pe bază de Bis-GMA modificat, m sistem
bicomponent pulbere-lichid. Pulberea conţine cuarţ silanizat, umpluturi radioopace (sulfat de bariu) şi
benzen sulfonat de sodiu ca iniţiator, iar lichidul constă m metacrilaţi aromatici şi alifatici, activatori şi
un monomer special. Fracţiunea de umplutură anorganică este de 76% (greutate). Cheia adeziunii
chimice o reprezintă un ester fosfat (10-metacriloiloxidecil dihidrogenfosfat, 10-MDP). Panavia aderă la
smalţ, dentinâ, aliaje nenobile sablate, aliaje nobile stanizate, ceramică silanizată, răşini compozite şi
amalgam. Adeziunea la smalţ şi dentină nu este pe deplin elucidată dar s-a demonstrat că ea este de
natură micromecanică şi chimică, între gmpările fosfat polarizate negativ ale monomerului 10-MDP şi
cationii din dentină şi smalţ. Adeziunea la aliaje se datorează legării 10-MDP la oxizii de nichel, crom,
cobalt sau staniu. Dezavantajele produsului sunt legate de faptul că valorile adeziunii depind de
respectarea raportului pulbere-lichid şi, într-o mai micâ măsură de grosimea filmului de ciment (49).
Varianta Panavia 21 este un sistem bicomponent pastă-pastă, dotat cu dozatoare precise,
fiind la ora actuală unul din cei mai apreciaţi adezivi universali. Acestea elimină variaţiile valorilor
adeziunii datorate raporturilor pulbere/lichid incorecte. Studiile in vitro demonstrează proprietăţi fîzice şi
adezive superioare faţâ de Panavia (82, 83, 114). Condiţiile de

1201
polimerizare în anaerobioză determinâ prelungirea timpului de lucru şi îndepărtarea fară probleme a
exceselor.
C&B Metabond (Parkell). C&B Metabond este un ciment metacrilic a cărui bază o constituie 4
- metacriloiloxietil trimelitatul anhidru sau 4-META. 4-META a fost propusă de Tanaka şi colab. în
1981 şi cuprinde o grupare terminalâ hidrofobă (metacrilică) şi o grupare hidrofilă (anhidratul). Nu
conţine încărcătură anorganicâ. Mecanismul adeziunii se pare câ are la bază formarea legăturilor de
hidrogen cu oxizii suprafeţei aliajului (100). Stratul de oxizi se poate obţine prin încălzire m cuptoare la
400-600°C, imersie în baie de permanganat de potasiu şi acid sulfuric sau cositorire. Cu toate acestea, s-
a demonstrat că cele mai ridicate valori ale adeziunii se formeazâ cu aliaje gravate acid electrolitic,
sablate sau silicatizate (111). Rezistenţa la oboseală este mai mică decât la Panavia şi Comspan (59).
Timpul de polimerizare este de aproximativ opt minute, dar produsul capâtă rapid o consistenţă
elastică, ce reduce timpul de lucru. De altfel, pentru încadrarea într-un timp de lucru convenabil, C&B
Metabond trebuie păstrat la frigider. Godeul m care se preparâ pasta este prevăzut cu un termometm
care trebuie să indice 16°C la debutul preparării pastei. La fel cu adezivii dentinari de generaţia a patra,
C&B Metabond se leagă de dentină prin formarea unui strat hibrid a cărui grosime este de aproximativ 5
|Jm.
Super - Bond C&B (Sun Medical) are la bazâ 4-META şi este autopolimerizabil. Manifestă o
adeziune excelentă la smalţ, dentină, aliaje, ceramică şi răşini. Sistemul monomer / iniţiator (4 - META /
MMA - TBB) este astfel conceput încât apa şi oxigenul acţionează cu TBB ca iniţiatori, astfel încât
polimerizarea are loc iniţial la nivel dentinar, deci în profunzime. Se prezintă în sistem bicomponent ,
pulbere-lichid. Pulberea conţine umplutură radioopacă ce conferă produsului final polimerizat o
radioopacitate echivalentă cu a smalţului. Nu conţine 2-HEMA.
All - Bond 2 lansat de firma Bisco, are la bază tot Bis-GMA. Setul include şi doi primeri:
primerul A conţine o amină terţiară cu rol de accelerator (N-tolilglicin glicidil metacrilat, NTG-GMA),
iar primerul B conţine bifenil dimetacrilat (BPDM). All Bond 2 aderă cel mai bine la aliajele nenobile şi
nobile sablate. Valorile adeziunii scad însă semnificativ după imersie m apă, timp de 6 luni (40).
Mecanismul adeziunii la dentină se bazeazâ tot pe formarea unui strat hibrid.
Imperva Dual (Shofu) este un ciment adeziv special dual-cure, cu umplutură hibridă (silice şi
sticle de bariu, 75% greutate). Se livrează fie doar ca trusă pentru fixarea coroanelor (din ceramică, aliaje
nobile şi nenobile), incrustaţii (din compozite, ceramică, aliaje nobile şi nenobile), restaurări adezive,
şumburi intracanalare, reparaţii de faţete ceramice sau ale obturaţiilor de amalgam, fie m asociere cu
adezivul dentinar Imperva Bond (Shofu). Grosimea filmului de adeziv este de 17 [Jm fară bonding,
respectiv 24 |Jm cu bonding. Imperva Dual este un sistem bicomponent, pulbere-lichid. Adeziunea la
smalţ se face atât micromecanic, cât şi chimic, datorită prezenţei în lichid a unui monomer care conţine
gmpâri carboxil libere, mecanismul adeziunii fiind asemănător cu cel al cimenturilor ionomere.
Nexus (Kerr) este un sistem adeziv universal. Componentele de baza ale tmsei suiit reprezentate
de flacoanele de adeziv (1, 2, 3), pastele bază (light, neutral, dark) şi pastele catalizator (high viscozity,
low viscozity). Pastele bază conţin monomeri de bază Bis-fenol A-dimetacrilat etoxilat (EBPADM),
UDMA, Bis-GMA, monomer de diluţie TEGDM, HEMA, camforchinonă. Umplutura anorganică este
reprezentată de hexafluorosilicat de stronţiu şi zinc, dioxid de titan şi dioxid de siliciu. Pastele catalizator
conţin aceiaşi monomeri ca şi pastele bază şi, m plus ca umplutură anorganică aluminoborosilicat de
bariu. Grosimea filmului de adeziv după testele ADA este de 17|Jm.

1202
 Colajul (fixarea) RPFA trebuie realizat la adăpost de umiditate (salivă şi vaporii de apâ din aerul
expirat), ceea ce implică utilizarea digii. Toate fazele acestei etape clinice trebuie perfect sincronizate.
La ora actuală, menţinerea RPFA pe parcursul polimerizârii adezivului se face sub presiune digitală,
sistemele de menţinere şi poziţionare concepute de Rochette şi Bel (135) şi mai târziu de Bratu şi colab.
(sistemele Tim - Col 1 şi Tim - Col II) (23) nemaifiind utilizate. Excesele de adeziv trebuie sâ fie
îndepărtate pe cât posibil pe perioada cât acesta este nepolimerizat, utilizând periuţe, pensule sau mătase
dentară. m cazul atelelor sau atelelor - punţi, ambrazurile cervicale se pot bloca cu ajutorul unor icuri
(23).
După completa polimerizare, excesele rămase se îndepărtează cu instrumentar rotativ (pietre,
discuri), acţionate la viteză mică, dinspre aliaj spre smalţ. Finisarea fmală se poate realiza cu gume
utilizate şi la RDC sau cu perii şi paste de lustruit. Există opinii conform cărora în aceeaşi şedinţă cu
colajul este recomandat să se facă îndepărtarea grosieră a exceselor (în special cele care afectează
relaţiile de ocluzie, restul îndepărtându-se după 24 ore, când se practică şi fmisarea fînală (23, 80).
Indiferent de momentul realizârii, îndepârtarea exceselor completată cu o nouă adaptare ocluzală, trebuie
să nu producă încălziri sau vibraţii, întmcât adeziunea este negativ influenţată de acestea (38).
Este foarte importantâ fluorizarea dinţilor stâlpi cu lacuri sau geluri fluorurate, care scade riscul
apariţiei cariilor marginale(80, 148, 155).
în protetica adezivâ, dispensarizarea pacienţilor este foarte importanta şi începe odatâ cu
inserarea RPFA m cavitatea bucală. Indicaţiile clinicianului referitoare la protejarea RPFA de forţe
excesive (generate de exemplu de incizia/masticaţia unor alimente cu consistenţă crescută) şi la
igienizarea acesteia, trebuie urmate de stabilirea intervalelor la care pacientul trebuie să revină la control
(în primul an o dată la şase luni şi apoi o dată pe an). De asemenea, pacientul trebuie informat asupra
simptomelor unui decolaj (80):
- mobilitatea punţii m raport cu dinţii stâlpi;
- modificarea poziţiei dinţilor stâlpi;
- halenă sau/şi gust neplăcut m zona restaurării adezive;
- iritaţia limbii sau a părţilor moi (buze/obraji) m zona restaurării adezive. In cadrul şedinţelor de
dispensarizare se vor urmări prin inspecţie ( 80):
- dacă între elementele de agregare şi dinţii stâlpi existâ spaţiu;
- existenţa faţetelor de uzură;
- starea componentei fizionomice (fisuri, fracturi).
Palparea bidigitală sau tendinţa de mobilizare cu pensa pot pune în evidenţă eventuala
mobilitate a RPFA. Cu ajutoml oglinzii dentare şi a sondei se verifică închiderea marginală, depunerile
de placă bacteriană sau tartm, existenţa cariilor marginale. De menţionat că decolajele parţiale sunt greu
de diagnosticat. Cu sonda parodontală se verifică existenţa pungilor gingivale şi tendinţa de sângerare.
Hârtia de articulaţie este utilă pentru depistarea contactelor premature sau a interferenţelor, iar corectarea
acestora trebuie să se facă sub răcire permanentă cu apâ. îndepărtarea plăcii bacteriene şi a tartrului se va
face m aşa fel încât vârful instmmentelor să nu atingă marginea elementelor de agregare sau joncţiunea
dento-protetică, aspect ce poate cauza îndoirea acestora sau chiar decolajul accidental. Utilizarea
instrumentelor cu ultrasunete este total contraindicată (148). în final se practică lustruirea
profilactică cu gume siliconate sau perii m asociere cu paste de lustruit. Produsele utilizate pentru
fluorizarea locală trebuie să aibă un pH neutru, pentru că materialele cu caracter acid pot ataca
suprafeţele ceramice sau de titan (80).
1203
 23.4. LONGEVITATEA ŞI PROGNOSTICUL
RESTAURĂRILOR PROTETICE FIXE
ADEZIVE

Metoda formală de studiu retrospectiv al literaturii de specialitate cu scopul de a combina

rezultatele diferitelor studii este cunoscută sub numele de meta-analiză.
în 1983, Gratton şi colab. (60) a demonstrat pentru un lot de 95 RPFA realizate dupâ metoda
Rochette că rata succesului la 6 hmL-este-^le 76 %. în cazul unui lot de 79 RPFA Maryland, pentru
aceeaşi perioadâ, rata succesului era de 71 %. Rezultatele lui Gratton nu prezintă aproape nici un interes
din punctul de vedere al condiţiilor impuse restaurârilor de durată dar RPFA pot fi de un real folos
implantologilor, ca restaurări provizorii, pe perioada osteointegrării implantelor.
în 1985, Rochette (136) a publicat un studiu statistic asupra longevităţii unor RPFA inserate m
perioada septembrie 1971-iulie 1974. Evaluarea a 14 cazuri s-a facut m iulie 1985. După 13 ani se mai
menţineau în cavitatea bucală 5 RPFA (35 %), iar după 14 ani o singurâ RPFA. Rezultatele lui
Rochette, comparativ cu cele ale lui Williams şi colab. (165), publicate în 1989, sunt prezentate în
tabelul 23.1.
Tabelul 23.1. Rezultatele lui Rochette, comparativ cu cele ale lui Williams, referitoare la longevitatea unor RPFA
Longevitatea în ani Rezultatele lui Rochette Rezultatele lui Williams şi colab.
1 100% 99%
2 93% 80%
3 93% 75%
4 86% 73%
5 86% 70%
6 71% 70%
7 71% 67%
8 64% 67%
9 64% 67%
10 64% 67%

în anul 1985, Bratu şi colab. (26) au publicat un studiu asupra longevităţii unor RPFA
frontale realizate după metoda Rochette (35 PPFA) sau condiţionate prin metalizare (14
PPFA), inserate m perioada 1975-1983. în toate cazurile a fost utilizat şi silanul A 174. Şase
PPFA au suferit decolaje după o perioadă medie de patru luni. Zece restaurâri din zona frontală
mandibulară au suferit decolaje dupâ trei-patru ani, în primul rând datorită mobilitâţii diferite a
dinţilor stâlpi. Nouăsprezece RPFA au avut longevităţi peste cinci ani. La nivelul a opt dinţi
stâlpi autorii au observat prezenţa cariilor şi uzura adezivului la nivelul orificiilor. Toate RPFA
condiţionate prin metalizare erau funcţionale m 1985. RPFA gravate acid electrolitic (14),
inserate începând cu anul 1983 erau m 1985 funcţionale.
Creugers şi Van't Hof (42) au utilizat meta-analiza pentru a evalua 16 studii clinice.
Aceşti autori au găsit următoarele valori ale longevitâţii RPFA: 89 ± 1 % la un an, 84± 1 % la
doi ani, 80 ± 1 % la trei ani şi 74 ± 2 % la patru ani. Boyer şi colab. (20) au raportat valori
similare la unu, doi şi patru ani.

1204
 Haastert şi colab. (1992), pe un lot de 2800 restaurări adezive, a raportat un eşec primar
de 36% pentru protezele cu trei elemente, iar după recolajul acestora o rată a succesului de
86,3% timp de 5 ani.
Creugers şi colab., în 1992, (43) au raportat un procent de „supravieţuire" de 75 % în
zona frontalâ şi 44 % în zona laterală la 7,5 ani (pe un studiu asupra 203 RPFA), dinţii stâlpi
fiind preparaţi minimal (lăcaşuri supracingulare, ocluzale şi planuri de ghidare). RPFA frontale
maxilare au dovedit o ratâ a longevităţh mai scâzută decât cele mandibulare. RPFA gravate acid
electrolitic au fost găsite mai retentive decât cele cu orificii (rata longevităţii fiind de 78%,
respectiv 67%). Similar, Gilmour şi Ali (58) au raportat rate înalte de eşec in cazul RPFA
maxilare şi mandibulare cu preparaţii minime ale dinţilor stâlpi, de 38 %, respectiv 50 %. în
cadrul lotului studiat de RPFA (toate fiind condiţionate prin sablare şi colate cu Panavia EX),
25% din decolaje au avut loc în prima lunâ, iar 50% în primele 9 luni de la inserare. Din acelaşi
studiu mai rezultă rate mai mari de eşec în cazurile restaurârilor din zona laterală mandibulară,
faptul fiind pus pe seama dificultăţilor de izolare a câmpului operator, coroanelor clinice scurte
şi poziţiei de implantare. In schimb, RPFA frontale mandibulare prezintă o longevitate peste
medie, probabil datorită izolării mai bune a câmpului operator şi forţelor ocluzale mai
favorabile. Autorii au mai constatat o scădere a sănătăţii parodontale manifestată printr-o
discretă inflamaţie gingivalâ, pusă pe seama supraconturării elementelor de agregare (datorită
nepreparării sau preparării peliculare minime) şi *a îndepărtării necorespunzătoare a adezivului
de la nivel cervical. Alte studii (Clyde şi Boyd 1988 şi Hussey şi colab. 1991, citaţi de (73)) au
concluzionat că RPFA m zona laterală cu putemice caracteristici retentive au o rată a
longevităţii mai mare decât RPFA dm zona frontală, cu preparaţii peliculare minime. Simon şi
colab. (147) au raportat faptul că, la patru ani, longevitatea RPFA din zona laterală creşte de la
60 la 95 % în cazul preparării unor şanţuri longitudinale proximale la nivelul dinţilor stâlpi. m
schimb, în opinia autorilor menţionaţi, aceste şanţuri proximale nu măresc semnificativ
longevitatea RPFA din zona frontală.
Utilizând meta - analiza, Verzijden şi colab. (164) au raportat rezultate mai bune
pentru RPFA de zonă laterală maxilară comparativ cu RPFA laterale mandibulare. Chang
şi colab. (39) au atribuit acest succes controlului mai bun al umidităţii câmpului operator la
maxilar, precum şi distribuţiei mai favorabile a forţelor ocluzale la arcada superioară. Oricum,
longevitatea crescutâ la maxilar se datorează, se pare, înălţimii coronare mai mari la nivel
molar, comparativ cu molarii mandibulari. Murakami şi Barrack (105) au raportat o relaţie
de proporţionalitate directă între suprafaţa dentară implicată m colaj şi forţa ncesară
decolajului.. Rammelsberg şi colab. (127) au raportat 100 % succes la 6 ani pentru RPFA de
zonă posterioară colate pe dinţi stâlpi ale căror preparaţii includeau şanţuri şi puţuri proximale
paralele, faţă de 37% la cazurile farâ asemenea preparaţii. Aceiaşi autori au concluzionat că
modalitatea de condiţionare a aliajului nu este relevantă dacă preparaţiile peliculare sunt bine
efectuate.
Restaurările cu două elemente de agregare au o rată de succes mai mare decât cele cu
mai multe elemente (87,8 % faţă de 56,3 %) (39), ceea ce vine în opoziţie cu postulatul emis de
Rochette în 1972 conform căruia aria de colaj creşte prin mărirea numârului de dinţi stâlpi.
Acest aspect a fost explicat prin faptul că fiecare dinte prezintă o mobilitate fiziologică proprie,
diferită (între 28-105 (Jm), care creeazâ un stres considerabil la interfaţa adeziv-aliaj. Acest
postulat are la bază observaţiile mai multor autori cu privire la şinele de imobilizare adezivă
efectuate la grupul frontal inferior. Acestea se extindeau şi la nivelul celor doi canini, de obicei
cu o implantare mai bună faţă de incisivii inferiori.
1205
 în timp ce unii autori consideră recolajul ca un fapt viabil, Marinello şi colab. (99), atestă
că acesta conduce la rate crescute de eşec, raportând o rată a eşecurilor de 40 % după primul
recolaj şi 60 % după al doilea, afirmaţii care concordă cu cele ale lui Creugers şi colab. (41).
Similar, printr-un studiu in vitro, Naifeh şi colab. (108) au măsurat o scădere de 50 % a
adeziunii iniţiale, după ce elementele de agregare au fost curăţate de adeziv, regravate iar
punţile recolate. . .
Studiul publicat în 1991 de Rammelsberg şi colab. (127), pe un lot de 105 RPFA
urmărite pe o perioadă de 2,3-5 ani, a arâtat că prepararea dinţilor stâlpi după un design retentiv
a dus la scâderea considerabilă a eşecurilor prin decolaj, la un an, iar gravajul acid electrolitic
sau silanizarea aliajelor Co-Cr utilizate nu au avut nici o influenţă asupra ratei eşecurilor la
restaurările cu retenţie mecanică adecvatâ.
Hussey şi colab. (69) au raportat o rată a decolajelor de 31% în primele trei luni de la
inserare.
într-un studiu longitudinal publicat în 1992 efectuat pe un lot de 131 de RPFA urmârite
pe o perioadă de până la 8,5 ani, colate cu Superbond, de Boning şi Reppel (21) au găsit o rată a
longevităţii de 67% la 6 ani în zona frontală maxilarâ, iar la 7 ani de 59% în zona frontală
mandibulară. în zona laterală, longevitatea la 6 ani a fost de 35% pentru ambele arcade. Cauzele
care au determinat eşecurile au fost: cedarea îmbinării adezive (30 cazuri), traumatisme externe
(3 cazuri), carii secundare (2 cazuri) şi defecte ale placajului ceramic (5 cazuri). Includerea
intermediarilor m traiectoriile funcţionale ale mandibulei nu determină o creştere semnificativă
a eşecurilor, iar la nivelul dinţilor stâlpi, autorii au determinat o creştere marcată a indicelui de
placă.
Tot m 1992, Gutschow (62) a semnalat faptul că în cazul unui lot de 75 RPFA hibride,
eşecurile au survenit în urma cedării îmbinării adezive.
Studiul retrospectiv pe 15 ani efectuat de Thayer şi colab. (156) pe un lot de 85 de
RPFA cu orificii sau gravate acid electrolitic, a arătat o proporţie a eşecurilor prin decolaj de
39%, fiecare dintre restaurări supravieţuind cel puţin 4,5 ani. Scoţând din calcul restaurările care
au fost recolate/refacute, rezultă o rată a eşecurilor de 19%. Nu s-au observat diferenţe
semnificative ale ratei decolajelor între punţile cu orificii şi cele gravate acid electrolitic.
Eşecurile au fost mai numeroase la bărbaţi decât la femei, când suprafaţa de colaj a fost
mică sau forma de rezistenţa insuficientă. în schimb, vârsta pacienţilor, localizarea edentaţiei,
tipul aliajului şi al adezivului, numărul elementelor de agregare şi al intermediarilor, pierderea
adezivului de la nivelul orificiilor, mărimea orificiilor, tipul ocluziei şi bolile parodontale
iniţiale nu au influenţat semnificativ decolajele.
Un alt studiu deosebit de interesant este cel publicat m 1993 de Barrack (10). în perioada
martie 1981-martie 1992, au fost inserate 127 restaurări adezive (în total 455 elemente), la 109
pacienţi, urmărite pe o perioadă de minimum un an şi maximum 11 ani. Rezultatele referitoare
la longevitate sunt prezentate m tabelul 23.2. Referitor la parodonţiu, Impresia generală a
autorului a fost aceea că restaurârile nu au influenţat în mod evident sănătatea parodontală.
Complicaţia majoră semnalată de autor a fost virarea nuanţei stâlpilor spre gri, mai ales
m perioada 1981-1983, când nu existau adezivi opaci. Barrack recomanda chiar schimbarea
metodei terapeutice dacă dinţii stâlpi au un grad ridicat de transluciditate sau sunt prea înguşti ,
vestibulo-oral.
Stark şi colab. (149) au publicat în 1994 un studiu efectuat pe 348 de RPFA inserate în
perioada 1982-1992. Probabilitatea KapIan-Meier de supravieţuire la 5 ani a fost de 53%.
Localizarea RPFA şi modalitatea de condiţionare sunt factori care influenţează decisiv

1206
 Tabelul23.2.
Rezultatele clinice ale studiului lui Barrack (10)
Perioada de inserare Numărul restaurârilor Decolaje Succes
inserate
03.1981-02.1983 40 8 80,0%
03.1983-02.1991 87 1 98,9%
03.1981-02.1991 127 9 92,9%
07.1983-02.1991 ... (design 82 0 100%
mai retentiv)
06.1985-02.1991 (utilizarea 50 0 100%
adezivului Panavia)

longevitatea. Astfel, RPFA frontale prezintă o rată a longevităţii mai mare decât cele de zonă laterală iar
sistemul OVS conferă o supravieţuire mai mare decât sablarea (la aliajele cu conţinut de metale nobile).
Nu s-au găsit diferente esenţiale între RPFA realizate din aliaje cu conţinut de metale nobile şi cele fâră
conţinut de metale nobile, între punţile colate cu Comspan Opaque şi Microfill Pontic. Autorii au propus
şi o clasificare a eşecurilor în: eşecuri primare (decolajul parţial sau total), eşecuri secundare
(decolajele realizate forţat, de către medic, în cazul cariilor, parodontitelor marginale sau
disfuncţiilor ocluzale) şi eşecuri terţiare (defecte la nivelul materialului de placare).
Intr-un studiu longitudinal efectuat m 1995 de Rammelsberg şi colab. (129), autorii au
concluzionat că localizarea edentaţiei, extinderea acesteia şi modalitatea de preparare a dinţilor stâlpi
sunt factori care influenţează longevitatea RPFA. Prepararea retentivă a dinţilor stâlpi poate permite
extinderea utilizării RPFA chiar în zone supuse unor forţe ocluzale mari sau în cazul unor breşe mai
extinse. ">
Intr-o monografie de referinţă, Kerschbaum şi colab. (80) au realizat o sinteză a datelor
bibliografice existente pânâ la acea dată, referitoare la restaurările prin RPFA (tabelul 23.3., 23.4., 23.5,
23.6.).
In clinică, restaurarea prin RPFA ridicâ şi problema apariţiei cariilor secundare
marginale, care este dezbătută destul de des. La originea debutului procesului carios stă fenomenul de
solubilizare a adezivului, dar nici dehiscenţele de la nivelul interfeţei adeziv-smalţ nu trebuie neglijate.
Cum o serie de interfeţe sunt situate de obicei în locuri mai puţin accesibile mijloacelor de igienizare,
apariţia cariilor la interfaţă este explicabilă. Şi in protetica tradiţională, fenomenul apariţiei cariilor
secundare pe bonturi acoperite cu coroane de înveliş este îndeobşte cunoscut. Evidenţierea procesului
carios este mascată însă de către coroana de înveliş şi trădată de durere când leziunea progresează spre
camera pulparâ.
In protetica adezivă, apariţia cariilor marginale la interfaţă poate fî decelată mult mai uşor clinic
datorită particularităţilor morfologice şi de design ale elementelor de agregare.
Periajele profesionale şi aplicaţiile topice de produse fluomrate trebuie să fie obligatorii la toţi
pacienţii care au beneficiat de tratamente prin RPFA, care trebuie dispensarizaţi întocmai ca şi cei cu
proteze implanto-purtate. Studiul realizat în 1996 de Wood şi colab. (168) pe un lot de 103 pacienţi
purtători ai unor RPFA de 10 ani, a arătat că la interfaţa aliaj-adeziv există dehiscenţe microscopice m
28% din cazuri, în timp ce la interfaţa smalţ- adeziv dehiscenţele apar m 19% din situaţii. Separaţia
marginală între elementele de agregare şi smalţ, la nivel incizal sau ocluzal a fost de 219±170 |Jm. m
plus, 56% dintre cazuri prezentau pierderi de adeziv (subconturari) lajoncţiunea aliaj-smalţ, indicând că
probabil se produce o autolimitare a pierderii

1207
a adezivului la acest nivel. Autorii nu au determinat nici o relaţie între separaţiile marginale menţionate
şi cariile marginale sau eventualele decolaje.
Tabeliil 23.3. Rata de succes şi probabilitatea de succes a 1637 RPFA cu trei elemente (80)
Longevitate (ani) Rata de succes anuală, realâ (%) Probabilitate de succes după Kaplan-Meier (%)

0 100,0 100,0
1 91,1 91,9
2 83,4 85,9
3 73,6 79,9
4 62,4 72,7
5 50,4 66,1
6 36,6 62,2
7 19,9 53,5
Reprezentarea unui studiu statistic despre probabilitatea de longevi Cutler/Ederer itate calculată Tabelul 23.4. după Kaplan-Meier
(criteriu - primul decol ^K80) sau

Prim autor An Număr Probabilitate de succes după ani (%) Descriere y

punţi 2,5 3,0 4,0 5,0 7,5

Reppel 1986 102 90 sablate

Pfeiffer 1986 56 83 gravaj acid
Kellet 1987 108 50-60 gravaj / Rochette
Marinell
0 1988 88 84 gravaj acid
40 40 Rochette
Creugers 1989 166 85 RPFA anterioare
37 55 RPFA posterioare
Paszyna 1989 514 70 date de registru
Peters 1990 52 60 gravaj acid
Creugers 1991 1598 74 metaanaliză
Haastert 1992 1637 66 date de registru
Creugers 1992 203 75 RPFA anterioare
Verzijde 1993 201 '81 RPFA anterioare
56 RPFA posterioare
Isidor 1993 23 100 RPFA posterioare
Stark 1994 348 53 sablare, OVS

în tabelul 23.5. este redatâ problematica apariţiei cariilor secundare marginale, sinteză realizată
de Kerschbaum m anul 1995 (80).
La pacienţii trataţi prin RPFA pot apărea şi o serie de modificări patologice parodontale. Ele se
datoreazâ m special greşelilor m elaborarea designului elementelor de agregare şi a intermediarului,
insuficienţei deschiderii ambrazurilor cervicale dintre dinţii stâlpi şi intermediar, distanţei insuficiente
dintre marginea cervicală a elementelor de agregare şi marginea gingiei libere, ca şi igienei defectuoase.
De menţionat şi existenţa unui anumit teren cu predispoziţie genetică pentru apariţia manifestărilor
patologice parodontale. m tabelul 23.6. sunt redate câteva aspecte parodontale legate de terapia prin
RPFA.
Un studiu mai recent a fost realizat de Besimo şi colab. (19) pe un lot de 130 de RPFA inserate
în perioada 1985-1993, toate condiţionate prin gravaj acid electrolitic. Evaluarea a 127

1208

de punţi s-a fâcut în anul 1993. Rata de succes, estimată după Kaplan-Meier a fost de 97% la trei ani şi
94% la 5 ani.
Tabelul22.5.
Procese carioase asociate terapiei prin RPFA (80)
Prim autor An Numărul Longevitate Carii Observaţii
punţilor (luni)
Artun 1984 53 15(5-22) nu RPFA cu 3 elemente
Williams 1984 63 32 (0-64) 2 cazuri fară RPFA laterale
Esthelman 1984 39 42 nu
Chew 1985 10 24 nu
Thompson 1986 217 42-73 nu
Berekally 1987 144 36 4 cazuri
Wiltshire 1987 44 18(13-36) 1 caz fară RPFA laterale
Kellet 1987 108 48 1 caz Rochette / gravaj acid electrolitic

Van der Veen 1988 64 42 (24-72) nu '

Marinello 1988 102 0-60 nu Rochette / gravaj acid electrolitic

Williams 1989 99 84-120 3 cazuri la toate elementele de agregare

Paszyna 1990 788 1-60 1 caz studiu de registru; dinte anterior
cariat
Chang 1991 49 2-69 6 cazuri doar la elemente de agregare decolate

Verzijden 1993 201 1-30 5 cazuri doar la elemente de agregare decolate

Stark 1994 348 1-120 13 cazuri cu 17 elemente de agregare

Liebrecht şi colab. (92) au publicat în anul 1998 rezultatele unui studiu realizat pe un lot de 148
RPFA cu trei elemente, cercetând influenţa suprafeţei de colaj şi a circumferinţei elementelor de
agregare asupra riscului de decolaj. Rata de succes la cinci ani a fost de 82,5%. Au fost identifîcaţi şi alţi
factori care influenţează longevitatea unei RPFA: localizarea, modalitatea de condiţionare a intradosului
elementelor de agregare, gabaritul mezio-distal al intermediarului. Autorii sugerează ca m cazul
existenţei unor breşe edentate extinse şi a unei suprafaţe de colaj reduse (chiar pe unul din cei doi stâlpi),
să fie reevaluatâ opţiunea terapeutică.
în anul 1998, Tschemitschek (162) a publicat rezultatele unui studiu statistic referitor la longevitatea a 80
de RPFA cu trei elemente. Pacienţii au fost împărţiţi în două grupe de vârstă:
17 pacienţi tineri (15,3 ± 2,0 ani) şi 32 pacienţi adulţi (43 ± 18,7 ani). Autorul nu a găsit nici o
diferenţă statistic semnificativâ între longevitatea RPFA în cadrul celor două gmpe de vârstă. In schimb,
longevitatea a depins de localizarea edentaţiei, în ordinea descrescătoare durata de viaţâ a RPFA
fîind: incisiv central, incisiv lateral şi canin.
Am prezentat in extenso datele din literatura de specialitate cu privire la longevitatea şi prognosticul
agregărilor adezive deoarece la noi în ţară această modalitate de agregare se practică pe scarâ limitată şi
pentru a încuraja practicienii orientându-i spre acest tip de reconstituiri, mult apreciat la vârste
tinere.

1209
 Tabelul 23.6.
Modificări parodontale datorate RPFA (80)
Prim autor An Numârul Timpul scurs de la Elemente controlate Concluzii
punţilor colaj (luni)
Artun 1984 53 15(5-22) dinţi stâlpi / nestâlpi acumulare semnificativâ de placâ
pe intermediar
Williams 1984 63 32 (0 - 64) fâră fârâ modificâri
Belser 1985 22 43 (30 - 68) dinţi stâlpi / nestâlpi fârâ diferenţe; înlocuit 2.1. şi 1.1.

Thompson 1986 217 36-72 ? acumulare crescută de placă pe

intermediar
Loges 1986 39 14 stâlpi / control indice de placă crescut
Creugers 1987 10 dinte omolog indice de placă crescut la
joncţiunea dintre elementele de
agregare şi intermediar
Hinz 1988 39 1-36 dinte omolog indici de placă crescuţi parţial

Katay 1988 43 18 dinte omolog indici de placâ crescuţi parţial

Marinello 1988 77 >24 dinte omolog indici de placă şi de sângerare

gingivalâ crescuţi
PreiîîcîT 1990 61/26 6şi60 restaurări indice de placâ crescut la
convenţionale vs. restaurârile adezive
adezive

|Buth 1991 48 24-36 starea dinaintea indice de placâ crescut dacâ

inserârii distanţa dintre elementele de
agregare şi gingie este < 1 mm

Stark 1994 348 1-120 observarea evoluţiei modificări în 10 cazuri

în timp

23.5. Bibliografie

1. Aasen S. M., Ario P.D. - Bonding systems: A comparison ofmaleic and phosphoric acids (abstract 269). J A
DentRes, 1993, 72, p.137.
2. Abdulhag A. S., Claffey N., Byrne D., Hussey D. - Effects of groove placement on retention / resistance of
maxillary anterior resin - bonded retainers. J Prosth Dent, 1995, 74 (2),p. 133-139. 3; Alsobrook S. C.,
Murray G. A., Ydes J. L. - Bond strengths ofacid etched bridge retainers. J Pedodont, 1984,
8,p. 386-392.
4. Aquilino S. A., Diaz - Arnold A. M., Piotrowski T. J. - Tensile fatigue limits of prosthodontic
adhesives. J. Dent Res, 1991, 70,p. 208-210.
5. Asmussen E. - Factors affecting the quantity ofremaining double bonds m restorative dental polymers.
Scand J DentRes 1982,90, p 490.
6. Assemat - Tessandier X. - Modifications des dents supports d'ancrages des bridges collâs. Les Cahiers
de Proth6se, 1984, 54,p. 47-60.

1210
Atta M. 0., Smith B. G. N., Brown D. - Stress cycling ofbonding systems for direct bonded bridge retainers.
(Abstract nr. 549). J Dent Res (Special Issue), 1989, 68, p. 250.
Atta M. 0., Smith B. G. N., Brown D. - Bond strength ofthree chemical adhesive cements adhered to a
nickel- chromium alloy for direct bonded retainers. J Prosth Dent, 1990, 63 (2), p. 137-143.
Barbant A. - La r6tention des bridges coll6s. Les Cahiers de Proth6se, 1995, 92, p. 68-77. Barrack G. -
The etched cast restoration - Clinical techniques and long-term results. Quintessence Int, 1993,
24 (10), p. 701-713.
Barrack W., Bretz W. A. - A long-term prospective study ofthe etched cast restoration. Int J Prosth, 1993,
6,p. 428-^38.
Begg P. R., Kesling P. C. - Theorie et technique orthodontique de Begg. Julien Pr6lat, Paris, 1982.
Besimo Ch., Jăger K. - Die Klinik der AdhâsivbrUckentechmk - Teil I. Schweiz Monatsschr Zahnmed, 1986,
96, 1126-1136,.
Besimo Ch., Jâger K. - Die Klinik der Adhasivbrtlckentechnik - Teil II. Schweiz Monatsschr Zahnmed,
1986,96,p.1259-1272.
Besimo Ch., Mindszenty E. - Klinische und konstructive Aspekte der extrakoronalen
Adhasivverankerungen in der Modellgussprothetik. ZWR, 1988, 97 (6), p. 522-532.
Besimo Ch. - Adhâsivprothetik. Curs lito. Basel, 1989. Besimo Ch. - Indikationen und
Kontraindikationen in der Adhasiv Brilcken Technik - EineStandotrbestimmung. Schweiz Monatsschr Zahnmed,
1990, p. 100.
Besimo Ch. - Adhasivbrtîckentechnik - Indikationen und Kontraindikationen in der
Adhăsivbriîckentechnik -eine Standortbestimmung. Schweiz Monatsschr Zahnmed, 1990, 100 - 3, p. 325-323,.
Besimo Ch., Gâchter M., Jahn M., Kuhn A. - Klinischer Erfolg bei elektrolitisch konditioniertenAdhasivbrtlcken.
Dtsch Zahnarztl Z, 1996, 51 (9), p. 501-505.
Boyer D. B., Williams V. D., Thayer K. E., Denehy G. E., Diaz - Arnold A. M. - Analysis of debond rates
of resin - bonded prostheses. J Dent Res, 1993, 72 (8), p. 1244-1248.
BOning K., Reppel P.-D. - AdhâsivbrUcken - eine Longitudinalstudie. Dtsch Zahnârztl Z, 1992, 47 (9), p.
608.610. –
Bratu D., Mikulik L., Roşiu R., Borţun Cristina - Contention de groupe incisives-canines inferieures a
l'âide- des atelles fixes directement sur l'email par collage. L'Information Dentaire, 1980, 62 (43), p. 3979-3987.
Bratu D., Mikulik L., Munteanu D. - Tehnici adezive în stomatologie. Ed. Facla, Timişoara, 1982.
Bratu D., Farbaş N., Bratu Elisabeta - Verificarea la MEB a unor modele de gravaj acid al smalţului
dinţilor permanenţi tineri. Stomatologia, 1983, 30, p.307.
Bratu D., Bratu Elisabeta, Zawadzki A. - Pregătirea suprafeţelor în cursul tehnicilor adezive - trecut şi
prezent. Comunicare USSM Timiş, martie 1985.
Bratu D., Bratu Elisabeta, Zawadzki A. - A decade ofown experience in reduced frontal edentation with
acid etched resin bonded cast restouration. Cerma News Letter,, 1986,4 ( 1), 9-14,
Bratu D., Borţun Cristina, Zawadzki A., Alpen K., Alpen 0. - Die Kompozit âtzbrucke im
Frontzahnbereich. Stomatologie der DDR, 1987,4, p. 219-223.
Bratu D., Policec A., Leretter M., Romînu M., Uram-Ţuculescu S. - G-EL-TIM - echipament
stomatologic românesc pentru gravarea electroliticâ a unor aliaje nenobile. Timişoara Medicală, 1991,
tomulXXXVIII (3^), 13- Bratu D., Ciosescu Diana, Romînu M., Leretter M., Uram-Ţuculescu S. - Materiale
dentare în cabinetul de stomatologie. Ed Helicon, Timişoara, 1994.
BratuD., Colojoară Carmen, Leretter M., Ciosescu Diana, Uram-Ţuculescu S., Romînu M. - Materiale
dentar în laboratorul de tehnicâ dentarâ. Ed Helicon, Timişoara, 1994.
Bratu D., Romînu M, Ciosescu Diana - Resin bonded bridges in the treatment of edentulous upper centralincisor.
Cerma NewsLetter 1995, 1, p. 18-29.
Bratu D., Fabricky M. - Sisteme integral ceramice. Ed. Helicon, Timişoara, 1998.
Bratu D., Leretter M., Romînu M., Negruţiu M., Fabricky M. - Coroana mixtâ, ediţia a H'a, Ed.
Helicon,Timişoara, 1998.
Brauer G. M., Termini J. D. - Bonding ofbovine enamel to restorative resin: effect of pretreatment ofenamel.
J Dent Res, 1972, 51,p.151-153.
Buonocore M. G. - A simple method ofincreasing the adhesion ofacrylic fîlling materials to enamel
surfaces. JDent Res, 1955, 34, p. 849-853.
Buonocore M. G. - The Use ofAdhesives in Dentistry. Charles C. Thomas, Springfield, Ilinois, 1975.

1211
Burgess J. 0., McCartney J. G. - Anterior retainer design for resin-bonded acid etched fixed partial dentures. J
ProsthDent, 1989,61, p. 433-436.
Caughman F., Robert .W. C., Clark L. L. - The effect offinishing resin-bonded fixed partial dentures on
post cementation tensile strength. J Prosth Dent, 1988, 59, p. 149-153.
Chang H.-K., Zidan 0., Lee I. K., Gomez-Marin 0. - Resin-bondedfixed partial dentnres: a recall stndy. J
Prosth Dent, 1991, 65, p.778-781.
Chang J. C., Powers J. M., Hart D. - Bond strength of composite to alloy treated with bonding systems. S ' s
Prosthodont, 1993, 2, p. 110-114.
Creugers N. H., Snoek P. A., Van'T HofM. A., Kayser A. F. - Clinical performance ofresin bonded bridges: a5-
year prospective study. Part II. Failure characteristics and survival after rebonding.J Oral Rehabil,1990, 17,p. 179-
Creugers N. H., Van'T Hof M. A. - An analysis of clinical studies on resin bonded bridges. J Dent Res, 1991,
70, p. 146-149.
Creugers N. H., Kăyser A. F., Van'T HofM. A. - A seven-and-a-half-year study ofresin-bonded bridges. J
DentRes, 1992, 71, p. 1822-1825.
Dahl B. L., Krogstad 0. - The effect ofa partial bite raising splint on the occlusal face height. Acta OdontolScand
1982, 40, p. 17-24.
Daniel X. - FunfJahre praktische Erfahrung mit dem Slip-Casting System. Dental Labor, 1994, XLII ( 4/ 94),
p.473-482.
Demars-Fremault Christiane, Michel Anne - Traumatologie de l'incisive permanente immature. Rev Odonto-
Stomat, 1997, tome 26, nr. 6, p. 235-244.
Degrange M., Gentilhomme C. - Mecanismes d'ancrage et d'adh6sion des bridges colles. 2e partie -Application des
principes de l'adhesion aux concepts des preparations. Les Cahiers de Prothese 1986, 54,p. 85-97.
Dhillon M., renton A. H., Watson P. A. - Bond strength ofcomposite to perforated and etched metal surfaces.
JDentRes, 1983, 62, p. 304.
Diaz - Arnold A. M., Williams V. D., Aquilino S. A- The effect offilm thickness on the tensile bond strength
ofa prosthodontic adhesive. J Prosth Dent, 1992, 66, p. 614-618.
Diedrich P. - Rasterelektronmikroscopische Untersuchungen zur Schmelzkonditionierung bei der Klebertechnik.
Fortschr Kieferorthop 1979, 40, p.408.
Diedrich P. - Bracket - Adhâsivtechnik in der Zahnheilkunde. Hanser, Munchen, 1983.
Dumfahrt H., Schaffer H. - Vollkeramische Adhâsivbrucken aus Optec Hsp im klinischen Versuch. Dtsch
Zahnârztl Z50, 1995, 5, p. 375-378.
Dune S. M., Millar B. J. - A longitudinal study ofthe clinical performance ofresin bonded bridges and splints.
BrDentJ, 1993, 174, p. 405-411.
Duret F. - Schnelle Polymerisation von Kompositen mittels Plasmalicht. Das Colleg Magazin, 1998, 4, p. 91-98.
El-Mowafy 0. M. - Posterior resin-bonded fixed partial denture with a modified retentive design. A clinical
report. J Prosth Dent, 1998, 80 (1), p.9-11.
Eshelman J. R., Moon P. D., Douglas H. B. - Retentive strength ofacid etchedfixed prostheses. J Dent
Res,1981,60,p.349.
Forbes J. F., Horn J. S. - Characterization ofbonding composites for two types ofmetal retainer. J Dent Res,1984,
63, p. 320-
Gilmour A. S. M., Ali A. - Clinical performance ofresin - retained fixed partial dentures bonded with a chemically
active luting cement. J Prosth Dent 1995, 73, p. 569-573.
Givan D. A., Fitchie J. G., Anderson L., Zardiackas L. D. - Tensile fatigue of4-META cements bonding three
base metal alloys to enamel and comparison to other resin cements. J Prosth Dent, 1995, 73, p.377-385.
Gratton D. R., Jordan R. E., Teteruck W. R. - Resin bonded bridges-.the state ofthe art. Ont Dent, 1983, 60, p.
9-19. Guggenberger R. - Das Rocatec - System - Haftung durch tribochemische Besichtung. Dtsch Zalmârztl Z 44,
1989, ll.p. 874-876.
Gutschow F. - Nachuntersuchung von kombiniert adhăsiv/konventionell fixierten Brucken. Dtsch Zahnărztl Z
47, 1992,9,p.606-608.
Gwinnett A. J. - Human prismless enamel and its influence on sealant penetration, Arch Oral Biol, 1973, 18,
p.441.
Gwinnett A. J. - The bonding ofsealants to enamel. J Am Soc Prev Dent, 1973, 1, p. 21-29.

1212
Gwmnett A. J., Kanca J. - Micromorphology of the bonded dentin interface and its relationship to bond
 strength. Am J Dent, 1992, 5, p. 73-77.
Heinenberg B. J. - Die modifizierte Maryland-Brucke. Quintessenz Berlin, 1984. Holste Th., Kerschbaum Th. -
Konsensus - Papier "Klebebrucken. Dtsch Zahnârztl, Z 49, 1994, 3, p. 213-216.
Howe D. F., Denehy G.E. - Anterior fixed partial dentures utilizing the acid etch technique and a cast metal
framework. J Prosth Dent, 1977, 37, p. 28-31.
Hussey D. L., Pagni C., Linden G. J. - Performance of400 adhesive bridges fitted in a restorative
dentistrydepartment. J Prosth Dent, 1991, 19, p. 221-225.
IbsenR. L., Neville K. - Adhesive Restorative Dentistry. W. B. Saunders, Philadelphia, 1974, p. 139-159.
Imbery T. A., Burgess J. 0., Naylor W. P. - Tensile strength ofthree resin cements following two alloy surface
treatments. Int J Prosthodont, 1992, 5, p. 59-67.
Imbery T. A., Davis R. D. - Evaluation oftin plating systems for a high noble alloy. Int J Prosthodont, 1993,
6,p. 55-60.
Imbery A. T., Eshelman E. G. - Resin -bonded fixed partial dentures: a review of three decades of progress.
JADA, 1996, 127, p. 1751-1760.
Isidor F., Stokholm R., Ravnholt G. - Tensile bond strength of resin luting cement to glass infîltrated porous
aluminium oxide cores (In - Ceram). Eur J Prosthodont Restor Dent, 1995, 3 ( 5), p. 199-202.
Jakob E., Marx R. - Silicoaterverfahrenfur die Klebebrucke. Dtsch Zahnârtl Z 1988, 43, p. 461-464.
Kern M., Knode H., Strub J. R. - The all-porcelain, resin bonded bridge. Quintessence Int, 1991, 22, p. 257-262.
Kem M., Sommer S., Strub J. R. - Randbereiche von metall- und vollkeramischen Adhăsivbrucken sowie
Adhăsivattachments in vivo. Dtsch Zahnarztl Z 50, 1995, 10, p. 760-762.
Kern M., Thompson V. P. - Bonding to glass infiltrated alumina ceramic: adhesive methods and their
durability. J Prosth Dent, 1995, 73( 3), p.240-249.
Kem M., Thompson V. P. -Durability ofresin bonds topure titanium. J Prosthodont, 1995, 4 (1), p. 16-22.
Kerschbaum Th. - Adhâsivprothetik. Brucken, Attachments, Schienen, Veneers. Urban & Schwarzenberg,
Munchen, Wien, Baltimore, 1995.
Kielbassa A. M., Attin T., Wrbas K. -Th., Stossek M., Hellwig E. - Der Einflup der untersciedUchen
Verarbeitung des Hqftvermittlers aufdie Zughqftung von Glaskeramik auf Dentin. Dtsch Zahnartl Z 52,1997,4,p.
252-256.
Kobayashi K., Kodama T., Uchiyama Y. - Effect of a new dental adhesive on dentin bonding (Abstract nr. 261). J
Dent Res (Special Issue), 1993, 72, p. 136.
Kondo Y., Yamashita A. - Physical and adhesive properties of newly developed adhesive resin cement (Abstract
nr. 215). J Dent Res (Special issue), 1992, 71, p. 132.
Kreuger G. E., Diaz-Arnold A. M., Aquilino S. A., Scandrett F.R. - A comparison of electrolytic and chemical
etched systems on the resin-to-metal tensile bond strength. J Prosth Dent, 1990, 64, p. 610-617.
Kullmann W. - Vergleichende Untersuchungen an 20 verschiedenen Kunststoff Befestigungsmaterialen fiir
Schmelz - Adhâsions - Brucken. Dtsch Zahnarztl 1986, Z 41, p. 484-489.
Kiihl W., Renk A. - Untersuchungen tiber die Haftfestigkeit von Isopast an Palliag M im Zugversuch nach
untertsciedlicher Vorbehandlung der Metalloberflăche. Dtsch Zahnarztl 1982, Z 37, p. 961-963.
LaBarre E. E., Ward H. E. -An alternative resin bonded restoration. J Prosth Dent, 1984, 52, p. 247-249.
Lacy A. M. - Improved retentionfor bonded cast metal rests: a case report. Quintessence Int, 1991, 22 ( 6), p. 439
Lang N. P., Siegrist Guldener E. Beatrice. - Farbatlanten der Zahnmedizin 4. Kronen und Brucken Prothetik.
Georg Thieme Verlag Stuttgart - New York, 1993.
Laswell H. R., Welk D. A., Regenos J. W. - Attachment ofresin restorations to acid pretreated enamel. JADA,
1971,82,p. 558-563.
Lee B. D., Phillips R. W., Swartz M. L. - The influence ofphosphoric acid etching on retention ofacrylic resin to
bovine enamel. JADA, 1971, 82, p. 1381-1386.
Liebrecht S., Pfeiffer P., Haastert B., Kerschbaum Th. - Einflup von Flâche und Umfang anf den Langzeiterfolg
bei Klebebrucken. Dtsch Zahnarztl 1998, Z 53 (6), p. 386-391.
Livaditis G. J., Thompson V. P. - Resin bonded cast restorations: clinical study. Int J Periodont Restor Dent, 1981,
Livaditis G. J., Thompson V. P. — Etched casting: an improved retentive mechanism for resin bonded
retainers. J Prosth Dent 1982, 47, p. 52-58.
1213
94. Love L. D.„ Breitman J. B. - Resin retention by immersion etched alloy. J Prosth Dent, 1985, 53, p.
623.
95. Maestroni C., Maestroni F. - Le scellement et la collage en ortodontie. Act Odonto-Stom, 1977, 119, p.
493.
96. Mardaga W. J., Shannon I. L. - Decreasing the depth ofetch for direct bonding in orthodontics. J Clin
Orthod, f 1982, 16, p. 130-132.
97. Marinello C. P. - Adhâsivprothetik: K.linische und materialkundliche Aspekte; Anwendung als
Alternative beim festsitzendenund abnehmbaren Zahnersatz unter spezieller Berucksichtigung einer innovativen
Verankerungsmfiglichkeit im Rahmen der Teilprothetik. Habilitationsschrift, Zurich, 1988. ^
98. Marinello C. P., Kerschbaum T. H., Pfeiffer P., Reppel P. D. - Success rate experience after rebonding
and renewal ofresin-bondedfixedpartial dentures. J Prosth Dent, 1993, 63, p. 8-11.
99. Matsumura H., Kawahara M., Tanaka T., Atsuta M. - Surface preparations for metal frameworks of
composite resin veneered prostheses made with an adhesive opaque resin. J Prosth Dent, 1991, 66, p. 10-15.
100. McLaughlin G. - Composite bonding ofetched metal anterior splint. Compend. Cont. Ed. Dent., 1981,
2, p. 279.
101. Meiers J. C., Meetz H. K. - Design modifications for etched - metal, resin-bonded retainers. Gen
Dent, 1985, 33,p.41.
102. Mikulik L., Bratu D. - Rolul primerilor silanici în terapia edentaţiei frontale reduse. Stomatologia,
1980, vol. XXVII (1), 51-55.
103. Moon P. C. - Resin bonded bridge tensile bond strength utilizing porous patterns. J Dent Res, 1984,
63, p. 320.
104. Murakami I., Barrack G. M. - Relationship to surface area and design to the bond strength of etched
cast restorations : an in vitro study. J Prosth Dent, 1986, 56, p. 539-545.
105. Musil R., Tiller H. J, - Der Kunststoff-Metal Verbund in der Zahnarztlichen Prothetik. VEB Johann
Ambrosius Barth, Leipzig, 1988.
106. MUnster St. R. - Versorgung mit AdhasivbrUcken - ein Erfahrungsbericht. 1989, ZWR 6, p. 510-523.
107. Naifeh D., Wendt S. L., Doromis L. D., McKnight J. P. -A laboratory evaluation of rebond strength
ofsolid retainers ofthe acid-etched fîxed partial denture. J Prosth Dent, 1988, 59, p.583-587.
108. National Institute ofDental Research. Workshop - biocompatibility ofmetals in dentistry. JADA,
1984, 109, p. • 469^71.
109. Nishimura R. D. - Etched metal cîngulum rest retainer. JADA, 1986, 112, p. 177-179.
110. Novelli C., Lacey A. M., Watanabe L. G. - Shear bond strength ofadhesive resins to dental alloys
(Abstract nr. 1759), J Dent Res 1995, 74 (Special Issue), p. 231.
111. Nykamp T. L., Lorey R. E., Myers G. E. - A comparison ofthe various mechanisms of etched - metal
resin bonded bridges. JDentRes, 1984, 63, p. 331.
112. O'Brien W. J. - Dental Materials: Properties and Selection. Quintessence Publishing Co., Inc., 1989.
113. Omura I., Kawashima M., Yamauchi Y., Wada T. - Adhes'ion of new dental adhesive to tooth
structure (Abstractnr. 214), J Dent Res 1992 , (Special issue) 71, p. 132.
114. Parsch6 E., Bratscho R. 0., Arnetzl G., Haas M. - Das UDA System- eine Alternative zur
Konventionellen Bruckentechnik. Phillip Joumal, 1993, 9, p. 401^104.
115. Peters S., Locke H. G. - Adhasiv-ProthetiK. Falldokumentationen aus Praxis und Labor. Quintessenz
Verlags-GmbH, Berlin, Chicago, London, Sao Paulo und Tokio, 1986.
116. Peters S. - Die Semipermanente Versorgung mit Hilfe der Adhăsiv-Prothetik. Dtsch Zahnârztl 1994,
Z 49 (3,) • .(^ p. 242-244.
117. Peutzfeldt A., Asmussen E. - Siîicoating: evaluation of a new method ofbonding composite resin to
metak Scand J Dent Res, 1988, 96, p. 171-176.
118. Pfeiffer P. - Bondings bei der Klebrucken Technik. Dtsch. Zahnârztl. 1986, Z 41, p. 155-158.
119. Pfeiffer P., Schwickerath H. - Der Einsatz von Palladium - Gold Legierungen bei der Klebebrlicke.
Dtsch Zahnartl 1986, Z 41, p. 289-292.
120. Portnoy L. - Constructing a composite pontic in a single visit. Dent Survl973, p. 20-23.
121. Pospiech P., Rammelsberg P., Gernet W., Toutenburg H. - In-Ceram- Adhâsivbrucken: der Emflulî
der Prâparationsform und Gerustaltung aufdie Bruchfestigkeit. Dtsch Zahnarztl 1994, Z 49 (8), p. 622-626.
122. Pospiech P., Rammelsberg P., Unsfild F. -A new designfor all-ceramic resin-bonded fixed partial
dentures. Quintessence Int, 1996, 27 (11), p. 753-758.
123. Potts R. G., Schillingburg H. T., Duncanson M. G. - Retention and resistance of preparations for cast
restorations. J Prosth Dent, 1980, 43, p. 303-308.
124. Pr6bster L., Setz J., Bachmann R. - Ein Verfahren zur verbesserung der mecanischen Retention von
KlebebrOcken. Die Quintessenz 1988, l,p. 51-63.
1214
 125. Probster L. - Adhasivbriicken - eine alternative Therapie kleinerer Zahnliicken. Quintessenz
Zahntech 1992, 18,p. 971-984.
126. Rammelsberg P., Gernet W., Pospiech P., Pahle M. - Klinischer Vergleich von adhâsivbrucken in
Abhăngigkeit von Prăparationsform und Gerustkonditionierung. Dtsch Zahnarztl 1991, Z 46 (10), p. 653-656.
127. Rammelsberg P., Pospiech P., Gernet W. - Clinicalfactors affecting adhesivefixed partial dentures: a
6-year study. J Prosth Dent, 1993, 70, p. 300-307.
128. Rammelsberg P., Behr M„ Pospiech P., Gernet W., Handel G., Toutenburg H. - Er\veiterte Indikation
adhâsiver Restaurationen als âstetische und substanzschonende Alternative zu konventionellen Brucken. Dtsch
Zahnarztl 1995, Z 50 (3), p. 224-227.
129. Renk A., Hartmann D. - Untersuchungen Uber die Haftfestigkeit von PalliagM - Komposite -
AetzbrUcken nach Vorbehandiung der Metalloberflache. Dtsch Zahnarztl 1982, Z 37, p. 957-960.
130. Renk A., Holste T. H. - Anwendung und Technik der Komposit - Aetzbrtlcken im jugendlichen
Gebiss (II). Quintessenz 1983, 9, p. 1697-1703.
131. Reppel P. D. - Die Frontzahnlticke bei Jugendlichen unter besonderer BerUcksichtung der
Klebebrilcke. ZWR 1985, 94, p. 648-652.
132. Reppel P. D. - Klebebrtlcken in der Zahnărztlichen Prothetik. Klinische, rasterelektronmikroskopishe
und experimentelle Untersuchungen. Hanser, MUnchen, 1988.Rochette A. L. - Adhesion par polymeres et
traitement de surface en Odonto - Stomatologie. Actualitâs Odonto - Stomat. 1972, 98, p. 175.
133. Rochette A. L- Vissage-collage en Odonta-Stomatologie. Paris, Ed. Julien Pr61at, 1975.
134. Rochette A. L. - Les "Bondlays" moyen d'ancrage en prothese fix6e: 14 ans de recul. Les Cahiers de
Proth6se, 1985,52,p. 33-63.
135. Rochette A. L., Bohsali K. - Collage et visage en prothâse fîxâe. Autre solution que la coiffe
complete sur dents pulp6es. Les Cahiers de Proth6se, 1993, 81,p. 107-121.
136. Romînu M., Bratu D., Diana Ciosescu, Uram-Ţuculescu S. - Posibilitâţi de microcondiţionare a
smalţulni în tehnicile de colaj. Stomatologia, 1994, tomul XXXXI (1-2), p. 11-18.
137. Roufîîgnac M. de, Cooman J. de - Prototype d'un bridge coll6 a insertion horizontale. Actualit6s
Odonto-Stomat. 1984, 147, p. 551-555.
138. Şamama Y., Bouniol C., Ollier J. - Facteurs mfluenQant les formes de contours des ancrages collâs.
Les Cahiers de Proth6se, 1985, 52, p. 69-90.
139. Sandhaus S. -Das mehrfunktionelle Ankersystem. Die Quintessenz 1985, 4, p. 685-698.
140. Seto B. G., Caputo A. A. - Photoelastic analysis ofstresses in resin-bonded cingulum rest seats. J
Prosth Dent. 1986,56, p. 460. ; -ote;?s
141. Siebert G. K. - Dentallegierungen in der Zahnârztlichen Prothetik. Carl Hanser Verlag, Mlinchen -
Wien, 1989.
142. Silverstone L. M. - The acid etch technique: in vitro studies with special reference to the enamel
surface and the enamel-resin interface. In silverstone, L. M., and Dogon , I. L. (eds.): Proceedings ofan
International Symposium ofthe Acid etch Technique. North Central Publishing Co., St. Paul, Minnesota, 1975.
143. Silverstone L. M., Saxton C. A., Dogon I. L., Fejerskov 0. - Variation in the pattern ofacid etching
ofhuman dental enamel examined by scarming electron microscopy. Caries Res, 1975, 9, p. 373-378.
144. Silverstone L. M., Hicks M. J., Featherstone M. J. - Oral fluid contamination of etched enamel
surfaces:aSEMstudy.JADA, 1985, 110, p. 329-332.
145. Simon J. F., Gartrell R. G., Grogono A. - Improved retention of acid etched fixed partial dentures: a
longitudinal study. Quintessence Int, 1992, 68, p. 611-615.
146. Simonsen R., Thompson V., Barrack G. - Etched cast restorations: clinical and laboratory
techniques. Quintessence, Chicago, 1983.
147. Stark S., Holste Th., Kepler B. - Klebebrucken - eine JO-Jahres Studie. Dtsch Zahnarztl, 1994, Z 49
(3), p. 266-270.
148. Strub J. R. şi colab. - Prothetik, BandII, Quintessenz Verlag GmbH, 1994.
149. Swift E. J., Cloe B. C. - Shear bond strengths ofnew enamel etchants. Am J Dent, 1993, 6, p. 162-
164.
150. Swift E. J., Perdigao J., Heymann H. 0. - Bonding to enamel and dentin : A briefhistory and state
ofthe art, 1995. Quintessence Int, 1995, 26 (2), p. 95-110.
151. Tanaka T., Atsuta T., Uchiyama Y., Kawashima I. - Pitting corrosionfor retainmg acrylic resin
facings. J Prosth Dent 1979, 42, p. 282-291.
152. Tanaka T., Atsuta M., Nakabayashi N., Masuhara E. - Surface treatment ofgold alloysfor adhesion. 1
Prosth Dent,1988, 60, p. 271-279.

1215
 153. Tay W. M. - Resin bonded bridges. A practitioner's guide. London: Martin Dunitz, 1992.
154. Thayer K. E., Williams V. D., Diaz-Arnold A. M., Boyer D. B. - Acid-etched resin bonded cast metal
prostheses: a retrospective study of5 to 15-year-old restorations. Int J Prosth, 1993, 6 (3), p. 264-269.
155. Thompson V. P., Del Castillio E., Livaditis G. L. - Resin bond to electrolytically etched non precious
alloys for resin bonded prostheses. J Dent Res, 1981, 60.
156. Thompson V. P. - Electrolytic Etching Modes of Various Nonprecious Alloys for Resin Bonding. J
Dent Res, 1982, 61 (special issue 1), p. 186.
157. Thompson V. P., Livaditis G. J. - Etched Casting Acid Etch Composite Bonded Posterior Bridges, J
Pediatric Dent,1982,4(l),p.38-43.
158. Thompson V. P. - Die Maryland - Briicke. Phillip Journal 1985, 5, p. 23-26.
159. Thompson V. P., Grolman K.., Liao R. - Bonding of adhesive resin to various non-precious alloys. J.
Dent;
Res. 1985, 69, p. 314.
160. Tschernitschek H. - Provisorische Klebebrucken. Dtsch Zahnarztl 1998, Z 53 (9), p. 613-615.
161. Vanherle G., Smith D. C. - International Symposium on Posterior Dental Restorative Materials, 1985.
162. Verzijden C. W., Creugers N. H., Van't HofM. A. - A meta-analysis oftwo different trials on posterior
resin-bonded bridges. J Prosth Dent 1994, 22 (1), p. 29-32. " c^l
163. Williams V. D., Thayer K. E., Denehy G. E. - Cast metal resin bonded prostheses: a 10 year
retrospective study. J Prosth Dent 1989, 16, p. 436-441.
164. Wiltshire W. A. - Tensile Bond Strengths ofVarious Alloy Surface for Resin Bonded Bridges.
Quintessence of Dental Technology 1986, 4, p. 227-232.
165. Wirz J., Besimo C., Schmidli F. - Die Haftmechanismen am Metallgerust von Adhâsiv Brucken-Eine
Standortbestimmung. Schweiz Monatschr Zahnmed 1988, 98, p. 265-272.
166. Wood M., Kern M., Thompson V. P., Romberg Elaine - Ten-year clinical and microscopic
evaluation of resin-bonded restorations. Quintessence Int, 1996, 27 (12), p. 803-807.
167. Yap A. U. J., Stokes A. N. S. - Resin bonded prostheses. Quintessence Int. 1995, 26 (8), p. 521-530.
168. Zidan 0. - Etchedbase metal alloys: comparison ofreliefpatterns, bond strengths andfracture modes.
Dental Materials 1985, 1, p. 209-213.

1216