Sunteți pe pagina 1din 5

Oxigenoterapia 

sau terapia cu oxigen reprezintă o metodă de ameliorare a stărilor de hipoxie (condiție


patologică, caracterizată prin aportul unei cantități insuficiente de oxigen la nivelul țesuturilor din
organism), frecvent utilizată în cadrul programelor de prim-ajutor acordate în cazul stopului cardio-
respirator sau în alte afecțiuni severe, care are rolul de a creşte concentrația de oxigen în aerul inspirat.

În termeni medicali, oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen în concentrații mult mai mari


decât cel prezent în aerul atmosferic, având drept scop corectarea deficitului de oxigen apărut la nivelul
țesuturilor, definind starea patologică de hipoxie.

Se indică administrarea oxigenoterapiei în condițiile în care PO2 este sub 60 mmHg iar saturația în


oxigen a sângelui arterial este sub 90%, parametrii care definesc termenul de hipoxemie.

Tipuri de oxigenoterapie. Boli care necesită oxigenoterapie

În funcție de condiții şi perioada în care este necesară administrarea de oxigen, pot fi descrise mai multe
forme de oxigenoterapie:

 Oxigenoterapia adminisrată în condiții de ambulator

 Oxigenoterapia administrată în condiții speciale (în cadrul îngrijirilor paleative, pentru reabilitare
pulmonară, etc.)

 Oxigenoterapia administrată în cazul exacerbărilor bronhopneumopatiei cronice obstructive

 Oxigenoterapia de scurtă durată (administrată în cadrul tratamentului unor afecțiuni acute)

 Oxigenoterapia de lungă durată (administrată în cadrul tratamentului unor boli cronice).

Oxigenoterapia poate fi utilizată atât în cadrul tratamentului unor afecțiuni acute severe (precum
insuficiența respiratorie acută, insuficiența cardiacă acută, edemul pulmonar acut, infecții respiratorii
acute-pneumonie, bronhopneumonie; infarct miocardic acut, insuficiență circulatorie acută-şoc
cardiogen, şoc hipovolemic sau şoc toxico-septic; hemoragii, anemii severe), cât şi în cadrul
tratamentului unor afecțiuni cronice (insuficiența respiratorie cronică, insuficiența cardiacă cronică,
bronhopneumopatia cronică obstructivă, cancerul bronho-pulmonar, afecțiuni sistemici cronice severe
caracterizate prin deprimarea respirației, emfizemul pulmonar, fibroza pulmonară, paralizie, cifoză, cifo-
scolioză, pectus excavatus, etc.)

Oxigenoterapia de scurtă durată poate fi administrată în următoarele circumstanțe:

 Insuficiența respiratorie decompensată

 In cadrul unor afecțiuni caracterizate prin instabilitate tranzitorie (astmul bronşic,


bronhopneumopatia cronică obstructivă, insuficiența cardiacă, în stadii avansate de evoluție a
unor afecțiuni neoplazice)

 Infarctul miocardic acut


 Pneumotorax

 Methemoglobinemie

 Anemie cronică

 Intoxicație cu monoxid de carbon

 Crize de astm bronşic

 Şoc hemoragic.

Oxigenoterapia de lungă durată poate fi administrată în următoarele situații:

 Hipertensiunea pulmonară

 Policitemie secundară

 Cord pulmonar cronic însoțit de insuficiență cardiacă

 Sindrom restrictiv

Tehnică și materiale necesare

Terapia cu oxigen are drept scop îmbunătățirea ventilației, creşterea oxigenării tisulare, ameliorarea
calității vieții şi îmbunătățirea evoluției afecțiunii de fond.

Oxigenoterapia poate fi administrată direct pe masca de oxigen (intranazal), în urma intubării oro-
traheale pe sondă, prin intermediul canulei în cazul bolnavilor cu traheotomie sau prin intermediul unui
aparat de respirație artificial.

Oxigenoterapia trebuie administrată de către medic. Bolnavii cu diferite afecțiuni cronice care necesită
oxigenotrapie la domiciliu trebuie instruiți cu privire la modul de utilizare a aparatului de oxigen, cu
privire la modul de administrare şi la riscurile metodei. De asemenea, se recomandă setarea debitului de
oxigen şi a fracției de eoxigen inspirată din spital pentru a evita complicațiile care pot apărea prin
hiperventilație.

Administrarea oxigenoterapiei se poate realiza doar prin intermediul dispozitivelor descrise mai jos:

 Sursă de oxigen (tub sau stație de oxigen, cilindrii de oxigen gazos)

 Oxigenul lichid

 Sistem de transfer al oxigenului, alcătuit din următoarele dispozitive: reductor, umidificator,


debitmetru, un dispozitiv cu rol de separare a oxigenului de azotul prezent în aerul atmosferic,
cunoscut sub denumirea de concentrator de oxigen și un dispozitiv de administrare, reprezentat
de mască facială de oxigen, canulă nazală, cort sau coif de oxigen. [1], [3], [4], [5]
Oxigenoterapia pe sondă nazală

Terapia de oxigen administrat prin intermediul canulei nazale reprezintă una din cele mai tolerate
metode de ameliorare a hipoxiei în cazul bolnavilor aflați pe secțiile de anestezie terapie intensivă sau
urgențe.

Fracția de oxigen administrată/inspir este influențată de debitul de oxigen. Debitul de oxigen trebuie
reglat pentr a se obține o saturație în oxigen în sângele arterial cuprinsă între 94-98%.

Oxigenoterapia administrată prin intermediul canulei nazale determină de cele mai multe ori uscarea
mucoasei nazale. Astfel este necesară umidificarea mucoasei nazale prin administrarea de soluție
izotonă la un interval de 4 ore.

Prin intermediul oxigenoterapiei administrate pe canulă nazală pot fi asigurate următoarele fracții de
oxigen/inspir cu următoarele debite:

 Fracție de oxigen/inspir de 38-44%, cu un debit de oxigen de 4-6l/min

 Fracție de oxigen/inspir de 30-35%, cu un debit de oxigen de 3-4 l/min

 Fracție de oxigen/inspir de 24-38%, u un debit de oxigen de 1-2 l/min. [3], [4], [5]

Oxigenoterapia pe masca facială

Terapia cu oxigen administrată prin intermediul măștii faciale de oxigen este greu tolerată de numeroși
bolnavi cu starea de conștiență păstrată, datorită senzației de asfixie incapacității de alimentar sau
hidratare orală, claustrofobiei și incapacității de comunicare cu persoanele din jur.

În interiorul măștii faciale de oxigen se produce condensarea vaporilor de apă. Aceasta impune
toaletarea măștii în fiecare orăși uscarea tegumentelor periorale.

Fracția de oxigen administrată per inspir în cadrul oxigenoterapiei pe mască este de 35-65%, cu un debit
de oxigen de 8-12 l/min, necesitând umidificarea aerului inspirat. [3], [4], [5]

Oxigenoterapia prin intermediu cortului facial

Cortul facial este un dispozitiv de înlocuire a măștilor faciale, prin intermediul căruia are loc
administrarea terapiei cu oxigen în cazul bolnavilor claustrofobi.

Fracția de oxigen/inspir administrată este de 80-100%, iar debitul de oxigen este de 8-12 l/min, cu
umidificarea aerului inspirat. [3], [4], [5]

Oxigenoterapia prin intermediul coifului facial

Coiful facial este un dispozitiv utilizat frecvent în cazul administrării oxigenoterapiei la copii și se prezintă
sub aspectul unei cutii de vinil care trebuie încălzită, iar oxigenul administrat prin intermediul coifului
facial trebuie umidificat.
Cel mai important dezavantaj al coifului facial este reventilarea aerului expirat, care se asociază unui risc
crescut de narcoză cu dioxid de carbon, în condițiile în care debitul de oxigen este sub 4 l/min.

Prin intermediul oxigenoterapiei prin coif facial pot fi asigurate următoarele fracții de oxigen/inspir cu
următoarele debite:

 Fracție de oxigen/inspir de 28-40%, cu un debit de oxigen de 5-8 l/min

 Fracție de oxigen/inspir de 40-85%, cu un debit de oxigen de 8-12 l/min. [3], [4], [5]

Indicații

Înainte de inițierea oxigenoterapiei, bolnavul trebuie așezat pe pat într-o poziție cât mai confortabilă.
Cele două poziții adoptate frecvent de către bolnavii supuși oxigenoterapiei sunt poziția Fowler
(poziționarea bolnavului cu capul și spatele aflate într-un plan mai elevat de restul corpului, la un unghi
de 45-60 de grade) și poziția semi-Fowler.

Înaintea inițierii oxigenoterapiei se explică bolnavului tehnica, pentru obținerea unei cooperări mai
eficiente.

În caz de administrare a oxigenoterapiei prin intermediul canulei nazale, se recomandă toaletarea


cavităților nazale cu ser fiziologic la fiecare 4 ore.

În caz de administrare a oxigenoterapiei prin intermediul măștii faciale, se recomandă igienizarea


tegumentelor faciale și a măștii de oxigen.

În timpul administrării oxigenoterapiei este necesară monitorizarea parametrilor vitali (frecvență


cardiacă, tensiune arterială, preiunea oxigenului, saturația de oxigen în sângele arterial, frecvența
respiratorie, emperatura, diureza și starea de conștiență), urmărirea aspectului și a culorii tegumentelor
și a stării generale a bolnavului. Se recomandă determinarea gazelor sangvine (prin dozarea parametrilor
ASTRUP) și monitorizarea continuă a saturației de oxigen în sângele periferic (prin intermediul
pulsoximetrului).

Riscurile oxigenoterapiei

Oxigenoterapia administrată în condiții necorespunzătoare, fără indicație și nesupravegheată, poate


duce la apariția următoarelor accidente:

 Traumatisme locale determinate de canulele sau măștile utilizate

 Epistaxis în cazul administrării oxigenoterapiei pe canulă nazală

 Uscarea mucoaselor respiratorii în absența umidificării

 Escare de decubit, datorită mobilizării prelungite a bolnavului în aceeași poziție

 Hipercapnie cu risc de apariție a atelectaziei


Beneficiile oxigenoterapiei

Oxigenoterapia este utilă deoarece permite corectarea precoce a deficitului de oxigen în organism,
determinând ameliorarea bolii de fond.

Oxigenoterapia determină corectarea hipoxemiei, creșterea toleranței și a rezistenței la efortul fizic în


cazul afecțiunilor respiratorii severe, îmbunătățirea modului de funcționare a ventriculilor drept și stâng,
îmbunătățirea funcției cerebrale, ameliorarea dispneei și corectarea hipertensiunii pulmonare. [1], [2]

Concluzii

În concluzie, oxigenoterapia este utilă pentru îmbunătățirea supraviețuirii și ameliorarea calității vieții.

Conform studiilor efectuate, oxigenoterapia a determinat prelungirea ratei de supraviețuire cu 62% în 5


ani și cu 26% în 10 ani. Totodată, corectarea hipoxemiei reprezintă un factor de pronostic favorabil al
supraviețuirii.