CAPITOLUL 3.

INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 8. CULTURA – Cultură şi civilizaţie. Structura culturii Prof. Mircea Baltac

8. CULTURA – Cultură şi civilizaţie. Structura culturii

ACCEPŢIUNI CONCEPTUALE
Cultura este un complex care include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, legile, obiceiurile şi orice fel de capacităţi şi deprinderi
achiziţionate de om ca membru al societăţii.
Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament şi de producţie transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau
prin orice alt mijloc, cu excepţia celui genetic.
Termenul de cultură provine din limba latină şi se referă la cultivarea spiritului. Cultura nu se referă doar la produsele de elită, ci la orice fel
de produs. Exemplu, bunele maniere sunt un produs cultural, dar şi obscenităţile scrise pe diferite suporturi sunt tot astfel de produse. Luceafărul
lui Eminescu şi o tocăniţă sunt astfel de produse culturale, numai că, fiecărui produs i se acordă o altfel de importanţă, radical diferită în societate.
CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. Civilizaţia este cultura în acţiune. O cultură atinge stadiul de civilizaţie, atunci când produsele sale sunt apreciate
şi preluate de alte culturi sau societăţi. Putem vorbi astfel de civilizaţia greacă, de cultura şi civilizaţia arabă, de cultura şi civilizaţia creştină
a Evului Mediu etc. Linia de demarcaţie dintre cultură şi civilizaţie este greu de trasat, pentru că, în toate cazurile de contact dintre culturi, se poate
vorbi de un schimb reciproc de produse culturale, de valori, credinţe, obiceiuri sau de alte produse culturale. Din acest motiv, termenul de civilizaţie
are o extensie mai mare şi trece dincolo de graniţele unei societăţi sau unei naţiuni.
COMPONENTELE CULTURII:
- Componenta ideatică. Se referă la totalitatea ideilor (valori, credinţe, mituri) vehiculate într-o societate. Valorile sunt cele care ghidează
acţiunile oamenilor, pe baza acestora elaborându-se normele sociale. Credinţele sunt ideile despre lume şi viaţă, despre ceea ce este adevărat
sau fals.
- Componenta obiectuală. Aceasta se referă la toate tipurile de produse culturale care au o existenţă materială. Această componentă este
cea mai vizibilă componentă a culturii.
- Componenta normativă. Se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. Acestea sunt modele prescrise de
comportament pentru anumite situaţiei sociale.
TEMA PENTRU ACASĂ.
1. Folosind manualul clasei, pg. 43 - 44, completaţi schema lecţiei cu clasificarea universului normativ.
2. Consultaţi ROI din liceul nostru. Stabiliţi felul normelor incluse în acest regulament, apoi caracterizaţi-le folosind elementele de clasificare
cuprinse în schema pe care aţi elaborat-o folosind manualul clasei.
1
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 9 CULTURA, SUBCULTURA ŞI CONTRACULTURA Prof. Mircea Baltac

9. CULTURA, SUBCULTURA ŞI CONTRACULTURA

ELEMENTUL CULTURAL este cea mai simplă componentă a culturii şi este constituit din simple obiecte, o melodie, o normă de salut etc.
Aceste elemente funcţionează într-o cultură doar într-o manieră integrată, adică, în cadrul unor complexe culturale. Acestea sunt sisteme în care
sunt asociate mai multe complexe culturale. Exemplu: dansul este un complex cultural în care sunt reunite muzica, versurile, componentele strict
tehnice (paşi, desen de scenă etc.), costume etc.

CULTURA DOMINANTĂ ŞI SUBCULTURA. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază (cultură dominantă), dar şi complexe
culturale proprii, capabile să le diferenţieze (subculturi – culturi care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii).

SUBCULTURILE pot aparţine:

- unor comunităţi profesionale (subcultura sociologilor, profesorilor, medicilor etc.);
- unor comunităţi care au valori, norme şi stiluri proprii de viaţă (subcultura rockerilor).

CONTRACULTURA este un tip special de subcultură în care unele valori, credinţe, norme sunt în opoziţie cu cele ale culturii dominante. Sunt
dezvoltate de comunităţile marginale, de grupurile deviante sau de sectele religioase.

CONTACTUL ÎNTRE CULTURI

Atunci când societăţile interacţionează, culturile lor intră în contact, caz în care sunt posibile trei tipuri de situaţii:

a. Aculturaţia. Este procesul prin care se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi, care au în componenţă elemente din culturi diferite.
Exemplu: traista ţărănească este dotată cu fermoar, balconul închis este utilizat ca verandă. Noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată
originea lor.
b. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să-şi definească graniţe clare şi să convieţuiască, fără să se transforme în
mod radical. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi, însă ambele îşi păstrează identitatea culturală.
c. Asimilaţia este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. Populaţia
respectivă nu păstrează decât anumite complexe culturale proprii şi, prin urmare, cultura sa nu mai există decât ca o subcultură a culturii dominante.
Exemplu: populaţia de culoare din SUA şi-a pierdut cultura de origine (cultura africană), devenind din ce în ce tot mai americani.
1
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 10: SOCIALIZAREA Prof. Mircea Baltac

10. SOCIALIZAREA

Definiţie: socializarea este procesul prin care individul uman se formează ca fiinţă socială. Socializarea este procesul prin care se formează
personalitatea umană, prin care individul învaţă de la părinţi, profesori, prieteni, colegi, din familie, din şcoală şi din alte instituţii, comportamente,
abilităţi şi informaţii care îl transformă în fiinţă socială, capabilă să trăiască şi să se dezvolte în societate.

Majoritatea lucrurilor pe care le facem noi în viaţa de zi cu zi sunt rezultatul acestui proces de socializare, de adaptare şi asimilare a regulilor
şi modelelor pe care ni le oferă instituţiile şi oamenii cu care intrăm în contact. Toţi aceşti factori care ne modelează comportamentul se numesc
agenţi de socializare. Influenţa pe care o au în viaţa noastră este permanentă, fiecare dintre noi învăţăm în fiecare zi cum să ne adaptăm mai uşor
în societatea în care trăim şi încercăm să transmitem celorlalţi informaţiile pe care le considerăm a fi utile. Astfel, fiecare individ îşi construieşte
personalitatea unică, un mod particular în care sunt asimilate şi interiorizate informaţiile primite.

Factorii care influenţează procesul de socializare:

a. Factorii biologici. Formarea personalităţii individului şi procesul de achiziţie a culturii unei societăţi sunt influenţate de caracteristicile
biologice ale individului, inclusiv de cele ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective fac ca individul să asimileze în mod
diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială.

b. Mediul fizic ne influenţează în procesul de socializare într-o măsură semnificativă, deoarece suntem obligaţi să ne adaptăm permanent
a acesta. Exemplu: oamenii acre trăiesc în ţinuturile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de a reacţiona, alte tipuri de a relaţiona decât
cei care trăiesc în ţinuturile sudice. Încă din secolul trecut, au fost lansate diferite teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic
şi profilul cultural al unei societăţi. Una dintre variantele acestor teorii este spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga.

c. Cultura. Profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. El diferă foarte mult de la o societate
a alta, de la o comunitate la alta chiar în interiorul acestei societăţi. De exemplu, în România, copiii sunt altfel socializaţi decât copiii din lumea arabă,
iar copiii rromi sunt altfel socializaţi decât cei maghiari sau români. În acelaşi timp, socializarea în mediul rural diferă de socializarea în mediul urban,
stilul de viaţă al acestor comunităţi, cultura lor, influenţează masiv valorile, credinţele, atitudinile, normele şi comportamentele cultivate.

d. Experienţa de grup. Viaţa în grupuri este o caracteristică umană. Rolul grupurilor în socializare este foarte mare.

e. Experienţa personală. Situaţiile prin care trecem, experienţele pe care le trăim lasă totdeauna o serie de învăţături care ne modifică
substanţial comportamentul sau modul în care ne vom comporta în viitor într-o situaţie similară. C ele mai multe conflicte dintre copii şi părinţi
se datorează diferenţelor dintre experienţele personale pe care părinţii vor să le transmită copiilor şi părinţilor şi dorinţa de a experimenta a copiilor.
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 10: SOCIALIZAREA Prof. Mircea Baltac

TIPURI DE SOCIALIZARE

A. În funcţie de momentul în care se realizează, socializarea poate fi:

a. Socializarea primară. Aceasta are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. În această perioadă, copilul învaţă
limbajul, normele de bază pentru viaţa în societate şi asimilează valorile fundamentale din societatea în care trăieşte. Gândiţi-vă şi spuneţi
ce înţelegeţi prin sintagma „cei şapte ani de-acasă”.

b. Socializarea secundară. Acest proces începe în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie odată cu adolescenţa. În această etapă copilul
asimilează toate rolurile sociale, toate produsele culturale şi toate normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Copilul învaţă să fie un fiu bun
sau o fiică bună, prieten/prietenă, coleg/colegă, elev/elevă, învaţă cum să înveţe, îşi formează abilităţi şi competenţe care îl fac util în societate
şi care îi vor defini cariera.

c. Socializarea continuă. Această etapă de socializare durează cel mai mult în viaţa unui individ, încheindu-se odată cu dispariţia acestuia
de pe scena vieţii. Este un proces de învăţare continuă a modului de convieţuire în societate. Deşi este cea mai îndelungată, este mai puţin intens
decât socializarea primară sau cea secundară. În această etapă asimilăm rolurile noastre de cetăţeni ai comunităţii, de angajaţi la locul de muncă,
de soţi/soţii, de părinţi etc.

B. În funcţie de scopul pentru care se realizează, socializarea poate fi:

1. Socializarea anticipatorie care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine
încă şi, cel mai adesea, nu le poate deţine în momentul socializării. Exemplu: jocul copiilor (jocul fetiţelor cu păpuşa, jocul „de-a poliţistul” etc.).

2. Socializarea negativă, care se referă la procesul prin care individul învaţă comportamente, valori, norme opuse celor specifice comunităţii
sau societăţii în care trăieşte. Ea duce, de cele mai multe ori, la apariţia unor comportamente deviante/delincvente. Societăţile, ca organism, tind
să-i izoleze pe aceşti indivizi care intră în contradicţie majoră cu normele şi valorile pe care le cultivă societatea în acel moment.

3. Resocializarea, procesul prin care individul învaţă noi modele comportamentale, valori sau norme, diferite de cele pe care le are în acel
moment. Resocializarea presupune renunţarea la anumite valori, norme, credinţe, obiceiuri şi trecerea la altele noi. Se regăseşte în procesul
de trecere de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la viaţa adultă. Exemplificaţi !

Agenţi de socializare: familia, şcoala, grupul de egali (grupuri de aceeaşi vârstă, aceleaşi preocupări), mass-media. Exemplificaţi !
2
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 11 STATUS ŞI ROL Prof. Mircea Baltac

11. STATUS ŞI ROL

Statusul reprezintă poziţia pe care o deţine un individ într-o anumită structură socială. El reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă
de la ceilalţi, pe baza poziţiei pe care o are în acea structură socială. Cu alte cuvinte, statusul se referă la drepturile pe care le are individul.
Rolul reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează individul în baza statusului pe care îl deţine. El se referă la tot ceea ce
toţi ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine, la obligaţiile acestuia.
O persoană poate deţine mai multe statusuri. Exemplu: cineva poate avea statusul de elev, de prieten, de bărbat sau de femeie,
de adolescent etc. În funcţie de situaţie, fiecare individ ierarhizează aceste statusuri, scoţând în faţă unul dintre ele. În afară de propria ierarhie,
există şi o altă ierarhie făcută de persoanele cu care interacţionăm. Exemplu: în cazul unor colegi de bancă, unul dintre ei poate considera că
statusul cel mai important al celuilalt este acela de prieten/prietenă şi va considera că este normal să fie ajutat la teză. Colegul, însă, poate considera
că cel mai important status al celuilalt în timpul orei de curs este acela de coleg/colegă. Drept urmare, nu este obligat să-i ofere ajutorul aşteptat.
Pot exista probleme de comunicare, precum şi tensiuni în relaţiile dintre oameni datorită faptului că ei pot performa anumite comportamente,
în funcţie de statusul principal pe care îl au ca referinţă într-o situaţie dată, câtă vreme ce alţii pot aştepta comportamente sau roluri potrivit cu ceea
ce cred ei a fi statusul principal..
Conflictul de status poate apărea cu o probabilitate mai mare atunci când statusurile se suprapun şi ierarhizarea lor este mai dificilă.
Exemplu, profesorul cu propriul copil ca elev.
Tipologia statusurilor. Statusurile atribuite prin naştere: de cetăţean, statusul etnic sau cel sexual, statusurile de vârstă etc. Statusurile
dobândite sunt cele mai numeroase: statusurile profesionale, chiar statusul de cetăţenie sau chiar de sex.
Indicatorii de status: De multe ori dorim să ne precizăm explicit poziţia pe care o deţinem într-o structură socială şi utilizăm orice tip de
mijloace care ar putea să-i facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul, fără al preciza noi de fiecare dată. De aceea, utilizăm indicatorii de status,
adică elemente care pot ajuta la indicarea statusului unei persoane. Ex.: halat, uniformă, catalog, stetoscop, verigheta etc.
Tipologia rolurilor sociale. Unui status i se asociază o mulţime de roluri, funcţie de persoana sau persoanele cu care interacţionează.
Exemplu, un doctor are comportamente diferite atunci când consultă, sau când explică bolnavului diagnosticul, când prescrie reţeta etc. În funcţie
de trăsăturile de personalitate (temperament, caracter, aptitudini etc.), rolurile pot fi aşteptate şi performate. Conflictul de rol apare atunci când
există cerinţe contrare între două roluri care provin din două statusuri diferite. Ex., profesorul şi copilul lui îi este elev.

1
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 12: FAMILIA CA INSTITUŢIE SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

12. FAMILIA CA INSTITUŢIE SOCIALĂ

Familia reprezintă un grup de oameni ce relaţionează datorită unor legături de sânge, mariaj sau adopţie. Relaţiile dintre membrii familiei sunt
relaţii de rudenie.

Rudenia poate fi, la rândul ei, biologică, bazată pe legături de sânge, sau socială, prin căsătorie. Putem vorbi şi de rudenie de tip spiritual:
năşia, frăţia de cruce etc.

Pot exista grupuri de oameni care au relaţii afective foarte puternice şi care nu formează totuşi o familie (bazată pe relaţii de sânge
sau pe căsătorie). Astfel de situaţii sunt foarte des întâlnite în oraşul modern. Atunci când rudenia nu este bazată pe căsătorie sau pe relaţii
de sânge, vorbim despre relaţii fictive.

Familia, ca instituţie socială, deţine în societate câteva funcţii principale:

- funcţia de status (în mod uzual, cele mai multe statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie: fiu/fiică, soţ/soţie,mamă/tată etc.);
- funcţia afectivă (orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv, în primul rând, în cadrul familiei);
- funcţia protectivă (oamenii sunt protejaţi, în orice societate, în primul rând,de familie şi apoi de alte instituţii: politice, juridice, economice,
culturale, religioase, instituţii ale vieţii private.);
- funcţia economică (familia reprezintă o unitate economică, atât ca producţie, cât şi ca registru de consum);
- funcţia de socializare (funcţia prin care se asigură învăţarea şi însuşirea comportamentelor, abilităţilor şi informaţiilor necesare fiecărei
persoane pentru a putea trăi în societate.);
- funcţia de reproducere (este funcţia biologică ce presupune dezvoltarea demografică a societăţii).

Tipologia familiei

Familia nucleară, cel mai răspândit tip de familie, este familia formată din cel mult două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Familia conjugală, una dintre cele mai răspândite forme de familie nucleară, este singura care are şi funcţii de procreare şi este formată din
soţ/soţie şi, eventual, din copii. Deosebirea faţă de cazul mai larg al familiei nucleare este că, în afară de forma conjugală, pot să mai existe şi cazuri
de familii formate din alte tipuri de rude: bunici-nepoţi, frate şi soră, care trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Familia monoparentală este un alt tip de familie nucleară, în care copiii sunt crescuţi doar de unul dintre părinţi.
Opusul familiei nucleare este familia extinsă, formată din membrii a mai mut de două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie.

Temă pentru acasă: Folosindu-vă de albumul de fotografii din familie, alcătuiţi arborele genealogic al familiei voastre.
Normele familiei
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 12: FAMILIA CA INSTITUŢIE SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

1. Normele de căsătorie sunt normele sociale care reglementează alegerea partenerilor. Din acest punct de vedere, avem;

- căsătoria endogamă, care presupune alegerea partenerului din interiorul grupului din care facem parte;
- căsătoria exogamă, care se referă la alegerea partenerului din afara grupului din are facem parte.

Normele de căsătorie endogamă pot lua forma unei presiuni sociale care ne determină să ne căsătorim români cu români, romi cu romi, tineri
cu tineri etc.

Cele mai importante norme de căsătorie sunt normele de incest. Ele interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, copii şi bunici,
în general, între rude de gradul unu şi doi.

2. Normele care reglementează numărul partenerilor. Acestea precizează în mod clar cu câte persoane putem să ne căsătorim în acelaşi
timp.

- căsătorii de timp monogam încheiate între un singur bărbat şi o singură femeie. Sunt cele mai răspândite, dar se invocă faptul că nu mai
există în realitate, deoarece este permisă instituţia divorţului. Astfel, în timpul vieţii, un bărbat sau o femeie pot avea mai mulţi copii cu mai muţi
soţi/soţii, chiar dacă au avut un singur partener în acelaşi timp. De aceea , mulţi preferă termenul de monogamie serială.
- căsătoriile de tip poligam, întâlnite mai ales în familiile arhaice.

3. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea şi exercitarea puterii la nivelul familiei. Din acest punct de vedere,
avem:

- familii patriarhale;
- matriarhale;
- familii bazate pe norme de exercitare comună a puterii.

4. Normele de locaţie sunt normele care stabilesc locul unde se întemeiază gospodăria unei noi familii:

- patrilocaţie (în gospodăria tatălui băiatului);

- matrilocaţie (noua familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor fetei);
- neolocaţie (atunci când se întemeiază o nouă gospodărie).

2
 CAPITOLUL 3. INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA

LECŢIA Nr. 12: FAMILIA CA INSTITUŢIE SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

5. Normele pentru alegerea partenerului. Baza de selecţie a partenerilor este dragostea şi afectivitatea reciproc împărtăşită a partenerilor,
ceea ce numim în sociologie dragostea romantică. În realitate, există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie.

- homogamia este regula prin care selecţia partenerilor se face în funcţie de asemănările dintre statusurile deţinute, din perspectiva studiilor,
nivelului de educaţie, al clasei sociale din care provin, al religiei etc.
- proximitatea, adică apropierea. Cu alte cuvinte, preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi, cu care ne-am obişnuit, cât de des
interacţionăm sau ne vedem cu partenerii noştri.

Divorţ şi căsătorie.

Căsătoria este o instituţie socială ca şi divorţul. Divorţul are ca funcţie desfacerea căsătoriei. Numărul de divorţuri se măsoară printr-un
indicator special – divorţialitate – care este dat de numărul de divorţuri la 1000 de căsătorii. Factorii care duc la anularea căsătoriilor:

- vârsta;
- şocurile din familie;
- disensiuni privind locaţia;
- diferenţele sociale;
- „regula celor şase luni şi a celor trei ani” (dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima
întâlnire, acea familie va avea un coeficient mai mare de instabilitate. Mai puţin de şase luni, înseamnă că partenerii nu au avut timp suficient
să se cunoască. Mai mult de trei ani, înseamnă că există motive suficiente pentru ca unul dintre parteneri să ezite să se căsătorească.);
- modelele de familii conflictuale (instabilitatea familiilor din care provin partenerii);
- femeia rămâne însărcinată înainte de căsătorie sau în primul an de mariaj. Dacă femeia rămâne însărcinată înainte de căsătorie, probabil că
acesta a fost motivul realizării mariajului, iar obţinerea statusului de părinte, poate constitui o situaţie foarte stresantă şi frustrantă, rolurile asociate
acestor statusuri fiind dificile şi modifică substanţial modul de viaţă al partenerilor.

Alternative la căsătoria clasică

- familia de tip poligam (în statele arabe şi orientale, în special);

- căsătoria de tip homosexual;
- coabitarea consensuală (premaritală când cei doi trăiesc împreună înaintea căsătoriei, sau a unei căsătorii viitoare şi coabitarea consensuală
propriu-zisă, atunci când cei doi hotărăsc să trăiască permanent în acest mod.)