Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
ANDRONACHE CARMEN DANIELA
ELEV:
MOLDOVAN V. ELENA
TURDA
2020
1
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN CLUJ
COLEGIUL „EMIL NEGRUŢIU” TURDA
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
ANDRONACHE CARMEN DANIELA
ELEV:
MOLDOVAN V. ELENA
TURDA
2020
CUPRINS
ARGUMENT .......................................................................................................................................6
Cap.1. SURSE DE APĂ POTABILĂ ..................................................................................................7
1.1. Apele de suprafaţă ....................................................................................................................7
1.2. Apele subterane .........................................................................................................................7
1.3. Alte surse de apă potabilă..........................................................................................................9
1.4. Asigurarea cu apă potabilă ......................................................................................................11
Cap.2. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ ...............................................................................12
2.1. Prelevarea apei din surse .........................................................................................................12
2.2. Prepararea apei potabile ..........................................................................................................14
Cap.3. PROCEDEELE ŞI ETAPELE DE TRATARE A APEI ........................................................16
3.1. Procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă ...............16
3.2. Tratarea apei la nivel casnic ....................................................................................................19
3.3. Filtrele de apă ..........................................................................................................................20
Cap.4. TRANSPORTUL, STOCAREA ŞI DISTRIBUŢIA APEI POTABILE ................................22
Cap.5. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL CALITĂŢII APEI ...............................................................24
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................27
Anexa I ...............................................................................................................................................28
1.1 Parametrii de calitate ai apei potabile ......................................................................................28
Anexa II ..............................................................................................................................................34
Monitorizarea .....................................................................................................................................34
1. Monitorizarea de control ............................................................................................................34
2. Monitorizarea de audit ..............................................................................................................35
ARGUMENT
Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt figuri
de stil, ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi în extremis de apă
pentru alte folosinţe, dar nu şi de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar
foarte puţin fără apă. Şi găseşte apa în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De
aceea pentru om cea mai importanta apă a fost, este şi va fi apa potabilă.
Potabilizarea apei înseamnă eliminarea majorităţii componentelor organice,
anorganice şi biologice prezente în apă, astfel încât apa obţinută să corespundă normelor
naţionale şi internaţionale referitoare la apa potabilă. Apa potabilă face parte din categoria apelor
dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii şi substanţe toxice) ridicat încât este adecvat
băutului, sau pentru bucătăria omului.
Probleme ce pot apărea cu privire la înrăutăţirea calităţii apei sunt, în afară de o sursă
necorespunzătoare şi instalaţiile de apă ce nu corespund din punct de vedere igienic.
O apă potabilă de calitate bună trebuie să fie rece (5°), cu un gust plăcut, incoloră si
inodoră, cu un conţinut mediu de substanţe minerale (carbonaţi de calciu, magneziu, săruri de
sulfaţi cu metalele amintite). Concentraţia în minerale stabileşte duritatea apei.
Folosirea centralizată a apei în centrele populate constitue o problemă de perspectivă
apropiată, legată de creşterea continuă a gradului de confort şi civilizaţie.
Nu se mai concepe astăzi dezvoltarea social-economică a teritoriului fără ca această
utilitate de prim rang, care este apa de calitate, să nu fie asigurată în condiţii tehnice
corespunzătoare.
CAPITOLUL1.
Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai rar din
alte surse. Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din
apa dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele,
deoarece diminuarea lor ar însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.
Apele de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale (la
cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau aflate în
suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic, fiecare masă de apă lichidă cu albia ei şi
vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi
numeroase caractere comune: spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai puţin
mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori (naturali şi
antropici), mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au şi capacităţi mai
crescute de a-şi automenţine calitatea.
Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Prin ape subterane se înţeleg apele
care circulă în porii şi în fisurile rocilor, în interiorul scoarţei terestre. Apa subterană provine din
infiltraţia directă a precipitaţiilor atmosferice, din infiltrarea apei de suprafaţă prin malurile
permeabile ale râurilor şi lacurilor, din condensarea vaporilor de apă în porii rocilor subterane.
După modul de cantonare şi scurgere în subteran, pânzele sau cursurile de apă subterană pot fi:
cursuri subterane în roci fisurate sau carst;
strate acvifere freatice, de mică adâncime (până la cca. 40 m), cantonate în roci
granulare, fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă din vecinătate, sau alimentate pe
cale artificială din ape de suprafaţă;
strate acvifere de mare adâncime (peste cca. 40 m), cantonate în roci granulare,
fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă;
izvoare provenite din stratele subterane care ies la suprafaţă datorită condiţiilor
geomorfologice locale;
straturi de apă constituite din nisipuri de dune maritime.
Sursele de apă subterană pot fi cu nivel liber (freatic) sau sub presiune. Un strat acvifer
este cu nivel liber în cazul când la execuţia unui foraj, apa rămâne la nivelu la care a fost
întâlnită; stratele acvifere mai adânci sunt, în general, sub presiune, fapt constatat la executarea
unui foraj prin ridicarea apei la un nivel superior celui la care a fost întâlnită. Stratul de apă
subterană se numeşte artezian dacă apa din foraj ajunge în mod natural la suprafaţa terenului, şi
ascendent dacă nivelul apei rămâne în foraj sub nivelul terenului. Apele subterane, datorită
calităţii lor, se pot întrebuinţa direct pentru scopuri de alimentare cu apă potabilă a centrelor
populate şi a unităţilor industriei alimentare, pe când apele de suprafaţă, din râuri şi lacuri, atunci
când se folosesc trebuie să fie tratate înainte de utilizare.
Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce
influenţează calitatea apelor de suprafaţă. Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate
atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale dizolvate
(bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de sodiu, potasiu,
calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din
tancuri septice sau canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă,
detergenţi, azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni
dizolvaţi din reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili- Utilizările industriale
ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate în ape uzate
industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc
aport de produşi organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri
provenite din cenuşă. Poluarea apelor subterane în România este prezentă într-un procent foarte
mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranţa şi lipsa de alternative perpetuează folosirea
de fântâni şi izvoare necorespunzătoare.
Desalinizarea. Multe ţări din zone aride folosesc pentru oraşele de coastă apa mării ca
sursă de apă potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Evident, cea mai veche
şi mare uzina de desalinizare e natura însăşi prin evaporaţia din mări. Se cunosc peste 30 de
procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea, congelarea, extracţia, electrodializa,
osmoza inversă, schimbătorii de ioni etc.
Reciclarea apei uzate. În mai multe ţări se experimentează utilizarea ca sursă de apă
potabilă chiar a apelor uzate orăşeneşti, după un proces avansat de epurare şi tratare.
Proprietatea apei de a dizolva marea majoritate a materiilor organice şi anorganice
reprezintă o problemă din punctul de vedere al potabilizării, deoarece apa este foarte uşor
contaminată la contactul cu aceste materii. Din această cauză, deşi apa este prezentă în cantităţi
foarte mari pe planeta noastră, doar o cantitate infimă este potabilă. Instalaţiile centrale de
potabilizare a apei asigură alimentarea cu apă potabilă a populaţiei din zonele urbane. Aceste
instalaţii necesită investiţii foarte mari atât pentru producerea cât şi pentru distribuţia apei la
consumator, prin reţeaua oraăşenească de apă potabilă. Deşi calitatea apei este supravegheată la
producător, datorită distanţelor mari până la consumator şi a diverselor materiale din care sunt
confecţionate conductele de apă din reţeaua orăşenească şi mai ales conductele din locuinţele
consumatorilor, calitatea apei se poate reduce significant. Pentru a preveni formarea de
microorganisme în reţea este necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă, ceea ce
duce la deteriorarea suplimentară a calitaţilor organoleptice ale apei. Acestea sunt motivele
pentru care mulţi consumatori preferă apa îmbuteliată în locul apei de la robinet.
În zonele rurale unde nu există o reţea de apă potabilă, apa este de cele mai multe ori
obţinută din fântâni şi puţuri individuale şi este consumată fără o filtare prealabilă. Această apă
are de cele mai multe ori un conţinut ridicat de fier, mangan şi calciu, fiind uneori şi infectată cu
bacterii, viruşi şi streptococi fecali. Este evident că o astfel de apă nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de normele în vigoare pentru apă potabilă, consumul ei putând afecta grav sănătatea
consumatorului.
Soluţia ideală în aceste cazuri o reprezintă echipamentele decentrale de potabilizare a
apei, echipamente ce sunt instalate direct în locuinţa consumatorului. Ele asigură producerea la
faţa locului a unei ape de calitate ridicată, care poate fi consumată direct de la sursă.
Echipamentele cu proces de osmoză inversă reprezintă actualmente cea mai bună şi cea
mai eficientă metodă pentru producerea apei potabile de uz casnic, medical şi industrial. Agenţia
americană pentru protecţia mediului înconjurator EPA (Environmental Protection Agency -
USA) a confirmat şi recomandat osmoza inversă şi distilarea ca fiind singurele două metode
sigure şi efective pentru potabilizarea apei. Echipamentele cu proces de osmoză inversă nu
necesită tratarea chimică a apei, elimină peste 99% din impurităţile organice şi anorganice
dizolvate în apă, elimină peste 99% din impurităţile biologice (bacterii, viruşi, streptococi fecali)
din apă şi asigură o calitate ideală a apei filtrate, independent de calitatea apei de intrare. Apa
obţinută prin osmoză inversă este o apă pură, demineralizată şi aproape sterilă.
Datorită faptului ca marea majoritate a mineralelor necesare organismului uman provin
din hrana solidă asimilată zilnic, apa poate fi privită doar ca un material dizolvant şi un mediu
pentru eliminarea toxinelor din organismul uman. Pentru a preveni formarea de microorganisme
în reţea, este necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă, ceea ce duce la
deteriorarea suplimentară a calităţilor organoleptice ale apei.
Este evident că, chiar daca suntem în secolului XXI, repartizarea neuniformă a
resurselor de apă pe teritoriul ţării, poluarea semnificativă a majorităţii râurilor, fac ca peste 9,8
milioane de români să folosească o apă de o calitate chimică îndoielnică, cu un grad de risc
crescut pentru sănătatea lor.
Acestea sunt motivele pentru care mulţi consumatori conştienti de importanţa calităţii
apei necesare organismului lor preferă apa îmbuteliată şi-n deosebi apa plată sau apa
mineralizată uşor carbogazoasă în locul apei de la robinet sau celei din fântână.
Ca urmare a celor prezentate, la ora actuală, cele mai utilizate ape sunt:
Apa plată, săracă în substanţe minerale şi curată, este cea mai indicată pentru a se
consuma pe perioade foarte lungi. Cu cât conţine mai puţine minerale, cu atât apa curăţă mai
bine organismul.
Apa mineralizată carbogazoasă este apa destul de controversată în ultimul timp.
Simplul sifon (care este tot o apă carbogazoasă), făcut cu apă obişnuită din mediul
urban, este, într-adevăr, îndoielnic ca efect pentru sănătate.
Apoi urmează apa carbogazoasă, făcută din apă de izvor, la care s-a adăugat
bioxid de carbon alimentar, obţinut tot pe cale industrială şi dozat artificial. În funcţie de
organism, această apă înviorează sistemul nervos şi digestia, dar pe de altă parte, fiind adesea
prea puternică pentru organism, produce perturbări.
Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apă, se realizează prin
reguli de igienă, cantitatea de apă necesară unui om este de 2 - 3 l zilnic, în Europa acest necesar
de apă atinge cca. 100 - 150 l de apă pe locuitor/pe zi. Prin componenta demografică, aşezările
reprezintă cele mai mari consumatoare de apă, nevoile grupându-se în următoarele categorii:
Reducerea acestui consum ridicat de apă potabilă în prezent nu se poate realiza din
motive tehnice (fiind instalaţii comune) nu se poate folosi separat apă pentru spălare, şi apă de
băut. Sursa de obţinere a apei potabile în Europa este frecvent apa freatică (fântâni) şi izvoare, o
altă sursă este apa de la suprafaţă a râurilor şi lacurilor naturale sau artificiale. Transportul apei
de la sursă la consumator se realizează prin instalaţiile de apă (conducte, bazine, pompe, staţiuni
de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioane-cisternă, sticle. În ţările calde se obţine apa
potabilă prin desalinizarea apei marine.
În prezent în unele ţări consumul de apă potabilă pe cap de locuitor este foarte ridicat,
specialiştii propun o folosire mai raţională a apei şi avertizează cu privire la pericolul epuizării şi
a poluării în viitor a resurselor de apă potabilă.
CAPITOLUL 2.
Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi
aşezări umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie să existe
în apropiere şi un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict valabilă
deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi localităţi sau lanţuri de
localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanţă. De asemenea s-a răspândit
masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub forma diferitelor băuturi. Totuşi
alimentarea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă rămâne un standard de la care nu se
poate abdica.
Zone de protecţie
Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel
încât să se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se instituie "zone de protecţie
sanitară". Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru
aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.
Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este
interzisă orice folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea
conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcţiile în jurul
punctului de prelevare a apei - foraj sau dren.
Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul zonei de
protecţie sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecţie, în
funcţie de condiţiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calităţii apei. Limitele zonei se
marchează prin borne sau semne vizibile, cu menţiunea "zonă de protecţie sanitară".
Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a
apei, are rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau nedegradabile şi
regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare.
Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau
priză de apă de suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama de factorii
locali - naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, şi
anume: obiectivele social-economice existente în vecinătatea captărilor şi potenţialul de
impurificare pe care îl reprezintă; dispoziţia şi caracteristicile geologice şi geotehnice ale
straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea stratului acvifer şi caracteristicile sale
hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul debitelor de apă preluate din
captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, în cazurile în care acviferele sunt
îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafeţelor de teren aferente captării.
Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă,
fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în
scopul potabilizării, complex de procese numite curent de preparare sau tratare a apei.
Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii,
indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint, etc. Evul mediu a dus la o
decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-
a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la Londra
folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi.
CAPITOLUL 3.
3.1. Procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă
Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de
protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la
staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal
este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în
multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se
introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este
supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă:
Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei
succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri
plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere.
Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa
staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului,
de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar
dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În acest scop se introduc
în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel
particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care
precipită.
Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai
multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt
filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la
parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a
îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic, dar
la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafaţa
filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la
reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore.
Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante,
care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau
Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi
descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida
clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici în apă. Pentru o
oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că
sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera
alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc.
Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe
răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).
Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între
preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau
precipitării/ depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de
carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen,
bicarbonat etc.
Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare
mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa
demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte
sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid
de fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă
puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode
biologice de deferizare şi demanganizare, la care se folosesc bacterii.
Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii
de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi
magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat,
gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în
cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice, cum sunt încălzirea
centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul şi
magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau
decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare.
Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai
frecvent se folosesc schimbătorii de ioni.
Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din
soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor
patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte
nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a
acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv
aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în
funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm
cele mai utilizate:
Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie.
Asigură şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se
formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul),
incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este
prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă produşi
secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare
parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt
efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii
infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să
anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în
exces deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii.
Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează
utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu
fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii
organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini
trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici
rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi,
mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât
clorul gazos.
Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje
şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă
de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat
de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu
produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată,
remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care "concurează"
bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de
dozat...
Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate,
deoarece depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ
îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se
formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea cu
UV nu e perfect "curată".
Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu
plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă
sterilă după ce a fost deja dezinfectată.
Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide
microorganismele. Sunt rar folosite.
La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile
coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate elimina
Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O3
> Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.
Fântânile
Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu
este contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens.
Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi nivel.
Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată
impermeabilizată contra infiltraţiilor.
Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să
atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul
fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie
tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.
CAPITOLUL 4.
Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii,
dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor
debite importante şi lungimi de zeci de kilometri.
La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; apa pentru New
York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la
500 km!
În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi
poziţie urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau
la
nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi
industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse.
Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă,
sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu
apa sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb,
şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se
dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că
reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX.
De asemenea nu se admit ţevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de
enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să
fie absolut inert din punct de vedere biologic.
Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui
copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat
privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să
nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare,
pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări.
Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau
presională (bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz
de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante.
Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare.
Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către
furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la
robineţi ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai
depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele
reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.
Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce
contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată
un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată. În scop de evidenţă,
consumul de apă se contorizează cu apometre.
CAPITOLUL 5.
- O.U.G. nr.195/2005 privind protectia mediului aprobata prin Legea nr.265/29 iunie 2006;
- Legea apelor nr.107/1996 modificata si completata prin Legea nr.310/2004, Legea
nr.112/2006 si O.U.G. nr.12/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative care
transpun acquis-ul comunitar in domeniul protectiei mediului , aprobata prin Legea nr.161/2007;
- Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile modificata si completata de Legea
nr.311/2004;
- H.G. nr.974/2004 pentru aprobarea Normelor de supraveghere, inspectie sanitara si
monitorizare a calitatii apei potabile si a Procedurii de autorizare sanitara a productiei si
distributiei apei potabile;
- H.G. nr.351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptata a evacuarilor,
emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, modificata si completata prin H.G.
nr.783/2006 pentru modificarea si completarea anexei la H.G. nr. 351/2005 si prin H.G.
nr.210/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative care transpun acquis-ul
comunitar in domeniul protectiei mediului;
- O.M.A.P.A.M. nr.44/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind realizarea
monitoringului calitatii apelor pentru substante prioritare/prioritar periculoase;
- O.M.A.P.A.M. nr.501/2003 privind aprobarea Regulamentului pentru intocmirea
inventarului initial al surselor de poluare pentru mediul acvatic si apele subterane;
- H.G. nr.188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in mediul
acvatic al apelor uzate, modificata si completata de H.G. nr. 352/2005 si H.G. nr.210/2007
pentru modificarea si si completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar in
domeniul protectiei mediului;
- H.G. nr. 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul si marimea
zonelor de protectie sanitara si hidrogeologica;
- H.G. nr.100/2002 pentru aprobarea normelor de calitate pe care trebuie sa le
indeplineasca apele de suprafata utilizate pentru potabilizare si a Normativului privind metodele
de masurare si frecventa de preluare si analiza a probelor din apele de suprafata destinate
producerii de apa potabila , modificata si completata de H.G. nr.662/2005, de H.g. nr. 567/2006
privind modificarea Normelor de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca apele de suprafata
utilizate pentru potabilizare NTPA 013 si de H.G. nr.210/2007 pentru modificarea si si
completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar in domeniul protectiei
mediului;
- Ordinul nr.278/1997 privind aprobarea Metodologiei cadru de elaborare a planurilor de
prevenire si combatere a poluarilor accidentale la folosintele de apa potential poluatoare;
- Ordinul nr.161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calitatii apelor
de suprafata in vederea stabilirii starii ecologice a corpurilor de apa;
- Ordinul nr.15/2006 pentru aprobarea Procedurii de suspendare temporara a autorizatiei
de gospodarire a apelor si a Procedurii de modificare sau retragere a avizelor si a autorizatiilor de
gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.662/2006 privind aprobarea Procedurii si a competentelor de emitere a
avizelor si a autorizatiilor de gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului si de emitere a acordului de mediu, modificat prin Ordinul nr. 210/2004 si Ordinul
nr.1037/2005;
- O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri aprobata prin
legea nr.186/2007;
- O.U.G. nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si
preparatelor chimice periculoase aprobata prin Legea nr.451/2001, modificata si completata de
Legea nr.324/2005 se de O.G. nr.53/2006(aprobata prin legea nr.464/2006);
- H.G. nr. 92/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind clasificarea,
etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice periculoase modificata si completata
de H.G. nr.597/2007;
- H.G. nr.490/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G.
nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice
periculoase, modificata si completata de H.G. nr.199/2006;
- H.G. nr.347/2003 privind restrictionarea introducerii pe piata si a utilizarii anumitor
substante si preparate chimice periculoase, modificata si completata de H.g. nr. 932/2004, H.G.
nr. 646/2005 si H.G. nr. 498/2007;
- Legea nr. 360/2003 privind regimul substantelor si preparatelor chimice periculoase
modificata si completata prin Legea nr.263/2005;
- Ordinul nr.552/2005(Ordinul nr.1001/2005) privind procedurile de raportare , de catre
agentii economici a datelor si informatiilor referitoare la substantele si preparatele chimice;
- Ordinul nr. 344/2004 pentru aprobarea normelor tehnice privind protectia mediului si in
special a solurilor , cand se utilizeaza namolurile de epurare in agricultura, modificat si completat
de Ordinul nr.27/2007;
- Ordinul nr.536/1997 pentru aprobarea Normelor de igiena si a recomandarilor privind
mediul de viata al populatiei, completat prin Ordinul nr.1028/2004;
- Ordinul nr.117/2002 privind aprobarea Procedurilor de reglementare sanitara pentru
proiectele de amplasare, constructie, amenajare si reglementare sanitara a functionarii
obiectivelor si a activitatilor desfasurate in acestea, altele decat cele supuse inregistrarii in
registrul comertului si a Procedurilor de reglementare sanitara apunerii pe piata a substantelor si
produselor noi sau importate pentru prima data si destinate utilizarii ori consumului uman,
modificat de Ordinul nr.972/2005, Ordinul nr.824/2006 pentru aprobarea normelor privind
organizarea si functionarea Inspectiei sanitare de Stat;
- H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii rsurselor de apa, Ordinul
nr.44/2004 de aprobare a Regulamentului privind realizarea monitoringului calitatii apelor pentru
substante prioritare/prioritar periculoase
- Ordinul nr.325/2001 privind aprobarea Instructiunilor tehnice pentru realizarea
prevederilor H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii resurselor de apa –
NTPA 012 si pentru modificarea Ordinului nr.242/1990
- O.U.G. nr. 107/2002 privind infiintarea Administratiei Nationale Apele Romane aprobata
prin Legea nr. 404/2003, modificata si completata prin O.U.G. nr. 73/2005, aprobata prin Legea
nr.400/2005
- Ordinul nr.764/2005 pentru aprobarea Procedurii de inregistrare la Ministerul sanatatii a
laboratoarelor care efectueaza monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul controlului oficial al
apei potabile, modificat si completat prin Ordinul nr.998/2005 si Ordinul nr.1276/2006
- Ordinul nr. 1229/2006 pentru aprobarea Listei laboratoarelor care efectueaza
monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul controlului oficial al apei potabile
BIBLIOGRAFIE
8. http://www.aquacaras.ro/index.php/compania/legislaţie-în-vigoare.html
Anexa I
1. Parametri de calitate.
1.2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt
conform tabelelor 1A, 1B, 2 şi 3.
Tabel 1 A
Parametri microbiologici
Tabel 1 B
Parametri microbiologici pentru apa comercializată în sticle sau alte recipiente
Tabel 3
Parametri indicatori
Monitorizarea
1. Monitorizarea de control
1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii, despre calitatea
organoleptică şi microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre eficienţa
tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecţie, în scopul de a determina dacă apa
potabilă este corespunzătoare sau nu cu valorile parametrilor relevanţi stabiliţi prin prezenta
Ordonanţă.
1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:
Aluminiu1
Amoniu
Bacterii coliforme
Culoare
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)
Conductivitate
Clorul rezidual liber2
Clostridium perfringens3
Escherichia coli
Fier1, 4
Gust
Miros
Nitriţi5
Oxidabilitate6
Pseudomonas aeruginosa7
Sulfuri şi hidrogen sulfurat8
Turbiditate
Număr de colonii dezvoltate7 (22C si 37C)
1.3. Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului vor decide
în termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, partea 1,
frecvenţa, metodele şi localizările cele mai relevante pentru punctele de monitorizare a
parametrilor de radioactivitate din Anexa II luând în considerare prevederile importante
existente în legislaţia din acest domeniu sau rezultatele obţinute din programele corespunzătoare
de monitorizare.
1.4. Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti pot completa lista
de la punctul 1.2. cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru tehnologiile de
tratare.
2. Monitorizarea de audit
2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se determina
dacă, pentru toţi parametrii stabiliţi prin prezenta Ordonanţă, valorile sunt sau nu în conformitate.
2.2. Pentru monitorizarea de audit sunt obligatoriu de monitorizat toţi parametrii prevăzuţi,
în care autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti au stabilit că,
pentru o perioadă de timp determinată de către ele, un anumit parametru, dintr-un anumit sistem
de aprovizionare cu apă potabilă, nu ar putea fi prezent în asemenea concentaţii încât să ele să
conducă la modificarea valorii lui stabilite.
2.3. Monitorizarea de audit se efectuează de către autoritatea de sănătate publică judeţeană
sau a municipiului Bucureşti.
2.4. Ministerelor implicate vor decide calea de finanţare a monitorizării de audit, în termen
de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, Partea I.
3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public,
rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1 A.
3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art.6 alin (1) pentru a
asigura că apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei Ordonanţe. Prelevarea probelor, din
reţeaua de distribuţie dintr-o zonă de aprovizionare, sau de la staţia de tratare, pentru
determinarea unui anumit parametru, se face numai dacă se poate demonstra că, prin prelevare,
nu se are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.
Tabel 1
Notele:
1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată, în care apa
potabilă provine din una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind
aproximativ uniformă.
2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an calendaristic. Pentru
determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuţie
poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau distribuit luându-se în
consideraţie un consum de 200/l/ cap de locuitor.
3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuită din
cisterne numărul de probe va fi stabilit de către autorităţile de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti
4) Numărul de probe parametrii stabiliţi în Anexa I poate fi redus de către autorităţile de
sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti dacă:
a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puţin 2
ani succesivi, sunt constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în Anexa I.
b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea apei.
Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a
mai puţin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia situaţiei de la nota 6
5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite
uniform în timp şi spaţiu.
6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autorităţile de
sănătate publică judeţeane sau a municipiului Bucureşti.
4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform
tabelului 1 B
Tabel 1 B
medie prelevat pe an pe an
(volum exprimat ca
anuală)
10 1 1
10 60 12 1
60 1 pentru fiecare 5 m3 ca 1 pentru fiecare 100 m3 ca
parte din volumul total parte din volumul total