Colegiul „Emil Negruțiu”

str. Agriculturii, nr. 27, loc. Turda, jud. Cluj, 401100

tel./fax: 0264312637
e-mail: emilnegrutiu@yahoo.com
www.emilnegrutiu.ro

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN CLUJ
COLEGIUL „EMIL NEGRUŢIU” TURDA

DOMENIUL DE PREGĂTIRE: PROTECȚIA MEDIULUI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN LABORANT PENTRU
PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

EXAMENUL DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII

ABSOLVENȚILOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI POSTLICEAL

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
ANDRONACHE CARMEN DANIELA

ELEV:
MOLDOVAN V. ELENA

TURDA
2020

1
 MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN CLUJ
COLEGIUL „EMIL NEGRUŢIU” TURDA

DOMENIUL DE PREGĂTIRE: PROTECȚIA MEDIULUI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN LABORANT PENTRU
PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

PROCEDEE DE TRATARE A APEI POTABILE

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
ANDRONACHE CARMEN DANIELA

ELEV:
MOLDOVAN V. ELENA

TURDA
2020
 CUPRINS
ARGUMENT .......................................................................................................................................6
Cap.1. SURSE DE APĂ POTABILĂ ..................................................................................................7
1.1. Apele de suprafaţă ....................................................................................................................7
1.2. Apele subterane .........................................................................................................................7
1.3. Alte surse de apă potabilă..........................................................................................................9
1.4. Asigurarea cu apă potabilă ......................................................................................................11
Cap.2. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ ...............................................................................12
2.1. Prelevarea apei din surse .........................................................................................................12
2.2. Prepararea apei potabile ..........................................................................................................14
Cap.3. PROCEDEELE ŞI ETAPELE DE TRATARE A APEI ........................................................16
3.1. Procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă ...............16
3.2. Tratarea apei la nivel casnic ....................................................................................................19
3.3. Filtrele de apă ..........................................................................................................................20
Cap.4. TRANSPORTUL, STOCAREA ŞI DISTRIBUŢIA APEI POTABILE ................................22
Cap.5. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL CALITĂŢII APEI ...............................................................24
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................27
Anexa I ...............................................................................................................................................28
1.1 Parametrii de calitate ai apei potabile ......................................................................................28
Anexa II ..............................................................................................................................................34
Monitorizarea .....................................................................................................................................34
1. Monitorizarea de control ............................................................................................................34
2. Monitorizarea de audit ..............................................................................................................35
 ARGUMENT

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt figuri
de stil, ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi în extremis de apă
pentru alte folosinţe, dar nu şi de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar
foarte puţin fără apă. Şi găseşte apa în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De
aceea pentru om cea mai importanta apă a fost, este şi va fi apa potabilă.
Potabilizarea apei înseamnă eliminarea majorităţii componentelor organice,
anorganice şi biologice prezente în apă, astfel încât apa obţinută să corespundă normelor
naţionale şi internaţionale referitoare la apa potabilă. Apa potabilă face parte din categoria apelor
dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii şi substanţe toxice) ridicat încât este adecvat
băutului, sau pentru bucătăria omului.
Probleme ce pot apărea cu privire la înrăutăţirea calităţii apei sunt, în afară de o sursă
necorespunzătoare şi instalaţiile de apă ce nu corespund din punct de vedere igienic.
O apă potabilă de calitate bună trebuie să fie rece (5°), cu un gust plăcut, incoloră si
inodoră, cu un conţinut mediu de substanţe minerale (carbonaţi de calciu, magneziu, săruri de
sulfaţi cu metalele amintite). Concentraţia în minerale stabileşte duritatea apei.
Folosirea centralizată a apei în centrele populate constitue o problemă de perspectivă
apropiată, legată de creşterea continuă a gradului de confort şi civilizaţie.
Nu se mai concepe astăzi dezvoltarea social-economică a teritoriului fără ca această
utilitate de prim rang, care este apa de calitate, să nu fie asigurată în condiţii tehnice
corespunzătoare.
 CAPITOLUL1.

SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai rar din
alte surse. Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din
apa dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele,
deoarece diminuarea lor ar însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.

1.1. Apele de suprafaţă

Apele de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale (la
cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau aflate în
suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic, fiecare masă de apă lichidă cu albia ei şi
vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi
numeroase caractere comune: spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai puţin
mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori (naturali şi
antropici), mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au şi capacităţi mai
crescute de a-şi automenţine calitatea.

1.2. Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Prin ape subterane se înţeleg apele
care circulă în porii şi în fisurile rocilor, în interiorul scoarţei terestre. Apa subterană provine din
infiltraţia directă a precipitaţiilor atmosferice, din infiltrarea apei de suprafaţă prin malurile
permeabile ale râurilor şi lacurilor, din condensarea vaporilor de apă în porii rocilor subterane.
După modul de cantonare şi scurgere în subteran, pânzele sau cursurile de apă subterană pot fi:
 cursuri subterane în roci fisurate sau carst;
 strate acvifere freatice, de mică adâncime (până la cca. 40 m), cantonate în roci
granulare, fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă din vecinătate, sau alimentate pe
cale artificială din ape de suprafaţă;
 strate acvifere de mare adâncime (peste cca. 40 m), cantonate în roci granulare,
fără a fi sub influenţa directă a apelor de suprafaţă;
 izvoare provenite din stratele subterane care ies la suprafaţă datorită condiţiilor
geomorfologice locale;
 straturi de apă constituite din nisipuri de dune maritime.
Sursele de apă subterană pot fi cu nivel liber (freatic) sau sub presiune. Un strat acvifer
este cu nivel liber în cazul când la execuţia unui foraj, apa rămâne la nivelu la care a fost
întâlnită; stratele acvifere mai adânci sunt, în general, sub presiune, fapt constatat la executarea
unui foraj prin ridicarea apei la un nivel superior celui la care a fost întâlnită. Stratul de apă
subterană se numeşte artezian dacă apa din foraj ajunge în mod natural la suprafaţa terenului, şi
ascendent dacă nivelul apei rămâne în foraj sub nivelul terenului. Apele subterane, datorită
calităţii lor, se pot întrebuinţa direct pentru scopuri de alimentare cu apă potabilă a centrelor
populate şi a unităţilor industriei alimentare, pe când apele de suprafaţă, din râuri şi lacuri, atunci
când se folosesc trebuie să fie tratate înainte de utilizare.

 Probleme de calitate a apelor subterane

Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce
influenţează calitatea apelor de suprafaţă. Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate
atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale dizolvate
(bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de sodiu, potasiu,
calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din
tancuri septice sau canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă,
detergenţi, azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni
dizolvaţi din reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili- Utilizările industriale
ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate în ape uzate
industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc
aport de produşi organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri
provenite din cenuşă. Poluarea apelor subterane în România este prezentă într-un procent foarte
mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranţa şi lipsa de alternative perpetuează folosirea
de fântâni şi izvoare necorespunzătoare.

1.3. Alte surse de apă potabilă

Desalinizarea. Multe ţări din zone aride folosesc pentru oraşele de coastă apa mării ca
sursă de apă potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Evident, cea mai veche
şi mare uzina de desalinizare e natura însăşi prin evaporaţia din mări. Se cunosc peste 30 de
procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea, congelarea, extracţia, electrodializa,
osmoza inversă, schimbătorii de ioni etc.
Reciclarea apei uzate. În mai multe ţări se experimentează utilizarea ca sursă de apă
potabilă chiar a apelor uzate orăşeneşti, după un proces avansat de epurare şi tratare.
Proprietatea apei de a dizolva marea majoritate a materiilor organice şi anorganice
reprezintă o problemă din punctul de vedere al potabilizării, deoarece apa este foarte uşor
contaminată la contactul cu aceste materii. Din această cauză, deşi apa este prezentă în cantităţi
foarte mari pe planeta noastră, doar o cantitate infimă este potabilă. Instalaţiile centrale de
potabilizare a apei asigură alimentarea cu apă potabilă a populaţiei din zonele urbane. Aceste
instalaţii necesită investiţii foarte mari atât pentru producerea cât şi pentru distribuţia apei la
consumator, prin reţeaua oraăşenească de apă potabilă. Deşi calitatea apei este supravegheată la
producător, datorită distanţelor mari până la consumator şi a diverselor materiale din care sunt
confecţionate conductele de apă din reţeaua orăşenească şi mai ales conductele din locuinţele
consumatorilor, calitatea apei se poate reduce significant. Pentru a preveni formarea de
microorganisme în reţea este necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă, ceea ce
duce la deteriorarea suplimentară a calitaţilor organoleptice ale apei. Acestea sunt motivele
pentru care mulţi consumatori preferă apa îmbuteliată în locul apei de la robinet.
În zonele rurale unde nu există o reţea de apă potabilă, apa este de cele mai multe ori
obţinută din fântâni şi puţuri individuale şi este consumată fără o filtare prealabilă. Această apă
are de cele mai multe ori un conţinut ridicat de fier, mangan şi calciu, fiind uneori şi infectată cu
bacterii, viruşi şi streptococi fecali. Este evident că o astfel de apă nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de normele în vigoare pentru apă potabilă, consumul ei putând afecta grav sănătatea
consumatorului.
Soluţia ideală în aceste cazuri o reprezintă echipamentele decentrale de potabilizare a
apei, echipamente ce sunt instalate direct în locuinţa consumatorului. Ele asigură producerea la
faţa locului a unei ape de calitate ridicată, care poate fi consumată direct de la sursă.
Echipamentele cu proces de osmoză inversă reprezintă actualmente cea mai bună şi cea
mai eficientă metodă pentru producerea apei potabile de uz casnic, medical şi industrial. Agenţia
americană pentru protecţia mediului înconjurator EPA (Environmental Protection Agency -
USA) a confirmat şi recomandat osmoza inversă şi distilarea ca fiind singurele două metode
sigure şi efective pentru potabilizarea apei. Echipamentele cu proces de osmoză inversă nu
necesită tratarea chimică a apei, elimină peste 99% din impurităţile organice şi anorganice
dizolvate în apă, elimină peste 99% din impurităţile biologice (bacterii, viruşi, streptococi fecali)
din apă şi asigură o calitate ideală a apei filtrate, independent de calitatea apei de intrare. Apa
obţinută prin osmoză inversă este o apă pură, demineralizată şi aproape sterilă.
Datorită faptului ca marea majoritate a mineralelor necesare organismului uman provin
din hrana solidă asimilată zilnic, apa poate fi privită doar ca un material dizolvant şi un mediu
pentru eliminarea toxinelor din organismul uman. Pentru a preveni formarea de microorganisme
în reţea, este necesară adăugarea unor cantităţi ridicate de clor în apă, ceea ce duce la
deteriorarea suplimentară a calităţilor organoleptice ale apei.
Este evident că, chiar daca suntem în secolului XXI, repartizarea neuniformă a
resurselor de apă pe teritoriul ţării, poluarea semnificativă a majorităţii râurilor, fac ca peste 9,8
milioane de români să folosească o apă de o calitate chimică îndoielnică, cu un grad de risc
crescut pentru sănătatea lor.
Acestea sunt motivele pentru care mulţi consumatori conştienti de importanţa calităţii
apei necesare organismului lor preferă apa îmbuteliată şi-n deosebi apa plată sau apa
mineralizată uşor carbogazoasă în locul apei de la robinet sau celei din fântână.

Ca urmare a celor prezentate, la ora actuală, cele mai utilizate ape sunt:
 Apa plată, săracă în substanţe minerale şi curată, este cea mai indicată pentru a se
consuma pe perioade foarte lungi. Cu cât conţine mai puţine minerale, cu atât apa curăţă mai
bine organismul.
 Apa mineralizată carbogazoasă este apa destul de controversată în ultimul timp.
 Simplul sifon (care este tot o apă carbogazoasă), făcut cu apă obişnuită din mediul
urban, este, într-adevăr, îndoielnic ca efect pentru sănătate.
  Apoi urmează apa carbogazoasă, făcută din apă de izvor, la care s-a adăugat
bioxid de carbon alimentar, obţinut tot pe cale industrială şi dozat artificial. În funcţie de
organism, această apă înviorează sistemul nervos şi digestia, dar pe de altă parte, fiind adesea
prea puternică pentru organism, produce perturbări.

Condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele:

 să fie incoloră, transparentă, inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe
chimice organice sau de altă natură peste limita maximă admisibilă de standardele obligatorii;
 să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene;
 microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus;
 să aibă compoziţie acceptabilă în săruri de calciu care imprimă aşa - numita
duritate a apei
 duritatea apei se exprimă în grade germane şi este cuprinsă între 10 şi 20 grade
germane.

1.4. Asigurarea cu apă potabilă

Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apă, se realizează prin
reguli de igienă, cantitatea de apă necesară unui om este de 2 - 3 l zilnic, în Europa acest necesar
de apă atinge cca. 100 - 150 l de apă pe locuitor/pe zi. Prin componenta demografică, aşezările
reprezintă cele mai mari consumatoare de apă, nevoile grupându-se în următoarele categorii:

 nevoi gospodăreşti ale populaţiei;

 nevoi publice;
 nevoi industriale locale;
 nevoi pentru combaterea incendiilor;
 nevoi tehnologice ale sistemului de alimentare cu apă.

Reducerea acestui consum ridicat de apă potabilă în prezent nu se poate realiza din
motive tehnice (fiind instalaţii comune) nu se poate folosi separat apă pentru spălare, şi apă de
băut. Sursa de obţinere a apei potabile în Europa este frecvent apa freatică (fântâni) şi izvoare, o
altă sursă este apa de la suprafaţă a râurilor şi lacurilor naturale sau artificiale. Transportul apei
de la sursă la consumator se realizează prin instalaţiile de apă (conducte, bazine, pompe, staţiuni
de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioane-cisternă, sticle. În ţările calde se obţine apa
potabilă prin desalinizarea apei marine.
 În prezent în unele ţări consumul de apă potabilă pe cap de locuitor este foarte ridicat,
specialiştii propun o folosire mai raţională a apei şi avertizează cu privire la pericolul epuizării şi
a poluării în viitor a resurselor de apă potabilă.

CAPITOLUL 2.

ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ

Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi
aşezări umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie să existe
în apropiere şi un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict valabilă
deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi localităţi sau lanţuri de
localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanţă. De asemenea s-a răspândit
masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub forma diferitelor băuturi. Totuşi
alimentarea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă rămâne un standard de la care nu se
poate abdica.

2.1. Prelevarea apei din surse

Zone de protecţie
Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel
încât să se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se instituie "zone de protecţie
sanitară". Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru
aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.

Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă:

 Zona de protecţie sanitară cu regim sever;

 Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie;
 Perimetrul de protecţie hidrogeologică.

Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este
interzisă orice folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea
conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcţiile în jurul
punctului de prelevare a apei - foraj sau dren.
Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul zonei de
protecţie sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecţie, în
funcţie de condiţiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calităţii apei. Limitele zonei se
marchează prin borne sau semne vizibile, cu menţiunea "zonă de protecţie sanitară".
Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a
apei, are rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau nedegradabile şi
regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare.
Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau
priză de apă de suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama de factorii
locali - naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, şi
anume: obiectivele social-economice existente în vecinătatea captărilor şi potenţialul de
impurificare pe care îl reprezintă; dispoziţia şi caracteristicile geologice şi geotehnice ale
straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea stratului acvifer şi caracteristicile sale
hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul debitelor de apă preluate din
captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, în cazurile în care acviferele sunt
îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafeţelor de teren aferente captării.

Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt:

 capacitatea de purificare asigurată de formaţiunile acoperitoare;

 extinderea ariei în care se înregistrează scăderi ale nivelurilor apelor subterane în
timpul exploatării;
 timpul de tranzit şi viteza reală de curgere în acvifer;
 distanţa rezultată din calcule hidrodinamice;
 condiţiile la limită ale acviferului.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane.

În practică se selecţionează criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile

delimitate să asigure protecţia corespunzătoare gradului lor de risc. De aceea, la dimensionarea
zonelor de protecţie sanitară cu regim sever şi cu regim de restricţii se utilizează, de regulă,
criteriul timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încât durata de parcurgere de la intrare
în zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile, pentru orice picătură de apă,
presupusă contaminată, care s-ar infiltra. Pe acelaşi criteriu se ia în calcul o durată minimă de 50
de zile a unei particule de apă de la intrarea în zona de restricţii până la intrarea în zona cu regim
sever. (Această normă de 50 de zile este tot mai contestată din cauza apariţiei multor substanţe
poluante care sunt mult mai lent biodegradabile). În fine, perimetrul de protecţie hidrogeologică
se va întinde până la limita zonei de regenerare a acviferului respectiv, care poate fi uneori până
la cumpăna apelor!
Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus au
următoarele condiţii de dimensiune: minim 50 metri în amonte şi 20 metri în aval de captare
pentru zona severă. Se indică şi delimitarea unei zone suplimentare de protecţie şi o subîmpărţire
a perimetrului de protecţie hidrogeologică, în caz de extindere mare a acviferului, grosime mică a
zonei de aeraţie şi viteze mari de curgere a apei în acvifer.
Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie
naturală bună antipoluare, zonele de protecţie sanitară pot fi reduse numai la zona de regim
sever. Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului necontrolat al
populaţiei, animalelor şi utilajelor de orice fel.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă

Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim de

restricţii se delimitează şi ele de la caz la caz, în funcţie de condiţiile locale. Pentru râuri se ţine
cont în principal de caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim sever va fi de
minim 100 metri spre amonte, 25 spre aval şi 25 lateral de priză. Când dimensiunea laterală nu
poate fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii. Pentru captările din lacuri, zona
severă va avea o dimensiune minimă de 100 de metri radial, de la mal, pe suprafaţa lacului, şi de
minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecţie severă se împrejmuieşte pe maluri iar pe oglinda
de apă se marchează prin geamanduri sau prin alte asemenea.

2.2. Prepararea apei potabile

Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă,
fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în
scopul potabilizării, complex de procese numite curent de preparare sau tratare a apei.
Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii,
indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint, etc. Evul mediu a dus la o
decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-
a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la Londra
folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi.

Metode convenţionale de tratare a apei sunt:

 sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi dezinfecţie.

Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare,
floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă, filtrare cu
presiune şi cu vid, cu microsite şi membrane. Demineralizarea poate viza dedurizarea,
deferizarea sau demanganizarea. De şi remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni.
Dezinfecţia se face de regulă prin clorinare (cu clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar şi prin
ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint, permanganat de potasiu etc.
Metodele avansate de tratare a apei cuprind: adsorbţie, aerare, cartuş filtrant,
electrodializă, osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc.
Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare,
coagulare), fizico-chimice (absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare). Nu există
metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare suntem nevoiţi să
epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei toxici, ceea ce duce şi
la îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi muncă multă, consum mare de
reactivi, schimbare frecventă de filtre etc.
În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 s-
au definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de
suprafaţă de categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă:
 Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi
dezinfecţie).
 Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu:
preclorinare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].
 Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de
exemplu: clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe
cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)].
Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de
aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu,
sulfatul feros şi sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu,
polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţii,
clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte diverse, elementul activ şi mecanismul
e comun mai multor categorii.

CAPITOLUL 3.

PROCEDEELE ŞI ETAPELE DE TRATARE A APEI

Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni,

complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar
dispozitive individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi principiile
la fel.

3.1. Procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă

Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de
protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la
staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal
este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în
multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se
introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este
supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă:

 Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei
succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri
plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere.
 Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa
staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului,
de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar
dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În acest scop se introduc
în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel
 particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care
precipită.
 Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai
multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt
filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la
parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a
îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic, dar
la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafaţa
filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la
reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore.
 Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante,
care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau
Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi
descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida
clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici în apă. Pentru o
oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că
sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera
alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc.
 Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe
răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).
Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între
preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau
precipitării/ depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de
carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen,
bicarbonat etc.
 Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare
mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa
demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte
sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid
de fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă
puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode
biologice de deferizare şi demanganizare, la care se folosesc bacterii.
 Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii
de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi
magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat,
 gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în
cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice, cum sunt încălzirea
centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul şi
magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau
decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare.
Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai
frecvent se folosesc schimbătorii de ioni.
Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din
soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor
patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte
nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a
acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv
aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în
funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm
cele mai utilizate:
 Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie.
Asigură şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se
formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul),
incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este
prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă produşi
secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare
parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt
efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii
infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să
anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în
exces deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii.
 Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează
utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu
fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii
organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini
trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici
rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi,
mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât
clorul gazos.
  Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje
şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă
de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat
de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu
produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată,
remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care "concurează"
bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de
dozat...
 Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate,
deoarece depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ
îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se
formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea cu
UV nu e perfect "curată".
 Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu
plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă
sterilă după ce a fost deja dezinfectată.
 Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie.
 Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide
microorganismele. Sunt rar folosite.
La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile
coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate elimina
Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O3
> Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

3.2. Tratarea apei la nivel casnic

Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au

alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare
calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este
foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului
etc.) până la instalaţii complexe ce imită cele "industriale" de tratare a apei. Totuşi, cele mai
multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în continuare:
 Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin
care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi schimbă anioni (
azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează în apă) sau
cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de uz
casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de unică folosinţă" ce se aruncă la gunoi după
epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni care nu sunt chiar inofensivi
(sodiul).
De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu
reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a ceda
substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.).
Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în interiorul
masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m2 / gram. Adică 5-12 g
cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici, hidrocarburile, compuşii
organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile şi performante.
Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte complex şi incomplet cunoscut.
Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbţia, uneori imprevizibilă, ce
depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de purificat sunt tot felul de
poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot să îi dezlocuiască pe
alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar rămăseseră
stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi de
asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, unele săruri, pesticide polare...
Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa,
eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reuşesc să
depăşească cele mai bune membrane, inclusiv compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru
a nu fi invadat de microorganisme.
3.3. Filtrele de apă

Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de performante

ar fi. Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca
tehnica tot mai performantă s ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut.
Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se schimbă
mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar
care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare
a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată.
 Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul calciu şi
magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de contaminare
bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de contaminare
bacteriană.
Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanţii să treacă) şi
prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă, care în
plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament redus, consumând multă apă brută
pentru a obţine apa "purificată". "Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea
prospectelor şi reclamelor, este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei
brute ce se supune filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese,
rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne
incertitudinea dată de filtrele de carbon activ.
Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie urmărit
ca acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii:
 să nu îndepărteze complet calciul şi magneziul;
 să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele;
 să poată elimina azotaţii chiar când creşte brusc concentraţia lor;
 să reţină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte
asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă mult
sodiu în apă.

Tratarea apei în condiţii de teren

În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană
dubioasă, se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni
relativ mici (câţiva litri) cu care se poate obţine apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt
pastile de dezinfecţie (permanganat, perogen) dar trebuie mare atenţie la dozaj. Apa se poate
filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru dezinfecţie.

Fântânile
Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu
este contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens.
Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi nivel.
Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată
impermeabilizată contra infiltraţiilor.
 Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să
atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul
fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie
tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.

CAPITOLUL 4.

TRANSPORTUL, STOCAREA ŞI DISTRIBUŢIA APEI POTABILE

Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii,
dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor
debite importante şi lungimi de zeci de kilometri.
La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; apa pentru New
York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la
500 km!
În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi
poziţie urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau
la
nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi
industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse.
Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă,
sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu
apa sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb,
şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se
dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că
reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX.
De asemenea nu se admit ţevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de
enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să
fie absolut inert din punct de vedere biologic.
Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui
copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat
privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să
nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare,
pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări.
Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau
presională (bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz
de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante.
Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare.
Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către
furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la
robineţi ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai
depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele
reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.
Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce
contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată
un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată. În scop de evidenţă,
consumul de apă se contorizează cu apometre.
 CAPITOLUL 5.

LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL CALITĂŢII APEI

- O.U.G. nr.195/2005 privind protectia mediului aprobata prin Legea nr.265/29 iunie 2006;
- Legea apelor nr.107/1996 modificata si completata prin Legea nr.310/2004, Legea
nr.112/2006 si O.U.G. nr.12/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative care
transpun acquis-ul comunitar in domeniul protectiei mediului , aprobata prin Legea nr.161/2007;
- Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile modificata si completata de Legea
nr.311/2004;
- H.G. nr.974/2004 pentru aprobarea Normelor de supraveghere, inspectie sanitara si
monitorizare a calitatii apei potabile si a Procedurii de autorizare sanitara a productiei si
distributiei apei potabile;
- H.G. nr.351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptata a evacuarilor,
emisiilor si pierderilor de substante prioritar periculoase, modificata si completata prin H.G.
nr.783/2006 pentru modificarea si completarea anexei la H.G. nr. 351/2005 si prin H.G.
nr.210/2007 pentru modificarea si completarea unor acte normative care transpun acquis-ul
comunitar in domeniul protectiei mediului;
- O.M.A.P.A.M. nr.44/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind realizarea
monitoringului calitatii apelor pentru substante prioritare/prioritar periculoase;
- O.M.A.P.A.M. nr.501/2003 privind aprobarea Regulamentului pentru intocmirea
inventarului initial al surselor de poluare pentru mediul acvatic si apele subterane;
- H.G. nr.188/2002 pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in mediul
acvatic al apelor uzate, modificata si completata de H.G. nr. 352/2005 si H.G. nr.210/2007
pentru modificarea si si completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar in
domeniul protectiei mediului;
- H.G. nr. 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul si marimea
zonelor de protectie sanitara si hidrogeologica;
- H.G. nr.100/2002 pentru aprobarea normelor de calitate pe care trebuie sa le
indeplineasca apele de suprafata utilizate pentru potabilizare si a Normativului privind metodele
de masurare si frecventa de preluare si analiza a probelor din apele de suprafata destinate
producerii de apa potabila , modificata si completata de H.G. nr.662/2005, de H.g. nr. 567/2006
privind modificarea Normelor de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca apele de suprafata
utilizate pentru potabilizare NTPA 013 si de H.G. nr.210/2007 pentru modificarea si si
completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar in domeniul protectiei
mediului;
- Ordinul nr.278/1997 privind aprobarea Metodologiei cadru de elaborare a planurilor de
prevenire si combatere a poluarilor accidentale la folosintele de apa potential poluatoare;
- Ordinul nr.161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calitatii apelor
de suprafata in vederea stabilirii starii ecologice a corpurilor de apa;
- Ordinul nr.15/2006 pentru aprobarea Procedurii de suspendare temporara a autorizatiei
de gospodarire a apelor si a Procedurii de modificare sau retragere a avizelor si a autorizatiilor de
gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.662/2006 privind aprobarea Procedurii si a competentelor de emitere a
avizelor si a autorizatiilor de gospodarire a apelor;
- Ordinul nr.860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului si de emitere a acordului de mediu, modificat prin Ordinul nr. 210/2004 si Ordinul
nr.1037/2005;
- O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri aprobata prin
legea nr.186/2007;
- O.U.G. nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si
preparatelor chimice periculoase aprobata prin Legea nr.451/2001, modificata si completata de
Legea nr.324/2005 se de O.G. nr.53/2006(aprobata prin legea nr.464/2006);
- H.G. nr. 92/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind clasificarea,
etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice periculoase modificata si completata
de H.G. nr.597/2007;
- H.G. nr.490/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G.
nr.200/2000 privind clasificarea , etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice
periculoase, modificata si completata de H.G. nr.199/2006;
- H.G. nr.347/2003 privind restrictionarea introducerii pe piata si a utilizarii anumitor
substante si preparate chimice periculoase, modificata si completata de H.g. nr. 932/2004, H.G.
nr. 646/2005 si H.G. nr. 498/2007;
- Legea nr. 360/2003 privind regimul substantelor si preparatelor chimice periculoase
modificata si completata prin Legea nr.263/2005;
- Ordinul nr.552/2005(Ordinul nr.1001/2005) privind procedurile de raportare , de catre
agentii economici a datelor si informatiilor referitoare la substantele si preparatele chimice;
- Ordinul nr. 344/2004 pentru aprobarea normelor tehnice privind protectia mediului si in
special a solurilor , cand se utilizeaza namolurile de epurare in agricultura, modificat si completat
de Ordinul nr.27/2007;
 - Ordinul nr.536/1997 pentru aprobarea Normelor de igiena si a recomandarilor privind
mediul de viata al populatiei, completat prin Ordinul nr.1028/2004;
- Ordinul nr.117/2002 privind aprobarea Procedurilor de reglementare sanitara pentru
proiectele de amplasare, constructie, amenajare si reglementare sanitara a functionarii
obiectivelor si a activitatilor desfasurate in acestea, altele decat cele supuse inregistrarii in
registrul comertului si a Procedurilor de reglementare sanitara apunerii pe piata a substantelor si
produselor noi sau importate pentru prima data si destinate utilizarii ori consumului uman,
modificat de Ordinul nr.972/2005, Ordinul nr.824/2006 pentru aprobarea normelor privind
organizarea si functionarea Inspectiei sanitare de Stat;
- H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii rsurselor de apa, Ordinul
nr.44/2004 de aprobare a Regulamentului privind realizarea monitoringului calitatii apelor pentru
substante prioritare/prioritar periculoase
- Ordinul nr.325/2001 privind aprobarea Instructiunilor tehnice pentru realizarea
prevederilor H.G. nr. 472/2000 privind unele masuri de protectie a calitatii resurselor de apa –
NTPA 012 si pentru modificarea Ordinului nr.242/1990
- O.U.G. nr. 107/2002 privind infiintarea Administratiei Nationale Apele Romane aprobata
prin Legea nr. 404/2003, modificata si completata prin O.U.G. nr. 73/2005, aprobata prin Legea
nr.400/2005
- Ordinul nr.764/2005 pentru aprobarea Procedurii de inregistrare la Ministerul sanatatii a
laboratoarelor care efectueaza monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul controlului oficial al
apei potabile, modificat si completat prin Ordinul nr.998/2005 si Ordinul nr.1276/2006
- Ordinul nr. 1229/2006 pentru aprobarea Listei laboratoarelor care efectueaza
monitorizarea calitatii apei potabile in cadrul controlului oficial al apei potabile
 BIBLIOGRAFIE

1. V. Rajanschi, T.Ognean, Cartea operatorului din staţii de tratare a apei, Editura

Tehnică, Bucureşti,

2. Dochain D., M. Perrier: Control Design for Nonlinear Wastewater Treatment

Processes. În: Wat. Sci. Tech. 28, 1993;

3. Halvarsson, B.: Applications of Coupling Analysis on Bioreactor Models, Master of

Science Thesis, School of Engineering, Uppsala University, Sweden, 2003;

4. Youssef C., B.G. Roux, B. Dahhou: Multivariable Adaptive Predictive Control of

Nonlinear Systems: Application to a Multistage Wastewater Treatment Process. În: Proc. of 3rd
European Control Conference, Rome, Italy, 1995;

5. Pâslăraşu, I. Rotaru, N. Teodorescu, M. Alimentări cu apă, Bucureşti, Editura

tehnică, 1964;

6. Rusu, G. Rojanschi V. Filtrarea apei, Bucureşti Editura tehnică, 1980;

7. Teodorescu, I. Antoniu, R. Alimentări cu apă şi canalizări, Bucureşti Editura

dedactică şi pedagogică, 1977;

8. http://www.aquacaras.ro/index.php/compania/legislaţie-în-vigoare.html
 Anexa I

1.1 Parametrii de calitate ai apei potabile

1. Parametri de calitate.

Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.

1.2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt
conform tabelelor 1A, 1B, 2 şi 3.

Tabel 1 A
Parametri microbiologici

Parametru / Unitate de măsură Valoare Metoda de analiză

admisă
Escherichia coli (E.coli) / 100 ml 0 ISO 9308-1
Enterococi ( Streptococi fecali) / 100 ml 0 Stas 3001/ 1991
ISO7899-2

Tabel 1 B
Parametri microbiologici pentru apa comercializată în sticle sau alte recipiente

Parametru / Unitate de măsură Valoare admisă Metoda de analiză

Escherichia coli (E.coli) / 250 ml 0 ISO 9308-1
Enterococi ( Streptococi fecali) / 250 ml 0 Stas 3001/ 1991
ISO7899-2
Pseudomonas aeruginosa / 250 ml 0 Stas 3001/ 1991
pr EN ISO 12780
Număr de colonii la 220 C/ ml 100 STAS 3001/91
pr EN ISO 6222
Număr de colonii la 370 C/ ml 20 STAS 3001/91
pr EN ISO 6222
Tabel 2.
Parametri chimici

Parametru Valoare Metoda de analiză

(unitatea de masură) CMA
Acrilamidă1 (g/l) 0,10 -
Arsen (g/l) 10 STAS 7885/ ISO 6595/97
Benzen (g/l) 1,0 SR ISO 11423/1,2-000
Benz(a)piren (g/l) 0,01 -
Bor (mg/l) 1,0 SR ISO 9390/01
Bromaţi2 (g/l) 10 SR ISO 9562/89
Cadmiu (g/l) 5,0 STAS 11184/78
SR ISO 5961/93
Clorură de vinil1 (g/l) 0,50 -
Crom (total) (g/l) 50 STAS 7884/67
SR ISO 9174/98
SR ISO 11083/98
(Cr VI)
Cupru 3 (mg/l) 0,1 STAS 3224/69
Cianuri (totale) (g/l) 50 STAS 10847/77
SR ISO 6703/1-98
Cianuri (libere) (g/l) 10 STAS 10847/77
SR ISO 6703/1-98
Dicloretan (g/l) 3,0 -
Epiclorhidrină1 (g/l) 0,10 -
Fluor (mg/l) 1,2 STAS 6673/62
Hidrocarburi policiclice aromatice4 (g/l) 0,10 -
Mercur (g/l) 1,0 STAS 10267/89
Nichel3,5 (g/l) 20 -
Nitraţi6 (mg/l) 50 STAS 3048/1-77
SR ISO 7890/1-98
Nitriţi6 (mg/l) 0.50 STAS 3048/2 -96
 SR ISO 6777/96
Pesticide7,8 (g/l )/per clasă 0,10 STAS 12650/88
Pesticide 7,9 (g/l ) / Total 0,50 STAS 12998/91
Plumb3,10 (g/l) 10 STAS 6362/85
Seleniu (g/l) 10 STAS 12663/88
Stibiu (g/l) 5,0 -
Tetracloretan şi Tricloretenă (g/l) 10 -
(suma concentraţiilor compuşilor specificaţi)
Trihalometani11 (g/l ) /Total 100 STAS 12997/91
(suma concentraţiilor compuşilor specificaţi)

- Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STAS-Standardele de

stat) sau ISO sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a fi stabilite ulterior:
1) Valoarea se referă la concentraţia în apă a monomerului rezidual, calculată conform
specificaţiilor privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu apa. Staţiile
de tratare vor notifica autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti,
utilizarea compusului în procesul de tratare a apei pentru potabilizare.
2) Unde este posibil valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă fără a compromite
eficienţa dezinfecţiei.
3) Valoare se aplică la o proba de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o
metodă de prelevare adecvată astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie
săptămânală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizarea trebuie să se ţină seama şi
de frecvenţa concentraţiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătăţii.
4) Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l dacă reţeaua de distribuţie are componente
din cupru cu respectare celor menţionate mai sus.
5) Compuşii specificaţi sunt: benzo(b) fluorantren, benzo(k)fluorantren,
benzo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-cd) piren
[ nitrat ] [ nitrit ]
6) Se va aplica următoarea regulă:   1 , în care concentraţiile de nitraţi
50 3
şi nitriţi sunt exprimate în mg/l.
7) Prin “pesticide” se înţelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide,
algicide, rodendicide, slimicide organice, compuşi înrudiţi ( ca de ex. regulatori de creştere) şi
metaboliţii relevanţi, produşii de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza numai pesticidele
presupuse prezente în sursa de apă.
 8) Concentraţia se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor şi
heptaclor epoxid, concentraţia maximă este 0,030 g/l.
9) Prin “Pesticide-Total” se înţelege suma tuturor compuşilor individuali detectaţi şi
cuantificaţi în urma procedurii de monitorizare.
10) Concentraţia totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite dezinfecţia.
Compuşii individuali specificaţi sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan,
bromdiclormetan.

Tabel 3
Parametri indicatori

Parametru Valoare Metoda de analiză

(unitatea de masură) CMA
Aluminiu (g/l) 200 STAS 6326/90
Amoniu (mg/l) 0,50 STAS 6328/85
Bacterii coliforme1 0 STAS 3001/91
(număr / 100 ml) ISO 9308-1
Carbon organic total (COT) 2 Nici o modificare anormală SR ISO 8245/95
Cloruri3 (mg/l) 250 STAS 3049/88
SR ISO 9297/98
Clostridium perfringens4 0 STAS 3001/91
(număr / 100 ml) SR ISO 6461-1;2/98
Clor rezidual liber (mg/l): STAS 6364/78
-la intrarea in reţea 0,50
-la capăt de reţea 0,25
Conductivitate3 (S cm -1
la 200 2500 STAS 7722/84
C) SR EN 27888/97
Culoare Acceptabilă consumatorilor şi SR ISO 7887/97
nici o modificare anormală
Duritate totală (grade germane), 5 STAS 3326/76
minim
Fier (g/l) 200 STAS 3086/68
SR 13315/96
SR ISO 6332/96
Gust Acceptabilă consumatorilor şi STAS 6324/61
nici o modificare anormală SR EN 1622/97

Mangan (g/l) 50 STAS 3264/81

SR 8662-1;2/96
SR ISO 6333/96
Miros Acceptabilă consumatorilor şi STAS 6324/61
nici o modificare anormală SR EN 1622/97
Număr de colonii la 220 C/ ml Nici o modificare anormală STAS 3001/91
EN ISO 6222
Oxidabilitate5 (mg O2/l) 5,0 STAS 3002/85
SR ISO 6060/96
pH 3,6 (unităţi de pH)  6,5;  9,5 STAS 6325/75
SR ISO 10523/97
Sodiu (mg/l) 200 -
Substanţe tensioactive – 200 STAS 7576/66
Total (g/l) SR ISO 7875-1;2/96
Sulfat3 (mg/l) 250 STAS 3069/87
Sulfuri şi hidrogen sulfurat (g/l) 100 SR 7510/97
SR ISO 10530/97
Turbiditate7 (UNT) 5 STAS 6323/88
Zinc (g/l) 5000 STAS 6327/81
Tritiu (Bq/l)8,10 100 SR ISO 9698/1996
Doza efectivă totală de 0,10 -
referinţă8,9,10 (mSv/an)
Activitatea alfa globală(Bq/l)11 0,1 SR ISO 9696/1996
Activitatea beta globală (Bq/l)11 1 SR ISO 9697/1996

- Metode de analiză care nu sunt acoperite de standarde româneşti (STAS-Standardele de

stat) sau preluate ca standarde româneşti (SR ISO) şi urmează a fi stabilite ulterior:
1) Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml.
2) Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care
furnizează mai mult de 10.000 m3 pe zi.
3) Apa nu trebuie să fie agresivă.
 4) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau
mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata şi prezenţa altor micro-organisme
patogene (de ex. Criptosporidium).
5) Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea
COT.
6) Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unit pH.
Pentru apa îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de carbon,
valoarea pH-ului poate fi mai mică.
7) Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1,0 UNT
(unităţi nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie.
8) Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform
Anexei II, alin. 1.3.
9) Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui consum
zilnic de 2 litri apă potabilă pe o durată de 1 an. Monitorizare tritiului şi a radioactivităţii în apa
potabilă se face în cazul în care nu există datele necesar pentru calcularea dozei efective totale.
 Anexa II

Monitorizarea

1. Monitorizarea de control

1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii, despre calitatea
organoleptică şi microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre eficienţa
tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecţie, în scopul de a determina dacă apa
potabilă este corespunzătoare sau nu cu valorile parametrilor relevanţi stabiliţi prin prezenta
Ordonanţă.
1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:
Aluminiu1
Amoniu
Bacterii coliforme
Culoare
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)
Conductivitate
Clorul rezidual liber2
Clostridium perfringens3
Escherichia coli
Fier1, 4
Gust
Miros
Nitriţi5
Oxidabilitate6
Pseudomonas aeruginosa7
Sulfuri şi hidrogen sulfurat8
Turbiditate
Număr de colonii dezvoltate7 (22C si 37C)

1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant.

 2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimun 80% din clorul rezidual total.
3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau
mixta, iar în situaţia în care este decelat trebuie investigata si prezenţa altor micro-organisme
patogene ca de ex. criptosporidium.
4) Se vor determina ferobacteriile la staţiile de tratare unde se practică deferizarea apei.
5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanţele clorigene pentru
dezinfecţie.
6) Se va determina în situaţia în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.
7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.
8) Se va determina numai in situaţia in care se practică desulfurizarea apei.

1.3. Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului vor decide
în termen de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, partea 1,
frecvenţa, metodele şi localizările cele mai relevante pentru punctele de monitorizare a
parametrilor de radioactivitate din Anexa II luând în considerare prevederile importante
existente în legislaţia din acest domeniu sau rezultatele obţinute din programele corespunzătoare
de monitorizare.
1.4. Autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti pot completa lista
de la punctul 1.2. cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru tehnologiile de
tratare.

2. Monitorizarea de audit

2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se determina
dacă, pentru toţi parametrii stabiliţi prin prezenta Ordonanţă, valorile sunt sau nu în conformitate.
2.2. Pentru monitorizarea de audit sunt obligatoriu de monitorizat toţi parametrii prevăzuţi,
în care autorităţile de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti au stabilit că,
pentru o perioadă de timp determinată de către ele, un anumit parametru, dintr-un anumit sistem
de aprovizionare cu apă potabilă, nu ar putea fi prezent în asemenea concentaţii încât să ele să
conducă la modificarea valorii lui stabilite.
2.3. Monitorizarea de audit se efectuează de către autoritatea de sănătate publică judeţeană
sau a municipiului Bucureşti.
2.4. Ministerelor implicate vor decide calea de finanţare a monitorizării de audit, în termen
de 180 de zile de la publicarea prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial, Partea I.
3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public,
rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1 A.
3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art.6 alin (1) pentru a
asigura că apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei Ordonanţe. Prelevarea probelor, din
reţeaua de distribuţie dintr-o zonă de aprovizionare, sau de la staţia de tratare, pentru
determinarea unui anumit parametru, se face numai dacă se poate demonstra că, prin prelevare,
nu se are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.

Tabel 1

Volumul de apă distribuit sau

produs zilnic într-o zonă de Monitorizarea de control Monitorizarea de audit
aprovizionare numărul de probe/an numărul de probe/an
(Notele 1 şi 2) (Notele 3, 4 şi 5) (Notele 3 şi 5)
m3
 100 (Nota 6) (Nota 6)
 100  1.000 4 1
 1.000  10.000 1+ 1 pentru fiecare 3.300
4 m3/zi, ca parte din volumul
total
 10.000  100.000 + 3 pentru fiecare 1.000 3 + 1 pentru fiecare 10.000
m3/zi, ca parte din m3/zi, ca parte din volumul
volumul total total
 100.000 10 + 1 pentru fiecare 25.000
m3/zi, ca parte din volumul
total

Notele:
1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată, în care apa
potabilă provine din una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind
aproximativ uniformă.
2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an calendaristic. Pentru
determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuţie
poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau distribuit luându-se în
consideraţie un consum de 200/l/ cap de locuitor.
 3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuită din
cisterne numărul de probe va fi stabilit de către autorităţile de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti
4) Numărul de probe parametrii stabiliţi în Anexa I poate fi redus de către autorităţile de
sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti dacă:
a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puţin 2
ani succesivi, sunt constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în Anexa I.
b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea apei.
Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a
mai puţin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia situaţiei de la nota 6

5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite
uniform în timp şi spaţiu.
6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autorităţile de
sănătate publică judeţeane sau a municipiului Bucureşti.

4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform
tabelului 1 B

Tabel 1 B

Volumul de apă produs zilnic Monitorizarea de control Monitorizarea de audit

pentru comercializare numărul de probe de numărul de probe de prelevat

medie prelevat pe an pe an
(volum exprimat ca
anuală)
 10 1 1
 10  60 12 1
 60 1 pentru fiecare 5 m3 ca 1 pentru fiecare 100 m3 ca
parte din volumul total parte din volumul total