DILEMĂ ETICĂ

I.Contextul dilemei: Greșelile părinților în educația copilului

Problema educației este una de care depinde orânduirea întregii lumi (Fecioru, 1937, p.
449). De ea depinde totul, lipsa educației fiind cel mai cumplit păcat, ce are ca efect mutilarea
societății din punct de vedere intelectual și comportamental. Răul de care suferă societatea din
acest timp se datorează lipsei de educație și mai ales a celei religioase, care armonizează sufletul
și trupul copilului. Educația bună se poate realiza prin reformarea individuală a moravurilor, la
care se poate ajunge printr-o redresare morală a individului. Tocmai această redresare este opera
educației, care se poate face omului la toate vârstele și în toate situațiile (Stamate, 2003, p. 32).
Mulți părinți nu acordă importanța cuvenită acestei realități, ba mai mult, unii dintre ei,
privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpușă: îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu
el, îl păzesc în fel și chip să nu răcească sau să se îmbolnăvească de altceva, iar în rest îl lasă să
alerge, să se joace, să facă tot ceea ce vrea, numai să nu-i deranjeze cu plânsul și strigătele sale.
Și pentru multă vreme nu își dau seama că „îngerașul” lor a devenit odată cu trecerea timpului
din ce în ce mai încăpățânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot
timpul nemulțumit și răutăcios.
O altă greșeală pe care o fac părinții în decursul educației copilului lor este că își însușesc
anumite concepții pedagogice greșite. Aceste concepții sunt foarte greu de schimbat, deoarece
ele sunt folosite și ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica obișnuințele rele ale copiilor, iar pe
de altă parte pentru a acoperi neglijența și indiferența părinților față de corecta îndrumare ce ar fi
trebuit acordată
Dacă educația nu începe de la vârsta copilăriei, rațiunea devine apoi un dar foarte
periculos. Mulți dintre cei dotați cu o foarte mare inteligență se găsesc prin închisori sau instituții
corecționale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că „înțelegerea a venit cu timpul...!”.
Părinții nu trebuie să creadă că omul prin firea sa este bun și cinstit, după cum ne confirmă și
cuvântul lui Dumnezeu, că din firea sa omul este înclinat spre a săvârși răul. Chiar dacă este
inteligent, dacă nu primește o educație corespunzătoare, la vârsta potrivită, nu va evolua în chip
pozitiv.

~1~
 Apariția răului în comportament nu trebuie neglijată la nicio vârstă, pentru că acesta
apare la început în mod inconștient, apoi în mod conștient. Astfel, spre exemplu, dacă copilul de
câteva luni își dă seama și de obicei își dă seama foarte repede, că prin plâns și strigăte obține
foarte ușor ceea ce își dorește (Irineu, 2008, p. 6) și cu cât mai des se întâmplă aceasta, cu atât
mai alintat și încăpățânat va deveni. La fel se întâmplă și cu celelalte slăbiciuni omenești, care cu
trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult; rădăcinile lor s-au dezvoltat încă din primii
ani ai copilăriei. Se spune despre împăratul Dioclețian, care a fost unul dintre cei mai cruzi
prigonitori ai primilor creștini, că de când era mic îi plăcea să chinuiască și să ucidă diferite
animale. Prin urmare, aceste înclinații spre a chinui o ființă vie, s-au cultivat în el încă din
copilărie. De aceea, părinții trebuie să aibă grijă să pună bazele unei educații corecte încă din
copilărie (Irineu, 2008, p. 11).

II.Delimitarea variabilelor

 Subiecţi expliciţi: familia

Încă din cele mai vechi timpuri familia a reprezentat cel mai important grup social, fiind
denumită celula de bază a societății (Vâlcea, 2008, p. 91).
De atunci, familia a fost investigată și continuă să fie, de oamenii de știință din diferite
domenii: antropologie, sociologie, economie, biologie, medicină, psihologie, pedagogie și nu în
cele din urmă teologie. Astfel, această celulă a societății a fost și este mereu în centrul atenției,
deoarece din mijlocul ei au ieșit și ies vlăstarele lumii. Familia întrunește o serie de funcții, care
fac obiectul cercetării multora, cea mai importantă și vitală funcție fiind aceea de a crește și
educa copii pentru Dumnezeu și societate.
Familia reprezintă celula societăţii, de aceea, a concepe formarea tinerei generaţii numai
în instituţii specializate, fără a ţine seama şi de influenţele mediului familial şi ale celorlalte
micromedii sociale, înseamnă a avea o perspectivă unilaterală (Vișan, 2009, p. 7).Privită ca
nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe
întreaga sa personalitate. Primele valori sociale sunt transmise în familie, astfel, înainte de a
beneficia de educaţia instituţională, copilul învaţă în familie o serie de lucruri pe care şcoala le
consideră cunoscute la începerea procesului de educaţie (Vișan, 2009, p.7).

~2~
 Cea dintâi şcoală a omului a fost şi rămâne familia, ea dând temelia pe care se
construieşte edificiul personalităţii, iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. Familia
este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând
o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia (Vișan, 2009, p.8).

 Subiecţi impliciţi: copilul

La vârsta preșcolară toți copiii abia așteaptă la meargă la școală. Ei sunt dornici să devină
școlari, persoane care învață. În școala primară, cei mai mulți se bucură de ceea ce fac, știind că
la finalul școlii ei își vor îndeplini visele de a fi ceea ce și-au dorit de mici (Ignat, 2007, p.9).
Această atitudine se datorează atât părinților, care le explică cât de mult înseamnă școala
pentru a deveni cineva în viață, dar și învățătorilor care imprimă în sufletele copiilor sentimente
și atitudini de responsabilitate pentru toată viața. Fiecare își aduce aminte cu drag de chipul
doamnei învățătoare, care cu tact și iubire a deschis și inițiat drumul acestei vieți.
La această vârstă copilul are nevoie de ajutor și de mult sprijin din partea părinților, care
își cunosc cel mai bine copilul. În aceeași măsură copilul trebuie ghidat și de școală, care, după
cum am menționat anterior trebuie să fie într-o legătură permanentă cu părinții.
Atunci când este mic copilul are nevoie de anumite lucruri din partea părinților: afecțiune
și protecție, iar cu timpul acestea se amplifică adăugându-se înțelegerea și comunicarea cu
părinții. Toate acestea datorită creșterii și schimbării sale de nevoi și perspective. De aceea,
părintele trebuie să fie dinamic și să își dea seama că acel copil mic a crescut și are alte nevoi.

III.Valori/ Principii morale

 Perspectiva părinţilor

„Păi sunt copii..”, spun părinții sensibili, „putem să dăm o așa mare importanță
cusururilor lor...?”. Cu astfel de justificări sunt iertate de obicei obrăzniciile copiilor. Într-adevăr
sunt copii, însă ce fel de copii? Ce vor ajunge mai târziu acești copii? Au ei dreptul, chiar dacă
sunt copii să săvârșească răul? Este oare logic să neglijeze cineva o greșeală, pentru că aceasta a
fost săvârșită de un copil? (Irineu, 2008, p. 9).

~3~
 Mulți părinți se multumesc cu atât: „Cu timpul o să gândească mai mult, înțelegând
singur ce este bine și ce este rău”. Însă aceasta este cea mai mare înșelare pe care o poate avea un
părinte, deoarece copilul trebuie îndrumat, ghidat ca să aleagă binele. Ba mai mult, simpla
cunoaștere a binelui nu ajută la nimic, ci trebuie să dorești binele și să fii obișnuit să-l săvârșești.
Către o astfel de obișnuință trebuie condus omul prin educație, încă din primii ani ai copilăriei,
astfel încât mai târziu, cunoscând binele și cu ajutorul rațiunii și al voinței să îl săvârșească.

 Perspectiva copilului

Pe măsură ce creşte, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familiei pentru a
învăţa şi alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult. Din clipa în care copilul se
ataşează unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o problemă. Dacă în
perioadele de cristalizare a personalităţii nu există unitate de vederi şi de măsuri între familie,
şcoală şi celelalte micromedii educative apar fisuri în sistemul educaţional, care pot duce copilul
pe drumul inadaptării sociale. Concordanţa şi continuitatea influenţelor socializatoare impun
familiei necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a specificului fiecărei perioade de vârstă şi a rolului
educatorului în fiecare din aceste perioade (Vișan, 2009, p. 16).
Siguranţa în care trebuie să se simtă copilul pentru a se dezvolta normal este condiţionată
de stabilitatea mediului familial. Copilul are nevoie să ştie exact încotro se îndreaptă, să parcurgă
un drum trasat de adult, pentru că el nu este capabil să aleagă şi să se conducă singur. Din toate
vieţuitoarele, omul vine pe lume cu cele mai puţine instincte care-i permit să se hrănească şi să
intre în contact cu semenii săi. De aici, rezultă faptul că cei mici depind în întegime de părinţii
lor, iar privarea de aceste relaţii sociale, duce la reducerea nivelului său mintal: nu invaţă să
vorbească şi nu-şi formează nicio deprindere (Vișan, 2009, p. 21).

IV.Strategia de rezolvare
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Te plângi că fiul tău este neascultător? Cu
ușurință ai fi putut, pe vremea când când era mic, să îl fi îndreptat, să îl fi obișnuit cu ordinea, să
îl fi învățat să fie conștiincios în datoriile sale, să vindeci boala sufletului său. Când pământul era
încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai înainte de a fi apucat să
prindă rădăcini adânci. Negljența ta este de vină, pentru că acum patimile fiului tău sunt foarte
puternic statornicite în inima sa” (Sfântul Ioan Gură de Aur, 2007, p. 28).

~4~
 Episcopul Irineu de Ecaterinburg explică de ce educația copiilor trebuie făcută încă de la
cea mai fragedă vârstă. Toată lumea cunoaște cât de repede se dezvoltă o sămânță aflată sub
pământ, factorii care contribuie la dezvoltarea ei începând imediat să își facă simțită influența.
Căldura și umiditatea trezesc tânărul vlăstar în pământ, care începe încet-încet să se urce către
suprafață. Același lucru se întâmplă și cu un copilaș, care asemenea seminței vine în această
lume și crește neîncetat. Este cunoscut faptul că firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate
punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie și de cea mai mare îngrijire
și atenție.
Dezvoltarea trupească are loc repede și continuu, însă dezvoltarea sufletească înaintează
și mai repede. Copilul începe să vorbească, să înțeleagă primele lucruri, să gândească, să judece.
Voința sa se întărește și învață încet-încet să acționeze de la sine, mintea se îmbogățește cu
înțelegerea obiectelor care îl înconjoară, în timp ce, împreună cu acestea, începe să înțeleagă câte
ceva despre existența lui Dumnezeu. Începe să își pună problema destinației sale în această lume
și învață să facă diferența dintre bine și rău. Astfel, înlăuntrul său se trezește conștiința; începe să
conștientizeze iubirea și antipatia, apar sentimente de rușine și de onoare.
Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu să se
dezvolte așa cum trebuie, părinții sunt datori să urmărească cu mare atenție dezvoltarea morală a
copilului lor. Luând în considerare că educația are o dublă menire: să anuleze pornirile rele și să
sădească pe cele bune, se înțelege necesaritatea începerii sale încă de la cea mai mică vărstă a
copilăriei.
Educația, însă, nu constă numai în a combate pornirile rele ale copilului, ci în a-l obișnui
de mic să săvârșească binele. Un înțelept spunea că, atunci când un tânăr apucă un drum, nu se
va abate de la acesta pănă la bătrânețe. Adică, dacă omul, de tânăr apucă pe drumul cel bun, dacă
din copilărie a iubit binele, nu se va schimba până la moarte. Același lucru îl spune și proverbul
popular: „din leagăn până la mormânt același vei fi”.
Copilul trebuie să învețe povestea Bibliei, să afle despre minuni și sfinți, să știe să
respecte o sărbătoare religioasă. El trebuie să se comporte creștinește, adică cu îngăduință și
dragoste față de cei din jurul său. Copiii trebuie să înțeleagă cuvintele Mântuitorului, ale celui ce
a fost numit de apostolii Săi și apoi de o întreagă istorie creștină, Învățătorul. Ei trebuie să știe că
prin El binele, frumosul, moralitatea, credința, iubirea și-au desăvârșit înțelesul. Dar pentru a-l
face pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității este necesară educația religioasă

~5~
începută încă de mic. Prin această educație, copilul, încă de mic, vine în contact cu realități,
simboluri și manifestări religioase ale căror semnificații, în înțelesul lor mai simplu este bine să
le cunoască (Voicu, 2008, p. 8).
Esența educației este de a induce în sufletele copiilor obiceiuri bune, nu numai simple
raționamente; virtutea, nu violența, acțiuni bune, opere alese și nu simple cuvinte. Prin educație
se stabilește viitorul temporar și etern al copilului, de aceea părinții trebuie să se ocupe într-un
mod constant și serios de acest aspect.

BIBLIOGRAFIE:

1.Ignat, Aurora Adina, „Copilul tău, școala și rolul tău de părinte-ghid pentru a deveni
partener în educație”, Editura Universității Suceava, 2007.

2.Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, „Călăuziri pentru creșterea și educarea

ortodoxă a copiilor”, Editura Egumenița, Galați, 2008.

3.Fecioru, Pr. D., „Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur”, revista B.O.R., nr. 7-10,
1937.

4.Sfântul Ioan Gură de Aur, „Părinții și educarea copiilor”, Editura Agapis, București,
2007.

5.Stamate, Preot lector dr. Marin, „Educația creștină în opera Sfântului Ioan Gură de
Aur”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003.

6.Vâlcea, Odeta-Ionica, „Muntele fericirilor și educația moral-religioasă” Editura

Didactic Pres, Slatina, 2008.

7.Vișan, Niculina-Ionica, „Rolul familiei în educarea copilului”, Editura Paralela 45,

Pitești, 2009.

8.Voicu, Maria-Aurora, „Educația religioasă în viața preșcolarilor-auxiliar didactic”,

Editura Didactic Pres, Slatina, 2008.

~6~