Revista Teologică, Serie Nouă, Anul V, Nr.

4, Octombrie-Decembrie, 1995
8 REVISTA TEOLOGICA

+ BARTOLOMEU
DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP AL VADULUI,
FELEACULUI Șl CLUJULUI

IUBITULUI NOSTRU CLER $1 POPOR:

HAR, PACE, AJUTOR ȘI MILA DE LA DUMNEZEU, IAR DE LA NOI,
ARHIEREASCA BINECUVÂNTARE!

Iubiți i mei Iii sufletești,

I

De data aceasta îmi propun să vă vorbesc despre pogorârea lui

Dumnezeu printre noi, oamenii, așa cum ne este ea înfățișată în câ­
teva din minunatele noastre colinde de Crăciun. Să nu vă mire că mă
abat puțin de la îndătinata regulă a Scrisorii Pastorale care citează
cu precădere versete din Sfânta Scriptură și că apelez la citate din
folclor. E bine de știut că nu puține din aceste colinde au o vechime
tot atât de mare ca și creștinismul nostru și că ele au fost alcătuite
de oameni care cunoșteau bine Sfintele Scripturi, fie că erau preoți,
fie dascăli, fie cântăreți de strană, fie țărani știutori de carte sau a-
tenți la citirile din biserică. Colindele nu sunt altceva decât rostirea
populară a unor lecturi biblice care s-au întâlnit cu harurile poetice
și muzicale ale unor făurari de frumusețe. Departe de a fi niște sim­
ple versete versificate, ele sunt opere profund originale, dar originali­
tatea lor are grijă să se țină cât mai aproape de izvorul care a inspi­
rat-o, adică de credința cea adevărată, așa cum credința însăși se spri­
jină, la rândul ei, pe izvoarele biblice. Iată un exemplu: când au al­
cătuit Crezul, Sfinții Părinți de la Niceea au precizat că Domnul Iisus
Hristos a înviat a treia zi, „după Scripturi", adică potrivit Scripturi­
lor, adică așa cum ne spun Scripturile, ca să nu mai încapă nici o în­
doială. Nu altfel mărturisește începutul unui colind, care sună așa:
O, pricină minunată
Din'ceput de lumea toată,
Din’ceput și din vecie
Precum la Carte ne scrie.
„Cartea" nu este altceva decât Biblia, iar versul acesta ultim e o tri­
mitere la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani 16, 25, unde
se vorbește despre întruparea Domnului ca fiind „taina cea ascunsă
din timpuri veșnice", sau la Epistola către Coloseni 1, 26 unde este
numită „taina cea din veci ascunsă".
într-un alt colind ni se spune că cei trei crai de la Răsărit s-au
lăsat călăuziți de stea
Și-au mers, după cum citim,
Până la Ierusalim.
Așadar: după cum citim în Sfintele Scripturi, ca să nu se creadă
cumva că această istorisire ar fi fost născocită de închipuirea poetu­
lui popular. Totul, izvorât din credință și întemeiat pe credință.
PASTORALE ARHIEREȘTI 9

înainte însă de a porni împreună cu colindătorii pe la casele unde

poposește micuțul Iisus, aș vrea să vă aduc aminte că Dumnezeu, în
marea Sa bunătate față de noi, cei ce prin păcatele noastre ne-am în­
depărtat de El, i-a lăsat mântuirii noastre toate căile deschise. Dru­
mul dintre El și om se poate face, deopotrivă, în ambele sensuri. Când
Domnul stă în așteptarea noastră, a celor ce călătorim pe cărările sau
valurile vieții, glasul Său ne cheamă; „Veniți la Mine toți cei osteniți
și împovărați, și Eu vă voi odihni"1. Iar dacă ne-am apropiat de pra­
gul ușii Sale și ne-am poticnit în șovăială, tot El este Cel ce, dinlăun­
tru, ne încurajează: „Bateți și vi se va deschide!"2 Când însă noi ne
aflăm înlăuntru, în casele noastre, însingurați și înstrăinați de un Iisus
care călătorește, ostenit, în căutarea noastră, vocea Lui răzbate per­
vazul și ne trezește auzul: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de-Mi va auzi
cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu
Mine"3. Iată deci cum omul devine gazda lui Iisus și se învrednicește
de un ospăț în care Dumnezeu își află pe ale Sale dintru ale Sale.
, r i ’ •>
lubiții mei iii sufletești,

Cunoaștem din Simbolul Credinței că Fiul Iui Dumnezeu „pentru

noi oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer și S-a
întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria . . Iată cum același
lucru este spus într-un colind românesc, dar nu prin rostirea directă
a teologiei, ci cu mijloacele harului poetic:
Pe o scară de argint
Se pogoară Domnul Sfânt.
Se pogoară rareori.
Numai pe la Sărbători.
Ei bine, „scara de argint" pe care se pogoară Domnul nu este altceva
și altcineva decât Fecioara Maria, prin care Fiul lui Dumnezeu se în­
trupează, devenind om. Metafora (căci așa se numește această figură
de stil) este preluată din Vechiul Testament, unde se vorbește de sca­
ra pe care patriarhul Iacob a văzut-o în vis, o scară rezemată cu un
capăt în cer și cu altul în pământ și pe care se urcau și se pogorau
îngerii lui Dumnezeu4. Asemenea ei, Sfânta Fecioară este legătura di­
rectă dintre cer și pământ, așa cum au văzut-o Sfinții Părinți și cum
ne este arătată și în Acatistul Bunei Vestiri: „Bucură-te, scara cereas­
că pe care S-a pogorât Dumnezeu"5. Colindul ne mai spune ca această
pogorâre nu este un fapt obișnuit, care se petrece zilnic sau săptămâ­
nal, ci un fapt sărbătoresc al unui timp sărbătoresc.
în legătură cu aceasta însă voi aminti un alt colind, de o mare
adâncime teologică și frumusețe literară, care începe așa:

1 Mt 11, 28.
2 Mt 7, 7; Lc 12, 36.
3 Ap 3, 20.
4 Fc 28, 12.
5 Icos 2.
 10 REVISTA TEOLOGICA

Mare-i seara de-astăseară

Dar nu-i seară de-astăseară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân.
Când S-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ.
Cu alte cuvinte, noi sărbătorim Nașterea Domnului acum, în acest an,
dar totodată ne întoarcem în timpul de atunci, în urmă cu aproape
două mii de ani, când Nașterea S-a petrecut ca fapt istoric, și trăim
acel moment ca și cum am fi contemporani cu el. Același lucru, iubi-
ții mei, vi-1 spuneam și acum doi ani, în Scrisoarea Pastorală de Cră­
ciun, numai că atunci îl citam pe Sfântul Roman Melodul: „Fecioara
astăzi pe Cel mai presus de ființă naște". Iată cum imnograful bizan­
tin și poetul popular anonim se întâlnesc pe una din culmile rostirilor
noastre de credință.
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a devenit oaspetele pământului,
dar colindele noastre 11 aduc în aria și-n văzduhul neamului românesc,
acesta devenindu-i gazdă. Betleemul nu mai e acolo, departe, în Pales­
tina, ci undeva pe aici, pe-aproape, dincolo de marginea satului:
La Vitleem colo jos
Cerul arde luminos:
Preacurata
Naște astăzi pe Hristos.
Deși cerul e năpădit de lumină, Pruncul se naște în singurătate,
în mijlocul naturii. Natura însă poate fi și vătămătoare, fapt pentru
care omul iși ocrotește trupul împotriva vremuielilor. De data aceas­
ta însă natura își recunoaște Stăpânul, pe Cel ce a făcut-o dintru în­
ceput, și se face blândă, devine ea însăși umană în fața Pruncului, așa
cum rostește cu mare gingășie un alt colind:
Ploaia caldă
Că mi-1 scaldă;
Vântul bate,
Nu-1 răzbate;
Neaua ninge,
Nu-1 atinge.
Dar dacă firea poate ocroti Pruncul ferindu-L de ea însăși, ea nu
e în stare să-I dea ceea ce întotdeauna e de trebuință unui nou-năs-
cut. Ca atare, ne spune colindul Vitleemului de jos, Maica Sfântă stă
aplecată deasupra Fiului și plânge'ncetișor. De ce plânge? Pentru că
N'are scutec de'nfășat,
Nici hăinufe de'mbrăcat
Pentru Pruncul de'Mpărat.
E ușor de reținut contrastul dintre originea împărătească a Pruncului
și sărăcia, întru umilință, a Maicii Sale. Plânsul acesteia, poate că dus
de vânt, pătrunde'n sat și-i trezește femeile, care aleargă într’un su­
flet la locul cu pricina și-i vorbesc mamei singuratice într’un grai de
duioasă solidaritate a omului cu Dumnezeu:
PASTORALE ARHIEREȘTI 11

Nu mai plânge, maica mea,

Scutecele noi ți-om da.
Pruncul sfânt de-i înfășa.
Astfel se încheie întâia treaptă a pogorârii Domnului pe pământ
și-n spațiul românesc. De aici, Pruncul „mititel și'nfășețer intră pe
seama copiilor, a nevinovaților, care-1 duc în sat. Glasurile lor răsună
de departe:
Sculați, sculați, boieri mari,
Sculați voi, români plugari,
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători.
Ei pornesc deci cam în revărsatul zorilor, atunci când încep să cânte
cocoșii. Pentru ca țăranii să nu creadă că e vorba de o oarecare zar­
vă tinerească, menită doar să-i trezească din somn fără nici un rost,
colindătorii se simt datori să-i liniștească:
Și nu v'aduc nici un rău,
Ci v'aduc pe Dumnezeu.
Din această clipă, copiii nu mai sunt simpli copii, ci au devenit
teofori sau hristofori, adică „purtători de Dumnezeu" sau „purtători
de Hristos". Dacă Maica Domnului a fost scara de argint pe care S’a
pogorât Domnul, colindătorii sunt alaiul împărătesc prin care Domnul
întră în Ierusalimul satului. Sătenii însă nu mai sunt nici ei simpli ță­
rani, ci devin „boieri", dar nu în înțelesul de clasă socială, ci în acela
de nobili sau, cum se spune în Ardeal, domni. împăratul nu poate fi
primit decât domnește. Dacă, mergând cu crucea, preotul îl aduce în
case pe Dumnezeu care sfințește, copiii îl aduc pe Dumnezeu care în­
nobilează. Ajuns la pragul satului, colindul se întâlnește cu citatul bi­
blic: „Iată, Eu stau la ușă și batj de-Mi va auzi cineva glasul și va
deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine".
înainte de a se deschide ușile, se deschid inimile. Satul întreg s'a
trezit și freamătă:
Sus, boieri, nu mai dormiți,
Vremea e să vă treziți,
Casa să v'o măturați
Și masa s'o încărcați.
E masa la care creștinul se pregătește să-L primească pe Domnul. Ve­
cinii par a se îndemna unii pe alții, ca nu cumva vreunul, asemenea
celor cinci fecioare nebune din Evanghelie, să rămână în afara praz­
nicului:
Ia sculați și slugile
S'aprindă făcliile,
Să măture curțile,
Curțile și casele,
Că va vin colindele.
Dacă cerul ardea luminos acolo, deasupra Vitleemului, pământul
arde și el, tot atât de luminos, aici, în vatra satului. Arderea lui Dum­
nezeu s'a întâlnit cu arderea omului. Lumina a năpădit ogrăzile cu
mult înainte de răsăritul soarelui, căci în ele a intrat Soarele Drep­
 12 REVISTA TEOLOGICA

tății, Răsăritul Cel de Sus. Acum se întâmplă ceva pe care începutul

colindului nu l-ar fi bănuit; odată intrat în casa creștinului, adus de
copiii colindători, Iisus îi lasă pe aceștia să meargă mai departe spre
a-L duce și în casele altora, El rămânând și totodată plecând, același
și nedespărțit, ca un Dumnezeu ce Se află. Și nu e numai atât. Odată
rămas în casă, Pruncul Iisus crește tainic și devine Domnul Iisus, băr­
batul desăvârșit, ca și cum viața Sa cea istorisită în Sfintele Evanghe­
lii s'ar reface și s'ar repeta sub ochii casnicilor Săi. Masa, într-adevăr,
a fost încărcată cu toate bunătățile, dar nu pentru cei ce au colindat,
căci acelora li s'au dat în traistă colăcei și covrigi și mere și nuci, ci
pentru Domnul care S'a așezat la ea și, iată-L, se ospătează împreună
cu nuntașii din Cana Galileii, împreună cu Zaheu Vameșul și cu Si­
meon Leprosul, împreună cu Lazăr și cu surorile acestuia, Marta și
Maria, împreună cu Luca și Cleopa în Emaus și laolaltă cu ucenicii
Săi pe malul Ghenizaretului. Faptul acesta extraordinar poate fi gă­
sit într’un colind din Țara Loviștei, care sună așa:
... Ci-mi aștept pe Dumnezeu
Să mi-1 ospătez și eu
Cu vin roșu-ovășit,
Dumnezeu fie sosit?
Intră’n casă după masă
Găsi'n casa masa’nlinsă
Si pe masă vadra plină.
Și ședea și Se-ospăta,
Ședea azi și ședea mâine,
Săptămâna, luna plină.
Dacă luna se'mplineară,
Dumnezeu aiar'ieșeară,
Sus la cer se ridicară,
Lasă’n casă sănătate
Si prin curte bogătate.
Așadar, timpul pe care Domnul îl petrece în casa creștinului este o
lună, ceea ce ar însemna de la Sfântul Nicolae, când încep copiii să
învețe și să repete colindele, până la Sfântul Ion, când se cântă ulti­
mele colinde. După aceea El se ridică la cerul din care Se pogorâse pe
o scară de argint, încheind astfel ciclul marilor Sărbători. Aici e bine
să mai observăm ceva: potrivit acestui colind, Oaspetele intra în ca­
să ca un Dumnezeu la singular, dar iese și se înalță la cer ca un Dum­
nezeu la plural, ca și cum pe durata șederii Sale li s'ar fi descoperit
gazdelor ca Dumnezeu treimic. Iată că și de data aceasta colindul se
întâlnește cu Scriptura, căci e peste putință să nu vedem în el, trans­
figurată, ospeția patriarhului Avraam, la stejarul Mamvri, când Dum­
nezeu S'a revelat pentru prima oară ca fiind în trei persoane. Și așa
cum El l-a răsplătit pe Avraam cu binecuvântare și cu toate bunătă­
țile pământului, tot astfel și pe gazda lui de acum, lăsând în urmă-I
sănătate și bogăție. Dacă a fost primit cu cinste, iubire și mărinimie.
Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. h
PASTORALE ARHIEREȘTI 13

Iubiții mei fii sufletești,

Am socotit de cuviință să vă spun aceste lucruri cu gândul la

răuvoitorii care ne învinuiesc pe noi, ortodocșii, și mai cu seamă pe
noi, românii, că practicăm un creștinism folcloric, lipsit de osârdia
lecturilor biblice și de adâncimea meditațiilor teologice. Vi le-am
spus pentru ca voi să cunoașteți că, tocmai dimpotrivă, creștinismul
nostru a ieșit din scoarțele Bibliei și s'a revărsat, cântând, în viața ca­
selor noastre, că la noi el este trăit nu numai cu mintea și buna pur­
tare, ci cu sufletul întreg. Așa l-am moștenit de la strămoșii noștri:
prin Biserică, dar și prin colinde, prin zugrăveli, prin troițe și prin
fântânile apelor vii. în colindele noastre nu veți găsi nici o abatere
de la dreapta credință și nici o lunecare spre mândria deșartă, ci nu­
mai adevărul lui Dumnezeu și bunacuviință a unui neam creștin. In
anii dictaturii ateiste, când colindele au fost alungate din drumuri și
cărări, ele s'au refugiat în biserică, acolo de unde plecaseră, ca în adă­
postul lor firesc. Acum, în libertate, ele răsună din nou în văzduhul
românesc ca tot atâtea mărturii ale creștinismului nostru plenar.
Vă spuneam la început că Dumnezeu i-a lăsat mântuirii noastre
toate căile deschise. Iată, acum, în ceasul de față, când ne-am adunat
aici, în sfânta biserică, pentru ca împreună să prăznuim Crăciunul li­
turgic, noi suntem oaspeți, iar Dumnezeu ne este gazdă. In același
timp, cei ce ne-am împărtășit am devenit, la rându-ne, gazdele lui
Dumnezeu. Și tot gazde îi suntem în casele noastre, unde ni L-au a-
dus și ni-1 aduc colindătorii. In felul nostru de a fi nu există nici un
zid între bucuria din biserică și cea de acasă, ele fiind unite printr'o
punte a colindelor și-a cântărilor de stea.
Intru lumina acestor bucurii vă doresc din toată inima să petre-
ceți Sfintele Sărbători în pace, sănătate și sporuri duhovnicești. La
mulți anii

Dată în reședința noastră din Cluj-Napoca, la sărbătoarea Naște­

rii Domnului, 1995.