Home Despre ARDUPH  Activităţi  Filiale ARDU  Domenii 

Parteneri Contact

ORIENTUL MIJLOCIU – ZONĂ A CONFLICTELOR INTERMINABILE?!

ORIENTUL MIJLOCIU – ZONĂ A CONFLICTELOR INTERMINABILE?!

Asistent universitar doctor Viorel VELIŞCU,

ACADEMIA DE POLIŢIE „A.I. CUZA”

Mihaiţă-Gabriel IORGU, ACADEMIA DE POLITIE “A.I. CUZA”

Rezumat

Apariţia conflictelor fie interstatale, interetnice sau chiar apariţia acestor crize internaţionale
trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci înainte, adică după
destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârşitul existenţei acestora fiindcă, dacă la acel moment
s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi
fost o zonă mult mai paşnică. Geopolitica se traduce liber ca geografia politică ce studiază
„relaţiile dintre procesele politice şi mediul geografic”. Însă Paul Claval merge mai departe şi
spune faptul că: „Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena
internaţională, fie că este vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii
nonguvernamentale sau de opinia publică”.

Istoria fiecărui stat de la formarea lui ca ţară până la maturitatea propriu-zisă e un proces
continuu, în care se succed lideri cu diferite viziuni politice sau orientări în politica internaţională,
dar dincolo de acest lucru, în lungul proces de civilizare, maturizare au loc nenumărate conflicte
fie civile sau interstatale pentru delimitarea teritoriului sau a zonelor de influenţă, sau pe lângă
aceste lucruri au loc manifestări populare, revoluţii sau loviturii de stat din diferite motive:
economice, politice sau sociale (conform literaturii de specialitate).
Aşa se întâmplă cu statele după dezmembrarea Marilor Imperii coloniale, ca cel Britanic (cel mai
mare din istoria omenirii, la un moment dat având 44 milioane km²), Francez, German , Spaniol,
Italian, Portughez, cea a avut loc după cel de-al II-lea Război Mondial în speţă: majoritatea statelor
africane cu excepţia câtorva precum Egipt, Africa de Sud, de Sud-Est ca Indonezia, Filipine ,
Papa Noua Guinee, Singapore sau cele din Orientul Mijlociu precum Israelul (1947), independenţa
acestui stat ducând la nenumărate conflicte intre sionişti şi statele Arabe ce au determinat efecte
umanitare dezastroase, sute de mii de refugiaţi, mii de morţi, distrugerea infrastructurilor.

Cum spuneam, acest proces se depăşeşte după lungi serii de războaie, diferende interetnice sau
chiar crize internaţionale pentru definitivarea suprafeţei teritoriului. Pentru a înţelege acest ultim
aspect, vom defini criza internaţională. „Prin criză internaţională se înţelege o situaţie tensională
extrema în relaţiile dintre anumite state sau grupări de state, ce poate genera pericolul unor
confruntări militare de mari proporţii, determinată de acutizarea unor contradicţii sau de tendinţa
reaşezării unor echilibre internaţionale.”[1] Şi în toate cazurile, cei care au de pierdut sunt civilii,
cetăţenii acelui stat deoarece se încalcă principiile dreptului umanitar. Cu precădere se încalcă
„principiul dreptului umanitar sau dreptul conflictelor armate” care stipulează clar: „Părţile la
conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi decât în raport cu scopul războiului care este de a
distruge sau de a slăbi potenţialul militar al adversarului”.[2]

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privinţa producerii unei conflagraţii, chiar
mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut loc nenumărate războaie ca
drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele dintre URSS şi Afganistan de 9 ani (
1979-1988 ) şi Irak – Iran ( 1980-1988). Dar toate acestea au avut aceleaşi efecte: deteriorarea
economiilor respectivelor state, refugieri în masă, milioane de oameni ucişi, distrugerea bunurilor
materiale, infracţiuni industriale şi chiar milioane de oameni ucişi, distrugerea bunurilor materiale,
infrastructurii industriale şi chiar influenţarea economiei mondiale, periclitând-o prin creşterea
preţului la petrol determinat de instabilitatea zonei şi a lipsei siguranţei transportului acestuia.

Dar apariţia acestor conflicte fie interstatale, interetnice sau chiar apariţia acestor crize
internaţionale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci înainte,
adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârşitul existenţei acestora fiindcă, dacă la
acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante puteri la acea dată, Orientul
Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai paşnică.

O primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a hotarelor de
către Marile Puteri Coloniale. Astfel se poate observa pe harta lumii, în deosebi în Africa ca
graniţele sunt de tipul rectangular, geometric adică metropolele au împărţit statele după criteriul
influenţei de atunci, neţinând cont de criteriul etnic sau religios, ajungându-se la fatidicul moment
ca într-unul din state să existe un număr mare din rândul unei populaţii (un procent ridicat) şi să
aibă pretenţii de autonomie sau chiar independenţă. Bineînţeles că statul respectiv nu acceptă
ajungându-se la conflicte interetnice, atentate teroriste, intimidări.

Un caz special îl reprezintă Israelul, ce a răsturnat, a dat peste cap toate planurile lumii arabe de
a crea Palestina, ajungându-se la lungi conflicte. După cum se observă, Irakul e înconjurat de
graniţe rectangulare, de aceea concluzia trasă de unii politologi ai vremii, că dacă lumea arabă ar
fi fost lăsată să traseze graniţele, nu ar fi existat Irakul, formându-se astfel Kurdistasnul, regiunea
sudică a Irakului ( Sunnistau) ar fi trecut la Arabia Saudită, iar restul la Iran, deci Irak este un punct
independent, un centru de comandă al marilor puteri, iar toate conflictele interetnice nu ar mia fi
existat, fiind o zonă paşnică.

O a doua cauză ce poate fi aplicată şi contemporaneităţii o reprezintă interesele statelor

importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Înainte de a dezvolta această
cauză, întâi trebuie să definim fenomenele de geopolitică şi geostrategie.

Geopolitica se traduce liber ca geografia politică ce studiază „relaţiile dintre procesele politice şi
mediul geografic”[3] . Însă Paul Claval merge mai departe şi spune faptul că: „Geopolitica ia în
considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este vorba
despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de opinia publică”[4].

„Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica şi desemnează valoarea deosebită a
unui loc, a unei întinderi, cu deosebire în plan militar”[5]. Geostrategia înseamnă „studiul influenţei
datelor geografice asupra strategiei statelor”[6]. Geostrategia înseamnă gândirea în termeni
spaţiali a acţiunilor strategice, politico-militare, a preocupărilor de a identifica poziţii avantajoase
din punct de vedere strategic. Un mare în politica internaţională vine cu o definiţie tranşantă:
„Geostrategia reprezintă administrarea strategică a intereselor geopolitice”[7].

Din punct de vedere geopolitic, evoluţia politicii mondiale le obligă pe acestea să-şi adapteze
relaţiile bilaterale la dinamica evenimentelor şi acţiunilor diferitelor state. Astfel, dacă la începutul
anilor ’90, după căderea URSS, singura super putere rămăsese SUA, în contemporaneitate, la
nivel mondial tinde să se ajungă la o lume multipolară în care există în fiecare colţ al lumii vectori
de influenţă cum sunt: Rusia, China, Japonia,Australia, Brazilia, U.E. şi Iran, o ţară de calibrul al
doilea ce doreşte să devină un centru decizional.

SUA au inclus Iranul, conform Declaraţiei lui George W. Bush, în aşa numita „Axa a Răului”,
alături de Irak, Afganistan, grupările teroriste şi de aceea SUA încearcă să întreţină relaţii cu toţi
vecinii Iranului pentru a-l încercui complet, dorind să plaseze dispozitive militare. Mai mult de atât
SUA susţine atât militar cât şi economic duşmanul declarat al Iranului, anume Israelul, două state
de la care poate chiar porni conflagraţia militară.

Din punct de vedere economic, interesele SUA şi a celorlalte ţări se referă la resursele colosale
de petrol ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale
lumii”[8] , iar SUA, şi în viitor China, cei mai mari consumatori vor să îşi asigure cu orice preţ
resursele de petrol necesare dezvoltării economiei. Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane de barili
pe zi, iar SUA peste 8 milioane de barili pe zi.

„Cu alte cuvinte, China va consuma 2/3 din producţia anuală a Arabiei Saudite, Iranului şi a
Kuweitului la un loc sau 1/10 din cea mondială, SUA 1/3 din cea mondială, în timp ce Japonia cât
China”[9] . Deci rezultă că în 2009 primele 3 consumatoare vor folosi 1,6 miliarde de barili, adică
mai mult de jumătate din producţia mondială şi de aceea sunt atenţi la evoluţiile din regiune,
implicându-se şi prin asistenţă militară importantă.

Acestea ar fi cele mai importante cauze care, dacă la un moment trecut se luau deciziile corecte,
astăzi O.M. ar fi mai calm şi nu ar fi arătat ca butoiul cu pulbere al întregii lumi, la fel cum a fost
Peninsula Balcanică pentru Europa la începutul secolului XX. Dar se pare că unele decizii s-au
luat atunci cu privire la alt pericol, în speţă comunismul, prin independenţa Israelului creându-se
un spin în coasta Uniunii Sovietice, negândindu-se la repercusiunile ce pot apărea din acest fapt.

Revenind la punctul central al acestui articol, anume situaţia dramatică a populaţiei din aceste
zone, caracterizată prin instabilitate continuă ce pare că nu se mai finalizează cu nici un
armistiţiu.

Orientul Mijlociu include Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iranul, Turcia, Irak,
Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria,Yemen si teritoriile palestiniene Cisiordania si Fâşia
Gaza, dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deşi se consideră parte a Europei si Afganistanul
ce este situat in Estul Orientului Mijlociu..

Sursa acestor conflicte poate fi împărţită în mai multe categorii: dorinţa de independenţa a unor
populaţii, funcţionând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizaţiei
Naţiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le
acopere, dar se confruntă cu rezistenţa statului ( Irak, Afganistan şi Iran) căruia i se găsesc alte
motive pentru a fi atacat si supus soluţiei statului „ agresor” ca să cedeze la doleanţele statelor
mari. Printre aceste motive se număra susţinerea terorismului, deţinerea de arme de distrugere în
masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privinţa comiterii unor atentate teroriste.

Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obţinerea independenţei de către poporul
kurd şi cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare şi de creare a unui stat naţional o
reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei, poliţiei, diplomaţilor, chiar
si civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

„Terorismul este un fenomen extrem de complicat, de sofisticat, încât nu se poate ajunge cu

uşurinţă nici la o definire a lui unanim acceptată nici la un sistem coerent si unitar de politici si
strategii de combatere”[10]. Dar mai multe instituţii si tratate au încercat să definească terorismul.
Liga Arabă defineşte terorismul în „ The Arab Convention for the Suppression of Terrorism” (1998)
[11] . FBI (1993) foloseşte o definiţie pentru a descrie terorismul.[12]

Printre cele mai utilizate, sângeroase şi radicale forme de terorism este cel religios, care a luat
amploare între anii 1960-1990, după cum spune Bruce Hoffman ce consideră că de la nici măcar
un grup s-a ajuns la un număr impresionant. Acestea îşi motivează activitatea din considerente
religioase, dar şi din chestiuni politice specifice contextului căruia îi aparţin. Printre cele mai
concludente exemple se situează Hesbollah si Hamas ce acţionează conform unei ideologii
religioase in Liban şi în teritoriile palestiniene. Se spune că între 1970-1995 ar fi fost 64.319 de
incidente realizate de grupările religioase.

Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, dar la fel de sângeros ca cel religios, este reprezentat
în zonele cu un regim politic totalitar în care s-a cimentat o grupare cu o viziune diferită sau în
regiunile în care sunt populaţii cu o pondere însemnată ce îşi doresc autonomie sau
independenţă. Aşa se întâmplă cu populaţia din Sud-Estul Turciei, Nordul Irakului, Estul Siriei şi
Nord-Vestul Iranului ce îşi doresc o identitate proprie. Interesele lor sunt reprezentate de PKK (
Partidul Muncitorilor din Kurdistan) ce de la 16 aprilie 2002 poartă denumirea de Congresul pentru
Libertate şi Democraţie a Kurdistanului.

Fondarea şi baza ideologică a PKK a fost constituită de Abdullah Ocalan in 1980. Obiectivul
grupării este crearea unui stat independent Kurd. Aria de operare este largă, fiind vizate centre
comerciale sau sedii diplomatice din Turcia, Siria, Iran, Liban şi Europa de Vest. Efectivele
grupării sunt destul de mari, până la sfârşitul anilor 1990 numărul militanţilor fiind de aproximativ
10.000, bărbaţi si femei. Printre ţintele dese ale partizanilor kurzi se numără soldaţi, jandarmi,
poliţişti, membrii ai serviciilor secrete turceşti.

Finanţarea organizaţiei este asigurata prin donaţii efectuate de persoanele kurde ce muncesc in
străinătate si prin sponsorizări externe din partea unor state adverse la trafic de droguri. Dea
lungul timpului activitatea întreprinsă de separatiştii kurzi a fost deosebit de intensă, „Organizaţia
se face vinovată de moartea a cel puţin 30.000 de oameni de la înfiinţarea ei”[13].

Dea lungul timpului activiştii PKK au organizat operaţiuni sinucigaşe, fiind implicate şi femei, dar
uneori PKK-işti foloseau masuri severe pentru a le convinge. Leyla Kaplan, femeia care a
participat la cel mai de succes atac al organizaţiei, declanşând bomba pe care o avea asupra ei
într-o secţie de poliţie şi omorând 3 poliţişti şi rănind 12 ea a fost constrânsă să participe la acest
eveniment, deoarece primei femei căreia i se atribuise misiunea refuzase şi fusese executată.

Deci atingerea scopului si anume independenţa este un obiectiv care se doreşte a se atinge cu
orice preţ indiferent de numărul de vieţi care se pierde.[14]

E o diferenţă între situaţia kurzilor din Turcia şi cei din Irak datorită statului şi situaţiei lor politice.
Dacă kurzii din Irak se o autonomie sau chiar de o mare disponibilitate din partea SUA,
acordându-li-se dreptul de a exploata petrol de la Kurkuk, alegându-şi capitala la Erbil, kurzii din
Turcia nu primesc sprijin american şi se confruntă des cu armata turcă.

Peste 20% din populaţia turcă sunt kurzi. De la începutul războiului din 1994 au murit peste
40.000 de oameni. Mii de copii au rămas orfani, sute de mii de refugiaţi în Siria, bunurile materiale
au fost distruse de aviaţia turcă, mii de invalizi ce au dus la un impact major în dreptul umanitar
ce a sensibilizat întreaga comunitate internaţională, iar ONU a deblocat importante sume de bani
pentru a ajuta victimele. Dar se pare că mentalitatea e în schimbare, kurzii trecând la acte de
violenţă. După arestarea lui Ocalan, în 1999, la Nairobi în Kenya, noul lider Murat Karayilan a
declarat pentru BBC că, dacă problema kurdă e rezolvată pe cale diplomatică, ei vor depune
armele. Când se vor rezolva problemele kurzilor? Rămâne de văzut.

Din păcate, situaţia umanitară din cealaltă luptă de independenţă este una dramatică, ţinând cont
de faptul că atentatele durează de peste 60 de ani. Totul a început după expirarea mandatului
britanic al Ligii Naţiunilor în mai 1948 asupra Palestinei şi astfel a fost proclamat stat independent
Israelul. În acelaşi an a avut loc primul război între Israel şi arabi. După retragerea britanică, toate
statele arabe au declarat că susţin independenţa Palestinei şi dispariţia Israelului. Între 15 mai şi
10 iunie 1948 a avut loc primul război ce s-a încheiat prin acordul de încetare a focului mediat de
Naţiunile Unite. Aceasta este prima atrocitate comisă în zonă după cel de-al Doilea Război
Mondial.

O nouă confruntare de amploare o reprezintă „Războiul de 6 zile” din 1967. Acest conflict se
datorează unor erori diplomatice între statele implicate. Israelul a schimbat cursul Iordanului şi
dorea prin vocea lui Itzhak Rabin asigurarea graniţelor Israelului prin anexarea Sinaiului şi zonei
de sud a Libanului.[15] Totul a culminat cu războiul dintre 5-10 iunie 1967 ce a culminat cu
înfrângerea ţărilor arabe, Israelul obţinând Sinaiul, Platoul Golon şi Cisiordania. Pagubele au fost
însemnate: 779 de morţi, 2560 de răniţi,15 prizonieri, 19 avioane doborâte, în tabăra Israelului, iar
în tabăra ţărilor arabe 21.000 de morţi, 45.000 de răniţi, 6000 de prizonieri, peste 400 de avioane
doborâte. Peste 40.000 de palestinieni s-au refugiat în Iordania. Israelul câştiga din nou. Văzând
lipsa de eficienţă a statelor arabe în lupta antisionistă, palestinienii se unesc în grupări pentru a
atrage atenţia opiniei internaţionale cu privire la problema palestinienilor. În 1964 ia fiinţă OEP
condusă de Yasser Arafat ce la origini a fost o grupare teroristă. Este prima grupare ce declară
ca obiectiv eliberarea Palestinei. După multe dezbateri şi negocieri, EOP îşi schimbă ideologia,
încercând prin mijloace non-violente îndeplinirea tuturor dorinţelor palestinienilor, motiv pentru
care a fost acceptată ca observator ONU. Pe langă această grupare, au exista şi unele care
duceau o interminabilă luptă contra israelienilor folosind violenţa.

Frontul de Eliberare al Palestinei ( PLF) apare în 1977 sub conducerea lui Abu Abbas ce îşi are
sediul în Liban şi ce a dus o activitate deosebit de importantă cum ar fi: 07.10.1985, când a
capturat vasul Achille Lauro şi a ucis o parte din echipaj; 30.03.1990 – 17 membri au lansat un
atac de pe mare asupra „plajelor şi hotelurilor din Tel Aviv cu intenţia de a ucide turişti străini şi
isrelieni”[16] . Acest atac a determinat stagnarea relaţiilor şi discuţiilor dintre SUA şi OEP. Fatah, o
altă grupare teroristă din Palestina, a fost condusă de regretatul Yasser Arafat, care după câţiva
ani a trecut la mişcarea non-violentă.

Pe lângă aceste grupări, au mai existat şi alte organizaţii teroriste palestiniene ce au dus o luptă
acerbă anti-israeliană, afectând grav economia, viaţa de zi cu zi, implantând în minţile israelienilor
ideea că oricine ar putea fi un kamikadze, precum: Organizaţia 15 mai, Frontul Popular pentru
eliberarea Palestinei, Comandamentul Special şi Hamas (cea mai radicală). Pe lângă acestea,
palestinienii sunt indirect ajutaţi de Hezbollah, obiectivul acestei grupări fiind distrugerea Israelului
şi înlăturarea regimului de la Beirut.
Situaţia cetăţenilor rămaşi în Palestina este foarte gravă, lipsind chiar şi bunurile de strictă
necesitate, apă, alimente, bunuri necesare educării copiiilor. ONU a dus o activitate de ajutorare:
Crucea Roşie a lansat programe de prevenire contra muniţiilor neexplodate, mine, obuze; Crucea
Roşie este cea care a lansat un apel pentru Cisiordania, cerând Israelului, ca stat ocupant, să
asigure zona cu alimente, medicamente şi alte lucruri de strictă necesitate (program din
13.08.2003). Problema Palestinei este extrem de importantă, necesitând intervenţia unor forţe
externe pentru e media conflictul, cea mai îndreptăţită fiind ONU.

Pe lângă aceste probleme, Israelul are nenumărate conflicte cu statele vecine: Liban, Siria, Egipt.
Ultimul război a fost cel de la You Kippun (1973), care a pus faţă în faţă Israelul şi gruparea
Hezbollah. Aceasta din urmă a trimis în timpul atacului peste 4000 de rachete, dar din informaţiile
obţinute se presupune că deţine peste 42.000 şi o armată de peste 10.000 de oameni. Numărul
victimelor în urma acestui conflict este de 1200 de parte Libanului şi 160 pentru Israel. După
acest eveniment, Israelul a atacat bastioane Hamas, rezultând 345 de morţi şi 1400 de răniţi
(2007).

Se pare că situaţia Israelului este una foarte delicată, pregătindu-se un atac împotriva sa a unei
coaliţii arabe. Israelul însă are de partea sa sprijinul SUA şi a altor ţări europene, printre care şi pe
cel al României.

Al doilea motiv al instabilităţii ce duce la o degradare continuă a nivelului de trai, al decăderii din
punct de vedere economic, al scăderii numărului de locuitori prin scăderea numărului populaţiei
datorită conflictelor armate, îl reprezintă bogăţia, resursele mari de petrol. Statele mari aduc
acuze, în speţă Irakului, Iranului şi Afganistanului, pentru sponsorizarea activităţilor teroriste, în
acest ultim caz demonstrându-se contrariul. De exemplu, în cazul Irakului, „un avion irakian
Boeing 737a decolat de la Bagdad cu destinaţia Amman, Iordania. Pe drum, o grupare teroristă a
încercat capturarea navei. Piloţii au reuşit să facă o aterizare forţată, consecinţele fiind
devastatoare: 60 de pasageri morţi şi 3 membri ai echipajului”[17].

În cazul Afganistanului, lucrurile sunt şi mai clare, nefiind nevoie de prea multe detalii. După
atentatele de la Word Trade Center din 2001, când au murit peste 3000 de oameni, SUA a acuzat
regimul talibanilor din Afganistan pe motiv că îl adăpostesc pe teroristul numărul 1 din lume,
Osama Bin Laden, liderul grupării Al-Quaeda, cel care a orchestrat întregul atac terorist.

Referindu-ne la armele de distrugere în masă, Iranul şi Irakul sunt cele la care ne putem referi.
Iranul îşi doreşte obţinerea tehnologiei de prelucrare a uraniului pentru a putea produce bomba
atomică cu scopul de a contrabalansa conflictul cu Israel. Statul islamic dezminte aceste lucruri
prin faptul că foloseşte energia nucleară doar pentru a produce energie electrică. Raportat la Irak,
SUA a considerat că deţine arme chimice, ce reprezentau o ameninţare pentru întreaga lume, şi
s-a simţit îndreptăţit să restabilească pacea în zonă şi să afle adevărul, chiar dacă o expertiză de
la jumătatea anilor ’90 demonstra că nu deţin astfel de arme. Dar prin această acţiune a SUA s-a
motivat alt aspect şi anume, că SUA, ca singură „autoritate ce poate restabili calmitatea” poate
„trece peste o hotărâre a Consiliului de Securitate al O.N.U. şi poate ataca oriunde”.
Raportându-se la rezervele de petrol şi gaze naturale, Irakul şi Iranul împreună cu alte ţări din
regiune deţin peste 70% din rezerva mondială. Asta înseamnă că majoritatea statelor lumii vor
importa petrol din această zonă în decurs de 20, 30 de ani, pe măsură ce consumul va creşte.
„Aurul negru” din această zonă va fi la mare căutare, aceste state vor încheia acorduri economice
şi nu numai cu toate ţările lumii. Un raport al Consiliului de Securitate al O.N.U. întăreşte cele
expuse anterior: „SUA vor continua să aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de
petrol”. Seriozitatea problemei este dată de faptul că SUA includ în categoria intereselor vitale
petrolul, pentru apărarea cărora vor recurge la forţa armată.

Exemplu devenit celebru al acestei filosofii strategice este cel al coaliţiei militare împotriva Irakului
în anul 2003, care cu efective minime (circa 200.000 de militari) a ocupat un stat care are
dimensiunile Franţei, fără ca pe teritoriul Irakului să fie vreo regiune inaccesibilă loviturilor. De
asemenea, cazul Irak evidenţiază că resursele petroliere şi căile de acces către acestea
constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de secol. Acest lucru e
demonstrat de faptul că Irak are 112 miliarde de barili de petrol rezervă mondială, fiind pe locul 2
în lume, iar Iranul este pe locul 3 în ceea ce priveşte petrolul şi pe locul 2 în domeniul gazelor
naturale, la nivel mondial.

Urmărind situaţia economică şi socială a Irakului şi Afganistanului, acestea se află într-un proces
ireversibil sau greu de remontat, cel de scădere economică a nivelului de trai, a condiţiilor de
viaţă.

În privinţa Afganistanului, cauzele sunt clare: adăpostirea celui mai mare terorist al lumii. Dar
pentru Afganistan nu este nimic nou dacă se află în război, fiindcă de peste 30 de ani ţara se află
într-un continuu război, de la invazia sovietică din 1979, la războiul civil dintre talibani şi celelalte
triburi, acum la războiul internaţional dintre o coaliţie condusă de SUA şi forţele insurgente
conduse de mujahedinii afgani. Victimele războiului au ajuns la câteva mii, indiferent dacă sunt
civili sau militari.

Viaţa în Afganistan este foarte dură. Locuitorii se confruntă cu o lipsă acută a apei fiind situaţi în
deşert, foamete datorată lipsei alimentelor, situaţia dezastruoasă a copiiilor sau chiar a femeilor.
[18] Mai mult de atât, documentele secrete americane publicate pe site-ul „wikileak”, cotidianul
american „New York Times” şi „Der Spiegel” fac dezvăluiri cu sute de civili ucişi în acest conflict.
Casa Albă nu a dezminţit aceste rapoarte ale serviciilor americane de informaţii. Mai mult de atât,
în documente sunt înregistrate o serie de incidente în care trupele britanice au participat, în Kabul
în octombrie şi noiembrie 2008, care s-au finalizat cu moarte fiului unui general afgan. Pe lângă
aceste lucruri, ca să calmeze populaţia afgană,trupele NATO plăteau rudelor celor decedaţi
recompense care ajungeau şi la 2000 de dolari.

Un alt aspect dezvăluit de documentele secrete arată că Iranul a finanţat înarmarea, antrenarea şi
echiparea talibanilor. Un raport din 2005 al ISAF relatează că Teheranul a oferit talibanilor bani
pentru uciderea liderilor afgani şi a soldaţilor NATO. „Guvernul iranian a oferit fiecărui membru al
celulei teroriste 1740 de dolari pentru fiecare soldat afgan ucis şi 3481 de dolari pentru fiecare
oficial din guvern asasinat”, se arată pe site-ul „wikileaks”.

An de an O.N.U. trimite ajutoare umanitare în alimente, îmbrăcăminte, ustensile educaţionale

pentru copii.

În concordanţă cu această situaţie se află şi Irakul care din 2003 se află în război. Peste 4000 de
soldaţi americani au fost ucişi, zeci de mii de oameni au fost deportaţi în statele vecine. Din
păcate, zeci de ziarişti, oficiali ai O.N.U. şi-au pierdut viaţa în lupta de eliberare a poporului irakian,
în speranţa de creştere a nivelului de trai şi de ameliorarea situaţiei acestuia. S-au iscat multe
discuţii când civili irakieni au fost maltrataţi în închisorile irakiene pentru a divulga secrete şi
planuri de atac.

În privinţa Teheranului, nu se poate vorbi de un dezastru umanitar, ci mai mult de o presiune din
partea opiniei internaţionale datorită activităţilor de descoperire a unei tehnologii de îmbogăţire a
uraniului. O implicare a statelor străine e presupusă că s-a materializat prin revolta anti-
Ahmadinejad. Această revoltă a avut loc datorită muşamalizării rezultatelor electorale dintre
Mahmud Ahmadinejad şi Mir-Hossein Mausavi, candidatul opoziţiei. Numărul deceselor a fost de
36 de morţi după numărătoarea oficială a guvernului iranian sau de 72 după numărătoarea
susţinătorilor lui Mousavi. Programul nuclear iranian este atent supravegheat de către Rusia şi
China, aceste state fiind partenerii comerciali cei mai importanţi, ce au reticienţe în a aplica
cauzele embargoului impus de SUA. Mai mare îngrijorare vine din partea israelienilor, adversari
declaraţi ai Teheranului. Într-un interviu acordat unui jurnalist de la „ The Atlantic”, pe 31 martie
2009, primul ministru izraelian Beniamen Netanzahu declara că dacă Iranul apucă să producă
bomba atomică, atunci se va comporta ca o forţă nucleară. Şi atunci, cine va mai controla
distribuţia petrolului în Orientul Mijlociu? Teheranul sau Washintonul? În plus, Israelul susţine că
nu va fi pace în Orientul Mijlociu atâta timp cât Iranul nu va abandona programul nuclear şi va
continua în sponsorizarea grupărilor Hazbollah şi Hamas.

În consecinţă, situaţia Orientului Mijlociu este extrem de complicată, cu un grad mare de

periculozitate, un eventual conflict sionisto-iranian având un grad mare de implicare la nivel
mondial: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela şi alte state mari. Economia mondială va avea mult
de suferit datorită unui conflict mondial.

Terorismul rămâne o problemă globală deoarece acest fenomen nu poate fi stopat oricât de mult
s-ar dori acest lucru. Paul Robinson, fost director asociat de securitate naţională la laboratoarele
naţionale Los Alamos, SUA, a atras atenţia: „ Numărul de lucruri pe care un terorist le poate face
este de departe mai mare decât am putea să ne imaginăm. Noi vom fi întotdeauna în postura de a
presupune raţional viitoare acţiune a unui adversar de cele mai multe ori iraţional”.[19]

Atâta timp cât nevoia de resurse de petrol, cât consumul statelor mari va creşte, iminenţa unui
război este foarte mare. Un argument concludent îl reprezintă declasificarea unor documente
britanice secrete din 2004 ce demonstrează interesul SUA pentru petrolul din Orientul Mijlociu.
Mai mult de atât, aceste documente relatează faptul că SUA dorea cu orice preţ petrol şi că ar fi
atacat cu orice preţ Arabia Saudită, Kuweit şi Abu Dhabi pe la mijlocul secolului XX.

Prin urmare se spune că istoria este „magistra vitae” şi că noi oamenii ar trebui să tragem unele
concluzii şi să evităm cu orice preţ atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial când au murit
peste 50 de milioane de oameni sau în Primul peste 8 milioane. De aceea fiecare decizie trebuie
gândită şi luată în interesul cetăţeanului şi al locuitorului, nu al oricărei societăţi petroliere.

[1] Victor Duculescu, Managementul crizelor şi soluţionarea acestora, Editura Universitară, 2008,
pag.156

[2] Ion Dragoman, Nicolae Purdă, David Ungureanu, Drept Internaţional Umanitar, Editura Sitech,
Craiova, 2010, pag. 20

[3] Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009,
pag. 7

[4] Claval Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-
lea, editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 6

[5] Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009,
pag. 8

[6] DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică, „Iorgu Iordan”, editura Academia Română,
1975

[7] Brzezinski, Zbiegniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale
geografice, editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2000

[8] http//www.globalpolicy.org

[9] english.peopledaily.com

[10] Anghel Andreescu, Nicoale Radu, Jihadul Islamic, Editura M.I.R.A., Bucureşti 2008, pag. 213

[11] „ Orice act sau ameninţare cu violenţa indiferent de motivele sau scopurile sale, care se
produce pentru a avansa scopurile unui individ sau un scop criminal şi care urmăreşte a provoca
panică în rândul populaţiei prin rănirea, punerea în pericol a vieţii, libertăţii sau securităţii acestora
sau urmărind a aduce un prejudiciu mediului sau instalaţiilor publice sau private ori cu intenta de a
pune în pericol resursele naţionale.”

[12] „ Terorismul reprezintă folosirea calculată a violenţei sau ameninţarea cu violenţa, în scopul
inducerii de teama, cu intenţia de ai intimida şi forţa autorităţile unui stat să adopte o serie de
orientări de tip politic, religios sau ideologic bine determinate.”

[13] Conform Nun Bilge Criss- natura terorismului PKK în Turcia. Studii ale conflictului şi
terorismului, 1995, pag. 17-37
[14] Numărul deceselor creşte vizibil deoarece armata turcă atacă foarte des zonele populate de
activiştii PKK, populaţia ajungând să sufere de nenumărate boli datorita malnutriţiei şi lipsei de
igienă, a imposibilităţii de dezvoltare economică datorită sărăciei zonelor populate de Kurzi

[15] Pe lângă acestea au existat şi evenimente pregătitoare, provocatoare care au declanşat

războiul (atacarea de către armata israeliană a unor avioane siriene, MIG, în data de 07,04,1967;
Egipt, prin generalul Abdel Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea
strâmtorii Tiran pe 22 mai 1967, cu scopul perturbării transportului naval izraelian)

[16] Anghel Andreescu, Nicolae Radu, Jihadul Islamic, Editura M.I.R.A., Bucureşti 2008, pagina
345

[17] Costică Voicu, Mircea Ionescu, Terorismul aerian, Bucureşti, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2006, pag. 85

[18] Singura ocupaţie ce aduce profit este cultivarea opiumului, nu a macului. Aceasta este o
afacere ce aduce venituri de peste 150 de milioane de dolari anual, majoritatea fiind investiţi în
activităţi teroriste.

[19] 16w.Biddle, Keep it Simple and Reliable, Discover, June 1986

LOCAL TIME
 Caută în site:

Search for: Search …

Search

Instrumente internaţionale

Legislaţie naţională

Apariţii editoriale

Instituţii

Linkuri utile

Recomandăm
Revista Forţelor Terestre

Asociatia de Geopolitica Ion Conea

© 2013 Frontier Theme