CALITATEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC –

SUBMINATĂ CHIAR DE MINISTERUL DE RESORT

(varianta 1 de titlu, formulare explicită)
sau
CĂDEREA ÎN ABIS
(varianta 2 de titlu, formulare metaforică)

Despre examenul pentru definitivarea în învățământ a cadrelor didactice am scris în mai

multe rânduri. (v. Tribuna învățământului, 17 martie 1998, p.10; Școala gălățeană,
nr.53/ianuarie 1997, p.2). De asemenea, am vorbit de mai multe ori cu prilejul unor reuniuni
profesionale la nivel local sau național.
Una dintre cele mai importante forme de pregătire și formare continuă a cadrelor didactice
pentru învățământ este definitivatul, examenul care reprezintă, de fapt, confirmarea statutului
de cadru didactic pentru orice dascăl, certificatul care atestă că persoana respectivă este
bună pentru a profesa la catedră. Spuneam atunci – ceea ce este deplin valabil și astăzi – că,
deși, „viitorul cadru didactic frecventează în anii facultății cursurile seminarului pedagogic,
trecând o serie de examene în disciplinele educației și efectuează un anumit număr de ore de
practică pedagogică”, acestea „nu pot suplini activitatea de zi cu zi la catedră, în școală, acolo
unde cadrul didactic face dovada calităților sale de dascăl, ceea ce, până la urmă, este cel mai
important lucru”, pentru continua formare profesională. În consecință, se înțelege că un cadru
didactic urmează să susțină examenul de definitivare în învățământ după o perioadă
rezonabilă de practică la catedră. Tocmai acesta este subiectul pe care doresc să-l abordez în
rândurile următoare.
În timp, au fost mai multe reglementări legislative pe această speță: Legea
nr.6/14.03.1969, Statutul personalului didactic din R. S. R., precizează, la Art.83, că un cadru
didactic poate susţine examenul de definitivat numai după „un stagiu efectiv de 3 ani în
activitatea didactică de predare”; Legea nr.128/12.07.1997, Statutul personalului didactic din
România, la Art.34, menţionează că un cadru didactic poate susţine examenul de definitivat
după „un stagiu de cel puţin 2 ani la catedră, având în această perioadă funcţia de bază în
învăţământ”; Legea nr.1/5.01.2011, Legea educaţiei naţionale din România, care conţine și
Statutul personalului didactic, la Art.241, consemnează că un cadru didactic poate susţine
examenul de definitivat după „un stagiu la catedră cu durata de un an şcolar”.
Se observă cu uşurinţă că termenul la care un cadru didactic poate susţine examenul
pentru definitivarea în învăţământ s-a redus de la 3 ani la 1 an, cu evidente consecinţe
negative asupra calităţii procesului didactic. Îmi amintesc de faptul că dezbaterile care au avut
loc în 1996 privind proiectul Statutului personalului didactic, la articolul referitor la perioada
de stagiu pe care trebuia să-l aibă candidatul la data susţinerii examenului de definitivat au
fost dominate de raţiuni sindicaliste (populiste) şi financiare (întemeiate). Cei care susţineau
menținerea termenului de 3 ani erau etichetaţi drept „conservatori” de către „reformişti”, cei
care susțineau reducerea termenului de stagiatură. În 1910 proiectul noii legi nici nu a mai
fost supus dezbaterii publice, ci adoptat de Parlament prin asumarea răspunderii.
Măsurile de reducere a stagiului de practică la catedră la data susținerii examenului de
definitivare s-a adăugat altor decizii ministeriale care au săpat adânc la fundația calității
învățământului românesc. Rezultatele obținute de candidații pentru obținerea definitivatului și
a titularizării în învățământ au fost de la un an la altul tot mai slabe, încrederea în
profesionalismul corpului didactic, imaginea acestuia fiind în scădere vizibilă. Câteva
exemple, care pot fi generalizate, confirmă afirmațiile de mai înainte. Tematica, subiectele
date la cele două categorii de examene se inspiră preponderent din practica didactică, din
experiența dobândită de cadrul didactic stagiar la catedră. Astfel, subiectul III la toate
disciplinele a avut următoarea formulare: „Procesul de învățământ – analiză conceptuală și
abordări interacționale între învățare-predare-evaluare”, ceea ce presupune o tratare specifică,
în funcție de conținutul, metodele și mijloacele didactice adecvate fiecărui obiect de studiu,
fapt posibil doar în condițiile unei experiențe de cel puțin 2-3 ani. La limba și literatura
română candidatul a fost pus în situația rezolvării unor cerințe privind aplicarea programei
școlare la clasă, experiența de doar un an fiindu-i insuficientă pentru o abordare practică,
aplicativă. Subiectul de la disciplina biologie este și mai concludent: „Dați două exemple de
mijloace de învățământ care pot fi folosite de profesorul de biologie pentru studiul sistemului
nervos central la om”. De asemenea, la geografie și istorie se dă o secvență din programa
școlară de la o clasă și se formulează cerințe pornind de la secvența respectivă. După numai
un an de practică la catedră, candidatul nu are siguranța răspunsurilor ca atunci când ar fi
exersat aceaste probleme 2-3 ani. Evident, în aceste condiții rezultatele nu pot fi pe măsura
așteptărilor, sistemul făcându-l pe candidat să fie superficial, nesigur, să greșească.
Mai mult, este de-a dreptul stresantă, ca să nu spunem altfel, evaluarea candidatului în
primul an de activitate la catedră, conform Metodologiei de susținere a examenului de
definitivat la sfârșitul acestuia: evaluarea profesorului la nivelul unității școlare, evaluarea
portofoliului profesional și mai multe inspecții. Structura și tematica portofoliului profesional
pentru un cadru didactic în primul an de învățământ este de-a dreptul aberant, determinându-l
pe acesta să-l completeze birocratic, superficial, total nerelevat, doar ca o simplă piesă la
dosar. Cui folosește?
Recent, un inspector școlar cu o îndelungată experiență constata cu amărăciune că unele
măsuri ministeriale au contribuit decisiv la rezultatele slabe obținute de cadrele didactice la
examenele pentru definitivare și titularizare în învățământ, considerând că, din păcate, adesea,
sistemul pune multe cadre didactice într-o asemenea situație neplăcută. Din nefericire, și alte
măsuri ministeriale au compromis calitatea învățământului nostru: un fost ministru a decis
asimilarea/integrarea claselor de școală profesională în liceu, a propus ca absolvenții de liceu
fără bacalaureat să fie admiși în învățământul superior. De asemenea, din acest an școlar s-a
decis ca toți profesorii evaluatori la examenele naționale să parcurgă un program de formare
în domeniu (oare câți bani se vor duce pe apa sâmbetei?), ca și cum profesorii ar fi vinovați că
elevii obțin note mici, fiind acuzați că nu știu să evalueze corect.
În concluzie, îmi reprim inițiativa de a face câteva propuneri, de teama ca nu cumva în
noua lege a învățământului, care se tot flutură, să se decidă măsuri precum: desființarea
examenului de definitivare în învățământ (ar fi într-o descreștere logică a perioadei de
stagiatură), asimilarea acestuia cu examenul de licență sau legiferarea accesului cadrelor
didactice necalificate la examenul de definitivare în învățământ. (sic!).
Parafrazând un vers eminescian, „Cum nu vii tu, Țepeș doamne!”, am spune „Cum nu vii
tu, Haret doamne!”
Gh. NAZARE