(Ana Danciu) Metodica Predării Religiei În Școlile Primare, Gimnaziale Și Licee

PROF.
ANA DANCIU
METODICA
PREDĂRII
RELIGIEI
ŞCOLILE PRIMARE,
? 7
GI MNAZI I
SI L I C E E
COLECŢIA „BISERICA ŞI ŞCOALA“
Metodica predării Religiei

în şcolile primare, gimnazii şi licee
Coperta şi viziunea grafică:
Doina DUMITRESCU
Apariţia acestei cărţi a fost sprijinită de
BANCA ROMANA PENTRU DEZVOLTARE

GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE
Editor: Sorin DUMITRESCU
© ANASTASIA 1999
Str. Venerei 13, Sector 2, Bucureşti
Tel./fax: 211 6745 sau 210 85 49
ISBN: 973-9374-40-9
Prof. A.TI& DANCIU
METODICA PREDĂRII
» 0 0
In ŞCOLILE PRIMARE, GIMNAZII ŞI UCEE
Cu binecuvântarea şi cuvântul înainte al

Episcopului Prof. Univ. Dr.
Irineu SLĂTINEANU
Cuvânt înainte
Predarea Religiei şi a Educaţiei religios-morale în şcoală a

dus la descoperirea unor noi şi mari resurse în sufletele edu
catorilor - profesori de Religie, preoţi dar şi ale elevilor.
Dacă celelalte obiecte de învăţământ se adresează mai
mult gândirii, învăţământul religios, educaţia religios-morală
se adresează în special inimii.
între aceste daruri - inima şi gândirea - nu este nici o
contradicţie, nici o opoziţie, ci ele se întrepătrund perma
nent şi armonios, pentru a forma un om adevărat.
Această contradicţie aparentă persistă încă în concepţia
unor educatori, învăţători şi profesori, tributari concepţiilor
materialist-evoluţionist-dialectice, cu care am fost cu toţii
îndoctrinaţi atâta amar de ani.
Elevul de azi se află în faţa bogăţiei nesfârşite de daruri
ce se revarsă în mintea şi inima sa în timpul orei de Religie.
Elevul este liber să creadă şi să vadă în lisus Hristos pe Cre
atorul şi Mântuitorul lumii, pe cel ce S-a făcut Om pentru
ca omul să se îndumnezeiască.
Ce răspundere mare au astăzi, deci, cei ce predau Reli
gia în şcoli! Munca lor trebuie să fie o continuă dăruire, o
continuă jertfă, pentru a aduce în sufletele şi minţile elevi
lor cea mai mare bucurie a vieţii: pe lisus Hristos, Dumne-
zeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu.
Profesorii de Religie şi preoţii stau încă în faţa unui val
care pustieşte ţara şi încă şi o bună parte a lumii: seculari
zare, ateism, indiferentism religios, materialism, evoluţio-
nism, panteism, pretinse doctrine creştine, teosofie, orien
talism, lipsă de formaţie religioasă a oamenilor, superstiţie,
obscurantism, formalism religios, sectarism, prozelitism
5
AN A DANCIU
agresiv, satanism, masonerie, violenţă, pornografie, delinc-

venţă, criminalitate, droguri, sărăcie economică, dar şi spiri
tuală, şi câte altele!
Familia, şcoala, Biserica trebuie să lupte împotriva tuturor
acestora, deoarece acestea duc la dezumanizare, la apariţia
ideologiilor de tot felul, la fărâmiţarea conştiinţei noastre
de neam şi de credinţă.
Cei ce predau Religia au o mare responsabilitate: faţă de
ei înşişi, faţă de elevi, faţă de părinţi, faţă de societate în ge
neral.
Fără o metodă pedagogică bine pusă la punct, fără o te
meinică pregătire, fără o mare credinţă şi fără o mare iubire
şi înţelegere pentru toţi cei care ne înconjoară în procesul
instructiv-educativ, sufletul şi mintea elevilor rămân favora
bile pustiirii.
Hristos a spus, spune şi va spune veşnic: „Lăsaţi copiii şi
nu-i opriţi să vină la M ine!“ (Matei XIX, 14).
Prof. Univ. Dr. Iritieu Slătineanu,

Episcopul Râmnicului
1.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS ÎN ŞCOALĂ
Poporul nostru românesc s-a impus în istorie ca popor

creştin de la naşterea sa, iar Biserica Ortodoxă i-a plămădit
fiinţa, i-a fost pavăză şi scut prin vitregiile istoriei.
în toate epocile istorice, Religia a avut rol de „educatoare
a omenirii“1. Religia nu lipseşte din nici unul dintre marile
sisteme pedagogice ale popoarelor civilizate şi creştine.
Toţi marii pedagogi ai omenirii, din toate veacurile şi lo
curile, fie păgâni, fie creştini, dau Religiei locul şi rolul cel
mai important.
De la Confucius, care viaţa întreagă s-a ocupat de per
fecţionarea caracterului uman prin şcoală şi carte; de la
M ântuitorul Iisus H ristos - Unicul învăţător al omenirii
(.Matei XXIII, 8) - Care a învăţat oamenii să fie desăvârşiţi
ca Dumnezeu {Matei V, 48); de la Sfântul Ioan Gură de Aur,
care spunea despre copiii neînvăţaţi la bine şi neîndreptaţi
prin Religie că sunt „orbi“ (pentru că „sufletul şi mintea
sunt cele care văd“); de la François Rabelais, care spunea
că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului“, şi până în zi
lele noastre, pedagogii şi educatorii cei mai de seamă au
considerat Religia drept cel mai bun mijloc de educaţie a
omenirii, şcoala clasică de formare a caracterelor morale şi
de perfecţionare spirituală a insului şi a societăţii omeneşti.
Timp de 45 de ani s-a căutat scoaterea lui Dumnezeu
din sufletele creştinilor români şi înlocuirea Lui cu ateismul
militant. Cuvântul lui Dumnezeu a fost tăgăduit şi i s-a negat
1 Pr. Prof. Ilarion V. Felea, Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe

a Aradului, 1994, p. 246.
7
A N A DANCIU
rostul firesc. Locul în care s-a încercat cel mai mult dezră
dăcinarea credinţei în Dumnezeu a fost şcoala românească.
Reintroducerea orei de Religie în şcoală înseamnă, deci,
o posibilitate de a promova o morală şi o spiritualitate româ
nească şi va permite cunoaşterea dimensiunii spirituale a
culturii noastre româneşti. Prin ora de Religie, Biserica Or
todoxă doreşte să aducă o contribuţie la reînnoirea vieţii
spirituale şi morale a poporului nostru şi speră că această
lucrare nu-i va fi împiedicată de forurile de stat actuale sau
viitoare.
Religia creştin-ortodoxă se adresează omului în general,
de orice vârstă. Vârsta copilăriei, a preadolescenţei şi a
adolescenţei sunt cele mai însemnate pentru a întreprinde
formarea religioasă a omului. Să nu uităm că există o relativă
asemănare de structură între sufletul copilului şi realitatea
religioasă. Religia este importantă pentru elevi atât ca senti
ment, cât şi ca o concepţie de explicare a lumii. Religia este,
de asemenea, pentru copil, un mijloc general de a-şi face
educaţia sub toate raporturile. Pentru cel ce predă Religia,
aceasta îl face să-şi cunoască elevii până în adâncul sufletu
lui. Este, deci, necesar şi posibil ca ora de Religie în şcoală
să schimbe sensul zilei pentru elev, iar sensul vieţii lui să
devină iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni.
învăţământul religios aduce o contribuţie însemnată în
educaţia moral-socială a omului de mâine. Problema învă
ţământului religios depăşeşte însă terenul îngust al unei sim
ple metodici didactice, al unui simplu plan de lecţie. De
aceea, problemele învăţământului religios trebuie să ne
convingă de importanţa şi actualitatea învăţământului reli
gios şi de misiunea celor ce trebuie să modeleze sufletele
copiilor. Acest învăţământ trebuie să îmbine, adaptat şi ar
monizat, cunoştinţele teologice cu tactul pedagogic. Fără un
învăţământ religios temeinic şi complet, am avea suflete anal
fabete biblic, neortodoxe, suflete reci, nepătrunse de cre
dinţă, de nădejde şi de dragoste pentru Dumnezeu şi semeni.
2 .
RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT
2.1. Religia —obiect de învăţământ
Pentru că religia s-a născut o dată cu apariţia omului, is

toria ei începând cu istoria omului, educaţia religioasă este
o componentă a procesului de învăţământ.
Procesul de învăţământ este o activitate didactică ce se
desfăşoară în mod organizat şi planificat, pe baza unor
principii şi metode având ca finalitate formarea personali
tăţii elevilor, în scopul integrării lor socio-culturale şi profe
sionale.
Educaţia religios-morală este o componentă a formării
spirituale a omului, cu rezonanţe în plan intelectual, afectiv
şi comportamental.
Religia ca obiect de învăţământ, educaţia religioasă, este
un ansamblu de acţiuni orientate nemijlocit spre formarea
conştiinţei şi conduitei morale. Ea influenţează, prin impor
tanţă, toate celelalte obiecte de învăţământ şi mai ales cele
lalte componente ale educaţiei în şcoală.
22. Despre învăţământ în general şi despre

învăţământul religios în special
Procesele fundamentale ale actului didactic sunt preda

rea, învăţarea, evaluarea, toate trei fiind într-o strânsă inter
acţiune în formarea personalităţii elevilor. Procesul de învă
ţământ este constituit din mulţimea componentelor sale, a
9
A N A DANCIU
relaţiilor cu contextul şi a produselor (performanţelor) re

zultate din interacţiunea multiplă a componentelor.
1. Componentele procesului de învăţământ sunt analiza
bile sub trei aspecte:
a) din punct de vedere funcţional, obiectivele pedago
gice sunt:
- obiective generale (de scop)
- informative
- formative
- obiective operaţionale
- cognitive, psihomotorii, afective
- de transfer
- de exprimare
b) din punct de vedere structural:
- resurse umane (elevi)
- conţinut cu următoarele caracteristici:
- ştiinţific
- practic
- interdisciplinar
- esenţializat
- structurat logic
- sistematizat
- form e de organizare
- lecţii
- alte forme didactice
- re la ţii- elev-profesor
- elev-elev
- timpul şi spaţiul şcolar în care se desfăşoară lecţia.
c) din punct de vedere operaţional:
- procesul de predare-învăţare-evaluare
-strategiile didactice - metode şi mijloace de învăţă
mânt
-fo r m e de activităţi cu elevii.
2. Relaţiile existente între componente, între profesor şi
elevi şi între elevi.
10
METODICA PREDĂRII RELIGIEI
3- Performanţele obţinute în urma procesului de preda-

re-învăţare sunt puse în evidenţă cu ajutorul metodelor de
evaluare.
Performanţele obţinute în urma procesului de predare-
învăţare a Religiei sunt concretizate în:
- structuri cognitiv-operaţionale;
- structuri afectiv-motivaţionale;
- structuri socio-morale;
- structuri psihomotrice.
O dată cu reintroducerea Religiei ca disciplină şcolară,
au apărut câteva fenomene îmbucurătoare:
- interesul pentru Religie, care prinde să se manifeste
astăzi în lumea ideilor şi atitudinilor;
- faptul că în şcoli Religia este predată de preoţi sau de
profesori de Religie având o pregătire teologică corespun
zătoare;
- faptul că este posibilă o renaştere moral-spirituală a
societăţii româneşti şi o revitalizare a virtuţilor creştine ale
înaintaşilor noştri.
Prin învăţământ religios se înţelege activitatea metodică
şi practică prin care profesorul se adresează sufletului ele
vilor, capacităţii lor de a asimila cunoştinţe, dar şi capacită
ţilor lor sufleteşti.
învăţământul religios este astăzi o realitate m şcolile ro
mâneşti. Trebuie să ne ferim a-1 practica, însă, doar cu un
pronunţat caracter intelectualist. Chiar dacă Religia este
acum un obiect de învăţământ, ea nu se reduce la nivelul
unui simplu obiect din programa analitică. Să nu lăsăm să
domine, în învăţământul religios, tendinţa de însuşire a cu
noştinţelor în scop material, neglijând sentimentul şi voinţa,
adică rostul formativ-educativ al acestui învăţământ.
învăţământul religios este organizat şi orientat în acord
cu cerinţele învăţământului românesc actual, însă în cadrul
învăţământului religios folosim nu numai metode şi mijloace
moderne de educare, specifice învăţământului, ci şi pe cele
11
A N A DANCIU
tradiţionale, permanent valabile, menite să-i ducă pe elevi

spre înţelegerea şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Trebuie să ne gândim la natura religiei, la natura cu
noaşterii şi a sufletului omenesc. Religia ţine de transcen
dent, fiind „mister organizat, misterul ca atare al existenţei
generale, organizat pentru înţelegerea şi mântuirea omului“2.
23. Instruirea şi educaţia religios-morală
Instruirea religioasă se referă la însuşirea cunoştinţelor

religioase.
Educaţia religioasă reprezintă la modul în care sunt în
suşite aceste cunoştinţe, viaţa sufletească pe care elevii o
culeg din ele. Ea urmăreşte dezvoltarea de convingeri reli
gioase şi tinde spre atingerea idealului moral.
2.3-1- Despre educaţie şi educaţia religios-morală
A educa înseamnă a orienta, a dirija, a conduce pe elev

către un scop dinainte stabilit.
Educaţia este un sistem de acţiuni exercitate în mod
conştient, organizat şi sistematic asupra unor persoane sau
grupuri, în vederea transformării personalităţii lor potrivit
unor finalităţi ale gândirii la care acestea au aderat.
Educaţia exprimă o funcţie specific umană şi presupune,
deci, o puternică nuanţă spirituală. Ca acţiune, porneşte de
la o persoană şi se îndreaptă spre formarea altei persoane,
funcţionând pe baza legăturii spirituale dintre om şi om.
Educaţia vizează întregul, armonia trup-suflet a omului,
şi este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti.
2 V asile Băncilă, In iţie re a re lig io a s ă a c o p ilu lu i, Ed. Anastasia,

Bucureşti, p. 42.
12
Educaţia religios-morală este o acţiune specific umană,

care se desfăşoară conştient de către educator (profesor de
Religie, preot), conform unui plan şi unei metode bine pre
cizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere ş\ de harul
lui Dumnezeu. Ea are drept ideal realizarea caracterului
religios-moral, cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.
Educaţia religios-morală se bazează pe libertate, libertate
înţeleasă ca „disciplinăspiritualizată“.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi cu scopul de a Se face
Educator al oamenilor şi a dus la ultima desăvârşire chipul
educatorului creştin.
în El, prin El, prin urcare la culmea unde a purtat El firea
omenească pe calea schimbării şi a neîncetatei creşteri în
duh, stă taina educaţiei religioase, taina jertfei Celui mai
mare, pusă în ridicarea spre sine a celui mai mic, taina ridi
cării la desăvârşirea creştină.
2.3.2. Componentele educaţiei. Relaţia educaţiei

religios-morale cu celelalte componente ale educaţiei
Astăzi, educaţia este profund implicată în procesul dez

voltării sociale. Apare tendinţa de creştere a calităţii conţi
nutului ştiinţific al învăţământului teologic, perfecţionarea
învăţării ştiinţei şi tehnologiei prin promovarea interdisci-
plinarităţii, a semnificaţiilor umaniste ale ştiinţei şi prin des
chiderea şcolii spre lumea muncii productive ca mijloc
principal de formare intelectuală, tehnologică, profesională
şi moral-civică a tineretului.
Componentele educaţiei sunt, aşadar: educaţia intelec
tuală, educaţia morală, educaţia cetăţenească, educaţia cul-
tural-ştiinţifică, tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizi
că. La acestea se adaugă - dar nu în ultimul rând - educaţia
religios-morală.
13
A N A DANCIU
2.3-3- Religia în sistemele de educaţie
Am lăsat educaţia religioasă „la urmă“ deoarece, astăzi,

se observă două tendinţe în pedagogia românească:
a) una care înţelege că educaţia religioasă este o com
ponentă a formării spirituale a onlului şi care admite că re
ligia a stimulat crearea de valori morale, filozofice şi de
adevărate opere de cultură (opere de artă, tipărituri ş.a.);
b ) alta care refuză ideea că educaţia religioasă ar face
parte din componentele educaţiei.
Un pedagog al zilelor noastre se întreabă: „Educaţia mo-
ral-religioasă sau educaţia moral-umanistă ?... Un fapt este
incontestabil: morala, începând cu Etica lui Aristotel şi tre
când prin marii moralişti francezi, până în zilele noastre,
nu a fost şi nu poatef i decât una: morala umanistă, unică,
indivizibilă şi universală, morala bazatăpe conceptelefu n
damentale de bine şi de bunătate, de oameni şi justiţie, de
demnitate umană şi întrajutorare, bazată, mai departe, pe
cultul muncii şi alfamiliei, pe încredere şi pe toleranţă“3. în
continuare, se justifică acest punct de vedere, prezentându-se
note de lectură despre magie şi superstiţii, mit şi practici
oculte, evoluţie şi animism etc. Asistăm la aceleaşi binecu
noscute „negări“ comuniste, tendenţioase, vădit antireligi-
oase şi anticreştine. Sigur, este un punct de vedere, şi res
pectăm punctul de vedere al oricărui om. însă azi nu mai
poţi combate fenomenul religios cu argumente de genul:
„religia apelează la sentimente şi mai puţin la partea cogni
tivă“ , „mulţi oameni se manifestă religios doar formal, în
virtutea spectacolului (? !) şi a tradiţiei“, „religia permite ieşi
rea din situaţiile tensionate, boli, nefericire“, „religia susţine
interesele statului (? !) sau ale unor grupări ideologice“ ş.a.
3Traian Cosma, Ora de dirigenţie în gimnaziu, Ed. Plumb, Bacău,

1994, p. 30; Gh. D. Mateianu, „Tribuna învăţământului“, nr. 30, 1991,
p. 4.
14
în aceeaşi carte, despre Hristos se spune: „există o con

cepţie istorică ce acceptă ipoteza existenţei unui personaj
care...“; sau: „Biblia a fost alcătuită de preoţii din Palestina,
prin folosirea a diferite mituri şi legende“-, „Botezul este o
veche practică magică“; „Creştinismul iniţial a fost o conti
nuare a hinduismului, cu elemente de teologie orientală şi
filozofie greacă“ ş.a.
Recomandăm tuturor celor care au vădite tendinţe de
negare a oricărei realităţi religioase:
a) Să cunoască mai îndeaproape creştinismul, istoria lui,
viaţa şi activitatea Mântuitorului, dovezile despre existenţa
Sa reală etc. Multe lucruri rele pornesc din necunoaştere şi
neştiinţă. Cine cunoaşte îndeaproape pe Hristos îşi dă seama
de seriozitatea creştinismului şi a moralei sale.
b) Chiar dacă unii se declară „atei“, aceasta nu înseamnă
că trebuie să-i „convertească“ pe toţi elevii la ateism. Elevi
lor li se prezintă la şcoală atât evoluţionismul materialist,
cât şi creştinismul, iar alegerea le aparţine. Elevii sunt liberi
să aleagă şi nimeni nu trebuie să-i constrângă în vreun fel
(nici cei ce cred în Hristos). Creştinismul din România a
fost mereu tolerant cu toată lumea şi este departe de a fi un
spectacol sau iudaism mascat.
c) Să nu se confunde religia creştin-ortodoxă cu super
stiţia, mistica creştină cu misticismul, concepţia creştină de
spre lume şi viaţă cu cea a sectanţilor etc. Aceste confuzii
sunt provocate tot din necunoaştere a învăţăturii de credinţă
creştin-ortodoxe.
Recomandăm celor ce nu cred în puterea de a educa a
Religiei să citească şi să afle care e locul ei în pedagogia lui
Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Goethe, Locke, Kant, Richter,
Herbart, Froebel sau Foerster. Vor fi uimiţi să constate că, în
pedagogia lor, ei vorbeau despre „educaţie religios-morală“
şi nu despre „educaţie moral-umanistă“. Iată câteva exemple:
Comenius spune:
15
AN A DANC1U
„în Sfânta Scriptură avem Cuvântul lui Dumnezeu, în lume

- operele Sale şi în noi - inspiraţia Sa.“
„După cum e sigur că şederea în pântecele mamei e o
pregătire pentru viaţa în corp, tot aşa e sigur că şederea în
corp e o pregătire pentru viaţa aceea care va urma acesteia
şi care va urma pentru eternitate. Fericit e acela care aduce
cu sine din pântecele mamei membre bine formate ! De o
mie de ori e însă mai fericit acela care duce de aici un suflet
bine format.“
John Locke recomandă, în vederea educaţiei morale şi
religioase, deprinderea cu rugăciunea „Tatăl nostru“, Cre
zul, Decalogul, învăţăturile biblice şi practicile liturgice.
François Fénelon spune: „Religia e grija cea dintâi în edu
caţie“ (în opera sa Educaţia fetelor.:)
Jean-Jacques Rousseau, celebrul pedagog al întoarcerii
la natură şi marele adversar al clerului catolic, mărturiseşte
o credinţă vie în Dumnezeu, admiră pe Hristos şi sfinţenia
Evangheliei Sale. El spune: „Uitarea religiei duce la uitarea
datoriilor omului“; „Sufletul drept este templu al divinităţii";
„Fără credinţă nu există nici o virtute adevărată“; „Conştiinţa
omului este instinct dumnezeiesc“.
Immanuel Kant crede în Dumnezeu şi în sufletul nemu
ritor. El dă prioritate educaţiei morale faţă de cea religioasă,
deoarece Kant aderă la principiul după care „copilul va pu
tea înţelege mai bine pe Dumnezeu după ce a înţeles legea
morală“ .
fohann Heinrich Pestalozzi - cel ce a întemeiat învăţă
mântul bazat pe intuiţie şi psihologie, pe credinţă şi iubire
creştină - vede în educaţia morală şi religioasă „cheia între
gului meu edificiu pedagogic“. El îndeamnă pe educatori
să vadă pe Dumnezeu în propria lor perfecţionare.
Johann Wolfgang Goethe spune că religia creştină, „reli
gia întrupată în divinitate, religia înţelepţilor, este treapta
cea mai înaltă la care a putut şi ar trebui să ajungă omeni
rea“. După el, menirea educatorilor e să facă pe pământ o
16
„comuniune a sfinţilor“, adică a „celor mai buni şi mai înţe

lepţi“.
Johann Gottlieb Fichte, autorul Cuvântărilor către naţi
unea germană, propune ca ideal pentru educatori dezvol
tarea energiei spirituale şi înnoirea oamenilor pe baze cul
turale şi etice. Cine susţine că poruncile lui Dumnezeu nu
pot fi ţinute spune că nu-i progres şi atunci totul e zadar
nic. Religia e dragostea de tot ce este bun, mântuire de tot
ce este străin vieţii şi supunere smerită faţă de Dumnezeu,
în consecinţă, „a creşte un copil cu religia cea adevărată“,
în religia creştină, „e ultima îndeletnicire a noii educaţii“.
Johann Paul Richter - pedagogul iubirii - susţine că,
pentru a pregăti copiii pentru viitor, trebuie să însufleţim în
ei trei forţe: voinţa, iubirea şi religia. Forţa voinţei şi a iubirii
se armonizează în religie. Religia deosebeşte pe om de ani
mal - nu morala, nu arta, nu reflecţia: „Religia a făcut lumii
prima educaţie“; „Religia ne învaţă să avem faţă de animale
inima unui hindus şi faţă de oameni inima unui creştin“; „în
religie, Dumnezeu S-a făcut Om; în morală, omul devine
Dumnezeu“. De aceea, religia se cuvine cultivată în suflete
de la vârsta inocenţei. Tot ce este sublim şi divin trebuie să
se confunde cu morala, cu ştiinţa, cu arta. Tot ce este religios
trebuie respectat, căci ne conduce la Dumnezeu, în evlavie,
după cum stelele ne conduc la infinit.
Johann Friedrich Herbart, întemeietorul şcolii active şi
autorul treptelor psihologice, vede idealul şcolii în forma
rea omului de caracter, a personalităţii morale. Scopul edu
caţiei este virtutea. Educaţia morală este legată de cea reli
gioasă, ca astfel să se poată conduce „după principii corecte,
drepte şi serioase“.
Friedrich Froebel - întemeietorul grădiniţelor de copii şi
al învăţământului prin joc - învaţă că educaţia se întemeiază
pe interioritate, pe perfecţionarea internă; scopul educaţiei
constă în dezvoltarea şi reprezentarea divinului în om, ale
chipului şi asemănării lui Dumnezeu: „Educaţia trebuie să
2 - Metodica predării Religiei 17

AN A DANCIU
călăuzească şi să conducă pe om spre claritate asupra sa,

spre pace cu natura şi spre iubirea cu Dumnezeu: de
aceea, ea trebuie să ridice pe om la cunoaşterea sa proprie,
la cunoaşterea divinităţii şi a naturii şi la cunoştinţa unei
vieţi curate, sfinte. (...) Stimularea, tratarea omului ca fiinţă
conştientă, cugetătoare, înţeleaptă, capabilă de o expunere
nevătămată a legii interioare a divinităţii, cu conştiinţă şi li
bertate personală, şi înfăţişarea drumului şi mijlocului pen
tru aceasta - iată rostul omului.“ După el, ţinuta religioasă
şi conştiinţa religioasă sunt „cea mai însemnată zestre pen
tru viaţă“, adică „religia, viaţa interioară în Dumnezeu şi cu
Dumnezeu“.
Friedrich Wilheim Foerster susţine că „şcoala adevărată a
omenirii e şcoala Evangheliei, marele pegagog este Hristos,
iar misiunea şi metoda desăvârşirii omului este iubirea“;
„Iubirea creştină disciplinează indivizii, formează caracterele
morale şi înnoieşte societatea“. Cât adevăr în afirmaţiile ur
mătoare ale acestui p ed agog! „Viaţa începe şi sfârşeşte cu
Dumnezeu. Tot aşa şi educaţia. Nu poţi face educaţie seri
oasă pe temeiul părerilor şi ipotezelor individuale. Pentru
păreri şi ipoteze, nimeni nu aduce jertfe. Numai Adevărul
sfânt şi veşnic poate scoate un caracter dintr-o făptură şo
văitoare.“ „Din neghină nu răsare grâu, nici din haosul con
cepţiilor individuale - personalităţi morale.“ „Pentru a primi
tăria necesară în lupta vieţii, sufletul omenesc are nevoie
de forţa credinţei şi a adevărurilor eterne pe care nu le poate
oferi decât Evanghelia lui Hristos.“
Numai dintr-o adâncă experienţă a sufletului omenesc a
pornit mărturisirea Fericitului Augustin, cum că „inima noas
tră nu se alină până nu-şi află limanul în Dumnezeu. (...) Nu
se poate face educaţie morală acolo unde sufletul e consi
derat o funcţie a creierului sau a materiei. (...) Toată cinstea
ştiinţei: jertfirea instinctelor pătimaşe, însă, nu se obţine
decât în numele principiilor veşnice ale religiei creştine.“
18
Din toate numele consacrate şi textele alese şi expuse

mai sus4, se deduce necesitatea situării religiei la temelia
educaţiei şi formării caracterului moral. Aceşti pedagogi au
fost convinşi că Religia are un rol important în sistemele
pedagogice şi că Religia, prin toate puterile şi idealurile ei,
este educativă, optimistă şi progresistă.
Educaţia religioasă îşi are rolul său, deci, alături de ce
lelalte componente ale educaţiei: educaţia în sens creştin
este iniţiere în viaţa şi învăţătura creştină, şcoală prin cre
dinţă şi har, credinţă şi mântuire, iubire şi muncă, solida
ritate, toleranţă şi răspundere morală.
Aşa încât, la întrebarea: „Educaţia religios-morală sau
educaţia moral-umanistă ?“, răspunsul este clar: educaţia
religios-morală.
4Texte extrase din lucrarea Pr. Prof. Uarion V. Felea, Religia culturii,
Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1994, p. 246-254 (după
G. G. Antonescu şi V. P. Nicolae, Antologie pedagogică, p.305-36l).
3 -
IDEALUL, SCOPUL ŞI OBIECTIVELE STUDIERII

REUGIEI ÎN ŞCOALĂ
Educaţia religioasă, aşa cum am arătat, este un complex

de acţiuni prin care se urmăreşte în chip metodic şi siste
matic creşterea moral-spirituală a individului, prin imple
mentarea, în viaţa şi activitatea lui, a valorilor moral-spiritu-
ale şi religioase, în vederea dezvoltării armonioase a fiinţei
şi vieţii lui, pentru sine, pentru societatea şi pentru Biserica
de care aparţine.
Astăzi, idealul urmărit de educaţia în şcoală este diferit
de idealul urmărit de educaţia religios-morală.
Idealul educativ este finalitatea cea mai generală a edu
caţiei şi exprimă orientările strategice ale unui sistem edu
cativ într-o anumită etapă istorică a dezvoltării economico-
sociale, ştiinţifice şi culturale a unei ţări, modelul de
personalitate care polarizează aspiraţiile unei societăţi la un
moment dat.
Idealul educaţional al şcolii româneşti, astăzi, este:
„dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, formarea personalităţii autonome şi creative a ele
vilor“5. Aşa cum se subliniază în această definire a idealului
educaţional, idealul urmărit de educaţie rămâne tributar au
tonomiei şi raţiunii umane (în materie de educaţie şi mora
lă). Această raţiune practică este legiuitoriul propriu şi au
tonom al omului. Conform acestui model educaţional,
Dumnezeu este exclus din viaţa elevului, omul fiind auto
rul legii şi supusul ei în acelaşi timp. De aceea există astăzi,
3 Programa activităţii educative, Bucureşti, E.D.P., 1995, p. 7.
21
A N A DANCIU
la pedagogii români, întrupări artificiale ale idealului moral.

Orice heteronomie şi, cu atât mai mult, teonomie, este ex
clusă din viaţa elevului, a omului.
Idealul educativ creştin este realizarea com uniunii
omului cu Dumnezeu şi creşterea omului în această comu
niune.
Finalităţile cele mai generale ale educaţiei în general
sunt, deci, cunoscute sub numele de ideal educativ, iar
acesta este „modelul de personalitate, model abstract către
care se tinde“6.
3.1. Finalitatea educaţiei moral-religioase
Finalitatea educaţiei moral-religioase, idealul educării

creştine, are un model către care să tindă, deloc abstract:
Iisus Hristos Mântuitorul - Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-
Omul.
Hristos este Cel mai desăvârşit Om şi învăţător al omenirii,
Om-model şi învăţător unic al Adevărului. Finalitatea edu
caţiei creştine este perfecţiunea omului în iubire şi sfinţenie,
dorinţa şi încercarea continuă de a o realiza.
Lipsa unui model desăvârşit, perfect, este cauza unei edu
caţii imperfecte.
învăţătura creştină oferă în mod concret (nu abstract)
„perfecţiunea întrupată spre care trebuie să tindă omul şi
spre care trebuie să-i conducă profesorul pe elevii săi: Iisus
Hristos Mântuitorul.
Educaţia fără Dumnezeu, autonomă şi fără un model
desăvârşit, este insuficientă şi nu va da roadele aşteptate.
Modelul educaţional se proiectează şi se realizează în
cadrul unor instituţii de învăţământ, de diferite tipuri şi
grade, ale căror finalităţi sunt cunoscute sub denumirea de
6 Colectiv autori, Didactica, E.D.P. Bucureşti, 1982, p. 35.
22
scopuri, acestea precizând rezultatele aşteptate de la fiecare

tip şi nivel de organizare. Deşi au un grad de generalizare
mai redus în comparaţie cu idealul educativ, nici scopurile
nu sunt suficient de precise pentru a permite o riguroasă
planificare, organizare, desfăşurare şi evaluare a procesului
de învăţământ într-o anumită instituţie şcolară. Acestei ce
rinţe de concreteţe şi acurateţe îi corespund obiectivele di
dactice, (pedagogice, educaţionale). Acestea sunt enunţuri
cu caracter finalist, anticipativ, care descriu o intenţie peda
gogică, un rezultat aşteptat în finalul procesului de instruire,
concretizat într-o schimbare a personalităţii elevilor.
Se poate spune că idealul vizează finalitatea activităţii
educative în ansamblu, la nivelul întregii societăţi, în timp
ce scopurile şi obiectivele orientează desfăşurarea unor acti
vităţi educative determinate şi concrete.
3-2. Relaţia ideal-scop-obiective
Idealul determină scopurile şi obiectivele, iar acestea se

concretizează prin prescripţiile generale ale idealului edu
caţional, pe diverse planuri şi la diferite niveluri şi etape ale
activităţii educative. Scopurile conturează clar idealul edu
cativ.
Obiectivele descriu precis modul în care trebuie să se com
porte elevul după parcurgerea unui program de formare.
La nivelul unui subsistem al învăţământului, putem vorbi
de un ideal ca finalitatea cea mai generală a proceselor de
formare şi perfecţionare (modelul educaţional), de scop,
pentru a preciza finalităţile unui anumit tip de şcoală, şi de
obiective, atunci când dorim să precizăm scopurile sau să
descriem finalităţile la nivelul unei discipline de învăţă
mânt, al unei teme, al unor capitole, al unui sistem de lecţii
şi secvenţe de instruire.
23
A N A DANCIU
33. Ierarhizarea obiectivelor didactice
Se consideră a exista trei mari niveluri de definire a obiec

tivelor educaţiei:
a) finalitatea, sau scopul- nivelul cel mai general, ce vi
zează atingerea modului educativ;
b ) obiectivele definite după marile categorii comporta
mentale (taxonomice), care indică tipul de comportament
(cognitiv, afectiv sau psihomotor) vizat prin educaţie;
c) obiective operaţionale- informează educatorul asupra
comportamentelor observabile care trebuie realizate prin
activităţi concrete de instruire şi educare.
Ca orice disciplină de studiu, Religia urmăreşte atinge
rea unor scopuri care vizează:
- mijlocirea adevărurilor de credinţă şi morală;
- dezvoltarea funcţiunilor sufleteşti, în special a predis- •
poziţiei religioase;
- desăvârşirea creştină, unirea tot mai strânsă a omului
cu Dumnezeu.
De obicei, cu obiectivele didactice se operează pe trei
niveluri ierarhice. Formularea lor se face, pentru fiecare caz
în parte, cu grade de generalizare diferite, ca în schema ur
mătoare:
24
1. Obiectivele generale- cu ajutorul lor se precizează fi

nalităţile sistemului şi ale diferitelor sale subsisteme, dome
niile şi tipurile de schimbări proiectate a fi realizate pe în
treaga durată a studiilor. Ele alcătuiesc prim ul nivel ierarhic
al obiectivelor.
2. Obiectivele specifice - apar la nivelul instituţiilor de
învăţământ, având grad de generalitate mediu. Ele sunt
specifice tipului de şcoală, dar şi disciplinelor de studiu. Ele
alcătuiesc al doilea nivel ierarhic al obiectivelor.
3. Obiectivele operaţionale - se formează la cel de al
treilea nivel, unde se realizează activităţile nemijlocite de
predare-învăţare şi evaluare, la sfârşitul cărora se obţin anu
mite rezultate concrete şi observabile.
3.4. Clasificarea obiectivelor didactice
a) După tipul de activitate, obiectivele se împart în:

- obiective informative (ce vizează achiziţionarea cu
noştinţelor într-un anumit domeniu);
- obiective formative (ce vizează formarea unor deprin
deri şi capacităţi, posibilitatea de a opera cu sistemul
de informaţii, cunoştinţe şi valori asimilate în procesul
de instruire).
b ) După importanţa acordată unui obiectiv într-un sub
sistem de instruire, unei discipline sau unei activităţi didac
tice concrete, obiectivele se pot clasifica în:
- obiective principale (fundamentale, dominante);
- obiective secundare (auxiliare).
c) După domeniul activităţii psihice implicate în învăţare,
obiectivele se împart în:
- cognitive-, acest domeniu vizează asimilarea unor cu
noştinţe şi formarea unor deprinderi şi capacităţi inte
lectuale;
- afective, acest domeniu se referă la formarea convin
gerilor, sentimentelor şi atitudinilor;
25
AN A DANCIU
- psihomotorii: acest domeniu priveşte elaborarea con

duitelor motrice, a operaţiunilor manuale şi altele.
Unii autori adaugă şi domeniul al patrulea, domeniul
moral (sau religios-moral, sau psihosocial). Achiziţionarea
de noi cunoştinţe se realizează şi în domeniile afectiv şi
psihomotor, deoarece convingerile şi sentimentele morale,
de exemplu, ca şi comportamentul în spiritul unor principii
şi norme morale nu se pot realiza decât pe baza unor cu
noştinţe despre morală în general şi despre anumite ele
mente ale ei în particular.
Pentru domeniul cognitiv operează criteriul ordonării
obiectivelor de la simplu la complex.
Pentru domeniul afectiv operează criteriul interiorizării,
pe etape în asimilare şi proiectarea unei valori, norme etc.
Pentru domeniul psihomotor operează criteriul gradului
de stăpânire a unei deprinderi în îndeplinirea unei activităţi
motorii.
Iată o schemă a integrării claselor de obiective după
cele trei domenii comportamentale, preluată din Manualul
de Pedagogie al Universităţii din Bucureşti, ediţia 1988:
DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL

PSIHOMOTOR COGNITIV AFECTIV
PERCEPERE 1. ACHIZIŢIA RECEPTARE

CUNOŞTINŢELOR
Vizează cunoaşterea terminologiei,
datelor factuale, definiţiilor, prin
cipiilor, teoriilor etc.
DISPOZIŢIE 2. ÎNŢELEGERE REACŢIE

(COMPREHENSIUNE)
presupune:
Transpunerea, adică redarea con
ţinutului în alţi termeni, într-un alt
limbaj, în altă formă de comunicare.
Interpretarea, adică redarea ideilor
într-o nouă configuraţie, rezumarea,
comentarea.
26
Extrapolarea, adică sesizarea im

plicaţiilor dincolo de domeniul
iniţial, efectuarea unor predicţii ba
zate pe sesizarea tendinţelor.
REACŢIE 3. APLICARE VALORIFICARE

DIRIJATĂ Vizează utilizarea cunoştinţelor
învăţate în procesul de instruire -
în situaţii problematice noi, diferi
te de cele cunoscute de elev.
AUTOMATISM 4. ANALIZĂ ORGANIZARE

Vizează posibilitatea de a descom
pune un material în părţile sale
componente, descoperind relaţiile
dintre aceste părţi şi modul de or
ganizare a lor. Vizează analiza
elementelor, a relaţiilor şi a princi
piilor de organizare a unui obiect,
eveniment, fenomen, problemă,
etc.
REACŢIE 5. SINTEZĂ CARACTERIZARE

COMPLEXĂ Vizează capacitatea de ordin cre
ativ care permite reunirea ele
mentelor separate ale unui proces
de gândire într-un tot unitar.
6. EVALUARE
Vizează formularea unor judecăţi
de valoare în legătură cu o anumi
tă problemă şi cuprinde:
- critica dovezilor şi judecata sem
nificaţiei unei probleme;
- aprecierea suficienţei datelor pen
tru obţinerea soluţiilor;
- stabilirea legăturii dintre rezul
tatul unei probleme cu alte pro
bleme (stabilirea contextului unei
probleme particulare într-o clasă
de probleme).
27
AN A DANCIU
3-5. Obiectivele generale ale Religiei ca obiect

de învăţământ ( obiective-cadru)
Aceste obiective indică ceea ce se aşteaptă să devină ele

vul, ca rezultat al procesului instructiv-educativ, definind
modul în care el ar trebui să se comporte după studiul Re
ligiei.
în fiecare obiectiv sunt încorporate: cunoaştere, trăire,
acţiune. Atitudinile şi capacităţile spirituale se formează şi
prin procesele de învăţare, deci şi prin intermediul cunoş
tinţelor. Triada obiectivelor urmărite ar fi, deci:
a) atitudini şi capacităţi spirituale;
b ) aptitudini şi obişnuinţe;
c) cunoştinţe (concepte şi metodologii).
A. în domeniul COGNITIV, esenţa cunoaşterii Religiei
este de a şti şi de a răspunde, de a forma deprinderi şi abili
tăţi mentale, de a realiza transferul învăţării. Religia lărgeşte
orizontul de cunoaştere, furnizează informaţii empirice, de
scriptive, teoretice, care prezintă importanţă pentru înţelege
rea relaţiei om-Dumnezeu. Percepţiile, senzaţiile, memoria,
gândirea, imaginaţia sunt procese prin care elevul asi
milează, prelucrează şi stochează informaţiile, realizându-şi
componanta intelectuală a personalităţii sale.
Elevii trebuie:
- să cunoască evenimentele principale ale istoriei mân
tuirii, cu ajutorul cărora să reconstituie (să urmărească)
drumul străbătut de creştinism de la începuturile lui
până în zilele noastre;
- să poată opera cu noţiunile şi dogmele fundamentale
ale învăţăturii creştine, pentru a elabora raţionamente
şi judecăţi;
- să fie în măsură să se folosească de deprinderile de
muncă independentă, pentru a selecta din diverse surse
de informaţie date, fapte, evenimente referitoare la is
28
toria biblică a Vechiului şi Noului Testament, la Istoria

Bisericii Universale, la Istoria Bisericii Ortodoxe Ro
mâne;
- să interpreteze Adevărul Revelat într-un mod întemeiat
pe Sfânta Scriptură şi în lumina Sfintei Tradiţii;
- să apere Adevărul Revelat şi să combată argumentat,
ferm, orice încercări de denaturare sau falsificare a unor
învăţături de credinţă.
Obiectivele cognitive se împart în două subdiviziuni:
a) cunoaşterea prin memorare, care include formarea
unor capacităţi de recunoaştere, reproducere şi redare a cu
noştinţelor dobândite în legătură cu trecutul Bisericii Uni
versale şi al Bisericii Ortodoxe Române, cu istoria Vechiului
şi Noului Testament, cu comportamentul adevăratului creştin
în cele mai diverse situaţii.
Această cunoaştere corespunde obiectivelor de factură
informativă.
b) deprinderi şi capacităţi, care au în vedere modul în
care se utilizează şi se operează cu informaţiile dobândite,
prin form area deprinderilor şi capacităţilor intelectuale
care să le permită elevilor să înţeleagă, să aplice, să sinteti
zeze şi să evalueze evenimente, fapte, învăţături, să valorifice
cunoştinţele cu potenţial formativ ridicat.
Rolul hotărâtor în realizarea obiectivelor cognitive îl are
calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi şi nu cantitatea lor.
Pe funcţia cognitivă a Religiei se fundamentează valen
ţele educativ-formative ale acesteia.
B) în domeniul AFECTIV, obiectivele vizează:
-form a rea noţiunilor, aptitudinilor şi convingerilor reli-
gios-morale, a caracterului religios-moral, cu desăvâr
şirea lui în personalitatea creştină, şi atingerea idealului
religios-moral;
- cultivarea virtuţilor creştine - credinţa, nădejdea şi
dragostea -, a valorilor şi sentimentelor religios-morale;
-fo rm a re a conduitei morale şi a conştiinţei morale.
29
AN A DANCIU
1. Caracterul religios-moral creştin poate fi înţeles ca

unitatea spirituală religios-morală realizată şi dezvoltată în
dependenţă cu idealul creştin al desăvârşirii, prin efort indi
vidual liber, prin lucrarea Bisericii şi prin asistenţa harului
divin. Această unitate se manifestă constant, ferm şi hotărât,
prin trăsături voluntare, raţionale, încălzite de sensibilitate,
curăţite de patimi şi de egoism.
Caracterul religios-moral se evidenţiază prin câteva tră
sături esenţiale:
- iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele;
- blândeţea, smerenia, sinceritatea, curăţia vieţii, rugă
ciunea, munca, spiritul comunitar, perseverenţa în vir
tuţi, statornicia în credinţă şi convingeri, ataşamentul
necondiţionat faţă de Hristos, apărarea şi propovădui-
rea credinţei, fermitatea. Creştinismul nu este numai
învăţătură, ci este viaţă activă şi afectivă. Caracterul
este o realitate proprie fiecărui om; el nu se formează
dintr-o dată şi depinde de fire, mediu şi voinţă. Profe
sorul de Religie poate influenţa caracterul elevilor săi,
modelându-1 după, în şi cu Hristos. Copiii, elevii tre
buie călăuziţi permanent spre a face bine, spre Hris
tos. Caracterul moral nu este ultima etapă pe drumul
ce duce spre idealul moral.
2. Personalitatea morală este cea care constituie suprema
întrupare a idealului moral. Personalitatea creştină, morală,
este persoana ajunsă la desăvârşire prin întruparea binelui.
Fiecare persoană poate ajunge - prin săvârşirea binelui -
personalitate morală, creştină. Formarea caracterului moral
este, deci, inclusă în formarea personalităţii morale. Idealul
educării creştine este, deci, formarea de personalităţi morale,
de persoane care să săvârşească în mod constant binele.
3. Conştiinţa morală este puterea sufletească din om;
prin ea, oamenii sunt în măsură să judece fiecare caz în
parte: dacă se încadrează în ideea de bine sau în ideea de
30
rău. Ea garantează existenţa unei ordini morale, iar esenţa

vieţii morale este binele moral.
Problema binelui şi a răului se lămureşte şi se purifică,
pentru elevi, în cadrul orei de Religie. Trăirea şi cunoaşte
rea învăţăturii lăsate nouă de Hristos duc la formarea con
ştiinţei religios-morale, prin continua lărgire a cercului de
cunoştinţe, pe baza experienţei şi a trăirilor care se ivesc o
dată cu deprinderea vieţii religios-morale. La formarea con
ştiinţei morale a elevilor contribuie educaţia familială, me
diul, ocupaţia, modul de viaţă, lectura. La ora de Religie,
putem influenţa formarea conştiinţei morale prin exemplul
personal, prin exemple din vieţile sfinţilor, prin recoman
darea unor lecturi adecvate. Să nu uităm, de asemenea, că
îndeplinirea comandamentelor conştiinţei morale creştine
se face nu din constrângere, ci din convingere.
Din conştiinţa morală fac parte reprezentările, noţiunile,
convingerile şi aprecierile religioase pe care şi le construiesc
elevii în legătură cu valoarea religios-morală a acţiunilor lor
sau ale altora.
4. Conduita morală cuprinde formarea deprinderilor şi
obişnuinţelor religios-morale, a trăsăturilor de voinţă şi ca
racterele elevilor. Pentru a putea forma toate acestea, tre
buie folosite:
- exerciţiul moral-,
- exemplul părinţilor, al profesorului de Religie, lecturi
sau filme adecvate;
- aprobarea sau dezaprobarea profesorului, care apre
ciază sau nu fapta elevului, prin observaţii;
- îndemnul de a continua fapta bună începută.
Profesorul de Religie trebuie să cultive la elevi şi senti
mentele care nu se pot învăţa unii de la alţii: bunătatea,
compătimirea, recunoştinţa, dreptatea, hărnicia, cinstea,
răbdarea şi altele.
31
A N A DANCIU
Formarea deprinderilor morale în săvârşirea binelui şi

pentru vieţuire creştină în Hristos trebuie să înceapă din
clasele mici - clasele I-IV. Unii elevi nu pot dobândi aceste
deprinderi şi obişnuinţe în familie, deci profesorul de Reli
gie trebuie să dea dovadă de răbdare şi tact pedagogic pen
tru a le arăta acestor elevi ce este bine şi de ce este bine să
aibă o anumită comportare.
Iată, deci, ce trebuie să urmărim în cadrul orei de Religie:
formarea conştiinţei morale, a conduitei morale, a caracte
relor religios-morale şi a personalităţii creştine. Esenţa
acestor obiective constă în dezvoltarea atitudinilor, în
transmiterea normelor şi valorilor religios-morale care să
joace un rol important în modelarea personalităţii elevului,
prin întărirea legăturii lui cu Dumnezeu şi cu oamenii, în
Duh, Adevăr şi dragoste.
Latura afectivă cuprinde emoţii, dispoziţii afective, sen
timente, pasiuni. Elevul trebuie sensibilizat; apoi, el devine
activ şi apar convingerile, atitudinile şi acceptarea sistemu
lui de valori religios-morale. Această asimilare, sau accepta
rea, se face pe parcursul unui proces îndelungat, în care
sunt educate continuu:
- receptivitatea, adică stadiul în care elevul conştienti
zează prezenţa valorilor religios-morale şi la acordă
atenţie;
- răspunsul, adică stadiul în care elevul acceptă aceste
valori prin propria-i voinţă, simte bucurie şi satisfacţie
în contactul cu aceste valori;
- valorizarea, adică stadiul în care elevul evaluează
aceste valori şi se raportează la ele;
- organizarea, adică stadiul în care elevul conceptuali-
zează aceste valori şi le organizează;
- caracterizarea, adică stadiul în care elevul se rapor
tează funcţie de ansamblul de valori religios-morale.
32
Domeniul afectiv este greu de măsurat riguros, procese

le afective fiind, cum bise se ştie, puţin sesizabile.
C. în domeniul PSIHOMOTOR, amintim:
a) comunicarea verbală• identificarea, recunoaşterea,
deprinderea, valorificarea etc.;
b) comunicarea non-verbală. expresii corporale, gesturi
care însoţesc comunicări verbale, expresii ale feţei (săvârşi
rea de mătănii, a semnului Sfintei Cruci, poziţia în timpul
rugăciunii şi altele).
Putem sesiza că învăţământul religios are drept obiective
generale:
I. cunoaşterea şi trăirea învăţăturii de credinţă creştine,
acceptarea valorilor religioase care stau la baza vieţii şi fap
telor religios-morale;
II. explicarea şi înţelegerea practicii religios-morale;
III. proiectarea vieţii religios-morale sub aspectul ei intern
şi extern.
Elevii trebuie să ştie şi să mărturisească limpede CE
CRED, DE CE CRED şi CUM CRED.
Elevii trebuie:
- să cunoască învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tra
diţii;
- să explice învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii;
- să înţeleagă corect Adevărul de credinţă revelat;
- să ajungă la cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, a
operei Sale mântuitoare şi a modelelor de viaţă sfântă
sau de trăire religios-morală;
- să exprime în diferite modalităţi (povestire, descriere
etc.) materia studiată la Religie;
- să cunoască istoria trecută şi actuală a Bisericii Creştine,
în general, şi a Bisericii Ortodoxe Române, în special;
- să cunoască şi să înţeleagă desfăşurare i vieţii şi lucrării
Bisericii Creştine şi a Bisericii Ortodoxe Române, în
toate laturile ei, până în zilele noastre;
3 - Metodica nredării Religiei 33

AN A DANCIU
- să cunoască tezaurul naţional-cultural, la a cărui făurire

şi-a adus contribuţia şi Biserica Ortodoxă Română;
- să înţeleagă rolul pe care l-a avut religia creştin-orto-
doxă în dăinuirea de secole a neamului românesc pe
aceste meleaguri;
- să conştientizeze apartenenţa lor la Biserica Ortodoxă,
Biserica naţională strămoşească şi la un spaţiu istoric,
etnic şi cultural în strânsă interdependenţă cu Biserica
neamului;
- să manifeste toleranţă, acceptare, dar şi fermitate faţă
de realităţilepluriconfesionale din România ;
- să opereze cu informaţia religioasă, în scopul exersării
memoriei, imaginaţiei etc., şi cultivării atitudinilor,
sentimentelor şi convingerilor religios-morale;
- să dobândească, prin rugăciune şi meditaţie, virtuţile
creştine necesare: nădejdea, credinţa, dragostea, sme
renia, dreptatea, cumpătarea, tăria de caracter, pe care
să le folosească în viaţă;
- săperceapă sensul pozitiv al credinţei;
- să disceamă între valorile pozitive şi elementele nega
tive;
- să aplice cunoştinţele religioase în formarea conduitei
lor morale;
- să-şi formeze o conduită şi o viaţă morală exemplară:
să nu aducă aproapelui prejudicii, să fie corecţi, cins
tiţi, muncitori, modeşti, să asculte de părinţi, de profe
sori, de legile ţării.
Cu cât cunoştinţele dobândite de către elevi din studiul
Religiei vor fi mai mult şi mai bine aplicate în viaţă, cu atât
înseamnă că învăţământul religios îşi realizează obiectivele
sale generale, scopul său.
Câteva cerinţe care trebuie respectate pentru realizarea
acestor obiective sunt:
34
- înţelegerea, evaluarea şi aplicarea valorilor şi norme

lor religios-morale se manifestă diferenţiat, în funcţie
de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor;
- elevii trebuie să înţeleagă corect valorile şi conţinutul
normelor religios-morale şi să-şi formeze judecăţi reli
gios-morale, aprecieri şi opinii corecte;
- consecvenţa şi continuitatea acţiunilor educative sunt
absolut necesare pentru realizarea obiectivelor gene
rale ale Religiei. Prin continuitate în formarea noţiuni
lor, convingerilor şi comportamentului religios-moral
se respectă şi unitatea de acţiune a factorilor educaţio
nali - şcoală, familie, Biserică -, precum şi unitatea
procesului instructiv şi educativ.
O normă religios-morală, un principiu religios-moral
trebuie să fie traduse în fapte moral bune, ceea ce trebuie
să aibă la bază şi o trăire afectivă. Aşa realizăm concordanţa
între ceea ce ştim că trebuie săfacem (componenta cogni-
tiv-valorică) şi ceea cefacem în realitate (componenta acţio-
nal-practică).
3.6. Obiective specifice ale Religiei ca obiect

de învăţământ (obiective de referinţă)
Dacă obiectivele generale precizează finalităţile sistemu

lui şi ale diferitelor sale subsisteme, domeniile şi tipurile de
schimbări preconizate a se realiza pe întreaga durată a stu
diului unei discipline - obiectivele specifice, sau de referinţă -
au un grad de generalitate medie, fiind formulate pentru
fiecare disciplină, pentru fiecare an de studiu în parte.
în definirea acestor obiective se iau în calcul elementele
de progresie, prin încercarea de adaptare la capacităţile de
înţelegere şi la nivelul de înţelegere al elevilor.
35
AN A DANCIU
Vom prezenta în continuare, pentru exemplificare, câteva

obiective specifice ale studiului Religiei în ciclul primar,
gimnazial şi liceal.
I. în clasele primare (I-IV) se pun bazele educaţiei reli-
gios-morale.
în clasa I, elevii trebuie:
- s ă se deprindă cu rugăciunea, ordinea şi curăţenia;
- să ştie faptul că, fără Dumnezeu, nimic nu se începe şi
nimic nu se face;
- să înveţe rugăciunile elementare pentru orice creştin
(rugăciunea de dimineaţă, de seară, Tatăl nostru, ru
găciunea la intrarea şi ieşirea din clasă) şi Crezul sau
Simbolul credinţei;
- să săvârşească corect şi cu evlavie semnul Sfintei Cruci;
- să deprindă ordinea şi ascultarea din poveştile cu con
ţinut moralizator;
-să-şi însuşească noţiunile de bunătate, de iubire şi în
trajutorare, de ascultare de părinţi şi învăţători.
în clasa a Il-a, se pun bazele terminologiei teologice.
Elevii trebuie:
- să înţeleagă şi să explice noţiunile teologice de post,
rugăciune, ispită, rău şi altele;
- să înţeleagă şi să explice termeni ca înger, amin, co
lind ş.a.;
- să ştie de existenţa sărbătorilor în calendarul creştin-
ortodox.
în clasele a IlI-a şi a IV-a, elevii trebuie să fie capabili:
- să-şi însuşească şi să explice pildele biblice din Ve
chiul şi Noul Testament;
- să se familiarizeze cu istoria biblică a Vechiului Testa
ment şi a Noului Testament;
- să înţeleagă că legătura dintre Vechiul şi Noul Testa
ment este Iisus Hristos;
- să cunoască semnificaţia icoanei, a Sfintei Biserici, a
Crezului, a Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine;
36
- să realizeze corelarea disciplinei Religiei cu alte materii:

geografia, istoria.
II. în clasa a V-a se studiază Vechiul Testament, deci şi
obiectivele sunt mai numeroase, elevii trebuind:
- să-şi procure Sfânta Scriptură şi Mica Biblie;
- să mânuiască Sfânta Scriptură corect: să ştie să caute o
carte, un capitol, un verset, să citească un text, o peri-
copă, un verset;
- să-şi însuşească bine conţinutul principalelor eveni
mente prezentate, din istoria Vechiului Testament;
-s ă înţeleagă importanţa studiului Vechiului Testament
pentru istoria mântuirii, importanţa studiului istoriei
poporului evreu, ca popor ales de Dumnezeu;
- să înţeleagă importanţa studierii evenimentelor din viaţa
poporului în mijlocul căruia a predicat Hristos;
- să indice, pe baza cunoaşterii evenimentelor din Ve
chiul Testament, importanţa Vechiului Testament pen
tru Noul Testament.
La clasa a Vl-a se studiază Noul Testament, iar elevii tre
buie să fie capabili:
- să lucreze corect cu Sfânta Scriptură;
- să înţeleagă că Noul Testament este Legea cea Nouă,
legea Fiului lui Dumnezeu;
- să cunoască succesiunea evenimentelor din viaţa şi ac
tivitatea Mântuitorului şi importanţa lor în istoria mân
tuirii omului;
- să exprime în diferite modalităţi (povestire, descriere,
interpretare) învăţăturile şi parabolele Mântuitorului;
- să cunoască momentul întemeierii Bisericii Creştine şi
modul în care a avut loc răspândirea creştinismului
prin predica Sfinţilor Apostoli;
- să realizeze întrepătrunderea dintre Vechiul Testament
şi Noul Testament;
- să înţeleagă că Scriptura este cu adevărat Cuvântul lui
Dumnezeu;
37
AN A DANCIU
- să cunoască titlurile Cărţilor Noului Testament şi autorii

lor (patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 de Epis
tole şi Apocalipsa).
In clasa a Vil-a, programa prevede studiul unor noţiuni
de Istorie a Bisericii Universale şi a Bisericii Ortodoxe Ro
mâne. Elevii trebuie:
- să cunoască momentul, locul şi semnificaţia întemeierii
Bisericii Creştine;
- să explice modul în care s-a petrecut răspândirea creş
tinismului în lume, cine a răspândit creştinismul, per
secuţiile şi cauzele lor etc.;
- să înţeleagă necesitatea Sinoadelor Ecumenice şi for
mularea învăţăturii de credinţă;
- să precizeze şi să cunoască începuturile creştinismului
pe teritoriul patriei noastre;
- să explice cum a avut lor răspândirea creştinismului
pe teritoriul patriei noastre;
- să cunoască organizarea Bisericii Ortodoxe Române
de la începuturi până azi;
- să cunoască evenimentele istorice cele mai importante
din existenţa Bisericii Ortodoxe Române;
- să precizeze rolul Bisericii Ortodoxe Române în:
1. păstrarea unităţii de neam şi de limbă a poporu
lui român;
2. întemeierea şcolii româneşti;
3- formarea literaturii şi culturii poporului român;
- să opereze cu noţiunile cronologice învăţate;
- să cunoască viaţa şi activitatea unor ierarhi, cărturari
sau sfinţi români ce au contribuit la formarea literaturii
şi culturii poporului român, la păstrarea unităţii de
neam şi credinţă a poporului nostru, sau care au fost
modele de viaţă sfântă şi pilde de trăire religios-
morală;
- să sesizeze şi să înţeleagă situaţia Bisericilor creştine
din lume şi relaţiile dintre ele;
38
- să cunoască pluralitatea cultelor religioase din Româ

nia şi să înţeleagă sensul cuvântului toleranţă-,
- să se ataşeze afectiv de Biserica Ortodoxă Română, Bi
serica strămoşească a neamului nostru.
în clasa a VIII-a, programa are în vedere ore de morală
creştină şi catehism.
Elevii trebuie să fie capabili:
- s ă cunoască şi să explice principalele adevăruri de
credinţă (referitoare la Revelaţia Divină, Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie, învăţătura creştină despre Dumne
zeu, despre mântuire, Sfintele Taine, Biserica ş.a.);
- să stăpânească foarte bine conţinutul şi sfera adevăru
rilor de credinţă, utilizându-le corect;
- să sesizeze unele diferenţe interconfesionale referitoare
la anumite adevăruri de credinţă;
- să precizeze, atunci când este cazul, învăţătura de cre
dinţă în faţa atacurilor prozelitismului religios;
- să cunoască unele dintre opiniile sectare referitoare la
adevărurile de credinţă şi să le combată în spirit tole
rant, dar ferm;
- să cunoască, să explice şi să înţeleagă semnificaţia cul
tului creştin-ortodox (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine,
cinstirea sfinţilor, a icoanelor etc.);
- să precizeze semnificaţia postului, rugăciunii şi a săr
bătorilor creştine;
- s ă clasifice şi să exemplifice principalele sărbători
creştine;
- să cunoască, să precizeze şi să înţeleagă noţiunile de
virtute, păcat, concepţia creştină despre familie, despre
relaţiile dintre tineri ş.a.;
- să-şi formeze conduita şi viaţa morală în acord cu mo
rala şi religia creştin-ortodoxă.
Iată deci cum, în clasele gimnaziale, se are în vedere
conturarea cu mai multă rigurozitate a unor probleme legate
de istoria biblică a Vechiului şi Noului Testament, de istoria
39
A N A DANCIU
Bisericii Creştine şi a Bisericii Ortodoxe Române, de învăţă

tura de credinţă şi morala creştină, de liturgică şi de cult
creştin-ortodoxe.
Acestea sunt menite să ducă la înţelegerea vieţii biseri
ceşti, a tezaurului doctrinar şi moral al creştinismului în ge
neral şi al creştinismului creştin-ortodox în special, precum
şi la formarea unor priceperi şi deprinderi religios-morale.
ITT. Pentru învăţământul liceal şi profesional se are în
vedere ca toate cele de mai sus să fie prezentate într-o for
mă superioară, care să corespundă unor răspunsuri pentru
vârsta marilor întrebări. Ele trebuie să ducă la formarea unor
convingeri religios-morale specifice omului care se pregă
teşte pentru responsabilităţile sociale. Disciplinele pentru
clasele de liceu sunt: Istoria Bisericii Universale, Istoria Bi
sericii Ortodoxe Române, învăţătura de credinţă Ortodoxă,
Morala creştină şi Istoria culturii, spiritualităţii şi artei româ
neşti. Astfel, la sfârşitul claselor de liceu, elevii trebuie să
fie capabili:
—să cunoască cele mai importante aspecte ale dezvoltării
Bisericii în plan universal şi naţional;
—să demonstreze cunoaşterea tezaurului doctrinar, mo
ral şi cultural al civilizaţiei creştine în general şi al celei
ortodoxe române în special;
—să înţeleagă evenimentele şi fenomenele din istoria Bi
sericii, în conexiunea lor socială, politică şi cultural-re-
ligioasă;
—să precizeze rolul şi importanţa vieţii şi activităţii spiri
tuale de-a lungul istoriei poporului român;
—să realizeze sinteze noţionale sau cronologice p<= teme
mari, cum ar fi: Adevărul de credinţă revelat, Istoria
Bisericii Universale sau a Bisericii Ortodoxe Române,
Morala socială sau individuală, cultul Bisericii;
—să stabilească şi să înţeleagă corect contribuţia religiei
creştine la tezaurul de valori al umanităţii şi al poporu
lui român;
40
- să dovedească deprinderi de lectură a Scripturii şi a

cărţilor religioase;
- să cunoască, să redea şi să opereze cu noţiunile, con
ceptele, învăţăturile însuşite în cadrul orei de Religie;
- să aplice cunoştinţele învăţate - în comportament şi în
viaţă;
- să-şi formeze o conduită morală în acord cu învăţătura
creştin-ortodoxă şi un caracter religios-moral.
3-7. Obiective operaţionale ale Religiei

'ca obiect de învăţământ
Aceste obiective sunt formulate de către profesor la ni

velul fiecărei teme sau lecţii de Religie. Ele descriu cât mai
concret posibil ce va şti şi ce va f i capabil elevul săfacă la
sfârşitul unei activităţi de instruire. Un obiectiv operaţional
descrie precis finalităţile fiecărei activităţi didactice (cognitive,
afective, psihomotrice).
La formularea obiectivelor operaţionale se folosesc verbe
de acţiune, cum sunt: a defini, a numi, a convinge, a indica,
a deduce, a recunoaşte, a distinge, a formula, a enumera, a
motiva, a comunica, a selecta, a interpreta, a explica, a de
prinde, a expune, a argumenta, a elabora, a exemplifica, a
stabili etc.
Operaţionalizarea obiectivelor didactice se realizează
cu ajutorul algoritmilor cunoscuţi sub denumirea de proce
duri. Cea mai simplă procedură cuprinde trei precizări:
- denumirea comportamentului (1);
- condiţiile de producere a lui (2);
- criteriul de reuşită (3).
Exemplu: La lecţia „Pogorârea Duhului Sfânt“, iată ope

raţionalizarea unui obiectiv prin procedura de mai sus:
41
AN A DANCIU
- elevul precizează ce evenimente au avut loc la Cinci-

zecime (1);
- urmărind (privind) icoana cu reprezentarea praznicului
Cincizecimii şi citind textul de la Fapte (JI, 1-11) (2);
- elevul explică pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli,
sub forma unor limbi „ca de foc“, vorbirea în limbi şi
întemeierea Bisericii Creştine (3).
Criteriul de reuşită este nivelul minim de acceptare a re

zultatului, care se stabileşte în funcţie de importanţa, com
plexitatea, dificultatea şi gradul de noutate al obiectivului.
Obiectivele operaţionale pot fi prezentate şi sub forma
unui tabel cum e cel de mai jos, din care reiese clar opera-
ţionalizarea obiectivelor.
Situaţia Verbul Obiectul Acţiunea

(condiţia de (desemnează ca (performanţa (prin care se
manifestare) pacitatea de aşteptată) dovedeşte
dovedit) capacitatea)
Fiind dat să precizeze numele celor doi prin scrierea nu

textul de la sprezece apostoli melor lor în ca
Matei (X, 2-4) ai Mântuitorului iete
Fiind date mai să se recunoască icoana ce repre prin indicarea

multe icoane cu zintă pe Sfântul icoanei pe care
reprezentările Gheorghe este reprezentat
unor sfinţi mai Sfântul
importanţi Gheorghe.
Obiectivele operaţionale pot fi prezentate şi sub forma

indicată mai jos.
Obiective operaţionale pentru lecţia

„Revelaţia divină“, clasa a Xl-a
Elevii trebuie:
- să cunoască, reuşind să definească „Revelaţia “, „Reve
laţia naturală“ şi „Revelaţia supranaturală“;
42
- să înţeleagă, reuşind să explice, care sunt cele două iz

voare ale Revelaţiei supranaturale;
- să aplice, reuşind să enumere ce cuprind cele două iz
voare ale Revelaţiei supranaturale;
- să analizeze, reuşind să stabilească vechimea cărţilor
Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei, numele autorilor cărţilor
Sfintei Scripturi şi legătura dintre cele două izvoare;
- să sintetizeze, reuşind să precizeze importanţa celor
două izvoare ale Revelaţiei pentru cunoaşterea adevă
rului de credinţă;
- să evalueze, reuşind săjustifice rolul Revelaţiei în pla
nul iconomiei divine şi al mântuirii omului.
Obiectivele operaţionale sunt:
- obiective informaţionale - ce trebuie elevul să ştie la
sfârşitul activităţii didactice (cunoştinţe, informaţii, idei
etc.);
- obiectiveform a tive- ce trebuie elevul să ştie săfacălz
sfârşitul lecţiei (priceperi, deprinderi, abilităţi, capaci
tăţi etc.).
Obiectivele operaţionale descriu într-o formă condensată
rezultatele concrete planificate: ce se aşteaptă de la elevi
după desfăşurarea unor activităţi didactice educative.
3.8. Obiectivele lecţiei de Religie
La nivelul lecţiei, care este concretizarea studierii

Religiei, trebuie parcurs următorul traseu, schematizat în
forma următoare:
PROFESOR — -► OBIECTIV GENERAL AL LECŢIEI (1)
SCENARIUL
ACTIVITĂŢII — - ► PLANUL CONŢINUTULUI DE IDEI (2)
DIDACTICE
ELEV — -► OBIECTIVE INFORMAŢIONALE ŞI FORMATIVE (3)
43
ANA DANCIU
1. Fixarea obiectivului general al lecţiei, ca, de exemplu:

—de a transmite elevilor cunoştinţe privind „Răspândi
rea creştinismului pe teritoriul patriei noastre în primele
şapte (V II) secole“ (clasa a Vil-a);
- de a sistematiza cunoştinţele dobândite de elevi, refe
ritoare la „Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în
irecut şi astăzi“ (clasa a Vil-a).
în funcţie de domeniul lecţiei de studiat, se stabileşte
planul de predare-învăţare.
2. Planul conţinutului de idei stabileşte, deci, planul de
predare-învăţare, după care se formulează obiectivele ope
raţionale.
3- Obiectivele operaţionale, elaborate în funcţie de elevi,
sunt exprimate prin verbe de acţiune, care desemnează
comportamente concrete, direct măsurabile. Profesorul sta
bileşte precis, la fiecare lecţie, ce modificări se aşteaptă să
se producă în comportamentul elevilor săi, modificări care
pot fi:
—de ordin cognitiv (a şti);
- de ordin afectiv (a simţi);
—de ordin psihomotor (a face).
Dintre aceste obiective, cele afective sunt mai greu de
exprimat în termenii unor comportamente observabile.
Comportamentele concrete se exprimă prin verbe de ac
ţiune, iar termenii necomportamentali se exprimă prin verbe
intelectualiste. a înţelege, a aprecia, a înţelege semnificaţia,
a cunoaşte, a sesiza, a manifesta ş.a.
Obiectivele de mare complexitate (convingerile religios-
morale, sensibilitatea, atitudinile, ş.a.) nu pot fi operaţiona-
lizate complet.
Alături de precizarea obiectivelor operaţionale ale lecţiei,
trebuie adăugate, aşa cum arătam mai înainte:
- conceptul de performanţă, adică produs al fiecărui com
portament aşteptat, care arată ce trebuie să fie capabil
elevul să facă sau să realizeze pentru a demonstra
ceea ce ştie;
44
- condiţiile materiale de realizare a obiectivelor urmărite:

- mijloacele de învăţământ utilizate sau care nu
pot fi utilizate;
- mijloacele psihologice de realizare a obiectivelor:
învăţăturile anterioare, ce date i se furnizează ele
vului, ce cunoştinţe sunt necesare. ( Exemplu: -
„fiind date următoarele...“; „având la îndemână...“;
„folosind...“; „fără a folosi...“; „în următoarele îm
prejurări...“.)
Exemplu:
LECŢIA: „Răspândirea creştinismului pe teritoriul patriei
noastre“
CLASA: a X-a
OBIECTIV GENERAL AL LECŢIEI: Sistematizare de cunoş
tinţe
PLANUL CONŢINUTULUI DE IDEI AI. LECŢIEI:

1. Pătrunderea creştinismului pe teritoriul patriei noastre
înainte de cucerirea romană.
2. Răspândirea creştinismului pe teritoriul patriei noastre
după cucerirea romană.
3. Dovezi lingvistice ale răspândirii creştinismului pe te
ritoriul patriei noastre.
4. Dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe
teritoriul patriei noastre în primele şapte secole.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE ALE LECŢIEI
NR. OBIECTIVELE OPERAŢIONALE CUNOŞTINŢE,

CRT. ABILITĂŢI,
APTITUDINI,
COMPORTAMENTE
NEOBSERVABILE
1 1. Elevii să precizeze: Noţiuni de istorie.

- principalele căi de pătrundere şi răspândire a Gândirea.
creştinismului pe teritoriul patriei noastre; Relaţia cauză-efect.
45
A N A DANCIU
- principalii factori ce au favorizat pătrunderea

şi răspândirea creştinismului pe teritoriul patriei
noastre.
2 Elevii să explice noţiuni ca: monogramă, p ă Noţiuni din limbajul
gân, donarium, relicvar etc., şi să le folosească religios şi istoric.
în cuprinsul unor propoziţii sau fraze.
3 Elevii să prezinte principalele dovezi lingvistice Noţiuni de istorie şi

şi arheologice ale răspândirii creştinismului pe religie. Capacitatea
teritoriul patriei noastre. de sinteză.
4 Elevii să exemplifice principalele dovezi enu Capacitatea de ana
merate mai sus. liză.
5 Elevii să demonstreze înţelegerea faptului că: Capacitatea de ana

- poporul român s-a creştinat în timpul etnoge liză şi sinteză. Afectiv.
nezei sale;
- poporul român este popor de origine latină şi
creştinismul pe care l-a primit este ortodox, ră
săritean.
în concluzie, putem să spunem că obiectivele pedago

gice, scopurile şi idealul educaţional sunt finalităţile la care
trebuie să ajungem prin procesul instructiv-educativ.
46
NIVEL DF,
DOMENIUL PERFORMANŢE NECESARE
COMPETENŢĂ
COGNITIV ELEVUL TREBUIE SĂ ŞTIE:

1. Cunoaştere - să enumere, să definească, să identifice.
2. înţelegere - să explice, să generalizeze, să demonstreze.
3. Aplicare - să aplice, să clasifice, să utilizeze, să ordo
neze.
4. Analiză şi - să analizeze, să compare, să deducă, să sta
sinteză bilească relaţii, să reorganizeze, să sintetizeze.
5. Evaluare - să judece critic, să interpreteze, să formuleze
judecăţi de valoare, să extrapoleze.
AFECTIV 1. Sentimente - receptarea şi conştientizarea valorilor reli-

gios-morale, fenomenelor, activităţilor şi
evaluarea acestora
2. Motivaţii - reacţia prin asentiment, satisfacţie
3. Convingeri - valorizarea prin acceptare, angajare, organi
zare, conceptualizare şi sedimentarea valo
rilor
4. Atitudini - caracterizarea, atunci când sistemul de va
lori religios-morale se exprimă în personali
tate.
PSIHO- 1. Deprinderi - perceperea deprinderii
MOTOR 2. Conduite - dispoziţia sau starea de pregătire
motrice
3- Operaţii - executarea corectă a deprinderii
manuale
i
4.
CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI RELIGIOS
Conţinutul învăţământului cuprinde, în general, valorile

ştiinţifice, tehnice şi umaniste (socio-umane) structurate în
programe şi manuale şcolare, pe baza unor criterii ştiinţifice,
psihologice şi pedagogice.
Conţinutul orientează întregul proces de predare-învă-
ţare şi evaluare şi trebuie permanent actualizat şi restructu
rat, în funcţie de progresele realizate în ştiinţă, în tehnică şi
în cultură.
Astăzi se vorbeşte foarte mult, în domeniul învăţământu
lui, despre noţiunea de curriculum specializat. Acesta se
defineşte ca fiind un program de instruire planificată şi or
ganizată, în scopul formării sau dezvoltării unui sistem de
cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, aptitudini, convingeri, senti
mente, atitudini. Curriculum-ul trebuie centrat pe trebuin
ţele, pe capacităţile intelectuale şi pe participarea elevilor la
procesul de instruire.
Pentru a asigura o pregătire anticipativă a personalităţii,
învăţământul trebuie să-şi adapteze conţinuturile la cerinţele
societăţii.
Conţinutul învăţământului religios trebuie să răspundă,
deci, cerinţelor societăţii şi ale formării integrale, armonioase,
heteronome şi creative a personalităţii creştine a elevilor.
Astăzi se apreciază că învăţământul trebuie să-şi intensi
fice caracterul formativ. Accentul va trebui să cadă pe:
- dezvoltarea inteligenţei şi creativităţii elevilor;
- policalificare-,
- însuşirea limbajelor (simbolico-matematice, de pro
gramare etc.);

A N A DANCIU
- însuşirea de cunoştinţe fundamentale cu valoare ope

raţională;
—formarea unor capacităţi intelectuale;
-fo rm a re a comportamentului religios-moral (care in
clude comportamentul moral-cetăţenesc).
Prospectarea idealului educaţional creştin, a scopurilor
şi obiectivelor instructiv-educative ale Religiei ca obiect de
învăţământ răspunde la întrebarea: ce avem de realizat în
domeniul educaţiei pentru a forma personalitatea creştină
umană, pentru ca ea să se poată integra cu eficienţă în so
cietatea următoarelor decenii ?
Astăzi, planificarea obiectelor de învăţământ şi ordona
rea lor pe ani de studii şi clase, în funcţie de gradul d^ în
văţământ şi de profilul şcolii, se concretizează în planurile
de învăţământ. Acestea au în vedere:
- diferenţierea cunoştinţelor pe obiecte de studiu;
- stabilirea de relaţii între cunoştinţele de specialitate,
adică integrarea lor în sisteme largi, interdisciplinare şi
transdisciplinare;
- realizarea, prin procesul de învăţământ, a trunchiului
comun de cultură generală şi a educaţiei permanente.
Concepţia modernă privind cultura generală include cu
noştinţe fundamentale din domeniile principale de activi
tate: ştiinţă, tehnică, cultură literar-artistică, filosofie, religie.
Planurile de învăţământ prevăd Religia ca disciplină şco
lară pentru clasele I-XIII şi şcoli profesionale.
Elementele conţinutului învăţământului sunt:
- obiectivele generale,
- organizarea sistemului şcolar,
- sistemul pe discipline, grupe de discipline,
- conţinutul de bază al disciplinei, structura lui,
- numărul de ore,
- îndrumări metodice şi material didactic,
- metode de predare şi evaluare.
50
4.1. Locul Religiei în planul de învăţămănt
Fondul spiritual şi stabil al educaţiei se află în multiplele

ei ramuri sau dimensiuni: intelectuală, morală (implicit civi
că), estetică, profesională, fizică şi fundamental religioasă.
Planul de învăţământ este nemijlocit legat de idealul
educativ pe care şi-l propune societatea. El exprimă modul
în care este concepută valorificarea diferitelor domenii ale
cunoaşterii şi acţiunii umane, în vederea dezvoltării tinere
lor generaţii.
Planurile de învăţământ cuprind Religia ca disciplină
şcolară. Religia se studiază în ciclul primar, gimnazial, liceal
şi profesional, câte o oră pe săptămână. Elevul - cu acordul
părintelui sau al tutorelui - alege confesiunea sau cultul re
ligios.
Putem să spunem că Religia şi-a recăpătat locul şi rolul
pe cere le-a avut în şcoala românească din perioada inter
belică. S-a creat posibilitatea revenirii la un sistem de in
struire şi educaţie moral-religioase cu frumoase tradiţii în
învăţământul din România. învăţământul religios nu este o
simplă cunoaştere a adevărurilor de credinţă, nu este nu
mai un obiect de învăţământ, ci este un principiu educativ,
o disciplină care urmăreşte formarea unor personalităţi ar
monioase şi creatoare şi dezvoltarea psiho-umană a elevi
lor, în conformitate cu toate laturile instruirii şi educaţiei
şcolare, intelectuale, estetice, morale, profesionale, fizice.
42. Programele de Religie
Reprezintă o „listă“ de teme ce urmează a fi predate,

însoţită, eventual, de anumite îndrumări metodice privind
realizarea acestora. Se elaborează programe pedagogice
51
AN A DANCIU
operaţionale, care cuprind şi activităţile, deprinderile, com

petenţele şi modurile de comportare pe care elevii trebuie
să le manifeste la sfârşitul etapei de învăţare proiectate, deci
rezultatele aşteptate de la cel ce învaţă.
Este greu de elaborat o asemenea programă operaţională,
mai ales pentru disciplina „Religie“, deoarece este dificil a
descoperi, a circumscrie şi a exprima obiectivele ce core
spund unor intenţii educative, în termeni care să arate re
zultatele aşteptate. în ultimul timp însă, s-a demonstrat că
se pot întocmi astfel de programe şi că eficienţa acestui de
mers poate fi maximă.
Prin materia învăţământului religios înţelegem totalitatea
cunoştinţelor selecţionate după anumite criterii, pentru a fi
împărtăşite elevilor. Cu acordul Ministemlui Educaţiei Naţio
nale, autoritatea bisericească precizează prin programă
analitică ce anume trebuie să li se transmită elevilor din
ceea ce este considerat ca esenţial de transmis.
Materia de învăţământ religios este aleasă potrivit cu
scopul pe care îl urmărim în cadrul acestui învăţământ şi în
legătură cu posibilităţile intelectuale ale elevilor.
învăţământul religios se adresează sufletelor elevilor, ra
ţiunii, voinţei şi sentimentului lor. Cele trei ramuri ale mate
riei de învăţământ religios sunt:
- materia istorică, '
- dogmatica şi morala;
- cult divin ortodox.
Dacă sistematizăm materia învăţământului religios, pu
tem încadra cele trei grupe de materie în:
- teme cu conţinut istoric: Vechiul Testament, Noul
Testament, Sfânta Tradiţie, Istoria Bisericii Universale,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Artă, Cultură şi Spi
ritualitate Ortodoxe.
52
- teme doctrinare (dogmatică, morală, liturgică, cate

hism, cult divin): principalele dogme creştine (adevă
rurile de credinţă revelate); legea morală, păcatul şi
virtutea etc.; noţiuni de catehism creştin-ortodox; acte
de cult, Sfintele Taine, Sfintele Slujbe etc.
1) Programa analitică pentru ciclul prim ar prevede în
suşirea unor cunoştinţe religioase ce cuprind noţiuni fun
damentale ale tezaurului revelat - Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. La cursul primar, prin lecţii moralizatoare, pilde,
naraţiuni biblice, rugăciuni şi cântări religioase se urmăreşte
a se dezvolta sensibilitatea micilor elevi şi receptivitatea la
nivelul specific vârstei lor, concomitent cu înţelegerea unui
fond doctrinar, pe măsura capacităţii lor de însuşire a aces
tor cunoştinţe.
2) Programa analitică pentru gimnaziu prevede im
plantarea în sufletele elevilor a Istoriei Biblice a Vechiului şi
Noului Testament (clasele a V-a şi a Vl-a), a noţiunilor de
Istoria Bisericii Universale şi de Istorie a Bisericii Ortodoxe
Române (clasa a Vil-a), precum şi a noţiunilor de Morală şi
Catehism (clasa a VUI-a). Aceste teme sunt menite să ducă
la înţelegerea vieţii bisericeşti, a tezaurului doctrinar şi mo
ral al creştinismului, precum şi la formarea unor priceperi şi
deprinderi religios-morale.
3) Programa analitică pentru liceu şi şcoli profesionale
a fixat ca discipline de studiu: Istoria Bisericii Universale,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, învăţătura de credinţă
Ortodoxă, morala Creştin-Ortodoxă, istoria culturii, spiritu
alităţii şi artei româneşti.
Elevii trebuie să găsească în aceste lecţii cele mai intere
sante aspecte ale dezvoltării Bisericii în plan universal şi
naţional, cu întreaga încărcătură de tezaur doctrinar, moral
şi cultural - esenţa a ceea ce am putea numi civilizaţie
creştină.
53
ANA DANCIU
Diversitatea acestor domenii teologice nu trebuie să ne

sperie, deoarece ele se adresează elevilor pe măsura înţele
gerii lor, concis, simplu, clar, şi nu urmăresc altceva decât
ca esenţialul să fie accesibil elevilor.
în alegerea materiei de învăţământ religios nu mulţimea
cunoştinţelor religioase are caracter hotărâtor, ci scopul ur
mărit. De aceea, deşi în programele analitice sunt cuprinse
diverse domenii teologice, preluându-se din ele esenţialul
se evită supraîncărcarea programei de învăţământ.
Unitatea materiei învăţământului religios este respectată
în virtutea principiului concentrării, care este prezent în
întocmirea programei analitice.
Materia aleasă pentru învăţământul religios ţine cont de
scopul învăţământului religios şi de cerinţele sufleteşti ale
elevilor, vizând realizarea personalităţii creştine.
43- Relaţia dintre programa analitică,

manualele de Religie şi lecţie
Conţinutul tematic al programei şcolare este detaliat şi

organizat pe secvenţe didactice în manualul şcolar. La Reli
gie sunt editate, deocamdată, doar manualele pentru clasele
I-IV, însă sperăm că vor apărea curând şi cele pentru clasele
V-VIII.
între conţinutul tematic al programei analitice şi manuale
trebuie să existe concordanţă. Pentru a alcătui o programă
analitică şi manualele corespunzătoare, trebuie să se ţină
seama de anumite principii:
- concordanţa dintre conţinutul tematicii şi puterea de
înţelegere a elevilor;
- echilibrul între volumul informaţional şi timpul util
necesar însuşirii noilor cunoştinţe;
54
- predarea unor teme în funcţie de momente semnifica

tive din calendarul creştin-ortodox, astfel încât organic,
emoţional şi afectiv elevul să fie cât mai receptiv;
- să existe concordanţă între programa analitică şi ma
nual, între succesiunea lecţiilor din programă şi manual;
- întrepătrunderea unei tematici precise cu lecţii uşoare
şi atractive pentru elevi, care să ducă la fixarea cunoş
tinţelor elevilor şi, mai ales, la formarea unor deprin
deri religios-morale.
în acest mod, programa şcolară se îmbină armonios cu
planificarea şi manualul.
5 .
METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT SPECIFICE

PREDĂRII-ÎNVĂŢĂRII RELIGIEI ÎN ŞCOALĂ
5.1• Definiţia metodei, a metodologiei

şi a strategiei didactice
Metodele de învăţământ sunt modalităţi de organizare şi

conducere a procesului de predare-învăţare-evaluare a cu
noştinţelor şi deprinderilor în funcţie de obiectivele didactice.
în sens larg, metoda este calea urmată pentru atingerea
unui scop, pentru obţinerea unui rezultat, a unui mod siste
matic de lucru, de gândire. Termenul provine din grecescul
methodos ( odos = cale, drum; metha = către, spre), ceea ce
înseamnă “cale care duce spre...” . Este, deci, un mod de
căutare, de cercetare, de urmărire, de găsire a adevărului.
în sens restrâns, metoda este calea urmată pentru cu
noaşterea unui obiect, fenomen etc.
Metoda este un model sau un ansamblu organizat de
procedee sau de moduri de realizare practică a operaţiuni
lor care stau la baza acţiunii şi conduce în mod programat
şi eficace la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse.
Activitatea instructiv-educativă reprezintă un ansamblu
de acţiuni independente, subordonate atingerii unor final'-
tăţi generale ale învăţământului. Fiecare acţiune serveşte
atingerii unui scop şi fiecare acţiune este alcătuită din mai
mult?; operaţii. Activităţii îi corespunde deci o metodologie,
acţiunii - o metodă, iar operaţiei - un procedeu. Metoda
este, deci, înţeleasă ca purtătoarea acţiunii, iar procedeele
sunt tehnici mai limitate de acţiune - nişte detalii sau com
ponente particulare în cadrul metodei. Relaţia dintre metodă
57
A N A DANCIU
şi procedeu este dinamică, în sensul trecerii cu uşurinţă de la

o categorie la alta. Unei activităţi îi corespunde, prin urmare,
o metodologie, adică un ansamblu de metode sau „tehnici
de instruire“. M etodologia se ocupă cu natura, funcţiile,
locul şi clasificarea tipurilor de metode întrebuinţate în pro
cesul predării-învăţării, inclusiv cu descoperirea principiilor
care stau la baza unei eficiente aplicări a acestora.
Metodologia, aşadar, se referă la ceea ce profesorul şi
elevul întreprind în comun în vederea producerii învăţării,
facilitând interacţiunea dintre elevi şi conţinutul de învăţat.
Strategiile didactice sunt modalităţi mai complexe de or
ganizare şi conducere a procesului de instruire, pe baza
combinării metodelor, a mijloacelor de învăţământ şi a for
melor de grupare a elevilor, în scopul realizării obiectivelor
pedagogice. Strategiile didactice pot fi: explicativ-demonstra-
tive, algoritmice, euristice, inductive, deductive, combinate.
în cadrul strategiilor se combină atât metodele şi mijloa
cele de învăţământ, cât şi procedeele şi tehnicile de lucru,
asigurând un învăţământ activ-participativ, care să dezvolte
inteligenţa elevilor, dar mai ales procesele afective şi volitive
(în cadrul învăţământului religios).
Iată cum problema „ce să se înveţe ?“ (ce revine conţinu
tului învăţământului religios ?) este legată de problema „cum
să se înveţe ?“ (prin ce metode ?).
52. Clasificarea metodelor de învăţământ
Metodele de învăţământ se clasifică în diferite moduri:

vechi şi noi, tradiţionale şi moderne, informative şi formative,
pasive (neparticipative) şi creative (participative).
Profesorul Ioan Cerghit, de la Universitatea din Bucureşti,
prezintă o clasificare sistematică şi riguroasă a metodelor
de învăţământ ( Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti,
1997, p. 98):
58
METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT
folosite în predarea-învăţarea Religiei
I. DE COMUNICARE
A. ORALE: - EXPOZITIVE
- povestirea
- explicaţia
- prelegerea şcolară
- descrierea
- expunerea
- CONVERSATIVE (INTEROGATIVE)
- conversaţia - euristică
- catehetică
- de verificare
(examinatoare)
- de consolidare
- de aprofundare
- discuţii şi dezbateri
- problematizarea
- descoperirea
B. SCRISE: —lectura
- munca cu manualul
- munca cu cartea.
C. INTERIOARE - meditaţia personală
- II. DE EXPLORARE
A. DIRECTE: - observaţia sistematică şi independentă
- descoperirea
- învăţarea prin cercetarea documentelor şi
vestigiilor istorice
B. INDIRECTE: - demonstraţia
C. INDIRECTE, DE EXPLORARE A CONCEPTELOR
RELIGIOS-MORALE: — intuiţia simbolică
- hermeneutica biblică
III. DE ACŢIUNE - REALĂ - exerciţiul
- studiul de caz
—elaborarea de proiecte
- SIMULATĂ - jocul didactic
- dramatizarea.
59
AN A DANCIU
53- Metode expozitive
Forma narativ-expozitivă se foloseşte des în prezenta

rea învăţăturii creştine, la mijlocirea materialului biblic-reli-
gios, când se învaţă despre Sfintele Taine etc., adică atunci
când ascultătorii (elevii) îşi pot însuşi asemenea cunoştinţe
numai pe această cale.
Aceste metode permit ca, într-un timp relativ scurt, să se
comunice şi să se recepteze un volum mare de informaţii,
care nu pot fi supuse verificării directe din partea celor care
învaţă: adevăruri de credinţă, fapte istorice, opinii teologice.
5-3-1 ■Povestirea
Nici o altă formă narativă nu o egalează pe aceea arătată

de Mântuitorul în parabolele Sale. Povestirea este, urmând
exemplul Mântuitorului, o adevărată artă, ce operează con
cret cu fapte reale, cu imagini clare, plastice, care vorbesc
şi fac să se vadă locurile, persoanele, actele, împrejurările
etc. în legătură cu care se desfăşoară istorisirea, folosind un
vocabular simplu, ales, familiar, dăruind însufleţirea şi căl
dura sufletească.
Predarea prin naraţiune răspunde înclinaţiei fireşti şi
puternice a copiilor spre poveşti, spre miraculos. Cu ajuto
rul povestirilor biblice, al legendelor istorice, al povestirilor
cu conţinut moralizator, copiii pătrund în lumea stărilor
emoţionale (deoarece atitudinea lor afectivă faţă de eveni
mentele, personajele, lucrurile prezentate, le trezeşte stări
emoţionale).
Elevul va ajunge să-şi formeze anumite convingeri ur
mărind, pe parcursul întregii povestiri, sentimentele şi atitu
dinea pe care profesorul le încearcă faţă de personajele po
vestirii, modul în care acesta aprobă sau nu faptele
personajelor. Intonaţia, gesturile, mimica şi expresivitatea
profesorului contribuie la „trăirea“ povestirii de către elevi.
60
Metoda este folosită în ciclul primar, de aceea, ideile

povestirii trebuie să fie simple, dar exprimate clar şi să asi
gure însuşirea unui fond de reprezentări şi imagini vii de
spre realitatea religios-morală, să incite la analize şi compa
raţii, la desprinderea esenţialului, a unor învăţăminte sau
concluzii.
Exemple:
- povestiri din Vechiul Testament: „Cain şi Abel“, „Noe şi
potopul“, „Copilul ascultător de părinţi: Isaac“;
-p ovestiri din Noul Testament: „Botezul Domnului“,
„Intrarea Domnului în Ierusalim“ ş.a.;
- povestiri despre unele personalităţi istorice. „Constantin
Brâncoveanu, erou martir ;1 neamului românesc“ ;
-p ovestiri despre vieţile unor sfinţi: „Sfântul Nicolae“,
„Sfântul Ioan Botezătorul“ ş.a.
5.3-2. Explicaţia
Explicaţia este folosită ca metodă în timpul orelor de

Religie, deoarece duce la o mai bună şi completă înţelegere
a adevărurilor de credinţă. Prin explicaţie, elevii sunt ajutaţi
să-şi clarifice şi să-şi adâncească înţelegerea noilor cunoş
tinţe.
1) La ciclul primar, unde gândirea elevilor este concretă,
explicaţia se face pe baza materialului intuitiv.
Exemple:
Sfânta Biserică este casa lui Dumnezeu.
Sfintele icoane sunt locurile noastre de rugăciune, acasă
sau la sfânta biserică.
2) La ciclul gimnazial, unde gândirea elevilor începe să

devină abstractă, explicaţia se face acolo unde unele subiecte
necesită o anumită capacitate de abstractizare (cum ar fi, de
61
AN A DANCIU
exemplu, învăţătura creştin-ortocloxă despre Sfânta Treime

sau despre întruparea Mântuitorului, Dumnezeu-Om).
Cuvântul „explicaţie“ are sensul de „acţiune de desluşire,
de dezvăluire a ceea ce nu iese imediat în evidenţă“ (din
lat. plicare şi prefixul ex-). Metoda este eficace, rapidă, şi
limitează riscul erorilor generate de efortul confruntării cu
probleme. Ea este indicată pentru a fi folosită la formarea
noţiunilor, la prezentarea unui eveniment istoric, prin analiza
cauzelor care l-au produs, la prezentarea unui adevăr de
credinţă mai greu de înţeles pentru elevi etc.
Explicaţia este de mai multe tipuri:
a) Explicaţia consecutivă, când se enumeră evenimentele
ce au dus la declanşarea unui fenomen.
Exemplu: La lecţia „Schisma de la 1054“ (clasa a IX-a), se
foloseşte explicaţia consecutivă când sunt lămurite eveni
mentele ce au precedat aruncarea anatemei reciproce între
cele două Biserici, de Apus şi de Răsărit.
b) Explicaţia cauzală, când se analizează cauzele pro

ducerii unui eveniment, fapt, fenomen etc.
Exemplu: La lecţia „Persecuţiile împotriva creştinilor“, se
foloseşte explicaţia cauzală când se lămuresc cauzele pen
tru care au fost persecutaţi creştinii (de către evrei şi de către
romani).
c) Explicaţia normativă, când se stabilesc caracteristicile

unui fapt, eveniment, fenomen, după anumite criterii.
Exemplu: La lecţia „Păcatul şi felurile păcatelor“, (clasa a
XH-a) se foloseşte explicaţia normativă atunci când se ex
plică ce este păcatul (în raport cu legea morală), de câte fe
luri este păcatul etc.
d) Explicaţia teleologică, atunci când se justifică o acţiune,

un fapt, un eveniment.
62
Exemplul 1: La lecţia „înălţarea Domnului la Cer. Ziua

eroilor“ (clasa a Vl-a), se foloseşte explicaţia teleologică
pentru a explica elevilor de ce sărbătorim ziua eroilor în ziua
înălţării Domnului.
Exemplul 2: La lecţia „Facerea lumii. Crearea omului“
(clasa a IX-a), se foloseşte explicaţia teleologică pentru a
explica scopul Creaţiei lui Dumnezeu.
53-3. Prelegerea şcolară
Această metodă este folosită cu precădere la liceu. Ea

are caracterul unei înlănţuiri logice prin intermediul căreia
profesorul comunică un material informaţional nou sau pu
ţin cunoscut, care face obiectul unei teme din programa
şcolară.
Prelegerea se organizează şi în cadrul unei singure ore
de curs, dar mai ales acolo unde sunt prevăzute în orar două
ore consecutiv.
Pentru a nu fi monotonă, prelegerea trebuie să fie înso
ţită de exemple, iar elevii pot fi incitaţi să dezbată anumite
aspecte ale subiectului tratat. în acest caz, prelegerea se
numeşte prelegere-dezbatere.
Exemplu:
Se propune ca temă pentru prelegere: „învăţătura creştină
despre mântuire“ (clasa a Xl-a). Pentru aceasta, elevii studi
ază o bibliografie minimă referitoare la această temă, în
afara cunoştinţelor legate de această învăţătură, pe care le
au de la orele de curs. Profesorul de Religie rosteşte o alo
cuţiune în cadrul căreia înfăţişează principalele învăţături,
puncte doctrinare, opinii ale unor teologi etc. referitoare la
subiectul în cauză, ceea ce creează o bază de dezbateri
imediate, cu scopul de a problematiza conţinutul de idei,
de a interpreta şi, eventual, aplica cele expuse în prelegere.
63
AN A DANCIU
5.3-4. Descrierea
Cu ajutorul acestei metode, profesorul înfăţişează direct

aspectele unei realităţi înconjurătoare, trăsăturile unor per
sonaje biblice, precizează anumite fapte din istoria mântui
rii, cadrul în care se desfăşoară un anumit eveniment biblic,
istoric sau din viaţa Mântuitorului.
Exemplu:
- descrierea unor locuri din Ţara Sfântă;
- descrierea alcătuirii Sfintei Biserici;
- descrierea modului în care a avut loc calvarul Mântui
torului şi răstignirea Sa pe cruce.
5-3-5. Expunerea cu .oponent
Este o formă dramatizată a expunerii. Ea se deosebeşte

de prelegerea obişnuită prin prezenţa celui de-al doilea
cadru didactic sau a unui elev bine pregătit şi informat, din
rândul auditoriului, şi care intervine în cursul expunerii pu
nând întrebări, formulând observaţii, cerând lămuriri.
Acesta, deci, simulează că întreţine un dialog cu profesorul
de la catedră. Se încearcă astfel o înviorare a expunerii şi
dirijarea participării clasei la argumentaţia folosită în cadrul
expunerii.
5.4. Metode interogative (conversative, dialogate)
Metodele interogative constau în realizarea unor schim

buri de idei, a dialogului între profesor şi elev, pe parcursul
predării şi învăţării. Dialogul profesor-elev este considerat
ca una dintre cele mai active şi mai eficiente modalităţi de
instruire.
64
5-4.1. Conversaţia euristică
Cu ajutorul acestei metode, atât profesorul, cât şi elevii

pot formula întrebări referitoare la tema lecţiei. Profesorul —
pentru a vedea cum au fost receptate şi înţelese mesajele
sale didactice, elevii - pentru a-şi lămuri sau pentru a-şi
completa informaţiile de care dispun, în legătură cu subiec
tul aflat în discuţie.
Cheia de boltă a conversaţiei euristice şi a conversaţiei
în general este întrebarea şi structurarea întrebărilor. Cu
ajutorul conversaţiei euristice, profesorul instruieşte nu prin
„transmiterea“ sau „prezentarea“ de noi cunoştinţe, ci folo-
sindu-se de o succesiune de întrebări puse cu abilitate, în
alternanţă cu răspunsurile primite de la elevi, aceştia din
urmă fiind conduşi să întreprindă o investigaţie în sfera
proprie de informaţie şi să descopere, prin reorganizarea
ei, noi adevăruri, noi generalizări sau noi concluzii. Denu
mirea de „euristică“ derivă din gr. euriskein = a descoperi,
deci conversaţia euristică are scopul de a redescoperi cu
noştinţele.
Euristica sporeşte caracterul formativ al învăţăturii, dez
voltând spiritul de observaţie, capacitatea de analiză şi sin
teză, interesul cognitiv şi motivaţia intrinsecă: folosirea eu
risticii în procesul de predare-învăţare se face prin
problematizare şi descoperire.
întrebările trebuie să fie clare şi precise, fără ambiguităţi,
să se adreseze cu precădere gândirii elevilor, nu memoriei
lor, şi să îi incite pe aceştia la dialog. întrebările au în vedere
şi cunoştinţele anterioare, şi experienţele elevilor. Chiar eti
mologia cuvântului „conversaţie“ (lat. cum = cu şi versus =
întoarcere) arată că este vorba de o întoarcere şi o reîntoar
cere la cunoştinţele deja dobândite; arată că profesorul
efectuează o activitate comună de gândire cu elevii săi, pe

A N A DANCIU
care îi determină la un efort personal de căutare, de desco

perire, de reproducere sau de redescoperire a unor adevă
ruri, a unor generalizări.
O frecventă utilizare o au:
a) întrebările convergente, care îndeamnă la analize,
comparaţii, explicaţii, sinteze, asociaţii de idei.
Exemplu: La lecţia Judecata şi patimile Mântuitorului“
(clasa a VlII-a):
Explicaţi de ce şi cum a fost posibilă judecarea, con
damnarea şi răstignirea Mântuitorului Hristos.
b ) întrebările divergente, care exersează gândirea pe
noi traiectorii, originale, evidenţiind o diversitate de soluţii
la aceeaşi problemă.
Exemplu: La lecţia „Urmările schismei de la 1054“ (clasa
a IX-a):
Ţinând seama de cauzele schismei de la 1054, indicaţi
câteva consecinţe ale acesteia şi precizaţi implicaţiile lor în
viaţa Bisericii Creştine.
c) întrebările de evaluare, prin care elevii sunt solicitaţi
să emită judecăţi proprii asupra aspectelor dezbătute.
Exemplu: La lecţia „Constantin cel Mare. Edictul de la
Milan“ (clasa a Vil-a):
Ce s-ar fi întâmplat cu Biserica Creştină a primelor vea
curi, dacă împăratul Constantin cel Mare nu ar fi dat Edictul
de la Milan ?
Aşa cum se observă, întrebările puse nu încep cu „ce?”,
„cine?”, „când?“, „ce este?“ etc., ci cu „de ce... ?“, „explicaţi
de ce?...“, „ce s-ar fi întâmplat dacă... ?“. Se încearcă înlo
cuirea întrebărilor cu funcţie reproductivă (mnemotehnice
sau cognitive), cu întrebările cauzale, relaţionale sau ipote
tice, de descoperire. întrebările sunt adresate mai mult ca
pacităţii de gândire a elevilor.
66
Exemplu: La lecţia Judecarea, patimile şi răstignirea

Domnului“ (clasa a VUI-a).
/.: Puteţi explica de ce mai-marii poporului L-au acuzat
pe Hristos pentru a-L ucide ?
R.: L-au acuzat pentru a-L ucide, deoarece Hristos nu
putea fi, după concepţia lor religioasă, Mesia Cel aşteptat.
De ce fariseii şi cărturarii nu L-au recunoscut pe Hris
tos ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu ?
R.: Deoarece ei aşteptau un alt fel de Mesia, care să-i eli
bereze de sub stăpânirea romană.
Enumeraţi acuzaţiile aduse de farisei şi cărturari Mân
tuitorului.
R.: Acuzaţiile aduse Mântuitorului erau multe (nu res
pectă Sabatul, nu respectă Legea, primeşte la Sine pe păcă
toşi şi pe cei de alt neam, a spus că va dărâma Templul şi
va ridica altul în trei zile), însă principalele învinuiri aduse
Lui au fost acelea că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu
şi că S-a intitulat rege al iudeilor.
Cum vă explicaţi că aceste două învinuiri au fost con
siderate ca fiind foarte grave, fapt ce a dus la condamnarea
lui Hristos ?
R.: Prima afirmaţie era considerată blasfemie, iar cea de
a doua contravenea ideii de conducere a poporului evreu.
Comparaţi vina pentru care a fost răstignit Mântuito
rul cu cea a celor doi tâlhari sau a lui Baraba.
R.: Hristos nu făcuse nimic rău, pe când ceilalţi erau tâl
hari în adevăratul sens al cuvântului.
Conversaţia euristică este folosită în cadrul orei de Reli
gie, în cadrul lecţiilor de comunicare de noi cunoştinţe,
când dorim ca participarea elevilor la lecţie să fie activă,
efectivă şi afectivă. Astfel, contribuim la organizarea propriei
lor gândiri, în mod operatoriu. Profesorul trebuie să creeze
cât mai multe situaţii generatoare de întrebări, de căutări
67
AN A DANCIU
proprii la elevi. Pentru înviorarea discuţiilor, se dovedeşte

eficientă şi recurgerea la un material demonstrativ adecvat,
util orientării atenţiei spre aspecte care suscită curiozitate şi
interes, care îndeamnă la analiză, la descriere şi explicaţii.
Exemple:
La întrebările de mai sus, referitoare la judecarea, con
damnarea şi patimile Mântuitorului, se citesc pericopele co
respunzătoare din Sfânta Scriptură (atât de către profesori,
cât şi de către elevi), se arată icoane sau ilustraţii din Biblia
copiilor, cu scena „Hristos înaintea lui Pilat“, cu „Răstignirea
Domnului“ ş.a. Răspunsurile elevilor, spontane, trebuie să
fie corectate cu tact de către profesori, acolo unde este ne
voie, pentru a preveni eventualele abateri de la credinţă
sau interpretarea greşită a textului biblic. Trebuie, deci,
acordată o mare atenţie răspunsurilor la întrebările de ge
nul celor productive, celor ipotetice sau celor convergente.
a) întrebări productive:
î.: Explicaţi de ce omul are nevoie de Harul lui Dumne
zeu pentru mântuirea sa.
R.: Harul este absolut necesar mântuirii, căci „De nu se
va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia
lui Dumnezeu“ Qoan III, 5).
Cum este posibil ca omul să se mântuiască ?
R.: Prin har, credinţă şi fapte bune.
î.: Din ce cauză au fost alungaţi din Rai Adam şi Eva ?
R.: Din pricina neascultării şi mândriei lor.
b) întrebări ipotetice:
I.: Este posibil să ne mântuim dacă nu primim Harul lui
Dumnezeu prin harul Botezului şi prin celelalte Taine ?
R.: Nu, căci pentru mântuirea noastră harul este absolut
necesar {Ioan II, 5).
68
c) întrebări convergente:
Vă rog să analizaţi conţinutul primelor patru porunci
ale Decalogului. La ce se referă ele ?
R.: La relaţiile omului cu Dumnezeu, la modul în care
oamenii trebuie să-L iubească şi să-L cinstească pe Dumne
zeu.
Comparaţi pilda fiului risipitor şi pilda despre oaia
cea pierdută. Ce puteţi spune despre cele două pilde ?
R.: Se referă la dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni,
fiii Săi: chiar dacă au greşit, Dumnezeu veghează la ridica
rea şi îndreptarea lor.
Cum puteţi sintetiza, în câteva cuvinte, cea mai mare
poruncă ce trebuie respectată de către un bun creştin ?
R.: Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău, prie
ten sau duşman, ca pe tine însuţi.
în felul acesta, se consolidează gândirea elevilor; ea este
stimulată şi orientată spre esenţa adevărurilor de credinţă, a
conţinutului acestora.
5-4.2. Conversaţia catehetică
Se adresează mai mult capacităţii de memorizare a elevi

lor, fiind posibilă atunci când, în cadrul lecţiilor, se actuali
zează cunoştinţele necesare predării sau în lecţiile de con
solidare şi fixare, de recapitulare şi sintetizare. întrebările
folosite în cadrul conversaţiei catehetice încep cu: „ce
este?“, „ce?“, „cine?“, „când?“, „care sunt?“, „care este?“ etc.
Exemplu:
întrebări reproductive:
î.: Care este definiţia păcatului ?
R.: Păcatul este călcarea legii, a voinţei şi a poruncilor
lui Dumnezeu.
69
AN A DANCIU
î.: Care sunt părţile principale din interiorul unei biserici ?

R.: Părţile principale sunt: pronaosul, naosul şi altarul.
/..• Cine promite apostolilor că va trimite Duhul Sfânt şi
când face această făgăduinţă ?
R.: Făgăduinţa o face Hristos, la înălţarea Sa la cer, la pa
truzeci de zile de la învierea Sa.
/..• Cînd are loc Pogorârea Duhului Sfânt?
R.: La cincizeci de zile după Paşti şi la zece zile după
înălţarea Domnului la Cer.
î.: Câte parabole (pilde) a spus Mântuitorul ?
R.: Mântuitorul a spus 28 de pilde, sau parabole.
Iată cum conversaţia catehetică este, deci, folosită la mij
locirea adevărurilor de credinţă, la o aprofundare şi o mai
bună înţelegere a lor.
5.4.3■ Alte tipuri de conversaţii
Conversaţia de verificare (examinatoare) are o funcţie

de verificare sau de control al performanţelor învăţării.
Această metodă testează cunoştinţele religios-morale ale
elevilor.
Conversaţia de consolidare are funcţia de sintetizare şi
de fixare a cunoştinţelor religios-morale, de întărire a con
vingerilor religios-morale.
Conversaţia de aprofundare are funcţia de sintetizare şi
aprofundare a cunoştinţelor religios-morale, cu care elevii
au avut contact cognitiv în prealabil.
5.4.4. Metoda discuţiilor şi dezbaterilor
Discuţia este un schimb reciproc şi organizat de infor

maţii şi de idei, de impresii şi păreri, de critici şi propuneri
70
axate în jurul unui subiect sau al unei chestiuni luate în stu

diu, constituind o formă socializată a activităţii de învăţare.
Denumirea metodei discuţiilor provine din latinescul
discussio = construcţie pe care o zguduim pentru a vedea
dacă e solidă. Deci, „a discuta“ înseamnă a examina valoa
rea unei informaţii.
Scopul acestei metode este:
- de a examina şi clarifica (aprofunda) în comun noţiuni
şi idei;
- de a consolida şi sintetiza date şi concepte;
- de a explora unele analogii sau diferenţe între concepţii,
învăţături de credinţă diferite etc;
- de efectuare a unor analize (d e caz, de text etc.);
- de soluţionare a unor probleme teoretice sau practice;
- de dezvoltare a capacităţii de expresie verbală şi de
creativitate colectivă.
Prin discuţii, în cadrul orei de Religie se urmăreşte influ
enţarea convingerilor, atitudinilor şi a conduitei religios-
morale a elevilor. Principala cerinţă a reuşitei unei discuţii
(dezbateri) este însuşirea temeinică anterioară, de către elevi,
a cunoştinţelor pe temeiul cărora se poartă discuţiile. Profe
sorul trebuie să ştie să conducă discuţia şi să cunoască di
namica grupului. Pe parcursul orei, ideile principale tre
buie să fie scrise pe tablă, structurate într-un plan care să
fixeze în memorie firul logic al ideilor dezbătute.
Este recomandat ca, în câmpul atenţiei elevilor, pe par
cursul discuţiei-dezbatere, să existe şi un material sugestiv
(planşe, hartă, plan, icoane, ilustraţii), care înviorează mer
sul discuţiei.
Exemplu: Lecţia „Principalele Biserici creştine din lume“
(clasa a Xl-a).
Discuţia-dezbatere se face pe baza unei planşe ce cu
prinde principalele Biserici creştine din lume.
71
AN A DANCIU
BISERICA BISERICI ORTODOXE

ORTODOXĂ NAŢIONALE (SINOD)
BISERICA B
PRIMARĂ (1054) SCHISMA I H
t
S A
primele E R
BISERICA
III secole VATICAN; (PAPA) R I
I ROMANO-CATOLICÀ
I C
CINCIZECIME. c E
I
POGORÂREA
DUHULUI BISERICA
Unită cu Roma
SFÂNT GRECO-CATOL1CĂ
BISERICA LUTERANĂ (Evanghelică)

PROTESTANTĂ
CALVINĂ (Reformată)
I (sec. XV-XVII)
Biserica baptistă
BISERICA
Biserica adventistă
NEOPROTESTANTĂ
Biserica penticostală
(sec. XVIII-XIX)
pretins 1
U I V U IIi} creştine
SECTE
nerresfi
necreştine
Iată câteva întrebări (şi caracteristicile lor) ce se pot

pune în cadrul acestei discuţii-dezbatere:
TIPUL
CARACTERISTICI EXEMPLE
ÎNTREBĂRII
Frontală Adresată întregii Prof.: Când a avut loc dezbinarea Bi

(generală, sau clase sericii?
de ansamblu)
Directă Adresată unui elev Prof.: „X", care este principala cauză
a dezbinării Bisericii la 1054?
Inversată Adresată întâi de Elev: De ce Bisericile neopmtestante au

elev profesorului, învăţături de credinţă diferite?
72
apoi retumată ele Prof.: Cum interpretează Sfânta Scrip

vului tură toţi neoprotestanţii ? Dacă
o interpretează fiecare ins în
parte, cum crezi că vor f i în
văţăturile de credinţă neo-
protestante? (Răspuns: diferite.)
De releu şi întrebare pe care un Elev: S-a ţin u t ziu a de sabat în Rai ?

de comuni elev o adresează Prof.: Elevul „ X “ a rid ica t o p ro b le
care profesorului, iar m ă; c in e ştie ră spu n su l?
acesta o repune unui (Răspuns: sabatul n u s-a ţ i
alt elev n u t în Rai, c i s-a râ n d u it p e
m u n te le Sinai, d u p ă m u ltă
vrem e.)
De revenire întrebare pusă de Prof.: C olegul vostru „ X “ a spus că

profesor când reia o lo a n B o te z ă to ru l boteza cu
observaţie, o idee, o apă. Ce f e l de botez era d eci
părere emisă anterior botezul lu i lo a n ? (Răspuns:
de alt elev e ra u n botez a l p o c ă in ţe i.)
Imperativă Se formulează o Prof.: Te rog să com p a ri şi să a n a

cerere categorică şi liz e z i b o te z u l p o c ă in ţe i să
necondiţionată vârşit de lo a n cu cel săvârşit
de H ristos cu „D u h S fânt şi
f o c “.
De contro Presupune răspun Prof.: C u v â n tu l „ id o l“ a re aceeaşi

versă suri contradictorii s e m n ifica ţie ca şi c u v â n tu l
„ ic o a n ă " ?
în cadrul orei de Religie se folosesc următoarele tipuri

de discuţii-dezbatere:
- discuţia-dialog (de tipul consultaţiei);
- discuţia obişnuită (în grup organizat);
- discuţia-consultaţie (în grup);
- discuţia dirijată (structurată pe teme-cheie, anunţate
anterior);
- discuţia-dezbatere (bazată pe recoltarea, în prealabil,
de întrebări);
73
AN A DANCIU
- discuţia liberă (bazată pe jocul de asociaţii de

cunoştinţe).
în cadrul discuţiei-dezbatere deosebim:
- introducerea în dezbatere, lucru pe care îl face profe
sorul, prezentând un referat ce cuprinde puncte de
vedere diferite asupra problemei dezbătute;
- dezbaterea propriu-zisă, în care elevii iau cuvântul;
- sintetizarea rezultatelor, unde se precizează concluziile
la care s-a ajuns, însoţite de argumente şi de aprecieri.
Se subliniază aspectele noi, contribuţiile elevilor, opi
niile exprimate.
Exemplu-. La lecţia „învăţătura creştină despre Dumne
zeu“ (clasa a VlII-a):
a) Profesorul face introducerea, prin prezentarea învă
ţăturii despre Sfânta Treime şi despre cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi, despre faptul că Acestea sunt coeterne şi
consubstanţiale, împărtăşind aceeaşi Fiinţă divină. Se pre
zintă şi „Simbolul credinţei“, care sintetizează învăţătura
creştină despre Dumnezeu.
b ) Unii elevi iau cuvântul, spunând că nu înţeleg cum
Hristos „S-a născut mai-nainte de toţi vecii“, fiind de o fiinţă
cu Tatăl, dacă S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria. Profesorul trebuie să explice, la nivelul de înţelegere
al elevilor, cum că Fiul este coetern şi consubstanţial cu Tatăl,
dar, „la plinirea vremii“, S-a întrupat „pentru noi, oamenii,
şi a noastră mântuire“.
Elevii pot pune asemenea întrebări şi în legătură cu per
soana Sfântului Duh, şi în legătură cu întruparea Mântuito
rului.
c) Drept concluzie, se subliniază, în finalul discuţiei, că
dogma (învăţătura) Sfintei Treimi este: Dumnezeu este
Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh.
74
Discuţia, ca şi dezbaterea, este o formă societizată a ac

tivităţii de învăţare:
- creează o atmosferă de deschidere şi de receptivitate
reciprocă;
- intensifică relaţiile de intercomunicare reală din
cadrul grupului;
—favorizează formarea deprinderilor de rezolvare, în
spiritul unei largi cooperări, a problemelor luate în exa
minare;
- valorifică la maximum experienţa de cunoaştere şi ca
pacităţile intelectuale ale elevilor;
- înlesneşte transferul de informaţii la situaţii noi;
- promovează spiritul de colaborare în abordarea unor
probleme;
- imprimă un impuls remarcabil dezvoltării capacităţii
de exprimare, puterii de asociaţie a gândirii, con
strucţiei de structuri operaţionale pe temeiul unei co
laborări intelectuale;
- dezvoltă flexibilitatea gândirii elevilor;
- exersează şi educă spiritul critic;
- cultivă obiectivitatea şi reflexia discursivă.
5.4.5. Problematizarea
Se bazează pe crearea unor situaţii-problemă în cadrul

procesului de predare-învăţare, a căror rezolvare solicită un
efort autentic de căutare şi găsire a adevărurilor, de gândire
investigatoare.
O situaţie-problemă înseamnă o stare contradictorie,
conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a două realităţi:
pe de o parte, experienţa anterioară (informaţia existentă),
iar pe de alta, elementul de noutate şi surpriză, necunoscu
tul cu care este confruntat elevul, ceea ce deschide calea
spre intuirea şi enunţarea unuia sau mai multor răspunsuri.
O întrebare devine problemă când generează o stare de cu
75
AN A DANCIU
riozitate, de nedumerire, de incertitudine, de nelinişte în

faţa unui obstacol ce trebuie depăşit, rezolvat, învins, în
faţa necunoscutului. La elevi pot apărea contradicţii neaş
teptate între cunoştinţele vechi, deja însuşite, şi cele noi, în
tre tratarea teoretică şi rezolvarea practică, între două sau
mai multe concepţii sau idei, între cunoştinţele teoretice şi
propriile observaţii asupra realităţii. Participarea activă la
soluţionarea problemelor pune la încercare gândirea elevi
lor, îndeamnă la observaţii, la reflecţii, la experimentare
mentală şi la originalitate în găsirea răspunsurilor.
Studierea unei probleme presupune câteva etape:
a) definirea punctului de plecare şi a scopului urmărit
Exemplu: „învăţătura creştină despre Dumnezeu“ (clasa
a VUI-a), lecţia de recapitulare: elevilor le-au fost prezentate
temele: Simbolul credinţei; Dumnezeu Tatăl, Creatorul şi
Proniatorul lumii; Dumnezeu Fiul, Mântuitorul lumii, şi
Dumnezeu Sfântul Duh, Sfinţitorul. Elevii au, deci, însuşite
cunoştinţele necesare desfăşurării lecţiei. Elevilor li se pun
noile probleme.
b) punerea problemei prin cunoaşterea situaţiei şi selec
tarea informaţiei (identificarea contradicţiilor şi conştienti
zarea lor). Se face prin intermediul unui material, prin valo
rificarea unui text biblic, pe calea comunicării orale.
Exemplu: în Referatul Creaţiei, numai Dumnezeu Tatăl
participă la creaţia lumii şi a omului? Această întrebare
conţine erori dogmatice, elevii fiind puşi în situaţia de a găsi
ei înşişi problema, de a o identifica prin eforturi proprii.
c) în următoarea fază, elevii sunt puşi în deplină cunoş
tinţă de cauză asupra a ceea ce vor avea de căutat şi
asupra direcţiei în care trebuie să-şi îndrepte atenţia. Este
un moment de explicare, de adâncire a înţelegerii proble
mei prin conversaţii, prin discuţii.
d) în faza aceasta, elevii soluţionează problema. Prin
discuţii, interpretări, caută noul răspuns.
76
Exemplu: Elevii citesc şi interpretează (referitor la Creaţia

lumii) textele Facerii (I, 1-3), în care este vorba de Dumne
zeu Tatăl, dar şi de Dumnezeu Sfântul Duh: „La început a
făcut Dumnezeu cerul şi pământul... şi Duhul lui Dumne
zeu Se purta deasupra apelor“. Deci apar, în aceste texte,
două din Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl şi Sfântul Duh.
Apoi, elevii citesc textul de la Ioan (I, 1-3): „La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul... Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut“. Acest text evidenţiază faptul că la
Creaţie a participat şi Mântuitorul Hristos.
e) luarea deciziei - elevii optează pentru soluţia optimă.
Exemplu: La crearea lumii participă toate cele trei Per
soane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
0 stabilirea concluziei - etapă în care elevii ajung la noi
generalizări: Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit în Per
soane. Lucrările Persoanelor Sfintei Treimi în raport cu lu
mea sunt comune.
O altă situaţie-problemă poate apărea atunci când ceea
ce i se propune elevului este în dezacord aparent cu ceea
ce cunoaşte el până în acel moment.
Exemplu: „Sfânta Biserică“ (clasa a VlII-a). Deja elevii
ştiu când a fost întemeiată Biserica, ştiu istoria Bisericii
creştine de-a lungul veacurilor, ştiu că este un locaş unde
oamenii se închină şi se roagă lui Dumnezeu. Acum, ei
sunt în situaţia de a explica învăţătura despre „Sfânta Bise
rică - Trupul Tainic al lui Hristos“. Ei citesc textul: „Hristos
este cap Bisericii, (ea fiind Trupul Său), al cărei Mântuitor şi
este“ ( Efes. V, 23), precum şi textul „Rămâneţi în Mine şi Eu
în v o i...” {Ioan XV, 4-6). Elevii desprind concluzia că „nu
poate avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de
mamă“. Credinciosul care se desprinde de Biserică - în
care este Hristos şi harul divin —moare sufleteşte, pentru că
77
AN A DANCIU
nu mai are viaţă duhovnicească din Trupul tainic al lui

Hristos.
5-4.6. Metoda descoperirii
Aceasta nu este o metodă interogativă distinctă, deoarece

este strâns legată de problematizare. Ea este o metodă prin
intermediul căreia elevii, îndrumaţi de profesor, descoperă
(pe baza cunoştinţelor anterioare şi a experienţei personale)
cunoştinţe noi (pentru ei, nu şi pentru profesor). Descope
rirea este strâns legată de problematizare, ambele fiind
două momente ale aceluiaşi demers euristic, căci ceea ce
urmează a fi descoperit trebuie provocat (prin problemati
zare) în prealabil.
învăţarea p rin descoperire este o finalitate către care
converg metodele de învăţământ şi întreg procesul instruc-
tiv-educativ, deoarece dorim să-i deprindem pe elevi să ob
serve, să descopere cunoştinţe noi, să-şi perfecţioneze, prin
eforturi proprii, priceperile şi deprinderile. Elevul nu rămâne
doar cu noile cunoştinţe, ci şi cu metodele de cunoaştere
folosite pentru descoperirea lor. în condiţiile efortului pro
priu, se realizează educarea trăsăturilor morale, se stimu
lează interesul pentru învăţare şi cercetare, se asigură trăi
nicia cunoştinţelor.
Fiecare unitate de instruire este alcătuită din:
- informaţie,
- formularea sarcinii de activitate independentă (între
bare),
- construirea răspunsului,
- verificarea răspunsului şi o aplicaţie a acestuia, acolo
unde este cazul.
Exemplu: Lecţia „Chemarea Apostolilor la propovăduire“
(clasa a Vl-a):
- informaţie: Deschideţi Sfânta Scriptură la Evanghelia
după Matei, cap. X, versetele 1-4.
78
- formularea sarcinii: Găsiţi, în acest text, numele celor

doisprezece Apostoli aleşi de Mântuitorul.
- construirea răspunsului: elevii găsesc în texte numele
celor doisprezece Apostoli şi scriu pe caiete numele
acestora.
- verificarea răspunsului: profesorul solicită răspuns la
întrebarea: Cum se numesc cei doisprezece Apostoli ai
Mântuitorului ? Elevii răspund, iar profesorul verifică
dacă aceştia au enumerat corect numele Apostolilor.
Descoperirea poate fi:
- independentă: descoperirea se realizează prin activi
tatea individuală a elevilor;
- dirijată: descoperirea se face după ce profesorul oferă
puncte de sprijin, sugestii, întrebări ajutătoare, infor
maţii suplimentare.
O descoperire independentă poate fi considerată exem
plul anterior. Descoperire dirijată poate fi următorul exem
plu: Lecţia „Botezul Domnului în Iordan (clasa a Vl-a):
- informaţie: Vom citi din Sfânta Scriptură textul din
Evanghelia după Matei (III, 1-17).
- formularea sarcinii de activitate: Să citim cu atenţie
acest text, după care vă rog să precizaţi: cu ce boteza
Ioan şi cu ce boteza Hristos; cum a fost botezat
Hristos de către Ioan şi de ce; ce s-a întâmplat în mo
mentul Botezului Domnului.
- construirea răspunsului se face cu ajutorul profesoru
lui, totodată făcându-se şi verificarea răspunsurilor.
Exemplu:
î.: Cu ce boteza Ioan ?
R.: Cu apă din Iordan.
De ce boteza Ioan ?
R.: Spre pocăinţă, căci oamenii veneau să-şi mărturisească
păcatele.
Avea nevoie Hristos de botezul lui Ioan pentru ierta
rea păcatelor Lui ?
79
AN A DANCIU
R.: Nu, deoarece Hristos nu avea păcate.

/..■ Cu ce spune Ioan că va boteza Iisus ?
R.: Cu Duh Sfânt şi cu foc.
La ce se referă aceasta ?
R.: La primirea Harului, când ne botezăm întru Hristos.
Ce botez are, deci, importanţă pentru noi, creştinii orto
docşi ?
R.: Cel al lui Hristos, aşa cum spune şi Ioan (vers. 14).
Ce s-a întâmplat la Botezul Domnului ?
R.: Dumnezeu Tatăl a vorbit din cer, iar Duhul Sfânt S-a
pogorât ca un porumbel peste Hristos.
/„• Câte Persoane divine sunt prezente, deci, la Botezul
Domnului ?
R.: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfân
tul Duh, deci trei Persoane.
/..■ Ce învăţătură de credinţă este subliniată în aceste ver
sete ?
R.: învăţătura despre Sfânta Treime.
In felul acesta, elevii asociază Botezului Domnului des
coperirea Sfintei Treimi.
în funcţie de relaţia care se stabileşte între achiziţiile an
terioare şi cele la care se ajunge prin descoperire, se disting
trei forme:
a) inductivă - când elevul trece de la analiza şi structu
rarea unor date şi fapte, la generalizări. Elevii pot să ajungă
independent la formularea unor definiţii, principii, reguli.
Folosită în cadrul tratării, descoperirea inductivă legată de
problematizare poate ajuta la formarea ideilor principale.
Exemplu: „Pilda smochinului neroditor“ (clasa a Vl-a).
După prezentarea pildei, profesorul întreabă pe elevi:
/.; Ce oameni se aseamănă cu smochinul neroditor?
R.: Leneşii, cei ce nu fac nimic.
I.: Leneşii folosesc cuiva ?
R.: Nu, chiar îi încurcă pe cei ce trudesc şi muncesc din
greu.
80
/..• Ce ne spune pilda aceasta că se întâmplă cu cei le

neşi?
R.: Vor fi aspru pedepsiţi.
Ce învăţăm din toate acestea ?
R.: Că suntem datori să muncim zi de zi, cu vrednicie,
pentru folosul nostru şi al celor din jurul nostru (Generali
zarea).
b) deductivă —când elevul porneşte de la cazuri generale
însuşite anterior pentru a ajunge, prin diferite activităţi,
treptat, la judecăţi particulare. Este o metodă specifică obiec
tului Religie, având în vedere conţinutul revelat pe care se
bazează, conţinutul cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie.
Exemplu: „Sfintele Taine“ (clasa a VlII-a).
Profesorul solicită elevilor citirea textului de la Matei
(XXVIII, 18-20). Pe baza acestui text, profesorul solicită ele
vilor câteva răspunsuri.
/..- La ce se referă primul verset (18) din acest text?
R.: Se referă la puterea Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu
Adevărat.
/..- Ce le spune Hristos Apostolilor să facă ?
R.: Să meargă la „toate neamurile“ , să le înveţe şi să le
boteze.
î.: în numele cui să boteze ?
R.: în numele Sfintei Treimi.
/..• Ce să-i înveţe pe oameni ?
R.: Să-i înveţe toate câte le-a poruncit Hristos.
î.: Cine sunt urmaşii Apostolilor, azi, care învaţă pe oa
meni despre Hristos şi care botează în numele Sfintei Treimi ?
R.: Episcopii, preoţii şi diaconii.
Pentru ce este, deci, important acest text din Evan
ghelia după Matei?
R.: Pentru înţelegerea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei
Preoţiei.
c) transductivă (metoda descoperirii transductive).

AN A DANCIU
Această metodă se foloseşte în cadrul momentului logico-

psihologic al lecţiei, numit asociere.
Exemplu: Lecţia „Pogorârea Duhului Sfânt“ (clasa a Vil-a).
în finalul lecţiei, după fixarea cunoştinţelor învăţate în
lecţie, se face asocierea.
Când am mai întâlnit o faptă asemenea celei relatate
azi (Pogorârea Duhului Sfânt) ?
R.: La Turnul Babei, când Dumnezeu a amestecat limbile
oamenilor.
Asupra cui a lucrat Duhul Sfânt în Vechiul Testament ?
R.: Asupra proorocilor care au vestit venirea Mântuito
rului.
Cine ne-a vorbit în mod lămurit despre Duhul Sfânt în
Noul Testament ?
R.: Mântuitorul Iisus Hristos.
Când am mai vorbit despre Sfântul Duh în Noul Tes
tament ?
R.: La Botezul Domnului în Iordan.
Ce s-a arătat acolo ?
R.: Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Cine este, deci, Sfântul Duh, Cel ce S-a pogorât la
Cincizecime ?
R.: Este a treia Persoană a Sfintei Treimi.
Ce fel de închinare aducem Duhului Sfânt?
R.: îi aducem aceeaşi închinare ca şi Tatălui şi Fiului, lu
cru pe care îl mărturisim în Crez.
Această descoperire transductivă se manifestă, deci, prin
stabilirea unor relaţii analogice între cunoştinţe diverse.
5.5. Metode de comunicare scrisă
Cartea continuă să întruchipeze ideea de păstrare şi de

comunicare a achiziţiilor spiritualităţii umane, de simbol al
memoriei vii a oamenilor. Cu toată concurenţa care i se face
82
azi din partea mijloacelor moderne de comunicare (televi

ziune, radio, film, video), lectura sistematică a textului scris
îşi afirmă cu rigoare importanţa.
Activitatea cu cartea, cu manualul, constituie şi azi o
parte esenţială a practicii şcolare, o activitate de studiu
foarte personală şi formativă, dar şi mijloc de organizare
socializată a învăţării. De lectură se pot lega forme colective
de activitate: discuţii sau dezbateri în comun, dramatizare,
cercetare ş.a. Cartea are o destinaţie informaţională, dar şi
formativ-educativă.
La Religie, în anumite lecţii (clasele I-IV), lucrul cu ma
nualul poate lua locul expunerii profesorului. Elevii studiază
textele, prin efort propriu, în clasă, profesorul intervenind
cu explicaţii doar când este cazul.
De la clasa a V-a la clasa a VUI-a (sau IX-XIII), munca
directă cu Sfânta Scriptură este esenţială. Elevii, împreună
cu profesorul, citesc şi studiază textele sfinte. Profesorul în
drumă pe elevi şi tălmăceşte împreună cu ei Cuvântul lui
Dumnezeu, cuprins în Scriptură.
Elevii citesc ca să înveţe, să se informeze, să caute anu
mite date precise. Lectura este:
- lentă (în gând, sau mentală), silenţioasă, de profun
zime;
- rapidă- utilă pentru o promptă sesizare a datelor sau
a ideilor principale dintr-un text, pentru reactualizarea
unor noţiuni ori pentru obţinerea unei vederi globale
asupra unui întreg.
După modul lecturii, se practică:
a) lecturile critice - care invită la analize interpretative
subtile, ajutându-1 pe elev să meargă dincolo de materialul
la care se face referire explicită, să înţeleagă semnificaţiile
mai largi care se găsesc în fraze, să desprindă din contextul
acestuia anumite concluzii.
Exemplu: Când elevii citesc „Pilda fiului risipitor“, ei in
terpretează, în urma lecturii, versetul „căci fratele tău acesta
83
AN A DANCIU
mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Din contextul

acestui verset, ei desprind concluzia că Dumnezeu Se bu
cură de întoarcerea fiecărui păcătos la El, căci păcătosul era
un om „mort“ în raport cu Dumnezeu şi, prin pocăinţă, „a
înviat“. Pierdut era păcătosul fără Dumnezeu, aflat este pă
cătosul de Dumnezeu, dacă se pocăieşte sincer.
b) lecturile paralele - care scot în evidenţă ceea ce este
comun şi ceea ce este cu adevărat specific unor texte biblice.
Exemplu: Pentru lecţia Judecata, răstignirea, moartea şi
îngroparea Domnului“, se solicită elevilor lecturarea texte
lor - din toate cele patru Evanghelii - referitoare la Patimile
Domnului, la moartea şi îngroparea Sa. Ei compară cele pa
tru texte scripturistice, confruntă datele şi ideile conţinute
de aceste texte şi, astfel, clarifică şi înregistrează rapid cu
noştinţele referitoare la subiectul lecţiei.
c) lectura explicativă - ca citire pe fragmente, cu expli
carea cuvintelor şi expresiilor necunoscute, cu extragerea şi
formularea ideilor principale sau a învăţăturilor de credinţă.
Exemplu: La lecturarea textului (clasa a Vil-a) referitor la
„Pogorârea Duhului Sfânt“ ( Fapte II), citirea se face pe frag
mente, explicându-se cuvintele şi expresiile noi ale textu
lui: „Cincizecime“, „limbi ca de foc“ „pogorâre“ ş.a.
d) lectura problematizată - condusă de anumite între-
bări-problemă, puse în prealabil de profesor, la care elevii
urmează să caute în mod activ răspunsurile cuvenite.
Exemplu: Pentru lecţia „înălţarea Domnului la cer“, se
face lectura textului din Fapte (l, 1-13; 25-26). Profesorul
solicită elevilor răspuns (în scris sau oral) pentru următoa
rele întrebări:
- Câte zile S-a arătat Hristos Apostolilor ?
- Ce le promite Hristos Apostolilor înainte de înălţarea Sa ?
- Cine a vorbit Apostolilor în timp ce Hristos Se înălţa la
cer?
- Cum se numea muntele de pe care S-a înălţat Hristos ?
- Unde s-au întors Apostolii după înălţare ?
84
- Câţi Apostoli au fost de faţă la înălţare ?

- Pe cine au ales Apostolii în locul lui lucia ?
e) lectura liberă (autodirijată)
f) lectura dirijată - în care profesorul, prin indicaţiile
sale, orientează procesul de gândire al elevilor.
g) lectura lin ea ră- o primă lectură, de formare a unei
prime imagini asupra cuprinsului unui text (lectura unor
texte din manual, în timpul lecţiei)
h) lectura-investigaţie de text (studiul de text) - unde se
face analiza unor texte, utilizată în cadrul lecţiei sau în
afara acesteia.
în cadrul orei de Religie, manualul de Religie şi Sfânta
Scriptură nu trebuie să lipsească de pe băncile elevilor.
Manualul este folosit de către elev pentru a citi lecţia ce
i-a fost prezentată de către profesor, pentru a clarifica şi
aprofunda mai bine unele cunoştinţe receptate mai puţin
sau incomplet. Prin lucrul cu manualul, elevul va sistematiza
mai bine, formându-şi, totodată, deprinderi şi priceperi de
muncă intelectuală.
Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, este Cartea
Cărţilor, Adevărul Revelat. Elevii doresc să ştie cât mai mult,
să afle răspuns la întrebările care îi frământă; de aceea sunt
dornici de a citi Scriptura. Lectura Sfintei Scripturi nu este
uşoară pentru elevi, dar profesorul de Religie trebuie să-i
ajute şi să-i iniţieze în citirea şi tâlcuirea Cărţii Sfinte.
în afara manualelor şi a Sfintei Scripturi, elevii trebuie să
citească şi alte lucrări:
Pentru clasele I-1V: Biblia pentru copii, Povestiri biblice,
Carte de Religie (Mitr. Irineu Mihălcescu, Ed. Candela, Cra
iova, 1991), Hristos în şcoală, Şapte cărţi de Religie (Pr. Du
mitru Călugăru, Ed. Epis. Roman şi Huşi, 1990), Din vieţile
Sfinţilor, reviste religioase („Chemarea credinţei“ , „Lumina
Credinţei“), Mica Biblie.
Pentru clasele V-VIII: Sfânta Scriptură, Mica Biblie, Cate
hism ortodox (Timişoara, 1990), Vieţile şi suferinţele Sfinţi
85
AN A DANCIU
lor, repovestite pentru cei mari şi m ici (Ed. Regina, Iaşi,

1997), Parabolele şi învăţăturile Dom nului nostru Iisus
Hristos (Ed. Saeculum, Bucureşti, 1994), Carte de învăţătură
creştin-ortodoxă (E.I.B.M., Bucureşti, 1978), Noţiuni de is
toria sfântă a Vechiului şi Noului Testament (Pr. Prof. Ene
Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Orhei, 1994), monografii
istorice privind anumite mănăstiri sau biserici, reviste religi
oase.
Pentru clasele IX-XII (XIII): Sfânta Scriptură, Studiul Ve
chiului şi Noului Testament (manual pentru Seminarii Teo
logice), Istoria Religiilor pentru învăţământ preuniversitar
(Prof. Remus Rus, Pr. Prof. Alexandru Stan), Istoria Religii
lor (Pr. Prof. Emilian Vasilescu), Manual de Teologie Dog
matică (pentru Seminariile Teologice), Istoria Bisericii Or
todoxe Române şi Istoria Bisericii Universale (manuale
pentru Seminariile Teologice), Morala creştină (manual
pentru Seminarii), Liturgica (manual pentru Seminariile
Teologice).
Este, totuşi, o mare diferenţă între a şti să citeşti şi a şti
să înveţi, a şti să foloseşti lecturile şi a şti, deci, să te slujeşti
cum trebuie de textul tipărit pe care îl citeşti. De aceea,
pentru a lucra cu manualul sau cartea, trebuie avute în ve
dere educarea capacităţii de lectură, o însuşire treptată a
unor deprinderi corecte şi complexe de autoinstruire prin
lectură. Lectura trebuie să se sprijine pe anumite deprinderi
şi obişnuinţe încă de timpuriu formate la elevi, şi anume:
deprinderea de a înţelege corect cele citite, deprinderea de
a-şi pune probleme ei înşişi şi deprinderea de a nota cu
noştinţele esenţiale. Arta de a citi este şi arta de a gândi.
Cartea ne poate duce la mântuire, ca pe Fericitul Augustin,
care s-a convertit citind Sfânta Scriptură, la auzul îndemnu
lui „Ia şi citeşte!“.
Cartea este hrana spiritului. Orice fel de carte de litera
tură, ştiinţă, filozofie, poezie, artă - dacă nu contravine mo
ralei creştine - poate fi folositoare pentru un creştin, chiar
86
dacă în ea nu este vorba de lucruri creştineşti. Biserica Orto

doxă a preţuit întotdeauna cartea cea bună. Aceste cărţi
bune trebuie citite şi de către elevii noştri, deoarece ele
sunt ziditoare de suflet, luminează şi educă. Lectura din
cărţi bune oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi corect
învăţăturile religios-morale şi contribuie la educaţia lor
morală.
5.6. Metode de comunicare

bazate p e limbajul intern
Există modalităţi de comunicare nu numai cu alţii, ci şi

cu sine: reflecţia personală. Aceasta este o capacitate, un
mod de acţiune mentală strâns legat de inteligenţa şi pute
rea de anticipaţie, de posibilităţile de abstractizare şi de
creaţie. Reflecţia este o concentrare a intelectului şi o lumi
nare ce se produce asupra unor cunoştinţe, idei, sentimente
sau acţiuni luate în analiză sau examinare. Elevii pot ajunge
la descoperirea personală a unor adevăruri religios-morale
şi pe calea unei reflecţii interioare, abstracte. Există învăţare
prin cugetare proprie, prin meditaţie adâncă.
Supraabundenţa absorbţiei de informaţie (în condiţiile
unui învăţământ intelectualist, cu programe şi manuale
supraîncărcate) duce uşor la superficialitate. Elevii trăiesc
cu iluzia că ştiu, că înţeleg - pentru că au văzut şi au auzit
că au receptat informaţie. Abuzul de informaţie clatină te
melia reflecţiei personale. Fără un efort autentic de medita
ţie, reflecţie personală, tinerii nu vor putea ajunge la ceea
ce se cheamă interiorizarea conţinuturilor noţionale cu care
operează un obiect de învăţământ. Ei nu vor ajunge la trăi
rea învăţăturii de credinţă şi nici la formarea unei conduite
adecvate, dacă nu vor reflecta suficient asupra informaţiilor
pe care le primesc în ora de Religie. Ora de Religie trebuie
trăită, iar acest lucru se face şi prin reflecţie personală, me
87
AN A DANCIU
ditaţie adâncă. Sufletul creştinesc are nevoie adesea de

clipe de linişte şi reculegere. De exemplu, Patimile Domnu
lui sunt prilej, pentru elevi, de a păstra câteva clipe de li
nişte şi de a cugeta, cu toată atenţia, exclusiv asupra mo
mentului Răstignirii. Aceste clipe trebuie să fie momente
care nasc în suflete o atmosferă de pioasă religiozitate, pu
ternică, în aşa fel, încât elevul să se simtă aievea lângă Cru
cea Mântuitorului. Meditaţia religioasă contribuie, deci, la
spiritualizarea şi adâncirea vieţii religioase. Ea ridică mintea
elevului, dar şi inima, către Dumnezeu. Meditaţia îi face pe
elevi să îşi pună întrebări: Cum trebuie să trăiesc pentru af i
pe placul lui Dumnezeu ? Cefapte bune am săvârşit astăzi ?
Ce fapte rele am săvârşit azi? Cum trebuie să mă port faţă
de părinţii mei, faţă de colegi sau profesori, pentru a arăta,
prin faptele mele, că sunt credincios ? Ce înseamnă „ iubi
rea creştină“ şi cum o aplic în viaţa mea de z i cu z i ? etc.
Meditaţia duce la apropierea de Hristos, de Dumnezeu, de
semeni, dar şi la săvârşirea de fapte bune.
Meditaţia religioasă trebuie să devină un obicei, o nece
sitate pentru elevi, pentru sufletul lor. Alături de rugăciune,
de citirea din Sfânta Scriptură sau a altor scrieri religioase,
meditaţia întăreşte credinţa, formează convingeri şi are o
influenţă puternică asupra progresului moral-duhovnicesc
al elevului.
5.7. Metode de explorare a realităţii (bazate

pe contactul direct sau indirect cu realitatea)
A determina pe elevi să cunoască realitatea înseamnă a-i

ajuta să găsească lumea obiectelor şi fenomenelor aşa cum
se prezintă ele de fapt. Astfel, elevul se angajează mai de
plin, mai activ şi mai constructiv în procesul învăţării.
5-7-1. Metode de explorare directă (nemijlocită)

a realităţii
5.7.1.1. Descoperirea (redescoperirea) constă în sesiza

rea a ceea ce se ascunde dincolo de manifestările şi aspec
tele exterioare ale lucrurilor. Elevii sunt învăţaţi să observe,
să întreprindă un studiu de caz, să analizeze, să explice ş.a.
Aceasta presupune un minimum de dirijare din partea pro
fesorului şi un maximum de ocazii de explorare şi de încer
care oferite elevilor. Elevii se pot consacra, individual sau
în grup, unor cercetări ce pot lua forma observării sistema
tice şi independente, a studiului de caz, a studiilor de isto
rie locală, a cercetării documentelor istorice, a elaborării de
monografii. Aceste metode sunt dificil de aplicat, recoman
dabile numai atunci şi numai acolo unde materia de învăţă
mânt cere sau face posibilă aplicarea acestor modalităţi de
învăţare.
5.7 . 1. 2. Observarea sistematică şi independentă

A observa înseamnă a lua în atenţie obiecte, fenomene,
fapte, în vederea mai bunei cunoaşteri a acestora (lat. servare
+ ob- = a avea înaintea ochilor, a cerceta). La Religie, se pot
efectua anumite observaţii cu caracter explorator asupra
unor fenomene ale vieţii sociale sau culturale: fapte curente,
obiceiuri şi datini, manifestări religios-culturale. Aceste ob
servaţii urmează să fie valorificate în cuprinsul unor lecţii
sau teme aplicative.
5.7.1.3. învăţarea prin cercetarea documentelor şi vesti

giilor istorice
Este o metodă activă de cunoaştere, bazată pe cerceta
rea documentelor istorice, în original sau în copie, sub for
mă de reproduceri multiplicate sau proiectate.
Documentele sunt mărturii ale trecutului, reprezentări
ale unei realităţi absente, şi aproape toate mărturiile istorice
sunt de natură documentară.
89
AN A DANCIU
Istoria creştinismului pe teritoriul ţării noastre se înscrie

în documente de epocă sau vestigii, cum ar fi :
- pergamente, manuscrise, imprimate ş.a., păstrate în
muzee, biblioteci, arhive;
- cărţi, picturi, miniaturi ş.a.;
- inscripţii pe ceramică, pe piatră, pe lemn, pe metal, pe
ziduri etc.;
-ceram ică, m,orminte, piese de artă paleocreştină şi
creştină, tapiserii, broderii etc.;
- obiecte de cult - relicvarii, cădelniţe, donării etc. -, ru
ine de biserici, monumente creştine etc.
Prin autenticitatea lor, aceste surse de natură foarte di
versă, reprezentând probe evidente, atestatoare de netăgă
duit ale unor fapte şi evenimente din istoria creştinismului
românesc, sunt înzestrate cu o forţă de convingere foarte
mare, extraordinar de puternică.
Este adevărat că aceste documente valoroase sunt, ade
sea, puţin accesibile în mod direct elevilor, dar există o va
rietate extrem de mare de reproduceri fidele ale acestora
(ilustraţii, casete video, diafilme, diapozitive). De exemplu,
pentru vechimea creştinismului pe teritoriul ţării noastre,
există ilustraţii deosebit de revelatoare în volumele 1 şi 2
din Arta creştină în România. Pe baza acestor ilustraţii, se
poate constitui un corp de documente uşor de utilizat în
cadrul lecţiilor. Fiecare ilustraţie va fi însoţită de fişa sa în
soţitoare (denumire, epoca de când datează, locul unde a
fost găsit, când anume ş.a.).
Demersul pedagogic comportă câteva etape:
a) să se precizeze întâi cu claritate ce obiective se urmă
resc prin cercetarea documentelor date.
Exemplu: Pentru ilustraţia cuprinzând cornalina de la
Tomis, din secolele V-VI, şi opaiţul de la Tomis, din secolele
V-VI, se stabilesc obiective ca:
- elevii să precizeze care sunt imaginile creştine gravate
pe obiecte;
90
- elevii să explice imaginile gravate pe cele două obiecte

şi semnificaţia lor;
- elevii să precizeze importanţa celor două obiecte pen
tru istoria creştinismului românesc.
b) să se asigure o prim ă observare a ilustraţiilor date,
fără nici o indicaţie, lăsând pe elevi să sesizeze ei amănun
tele şi să-şi formuleze primele impresii. Acest moment nu
durează mult, ci atât timp cât elevii sunt încurajaţi să sesizeze
datele utile.
c) profesorul antrenează pe elevi într-o „lectură“ anali
tică şi activă a ilustraţiei, prin adresarea întrebărilor de des
coperire:
Ce observaţi pe cornalină, în centrul ei ?
R.: în centru este o cruce, iar pe ea, răstignit, Hristos.
Ce se află de o parte şi de alta a Crucii ?
R.: Se află câte şase siluete (persoane).
î.: Cine credeţi că sunt aceştia ?
R.: Cei 12 Apostoli.
î.: Ce observaţi pe opaiţ, în centru ?
R.: Pe Hristos, cu mâinile întinse pentru binecuvântare.
Ce observaţi în jurul lui Hristos ?
R.: 12 medalioane cu busturile celor 12 Apostoli.
Ce mai observaţi în jurul lui Hristos ?
R.: O inscripţie: Pacem meam do vobis.
în ce limbă este scrisă ?
R.: în limba latină.
1.: înseamnă „Pacea Mea v-o dau vouă“. Ce credeţi de
spre vechimea acestor obiecte ?
R.: Ele atestă răspândirea creştinismului pe teritoriul ţării
noastre şi vechimea lui.
întrebările de mai sus pot fi puse de către profesor, dar
pot fi cuprinse şi într-o fişă de lucru, urmând ca elevii să în
semneze propriile observaţii sub întrebările formulate în fişă.
Datele reţinute, concluziile la care s-a ajuns trebuie va
lorificate în cuprinsul de ansamblu al lecţiei. Documentele
91
AN A DANCIU
pot fi supuse fie observaţiei individuale, fie observaţiei co

lective sau pe echipe. Acest tip de metodă se poate folosi,
totuşi, relativ puţin în cadrul orei de Religie, doar la lecţiile
referitoare la:
- răspândirea creştinismului pe teritoriul patriei noastre
(clasa a Vil-a şi clasa a X-a),
- monahismul românesc şi rolul mănăstirilor în viaţa şi
cultura poporului român (clasa a Vil-a şi a X-a),
- apariţia şi biruinţa scrisului în limba română prin
manuscrise şi tipărituri româneşti (clasa a Vil-a şi a X-a).
Observarea unei ilustraţii, a unui document, a unui ma
nuscris cere mult timp, un ritm lent de studiu, ceea ce face
ca studierea documentelor să nu poată deveni o modalitate
permanentă de lucru, ci o procedură folosită numai la unele
lecţii.
Procedurii sus-menţionate i se pot asocia şi alte metode
de folosire a elementelor de istorie locală, cum ar fi: cule
gerea unor date despre datini şi obiceiuri locale, despre anu
mite personaje sau locuri sfinte (monumente, ruine), vizita
rea unor biserici, mănăstiri, monumente etc. Toate acestea
vorbesc despre istoria neamului nostru şi despre credinţa
în Dumnezeu ca temelie a fiinţei naţionale.
5.7.2. Metode de explorare indirectă

(mijlocită) a realităţii
5.7.2.1. Demonstraţia
Există lucruri şi fenomene care aparţin unor timpuri is
torice, spaţii geografice îndepărtate etc., despre care elevii
nu pot lua cunoştinţă în mod nemijlocit. Şcoala recurge la
substitutele realităţii, servindu-se de diferitele materiale şi
mijloace demonstrative în măsură să reprezinte obiectele
sau fenomenele despre care urmează să se ia cunoştinţă.
Profesorul aduce, deci, în câmpul observaţiei, materiale în
locuitoare. Materialele demonstrative sunt indispensabile
92
predării tocmai pentru că au această calitate deosebită, de a

înlocui originalul şi de a-1 reprezenta, atunci când el nu
este accesibil unei percepţii directe sau când este nevoie să
fie mai bine pătruns de observaţia elevului.
A demonstra derivă din lat. demonstro = a arăta întoc
mai, a descrie, a dovedi, A demonstra înseamnă a arăta (a
prezenta) elevilor obiectele sau fenomenele reale sau substi-
tutele (înlocuitoarele, imaginile) acestora, în scopul uşurării
efortului de explorare a realităţii, al asigurării unui suport
perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a
face accesibilă predarea-învăţarea unor cunoştinţe, al facili
tării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al formării deprinde
rilor sau comportamentelor corespunzătoare. Concretizarea
figurativă este indispensabilă uneori, din pricina nivelului
gândirii logico-concrete la care se află elevul. Există o di
versitate de materiale intuitive şi demonstrative, care fac ca
metoda demonstraţiei să îmbrace forme diferite.
Pentru predarea-învăţarea Religiei putem folosi:
- demonstraţia cu ajutorul reprezentărilor grafice (hărţi,
planuri, planşe, ilustraţii, icoane, tablouri religioase);
- demonstraţia cu ajutorul desenului pe tablă.
Exemplu: Când explicăm unele simboluri creştine, mo
nograma lui Hristos, cuvântul IHTIS ş.a.
- demonstraţia cu ajutorul tehnicilor moderne audio
vizuale valorifică virtuţile imaginii dinamice, îmbinate
cu cuvântul şi cu sunetul. Lucruri şi fenomene înde
părtate în spaţiu şi timp sunt aduse în faţa elevilor şi
transformate, oarecum, în fapte de experienţă directă.
Omul reţine 30 la sută din ceea ce vede şi 20 la sută
din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii văzului şi
auzului, păstrează 65 la sută din informaţiile care se
adresează ambelor simţuri deodată.
La Religie se pot folosi casete video despre Ţara Sfântă,
despre mănăstiri din ţară sau din alte ţări ortodoxe, despre
manuscrise şi tipărituri bisericeşti etc.
93
AN A DANCIU
5.7.2.2. Intuiţia simbolică porneşte de la premisa că

realitatea înconjurătoare este complexă, variată, bogată în
fenomene sau experienţe ce nu pot fi percepute pe cale
raţională. în cazul acesta, o modalitate de cunoaştere a
adevărului poate fi intuiţia. Astăzi se constată accentuarea
gradului de abstractizare şi de generalizare a cunoştinţelor,
care obligă profesorul să apeleze tot mai mult la gândirea
şi imaginaţia elevilor, să introducă mai multe mijloace de
expresie în cuprinsul lecţiilor sale; aceste mijloace furni
zează o intuiţie simbolică gata a însoţi cu uşurinţă mersul
expunerilor şi al explicaţiilor teoretice.
Intuiţia indirectă, sau mijlocită, se poate realiza cu ajuto
rul unor simboluri precum: un cuvânt, o partitură muzicală,
un obiect ş. a. Acestea pot evoca prezenţa unor realităţi
spirituale, a unor sentimente, a unor personalităţi. Simbolul
este un semn material care învăluie şi dezvăluie o prezenţă
spirituală. De simbol, în teologie, este legată o taină pe care
el o evocă.
Cunoaşterea simbolică pătrunde experimental în infinitul
ascuns al lui Dumnezeu, care depăşeşte sfera inteligenţei.
Simbolul —după Berdiaev —este punctul de întretăiere a di
vinului cu umanul. Cunoaşterea simbolică este calea prin
care se descoperă tainele dumnezeieşti. Simbolul ne arată
prezenţa divinului în uman.
în Ortodoxie, realismul simbolic este realitatea obiectivă
a cărei evidenţă este condiţionată de credinţă.
Teologia creştină foloseşte simbolul ca mijloc de cu
noaştere a adevărurilor revelate. Simbolul este, deci, pre
zent în întreaga teologie: liturgică, teologie dogmatică şi
simbolică, mistică.
în Noul Testament întâlnim, de exemplu, simboluri în
trimiterea Sfântului Duh sub formă de porumbel (porumbe
lul este simbolul iubirii). Tot Duhul Sfânt Se revarsă asupra
Apostolilor sub forma unor limbi ca de foc. Suflarea de
vânt este puterea sacerdotală, limbile de foc sunt puterea
94
curăţitoare a harului. Iată cum, în Noul Testament, simbolul

este mijloc de cunoaştere a divinului, îndemn către transfi
gurarea fiinţei umane.
Cea mai însemnată materie a învăţământului religios,
cea care influenţează puternic formarea personalităţii creş
tine, este cea a Liturgicii şi a Cultului divin Ortodox.
în Sfintele Slujbe, ni se prezintă intuitiv toate momentele
mai însemnate legate de venirea Mântuitorului, întreaga Lui
viaţă, jertfa Lui pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră
mântuire. Sfânta Liturghie este centrul Cultului divin public
şi simbolizează viaţa şi activitatea Mântuitorului în lume.
Cultul divin prezintă istoria mântuirii în întregul ei. Vecernia
simbolizează timpul dinaintea venirii Mântuitorului în lu
me, utrenia arată apariţia lui Mesia, iar Sfânta Liturghie este
chiar viaţa şi activitatea lui Hristos.
Putem explica unele acte din Sfânta Liturghie şi ceea ce
simbolizează ele:
a. Deschiderea uşilor împărăteşti simbolizează deschi
derea împărăţiei lui Dumnezeu pentru neamul omenesc;
b. Ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie—Vohodul Mic —
simbolizează venirea Mântuitorului, Care a venit să vestească
lumii Evanghelia mântuirii;
c. Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează învăţătura sau
Predica lui Hristos, dată nouă prin Cuvânt;
d. Citirea Apostolului simbolizează predica Sfinţilor
Apostoli;
e. Ieşirea cu Sfintele Daruri, sau Vohodul Mare, simboli
zează ultimul drum făcut de .Hristos din Betania în Ierusa
lim, unde El urma să Se jertfească;
f. Oprirea preotului, ce poartă Sfintele Daruri, în mijlo
cul bisericii, simbolizează pe Iisus Hristos pe cruce;
g. Intrarea preotului în altar şi aşezarea Sfintelor Daruri
pe Sfânta Masă simbolizează punerea lui Hristos în mor
mânt;
95
AN A DANCIU
h. Unirea pâinii cu vinul, a Trupului şi a Sângelui lui

Hristos, simbolizează învierea Domnului;
i. Ducerea Sfintelor Daruri în Proscomidiar simbolizează
înălţarea Domnului la Cer.
Celelalte Laude ale Bisericii au şi ele o importantă încăr
cătură simbolică:
1. Miezonoptica simbolizează pe Hristos, Care petrecea
nopţi întregi în rugăciune ( Luca VI, 12) şi pe cele zece fe
cioare ce au ieşit în întâmpinarea Mirelui (Matei XXV, 1-13);
2. Utrenia simbolizează - asemeni soarelui dimineţii ce
aduce lumina în fiecare zi - începutul creştinismului şi al
Bisericii Creştine, simbolizează bucuria Naşterii şi învierii
Domnului, simbolizează credinţa dată nouă de Dumnezeu;
3. Ceasul întâi simbolizează lumina feţei dumnezeieşti a
lui Hristos, pogorâtă pentru a ne lumina pe toţi (ora 7 din zi);
4. Ceasul al treilea (ora 9 dimineaţa) simbolizează sfatul
arhiereilor de a-L ucide pe Hristos şi Pogorârea Sfântului
Duh (Fapte 11, 15);
5. Ceasul al şaselea (ora douăsprezece din zi) ne amin
teşte de Patimile şi Răstignirea Domnului (Matei XXVII, 45);
6. Ceasul al nouălea (ora trei după-amiază) ne aminteşte
de moartea lui Hristos, ca Om, pe cruce (Matei XXVII, 46);
7. Vecernia ne aminteşte de instituirea Sfintei Euharistii
la Cina cea de Taină şi de arătarea Domnului după învierea
Sa, în seara învierii, în mijlocul ucenicilor Săi ( IoanXX, 19);
8. Pavecerniţa ne aminteşte de faptul că Apostolul Pavel
şi însoţitorii săi mergeau la biserică, iar pe drum, Apostolul
a vindecat o femeie stăpânită de un duh vrăjitoresc (Fapte
XVI, 16-18). Ea ne aminteşte de faptul că trebuie să-I mulţu
mim lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în munca de peste zi;
9. Litia ne aminteşte de săturarea celor cinci mii de băr
baţi în pustie, prin înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi
peşti (Ioan VI,1-15).
Aceste explicaţii ale profesorului îi fac pe elevi să pă
trundă, prin metoda intuitiv-simbolică, în misterul vieţii cul-
96
tice, dar şi divine. Intuiţia indirectă o face profesorul, folo-

sindu-se de material intuitiv reprezentat prin cărţi de cult
(icoană, candelă, cruce). Când li se explică elevilor despre
cărţile de cult, când are loc explicaţia, trebuie să se şi arate
cartea respectivă.
Exemplu: Ceaslovul este cea mai completă carte de ru
găciuni a Bisericii, cuprinzând cele şapte Laude, acatiste,
rugăciuni ş.a.
După explicaţie se arată elevilor cartea.
Se pot prezenta elevilor:
- Catehismul, carte bisericească ce explică pe scurt în
văţătura de credinţă ortodoxă;
- Cazania, carte veche ce cuprinde predici duminicale
şi la sărbători mari;
- Apostolul, cartea ce cuprinde Faptele şi Epistolele
Apostolilor şi care se citeşte în timpul Sfintei Liturghii;
- Liturghierul, carte ce cuprinde rânduiala Sfintei Litur
ghii;
- Mineiul, carte de cult ce cuprinde slujba sfinţilor pe o
lună de zile;
- Molitfelnicul, carte specială ce cuprinde ierurgiile şi
rugăciunile rânduite de Biserică;
- Psaltirea, carte de cult ce conţine cei 150 de Psalmi ai
proorocului David.
Aceste cunoştinţe sunt necesare în clasa a Vil-a şi a X-a,
atunci când se studiază „Manuscrise şi tipărituri româneşti“
sau „Ierarhi cărturari şi rolul lor în dezvoltarea culturii şi a
limbii literare româneşti“. De asemenea, sunt necesare şi în
clasa a VlII-a, când se fac ore de catehism şi morală creştină.
O altă modalitate de cunoaştere intuitiv-simbolică este
oferită de arhitectura bisericească, iconografie, pictură şi
muzică bisericească.
învăţătura creştin-ortodoxă înseamnă şi dogmatică, dar
şi studiul expresiei acestei dogmatici. Arta intră în capitolul
trăirii creştine.

AN A DANCIU
Simbolul, aşa cum am spus, este un mijloc de exprimare

a unei realităţi transcendente, dar şi mijloc de participare
spirituală, de legătură spirituală între om şi Dumnezeu.
Exemplul 1: Sfânta Cruce este primul altar unde Hristos
a săvârşit jertfa Sa pentru noi; ea este, deci, simbol al pati
milor Domnului, „semnul Fiului Omului“. Crucea, prin cele
trei braţe, este simbol şi al Sfintei Treimi, simbol al iubirii şi
al unirii divine, şi semn unic al vieţii veşnice prin moartea
şi învierea lui Hristos. Crucea este semnul biruinţei binelui
asupra răului, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra
morţii. Crucea o întâlnim şi la baza construcţiei unei biserici,
unde cele trei braţe ale crucii sunt absidele altarului şi cele
laterale (cruce latină sau greacă).
Exemplul 2: Sfânta Biserică este trupul tainic al lui Hris
tos, în care se mântuiesc credincioşii, locul unde Hristos Se
jertfeşte zilnic pentru lume, pentru buni şi pentru păcătoşi.
Biserica are formă de corabie, deoarece simbolizează cora
bia lui Noe (în timpul potopului) şi corabia mântuirii noastre.
Turla bisericii simbolizează pe Hristos întrupat în lume. Bi
sericile cu două turle simbolizează cele două firi ale Mântu
itorului. Cele cu trei turle ne amintesc Sfânta Treime; cele
cu patru turle - pe cei patru Evanghelişti; cele cu cinci turle
simbolizează pe Hristos, alături de cei patru Evanghelişti.
Exemplul 3: Sfântul Altar este simbolul mistic al împără
ţiei cerurilor, locul în care stă nevăzut Dumnezeu, locul în
care Se jertfeşte zilnic, în timpul Sfintei Liturghii, Mântuito
rul Hristos, masa Cinei celei de Taină, crucea jertfei lui
Hristos, mormântul Domnului.
Astfel, în continuare se pot prezenta elevilor semnificaţiile
spirituale ale Sfintelor Taine (ce simbolizează masa Prosco-
midiei, Sfântul Potir, Sfântul Disc, Sfânta Steluţă etc.), sem
nificaţiile unor obiecte de cult ca Antimisul, cădelniţa, tă
mâia etc., semnificaţia candelei (lumina lui Hristos înviat),
a sfeşnicului înaintea icoanelor, şi câte alte lucruri nu se pot
spune aici! Iată cum simbolul exprimă corespondenţa din-
98
tre un semnificant (simbolul propriu-zis) şi realitatea sem

nificată, care nu poate fi exprimată în cuvinte, ci pe care o
putem cunoaşte doar prin simboluri.
Culmea teologiei creştine este iconografia. Icoana, pen
tru ortodocşi, este obiect de cult, nu de artă. Icoana este o
teofanie a lui Dumnezeu, căci Hristos spune: „Iată, Eu sunt
cu voi până la sfârşitul veacurilor“. Cum este Hristos, deci,
cu noi ? Sub forma icoanei. Până la întrupare, doar îngerii
vedeau pe Dumnezeu; acum, însă, şi nouă, oamenilor, ni s-a
dat această posibilitate. Iconografia este o reprezentare
sacră, indiferent de scopul ei. Icoane sunt frescele - cele pe
mozaic, pe sticlă, pe lemn -, imaginile din manuscrise, din
miniaturi, de pe obiectele liturgice, de pe veşmintele preo
ţeşti. Icoana, putem spune, depăşeşte simbolul, pentru că
este încărcată de energie, de puterea Duhului Sfânt, revăr
sată peste ea, de har. Noi ne închinăm Domnului Hristos,
cinstim pe Maica Domnului, Sfinţii şi prin icoanele care îi
reprezintă. Pe Maica Domnului şi pe Sfinţi îi cinstim, în ulti
mă analiză, pentru faptul că în ei străluceşte Hristos, pentru
faptul că în ei s-a imprimat chipul lui Hristos.
Elevilor trebuie să le explicăm foarte clar de ce cinstim
Sfintele Icoane, ele reprezintă chipul Mântuitorului întru
pat, Care este icoana (chipul) Tatălui. Sfinţii şi Maica Dom
nului se roagă pentru noi. Cinstirea Sfintelor Icoane nu o
dăm materiei, ci o înălţăm la cer, către sfinţii reprezentaţi
de ele.
Prezenţa icoanelor ca material intuitiv în timpul orei de
Religie este indispensabilă. Picturile pe icoane şi scenele
biblice sunt Biblia în imagini a elevilor şi contribuie mult la
întărirea dreptei credinţe.
Exemplul 1: La clasa a IV-a, la lecţiile „Sărbătorile Maicii
Domnului“ şi „Sărbătorile unor sfinţi mai cunoscuţi“ trebuie
ca profesorul să arate elevilor icoane ale acestor sărbători şi
sfinţi.
99
AN A DANCIU
Exemplul 2: La clasa a IlI-a, la lecţiile „înălţarea Domnu

lui la Cer“ şi „Pogorârea Duhului Sfânt“, elevii trebuie să
aibă în faţă cele două icoane ale înălţării şi Cincizecimii.
Un material care are o profundă încărcătură intuitiv-sim-
bolică este şi muzica bisericească. Elevii trebuie să ştie ce
semnificaţie au principalele cântări ale Sfintei Liturghii, ce
simbolizează „Prohodul Domnului“ sau imnul treimic „Sfinte
Dumnezeule...“ etc.
Exemplu: „Prohodul Domnului“ este slujba din seara Vi-
nerei Mari, când se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf, în
amintirea punerii Domnului în mormânt.
„Sfinte Dumnezeule...“ este imnul treimic, deoarece ne
aduce aminte de Sfânta Treime şi trebuie cântat spre slava
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Este necesar ca elevii să cunoască rugăciunile, cântările
bisericeşti şi înţelesurile aceastora, cărţile din care se fac
citiri în biserică sau acasă, semnificaţia „Simbolului Credin
ţei“ (Crezul), importanţa şi semnificaţiile icoanelor, arhitec
turii bisericii, gesturilor Liturghiei săvârşite de preot, semni
ficaţiile veşmintelor preoţeşti.
Exemplu: la clasa a IV-a, la lecţia „Cele trei trepte ale
preoţiei“, li se explică elevilor ce semnifică (simbolizează)
unele din veşmintele episcopului, preotului sau diaconului.
Reverenda, sau sutana, simbolizează faptul că preotul
urmează pe Hristos şi pe Apostoli întru toate (aşa erau îm
brăcaţi Hristos şi Apostolii în vremea aceea).
Culoarea neagră—de obicei —a reverendei este semnul
pocăinţei şi al cucerniciei.
Epitrahilul închipuieşte (simbolizează) harul Duhului
Sfânt primit de preot la hirotonie. Cu el se săvârşesc toate
cele sfinte: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi orice slujbă.
Iată cum simbolul este un instrument de cunoaştere şi
comunicare foarte important, deoarece prin cunoaşterea in-
tuitiv-simbolică se mijloceşte înţelegerea adevărurilor de
100
credinţă şi se influenţează puternic trăirea religios-morală a

acestor adevăruri de credinţă de către elevi.
5.7.2.3- Hermeneutica biblică

Sfânta Scriptură este Cartea Sfântă care cuprinde Cu
vântul şi lucrarea lui Dumnezeu, descoperite oamenilor de
către El însuşi. Ea cuprinde 66 de cărţi canonice, tratând
despre istoria mântuirii neamului omenesc, despre mani
festarea dragostei lui Dumnezeu faţă de om în toate etapele
existenţei lui. Este scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt, de
către bărbaţi învăţaţi şi înţelepţi, aleşi să priceapă Cuvântul
lui Dumnezeu. Adevărurile cuprinse în Scriptură sunt dum
nezeieşti, mai presus de puterea de înţelegere a omului, şi
au o bogăţie de sensuri.
Cel care a interpretat primul adevărurile de credinţă a
fost însuşi Hristos. Apostolii îi adresau de multe ori cuvin
tele: „Lămureşte-ne nouă pilda aceasta“ (Matei XIII, 36).
Toţi credincioşii pot citi Sfânta Scriptură, dar nu toţi o
pot înţelege şi explica fără greşeală, aşa cum famenul se în
treba: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi ci
neva?“ {Fapte VIII, 31).
în Scriptură sunt multe părţi anevoie de înţeles; de
aceea, Biserica este cea care poate explica Scriptura fără
greşeală, prin cei chemaţi, pregătiţi cu apostolie specială:
episcopi, preoţi şi diaconi.
Experienţa istorică de aproape 2000 de ani ne-a dovedit
că, pentru tălmăcirea corectă a Scripturii, sunt necesare cer
cetări pregătitoare. Ele au fost începute din epoca Sfinţilor
Părinţi: la puţină vreme după apariţia primelor tălmăciri
scrise ale Scripturii, în special ale Noului Testament, s-au
pus şi primele întrebări hermeneutice.
Hermeneutica este disciplina biblică ce fixează principi
ile şi regulile cu ajutorul cărora se poate face o tălmăcire
corectă a Sfintei Scripturi în general, şi a Noului Testament
în special.
101
AN A DANCIU
a) Noemica se ocupă cu teoria sensurilor, adică enume

rarea sensurilor Sfintei Scripturi.
b) Euristica se ocupă cu aflarea şi identificarea sensuri
lor în diferite texte biblice.
c) Proforistica se ocupă cu aplicarea sensului potrivit
textelor mai dificile.
Aceste trei capitole sunt părţi componente ale hermene
uticii biblice.
Exegeza sau interpretarea cărţilor Sfintei Scripturi este,
deci, strâns legată de hermeneutica biblică.
Sunt destui astăzi cei ce consideră înţepciunea oameni
lor mai presus de învăţătura şi hotărârile întregii Biserici.
Pornind de la metodele de interpretare provenite din pro
testantism, azi membrii multor culte neoprotestante sau ai
unor secte aplică mijloace proprii de „exegeză“:
a) oricine poate explica şi interpreta Biblia, deoarece un
text se lămureşte pe altul, iar Duhul Sfânt luminează pe fie
care în parte;
b) textul Scripturii poate fi „acomodat“ fiecărei confesiuni:
se elimină fragmente din textul Scripturii, se fac adăugiri
sau traduceri tendenţioase, care să „corespundă“ învăţăturii
respectivei confesiuni şi secte;
c) ca urmare a interpretării Bibliei fără responsabilitate,
fără pregătire, adăugând sau scoţând texte din Scriptură,
copiind tendenţios şi traducând la voia întâmplării Cuvân
tul lui Dumnezeu, au apărut o mulţime de Biblii „confesio
nale“, traduceri ale Scripturii;
d) Scriptura a devenit azi o sursă importantă de venit şi
instrumentul cel mai eficace de prozelitism din partea unor
secte şi confesiuni creştine;
e ) „Bibliile confesionale“ sunt traduse „critic“; mulţimea
acestor traduceri („prefaceri“ ale textelor) a dus la o mulţi
me de confesiuni şi secte, foarte agresive în prozelitism.
Toate aceste tendinţe sunt păgubitoare, deoarece cre
dinciosul, asaltat din toate părţile de atâtea „Biblii“, nu mai
102
ştie ce să creadă şi se întreabă, poate nedumerit, care „Bi

blie“ este adevărată. Sfânta Scriptură este adevărată dacă
este păstrată - de către Biserică - nealterată, neadaptată la
cerinţele epocii, societăţii sau culturii (sectei), chiar cu unele
lacune în traduceri, care, de fapt, întăresc dreptul personal
al autorilor inspiraţi.
Elevii trebuie să înţeleagă, în şcoală, că trebuie să se fe
rească de interpretarea eronată a învăţăturilor de credinţă
divine. „Nici o proorocire (învăţătură) a Scripturii nu se tâl-
cuieşte după socotinţa fiecăruia“ ( I I Petru I, 20), căci „sunt
unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi
neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a
lor pierzare“ (I I Petru III, 16).
Elevii trebuie să cunoască Adevărul revelat cuprins în
Sfânta Scriptură, chiar dacă sunt relativ mici. Nu trebuie să
ne fie teamă de a pune Scriptura în mâna copiilor. Din clasa
a V-a, elevul poate, călăuzit de profesor sau preot, să pă
trundă în „lumea“ Cuvântului lui Dumnezeu, desigur, ţi
nând cont de posibilităţile de înţelegere ale elevilor şi de
particularităţile lor de vârstă. Scriptura poate fi interpretată
după următoarele criterii:
a) din punct de vedere istoric, căci Scriptura cuprinde
vasta istorie a mântuirii neamului omenesc, istorie ce înce
pe cu facerea omului de către Dumnezeu şi se termină cu
plinire^ legii şi revărsarea Harului dumnezeiesc;
b ) din punct de vedere religios-moral, căci Scriptura
transmite mesajul ce cuprinde vestea cea bună a mântuirii
în Hristos şi învăţătura curată, morală, ce ridică sufletul cre
dinciosului lângă tronul lui Dumnezeu;
c) din punct de vedere literar, în ea se întrepătrund cele
trei genuri literare (epic, liric şi dramatic), născându-se o
operă de un stil şi un conţinut greu accesibile puterilor li
mitate ale minţii omeneşti.
Iată, deci, că Scriptura nu poate fi citită, înţeleasă şi in
terpretată de oricine şi oricum. Cea care de veacuri păstrează
103
AN A DANCIU
şi apără tezaurul de credinţă, deci Scriptura, este Biserica,

„stâlp şi temelie a adevărului“ (/ Timotei III, 15).
In şcoală, pentru exegeza biblică se folosesc metodele
istorică şi alegorică.
Iisus vorbea direct ucenicilor sau mulţimii, dar pentru ca
învăţătura Lui să fie mai atrăgătoare, mai uşor de înţeles şi
de ţinut minte, o învăluia într-o vorbă deosebită: pilda sau
parabola.
Parabolă înseamnă comparaţie sau asemănare. Prin
astfel de comparaţii sau exemple luate din viaţa obişnuită,
Hristos îi făcea pe oameni să înţeleagă lucruri pe care altfel
ar fi fost greu să le priceapă cu mintea lor simplă. Totodată,
prin parabole, oamenii căutau să se îndrepte. Cuprinsul pa
rabolelor (asemănările din ele) era luat din viaţa şi obiceiu
rile oamenilor, iar tâlcul parabolelor era deosebit. Parabolele
sunt privitoare la împărăţia lui Dumnezeu, la diferite învă
ţături morale sau la învăţături cu caracter profetic (Judecata
viitoare, evenimentele aduse de timp etc.).
Exemplu de exegeză prin metoda alegorică la „Pilda va
meşului şi a fariseului“ (clasa a Vl-a). înainte de citirea pil
dei din Scriptură, profesorul face anumite precizări:
Unii dintre credincioşii care înconjurau pe Iisus se con
siderau drepţi şi fără greşeală, motiv pentru care erau mândri,
priveau de sus pe ceilalţi, pe care-i socoteau păcătoşi şi de
care se fereau. Ei credeau că numai lor li se cuvine răsplata
de la Dumnezeu. Aceştia erau în majoritate farisei, cărtu
rari, învăţători de lege. împotriva acestora, Iisus rosteşte
pilda următoare: „Pilda vameşului şi a fariseului“.
Profesorul şi elevii citesc parabola (Luca XVIII, 10-15),
apoi profesorul explică pilda. Cei doi - vameşul şi fariseul -
merg la Templu să se roage. în timpul rugăciunii, fiecare
dintre cei doi are o ţinută corespunzătoare cu situaţia lui în
lume.
Fariseul este mândru şi încrezut, deoarece păzeşte po
runcile şi îndeplineşte datoriile scrise în lege. Nici în tem-
104
piu nu se poate stăpâni a nu învinui pe ceilalţi oameni că

sunt nedrepţi, lăudându-se că el nu e ca ei. Fariseul făcea
parte dintr-o sectă religioasă care cerceta şi învăţa legea
evreiască. De aceea, ei spuneau că duc o viaţă morală su
perioară celorlalţi. în templu se aşezau în faţă, învăţau pe
oameni legea, se rugau şi făceau acte de milostenie în
văzul lumii. Ei puneau astfel preţ pe forma şi manifestările
exterioare, nu pe credinţa interioară. Sfinţenia lor era prefă
cută şi ascundea păcate grele ca mândria, ura, invidia ş.a.
Vameşul făcea parte dintr-o categorie de oameni urâţi
de evrei, deoarece el era pus de romani să strângă birurile
pe care trebuia să le plătească evreii. Adeseori, pentru a
strânge impozitele şi birurile, vameşii erau aspri şi neîndu
rători. Această meserie o îndeplineau numai oameni de jos
sau păgâni. Evreii care erau vameşi erau desconsideraţi de
ceilalţi evrei.
Mântuitorul alătură în parabolă pe cei doi, vameşul şi fa
riseul, adică două categorii de oameni. Deosebirea dintre
ei, din viaţa de toate zilele, se vădeşte chiar şi înaintea lui
Dumnezeu, la rugăciune, când omul trebuie să fie smerit şi
apăsat sub greutatea păcatelor făptuite. Smerenia vameşu
lui şi trufia fariseului sunt prilej pentru Hristos de a arăta că
mai bine primită este rugăciunea făcută cu smerenie şi umi
linţă, decât cea făcută cu trufie.
înaintea lui Dumnezeu, oamenii smeriţi şi umili, chiar
păcătoşi fiind, găsesc mai multă ascultare decât cei ce se
pretind drepţi şi buni, dar sunt mândri şi dispreţuitori faţă
de semenii lor. Cea mai vie pildă de smerenie şi umilinţă a
fost chiar Hristos, Care a trăit printre oameni de tot felul, iu-
bindu-i şi ajutându-i în necazurile şi suferinţa lor. Chiar
atunci când a fost batjocorit şi răstignit pe cruce, Hristos Se
ruga pentru cei ce-L chinuiau: „Stăpâne, iartă-le lor, căci nu
ştiu ce fa c !“.
105
AN A DANCIU
Este demnă de apreciat atitudinea vameşului, care se

smereşte în faţa lui Dumnezeu, şi este condamnabilă atitu
dinea fariseului, deoarece acesta cade în păcatul mândriei.
în cadrul acestei exegeze, profesorul poate adresa elevi
lor câteva întrebări, pentru a stimula câteva asocieri:
î.: Ce alte persoane din Scriptură cunoaşteţi, care să fi
păcătuit prin mândrie ?
R.: Adam şi Eva, oamenii la turnul Babei ş.a.
/..• Ce alte persoane, în Scriptură, au avut o atitudine plină
de smerenie şi umilinţă, ca vameşul ?
R.: Iosif, David, Fecioara Maria ş.a.
Fariseul s-a mândrit cu faptele sale înaintea lui Dumne
zeu şi a oamenilor, dar lui Dumnezeu nu-I place mândria
omului. De aceea fariseul nu s-a îndreptat, adică nu şi-a
uşurat sufletul de păcate.
Vameşul a simţit părere de rău pentru greşelile săvârşite.
El s-a căit şi lui Dumnezeu I-a plăcut căinţa lui. De aceea
vameşul s-a întors în casa sa cu sufletul uşurat.
în viaţa şi rugăciunile noastre să nu fim lăudăroşi ca fa
riseul, ci să fim smeriţi ca vameşul.
Un exemplu de exegeză prin metoda istorică este cel al
pericopei ce revelează „Intrarea Domnului în Ierusalim.
Alungarea vânzătorilor din Templu“ ( Matei XXI, 1-13).
Iisus Hristos a intrat în Ierusalim cu o săptămână înainte
de învierea Sa. El venea din Betania, locul unde îl înviase pe
Lazăr şi unde a avut loc ungerea Sa cu mir (Ioan XII, 1-18).
Mântuitorul, înconjurat de mulţimea care „da mărturie... că
l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi“, a in
trat în Ierusalim călare pe asin, aşa cum proorocise Zaharia:
„Bucură-te foarte, fiică a Sionului,... căci iată, împăratul tău
vine la tine,... călare pe asin“ (Zaharia IX, 9).
Mulţimea multă venită în întâmpinarea Sa, la porţile Ie
rusalimului, avea în mâini ramuri de finic şi aşternea în faţa
Mântuitorului hainele sale. Totodată, striga cu mare bucurie:
106
„Osana, Fiul lui David“ şi „Binecuvântat este Cel ce vine în

tru numele Domnului, împăratul lui Israel!“ ( Ioan XII, 13).
Evreii L-au întâmpinat pe Hristos cu mare bucurie, con
siderând că El a venit pentru a-i scăpa de stăpânirea roma
nă. Evreii îl vedeau pe Hristos ca pe un Mesia războinic,
Care, prin puterea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, va nimici stă
pânirea romană. Mulţi dintre aceşti oameni aveau să strige
peste câteva zile: „Răstigneşte-L!, Răstigneşte-L!“.
După aceea, Mântuitorul a intrat în Templu, ca să Se
roage Tatălui ceresc. în curtea Templului a aflat tot felul de
negustori, care vindeau şi cumpărau, care schimbau bani
sau erau cămătari. Locul nu mai semăna cu un loc de rugă
ciune: se vindeau oi, boi, porumbei; se striga în gura mare.
Era mai degrabă un târg unde puteau fi înşelaţi oameni, căci
nimeni nu se putea ruga acolo cu tot sufletul. Lui Hristos
nu I-a plăcut purtarea negustorilor şi i-a alungat afară din
Templu. Hristos spune: „casa Mea, casă de rugăciune se va
chema, iar voi faceţi din ea peşteră de tâlhari“. Cu adevărat,
Biserica este casa lui Dumnezeu, nu casă pentru poveşti
sau târguieli, ci numai pentru rugăciune curată către Dum
nezeu.
Exegeza şi hermeneutica sunt deci necesare, deoarece
sensurile şi înţelesul Scripturii nu se descoperă de la înce
put, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti.
5.8. Metode bazate p e acţiune
5.8.1. Metode bazate pe acţiune reală
5.8.1.1. Exerciţiul. Metoda exerciţiului face parte din „în

văţarea prin acţiune“, care solicită din partea elevilor cău
tări, determinări, alternative şi experienţe personale. Pe
lângă transmiterea de noi cunoştinţe, prin exerciţiu se ur
măreşte şi formarea unor priceperi şi deprinderi.
107
AN A DANCIU
Exerciţiul înseamnă ca, atunci când elevul doreşte să

deprindă o acţiune, el să încerce să facă şi să refacă, să re
pete până când intră în posesia modelului acţiunii, până
când acţiunea se automatizează şi se interiorizează, deve
nind o deprindere, o obişnuinţă. Acesta este exerciţiul, sau
exersarea (din lat. exercere = efort, acţiune repetată de mai
multe ori).
Exerciţiul are mai multe funcţii (scopuri):
- formarea deprinderilor;
- adâncirea înţelegerii noţiunilor, regulilor, principiilor
învăţate, prin aplicarea lor la situaţii relativ noi şi cât
mai variate;
- consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite,
ceea ce duce la o probabilitate mai mare de păstrare
în memorie a celor învăţate;
- sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, pricepe
rilor şi deprinderilor;
- prevenirea uitării şi evitarea, confuziilor;
- dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi
fizice, a unor calităţi morale şi trăsături de voinţă şi de
caracter, în cursul procesului de învăţare.
Exerciţiul nu este întotdeauna şi neapărat reproductiv, ci
poate fi şi productiv. El poate contribui la stimularea şi dez
voltarea capacităţii creative a elevilor.
întreaga activitate şcolară este un îndelungat exerciţiu,
care urmăreşte atât formarea unor capacităţi şi deprinderi
specifice, cât şi a unor deprinderi, obişnuinţe şi capacităţi
generale de muncă serioasă, eficientă şi ordonată, care să-i
ajute pe elevi pe calea autoperfecţionării, în tot cursul vieţii
lor ulterioare.
Ca să putem folosi exerciţiul cu succes, acesta trebuie să
îndeplinească unele condiţii:
- profesorul să ştie care sunt posibilităţile, dar şi limitele
exerciţiului;
108
- elevul să manifeste în timpul exerciţiului o atitudine

conştientă şi interes. El trebuie să înţeleagă clar scopul
pentru care efectuează exerciţiul, necesitatea şi însem
nătatea lui;
- exerciţiile să fie gradate, să se succeadă progresiv,
funcţie de complexitatea şi dificultăţile lor;
- exerciţiile să fie variate, efectuate relativ rapid şi repar
tizate în timp;
- exerciţiile vor trebui verificate, controlate, autocontro-
late;
- este necesar ca exerciţiile mentale să lase loc şi celor
manuale (motorii).
In cadrul orei de Religie, exerciţiul duce la apariţia şi în
tărirea unor deprinderi necesare formării unui bun creştin:
a) închinarea corectă (săvârşirea corectă a semnului
Sfintei Cruci),
b) rostirea rugăciunii în colectiv - în clasă, la biserică -
sau în particular — rugăciunea de dimineaţă, rugăciunea
înainte şi după masă, rugăciunea de seară,
c) îngenuncherea (în timpul rugăciunii acasă sau la bi
serică), metania mică sau mare (la biserică) şi încrucişarea
mâinilor pe piept, ce arată ridicarea inimii, prin rugăciune,
la Dumnezeu,
d) participarea la săvârşirea Sfintei Liturghii şi a altor
slujbe religioase,
e) rânduiala închinării în sfânta biserică, în faţa sfinte
lor icoane,
f) citirea din Sfânta Scriptură, din Mica Biblie, din Cate
hism sau din alte cărţi de învăţătură creştin-otodoxă,
g ) însuşirea corectă a cântărilor religioase (ale Sfintei Li
turghii, colindelor, Prohodului Domnului etc.),
h) rezolvarea unor rebusuri şi integrame cu conţinut re
ligios, a unor teste cu conţinut religios, cu răspuns la ale
gere ş.a.,
109
AN A DANCIU
i) pregătirea, prin exerciţii, a elevilor pentru participarea

la concursuri pe teme religioase sau pentru participarea la
Olimpiadă (clasele de liceu ale Şcolilor Normale).
în cadrul orei de Religie, exerciţiul constă în executarea
sistematică şi organizată a unor fapte şi acţiuni, în scopul
formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală,
a trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi
conduita morală a elevului, în scopul formării convingerilor
religios-morale.
Exerciţiul la învăţătură dezvoltă gândirea. Exerciţiul la
biserică înseamnă o participare activă a elevilor la slujbele
religioase, care se desfăşoară după o anumită rânduială.
Deci, ei vor cunoaşte în mod direct învăţăturile dogmatice
- esenţa lor - desprinse din cuprinsul slujbelor şi din textele
cântărilor religioase. Exerciţiul în afara şcolii înseamnă în
suşirea regulilor de comportament în societate şi formarea
personalităţii religios-moral-civice a elevilor.
5.8.1.2. Metoda studiului de caz

Metoda studiului de caz (de la casus, derivat din cădere
= a cădea, accident, eveniment) mijloceşte o confruntare
directă cu o situaţie din viaţa reală, autentică. Asemenea ca
zuri de viaţă, cazuri-problemă concrete, luate drept exem
ple reprezentative şi semnificative pentru anumite stări de
lucruri mai generale, sunt supuse unei analize atente, sub
toate aspectele, până ce elevii vor ajunge la înţelegerea
complexă a problemei date şi la soluţii optime. Cazul pro-
priu-zis este ales în mod intenţionat dintr-un câmp de reali
tăţi proprii unui sector al cunoaşterii sau al acţiunii practice
umane, condensează ceea ce este general valabil pentru lu
mea evenimentelor din care el a fost selecţionat. Se ia un
„caz“ pentru a dobândi noi cunoştinţe, pentru a adânci, sis
tematiza şi consolida cunoştinţele, pentru a modela unele
aptitudini, pentru a cultiva un mod de gândire specific.
110
Se ia un caz ca: „Moartea ca martiri a Sfinţilor Apostoli

Petru şi Pavel“ - pentru studierea perioadei persecuţiilor;
„Mitropoliţii Sava Brancovici, Ilie Iorest şi Simeon Ştefan“ -
pentru studierea evenimentelor ce au avut loc în timpul
luptei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în sec. al
XVII-lea, pentru apărarea credinţei străbune şi a fiinţei
noastre naţionale; „Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae“ - pentru
înţelegerea rolului şi importanţei pe care o au sfinţii pentru
viaţa şi cultul Bisericii Ortodoxe. Studiul de caz îi familiari
zează pe elevi cu o strategie de abordare a faptelor reale şi
conduce la reţinerea unor învăţăminte extrem de utile şi de
preţioase.
5.8.1.3- Metoda proiectelor

Proiectul este astăzi înţeles ca o temă de cercetare în v e
derea atingerii unui scop bine precizat, cercetare care ur
mează să fie realizată, atât cât se poate, prin îmbinarea cu
noştinţelor teoretice cu cele practice.
Proiectul poate lua forme variate, în funcţie de natura
activităţii, de gradul de complexitate a temei, de vârsta şco
lară.
La Religie, se pot efectua investigaţii în mediul înconju
rător - culegere de tradiţii, obiceiuri —, studii privind istori
cul unor biserici, privind unele vestigii istorice (sub forma
unor mici monografii). Se pot strânge materiale locale, iar
prelucrarea lor poate avea drept consecinţă organizarea
unui mic muzeu, schiţarea unei istorii a satului, a oraşului,
a judeţului.
5.8.2. Metode bazate pe acţiune simulată
5.8.2.1. Jocul didactic (educativ) este azi din ce în ce

mai valorificat din punct de vedere pedagogic, în intenţia
de a imprima programului şcolar un caracter viu şi atrăgă
tor. La Religie, se poate adopta jocul didactic, sub forma
111
AN A DANCIU
unor jocuri orale cu întrebări (de exemplu: „Cine ştie câşti

gă“ , cu întrebări din Vechiul Testament sau Noul Testa
ment). Jocul didactic poate fi pus sub forma unor rebusuri,
întrebări cu răspuns la alegere (cu un răspuns corect, două
sau trei, date spre rezolvare pe grupe de elevi), întrebări în
care răspunsul este dat prin completarea în căsuţe cu litere,
de către elevi, fraze începute care pot fi terminate de către
elevi etc.
Exemplul 1: Completaţi căsuţele libere:

1. Eveniment din Săptămâna Patimilor, când Hristos a
instituit una din cele şapte Taine.
0000 000 00 00000

2. Eveniment ce a avut loc imediat după Botezul Dom
nului în Iordan (Matei IV, 1-2).
000000000 00000000
Exemplul 2:
1. înaintemergătorul Domnului este Ioan
00000000000 -
2. Regele Solomon este fiul regelui |D |[~Â~]j~v71| i ||o |•
3- Sfânta Scriptură conţine | jf][6 ] de cărţi.
Exemplul 3- încercuiţi, în dreptul fiecărei afirmaţii, „ade

vărat“ (A ) sau „fals“ (F).
a) Noul Testament conţine 27 de cărţi; (a) f
b) Părinţii lui Ioan Botezătorul se numeau Ioa-

chim şi Ana; A ©
c) La înălţarea Domnului în cer erau prezenţi A (? )

12 Apostoli;
d) La Cincizecime, Apostolul care a luat cu- a (? )
vântul este Pavel;

e) Apostolul ales în locul lui Iuda se numeşte (a) f
Matia.
Exemplul 4: Subliniaţi răspunsul sau răspunsurile corecte:

1. Săptămâna care ţine de la Florii până la Paşti se nu
meşte:
a. Săptămâna Luminată;
b. Săptămâna Mare-,
c. Săptămâna Patimilor.
2. Sfânta Scriptură conţine:
a. Vechiul şi Noul Testament-,
b. Cuvântul lui Dumnezeu-,
c. 66 de cărţi canonice şi inspirate.
3. Muntele pe care Hristos S-a schimbat la Faţă este:
a. Muntele Măslinilor;
b. Muntele Tabor,
c. Muntele Sinai.
Exemplul 5: Trasaţi corespondenţa dintre denumirile
sărbătorilor şi data la care a avut loc fiecare.

AN A DANCIU
Exemplul 6: Completaţi următorul rebus:
STÂNGA: DREAPTA:
1. Simbolul credinţei 1. în naos!

1 2 3
2. Locul drepţilor 2. Mama Fecioarei Maria
c R E z Si 3. Dânşii 3. Evanghelist,Apostol ce
R A I U2 L a scris şi Apocalipsa
E 1 Si A O
Z 12 A N A ÎN DIAGONALĂ:
13 I O A N Numele lui Hristos
Principala condiţie a jocului este aceea de a face ca par

ticipanţii (elevii) să-şi dea seama că se află într-o situaţie de
învăţare, că primează aspectul cognitiv şi, ca atare, acesta
trebuie să se desfăşoare cu toată seriozitatea, altfel, prea
puţin obişnuiţi cu o asemenea modalitate de lucru, ei sunt
înclinaţi să vadă în joc un moment de divertisment, de
amuzament, ceea ce prejudiciază atingerea sarcinilor pre
stabilite. Astfel de jocuri se fac pe grupe de elevi şi asigură
îmbinarea între elementele distractive şi cele de muncă, de
învăţare, în ideea că, treptat, vor avea câştig de cauză cele
din urmă. Utilizarea jocurilor didactice nu trebuie să fie ex
cesivă, deoarece procesul de instruire nu este, totuşi, un joc.
5.8.2.2. Metoda dramatizării (învăţarea prin dramati

zare)
Dramatizarea se bazează, în esenţă, pe utilizarea adec
vată a procedeelor artei dramatice.
Drama este o creaţie artistică prin care sunt exprimate
evenimente şi realităţi existenţiale tensionate. Prezentarea
faptelor într-un cadru dramatic adaugă predării o forţă de
sugestie extrem de convingătoare; elevii trăiesc viu, cu mai
114
multă intensitate, şi reţin mai bine ceea ce profesorul do

reşte să-i înveţe.
Dramatizarea are un rol educativ în învăţare, deoarece,
cu ajutorul ei, elevii retrăiesc în plan simbolic evenimente
petrecute în timpuri trecute.
Dramatizarea în cadrul orelor de Religie are un caracter
optimist, o finalitate pozitivă şi o perspectivă eshatologică.
Dramatizarea în cadrul orelor de Religie înseamnă, în
primul rând, deprinderea elevilor cu cântarea religioasă.
Manualele de Religie cuprind numeroase cântări religioase,
care întregesc cunoştinţele predate. Aceste cântări sunt fie
din Sfânta Liturghie-, fie din alte cântări religioase. Cântarea
religioasă este cea care înnobilează sufletele elevilor şi
aprinde dorul după trăirea în Dumnezeu.
în al doilea rând, colindele au o mare importanţă deoa
rece reconstituie, de fiecare dată, cu nimb de poezie, bucu
rie şi mister, Naşterea miraculoasă a Mântuitorului. Colindele
sunt parte integrantă a tezaurului românesc etnografic şi
folcloric, sunt mărturii artistice ale spiritului creator popu
lar. Ele sunt adevărată teologie, deoarece conţin esenţa în
văţăturii creştine despre Hristos, din timpuri vechi de istorie
a neamului românesc.
în al treilea rând, dispunem de piese religioase, care pot
fi pregătite în preajma marilor sărbători creştine, dar şi cu
alte ocazii.
Exemplu: De Crăciun —Sărbătoarea Naşterii Domnului -
se pot juca, de către elevi, scenetele „Moş Crăciun“, „Cata
stihul lui Moş Crăciun“, „Vicleimul“ sau „Vine Moş Crăciun“.
Interpretând diverse roluri, elevii pot să cunoască mai bine
date, fapte, personaje, pot să-şi formeze o imagine clară de
spre acestea. Realizarea pieselor religioase îi ajută pe elevi
să înţeleagă frumosul din artă, să trăiască emoţii estetice,
să-şi dezvolte capacităţile creatoare şi să-şi pună în valoare
talentele artistice.
115
AN A DANCIU
în final, putem aminti poezia religioasă, care umple su

fletul de emoţie.
Exemplu: La Paşti, cu ocazia serbării, se pot recita poezii
ca: „La Paşti“ (George Coşbuc), „învierea“ (Mihai Eminescu),
„înviere“ (Vasile Voiculescu), „E sărbătoare“ (Octavian Goga),
„Micul orfan“ (Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul).
Prin metoda dramatizării, elevii înţeleg şi învaţă mult
mai uşor decât atunci când cunoştinţele le sunt predate
(prezentate) pe cale discursivă.
6 .
MIJLOACE DIDACTICE (DE ÎNVĂŢĂMÂNT)

ÎN ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA
OREI DE RELIGIE
Mijloacele didactice (de învăţământ) sunt definite ca fi

ind un ansamblu de instrumente materiale şi tehnice cu
ajutorul cărora profesorii asigură realizarea optimă a
obiectivelor instruirii, alături de metodele şi formele de or
ganizare a procesului de învăţământ. Ele sunt considerate
auxiliare pedagogice şi aparţin resurselor materiale utilizate
în şcoală.
6.1. Clasificarea mijloacelor de învăţământ
Mijloacele de învăţământ se împart, după destinaţia lor, în:

A. materiale didactice logico-intuitive, sau logico-
noţionale, aşa-zise tradiţionale, care au fost folosite în pro
cesul de învăţământ şi înainte de apariţia tehnicilor mod
erne;
B. mijloace tehnice, de regulă audio-vizuale.
62. Rolul şifuncţiile mijloacelor de învăţământ
După funcţiile pedagogice dominante pe care le înde

plinesc în cadrul activităţii de predare-învăţare, materialele
didactice (A ) se pot grupa după cum urmează:
a) materiale informativ-demonstrative, având funcţie
pedagogică informativă şi demonstrativă. Ele sunt surse de
117
AN A DANCIU
informaţii sau auxiliare în transmiterea informaţiilor către

elev. Ele ajută pe profesor să exemplifice şi să ilustreze unele
noţiuni, să concretizeze unele idei sau să demonstreze unele
afirmaţii. Ele sunt:
- materiale intuitive, care ajută pe elev să perceapă
realitatea. Exemplu: obiectele de cult — candelă,
cruce, sfeşnic, veşminte preoţeşti;
- materiale figurative (reprezentări figurative).
Exemplu: ilustraţii (cu Locurile Sfinte, cu diverse mănăs
tiri, cu obiecte de cult, dovezi arheologice cu ruine de bise
rici, cu biserici ş.a.), icoane, calendare (fie simple, fie cu
ilustraţii cu biserici sau sfinţi etc.), planşe, hărţi, (Ţări Sfinte,
harta României, hărţi geografice, istorice), desene (realizate
pe tablă sau pe coli de hârtie: de exemplu, desenarea pe
tablă a depunerii pâinii pe Sfântul Disc, la Proscomidie), dia
pozitive, casete video, dischete, casete audio.
b) materiale destinate raţionalizării timpului în cadrul
lecţiilor, cum ar fi maşinile de multiplicat (xeroxul);
c) materiale de evaluare a rezultatelor învăţării: fişe, teste
de evaluare.
B. Mijloacele tehnice care pot fi folosite în cadrul orelor
de Religie sunt: diaproiectorul (pentru proiectarea diapozi
tivelor), casetofonul (pentru casetă audio; exemplu: pentru
audierea, la clasa a IV-a, a Sfintei Liturghii sau pentru audi
erea colindelor ori a altor cântări religioase), aparatul video
(pentru casete video; exemplu: „Imagini de la Locurile Sfinte“
sau „Mărturii despre Biblie“ ş.a.);
C. Mijloacele de învăţământ specifice predării Religiei
sunt: Sfânta Scriptură, Mica Biblie, manualele de Religie, Bi
blia în imagini, Catehismul Ortodox, Cărţi de rugăciuni şi
de colinde, cărţi de cult, manuale de istorie bisericească,
Vieţile Sfinţilor ş.a;
Gradul de solicitare psihică al fiecărei categorii de mate
riale didactice creşte pe măsură ce coborâm pe scara urmă
toare (scara Dale):
118
XII. Simboluri verbale (orale sau scrise);

XI. Simboluri figurale (imagini sau scheme etc);
X. înregistrări sonore;
IX. Imagini fixe (diapozitive, fotografii);
VIII. Imagini mobile (filmul);
VII. Imagini TV ;
VI. Imagini statice (muzee, expoziţii);
V. Observaţii intenţionale (excursie);
IV. Observaţii bazate pe observaţii ştiinţifice;
III. Scene dramatizate;
II. Experimente inventate (simulare);
I. Experienţă directă (activitatea proprie, reală
a elevului).
V
Funcţiile mijloacelor de învăţământ pot fi împărţite după
criteriul scopului şi al obiectivelor de bază ale procesului
de învăţământ:
— funcţia informativă — deoarece mijloacele de învăţă
mânt modifică modul de structurare, transcriere, pre
zentare, comunicare şi recepţionare a informaţiei;
—fun cţia form ativă — deoarece facilitează nu numai
achiziţionarea de cunoştinţe, ci şi formarea de abilităţi;
—funcţia de activizare - deoarece ele stimulează spiritul
de observaţie al elevilor şi dezvoltă capacitatea lor de
gândire şi de acţiune independentă;
-fu n c ţia educativă - deoarece ele duc la realizarea
obiectivelor afective, având funcţii de ordin moti-
vaţional.
Mijloacele de învăţământ, în timpul orei de Religie, au
rolul de a emoţiona, de a convinge, de a facilita însuşirea
cunoştinţelor şi formarea sentimentelor religios-morale.
Mijloacele de învăţământ au o mare influenţă emoţională,
făcându-i pe elevi să preţuiască şi să accepte anumite va
lori, să-şi formeze anumite convingeri, să-şi organizeze, in
119
A N A DANCIU
teriorizeze şi conceptualizeze sistemul de valori religios-

morale.
- funcţia ergonomică - deoarece mijloacele de învăţă
mânt duc la raţionalizarea eforturilor de către elevi şi
profesori.
63- Factorii care condiţionează utilizarea

eficientă a mijloacelor de învăţământ
în pedagogia modernă s-au conturat concluzii care pot

direcţiona realizarea şi utilizarea eficientă a mijloacelor de
învăţământ în şcoală:
- obiectivele didactice determină mijloacele de învăţă
mânt care se vor realiza şi folosi în cadrul lecţiei;
- mijloacele de învăţământ trebuie concepute şi uti
lizate astfel încât să coreleze şi să acţioneze conver
gent pentru realizarea diverselor obiective elaborate;
-folosirea mijloacelor de învăţământ trebuie să ducă în
mod real, concret, la activizarea elevilor;
- mijloacele de învăţământ îi ajută pe elevi să reţină mai
mult timp şi în proporţie şi mai mare cunoştinţele în
văţate (tabelul H. Conadenzio este ilustrativ în acest
sens):
Forme de prezentare Date reţinute Date reţinute

a informaţiilor după trei ore după trei zile
Numai oral 70% 10%

Numai vizual 72% 20%
Şi oral, şi vizual 85% 65%
- utilizarea mijloacelor de învăţământ se impune numai

în măsura în care ele îndeplinesc o funcţie pedagogică
şi servesc obiectivele didactice stabilite;
120
- momentul şi durata utilizării mijloacelor de învăţă

mânt, ca şi modalitatea de integrare a lor în cadrul lec
ţiilor şi al celorlalte forme de instruire se cer alese cu
grijă;
- o dată cu planificarea materiei, cu stabilirea obiecti
velor operaţionale ale unui sistem de lecţii, pe baza
proiectării didactice, profesorul va stabili complexul
de mijloace de învăţământ de care se va folosi în rea
lizarea acestora.
7.
PRINCIPII DIDACTICE ÎN REALIZAREA

ŞI DESFĂŞURAREA OREI DE RELIGIE
Principiile didactice sunt idei orientative de bază pe

care se întemeiază organizarea şi dirijarea activităţii didac
tice, realizarea obiectivelor instructiv-educative ale proce
sului de învăţământ.
învăţământul trebuie să ţină cont de unele norme gene
rale, fundamentale, care stau în acord atât cu legile dezvol
tării sufleteşti a celor ce constituie subiect al educaţiei, cât
şi cu desfăşurarea naturală a învăţământului însuşi. Aceste
norme sunt principiile didactice şi de învăţământ şi ele stau
la baza învăţământului religios creştin.
Principiile didactice sunt, deci, categorii metodologice
şi constituie puncte de reper orientative şi normative pen
tru activitatea corelată a tuturor laturilor procesului de învă
ţământ. Ele asigură, atunci când sunt respectate, eficienţa
acţiunii de modelare a personalităţii elevului, în conformi
tate cu scopurile educaţiei.
Principiile didactice se cer respectate atât în planificarea
obiectivelor şi structurarea cunoştinţelor, cât şi în ceea ce
priveşte selectarea modelelor instructiv-educative şi a mij
loacelor de învăţământ.
7.1. Principiul ecleziologic
Specific învăţământului religios, este principiul în virtu

tea căruia toate cunoştinţele însuşite în timpul orelor de Re
ligie trebuie:
123
AN A DANCIU
- săfie cele ale Bisericii, legate de spiritul Bisericii noas

tre Ortodoxe, de viaţa din trecut şi de azi a Bisericii;
- să trezească în sufletele credincioşilor sentimente de
evlavie, de smerenie, de respect şi de iubire faţă de
Biserică;
- să adâncească în conştiinţa lor convingerea în adevă
rul creştin, conform căruia în Biserică ne mântuim şi
în ea putem nădăjdui părtăşie la fericirea veşnică, în
comuniune cu Dumnezeu;
- să fie înţelese numai în, cu şi prin Biserică, pentru
desăvârşirea creştină a elevului.
Principiul ecleziologic pune în evidenţă învăţământul
religios aşa cum l-a format Biserica creştină, în vederea lu
minării minţii şi mântuirii sufletului.
72. Principiul hristocentric
Conform acestui principiu, Mântuitorul Hristos este ini

ma întregului învăţământ al Bisericii, deoarece El este Fiul
lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul şi întruchiparea Celei mai
divine Desăvârşiri.
Profesorul de Religie este slujitor al lui Hristos la cate
dră, în faţa elevilor săi. El transmite învăţătura lui Hristos
ascultătorilor lui, elevilor de toate vârstele. Mântuitorul tre
buie să fie prezent în lecţia de Religie aşa cum este El în re
alitate: ca Desăvârşire absolută, ca întruparea lui Dumne
zeu în formă omenească. Elevii trebuie să urmeze lui
Hristos pentru a ajunge la desăvârşire.
Lecţiile referitoare la Vechiul şi Noul Testament trebuie
raportate la Persoana Mântuitorului Hristos (cele din Ve
chiul Testament) şi legate de Persoana Sa (cele din Noul
Testament) în desăvârşirea Sa.
124
73- Principiul însuşirii conştiente şi active

a cunoştinţelor (participării active şi conştiente)
Conform acestui principiu, învăţarea este eficientă dacă

porneşte de la înţelegerea cunoştinţelor predate sau exis
tente în diferite surse de informare (Scriptura, cărţi cu con
ţinut religios ş.a.), pe această bază elevii participând activ
la elaborarea cunoştinţelor, prin efort propriu de gândire, la
formarea de noţiuni şi concepte, de judecăţi şi raţionamente.
Acest principiu se referă şi la crearea de motivaţie şi la in
terpretarea materialului învăţat, prin formarea deprinderilor
de muncă intelectuală.
7.4. Principiul intuiţiei, sau principiul corelaţiei

dintre senzorial şi raţional
Se bazează pe ideea că învăţarea este un proces de cu

noaştere şi presupune o bază senzorială, intuitivă. Elevul
vine în contact cu fenomenele sau obiectele studiate şi îşi
formează un fond legat de imagini, ca rezultat al interiori
zării acţiunile externe şi al formării operaţiunilor mentale. A
intui înseamnă şi a contempla, dar şi a construi operaţii in
teriorizate, deoarece elementul fundamental al gândirii nu
sunt imaginile, ci schemele mentale, structurile operaţionale,
la elaborarea cărora elevul trebuie să participe activ. Elevul
trebuie, deci, să intre în contact direct cu ceea ce îl învaţă
profesorul, dirijându-i observarea către elementele esenţiale
şi ajutându-1 să prelucreze, să interpreteze, să redescopere,
să generalizeze ceea ce observă.
Totul se cere intuit, înţeles, pentru a realiza o imagine
clară şi completă, pentru a pătrunde în inima realităţii fizice,
dar şi morale.
125
ANA DANCIU
Mijloacele ele intuire nu sunt numai externe, ci şi interne.

Fapte ale trecutului, evenimente ce au zguduit cândva
conştiinţa individuală sau colectivă, evenimente din viaţa
omenirii nu pot l'i intuite numai prin ilustraţii sau hărţi, ci şi
prin retrăirea lor în urma unor istorisiri plastice, colorate,
interesante, vii, puternice prin vibraţia lor, care aduc la viaţă
persoane, evenimente. Procesul intuirii trebuie să fie bine
controlat şi bine condus.
7.5. Principiul sistematizării (a l esenţializării

şi al continuităţii)
Presupune ordonarea cunoştinţelor după logica ştiinţei

şi logica didactică, presupunând:
- relevarea conceptelor şi ideilor fundamentale;
- caracterul sistematizat al cunoştinţelor;
- integrarea noilor cunoştinţe în cele anterioare;
- controlul sistematic al cunoştinţelor;
- ordonarea informaţiei;
- programarea proceselor şi operaţiilor intelectuale;
- îndeplinirea judicioasă a metodelor şi procedeelor;
- succesiunea corespunzătoare a etapelor didactice;
- activitatea elevilor şi formarea convingerilor şi deprin
derilor religios-morale.
7.6. Principiul învăţării temeinice şi durabile
îşi propune să asigure.

- trăinicia în timp a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor elevilor, persistenţa celor însuşite pentru
o perioadă mai lungă;
126
—fidelitatea şi mobilitatea în reproducerea informaţiei

acumulate;
—profunzimea asimilării cunoştinţelor;
—folosirea eficientă şi operativă a priceperilor şi deprin
derilor.
Dacă învăţământul este temeinic, el pune neobosită stră
danie în prezentarea, desfăşurarea şi adâncirea lui şi astfel
devine şi durabil. Căci el nu se desfăşoară cu consecvenţă
doar la un moment dat, ci în perspectivă, pentru a constitui
proprietate pentru o viaţă întreagă, pentru a determina o
atitudine constantă în viaţa elevului (a omului de mai târ
ziu). Elevul este sau va deveni un bun credincios nu numai
dacă se arată cucerit de o lecţie în sine, pentru moment, ci
dacă îşi însuşeşte în orele de Religie o conduită creştină,
care să-l caracterizeze pe parcursul întregii lui vieţi.
7. 7. Principiul învăţământului practic
Arată în ce măsură cunoştinţele mijlocite prin învăţă

mânt îşi verifică valoarea în faptele izvorâte din ele, fapte
care duc la realizarea unei vieţi mai bune, mai luminoase,
în creştinism, fapta este lucrătoare, este credinţa actualizată.
Lecţia de Religie, bine orientată, gândită şi trăită, deschide
fiinţa elevilor către semeni, spre săvârşirea de fapte bune
pentru semeni, fapte bune şi concrete. în acest mod, elevii
aplică în viaţa socială şi şcolară ceea ce ştiu şi trăiesc în
cadrul orei de Religie.
7.8. Principiul accesibilităţii
Conform acestuia, trebuie să luăm în considerare, în

procesul de învăţământ, particularităţile de vârslă şi indivi
duale ale elevilor.
127
AN A DANCIU
Dacă formele şi conţinutul activităţii din şcoală nu iau în

consideraţie realitatea psihologică a copilului, se pune în
primejdie scopul urmărit de învăţământ. Prin accesibilitate
se înţelege, deci, stabilirea unei concordanţe între materia
lul de învăţat şi particularităţile specifice unei vârste sau
structurilor individuale ale elevilor.
Fiecare elev trebuie să-şi realizeze propria lui dezvoltare
optimă, iar şcoala trebuie să creeze condiţii pentru această
dezvoltare.
Acest principiu solicită:
- comunicarea didactică în raport cu obiectivele şi con
ţinutul;
- valorificarea capacităţilor intelectuale ale elevilor;
- respectarea, în procesul de predare-învăţare, a nivelu
lui de gândire şi cunoştinţelor anterioare;
- realizarea unei învăţări gradate: de la uşor la greu, de
la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex;
- trecerea de la structuri inferioare la structuri superioare
sau la transformarea unor structuri în dezvoltarea inte
lectuală sau religios-morală a elevului se produce sub
impulsul învăţării, al exersării;
- învăţarea se orientează după ciclurile de dezvoltare
psihologice generale ale elevului;
- învăţământul religios-moral stă în acord cu treptele
evolutive din dezvoltarea sufletească a elevilor.
7.9. Principiul interesului pedagogic
Interesul pedagogic înseamnă o sete lăuntrică spre cu

noaştere, spre însuşirea de noi bunuri cultural-spirituale.
Elevul are un „instinct al curiozităţii“, cu ajutorul căruia aso
ciază plăcerea de a învăţa cu cea de „a şti“, activizând astfel
toate funcţiile sufleteşti.
128
Interesul pedagogic are putere formativă , motiv pentru

care trebuie trezit, susţinut, îmbogăţit, pentru ca elevii să
aibă sprijin în drumul lor către adevăr, bine, frumos, drep
tate, lumină, adică tocmai către Dumnezeu. Prin educaţia
religios-morală, transformăm interesul în scop, căci cine are
interes rămâne statornic pe drumul ales şi merge către lu
mea valorilor religios-morale.
Lipsit de interes pedagogic, învăţământul este lipsit de
eficienţă, nu îmbogăţeşte intelectul, nu înviorează afectivi
tatea, nu determină voinţa la acţiuni creatoare (moral bune),
nu sprijină progresul moral.
Interesul pedagogic:
- promovează orientarea sigură, susţinută, spre tot ceea
ce umanitatea a realizat şi continuă să realizeze mai
bun, mai înalt, mai deplin din toate punctele de vedere,
deci este multilateral-,
- ne face să observăm cu atenţie lucrurile din natură şi
faptele omeneşti, deci este empiric;
- ne face să cercetăm cauzele lucrurilor şi fenomenelor,
precum şi scopul lor, deci este raţional sau speculativ,
- ne face să apreciem latura contemplativă, care înnobi
lează caracterul uman, deci este critic-estetic;
- ne face să ne exteriorizăm prin fapte bune, de dragoste
şi jertfelnicie pentru semeni, pentru naţiune, deci este
social-,
- ne face să ne îndreptăm spre Dumnezeu, spre lucrurile
şi lucrările Lui, spre buna vieţuire aici, pe pământ, în
nădejdea câştigării vieţii veşnice, deci este religios.
7.10. Principiul diferenţierii
Presupune ca procesul de predare-învăţare să se desfă

şoare în ritmul de muncă al elevilor, printr-o tratare diferen-

AN A DANCIU
ţiată, urmărind dezvoltarea, la elevi, atât a aptitudinii şcolare,

cât şi a aptitudinilor specifice.
Aici ar putea fi amintit faptul că principiul individualiză
rii învăţământului, al tratării diferenţiate, individualizate a
elevilor în procesul de învăţământ se realizează prin activi
tăţi didactice individuale sau în cadrul grupurilor de nivel,
formulând pentru fiecare elev sau grupă, obiective operaţio
nale specifice nivelului lor de cunoştinţe. Este important şi
principiul autoreglării imediate a procesului de predare-
învăţare-evaluare, pe baza informaţiilor primite prin retro-
acţiune (feed-back), privind eficienţa activităţii didactice.
In încheiere, să nu uităm că învăţământul religios este
unul educativ, deci se conduce după principiul în
văţământului educativ. Un învăţământ cu simplul obiectiv de
„a da“ cunoştinţe poate cultiva raţiunea, intelectul, dar poate
îngusta rostul lui în realizarea unei fiinţe — a unui OM
dezvoltându-1 unilateral.
Când învăţământul are atât obiectivul de „a da“ cunoş
tinţe, cât şi obiectivul de „a-1 forma“ pe OM în caracter,
atunci spunem că învăţământul este EDUCATIV.
Un astfel de învăţământ:
- împărtăşeşte cunoştinţe necesare pentru o viaţă, cu
sensul lor moral, creator, edificator, ca rezultate ale
eforturilor umanităţii spre progresul şi binele general;
- ia în considerare dezvoltarea omului ca om în slujba
oamenilor;
- luminează şi dezvoltă raţiunea sănătoasă a omului;
- cultivă simţămintele nobile, esenţial-umane ale omu
lui;
- întăreşte voinţa omului spre transpunerea în fapte a
celor mai înalte şi preţioase aspiraţii ale sale.
In aceasta stă scopulformativ al învăţământului religios,
care îl subordonează temelor esenţiale ale educaţiei în ge
neral. în predarea Religiei, asimilarea de cunoştinţe - scopul
130
material - este subordonată temelor educaţiei religios-mo-

rale şi form ării personalităţii creştine.
Pe primul loc, în învăţământul religios, nu stă aprofun
darea cunoştinţelor religioase, ci educaţia creştină şi practi
ca vieţii morale. învăţământul religios nu se mulţumeşte cu
o simplă credinţă, ci urmăreşte dezvoltarea deplină a aces
tei credinţe în viaţa religios-morală a elevilor.
Trebuie ca azi să realizăm unitatea indisolubilă a infor
mativului cu formativul, pentru a face să dispară separarea
tranşantă între instruire şi educaţie. Altfel, principiile didac
tice se vor „fărâmiţa“ continuu, existând tendinţa de a se
formula cât mai multe principii, pentru cât mai multe do
menii ale educaţiei. Desigur, sistemul principiilor nu are un
caracter închis, iar numărul şi conţinutul lor depinde de
obiectul de studiu ales, de nivelul de pregătire sau de tipul
activităţilor specifice vârstei în cadrul unei laturi a educaţiei
(în cazul nostru, al educaţiei religios-morale).
8.
FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI

DE PREDARE-ÎNVĂJARE A RELIGIEI
8.1. Sistemul de organizare a învăţământului

p e clase şi lecţii
Istoria educaţiei a cunoscut variate moduri de organizare

a procesului de predare-învăţare. Cel care a fondat sistemul
de învăţământ pe clase şi lecţii a fost Comenius (1592-
1670). Acest sistem este utilizat şi astăzi în şcolile lumii, do
vedind, de-a lungul vremii, o trăinicie fără pereche în istoria
învăţământului.
Clasa şcolară este acel cadru organizatoric, acea unitate
didactică de bază, constituită din grupe constante de elevi,
alcătuite potrivit vârstei lor, progresului lor şcolar şi dezvol
tării lor intelectuale. între elevi există relaţii de colaborare,
cooperare, în clasă având loc trăiri şi eforturi comune, ceea
ce duce la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de con
vieţuire şi de conlucrare.
Lecţia este activitatea elevilor, desfăşurată sub îndruma
rea profesorului, în vederea asimilării cunoştinţelor şi for
mării deprinderilor prevăzute de o temă din programa şco
lară şi într-un timp determinat. Lecţia constituie o unitate
de muncă didactică cu scop precis, în care se realizează in
teracţiunea optimă între factorii procesului de învăţământ:
scop, elev, profesor, conţinut, metode, tehnologie didactică.
Lecţia este forma de bază a organizării procesului de în
văţământ, prin care se realizează deopotrivă instruirea şi
educaţia.
Lecţia este, deci, un sistem de acţiuni şi comportamente
corespunzătoare, structurate într-un mod adecvat realizării
133
AN A DANCIU
unor obiective operaţionale, presupunând folosirea - sub

conducerea unui cadru didactic, într-o atmosferă de lucru
congruentă - metodelor şi mijloacelor impuse de logica di
feritelor discipline şi de particularităţile psihologice ale ele
vilor.
în efortul actual de modernizare şi optimizare a şcolii
româneşti, menit să asigure creşterea calităţii activităţii di
dactice, proiectarea, organizarea, pregătirea şi desfăşurarea
lecţiei ca microsistem instrucţional ocupă un loc central.
82. Proiectarea didactică.

Etapele proiectării didactice
Proiectarea didactică este o activitate complexă, un

proces de anticipare a ceea ce doreşte profesorul să reali
zeze împreună cu elevii săi în cadrul unei lecţii, al unui sis
tem de lecţii, al unei teme, al unui capitol sau pe parcursul
întregului an şcolar, pentru realizarea obiectivelor pro
gramei la disciplina pe care o predă.
Conţinutul proiectării pedagogice curriculare vizează:
- obiectivele şi conţinutul procesului de predare-învăţare-
evaluare;
- metodologia şi formele de activitate cu elevii (frontală,
grupată, individuală);
- evaluarea şi pregătirea psihopedagogică şi metodică a
profesorului pentru lecţie;
Funcţiile proiectării pedagogice sunt:
- anticiparea rezultatelor aşteptate;
- organizarea metodică a activităţii instructiv-educative;
- evaluarea rezultatelor acestei activităţi;
- reglarea şi optimizarea procesului instructiv-educativ.
134
Proiectarea didactică se face pe baza unui sistem de ope

raţii concretizat în programe de instruire, care cuprind obiec
tive, conţinuturi, strategii (componentele instruirii) şi relaţiile
dintre ele.
Etapele proiectării didactice:
A. Analiza resurselor umane (psihologice şi pedago
gice) şi materiale:
1. analiza nivelului dezvoltării structurilor cognitiv-
operaţionale, a nivelului de pregătire, a intereselor, a
motivaţiilor, a trăsăturilor psihosociale, a deprinderilor şi a
tehnicilor de învăţare folosite de elevi, precum şi a atitu
dinilor elevilor din clasa respectivă;
2. analiza condiţiilor materiale existente.
B. Analiza sarcinilor de instruire ale disciplinei Religie
şi fixarea obiectivelor generale (scopuri) sau cadru:
a) proiectarea globală (concretizată în planuri de învăţă
mânt şi programe analitice);
b) proiectarea eşalonată (se realizează anual, semestrial
şi zilnic, prin proiectarea sistemului de lecţii).
Exemplu:
PLANIFICARE ANUALĂ
DISCIPLINA:.........................
NUMĂR DE ORE:..................
OBIECTIVE SPECIFICE:........
NIVELUL CLASEI:..................
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII:
NUMĂR DE ACTIVITĂŢI
Capitole
Semestru
(tema)
Predare-
Recapitulare Evaluare
învăţare
AN A DANCIU
Planificarea semestrială va. conţine rubricile:

Temă capitol:.....................................
Număr de ore: ...................................
Obiective generale (cadru): ...............
Tipul de lecţii:....................................
Data (perioada):...............................
Succesiunea lecţiilor:.........................
Obiective operaţionale:......................
Evaluare:...........................................
Strategii didactice:
- metode:.................................
- mijloace:...............................
- forme de activitate):.............
Teme:.................................................
C. Evaluarea obiectivelor şi a conţinutului are în vedere

concordanţa dintre conţinut şi obiective.
Profesorul analizează mai întâi întregul conţinut, stabi
lind ideile de bază, apoi:
- stabileşte ce trebuie să ştie şi/sau să facă elevii la sfâr
şitul activităţii didactice;
- compară ceea ce-şi propune să realizeze, cu progra
ma şcolară, precizând performanţele minim aşteptate;
- apreciază dacă obiectivele sunt realizabile în timpul
disponibil.
D. Elaborarea strategiilor didactice are în vedere alege
rea instrumentelor prin care se dirijează procesul de preda-
re-învăţare-evaluare, în vederea realizării obiectivelor
propuse. Profesorul se preocupă de:
- alegerea metodelor, procedeelor şi mijloacele de învă
ţământ ce vor fi folosite în cadrul lecţiilor;
- îmbinarea modului de organizare a conţinutului cu
formele de activitate (grupată, frontală, individuală);
136
- alegerea modului de prezentare a informaţiilor (expo

zitiv, prin problematizare şi descoperire);
- alegerea formei de dirijare a activităţii (directă, indi
rectă, euristică, algoritmică) şi formelor de evaluare
(sumativă, formativă, combinată);
E. Evaluarea rezultatelor şcolare se face în funcţie de
obiective şi conţinut. Profesorul stabileşte formele, metodele
şi instrumentele prin care se va putea constata dacă ceea ce
şi-a propus s-a realizat şi în ce măsură anume (chestionarea
orală sau scrisă, teste de cunoştinţe şi deprinderi, lucrări de
control).
F. Proiectarea situaţiilor de instruire cuprinde lecţii de
diferite tipuri, care, integrate în sisteme, alcătuiesc progra
mul de instruire.
Proiectarea unei lecţii este cea mai detaliată operaţiune
şi este concepută ca o activitate mentală de anticipare amă
nunţită a ceea ce urmează să facă profesorul în timpul lec
ţiei, pentru realizarea obiectivelor propuse. Proiectarea unei
lecţii se prezintă sub formă grafică, într-un document numit
proiect didactic. Spre deosebire de planul de lecţie, proiec
tul didactic este complex şi riguros, stabilind în detaliu mo
dul în care se va desfăşura lecţia, oferind şansa de a se rea
liza întotdeauna activităţi didactice de calitate şi eficiente.
Scopul proiectului didactic este acela de a pregăti trece
rea fără dificultăţi de la intenţie (proiect) la realizare (acţiune).
Proiectul didactic al unei situaţii de instruire (al unei
lecţii) poate cuprinde:
PROIECT DE LECŢIE
DISCIPLINA:......................................
CLASA:..............................................
TEMA:................................................
DATA:................................................
OBIECTIV GENERAL:.........................
137
AN A DANCIU
TIPUL DE LECŢIE:.................
LOCUL DESFĂŞURĂRII:.........
MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT:
STRATEGIA DIDACTICĂ:......
METODE ŞI PROCEDEE:.......
FORME DE ACTIVITATE:......
FORME DE EVALUARE:.........
Desfăşurarea lecţiei
Etapele lecţiei (strategii, metode,
Obiective Unităţi mijloace de învăţământ) Instrumente
(evenimentele
operaţionale de conţinut de evaluare
instruirii) Activitatea Activitatea
profesorului elevilor
Acest tabel poate arăta şi astfel:
Conţinutul şi metodica
desfăşurării lecţiei Strategii didactice,
Evenimentele Obiective
metode, mijloace,
instruirii operaţionale Activitatea Activitatea forme de activitate
profesorului elevului
Un alt mod de a prezenta grafic un proiect de lecţie este:
PROIECT DE LECŢIE
DATA:................................................
DISCIPLINA:......................................
CLASA:..............................................
SUBIECTUL:.......................................
TIPUL DE LECŢIE:..............................
OBIECTIVE GENERALE:.....................
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:.............
138
STRATEGIA DIDACTICĂ:......
METODE ŞI PROCEDEE:.......
FORME DE ORGANIZARE:....
EVALUAREA:.........................
BIBLIOGRAFIE:.....................
DESFĂŞURAREA METODICĂ A LECŢIEI
Evenimentele Conţinutul şi metodica desfăşurării lecţiei Activitatea

instruirii Activitatea profesorului elevilor
Alcătuirea proiectului didactic ţine atât de pregătirea

ştiinţifică a profesorului, cât şi de măiestria lui didactică.
Deşi nu există modele general-valabile (actul didactic fiind
un act de creaţie), se poate propune urmărirea unui „film“
general al evenimentelor unei lecţii.
Evenimentele instruirii sunt o succesiune temporală a
evenimentelor motivaţionale din orice activitate, declanşată
de un „impuls iniţial“ şi orientată către atingerea unui „scop
final“. Simbioza dintre participarea motivată a elevilor la
lecţie şi dirijarea ştiinţifică a procesului de instruire —de
către profesor - asigură reuşita unei activităţi didactice.
Scenariul didactic (desfăşurarea lecţiei) va fi mai
dezvoltat sau mai schematic, în funcţie de:
- experienţa didactică a profesorului;
- conţinutul şi complexitatea temei respective;
- alcătuirea colectivului de elevi;
- creativitatea profesorului şi tipul lecţiei respective.
Evenimentele instruirii sunt, în mare:
- organizarea clasei;
- captarea atenţiei;
139
AN A DANCIU
- verificarea şi reactualizarea cunoştinţelor anterioare

(necesare noii învăţări);
—enunţarea scopului şi obiectivelor lecţiei;
—prezentarea noului conţinut;
- dirijarea învăţării şi obţinerea performanţei;
- realizarea feed-back-ului şi evaluarea performanţei;
— intensificarea retenţiei şi asigurarea transferului;
- stabilirea temei pentru acasă.
1. Organizarea clasei se referă la stabilirea ordinii şi dis
ciplinei, la pregătirea pentru oră şi rugăciune.
2. Captarea atenţiei nu se face prin observaţii, prin
anunţarea directă a titlului lecţiei sau prin verificare ime
diată. Captarea atenţiei se face printr-un element-surpriză,
cum ar fi:
—sublinierea importanţei temei respective pentru om
sau pentru colectivitatea umană în general;
—prezentarea unui caz real din domeniul respectiv;
- prezentarea unei situaţii-problemă.
Acestea stârnesc interesul elevilor pentru lecţie şi mobi
lizează atenţia lor la începutul şi pe parcursul desfăşurării
activităţii didactice.
3- Enunţarea scopului şi a obiectivelor lecţiei asigură
perspectiva activităţii, conştientizarea finalităţilor lecţiei şi
jalonează drumul spre aceste finalităţi. Obiectivele didactice
se formulează succint şi clar, pe înţelesul elevilor.
4. Verificarea şi reactualizarea cunoştinţelor ante
rioare.
Verificarea cunoştinţelor din orele anterioare sfe face
pentru a observa cum şi-au însuşit elevii aceste cunoştinţe
şi cât reţin încă din ele.
Reactualizarea cunoştinţelor învăţate anterior, necesare
pentru achiziţionarea noilor cunoştinţe, se numesc „idei-an-
coră“ (cunoştinţe, deprinderi, capacităţi, abilităţi). Fără aceste
cunoştinţe, învăţarea nu poate continua sau are loc cu un
consum mare de timp.
140
5. Prezentarea noului conţinut şi a sarcinilor de în

văţare depinde de modul în care profesorul şi le-a imaginat
în proiectul didactic. Profesorul:
—ştie CE le va spune elevilor;
— ştie CUM va proceda în fiecare secvenţă didactică;
—ştie CE VOR FACE elevii în acest timp, deci cum se va
desfăşura activitatea lor comună.
6. Dirijarea învăţării (conducerea învăţării) înseamnă a-i
conduce pe elevi în situaţii cât mai favorabile însuşirii noilor
cunoştinţe, deprinderi etc. Dirijarea învăţării se face conco
mitent cu prezentarea conţinutului şi a sarcinilor de învăţare.
Obţinerea performanţei echivalează cu achiziţionarea efec
tivă a noilor cunoştinţe, deprinderi, şi dobândirea compor
tamentului dorit.
7. Realizarea feed-back -ului indică dacă învăţarea s-a
produs, dacă obiectivul a fost atins.
8. Feed-back-ul se realizează prin diverse modalităţi:
— confirmarea unor răspunsuri bune;
—amendarea unor răspunsuri (dacă nu sunt corespun
zătoare);
—verificarea orală a câtorva elevi;
—aplicarea unor teste sau chestionare.
Evaluarea performanţelor înseamnă aprecierea gradului
de realizare a obiectivelor stabilite. Evaluarea poate fi:
—form ativă (pe întreg parcursul activităţii de predare-
învăţare);
—sumativă (în finalul activităţii de predare-învăţare);
—prin realizarea feed-back-ului se realizează şi fixarea
cunoştinţelor elevilor.
9. Intensificarea retenţiei şi a transferului se face în
funcţie de concluziile desprinse prin evaluare, care îl vor
determina pe profesor să stabilească în ce fel se poate in
tensifica retenţia şi asigura transferul cunoştinţelor (adică
posibilitatea de a le aplica în situaţii cât mai diverse). In
141
AN A DANCIU
acest moment al lecţiei se stabilesc şi temele, sarcinile de

muncă independentă pentru acasă.
Esenţial este ca proiectul didactic să nu devină un act
formal, ci un instrument necesar, care să-i ajute pe profe
sori să realizeze o activitate didactică de calitate, eficientă.
83- Categorii, tipuri şi variante de lecţii
în general, principalele tipuri de lecţii sunt:

1. Lecţia de transmitere şi asimilare a informaţiilor, cu
variantele:
a) varianta introductivă, utilizată la început de an şcolar;
b) varianta lecţiei de comunicare şi însuşire de cunoş
tinţe, folosită mai ales la liceu, unde profesorul comunică
obiectivele, transmite apoi informaţiile cerute de programă,
urmate de dezbateri şi de stabilirea unor concluzii pentru
fixarea ideilor de bază;
c) varianta în care domină organizarea predării şi în
văţării prin problematizare, dialog euristic şi descoperire,
în care se aplică, de obicei, strategia deschis-inductivă;
d) varianta mixtă, sau combinată, cea mai răspândită
variantă în învăţământul preuniversitar. în această lecţie do
mină strategia explicativ-reproductivă;
e ) varianta învăţării depline, ce se foloseşte de obicei
la clasele cu nivel de cunoştinţe mai scăzut, unde predarea
şi învăţarea se face diferenţiat;
f) varianta instruirii programate.
- cu manualul - când se dau elevului, la început, in
strucţiunile necesare folosirii manualului, după care
urmează învăţarea individuală, în ritm propriu - sub
supravegherea profesorului —, urmată de concluziile
acestuia.
2. Lecţia destinată form ă rii de priceperi şi deprinderi-.
142
a) de muncă intelectuală (deprinderi de a învăţa inteligi

bil, de a efectua anumite operaţii ş.a.);
b) de a mânui anumite obiecte, instrumente etc.
3. Lecţia destinată consolidării şi sistematizării cunoş
tinţelor, cu variantele:
- lecţia de consolidare curentă, ce urmează unei lecţii
de transmitere şi asimilare, şi prin care se face o mai
bună fixare (prin chestionare orală, aplicaţii practice
etc.);
- lecţia de consolidare a cunoştinţelor după predarea
unui capitol;
- lecţia de recapitulare şi sistematizare finală, pe baza
unui plan cuprinzând întrebări-problemă, cu fişe de
muncă independentă.
4. Lecţia care are ca scop verificarea şi evaluarea cunoş
tinţelor, cu variantele:
- verificarea şi evaluarea prin chestionarea orală,
- verificarea şi evaluarea sub fo rm ă scrisă, folosind
diferite tipuri de lucrări de control;
- verificarea şi evaluarea prin teste şi alte instrumente de
verificare.
Aceste forme de verificare vor fi anunţate din timp ele
vilor, pentru ca aceştia să se poată pregăti.
în cadrul lecţiilor de Religie, o mai frecventă utilizare o au:
1. următoarele variante de lecţii de transmitere şi asimi
lare a cunoştinţelor:
a) varianta introductivă —când elevilor li se comunică
scopul şi obiectivele disciplinei de învăţământ Religie, capi
tolele şi activităţile ce urmează să fie desfăşurate de către
elevi, modalităţile de verificare-evaluare;
b) varianta mixtă sau combinată - care se poate desfă
şura, orientativ, după modelul următor:
- pregătirea pentru lecţie;
- reactualizarea prin verificarea cunoştinţelor anterioare
şi a temei;
l'M
AN A DANCIU
- anunţarea subiectului, a obiectivelor operaţionale,

crearea motivaţiei şi captarea atenţiei elevilor;
- procesul de predare-învăţare a fiecărui obiectiv;
- fixarea noului material prin întrebări de sinteză şi
tema pentru acasă;
c) varianta învăţării depline - atunci când clasele au un
nivel de pregătire scăzut;
d) varianta instruirii programate, cu manualul, este fo
losită mai rar, neexistând manuale pentru toate clasele.
2. din cadrul lecţiei deformare a priceperilor şi deprin
derilor amintim lecţia de formare a priceperilor şi deprinde
rilor de lucru cu Sfânta Scriptură.
3. din cadrul lecţiei de consolidare şi sistematizare a cu
noştinţelor:
- lecţia recapitulativă introductivă (la început de an
şcolar);
- lecţia pe baza unui plan alcătuit de profesor şi pre
zentat elevilor în lecţia anterioară.
Exemplu:
PLAN DE RECAPITULARE
„Morala creştină“ (clasa a VUI-a)
1. Libertatea voinţei
- definiţie
- libertatea morală creştină
- alegerea dintre bine şi rău
2. Responsabilitatea morală creştină
- definiţie
- responsabilitatea individuală şi cea colectivă
- despre merit şi vină
3- Virtutea creştină
- definiţie
- felurile virtuţii creştine
4. Păcatul
144
- definiţie
- felurile păcatului
- gravitatea păcatului
5. Familia creştină
- definiţie
- iubirea faţă de părinţi, fraţi, surori
6. Raporturile dintre tineri în lumina moralei creştine
7. învăţătura creştină despre muncă şi bunurile materiale
- lecţia de recapitulare pe o anumită temă
Exemplu: Recapitulare din „Sfânta Biserică“ (clasa a VlII-a).

Această recapitulare nu se face pe bază de plan, ci doar
prin anunţarea temei, elevii ştiind că în acest subiect (temă)
este vorba despre întemeierea Bisericii, Sfintele Taine, Sfânta
Liturghie, cinstirea Sfinţilor, a icoanelor etc.
- lecţia de recapitulare —pe baza unor probleme-între-
bări puse de către elevi (legate, de pildă, de anumite
învăţături eretice cu care ei vin în contact în diferite
moduri, în viaţa de zi cu zi) sau pe baza efectuării unor
vizite (la biserici, mănăstiri, muzee ale unor mănăstiri);
- lecţia de sinteză de la sfârşit de semestru sau de an
şcolar.
5. în cadrul lecţiei de verificare şi evaluare a cunoştinţe
lor se folosesc metode de chestionare orală, dar şi scrisă,
prin lucrări de control sau teste.
Profesorul formulează teme, apoi are loc verificarea şi,
în final, se apreciază nivelul de pregătire al elevilor prin
notarea lor (chestionarea orală).
Analiza rezultatelor se poate face cu întregul colectiv
( chestionarea scrisă), pentru a forma capacitatea de evalu
are şi autoevaluare a elevilor. îi obişnuim, astfel, pe elevi să
motiveze aprecierea şi autoaprecierea.
Indiferent de tipul lecţiei, în proiectul de lecţie sunt fo
losiţi următorii termeni: subiect al lecţiei, obiectiv funda-

AN A DANCIU
mental, obiectiv operaţional, obiectiv general, conţinut in

formativ.
Subiectul lecţiei este titlul care arată, printr-o formulare
concisă, tema pe care o va trata lecţia.
Obiectivul fundamental arată categoria (tipul) din care
face parte lecţia.
Obiectivul general se referă la axa principală a lecţiei, în
jurul căreia se grupează toate celelalte idei, dar şi conţinu
tul lecţiei. Lecţia este orientată în funcţie de asimilarea in
formaţiei şi de dezvoltarea psihologică a elevilor (scopul).
Obiectivele operaţionale sunt cele care descriu foarte
concret ce va şti şi ce va fi capabil să facă elevul la sfârşitul
lecţiei. Ele sunt precizate prin verbele de acţiune, care de
scriu precis finalităţile fiecărei activităţi (cognitive, afective
şi psihomotorii).
Conţinutul informativ al lecţiei cuprinde esenţialul in
formaţional pentru fiecare lecţie.
Strategiile didactice se stabilesc în funcţie de conţinut şi
de obiective:
- strategii inductive - care pornesc de la particular la
general, de la analiza unor exemple, date, fapte, la
formularea unor principii, reguli etc.;
- strategii deductive - pornesc de la general la particu
lar;
- strategii transductive - cum ar fi explicaţiile prin me
tafore;
- strategii mixte (inductiv-deductive);
- strategii algoritmice (explicativ-demonstrative, intuitive,
expozitive, imitative).
- strategii euristice - de elaborare a cunoştinţelor prin
efort propriu.
De obicei, în cadrul lecţiilor se folosesc strategii mixte,
îmbinându-se armonios elementele de dirijare şi cele de in
dependenţă, cu accent pe predare-dirijare semidirijată.
146
Eficienţa lecţiei va depinde nu numai de modul de inter

acţiune complexă a componentelor ei, ci şi de felul în care
este ea integrată în procesul de învăţământ, ca sistem şi
funcţionalitate, pentru că în lecţie se obiectivează ele
mentele acestuia - obiective, resurse, conţinut, strategii şi
evaluare a rezultatelor.
8.4. Proiecte de lecţie elaborate pentru câteva

tipuri de lecţii întâlnite
în predarea-învăţarea Religiei
PROIECT DE LECŢIE
DATA:
CLASA: a Vil-a
OBIECTUL: Religie
SUBIECTUL: „Pogorârea Duhului Sfânt. întemeierea
Bisericii Creştine“
DURATA: o oră de curs (50 min.)
TIPUL LECŢIEI: mixtă (combinată)
LOCUL DESFĂŞURĂRII: Sala de clasă
OBIECTIVUL GENERAL: cunoaşterea evenimentelor ce
au avut loc la Cincizecime (P o
gorârea Sfântului Duh)
OBIECTIVE FUNDAMENTALE:
- cunoaşterea modului în care a avut loc Pogorârea
Duhului Sfânt;
- înţelegerea semnificaţiei evenimentelor ce au avut loc
la Cincizecime pentru Biserica Creştină şi pentru răs
pândirea creştinismului în lume;
- exemplificarea evenimentelor ce au avut loc la Cinci
zecime (vorbirea în limbi a Apostolilor şi întemeierea
Bisericii Creştine).
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
147
AN A DANCIU
- să se precizeze modul în care Sfântul Duh a pogorât

peste Apostoli;
- să se enumere evenimentele ce au avut loc la Pogorâ
rea Duhului pe pământ;
- să se precizeze importanţa Cincizecimii pentru istoria
Bisericii Creştine;
- să se recunoască în imagini (icoană) modul în care a
avut loc Pogorârea Duhului Sfânt.
MODAUTĂŢI DE EVALUARE:
- iniţială —prin verificarea lecţiei anterioare;
- finală - prin întrebări.
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
EVENIMENTELE Conţinutul şi metodica desfăşurării lecţiei
INSTRUIRII/TIMP
ACTIVITATEA PROFESORULUI ACTIVITATEA ELEVILOR
I. Mom entul organi Rostirea rugăciunii

zatoric (3 min.)
Notarea absenţelor
II. Verificarea şi re 1. Ce a făcut Mântuitorul la 40 1. Mântuitorul S-a înălţat la Cer.

actualizarea c u de zile după înviere ?
noştinţelor anteri 2. Unde a avut Ioc înălţarea Sa ? 2. înălţarea a avut loc pe Mun
oare. Verificarea se tele Măslinilor, în apropiere
face prin întrebări de Ierusalim.
(5 min.). 3- Ce a făcut Mântuitorul în 3. S-a arătat la cât mai mulţi,
timpul celor 40 de zile, până pentru ca aceştia să creadă
la înălţarea Sa la Cer, la Tatăl ? în învierea Sa şi în faptul că,
într-adevăr, este Fiul lui
Dumnezeu.
4. Cu ce trup S-a înălţat Hristos 4. Trupul cu care S-a înălţat
la Cer? Hristos este trupul cu care a
înviat, trup omenesc.
5. Ce le-a promis Mântuitorul 5. Mântuitorul le-a promis tri
Apostolilor Săi atunci când miterea Duhului Sfânt.
S-a înălţat la Cer ?
6. Câţi Apostoli au fost de faţă 6. Au fost de faţă 11 Apostoli,
la înălţarea Domnului ? deoarece Iuda nu mai era
printre ei.
7. De ce le-a spus Mântuitorul 7. Deoarece urma să trimită
Apostolilor Săi să nu se în Duhul Sfânt peste Apostoli.
depărteze de Ierusalim ?
III. Pregătirea aper Vom vedea acum ce s-a întâm

ceptivă (1 min.) plat Ia Ierusalim.
148
IV. Anunţarea temei Astăzi vom afla când şi cum s-a

împlinit făgăduinţa Mântuito
rului, adică vom vorbi despre
Pogorârea Duhului Sfânt.
V. Informarea elevilor Titlul lecţiei noastre de azi este Elevii scriu pe caiete titlul lecţiei.
asupra scopului ur „Pogorârea Duhului Sfânt. în
mărit şi etiunţarea temeierea Bisericii Creştine4*.
obiectivelor Profesorul enunţă obiectivele
lecţiei şi scrie titlul la tablă.
VI. Prezentarea ma Profesorul citeşte din Scriptură Elevii urmăresc textul, citind
terialului. D irija textul din capitolul 11 al Fapte despre Sfânta Scriptură o dată
rea învăţării (25 lor Apostolilor, versetele (1-42). cu profesorul.
min.) în urma citirii textului, profe Elevii răspund întrebărilor
sorul pune întrebări elevilor, adresate de profesor:
pentru a extrage ideile princi
pale.
1. Ce ne relatează textul citit? 1. Modul în care a avut loc
Pogorârea Duhului Sfânt
peste Apostoli.
2. La câte zile după Paşti a 2. La 50 de zile după Paşti, la
avut loc Pogorârea Sfântului Ierusalim.
Duh şi unde?
3. Câţi Apostoli erau adunaţi 3. Erau 12 Apostoli, locul lui
„la un loc“ ? Iuda fiind luat de Matia, prin
tragere la sorţi.
4. Cum a pogorât Duhul Sfânt 4. Sub forma unor limbi „de
peste Apostoli ? foc“.
5. Ce s-a întâmplat cu Apostolii 5. Au început să vorbească în
la Pogorârea Duhului Sfânt ? limbile pământului.
6. Ce semnificaţie are acest lu 6. Ei au primit acest dar,
cru ? deoarece era necesar să
cunoască aceste limbi pen
tru a putea răspândi învăţă
tura lui Hristos în rândul tu
turor popoarelor.
7. Cine este Duhul Sfânt Care 7. Este a treia Persoană a
S-a pogorât la Cincizecime ? Sfintei Treimi.
8. Lucrarea Duhului Sfânt este 8. Apostolul Petru.
harul. Deci, Apostolii au
primit la Cincizecime harul.
Cine a luat cuvântul, în nu
m ele Apostolilor, pentru a
explica mulţimii adunate de
spre minunea ce au văzut-o
acolo ?
9. Despre cine a vorbit el oa 9. Despre Hristos Mântuitorul.
menilor?
10. Ce au făcut cei circa 3000 10. S-ati botezat în numele lui
de oameni care au văzut Hristos.
149
AN A DANCIU
minunea şi-au ascultat pe

Sfântul Petru ?
11. S-a întem eiat, deci, prima 11. Elevii scriu pe caiete ceea
com unitate de creştini, ce scrie profesorul la tablă.
adică prima Biserică
Creştină.
în continuare, profesorul scrie
pe tablă câteva idei principale:
12. V oi sunteţi mem bri ai 12. Da, suntem d e când ne-am
Bisericii ? botezat.
13. Ce aţi primit la b o te z ? 13. Harul Iui D um nezeu.
14. Unde se face referire la cea 14. în „Sim bolul c r e d in ţe i.
de a treia Persoană a
Sfintei Treim i ?
15. Care este articolul în care 15. Articolu l V III. Elevii spun
se vorbeşte despre Duhul cu v o c e tare articolul V III
Sfânt? Citiţi-1. al „Crezului“ .
VII. Fixarea şi conso 1. C e s-a întâm plat la 10 zile 1. A avut loc Pogorârea Duhu
lidarea cunoştin după înălţare ? lui Sfanţ.
ţelor: 2. U nde şi asupra cui S-a 2. La Ierusalim, peste cei 12
p o go râ t Duhul Sfânt? Apostoli.
3- C e au primit cei 12 A p o s 3. Darul Vorbirii în limbi.
toli?
4. C e s-a întem eiat la C in cize- 4. S-a întemeiat Biserica Creşti
cim e ? nă, botezându-se 3000 de
suflete.
5. Cine este Duhul Sfânt 5. Este a treia Persoană a Sfin
p o go râ t peste A p o s to li ? tei Treimi.
6. Cine este lucrarea Duhului 6. Este harul lui Dumnezeu şi
Sfânt? al Duhului Sfânt.
7. U nde ştiţi v o i că lucrează 7. în Sfânta Biserică.
Duhul Sfanţ?
VIII. Asocierea Unde aţi mai întâlnit eveni în Vechiul Testament, proorocii
mente biblice prin care aţi luat vorbeau şi scriau sub insufla-
cunoştinţă despre Persoana rea Duhului Sfânt, iar autorii
Sfântului Duh ? Noului Testament au scris sub
Profesorul explică în continuare inspiraţia Duhului Sfânt. Duhul
că luni, imediat după Cinci- Sfânt este prezent şi la Botezul
zecime (care este întotdeauna Domnului în Iordan, în chip
într-o zi de duminică), se prăz- de porumbel.
nuieşte Sfânta Treime. Aceasta, Elevii scriu pe caiete cele două
deoarece Sfântul Duh este a zile de sărbătoare: duminica
treia Persoană a Sfintei Treimi. Cincizecimii şi sărbătoarea în
Profesorul rosteşte troparul Po chinată Sfintei Treimi - luni,
gorârii Duhului Sfânt. după Rusalii.
De citit din Sfânta Scriptură
versetele de la 24 până la sfâr
şitul capitolului II din Faptele
Apostolilor.
150
IX. Tema pentru acasă
X. încheiere Rugăciunea „împărate ceresc“ - spusă de profesor şi de elevi
PROIECT DE LECŢIE
DATA:
CLASA: a Vl-a
OBIECTUL: Religie
SUBIECTUL: „Cele nouă Fericiri“
DURATA: o oră de curs (50 min.)
TIPUL LECŢIEI: De transmitere şi însuşire a cunoştinţelor
OBIECTIV GENERAL: însuşirea conţinutului celor nouă
„Fericiri“
LOCUL DESFĂŞURĂRII: Sala de clasă
OBIECTIVE FUNDAMENTALE:
- cunoaşterea celor nouă Fericiri;
- înţelegerea corectă a semnificaţiei celor nouă Fericiri
şi a rolului lor în învăţătura rămasă nouă de la Mântui
torul, aplicarea în comportament şi în viaţă a cunoştin
ţelor referitoare la cele nouă Fericiri.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
- să rezume conţinutul celor nouă Fericiri;
- să precizeze învăţăturile ce se desprind din fiecare
dintre cele nouă Fericiri şi importanţa lor pentru viaţa
creştinului.
METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT:
- lectura din Sfânta Scriptură, explicaţia, conversaţia eu
ristică, problematizarea.
Sfânta Scriptură, ilustraţie din Biblia ilustrată, cu
Mântuitorul vorbind Apostolilor Săi.
STRATEGII DIDACTICE: mixtă (inductiv-explicativă; eu
ristică - prin problematizare):
151
AN A DANCIU
FORME DE ACTIVITATE CU ELEVII:

- frontală;
- individuală.
DESFĂŞURAREA LECŢIEI / SCENARIUL

ACTIVITĂŢII DIDACTICE
(conţinutul şi metodica desfăşurării lecţiei)
I. Momentul organizatoric:
- salutul;
- rugăciunea;
- notarea absenţelor.
II. Verificarea şi reactualizarea cunoştinţelor din lecţia
anterioară:
III. Pregătirea aperceptivă:

ACTIVITATEA PROFESORULUI ACTIVITATEA ELEVULUI
1. Despre ce anume am discutat ora 1. Despre alegerea celor 12 Apostoli
trecută ? de către Mântuitorul.
2. Care au fost cei 12 Apostoli aleşi 2. Aceştia erau: Simon Petru, Andrei,
de Hristos ? Iacob, Ioan, Filip, Vartolomeu,
Toma, Matei, Iacob al lui Alfeu,
Simon Cananeul, Iuda Iscariotea-
nul., Tadeu (Iuda).
3. De ce i-a ales pe aceştia Mântuito 3. Pentru ca aceştia să fie martorii lui
rul? Hristos pe tot parcursul activităţii
Sale de propovăduire a Evangheliei
pe pământ.
După alegerea celor 12 Apostoli, Mântuitorul Şi-a înce

put activitatea Sa (lucrarea Sa) învăţătoare.
IV. Anunţarea temei:
Vom vedea astăzi - discutând despre „Cele nouă Fericiri“
- cum Şi-a început Mântuitorul Hristos activitatea de propo-
văduire a Evangheliei Sale. Profesorul scrie titlul lecţiei pe
tablă şi elevii scriu în caiete.
152
V. Informarea elevilor cu privire la scopul şi obiectivele

lecţiei.
Elevii scriu în caiete obiectivele enunţate de profesor.
VI. Prezentarea materialului (tratarea, dirijarea învăţării).
ACTIVITATEA PROFESORULUI ACTIVITATEA ELEVULUI

Profesorii roagă pe elevi să deschi

Limbă

(Ana Danciu) Metodica Predării Religiei În Școlile Primare, Gimnaziale Și Licee

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

(Ana Danciu) Metodica Predării Religiei În Școlile Primare, Gimnaziale Și Licee

Încărcat de

Drepturi de autor:

PROF.

Metodica predării Religiei

Apariţia acestei cărţi a fost sprijinită de

BANCA ROMANA PENTRU DEZVOLTARE

Editor: Sorin DUMITRESCU

In ŞCOLILE PRIMARE, GIMNAZII ŞI UCEE

Cu binecuvântarea şi cuvântul înainte al

Predarea Religiei şi a Educaţiei religios-morale în şcoală a

agresiv, satanism, masonerie, violenţă, pornografie, delinc-

Prof. Univ. Dr. Iritieu Slătineanu,

ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS ÎN ŞCOALĂ

Poporul nostru românesc s-a impus în istorie ca popor

1 Pr. Prof. Ilarion V. Felea, Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe

RELIGIA CA OBIECT DE ÎNVĂŢĂMÂNT

2.1. Religia —obiect de învăţământ

Pentru că religia s-a născut o dată cu apariţia omului, is­

22. Despre învăţământ în general şi despre

Procesele fundamentale ale actului didactic sunt preda­

relaţiilor cu contextul şi a produselor (performanţelor) re­

3- Performanţele obţinute în urma procesului de preda-

tradiţionale, permanent valabile, menite să-i ducă pe elevi

23. Instruirea şi educaţia religios-morală

Instruirea religioasă se referă la însuşirea cunoştinţelor

2.3-1- Despre educaţie şi educaţia religios-morală

A educa înseamnă a orienta, a dirija, a conduce pe elev

2 V asile Băncilă, In iţie re a re lig io a s ă a c o p ilu lu i, Ed. Anastasia,

Educaţia religios-morală este o acţiune specific umană,

2.3.2. Componentele educaţiei. Relaţia educaţiei

Astăzi, educaţia este profund implicată în procesul dez­

2.3-3- Religia în sistemele de educaţie

Am lăsat educaţia religioasă „la urmă“ deoarece, astăzi,

3Traian Cosma, Ora de dirigenţie în gimnaziu, Ed. Plumb, Bacău,

în aceeaşi carte, despre Hristos se spune: „există o con­

„în Sfânta Scriptură avem Cuvântul lui Dumnezeu, în lume

„comuniune a sfinţilor“, adică a „celor mai buni şi mai înţe­

2 - Metodica predării Religiei 17

călăuzească şi să conducă pe om spre claritate asupra sa,

Din toate numele consacrate şi textele alese şi expuse

IDEALUL, SCOPUL ŞI OBIECTIVELE STUDIERII

Educaţia religioasă, aşa cum am arătat, este un complex

3 Programa activităţii educative, Bucureşti, E.D.P., 1995, p. 7.

la pedagogii români, întrupări artificiale ale idealului moral.

3.1. Finalitatea educaţiei moral-religioase

Finalitatea educaţiei moral-religioase, idealul educării

6 Colectiv autori, Didactica, E.D.P. Bucureşti, 1982, p. 35.

scopuri, acestea precizând rezultatele aşteptate de la fiecare

3-2. Relaţia ideal-scop-obiective

Idealul determină scopurile şi obiectivele, iar acestea se

33. Ierarhizarea obiectivelor didactice

Se consideră a exista trei mari niveluri de definire a obiec­

1. Obiectivele generale- cu ajutorul lor se precizează fi­

3.4. Clasificarea obiectivelor didactice

a) După tipul de activitate, obiectivele se împart în:

- psihomotorii: acest domeniu priveşte elaborarea con­

DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL

PERCEPERE 1. ACHIZIŢIA RECEPTARE

DISPOZIŢIE 2. ÎNŢELEGERE REACŢIE

Extrapolarea, adică sesizarea im­

REACŢIE 3. APLICARE VALORIFICARE

AUTOMATISM 4. ANALIZĂ ORGANIZARE

REACŢIE 5. SINTEZĂ CARACTERIZARE

3-5. Obiectivele generale ale Religiei ca obiect

Aceste obiective indică ceea ce se aşteaptă să devină ele­

toria biblică a Vechiului şi Noului Testament, la Istoria

1. Caracterul religios-moral creştin poate fi înţeles ca

Pentru că religia s-a născut o dată cu apariţia omului, is

Procesele fundamentale ale actului didactic sunt preda

relaţiilor cu contextul şi a produselor (performanţelor) re

Astăzi, educaţia este profund implicată în procesul dez

în aceeaşi carte, despre Hristos se spune: „există o con

„comuniune a sfinţilor“, adică a „celor mai buni şi mai înţe

Se consideră a exista trei mari niveluri de definire a obiec

1. Obiectivele generale- cu ajutorul lor se precizează fi

- psihomotorii: acest domeniu priveşte elaborarea con

Extrapolarea, adică sesizarea im

Aceste obiective indică ceea ce se aşteaptă să devină ele

Domeniul afectiv este greu de măsurat riguros, procese

- înţelegerea, evaluarea şi aplicarea valorilor şi norme

Dacă obiectivele generale precizează finalităţile sistemu

- să cunoască pluralitatea cultelor religioase din Româ

Bisericii Creştine şi a Bisericii Ortodoxe Române, de învăţă

Aceste obiective sunt formulate de către profesor la ni

Exemplu: La lecţia „Pogorârea Duhului Sfânt“, iată ope

Criteriul de reuşită este nivelul minim de acceptare a re

Fiind dat să precizeze numele celor doi prin scrierea nu

Fiind date mai să se recunoască icoana ce repre prin indicarea

- să înţeleagă, reuşind să explice, care sunt cele două iz

5 Elevii să demonstreze înţelegerea faptului că: Capacitatea de ana

în concluzie, putem să spunem că obiectivele pedago

- însuşirea de cunoştinţe fundamentale cu valoare ope

operaţionale, care cuprind şi activităţile, deprinderile, com

- teme doctrinare (dogmatică, morală, liturgică, cate

- predarea unor teme în funcţie de momente semnifica

Forma narativ-expozitivă se foloseşte des în prezenta

b) Explicaţia cauzală, când se analizează cauzele pro