CAPITOLUL I

CARIOTIPUL UMAN NORMAL

1. Numărul cromozomilor
Celulele somatice umane (celule diploide) conţin 46 de cromozomi, iar gameţii (celule
haploide) - 23 de cromozomi. Fuzionarea celor doi gameţi haploizi în timpul fecundaţiei reface
numărul diploid şi realizează 23 de perechi de cromozomi omologi, identici ca dimensiune, formă
şi conţinut genic, dar diferiţi ca origine (un membru al fiecărei perechi provine de la mamă, iar
celălalt membru provine de la tată):
- 22 perechi de cromozomi reprezintă cromozomii somatici sau autozomii, identici la cele
două sexe;
- o pereche reprezintă cromozomii sexuali sau gonozomii, care diferă la cele două sexe:
XX la femeie şi XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca funcţie, deosebindu-se
morfologic.

2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii, când
aceştia sunt bine individualizaţi, se află în acelaşi plan (placa metafazică) şi sunt alcătuiţi din două
cromatide unite la nivelul centromerului (cromozomi bicromatidici), delimitate la capete prin
telomere.
a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor, a căror prezenţă este
obligatorie, sunt cromatidele, centromerul şi telomerele.
(1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori).
(2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide. Cu ajutorul tehnicilor uzuale de coloraţie, regiunea centromerică apare mai palidă decăt
restul cromozomului deoarece la acest nivel cromozomul apare „ştrangulat”, ea a fost denumită
constricţie primară.
În mod normal, fiecare cromozom are un singur centromer, la care se leagă un complex
proteic denumit kinetocor (câte unul pentru fiecare cromatidă). Kinetocorul reprezintă locul de
fixare a microtubulilor filamentelor fusului de diviziune, care asigură deplasarea cromatidelor la
polii fusului în decursul anafazei.
Centromerul împarte cromatidele în două braţe: braţul scurt notat cu p (petit) şi braţul lung
notat cu q (qeue). În funcţie de poziţia centromerului, constantă la fiecare cromozom, se descriu
cromozomi (figura I.1):

-1-
 - metacentrici, cu centromerul situat în
mijlocul cromozomului şi braţele
aproximativ egale;
- submetacentrici, cu centromerul situat în
vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
- acrocentrici, cu centromerul situat spre un
capăt al cromozomului;
(a) (b) (c)
- telocentrici, cu centromerul situat terminal,
lipsesc în mod normal la om. Figura I.1. Reprezentare schematică a
cromozomilor metafazici umani: (a)
(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la cromozom metacentric, (b) cromozom
submetacentric, (c) cromozom acrocentric.
capetele cromozomului (funcţiile telomerelor - vezi
curs).

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi (elemente distinctive):

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale cromozomilor
acrocentrici (exceptând cromozomul Y): perechile 13-15 şi 21-22. Sateliţii se ataşează de restul
cromozomului prin intermediul unor filamente ADN care conţin genele pentru ARN ribozomal,
denumite organizatori nucleolari.
Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom. Uneori se observă sateliţi foarte
mari sau giganţi. Intrucât prezenţa lor nu este însoţită de apariţia unor manifestări clinice, ei pot fi
consideraţi variante morfologice normale. In unele cazuri, sateliţii înşişi sunt divizaţi în două
porţiuni, datorită unor constricţii secundare, alcătuind sateliţi dubli.
(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate prezente pe braţul lung al
cromozomilor 1, 9 şi 16, în regiunea proximală a braţelor lungi, precum şi în regiunea mijlocie a
braţelor lungi ai cromozomului Y.
(3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele cromozomilor - in
vivo sau în anumite medii de cultură (inhibitori de acid folic).

3. Clasificarea cromozomilor umani

Se realizează conform Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică umană
(ISCN), adoptat în 1995. Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au fost clasificaţi în 7
grupe, notate de la A - G. Fiecare cromozom somatic este desemnat printr-un număr de la 1 la 22,
iar cromozomii sexuali sunt notaţi cu X şi Y; se obţine astfel o aranjare sistematizată a
cromozomilor (fotografiaţi sau desenaţi) unei celule denumită cariotip (figura I.2):

-2-
 Grupa A (1-3) include cele mai lungi perechi de cromozomi. Perechile 1 şi 3 sunt
metacentrice, dar pot fi deosebite uşor, cromozomii perechii 3 fiind mai scurţi decât cromozomii
perechii 1. Perechea 2 are aceeaşi lungime ca şi perechea 1, dar cromozomii perechii 2 sunt
submetacentrici.
Grupa B (4-5) este alcătuită din cromozomi lungi, submetacentrici. Prin definiţie, perechea
4 este mai lungă decât perechea 5, dar diferenţa de lungime este insuficientă pentru a permite
separarea precisă a celor două perechi.
Grupa C (6-12 şi X) cuprinde cromozomii de mărime mijlocie, submetacentrici.
Cromozomii X au o dimensiune similară cu a cromozomilor din perechile 7-8.
In practică, aceste criterii au însă o valoare foarte mică, iar perechile de cromozomi din
grupa C nu pot fi identificate cu certitudine. In absenţa autoradiografiei, nici cromozomii X nu pot
fi deosebiţi de ceilalţi cromozomi din această grupă (la femei, unul din cromozomii X poate fi
identificat numai datorită proprietăţii de replicare tardivă). Prezenţa constricţiilor secundare permite
însă separarea cromozomilor 9 de ceilalţi cromozomi din grupa C.
Grupa D (13-15) este alcătuită din trei perechi de cromozomi acrocentrici satelitaţi, de
dimensiune mijlocie. Perechile de cromozomi din grupa D nu pot fi identificate nici pe baza taliei,
nici a trăsăturilor
morfologice.
Grupa E (16-18)
include trei perechi de
cromozomi care pot fi
identificate în mod
individual. Cromozomii
perechii 16 sunt
metacentrici, de talie mai
mare şi au adesea o
constricţie secundară în
partea proximală a
braţelor lungi.
Cromozomii perechii 17
sunt mai mici şi mai
submetacentrici decât Fig.I.2. Cariotip normal masculin
cromozomii perechii 18.
Grupa F (19-20) cuprinde două perechi de cromozomi mici, metacentrici, care nu pot fi
deosebite între ele.

-3-
 Grupa G (21-22 şi Y) este alcătuită din două perechi de cromozomi acrocentrici mici cu
sateliţi. Cromozomul Y, lipsit de sateliţi, este de obicei mai mare decât cromozomii 21-22 şi are
braţele dispuse paralel.
Din datele prezentate rezultă că repartizarea unui cromozom într-o anumită grupă se poate
face cu certitudine; apartenenţa la o anumită pereche poate fi stabilită cu precizie numai în cazul
perechilor 1, 2, 3, 16, 17 şi 18.
Conform ISCN, pentru a desemna un cariotip normal sau anormal, se menţionează în
următoarea ordine şi separaţi prin virgule: numărul de cromozomi, constituţia cromozomilor
sexuali şi anomaliile numerice sau structurale ale cromozomilor somatici (atunci când sunt
prezente). Prezenţa unui mozaic cromozomial se notează menţionând cariotipurile liniilor celulare
componente, separate printr-o diagonală (/).

4. Tehnici de citogenetică
Sunt prezentate principiile de realizare a preparatelor citogenetice (cromozomiale).

1) Surse de celule utilizate în citogenetica umană

Analiza cromozomială necesită prezenţa a numeroase celule în diviziune, deoarece
morfologia cromozomilor poate fi studiată numai în stadiul de metafază. Celulele în mitoză pot fi
obţinute din ţesuturi în diviziune rapidă (de exemplu măduvă osoasă, tumori) sau din ţesuturi care în
mod normal nu se divid rapid, dar care pot fi stimulate să se dividă in vitro (de exemplu limfocitele
din sângele circulant, fibroblastele din piele sau fascia lata, celulele amniotice). Celulele meiotice
pot fi obţinute numai din gonade (testicul şi ovare).

2) Principii de tehnică citogenetică

a. Generalităţi
Principiul fundamental al realizării preparatelor cromozomiale constă în convertirea unei
celule sferice, tridimensionale, în care cromozomii sunt dispuşi în diferite planuri, într-o structură
bidimensională, în care cromozomii, etalaţi, pot fi identificaţi în mod individual.
În acest scop sunt parcurse următoarele etape:
1. celulele sunt prelucrate de obicei sub formă de suspensie, pentru a permite acţiunea
eficientă a soluţiilor hipotone şi fixatoare; unele celule se găsesc în mod natural în suspensie
(celulele tumorale din exsudatele peritoneale şi pleurale), altele fiind cultivate sub formă de
suspensie (limfocitele sanguine);
2. celulele suspendate sunt expuse la acţiunea unui agent statmokinetic;
3. suspensia este centrifugată, lichidul supernatant este îndepărtat, iar celulele sunt
resuspendate într-o soluţie hipotonă;

-4-
 4. soluţia hipotonă este îndepărtată prin centrifugare, iar celulele sunt supuse acţiunii unui
agent fixator;
5. celulele sunt etalate pe lame;
6. preparatele sunt colorate sau prelucrate conform unor tehnici speciale.
b. Agenţii statmokinetici şi efectul lor
Colchicina (alcaloid extras din brânduşa de toamnă - Colchicum autumnale) are proprietatea
de a bloca desfăşurarea mitozei în stadiul de metafază prin prevenirea formării fusului mitotic.
Expunerea celulelor în diviziune la acţiunea colchicinei rezultă astfel în acumularea metafazelor.
Analogul colchicinei - N-metil-N-dezacetilcolchicina (Colcemid) - are o acţiune similară, dar este
de 30-40 ori mai puţin toxic; alţi inhibitori mitotici (vinblastina, vincristina) pot fi utilizaţi în locul
colchicinei, având efecte comparabile cu ale acesteia.
Colchicina determină, de asemenea, o contractare a cromozomilor şi accentuează clivarea
longitudinală a celor două cromatide, clarificând astfel conturul cromozomilor.
c. Tratamentul hipotonic
Ca urmare a acţiunii soluţilor hipotone (se utilizează soluţii cu tonicitate la ¼ din valoarea
fiziologică), celulele se umflă, iar cromozomii se dispersează într-un spaţiu mai mare, astfel încât
pot fi individualizaţi cu uşurinţă. Durata expunerii este de 10-30 minute (depinde de tipul de celulă).
Soluţiile hipotone utilizate în mod obişnuit sunt citratul de sodiu 1%, clorura de potasiu
0.075 M şi diferite soluţii saline (Hanks, Ringer, mediu de cultură) diluate cu apă distilată în
proporţie de 1:3.
d. Fixarea
Fixatorul utilizat în mod obişnuit în citogenetică constă într-un amestec de metanol şi acid
acetic glacial în proporţie de 3:1. Durata fixării depinde de cantitatea de material (30-60 minute).
e. Prepararea lamelor
Există două metode de preparare a lamelor:
- tehnica de strivire (“squash”) - zdrobirea celulelor între lamă şi lamelă, utilizată mai ales
de scandinavi;
- tehnica de uscare la aer: constă în plasarea câtorva picături de suspensie celulară pe o lamă
umedă, care este lăsată să se usuce la aer sau este uscată rapid deasupra unei flăcări sau cu ajutorul
unui curent de aer cald.
f. Prelucrarea lamelor
În mod obişnuit, lamele sunt colorate cu orceină acetică sau cu Giemsa. În funcţie de
necesităţi se aplică una sau mai multe tehnici de bandare.

-5-
 3.) Tehnici de citogenetică umană
Culturile de limfocite
Limfocitele din sângele periferic pot fi induse să se dividă in vitro sub acţiunea
phytohaemaglutininei (PHA). Materialul poate fi obţinut printr-o simplă puncţie venoasă, de la
pacienţii de toate vârstele.
PHA este o substanţă extrasă din fasole (Phaseolus vulgaris), care a fost utilizată iniţial,
datorită proprietăţilor sale hemaglutinante, la separarea leucocitelor din sângele periferic. PHA are
şi proprietatea de a iniţia activitatea mitotică în culturile de limfocite. Din punct de vedere chimic,
PHA prezintă două componente: o mucoproteină (MPHA) şi o proteină (PPHA), ambele având atât
proprietăţi mitogene, cât şi proprietăţi aglutinante.
Sub acţiunea PHA, limfocitele mici îşi schimbă morfologia, transformându-se în celule
blastice, capabile de diviziune.

-6-
 Capitolul I
STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA
MATERIALULUI GENETIC

Acizii nucleici (acidul dezoxiribonucleic - ADN şi acidul ribonucleic - ARN) sunt

macromolecule informaţionale prezente în celule. Informaţia genetică, stocată în moleculele
de ADN, este transcrisă în molecule de ARN şi apoi tradusă în proteine (polipeptide).

1. STRUCTURA ADN
1.1. Structura primară a ADN.
ADN este un polimer de dezoxiribonucleotide. Unitatea structurală a ADN este
dezoxiribonucleotidul, având în componenţă trei elemente distincte: o pentoză, o bază azotată
şi grupul fosfat (figura 1.1).
a) Pentoza este un glucid cu 5 atomi de carbon, reprezentat de dezoxiriboză, care
prezintă o grupare OH în poziţia 3'.
b) Baza azotată
poate fi purinică -
Bază adenina (A) şi guanina
azotată
(G) (figura 1.2) - sau
pirimidinică - citozina
(C) şi timina (T)
H OH
(figura 1.3). Baza
Pentoză Grup fosfat
azotată se leagă printr-
Nucleozid o legătură N-glicozi-

Nucleotid dică de carbonul 1' al

dezoxiribozei, formînd
Fig 1.1. Structura nucleotidului
un nucleozid.
c) Grupul fosfat (P) se ataşează la carbonul 5' al pentozei, formând un nucleotid.
Radicalul de acid fosforic conferă moleculei un caracter acid. În ADN există patru tipuri de
dezoxiribonucleotide: acid dezoxiadenilic (dAMP), dezoxicitidilic (dCMP), dezoxiguanilic
(dGMP) şi dezoxtimidilic (dTMP), deosebite numai prin baza azotată.

1
 Guanină (G) Adenină (A)
Nucleotidele din ADN se
leagă între ele prin
legături covalente 3'-5'
fosfodiester, stabilite
între OH 5' al dezoxi-
Fig. 1.2. Baze azotate purinice ribozei unui nucleotid şi
OH 3' al dezoxiribozei
Citozină (C) Timină (T) Uracil (U)
nucleotidului următor. Se
constituie, astfel, un lanţ
polinucleotidic continuu,
liniar, lung, care repre-
zintă structura primară
a ADN.
Fig. 1.3. Baze azotate pirimidinice

În structura polinucleotidului (catenei), complexul fosfat-dezoxiriboză este constant,

iar baza azotată este variabilă.
În catena de ADN, nu există o restricţie cu privire la aşezarea nucleotidelor, acestea
putând ocupa orice poziţie a catenei. Succesiunea nucleotidelor în lungul moleculei de ADN
reprezintă informaţia genetică codificată, pe baza căreia este stabilită ordinea aminoacizilor
în proteine. Această informaţie este citită în sensul 5' - 3', deoarece capetele polinucleotidului
(în poziţia 5' un radical fosfat, iar în poziţia 3' un radical OH) sunt libere.

1.2. Structura secundară a ADN

Molecula de ADN este constituită din două catene polinucleotidice care formează un
dublu helix (figura 1.4). Catenele sunt conectate între ele prin intermediul legăturilor de
hidrogen: două între A şi T şi trei între G şi C (figura 1.5). Formarea legăturilor de hidrogen
este posibilă numai între o bază purinică de pe o catenă şi o bază pirimidinică de pe catena
opusă, din cauza dimensiunii moleculare a bazelor. Astfel, cele două catene ale ADN nu sunt
identice, ci complementare. Legea complementarităţii bazelor azotate stă la baza realizării
funcţiilor genetice ale ADN: replicarea, transcrierea, repararea, etc.

2
 şanţ mic
Complex fosfat-dezoxiriboză

Fig. 1.4. Dublu helix

ADN (forma B) (H=hidrogen)
(modificat după Passarge,
2001)
legături
şanţ de H
mare bază
azotată

un tur de helix = 3,4 nm

În ADN numărul de
adenine este egal cu 3' 5'

numărul de timine, iar

numărul de guanine egal
cu numărul de citozine, timină citozină
respectiv raportul lor este
întotdeauna unitar (A/T =
1; G/C = 1); iar raportul
sumelor bazelor purinice legătură de
hidrogen
şi pirimidinice este
întotdeauna unitar
adenină guanină
(A+G/T+C=1), indiferent
de specie. În schimb, 5' 3'

raportul A+T/G+C nu este

Complex fosfat-
unitar, fiind o caracteris- dezoxiriboză
tică de specie (la om,
Fig. 1.5. Legături de hidrogen între bazele azotate
raportul A+T/G+C = 1,7). complementare (modificat după Passarge, 2001)
Cele două catene
din structura dublului helix au o orientare antiparalelă (în sensurile 5' - 3', respectiv 3' - 5'), ca
urmare a legăturilor dintre bazele complementare. Catenele, asemănătoare cu două panglici,

3
sunt răsucite dextrogir una în jurul alteia, şi ambele în jurul unui ax imaginar, de la stânga la
dreapta
Se formează, astfel, o dublă spirală helicoidală, asemănătoare unei scări în spirală, în
care axele glucidofosforice reprezintă marginile, iar perechile de baze treptele scării.
Bazele azotate sunt dispuse în interiorul helixului, perpendicular pe axul glucido-
fosforic; fiecare pereche de baze (pb) este deviată cu aproximativ 36º faţă de pb vecine.
Fiecărui tur complet al spirei îi corespund 10 pb. Distanţa dintre bazele suprapuse este de 0,34
nm, astfel că unui tur de helix (10 pb) (pasul elicei) îi corespunde o lungime de 3,4 nm.
Diametrul dublului helix este de 2 nm. La exteriorul helixului sunt vizibile două
şanţuri: un şanţ mare, important pentru fixarea pe molecula de ADN a proteinelor reglatoare,
şi un şanţ mic, necesar fixării histonelor.
Modelul descris corespunde formei B a ADN care, în condiţii fiziologice, este forma
predominantă. Dintre celelalte variante structurale ale ADN celular, cele mai bine cunoscute
sunt formele A şi Z, care pot fi prezente pe distanţe scurte. Forma A este mai compactă decât
forma B şi este adoptată la concentraţii saline mari. Forma Z este un helix levogir, mai lax ca
forma B, cu pasul de răsucire în zig-zag. Formele C, D, E, dextrogire, par să nu existe in vivo.
Modelul dublu catenar al ADN asigură stabilitatea informaţiei genetice.

2. STRUCTURA GENOMULUI UMAN

În conceptul actual, termenul genom este folosit pentru a desemna ansamblul
secvenţelor de ADN a unui individ sau specii.
Cantitatea totală de ADN din celulele umane diploide este de 7 pg (picograme), iar
mărimea totală a genomului uman este de circa 3,3 Gb (3,3 x 109 pb). Puse cap la cap, cele 23
de molecule ADN din genomul haploid depăşesc 1 m, iar lungimea tuturor moleculelor ADN
din organismul uman este de 2,5.1010 km.
Numărul presupus de gene este între 20.000 şi 25.000, iar secvenţele codante
reprezintă sub 10% din genom. Genele sunt dispersate pe cromozomi şi separate prin regiuni
intergenice, necodante, de dimensiuni mari. Rolul regiunilor necodante, denumite şi ADN
„egoist” deoarece nu determină sinteză de proteine, încă nu este cunoscut.
Genomul uman este alcătuit dintr-un genom nuclear şi un genom mitocondrial.

4
 2.1. Genomul nuclear
2.1.1. Organizarea genomului uman nuclear
Genomul nuclear cuprinde 20.000-25.000 de gene şi are o lungime de 3,2 Gb. Conţine
peste 99% din ADN celular (figura 1.6).

Genom uman
~ 3,3 Gb

Genom nuclear Genom mitocondrial

3,2 Gb 16,5 Kb

ADN genic ADN extragenic

25% 75%

ADN codant ADN necodant ADN repetitiv Secvenţe unice şi

(exoni) 90% familii de gene
< 10%

Pseudo- Introni, Fragmente

gene Secvenţe de genice ADN repetat în ADN repetat şi
reglare tandem dispersat

ADN ADN ADN Secvenţe Secvenţe Transpozoni

satelit minisatelit microsatelit LINES SINES ADN

Fig. 1.6. Organizarea genomului uman (modificat după Passarge, 2001)

2.1.2. Tipuri de ADN nuclear

Sunt descrise mai multe clase de ADN, diferite prin repetiţia secvenţelor nucleotidice:
► ADN nerepetitiv reprezintă circa 60% din lungimea totală a genomului uman şi
este alcătuit din secvenţe unice per genom sau în număr foarte mic de exemplare (familii
multigenice). Este dispus printre secvenţele repetitive, în regiunile eucromatice.

5
 Sub 10% (circa 2%) din secvenţele nerepetitive reprezintă regiunile codante ale
genelor care codifică proteine (exonii); aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza II (gene
de clasă II). Restul ADN-ului nerepetitiv (peste 90%) este necodant, prezent în interiorul
genelor (introni) şi în regiunile dintre gene, iar funcţia sa este încă necunoscută (unii autori
consideră că aceste secvenţe reprezintă gene represate).
► ADN moderat repetitiv (ADN repetitiv dispersat)
ADN moderat repetitiv reprezintă circa 30% din genomul uman şi este alcătuit din
secvenţe scurte, de 300-1000 pb, repetate de zeci şi sute de mii de ori şi dispersate în genom.
Majoritatea acestor secvenţe sunt transcrise în ARN şi cuprind: genele repetate în tandem care
codifică ARNr şi ARNt, secvenţele LINEs şi SINEs.
Genele pentru ARNr sunt secvenţe repetate în tandem (150-200 copii), localizate pe
braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici, în regiunile organizatorilor nucleolari (NOR-
nucleolar organizer regions), care formează nucleolii în nucleul interfazic (genele pentru
ARNr 28S, 18S şi 5,8S); genele pentru ARNr 5S sunt situate în vecinătatea telomerului, pe
braţul lung al cromozomului 1. Genele ribozomale sunt transcrise de ARN-polimeraza I (gene
de clasă I).
Genele pentru ARNt (şi alte molecule mici de ARN)
Genele pentru ARNt sunt gene repetate în tandem, localizate mai ales la nivelul
cromozomilor 1 şi 6. Aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza III (gene de clasă III).
Secvenţele LINEs (long interspersed nuclear elements) au lungimea de 1-6 Kb şi sunt
dispersate în întregul genom, numărul de copii fiind de circa 500.000 (3-5% din genom). Până
acum, sunt cunoscute două familii: L1 şi The 1. Rolul probabil al acestor secvenţe este de a
asigura împerecherea corectă a cromozomilor omologi în meioză, esenţială pentru schimbul
egal de segmente cromozomiale.
Secvenţele SINEs (short interspersed nuclear elements) sunt secvenţe scurte de 150-
300 pb, dispersate în cromozomi în circa 100.000 de copii. Sunt reprezentate de familia Alu;
funcţiile acestei familii sunt necunoscute, dar se presupune că ar avea rol în iniţierea replicării
în diferite puncte ale ADN. Secvenţele Alu pot fi transpozate.
Cele mai multe secvenţe repetitive sunt rezultatul transpoziţiei, majoritatea având
originea într-un ARN viral care, sub acţiunea unei revers-transcriptaze, va forma o copie ADN
ce va fi integrată în alt loc din genom.

6
 ► ADN înalt repetitiv
ADN înalt repetitiv reprezintă 10% din genom şi este alcătuit din secvenţe foarte
scurte (2-200 pb), repetate de în tandem de milioane de ori. Secvenţele înalt repetitive, care
nu sunt transcrise, sunt reprezentate de:
- sateliţi (ADN satelit), prezenţi în heterocromatina constitutivă din anumite regiuni
cromozomiale - centromer (banda C), telomere (secvenţa TTAGGG), constricţii secundare,
benzi G, precum şi din cromozomul Y (corpusculul fluorescent); ADN satelit are deci rol
structural.
- minisateliţii sunt secvenţe foarte scurte, de circa 15 pb, repetate în tandem şi
dispersate în toţi cromozomii (cu excepţia cromozomilor X şi Y), unde ocupă situsuri
specifice.
Minisateliţii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală, cu o secvenţă identică, şi regiuni
periferice variabile. Numărul de copii ale secvenţei unui minisatelit, precum şi variantele
secvenţelor acestuia variază de la o persoană la alta; minisateliţii sunt denumiţi şi regiuni
hipervariabile (VNTR - variable number of tandem repeats) şi reprezintă markeri genetici ai
individului: amprenta ADN (DNA fingerprinting) sau profilul ADN; probabilitatea de a
întâlni doi indivizi neînrudiţi identici este mai mică de 10-20.
- microsateliţii sunt secvenţe de 1-13 pb, cel mai frecvent dinucleotidice (STR - short
tandem repeats sau VNDR - variable number of dinucleotides repeats), distribuite neuniform
la nivelul genomului.
Mini- şi microsateliţii sunt localizaţi în regiunile de eucromatină, şi anume în ADN
extragenic şi introni. Aceste secvenţe repetitive sunt, cel mai probabil, rezultatul unor defecte
ale împerecherii (slippage = alunecare) în timpul procesului de replicare a ADN.

2.1.3. Structura genomului nuclear

Genomul nuclear este alcătuit din ADN genic (25%) şi ADN extragenic (75%)
● ADN genic. Gena este unitatea care codifică proteine sau ARN. Din punct de vedere
structural, o genă prezintă o regiune centrală transcrisă numită cadru de citire (reading frame),
alcătuită din secvenţe codante (exoni) separate prin secvenţe necodante (introni). Cadrul de
citire este mărginit de două regiuni laterale, netranscrise, care au rol reglator. Mai puţin de
10% din ADN genic este codant, reprezentat de exonii din cele 20.000-25.000 de gene, iar
90% este necodant, format din introni şi gene sau fragmente de gene nefuncţionale
(pseudogene).

7
 Genele care codifică proteine reprezintă circa 1,5% din genom (vezi capitolul III). În
această categorie sunt cuprinse şi familiile de gene.
Genele pentru ARN necodant (ncRNAs = non-coding RNAs) sunt clasificate în: gene
pentru ARNt, gene pentru ARNr, gene pentru ARN mic nuclear (snARN = small nuclear
RNA) şi gene pentru ARN mic nucleolar (snoARN = small nucleolar RNA); ultimele două
categorii sunt implicate în procesarea ARNm precursor, respectiv a ARN ribozomal (ARNr).
● ADN extragenic conţine secvenţe inactive transcripţional, clasificate în.
- ADN repetat în tandem: ADN satelit, mini- şi microsatelit
- ADN repetat şi dispersat: secvenţele LINES şi SINES:

2.2. Genomul mitocondrial

Genomul mitocondrial are o lungime de 16,6 Kb. Conţine un singur tip de ADN
circular, dublu catenar. Cele două catene ale ADN mitocondrial (ADNmt) se deosebesc prin
conţinutul lor în baze azotate: una este bogată în guanină (catena grea - H), iar catena
Bucla D complementară bogată în
OH citozină (catena uşoară - L)
ARNr 12S
Cit b (figura 1.7). Există o regiune

ARNr 16S
mică, numită bucla D
ND6
(displace-ment loop), în care
Sensul replicării
catenei H ADN este format din trei
ND5
ND1 catene.
În fiecare celulă umană
ND4 există câteva mii de copii ale
Sensul replicării
catenei L ADN mitocondrial (ADNmt).
ND2 ND4L
ND3 Genomul mitocondrial al
COIII zigotului provine exclusiv de
OL
COI la ovul, deci este moştenit
ATP6
COII numai de la mamă.
ATP8
ADNmt diferă de cel
Fig. 1.7. Structura ADN mitocondrial
(modificat după Passarge, 2001) nuclear şi prin următoarele: 1)
nu formează complexe cu
proteine; 2) procentul de ADN codant este mare – circa 97%; 3) conţine foarte puţin ADN

8
repetitiv; 4) este lipsit de introni; 5) replicarea este unidirecţională şi începe în puncte de
origine diferite pentru cele două catene; 6) transcrierea este continuă, fără întrerupere, în
direcţii diferite pe cele două catene, rezultând un transcript multigenic de dimensiune mare; 7)
lipsesc unele mecanisme de reparare a leziunilor ADN, astfel că mutaţiile se acumulează
rapid; 8) conţine 37 de gene, care codifică ARNr de dimensiuni reduse, ARNt şi polipeptide;
9) are 4 codoni stop, din care doi sunt codoni sens în ADN nuclear, iar codonul stop UGA din
ADN nuclear este codon sens în ADNmt.

3. ORGANIZAREA ADN ÎN CELULĂ

Structura nucleului diferă în interfază şi diviziune.
Nucleul interfazic este compus din: membrană nucleară dublă, matrice nucleară,
cromatină, nucleoplasmă şi nucleol.
În nucleu, fiecare moleculă de ADN se asociază cu proteine bazice (histone), proteine
nehistonice şi cantităţi mici de ARN, formând cromatina. Interacţiunile dintre ADN şi
proteine au rol esenţial în organizarea supramoleculară a ADN, precum şi în reglarea expresiei
şi replicării genelor.
Moleculele de ADN şi histone sunt spiralizate succesiv, realizând un sistem de fibre
de cromatină, de dimensiuni diferite. În urma acestor spiralizări moleculele lungi de ADN
devin mai compacte, adaptându-se astfel la dimensiunile de câţiva microni ale nucleului.
La începutul diviziunii, fibrele de cromatină se spiralizează, se condensează şi
formează cromozomii; la sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează, pentru ca în
interfază să se prezinte din nou sub forma filamentelor de cromatină. Astfel, cromatina şi
cromozomii reprezintă două modalităţi diferite de organizare morfologică şi funcţională a
materialului genetic.

3.1. Cromatina
3.1.1. Eucromatina şi heterocromatina
Cromatina reprezintă complexul format din ADN nuclear şi proteine. Ea se prezintă
microscopic sub două aspecte, diferite ca structură şi funcţie: eucromatina şi heterocromatina.
► Eucromatina este mai puţin condensată şi slab colorată cu coloranţi bazici;
reprezintă cromatina activă genetic (transcripţională); se replică precoce în faza S a ciclului
celular; conţine mai mult ADN nerepetitiv (în care predomină perechile de baze G-C) şi

9
proteine nehistonice. Eucromatina poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici sub forma
benzilor R.
► Heterocromatina este puternic condensată sub formă de cromocentri şi colorată
mai intens cu coloranţi bazici; este cromatina inactivă genetic; se replică tardiv în faza S;
conţine mai mult ADN repetitiv (în care predomină perechile de baze A-T) şi histone.
Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă.
- Heterocromatina constitutivă rămâne sub formă condensată pe tot parcursul
ciclului celular. Nu conţine gene funcţionale şi este formată din ADN înalt repetitiv. La nivel
cromozomial, heterocromatina constitutivă se găseşte în la nivelul centromerului, a
telomerelor, la nivelul constricţiilor secundare, pe braţul lung al cromozomului Y şi pe braţele
scurte ale cromozomilor acrocentrici. Ea ocupă poziţii identice pe cromozomii omologi şi
poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici sub forma benzilor C. Se presupune că
heterocromatina constitutivă are rol în stabilizarea centromerelor şi telomerelor, precum şi în
sinapsa dintre cromozomii omologi meiotici.
- Heterocromatina facultativă este o formă de cromatină care a fost sau va fi activă
într-un stadiu al dezvoltării ontogenetice şi care intervine probabil în reglarea genelor; conţine
secvenţe de ADN nerepetitiv. Exemplul cel mai caracteristic îl constituie cromatina sexuală
X, unul dintre cei doi cromozomi X inactivaţi în celulele somatice feminine.

3.1.2. Cromatina sexuală

Cromatina sexuală reprezintă un cromocentru distinct, care permite stabilirea sexului
genetic (XX sau XY) şi a anomaliilor numerice ale cromozomilor sexuali.
Cromatina sexuală diferă la sexul feminin şi masculin, deoarece rezultă prin
mecanisme diferite.
Cromatina X
La femei (XX), cromatina sexuală rezultă în urma inactivării unuia din cei doi
cromozomi X. Cromozomul X condensat (heterocromatinizat) este vizibil sub formă de
corpuscul Barr în majoritatea ţesuturilor (figura 1.8) sau sub formă de apendice nuclear
(drumstick - băţ de tobă) pe frotiuri de sânge, în polimorfonuclearele neutrofile (figura 1.9).
Astfel, atât la femeie cât şi la bărbat, un singur cromozom X rămâne activ, iar cromozomii X
suplimentari sunt inactivaţi prin heterocromatinizare. Conform principiului Lyon, inactivarea
cromozomului X este totală, se produce precoce în perioada embrionară şi este definitivă;

10
inactivarea cromozomului X se produce la întâmplare, în unele celule fiind inactivat
cromozomul X de origine paternă, iar în altele cel de origine maternă.
Numărul de corpusculi Barr este egal cu suma cromozomilor X – 1.

Fig. 1.8. Corpuscul Barr Fig. 1.9. Apendice nuclear (drum-stick)

Cromatina Y
La bărbaţi (XY), cromatina sexuală este reprezentată de heterocromatina de la nivelul
celor 2/3 distale ale braţului lung al cromozomului Y; poate fi vizualizată, prin coloraţia cu
quinacrină şi examinare microscopică în lumină ultravioletă, sub forma unui corpuscul intens
fluorescent, denumit şi cromatină Y sau corpuscul F.
Numărul de corpusculi F este egal cu numărul cromozomilor Y.

3.1.3. Structura supramoleculară a cromatinei (ADN)

Împachetarea succesivă a ADN, care realizează o scurtare de circa 10.000 de ori a
moleculei de ADN, permite atât adaptarea materialului genetic la volumul mic al nucleului,
cât şi controlul exprimării genelor de pe cromozomi.
1. Primul nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este filamentul
nucleozomic (figura 1.11b) cu un diametru de 10 nm, denumit şi fibra de 10 nm.
Nucleozomul (figura 1.10) este un complex ADN – histone: un segment de ADN se înfăşoară
de 1¾ ori în jurul unui octamer histonic, de formă cilindrică, alcătuit din câte două molecule
din histonele H2A, H2B, H3, H4. Nucleozomii sunt legaţi între ei printr-un segment de ADN
numit ADN de legătură (ADN linker), care este asociat cu histona H1. Se constituie astfel
filamentul nucleozomic, asemănător cu un „şirag de mărgele”. Această structură reduce
lungimea dublului helix ADN (2 nm) de circa 10 ori.

11
 2. Al doilea nivel de organizare a cromatinei este fibra de cromatină de 30 nm
(figura 1.11c), care rezultă din spiralizarea sub formă de solenoid a fibrei de 10 nm. Această
structură, care reduce lungimea dublului helix de 40 de ori, este stabilizată de histona H1 şi
conţine 6 nucleozomi per tur de helix. Cromatina din nucleul interfazic are ca unitate de
organizare fibra de cromatină de 30 nm.
3. Al treilea nivel de organizare a cromatinei este reprezentat de buclele de cromatină
(fibra pliată în bucle laterale) (figura 1.11d) cu un diametru de 300 nm, care rezultă prin
plierea fibrei de cromatină de 30
Histone H2A, H2B, H3, H4
nm. Fiecare buclă este ataşată
prin anumite regiuni din
structura fibrei de ADN (bogate
în AT) la un schelet proteic
ADN linker
central. Scheletul proteic central
este format din proteine
nehistonice. Fixarea buclelor la
scheletul central este neregulată,
10 nm
ele formând, din loc în loc, mici
Fig. 1. 10. Nucleozomul aglomerări de bucle, denumite
cromomere. În cromozomii
condensaţi, cromomerele formează grămezi, vizibile sub forma benzilor G intens colorate.
Buclele de cromatină se spiralizează şi condensează puternic la începutul diviziunii,
alcătuind cromatida unui cromozom (figura 1.11e) care, în metafază, are un diametru de 700
nm şi care atinge cel mai înalt grad de condensare a fibrei elementare de cromatină de 30 nm.
Fiecare cromatidă a unui cromozom conţine deci o singură moleculă de ADN cu grade
succesive de împachetare. La sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează.

Histonele sunt proteine mici bazice, bogate în arginină şi lizină, care se fixează de
ADN la nivelul şanţului mic. Sunt codificate de gene lipsite de introni, situate pe cromozomii
1, 6 şi 12. Se deosebesc cinci tipuri de histone: H1, H2A, H2B, H3, H4, cu rol important în
organizarea supramoleculară a ADN. Histonele H2A, H2B, şi mai ales H3 şi H4, au o structură
conservată în evoluţie. În diferite stadii ale ciclului celular, histonele sunt supuse unor
transformări chimice care le conferă importante proprietăţi funcţionale: acetilarea lor

12
(a) determină activarea unor gene, metilarea
2 nm
produce represia genelor, iar fosforilarea
histonei H1 este urmată de condensarea
fibrelor de cromatină în cromozomi şi
declanşarea mitozei.
(b) 10 nm

Proteinele nehistonice sunt proteine

acide şi neutre, de diferite tipuri, prezente în
număr redus în structura cromatinei. Ele se
fixează de ADN la nivelul şanţului major.
Majoritatea proteinelor nehistonice au diferite
(c)
30 nm roluri funcţionale, reglând activitatea genelor.
Unele proteine nehistonice formează scheletul
cromozomilor, având deci rol structural.

3.2. Cromozomii umani

La începutul diviziunii, cromatina se
(d)
300 nm condensează în cromozomi, structuri nucleare
colorate intens cu coloranţi bazici (în lb.
greacă “chroma”=culoare, “soma”=corp).
Cromozomii au două funcţii
importante:
1. transportă materialului genetic de
(e)
700 nm la o celulă-mamă la celulele fiice, precum şi
de la părinţi la descendenţi (prin gameţi) în
timpul multiplicării celulare; în felul acesta,
cromozomii asigură stabilitatea proceselor
ereditare;
(f)
1400 nm 2. realizează amestecul materialului
genetic între diferitele generaţii, prin
Fig. 1.11. Structura supramoleculară a procesele de recombinare din meioză, cea mai
cromatinei
importantă sursă de variabilitate.

13
 3.2.1. Numărul cromozomilor este caracteristic pentru fiecare specie: E. coli (1),
ascaridul (2), tutunul (48), roşia (24), cartoful (48), ridichea (18), broasca (26), curcanul (82),
găina (78), Drosophila melanogaster (8), şobolanul (42), şoarecele (40), pisica (38), câinele
(78), măgarul (62), calul (64), maimuţa Rhesus (Macaca mulatta) (48), cimpanzeul (48),
Homo sapiens (46).
Numărul cromozomilor nu exprimă gradul de complexitate şi evoluţie biologică a
organismelor şi nu reprezintă un criteriu de clasificare a speciilor pe clase evolutive.
În mod normal, la om, celulele somatice (celule diploide), conţin 46 de cromozomi, iar
gameţii (celule haploide), 23 de cromozomi. Prin fuzionarea a doi gameţi haploizi în timpul
fecundaţiei se reface numărul diploid şi se realizează 23 de perechi de cromozomi omologi,
identici ca dimensiune, formă, conţinut genic, dar diferiţi ca origine. 22 perechi de cromozomi
reprezintă cromozomii somatici sau autozomii, identici la cele două sexe; o pereche
reprezintă cromozomii sexuali sau gonosomii, care diferă la cele două sexe: XX la femeie şi
XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca origine şi funcţie, deosebindu-se
morfologic.

3.2.2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii, când
aceştia sunt bine individualizaţi şi se află în acelaşi plan (placa ecuatorială). În acest stadiu,
cromozomii sunt alcătuiţi din două cromatide unite la nivelul centromerului (cromozomi
bicromatidici) şi delimitate la capete prin telomere (figura 1.12).
Unele elemente morfologice sunt comune tuturor cromozomilor, iar altele sunt comune
numai unor cromozomi.
a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor sunt cromatidele,
centromerul şi telomerele. Prezenţa acestor structuri este obligatorie, ele fiind esenţiale pentru
replicarea şi distribuţia egală a cromozomilor.
(1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori). Fiecare
cromatidă conţine o singură moleculă de ADN asociată cu proteine (fibra de cromatină
puternic condensată).

14
 (2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide, formând constricţia primară. În mod normal, fiecare cromozom are un singur
centromer, constituit din ADN înalt
Telomere
repetitiv (ADN satelit) denumit ADN Heterocromatină
centromeric, identic la toţi cromozomii, ce
poate fi identificat prin tehnica de bandare
C. La aceste secvenţe repetitive se leagă
un complex de proteine cunoscut sub
denumirea de kinetocor, câte unul pentru
fiecare cromatidă. Kinetocorul reprezintă Centromer

locul de fixare a microtubulilor

filamentelor fusului de diviziune, care
asigură deplasarea cromatidelor la polii Eucromatină

fusului în decursul anafazei. În lipsa

centromerului (de exemplu, în cazul
fragmentelor acentrice), nu este posibilă
Fig. 1.12. Morfologia cromozomului metafazic
ataşarea la fusul mitotic şi includerea în
nucleu.
Ataşarea celor două cromatide la nivelul centromerului este controlată de o proteină,
ISS (Inhibitor of Sister Chromatid Separation), care este degradată rapid de către enzima
ubiquitină în momentul în care
cromozomii s-au ataşat corect la
fusul de diviziune, permiţând astfel
începerea anafazei şi migrarea
cromatidelor spe poli.
Centromerul împarte
cromatidele în două braţe: braţul
scurt notat cu p (petit) şi braţul lung
(a) (b) (c) notat cu q (qeue). În funcţie de

Fig. 1.13. Reprezentare schematică a cromozomilor poziţia centromerului, constantă la

metafazici umani: (a) cromozom metacentric, (b) fiecare cromozom, se descriu
cromozom submetacentric, (c) cromozom acrocentric.
cromozomi (figura 1.13):

15
 - metacentrici, cu centromerul situat în mijlocul cromozo-mului şi braţele aproximativ
egale;
- submetacentrici, cu centromerul situate în vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
- acrocentrici, cu centromerul situat spre un capăt al cromozomului.
(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la capetele cromozomului, formate din ADN
şi proteine. În structura telomerului există un bloc de ADN repetitiv, identic la toţi
cromozomii, în care o secvenţă scurtă (5'-TTAGGG-3') se repetă în tandem de cîteva mii de
ori. Regiunea subtelomerică, notată TAR (telomere associated repeats) se află sub acest bloc
şi este constituită din ADN repetitiv cu funcţie încă necunoscută.
Se presupune că telomerele au următoarele funcţii:
- menţin integritatea structurală a cromozomului, împiedicând digestia prin nucleaze;
pierderea telomerelor generează capete cromozomiale instabile, “lipicioase”, care au tendinţa
de a fuziona cu capetele altor cromozomi lipsiţi de telomere, determinănd diferite aberaţii
structurale;
- asigură o replicare completă a capetelor cromozomiale, proces realizat de o
telomerază (vezi Capitolul Replicare); când activitatea acesteia se reduce, la fiecare replicare
se pierd treptat secvenţe telomerice. Astfel, lungimea telomerelor va scădea progresiv, iar când
este atinsă o limită critică, celulele nu se mai divid şi mor prin apoptoză;
- participă la stabilirea structurii tridimensionale a nucleului, ca urmare a fixării, prin
telomere, a cromozomilor pe faţa internă a învelişului nuclear;
- asigură împerecherea cromozomilor omologi în timpul meiozei primare.

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale cromozomilor
acrocentrici (exceptând cromozomul Y). Sateliţii se ataşează de restul cromozomului prin
intermediul unor filamente ADN care conţin genele pentru ARN ribozomal; deoarece ARNr
este bine reprezentat în nucleol, aceste filamente sunt denumite organizatori nucleolari,
evidenţiabili prin impregnare argentică sub forma benzilor NOR.
Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom.
(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate alcătuite din ADN repetitiv,
prezente în vecinătatea centromerului pe braţul lung al cromozomilor 1, 9 şi 16, precum şi în
regiunea mijlocie a braţelor lungi ai cromozomului Y.

16
 (3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele cromozomilor;
in vivo sau în anumite medii de cultură (utilizarea de inhibitori ai acidului folic), la nivelul
situsurilor fragile cromozomii se pot rupe cu uşurinţă.
Până în prezent au fost identificate peste 30 situsuri fragile considerate, în general,
markeri normali; excepţie face situsul fragil FRAXA, situat pe braţul lung al cromozomului X,
asociat cu sindromul X fragil, una dintre cele mai frecvente cauze de retard mental; situsurile
FRA3B (conţinând gena FHIT) şi FRA16D (conţinând gena WWOX) sun interesate adesea în
cancer.
c) Benzile cromozomiale
Prin coloraţii specifice pentru ADN (Giemsa, quinacrină) şi tratamente specifice
(denaturare termică, digestie enzimatică) cromozomii metafazici apar alcătuiţi dintr-o
succesiune de zone intens colorate - benzi - şi mai puţin colorate - interbenzi. Benzile, dispuse
transversal, au poziţia, succesiunea, dimensiunea şi intensitatea specifică fiecărui cromozom.
Modelul de benzi este identic în toate celulele organismului şi la toţi indivizii unei specii.
Tehnica de marcaj cromozomial în benzi permite identificarea exactă a fiecărui
cromozom şi reflectă gradul de condensare longitudinală a cromozomilor.
Benzile G şi Q se obţin prin colorare Giemsa, respectiv quinacrină, şi evidenţiază
zonele cromozomiale heterocromatice, bogate în AT şi secvenţe repetitive LINEs. Cu aceste
tehnici, telomerele nu sunt colorate; marcajul Q este utilizat mai ales pentru analiza
cromozomului Y.
Benzile R (reverse), obţinute prin colorare cu Giemsa, au o dispoziţie inversă faţă de
benzile G şi evidenţiază regiunile cromozomiale formate din eucromatină, cu un conţinut
ridicat de GC, dar şi cu numeroase secvenţe SINEs.
Benzile T reprezintă un subset de benzi R, în care telomerele se colorează foarte
intens.
Benzile C evidenţiază heterocromatina constitutivă, în special de la nivelul
centromerelor, dar şi de la nivelul constricţiilor secundare, a sateliţilor cromozomilor
acrocentrici şi de pe braţul lung al cromozomului Y. Benzile C conţin secvenţe repetitive
(ADN satelit).
Benzile NOR se obţin prin colorare cu nitrat de argint şi evidenţiază regiunile
organizatoare nucleolare (NOR – nucleolar organizer regions), localizate în vecinătatea
constricţiilor secundare ale cromozomilor acrocentrici.

17
 3.2.3. Clasificarea cromozomilor umani
Cromozomii sunt identificaţi pe baza morfologiei lor. Ei sunt clasificaţi conform
Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică umană (International System of
Human Cytogenetic Nomenclature - ISCN), adoptat în 1995.
Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au fost clasificaţi în 7 grupe,
notate de la A la G; fiecare cromozom somatic este desemnat printr-un număr de la 1 la 22
(figura 1.14). Se obţine astfel o aranjare sistematizată a cromozomilor unei celule numită
cariotip .
● Cromozomi mari sunt cromozomii grupei A (perechile 1-3), metacentrici
(cromozomul 2 este mai submetacentric) şi cromozomii grupei B (perechile 4-5),
submetacentrici;
● Cromozomi mijlocii sunt cromozomii grupei C (perechile 6-12 şi cromozomul X),
submetacentrici, cromozomii grupei D (perechile 13-15), acrocentrici şi cromozomul 16
(aparţine grupei E ), metacentric;
● Cromozomi mici sunt cromozomii grupei F (perechile 19-20), metacentrici,
perechile 17-18 (aparţin grupei E), submetacentrici şi cromozomii grupei G (perechile 21-22
şi cromozomul Y), acrocentrici.
Conform ISCN, pentru a
desemna un cariotip normal sau
anormal, se menţionează în
următoarea ordine şi separaţi prin
virgule: numărul de cromozomi,
constituţia cromozomilor sexuali şi
anomaliile numerice sau structurale
ale cromozomilor somatici (atunci
când sunt prezente). Prezenţa unui
mozaic cromozomial se notează
menţionând cariotipurile liniilor
celulare componente, separate printr-
o diagonală (/) (pentru detalii – vezi Fig. 1.14. Cariotip normal masculin
Caiet lucrări practice).

18
 3.2.4. Heteromorfismul cromozomilor
Termenul de heteromorfism cromozomial defineşte variaţiile în morfologia
cromozomilor omologi la un individ sau la persoane diferite, iar cromozomul deosebit
morfologic de omologul său este considerat a fi cromozom marker.
Fiecare individ are cel puţin un cromozom marker pe care îl transmite, de obicei,
neschimbat la descendenţii săi (poate fi folosit în stabilirea paternităţii).
Regiunile cromozomiale heteromorfice sunt regiuni de heterocromatină alcătuite din
ADN repetitiv inactiv genetic, astfel încât nu determină modificări fenotipice şi sunt
considerate variante morfologice normale. Cele mai cunoscute tipuri de heteromorfism
cromozomial sunt:
• dimensiunea braţului scurt al cromozomului Y
• dimensiunea heterocromatinei centromerice (banda C)
• dimensiunea sateliţilor
• situsurile fragile induse de inhibitori ai acidului folic

19
 ORGANIZAREA INFORMAŢIONALĂ A ADN: GENELE
I. STRUCTURA ŞI LOCALIZAREA GENELOR
În prezent, gena este definită ca un complex de secvenţe nucleotidice necesare pentru a
produce o proteină sau o moleculă de ARN funcţional.
Gena ocupă în cromozom o poziţie fixă, întotdeauna aceeaşi, numită locus. Locus-ul unei
gene poate fi situat pe autozomi sau pe cromozomii sexuali; fiecare tip de genă ocupă acelaşi
locus pe cromozomii omologi.
La indivizii unei specii, o genă se poate găsi în forma denumită „sălbatică”. Gena
„sălbatică” poate suferi o mutaţie, generând o formă alternativă a genei. Această variantă
alternativă a genei, care ocupă acelaşi locus şi influenţează acelaşi caracter se numeşte genă
alelă. Există situaţii în care o genă suferă mai multe mutaţii diferite, producând variante alelice
numite alele multiple; efectele fenotipice ale alelelor multiple sunt diferite, dar se limitează la
acelaşi caracter. Exemplul clasic îl reprezintă alelele multiple A1, A2, B şi 0 pentru locusul care
determină grupul sanguin AB0.
Gene alele care ocupă loci omologi pot fi identice, definind starea de homozigot, sau
diferite – heterozigot. La heterozigoţi, alelele diferite se pot manifesta fenotipic diferit. Uneori,
una dintre alele este mai puternică şi se manifestă fenotipic; gena şi caracterul care se manifestă
la heterozigoţi se numesc dominante. Gena care nu se manifestă fenotipic la heterozigoţi, ci se
exprimă numai în stare homozigotă se numeşte recesivă.

STRUCTURA GENELOR CARE CODIFICĂ PROTEINE

Majoritatea genelor umane au o structură discontinuă, fiind alcătuite din secvenţe codante
şi secvenţe necodante. Genele care codifică proteine sunt alcătuite dintr-un cadru de citire şi din
secvenţe de reglare a genei (figura 1).
1. Cadrul de citire
Cadrul de citire, aflat în regiunea centrală a genei, reprezintă regiunea transcrisă, sub
acţiunea ARN-polimerazei II, în ARN mesager precursor (ARN premesager). El este alcătuit din
secvenţe codante numite exoni şi secvenţe necodante numite introni.
Cadrul de citire al genei începe cu situsul de iniţiere (start) al transcrierii. Situsul de
iniţiere este urmat de o regiune netradusă numită 5'UTR (untranslated region), care conţine
codonul start ATG (locul de iniţiere a translaţiei, corespunzător primului aminoacid din lanţul
polipeptidic); urmează primul exon.

1
 Situs de start Situs terminator

Promotori Exon 1 Exon 2 Exon 3

3’ UTR

Boxa 5’ UTR codon stop

CAAT (codon ATG) (TAA) Situs poliA

Boxa
TATA

Amonte ← capăt 5’ Capăt 3’ → aval

Fig. 1. Structura unei gene care codifică proteine

Exonii sunt secvenţele codante ale genei, care codifică proteine. Regiunea centrală a
genelor începe şi se termină cu exoni, ceea ce înseamnă că orice genă are n exoni şi n-1 introni.
Numărul exonilor variază de la o genă la alta, fiind cuprins între 2 şi câteva zeci.
Intronii sunt secvenţele care, în general, nu codifică nici un produs specific şi care sunt
transcrise iniţial în ARNm precursor, dar nu se regăsesc în ARNm matur. Numărul intronilor
variază de la 2 la 79. Lungimea intronilor este variabilă, de obicei mult mai mare ca a exonilor.
Majoritatea intronilor încep cu dinucleotidele 5'GT şi se termină cu 3'AG. Aceste
secvenţe dinucleotidice au rolul de semnale pentru decuparea corectă a intronilor în timpul
procesului de matisare (splicing).
După ultimul exon din cadrul de citire există o secvenţă netradusă 3'UTR (untranslated
region), care începe cu unul dintre codonii stop (TGA, TAG, TAA); codonii stop reprezintă
semnalul de oprire a translaţiei. Regiunea 3'UTR se continuă cu situsul de terminare al
transcripţiei. La circa 20 de nucleotide în aval de situsul terminator se află situsul de
poliadenilare, denumit astfel, deoarece la acest nivel la ARNm se adaugă circa 200 de nucleotide
cu adenozină (figura 1).

2. Secvenţele de reglare a genei

Secvenţele de reglare a genelor sunt secvenţe netranscrise, dispuse de o parte şi de alta a
cadrului de citire, cele mai multe la capătul 5’ al genei.
a) Promotorul reprezintă o succesiune de secvenţe situată în amonte de cadrul de citire,
întinse pe o distanţă de circa 150 pb faţă de situsului de iniţiere a transcrierii.
2
 Promotorul cuprinde mai multe secvenţe, cele mai importante fiind următoarele:
(1) Boxa (cutia) TATA este secvenţa TATAAA, situată la 25-35 pb în amonte faţă de
situsul de iniţiere a transcrierii şi prezentă la majoritatea genelor.
Boxa TATA reprezintă locul la care se fixează ARN-polimeraza II prin intermediul unor
proteine numite factori de transcripţie. Această secvenţă este necesară pentru iniţierea corectă a
procesului de transcriere (în punctul de start) (ARN-polimeraza nu poate recunoaşte direct
promotorul şi nu poate iniţia singură transcripţia).
(2) Boxa CAAT este o secvenţe situate în amonte de boxa TATA, la circa 70-80 pb faţă
de situsul de iniţiere, de care se fixează alţi factori de transcripţie.
b) Intensificatorii (amplificatori) (enhancers) sunt secvenţe ADN care amplifică
activitatea promotorului, crescând nivelul transcripţiei. Activatorii sunt situaţi în amonte faţă de
promotor.
c) Atenuatorii (silencers) sunt secvenţe ADN situate, de asemenea, în amonte de
promotor şi care reduc sau uneori chiar represează (inhibă) transcripţia unor gene.

II. FUNCŢIA GENELOR (EXPRESIA INFORMAŢIEI EREDITARE)

Relaţia „o genă → un polipeptid” nu este general valabilă, deoarece unele gene codifică
diferite tipuri de ARN. Astfel gena a fost definită ca un segment de ADN care codifică un produs
funcţional. Genele care codifică proteine sunt numite şi gene structurale.
Genele structurale conţin informaţia codificată necesară pentru asamblarea într-o anumită
ordine a aminoacizilor în proteină. Relaţia „o genă → un polipeptid” este mult mai complexă (de
exemplu, există situaţii în care o genă poate produce mai multe polipeptide asemănătoare sau
diferite).

Mecanismele moleculare ale expresiei genice

Expresia informaţiei genetice se realizează în toate celulele pe baza dogmei centrale a
geneticii:
Transcripţie Translaţie
ADN ARNm Proteină

Prima etapă a expresiei informaţiei genetice este sinteza ARN, cu ajutorul ARN-
polimerazei, prin copierea informaţiei din ADN. Ea are loc în nucleu şi se numeşte transcripţie.

3
 A doua etapă este sinteza unui polipeptid, prin decodificarea (traducerea) informaţiei din
ARNm într-o secvenţă specifică de aminoacizi. Procesul are loc în citoplasmă, pe ribozomi, şi se
numeşte translaţie.

1. TRANSCRIPŢIA
Transcripţia este procesul prin care informaţia genetică a unei gene este copiată într-o
moleculă de ARN complementară şi antiparalelă, numită ARN mesager sau ARNm. Acest proces
are loc în nucleu.
Particularităţile structurale ale ARN.
Acidul ribonucleic (ARN) este format din ribonucleotide. Fiecare ribonucleotid este
format din riboză (o pentoză care prezintă câte o grupare OH în poziţiile 2’ şi 3’), o bază azotată
(adenină – A, guanină – G, citozină – C sau uracil – U) şi un grup fosfat. Prin polimerizarea în
sensul 5’→3’ a ribonucleotidelor rezultă o monocatenă, de obicei scurtă, de ARN.
Se deosebesc mai multe tipuri de ARN, cu funcţii diferite:
- ARNm sau mesager este codant, deoarece prin translaţie va determina sinteza unui
polipeptid;
- ARNr sau ribozomal participă la formarea ribozomilor;
- ARNt sau de transfer are rolul de a transporta aminoacizii la ribozomi;
- ARNsn (mic nuclear) intervine în procesarea intronilor.
În cele ce urmează, este prezentată sinteza ARNm realizată de ARN-polimeraza II.
Elemente implicate în transcripţie
Pentru a se realiza sinteza unui ARN mesager sunt necesare:
(1) Ribonucleotide activate
Prin ruperea legăturilor fosfat macroergice dintre fosfaţii α şi β ai ribonucleozid-
trifosfaţilor (adenozintrifosfat-ATP, guanozintrifosfat-GTP, citidintrifosfat-CTP şi uridintrifosfat-
UTP) se eliberează ribonucleotidele (ribonucleozid-monofosfaţii) şi energia necesară
polimerizării acestora.
(2) Matriţa este reprezentată de o singură catenă de ADN. Numai una dintre cele două
catene ale ADN (3’→5’) este transcrisă şi serveşte ca matriţă pentru sinteza moleculei
complementare şi antiparalele de ARNm (5’→3’); catena transcrisă este denumită şi catenă
antisens. Catena ADN netranscrisă, ale cărei secvenţe nucleotidice sunt identice cu cele ale
ARNm, este numită şi catenă sens (figura 2). Cele două catene ale ADN se vor separa astfel

4
temporar şi pe lungimi scurte, pentru ca una din ele să servească drept matriţă pentru
ribonucleotidele complementare.
5’....ATGTTACGACGT....3’ catena ADN netranscrisă (catena sens)
3’....TACAATGCTGCA....5’ catena ADN transcrisă (catena antisens)

Transcripţie

5’....AUGUUACGACGU....3’ ARN premesager Fig. 2.

(3) Enzima care catalizează tanscrierea ADN genic în ARNm este ARN-polimeraza II
(transcriptază, ARN-polimeraza ADN-dependentă).
Procesul transcripţiei se desfăşoară în două mari etape (figura 3):
1. formarea ARN mesager precursor (pre-ARNm);
2. procesarea (maturarea) ARN mesager precursor.

1. Formarea ARNm precursor

ARNm precursor se formează în trei etape: iniţiere, elongare şi terminare.
(1) Iniţierea transcripţiei. După cum s-a menţionat iniţial, ARN-polimeraza nu poate
recunoaşte direct promotorul şi nu poate iniţia singură transcripţia. Pentru aceasta, sunt necesari o
serie de factori de transcripţie, care se fixează pe secvenţele promotorului, dirijând şi activănd
astfel enzima. Transcripţia începe (este iniţiată) la nivelul situsului de iniţiere a transcripţiei
(2) Transcripţia propriu-zisă (elongarea). După fixarea ARN-polimerazei pe regiunea
promotor, cele două catene ale ADN sunt separate eliberându-se catena antisens, 3’→5’; catena
antisens serveşte ca matriţă pentru ataşarea complementară, în sensul 5’- 3’, a ribonucleotidelor
activate.
(3) Terminarea transcripţiei se produce atunci când ARN-polimeraza întâlneşte situsul
de terminare a transcripţiei. Complexul transcripţional (ARN-polimeraza şi factorii de
transcripţie) se detaşează de matriţa ADN şi se eliberează molecula de ARNm precursor sau
transcript primar care conţine atât exonii, cât şi intronii genei copiate.
O genă poate fi transcrisă simultan de mai multe molecule de ARN-polimerază,
formându-se astfel mai multe copii de ARNm ce conţin aceeaşi informaţie genetică.

5
 Exoni

Gena

TRANSCRIPŢIE

ARN
premesager

Cap 5’ 3’ coadă poliA

Procesare Matisare
ARNm Cap Coadă (splicing)
precursor

Cap Coadă ARNm matur

Transport spre
citoplasmă

TRANSLAŢIE
în proteine de Cap Coadă
către ribozomi

Fig. 3. Expresia unei gene (transcripţie şi translaţie)

2. Procesarea (maturarea) ARNm precursor

Maturarea ARNm precursor are loc la nivel nuclear şi se realizează prin două procese: (1)
inserţia de secvenţe nucleotidice la extremităţile moleculei şi (2) matisarea ARN precursor.
(1) Inserţia de secvenţe nucleotidice.
La primul nucleotid al capătului 5’ al ARN premesager se adaugă o moleculă de 7-metil-
guanozină, formând o structură denumită bonetă (cap). La capătul 3’ se adaugă între 50-200
nucleotide cu adenină, formând o coadă poliadenilică.
(2) Matisarea ARN precursor.
Matisarea (splicing) constă în decuparea şi eliminarea intronilor, urmată de reunirea
(legarea „cap la cap”) a exonilor, cu formarea ARNm matur.
6
 Atât decuparea cât şi reunirea sunt procese care trebuie să fie foarte precise, care depind
de existenţa secvenţelor nucleotidice-semnal situate la limita dintre introni şi exoni (situsuri de
clivare) - 5’GU şi 3’AG.
Procesul de matisare este mediat de un complex format din ARN nuclear mic (ARNsn) şi
proteine numit spliceosome.
În cadrul procesului de matisare exonii sunt sudaţi, de cele mai multe ori, în ordinea în
care aceştia sunt dispuşi în interiorul genelor - matisare constitutivă (constitutive splicing). La
numeroase gene umane, din ARNm precursor sunt eliminaţi atât intronii, cât şi o parte din exoni;
moleculele de ARN matur conţin doar anumiţi exoni care păstrează ordinea în care sunt dispuşi în
genă; prin acest proces de matisare alternativă (alternative splicing), dintr-un transcript primar
se formează molecule diferite de ARNm matur, o genă putând determina, astfel, sinteza mai
multor proteine diferite: de exemplu, gena calcitoninei produce în celulele C din glanda tiroidă
calcitonina (hormon cu rol în reglarea metabolismului fosfo-calcic), iar în hipotalamus un peptid
înrudit cu calcitonina (calcitonin-related peptide) (cu funcţii neuromodulatoare şi trofice).

2. TRANSLAŢIA
Translaţia (traducerea) reprezintă a doua etapă a expresiei genice şi constă în
decodificarea informaţiei genetice din ARNm care permite aranjarea specifică a aminoacizilor şi
polimerizarea lor într-un lanţ polipeptidic.
Procesul de translaţie necesită un „dicţionar” reprezentat de codul genetic şi un aparat de
translaţie, care cuprinde un „traducător”, reprezentat de moleculele de ARN de transfer (ARNt),
ribozomi, enzime şi cofactori proteici.

1. Codul genetic
Conform dogmei centrale a geneticii moleculare informaţia din structura unei gene,
stocată („scrisă”) sub forma unei anumite secvenţe a celor patru tipuri de nucleotide (A, T, G, C)
este copiată (transcrisă) complementar (U, A, C, G) în ARNm şi apoi „tradusă” într-o anumită
secvenţă de aminoacizi, care vor forma un lanţ polipeptidic. Translaţia este efectuată cu ajutorul
codului genetic.
Codul genetic reprezintă relaţia de corespondenţă între o anumită secvenţă de trei
nucleotide numită codon şi un anumit aminoacid. Cele patru litere (nucleotide) pot forma cuvinte
alcătuie din trei litere, iar gena este un „mesaj coerent” format dintr-o înşiruire de codoni.

7
 Caracteristicile codului genetic.
(1) “Cuvintele” codului sunt reprezentate de grupuri de câte trei nucleotide, numite
codoni. Codul genetic este triplet. Combinaţiile celor patru baze luate câte trei (43) realizează 64
de triplete de baze sau codoni, dintre care 61 codifică un aminoacid (codoni sens).
(2) Codul genetic are un codon iniţiator (start) (AUG) şi trei codoni stop (UAA, UAG,
UGA) (codoni nonsens).
(3) Deoarece există 61 de codoni sens şi numai 20 de aminoacizi, înseamnă că unii
aminoacizi pot fi specificaţi de mai mulţi codoni; codonii diferiţi ce codifică acelaşi aminoacid se
numesc codoni sinonimi (diferiţi, de obicei, prin a treia bază), iar codul genetic este degenerat.
Caracterul degenerat al codului genetic constituie un avantaj pentru celulă, oferind
protecţie împotriva efectelor mutaţiilor (mutaţiile genice care produc codoni sinonimi nu
afectează structura proteinei codificate).
(4) Codul genetic este nesuperpozabil: codonii vecini nu au nici un nucleotid comun.
(5) Codul genetic prezintă continuitate (fără pauze): între codonii adiacenţi nu există
nucleotide cu rol de „virgulă”.
(6) Codul genetic este lipsit de ambiguitate: un codon specifică întotdeauna un aminoacid,
totdeauna acelaşi.
(7) Codul genetic este universal, acelaşi la toate organismele (bacterii, plante, animale şi
om). Cu toate acestea, codul genetic mitocondrial are câteva mici diferenţe faţă de cel nuclear.

2. Aparatul de translaţie
Aparatul de translaţie este alcătuit din ARNm, ARNt, ribozomi, aminoacizi, factori de
iniţiere, factori de elongare, enzime, surse de energie (GTP, etc)
a) ARN de transfer (ARNt) transportă aminoacizii din citoplasmă la ribozomi, sediul
sintezei proteice, unde îi poziţionează în ordinea dictată de codonii din ARNm; ARNt are deci
rolul de „translator”.
ARNt este un poliribonucleotid monocatenar de dimensiuni mici, cu structură secundară
„în trifoi” (prezintă trei regiuni scurte, dublu catenare numite tulpini, care se termină cu bucle
monocatenare), identică la toate tipurile de ARN. ARNt conţine două secvenţe importante: (1)
secvenţa CCA de la capătul 3’OH de care se leagă aminoacidul cu ajutorul enzimei aminoacil-
ARNt-sintetaza; (2) anticodonul, o secvenţă de trei nucleotide situată în bucla opusă capătului
3’; anticodonul recunoaşte, prin complementaritate, codonul din ARNm corespunzător
aminoacidului.
8
 (b) Ribozomii sunt organite citoplasmatice în care are loc asamblarea aminoacizilor în
proteine pe baza informaţiei din ARNm. Sunt alcătuiţi din două subunităţi deosebite prin
constanta de sedimentare (S). În perioada în care nu sunt implicate în sinteză proteică, sunt cele
două subunităţi sunt disociate şi libere în citoplasmă; ele se asociază la începutul translaţiei
formând ribozomul activ. Fiecare subunitate este alcătuită din ARN ribozomal (ARNr) şi
proteine, cu rol structural şi funcţional. Subunitatea mică (40S) prezintă un situs de legare a
ARNm. Subunitatea mare (60S) prezintă două situsuri învecinate: situsul A (aminoacil) şi situsul
P (peptidil) unde se fixează moleculele de ARNt cuplate cu aminoacizi.
(c) Enzimele implicate în procesul translaţiei sunt aminoacil-ARNt-sintetaza şi peptidil-
transferaza. Aminoacil-ARNt-sintetazele sunt 20 de enzime care recunosc şi leagă fiecare un
aminoacid, precum şi ARNt corespunzător. Peptidil-transferaza catalizează formarea de legături
peptidice între aminoacizi.
(d) Cofactorii proteici, reprezentaţi de factorii de iniţiere, factorii de elongaţie şi un
factor de terminare, intervin în diferite etape ale translaţiei.

3. Procesul de translaţie
Translaţia se desfăşoară în trei faze succesive: iniţierea, elongarea şi terminarea
translaţiei.
(1) Iniţierea translaţiei (fig. 4) este etapa în care primul aminoacid al proteinei (de la
capătul NH2-terminal) este poziţionat în dreptul codonului start AUG din ARNm, ce corespunde
metioninei, şi sunt asamblate cele două subunităţi.
Iniţial, ARNm se fixează cu „boneta” (cap) pe subunitatea mică (40S) a ribozomului; apoi
se formează complexul de iniţiere între ARNm, primul ARNt „încărcat” cu primul aminoacid
(metionină) (ARNt iniţiator) şi diferiţi factori de iniţiere cu rol catalizator; anticodonul ARNt-1
este în contact cu codonul AUG al ARNm. Apoi, prin acţiunea unui alt factor de iniţiere, se
fixează subunitatea mare (60S) şi ribozomul devine activ. ARNt-iniţiator ocupă situsul P al
subunităţii mari, situsul A fiind liber.
2. Elongarea (fig. 5) este etapa în cursul căreia se formează legături peptidice între
aminoacizii plasaţi pe baza ordinii codonilor din ARNm.
După plasarea ARNt iniţiator în situsul P al ribozomului, pe situsul A liber se plasează al
doilea ARNt încărcat cu aminoacidul codificat de al doilea codon din ARNm. Sub acţiunea
peptidil-transferazei, se formează o legătură peptidică între primii doi aminoacizi; se formează
astfel un dipeptid care este legat la cel de-al doilea ARNt. Apoi, sub acţiunea unui factor de
9
elongare, GTP şi a unei translocaze, ribozomul se deplasează cu trei nucleotide în lungul ARNm,
în direcţia 5’→3’. Astfel, ARNt iniţiator părăseşte situsul P, care va fi ocupat de cel de-al doilea
ARNt ce conţine dipeptidul. În situsul A eliberat se fixează a treilea ARNt cu aminoacidul
corespunzător, iar acest al treilea aminoacid se leagă de dipeptid.
Cele trei faze – ataşarea aminoacid-ARNt la ribozom, formarea legăturii peptidice şi
translocarea ribozomului – se repetă ciclic, determinând creşterea lanţului polipeptidic.
Pe măsură ce un ribozom avansează în lungul moleculei de ARNm, şi alţi ribozomi pot
începe citirea moleculei, formându-se astfel sute sau mii de polipeptide identice (amplificare).
3. Terminarea traducerii (fig. 6) are loc în momentul când în situsul A ajunge un codon
stop (UAA, UAG sau UGA). Deoarece nu există un ARNt corespunzător secvenţelor stop, pe
situsul A se leagă factorii de eliberare care determină legarea la nivelul peptidului a unei
molecule de apă. Polipeptidul eliberat astfel din ribozom suferă o serie de modificări şi capătă
forma tridimensională specifică.

ARNm
5' 3' 5' 3'
AUG ACC AUG ACC
UAC UAC

Met Met

P A

Figura 4. . Iniţierea translaţiei

10
 Ciclul 1

AUG ACC AUG ACC

UAC UGG UAC UGG

Met Thr Met Thr

P A Legătură peptidică

translocare

AUG ACC ACC GAG

UAC UGG UGG CUC
UAC

Met Thr Met Thr Glu

u

Figura 5. . Translaţie - elongare

11
 GUU UGA
CAA STOP

Met Thr Glu aa

Figura 6. . Terminarea translaţiei

12
 5. Tehnici de bandare a cromozomilor

Bandarea cromozomilor reprezintă o tehnică citogenetică de identificare precisă a fiecărui

cromozom şi de depistare a eventualelor mutaţii.
Banda este definită ca o parte a unui cromozom care se deosebşte de segmentele adiacente
printr-o coloraţie mai intensă sau mai slabă; cromozomii apar alcătuiţi dintr-o succesiune de zone
intens colorate (benzi) şi mai puţin colorate (interbenzi), dispuse transversal pe braţele cromozomilor.
Regiunea reprezintă aria cromozomială dispusă între două repere adiacente. Reperul este o
trăsătură morfologică constantă şi distinctă: telomer, centromer sau anumite benzi. Atât regiunile cât şi
benzile sunt numerotate dinspre centromer spre extremităţile braţelor.
Pentru a desemna o anumită bandă, se menţionează în ordine numărul cromozomului, simbolul
braţului, numărul regiunii şi numărul benzii din regiune. De exemplu, lq25 indică cromozomul 1,
regiunea 2, banda 5. Benzile sunt subîmpărţite în subbenzi.
Benzile sunt aceleaşi la cromozomii omologi; sunt particulare ca număr, poziţie, succesiune,
dimensiune şi intensitate a coloraţiei pentru cele 23 de perechi; sunt identice în toate celulele
organismului şi la toţi indivizii unei specii.
Benzile se datorează organizării biochimice diferite a cromozomilor (AT/GC) şi condensării
diferite a cromatinei (heterocromatină/eucromatină). Mecanismul de formare a benzilor este încă
neelucidat. Prin intercalare, unele substanţe colorante prezintă o afinitate mai mare pentru unele regiuni
ale ADN-ului.
Preparatele cromozomiale sunt tratate specific cu diverse substanţe care realizează digestie
enzimatică sau denaturare termică, în vederea obţinerii unor benzi cromozomiale permanente ce pot fi
examinate şi fotografiate la microscopul optic.
Benzile sunt denumite după colorantul folosit sau după segmentul cromozomial evidenţiat.

A. Benzi utilizate pentru identificarea longitudinală a cromozomilor

(1) Benzile Q sunt benzi transversale luminoase (fluorescente) (pozitive), care alternează cu
interbenzi întunecate (benzi negative); se obţin prin colorare cu quinacrină sau quinacrină muştar şi
sunt examinate în lumină ultravioletă (microscop cu fluorescentă).
Benzile Q evidenţiază regiunile cromozomiale heterocromatice, bogate în AT şi secvenţe
repetitive LINES.
Benzile Q prezintă un polimorfism accentuat referitor la dimensiunea benzilor şi variaţiile
strălucirii (mai ales braţele scurte şi sateliţii cromozomilor acrocentrici); este caracteristică

7
fluorescenta deosebit de intensă a celor 2/3 distale a braţul lung (q) al cromozomului Y, fapt ce
permite o identificare rapidă a acestui cromozom.
Tehnica implică însă un echipament costisitor, iar fluorescenta nu este permanentă, astfel încât
imaginile microscopice trebuie fotografiate imediat; din aceste motive, bandarea Q este înlocuită cu
bandarea G (cel puţin pentru examinările de rutină).
(2) Benzile G sunt benzi transversale colorate, corespunzătoare benzilor fluorescente; se obţin
prin colorare Giemsa. Ca şi benzile Q, corespund zonelor heterocromatice bogate în AT şi secvenţe
LINES.
[Există cromozomi marker care conţin regiuni ce nu se bandează G, ci se colorează uniform,
denumite regiuni colorate omogen (HSR-homogenously stained regions); împreună cu cromozomii
minusculi (DM-double minutes) acentrici, reprezintă o manifestare a amplificării genice din unele
tipuri de cancer].
(3) Benzile R (reverse bands) au dispoziţie inversă faţă de benzile G (benzile R corespund
interbenzilor G) şi evidenţiază regiunile cromozomiale formate din eucromatină, caracterizate prin
conţinut ridicat în GC şi secvenţe repetitive SINES (benzile R conţin majoritatea genelor). Se obţin prin
denaturare termică moderată şi colorare Giemsa (coloraţia este palidă şi necesită examinare în contrast
de fază) sau, mai recent, colorare cu acridin-oranj.

B. Benzile utilizate pentru evidenţierea unor regiuni cromozomiale

(1) Benzile T reprezintă un subset de benzi R, obţinute prin denaturare termică marcată
(telomerele sunt rezistente la căldură) şi colorare cu acridin-oranj; telomerele emit o fluorescenţă
deosebit de intensă (benzi T).
(2) Benzile C se obţin prin colorare Giemsa şi evidenţiază heterocromatina constitutivă (ADN
satelit), în special de la nivelul centromerelor tuturor cromozomilor (braţele rămân necolorate), dar şi
de la nivelul constricţiilor secundare de pe braţul lung (q) al cromozomilor 1, 9, 16 şi braţul lung al
cromozomului Y. Dimensiunea benzilor C prezintă un polimorfism accentuat (vezi curs -
Heteromorfismul cromozomilor).
(3) Benzile NOR se obţin prin colorare cu nitrat de argint; evidenţiază regiunile organizatoare
nucleolare (NOR - nucleolar organizer regions), localizate pe braţele scurte ale cromozomilor
acrocentrici (perechile 13-15, 21-22), care conţin genele ribozomale ce codifică ARNr 28S, 18S şi
5,8S.

8
 TEHNOLOGIA ADN RECOMBINANT
(PRINCIPIILE TEHNICILOR DE CLONARE
ŞI ANALIZĂ A ADN)

- programul “Proiect genom uman” (Human Genome Project)

(1990 – 2005);
-obiective principalele:
(1) cartografierea genică - stabilirea localizării pe cromozomi
a fiecăreia din cele 20.000-25.000 de gene;
(2) alcătuirea hărţilor fizice - măsurarea distanţei fizice care
separă genele;
(3) secvenţierea – stabilirea ordinii în care se succed cele
•> 3x109 nucleotide ale genomului uman în moleculele ADN.
- ADN recombinant = combinaţii obţinute între anumite secvenţe
de ADN uman /alte organisme şi molecule de ADN bacterian /
alte specii;
- aceste combinaţii noi au capacitatea de a:
- se replica nelimitat → clone de ADN,
- exprima informaţia genetică pe care o conţin într-o
celulă-gazdă.
- 2 mari categorii de tehnici ale ADN recombinant:
● clonarea ADN
● analiza ADN
Hibridizarea acizilor nucleici
- etapă obligatorie a multor tehnci ale ADN recombinant;
ADN extras din celule = dublu catenar → experimental:
► încălzire / tratament alcalin (pH13) → denaturare = desfacerea legăturilor de H
dintre nucleotidele complementare şi separarea
Încălzire, NaOH
celor două catene;
Denaturare

► răcire lentă → renaturare = reasocierea

spontană a catenelor (complementaritate);

► răcire bruscă → monocatenele ADN rămân

separate → obţinerea de:
- hibrizi ADN-ADN - între molecule ADN
provenite de la specii diferite sau între fragmente
Răcire,
ADN obţinute artificial (sonde)
Renaturare
- hibrizi ADN-ARN.
Asocierea pe baza complementarităţii a unor secvenţe nucleotidice
diferite ca origine = hibridizare.
Monocatenelor ADN / ARN introduse deliberat în mediul de
renaturare – încorporare marker ► sonde genotipice;
- marcajul: ▪ izotopic (32P, 35S, 125I, 3H) → detectare
autoradiografică
▪ nonizotopic (dioxigenină) → detectare prin cuplarea
sondei cu un agent decelabil prin metoda fluorescenţei
/ colorimetrie

Sensibilitatea şi selectivitatea r. de hibridizare = f. înalte.

 1. CLONAREA ADN

Clonarea ADN = producerea unui număr mare de copii ale unei

secvenţe de ADN pe baza procesului de replicare a ADN.
- in vivo (clonare celulară) - prin procesul natural de replicare
- in vitro (clonare acelulară) - prin reacţia de polimerizare în lanţ (PCR).

A. Clonarea ADN in vivo

- etape:
1) Obţinerea fragmentelor de ADN
● secţionarea ADN cu ajutorul enzimelor de restricţie → fragmente
de ADN care vor fi amplificate şi analizate.
Enzimele de restricţie (ER):
= endonucleaze bacteriene care scindează moleculele ADN (prin
hidroliza legăturilor fosfodiester dintre nucleotide) la nivelul
unor zone strict specifice → fragmente de lungimi variabile =
fragmente de restricţie (FR);
- caracteristică esenţială a ER = specificitatea: o ER îşi exercită
activitatea endonucleazică numai asupra unei anumite secvenţe
nucleotidice (lungime – câteva pb) = situs de restricţie (SR) sau
situs de recunoaştere şi clivare.
Majoritatea ER → secţiuni care nu sunt situate (de obicei) la acelaşi nivel pe cele
două catene ale moleculei ADN → pe o porţiune de câteva nucleotide capetele FR
vor fi monocatenare: la unul dintre capete - desperecheate nucleotidele unei catene, la
celălalt - nucleotidele catenei opuse.
→ importanţă practică: fragmentele ADN generate de o aceeaşi ER (capete coezive),
se pot lega între ele pe bază de complementaritate (chiar dacă au origini complet
diferite) → moleculă hibridă de ADN recombinant.

5’-------TCGA---------GAATTC-----------GGCC---------3’
3’-------AGCT---------CTTAAG-----------CCGG---------5’

   Taq1 – Thermus aquaticus;

Taq 1 EcoR1 HaeIII Eco R1 – Escherichia coli;
HaeIII – Haemophilus
aegyptus
5’-------T CGA--------G AATTC---------GG CC--------3’
3’-------AGC T--------CTTAA G---------CC GG--------5’
- pentru fiecare ER există în genom numeroase SR; distanţa dintre
aceste SR este f. diferită → o multitudine de FR de lungimi variate
(pot fi separate electroforetic) în urma acţiunii unei anumite ER.

● Altă metodă de a obţine fragmente de ADN / gene utilizează ARN

mesager:
= produsul de transcripţie al genei;
- extras dintr-o celulă care îl sintetizează în cantităţi mari;
- molecula monocatenară de ARNm = matriţă pentru sinteza unei
catene de ADN complementar (ADNc) (← transcriptaza
inversă)
→ prin complementaritate se sintetizează şi cea de-a doua catenă
→ o moleculă de ADNc bicatenar care corespunde exonilor genei.
 2) Formarea moleculelor de ADN recombinant
Vector plasmidic
ADN uman
- fragmentele (FR) ADN uman
→ inserate în vectori de clonare şi
Secţ.
cu
EcoRI Secţionare
Secţionarecu EcoRI
cu EcoRI
cu ajutorul lor introduse într-o
celulă-gazdă → multiplicare.
Fragmente de restricţie (FR)
- unirea a două fragmente de
ADN de origini diferite →
Plasmide
moleculă de ADN recombinant:
moleculele de ADN din cele două
Transformare

Unirea FR pe baza
E.coli Celulă transformată surse sunt secţionate cu aceeaşi
complementarităţii Însămânţarea
bacteriilor - mediu
de cultură cu tet’
ER → capete identice → se unesc
Moleculă de ADN
recombinant
Placă Petri pe bază de complementaritate;
Colonie rezultată
din bacteriile fragmentele sunt legate cu
transformate,
rezistentă la tet’
ADN-ligaza.
Vectorii:
= molecule naturale ADN care transportă sevenţele ADN de analizat
- se replică independent de genomul gazdei.
- tipuri principalele:
► Plasmide:
= componente ale bacteriilor → conferă rezistenţă la diferite antibiotice;
- alcătuite dintr-o moleculă mică de ADN circular, dublu catenar
extracromozomial (replicat independent de cromozomul bacterian);
► Bacteriofagi:
= virusuri care infectează şi distrug bacteriile;
- alcătuiţi din ADN dublu catenar liniar (replicat independent şi rapid);
- cel mai frecvent - bacteriofagul lambda (λ) (atacă E. coli)
► Cosmide:
= vectori artificiali = hibrizi plasmid - situs cos bacteriofag λ.
Vectorii în care s-a introdus un fragment de ADN exogen = vectori recombinanţi.
3) Transformarea şi amplificarea
Introducerea unui vector într-o celulă bacteriană = transformare.
- moleculele de ADN recombinant - transferate în celule-gazdă (bacterii nepatogene
modificate), în care vectorii recombinanţi se vor multiplica independent de crz.
bacterian → mai multe copii identice.
- bacteriile transformate – multiplicate:
- în cazul utilizării vectorilor plasmidici - celulele bacteriene însămânţate pe o placă
de agar în care se plasează şi o genă de rezistenţă la antibiotic + antibioticul faţă de
care s-a indus rezistenţa → bacteriile transformate → rezistente → continuă
multiplicarea → fiecare formează o colonie sau clonă (= populaţie de celule identice,
provenite dintr-o singură celulă).

Plasmid
Moleculă de ADN Placă Petri
recombinant

Transformare
E.coli
Celulă transformată
Colonie rezultată din
Însămânţarea bacteriile transformate,
bacteriilor - mediu rezistentă la tetraciclină
de cultură cu
tetraciclină
- totalitatea coloniilor - FR clonate (conţin şi ADN de analizat) → bancă sau
bibliotecă ADN (DNA library):
- în funcţie de colecţia de FR pe care o conţin:
- biblioteci ADNc (cuprind numai secvenţele nucleotidice ale genelor
active transcripţional)
- biblioteci genomice.
Clona care conţine FR de interes nu are nici un caracter distinctiv (bibliotecile
sunt „fără catalog”) → screening-ul sistematic colonii / plăci de liză;
→ secvenţa căutată poate fi identificată:
▪ direct (hibridizare cu sonde complementare)
▪ indirect (purificarea proteinelor produse de clonele bacteriene +
recunoaşterea lor cu anticorpi monoclonali).
Amplificarea prin clonare - procedură laborioasă, complicată şi mare
consumatoare de timp.
 5’ 3’
ADN-
polimeraza
+ b. Clonarea ADN in vitro - Reacţia
amorse
Taq I
polimerizării în lanţ (PCR – polymerase
Încălzire,
chain reaction)
5’ 3’
denaturare,
hibridizare Principiu: replicarea semiconservativă in vitro
amorse
- extrem de simplă, rapidă, economică şi complet
Taq adaugă
nucleotide automatizată.
la amorse
Eşantionul ADN - în cantitate foarte mică, introdus
Încălzire într-un tub cu următorii reactivi:
Denaturare
● ADN - polimerază termostabilă – Taq
Ciclul 2

Polimerizare
● 4 dezoxiribonucleotide trifosfat
● 2 oligonucleotide sintetice = amorse (primeri):
Repetare
ciclu - secvenţa nucleotidică - complementară cu
secvenţele ADN care flanchează capetele
segmentului de amplificat;
- la nivelul lor - iniţiată activitatea ADN-pol.
 5’ 3’
ADN- + Etape:
polimeraza amorse
Taq I
1) denaturarea termică (95°C) a segmentului ADN

Încălzire, de amplificat → amestec de fragmente

5’ 3’
denaturare,
hibridizare monocatenare;
amorse

Taq adaugă
2) răcire uşoară → amorsele se poziţionează şi
nucleotide
la amorse hibridizează cu secvenţele complementare (situate
la capătul 3’) de pe fiecare catenă;
Încălzire
Denaturare 3) pornind de la amorse, ADN-polimeraza începe să
adauge dezoxiribonucleotide în sensul 5’-3’ pe
Polimerizare
matriţe (= monocatenele segmentului ţintă).
Repetare
ciclu

Reîncălzirea mediului → iniţierea unei noi reacţii de

polimerizare.
- procesul = ciclic: la sfârşitul a n cicluri, în mediul de reacţie - 2n molecule ADN
dublu catenar (copii ale secţiunii ADN dintre amorse).
- cantitatea optimă - < 30 cicluri de reacţie → în tub există câte 109 copii ale
secvenţei iniţiale, obţinută în ~ 3 ore (durata unui ciclu = 5 minute).
- surse ADN: celule din frotiuri, pete de sânge, spermă, foliculi piloşi etc.
- dezavantaje majore metodă:
- necesitatea cunoaşterii secvenţelor capetelor ADN-ţintă (pentru
fabricarea amorselor);
- cantitatea foarte mică de produs;
- frecvenţa destul de mare a erorilor de împerechere.

Metoda PCR - aplicată şi pentru molecule de ADNc = RT-PCR

(reverse transcriptase
PCR)
 2. Metode de analiză a acizilor nucleici
Analiza ADN: - studiul structurii genelor şi a genomului uman;
- studiul bolilor (← mutaţii ADN) + dg. unor boli
→ genele din bibliotecile ADN - recunoscute pe baza principiului
hibridizării acizilor nucleici.
a) Analiza ADN genomic uman prin tehnica Southern blot
FR umane (câteva sute de mii): separate prin metoda electroforezei
în gel: moleculele ADN – încărcate electric (-) → migrează către
anod (viteză 1/~cu GM) → FR separate electroforetic se dispun într-
un ansamblu de benzi ADN:
- invizibile în gelul de agaroză → impregnarea cu colorant
specific - bromura de etidiu (devine fluorescent în lumina UV).
Analiza structurii FR - metoda marcării radioactive a ADN =
Southern blot
Etape:
1) fragmentarea ADN genomic (extras din celule) cu ER
corespunzătoare;
2) separarea FR prin electroforeză (pe baza dimensiunii lor);
3) denaturarea chimică a fragmentelor ADN bicatenare incluse în gel;
4) transferarea prin capilaritate (blotting) a monocatenelor de pe gel
pe membrană de nailon / nitroceluloză → o copie a modelului de
benzi din gelul de agaroză;
5) hibridizarea moleculelor ADN de pe membrană cu o sondă marcată
radioactiv (complementară cu secvenţa urmărită) → complexe
dublu catenare stabile în zonele în care se află secvenţele
complementare;
6) detectarea autoradiografică a complexelor dublu catenare (contact
cu un film foto).

Importanţă:
- evidenţierea prezenţei / absenţei unui fragment de ADN-ţintă.
- detectarea polimorfismelor lungimii fragmentelor de restricţie → dg.
ADN indirect.
Aceeaşi procedură - şi pentru ARN (= Northern Blot) sau proteine (=
Western Blot).
 Moleculă ADN

Enzime de restricţie

Fragmente de restricţie (FR)

Electroforeză în gel

FR separate după GM
+ denaturate chimic

Membrană
nitroceluloză Benzi ADN
Gel cu benzi ADN

Gel Filtru
Tampon Nitroceluloză

Material absorbant

Transferul FR pe
membrană
Membrană
nitroceluloză cu
FR ce reproduc
benzile din gel

Hibridizare cu sondă
radioactivă

Autoradiografie
b) Analiza cu sonde oligonucleotidice specifice alelelor (allele
specific oligonucleotides - ASO)

- important: dg. b. monogenice produse de mutaţii cu bază moleculară cunoscută;

- utilizează ca sonde 2 / mai multe oligonucleotide sintetice (15-20 pb) care
corespund (în sensul complementarităţii bazelor) :
- una secvenţei genice normale
- celelalte secvenţelor modificate prin mutaţie.
- utilizată în dg. prenatal al unor afecţiuni produse de mutaţii punctiforme
- ex. anemia drepanocitară ← mutaţia punctiformă a codonului 6 – GAG
al genei care codifică lanţurile -globinice ale Hb → codonul GAG se
transformă în GTG → substituirea Glu cu Val în poziţia 6;
- pentru diagnostic se utilizează:
● sondă (CTC) complementară cu secvenţa genei normale
● sondă (CAC) complementară cu secvenţa genei patologice;

→► hibridizarea ADN extras din celulele lichidului amniotic numai

cu sonda specifică mutaţiei → afectare fetală certă;
► hibridizarea cu ambele sonde → starea de heterozigot;
► reacţia negativă cu sonda pentru gena patologică → excluderea
bolii.
c) Hibridizarea in situ
= hibridizarea sondelor marcate izotopic/chimic cu secvenţele
specifice din moleculele ADN/ARN → vizualizare direct pe
preparatele celulare sau cromozomiale;
- dezavantaje: rezoluţie insuficientă şi durată mare obţinere rezultate
→ abandonarea tehnicilor care folosesc probe marcate radioactiv →
tehnica FISH (fluorescence in situ hibridization) sau hibridizare in
situ prin marcare fluorescentă:
- relativ simplă şi nu foarte costisitoare;
- fluorocromi utilizaţi: acidul 7-amino-4-metilcumarin-3
acetic (AMCA), fluoresceina, Texas red;
- aplicată în citogenetica moleculară pentru:
▪ analiza nucleilor interfazici sau a cromozomilor metafazici
cu sonde ADN;
▪ “pictarea” cromozomilor (chromosome painting) – detectează
cromozomi singulari sau numai părţi componente (cen, t);
▪ detectarea întregului genom
ex. M-FISH (24 culori).
 TRANSMITEREA INFORMAŢIEI EREDITARE

Informaţia genetică, necesară pentru sinteza diferitelor proteine şi realizarea caracterelor fenotipice,
se transmite din generaţie în generaţie, în două etape:
- sinteza unor molecule de ADN identice cu molecula iniţială prin replicare semiconservativă, care
dublează cantitatea de ADN;
- distribuirea completă, egală şi exactă a materialului genetic dublat, prin diviziunea celulară.

A. REPLICAREA ADN
Aşa cum au intuit Watson şi Crick (1953), mecanismul replicării este sugerat de complementaritatea
catenelor polinucleotidice din dublul helix ADN: fiecare catenă serveşte drept matriţă pentru formarea unei
catene noi.
În esenţă, molecula de ADN se despiralizează şi cele două catene se separă prin ruperea legăturilor de
hidrogen dintre bazele complementare (asemănător deschiderii unui fermoar), formând o structură de forma
literei Y, numită furcă de replicare. Fiecare catenă acţionează ca matriţă (tipar) pentru aranjarea
complementară, în sensul 5’→3’ a dezoxiribonucleotidelor activate, care vor fi polimerizate sub acţiunea
ADN-polimerazei. Astfel, molecula dublu catenară de ADN formează două molecule noi, identice atât între
ele cât şi cu molecula parentală (figura 1); fiecare moleculă este formată dintr-o catenă „veche” şi o catenă
nou-sintetizată, procesul de sinteză al ADN fiind astfel numit replicare semiconservativă.

catene noi
Fig. 1. Replicarea
semiconservativă a ADN

catena parentală
(matriţă)

Replicarea ADN este mai bine cunoscută la procariote, dar mecanismul de bază este similar şi la
eucariote.

1. Elemente implicate în replicarea ADN

(1) Dezoxiribonucleotide activate (dezoxiribonucleozide trifosfat): dezoxiadenozintrifosfat (dATP),
dezoxiguanozintrifosfat (dGTP), dezoxicitidintrifosfat (dCTP) şi dezoxitimidintrifosfat (dTTP). Ruperea
1
legăturilor fosfat macroergice dintre fosfaţii α şi β eliberează două grupuri fosfat şi formează
dezoxiribonucleotide activate.
(2) Matriţa (tipar) este reprezentată de fiecare catenă parentală de ADN.
(3) Enzimele care catalizează sinteza de ADN sunt numite ADN-polimeraze (pol). La om au fost
identificate cinci ADN-polimeraze, notate α, β, γ, δ şi ε; replicarea ADN nuclear este realizată de ADN-
polimeraza δ, enzima majoră a replicării şi ADN-polimeraza α; ADN-polimeraza γ realizează replicarea
ADN mitocondrial, iar ADN-polimerazele β şi ε sunt implicate în repararea ADN.
(4) ADN-helicazele catalizează desfacerea dublului helix de ADN şi eliberează monocatenele
matriţă. Helicazele acţionează în puncte specifice numite origini de replicare, asigurând apoi înaintarea
furcii de replicare prin ruperea legăturilor de hidrogen, despiralizarea şi deschiderea moleculei, pentru a
deveni accesibilă diferitelor proteine ale replicării.
(5) Proteinele de legare a monocatenelor - SSBP (single-strand binding protein) menţin separate
cele două catene desfăcute de helicaze; SSB se fixează la monocatenele ADN şi împiedică reîmperecherea
bazelor, deci respiralizarea.
(6) ADN-topoizomerazele. Despiralizarea dublului helix fără rotaţia acestuia crează în aval de furca
de replicare nişte superhelixuri (asemănător separării bruşte a firelor răsucite dintr-o frânghie);
topoizomerazele rup legăturile fosfodiester la nivelul catenelor ADN, produc rotaţia liberă a capetelor
helixului şi apoi resudarea lor; în acest fel topoizomerazele detensionează (relaxează) molecula de ADN.
(7) Primaza este o ARN-polimerază specifică implicată în sinteza primerului şi replicarea catenei
„întârziate”. ADN-polimerazele nu pot iniţia replicarea, o pot doar continua. Astfel, sub acţiunea primazei se
sintetizează primerul, un fragment scurt de ARN (10-12 nucleotide), complementar cu catena matriţă; ADN-
polimeraza α adaugă, la capătul OH 3’ al primerului, circa 30 de dexoxiribonucleotide. Primaza şi ADN-
polimeraza α sunt apoi îndepărtate, sinteza lanţului continuând sub acţiunea ADN-polimerazei δ.
(10) ADN-polimeraza α îndepărtează primerul ARN, folosit pentru iniţiera replicării; lacuna rămasă
este completată de ADN-polimeraza δ, iar sudarea capetelor este realizată de către o ADN-ligază, refăcând
continuitatea catenei.

2. Mecanismul molecular al replicării ADN

Procesul de replicare începe în puncte specifice numite origini de replicare (ori) şi, de aici,
progresează în ambele direcţii, până ce ADN este complet duplicat.
Dublul helix este despiralat sub acţiunea topoizomerazelor, iar catenele sunt separate temporar de
către helicaze, formând furca de replicare, o structură în formă de Y. Pe fiecare catenă separată se fixează

2
proteinele SSB (RPA), care împiedică reîmperecherea bazelor complementare şi refacerea spontană a
dublului helix.
Pe cele două catene matriţă, ADN-polimeraza δ ataşează secvenţial şi complementar
dezoxiribonucleotidele activate.
Polimerizarea nucleotidelor se face diferit pe cele două catene, care sunt antiparalele. ADN-
polimeraza nu poate începe sinteza prin legarea a două nucleotide; ea poate doar să adauge nucleotide la
capătul 3’OH al unui lanţ preexistent (ADN-polimeraza poate numai să alungească catena în curs de sinteză);
de aceea necesită utilizarea unui primer ARN, sintetizat sub acţiunea primazei. Sinteza se poate efectua
numai în sensul 5’-3’. Astfel numai una din cele două catene, denumită catenă conducătoare (leading
strand) (catena care are ca matriţă catena 5’-3’) poate fi sintetizată în mod continuu şi în sensul deplasării
furcii de replicare.
Cealaltă catenă - catena întârziată (lagging strand) (catena care are ca matriţă catena 3’-5’) - este
sintetizată discontinuu şi mai lent, sub formă de secvenţe scurte (100-1000 nucleotide) denumite fragmente
Okazaki; sinteza fiecărui fragment are loc în sens opus celui în care se deplasează furca de replicare.
5’ 3’

topoizomerază

3’ 5’
helicază
primer primază
proteine
SSB
pol α
pol δ

fragment
Okazaki

pol δ

ADN-ligază
3’ 5’ 3’ 5’
CATENA CATENA
CONDUCĂTOARE ÎNTÂRZIATĂ

3
 Sinteza 5’
5’ 3’ 5’ 3’
primer ARN 3’
(primază) fragment
3’ Okazaki
(pol α, δ)
3’

5’ eliminare
primer ARN
unire 3’
fragmente
(ADN-ligază)
5’

3’ 5’ 3’ 5’
5’

Fig. 2. Mecanismul molecular al replicării ADN

Primerul este eliminat prin hidroliză şi înlocuit cu secvenţe ADN, sub acţiunea ADN-polimerazei δ, iar
fragmentele sunt unite de către o ADN-ligază. Primerul este necesar numai la începutul replicării pentru
catena conducătoare, iar pentru catena întârziată la sinteza fiecărui fragment Okazaki (figura 2).

3. Particularităţile replicării ADN la eucariote

(1) Datorită dimensiunii mari a genomului şi asocierii cu proteine, viteza de replicare este mai redusă
– circa 50 nucleotide/secundă (faţă de 500 nucleotide/secundă la procariote).
(2) Replicarea are loc în faza S a ciclului celular şi durează, în celulele umane, circa 8 ore (la un ciclu
celular de 24 de ore). Deoarece acest timp este scurt pentru replicarea celor peste 6 miliarde de pb din
genomul uman, uneori pot apare erori.
În mod normal, întregul genom este replicat în faza S o singură dată.
(4) Replicarea telomerelor
Telomerele sunt alcătuite din secvenţe hexamerice repetitive (TTAGGG) dispuse în tandem pe o
lungime de 5-20 kb. Un fenomen caracteristic telomerelor este pierderea de secvenţe ADN la fiecare
replicare, deoarece, la capătul 5’ al catenelor nou sintetizate replicarea este incompletă, pierzându-se la
fiecare ciclu celular între 25 şi 200 pb. Aceasta duce la scurtarea progresivă a telomerelor şi, după un număr
de replicări (maximum 80 la celulele somatice, când este atinsă limita critică de circa 1,5 kb), la oprirea
replicării şi a diviziunii.
La nivelul celulelor germinale, în succesiunea generaţiilor, lungimea telomerelor rămâne
nemodificată datorită acţiunii enzimei telomeraza.

4
 În majoritatea celulelor somatice, expresia genei telomerazei este inhibată încă din stadiul embrio-
fetal. Dispariţia activităţii telomerazei după naştere determină scurtarea progresivă a telomerelor după fiecare
diviziune, pe măsura înanintării în vârstă. Când este atinsă o lungime critică, diviziunea se opreşte şi începe
senescenţa. Pierderea telomerelor produce, de asemenea, instabilitate genomică, urmată adesea de
rearanjamente cromozomiale.
Telomeraza este reactivată în celulele canceroase (vezi Cap. Boala canceroasă).
(5) Procesul de replicare este realizat de către ADN-polimeraze cu mare fidelitate: rata erorilor de
împerechere este de circa 1/109. ADN-polimerazele δ şi ε au activitate de corectare (proofreading),
înlăturând nucleotidele greşit încorporate printr-o acţiune 3’-5’- exonucleazică.

B. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA O CELULĂ LA

CELULELE-FIICE (vezi Ciclul celular şi mitoza).

C. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA PĂRINŢI LA

DESCENDENŢI (vezi Gametogeneza şi fecundarea)

EREDITATEA MONOGENICĂ

1. Legile lui Mendel

Ereditatea (lb. latină „hereditas” = moştenire) este proprietatea organismelor de a transmite la
urmaşi un fond genetic. Faptul că diferitele caractere ereditare sunt transmise de la părinţi la descendenţi a
fost remarcată din cele mai vechi timpuri. În stabilirea legilor eredităţii s-a pornit însă de la ipoteza greşită
potrivit căreia descendenţii prezintă un amestec al caracterelor parentale, care nu se vor mai regăsi ca atare în
generaţiile următoare.
Pe baza unor cercetări experimentale, Gregor Mendel a demonstrat (1865) că la urmaşi nu se produce
nici un amestec al caracterelor ereditare; unele caractere nu se exprimă în prima generaţie, dar pot apărea
neschimbate ulterior. Mendel a pornit de la presupunerea că fiecare caracter este determinat de câte o
pereche de factori ereditari (numiţi mai târziu „gene”); în momentul formării gameţilor, aceştia segregă (se
separă), distribuindu-se la întâmplare în celulele sexuale. Pe baza teoriei sale asupra factorilor ereditari au
fost elaborate legile eredităţii: legea segregării şi legea asortării independente. Conform acestor legi,
moştenirea caracterelor se face după reguli foarte exacte, matematice.

5
 În 1919, Thomas Hunt Morgan, pornind de la ipoteza că materialul ereditar se găseşte în cromozomi,
a stabilit o corelaţie strânsă între comportamentul cromozomilor în meioză şi legile lui Mendel, şi a elaborat
teoria cromozomială a eredităţii. Conform acestei teorii, o genă nu poate corespunde unui cromozom
întreg (pentru că orice organism conţine mai multe gene decât cromozomi); genele cu loci pe acelaşi
cromozom au tendinţa de a se transmite grupat la descendenţi (fiind înlănţuite fizic), iar cromozomul este
trecut ca o entitate integră din celula iniţială în celulele fiice; genele situate pe cromozomi neomologi
segregă independent, ca şi cromozomii omologi.
Legile lui Mendel sunt legi elementare ale geneticii; sunt universal valabile (la toate organismele vii,
inclusiv la om) şi sunt aplicabile atât pentru caractere normale, cât şi patologice.

1) Prima lege a lui Mendel: Legea segregării sau legea purităţii gameţilor.

Mendel a presupus că orice individ rezultat prin unirea celor două tipuri de gameţi parentali primeşte
material genetic de la ambii părinţi. De aceea, fiecare caracter este determinat de o pereche de factori
ereditari (gene alele). Rezultatele încrucişării între indivizi care diferă printr-un singur caracter
(monohibridare) pot fi urmărite în cele ce urmează.

Organismele din generaţia parentală (P) sunt pure din punct de vedere genetic, homozigote: AA şi aa.
În urma disjuncţiei cromozomilor perechi din anafaza meiozei primare, rezultă gameţi care conţin un singur
cromozom al perechii şi implicit o singură genă: A, respectiv a. Prin fecundarea acestor gameţi, factorii
ereditari materni şi paterni se asociază, alcătuind genotipul heterozigot Aa al tuturor descendenţilor hibrizi
din prima generaţie F1; având genotipul identic (Aa), ei sunt şi fenotipic uniformi, identici şi produc, în
cantităţi statistic egale, două tipuri de gameţi: A şi a.

Din încrucişarea indivizilor generaţiei F1 rezultă trei tipuri de descendenţi (F2) cu genotipurile AA,
Aa, aa în proporţie de 1:2:1; unii se aseamănă cu fenotipul dominant din P şi F 1, iar alţii cu fenotipul recesiv
din P, în proporţie de 3 dominanţi la 1 recesiv. Se observă că în F2, alături de caracterul dominant reapare
caracterul recesiv parental, care nu s-a exprimat în prima generaţie, deşi gena corepunzătoare (a) era prezentă
(Aa) (figura 3).

P: AA aa
Fig. 3. Monohibridarea (prima lege a lui Mendel)

Gameţi: A A a a

100% heterozigoţi; fenotipic exprimă caracterul

F1 : Aa Aa Aa Aa
determinat de gena dominantă

F2 : AA Aa Aa aa 75% dominanţi, 25% recesivi. Raport segregare fenotipică = 3:1

6
 Rezultă că factorii ereditari (genele) care determină caracterul recesiv nu se amestecă, aşa cum se
credea înainte de Mendel, ci rămân neschimbate, constante (chair dacă nu se manifestă fenotipic în F 1) şi
devin manifeste în momentul în care (în F2) se realizează starea homozigotă (aa).

Legea segregării poate fi formulată astfel:

- orice individ primeşte, în mod egal, material genetic (gene) de la ambii părinţi;

- genele parentale se separă (segregă) atunci când acel individ produce, la rândul lui, gameţi;

- gameţii vor fi genetic puri, adică au o singură genă din perechea de alele;

- prin combinarea întâmplătoare a gameţilor în F2, se produce o separare, o disjuncţie a caracterelor

parentale, în proporţie de de 3 dominanţi la 1 recesiv.

2) A doua lege a lui Mendel: Legea asortării independente a caracterelor

A doua lege a lui Mendel poate fi demonstrată prin încrucişări între organisme care se deosebesc prin
două (dihibridare) sau mai multe perechi de caractere (polihibridare). Ele se transmit independent unele de
altele (ereditatea primului caracter nu influenţează ereditatea celui de-al doilea). Acest fenomen poate fi
explicat prin faptul că genele care determină aceste caractere sunt neînlănţuite, situate pe cromozomi diferiţi
şi independente una faţă de alta; prin combinare întâmplătoare, ele pot forma genotipuri şi fenotipuri noi.

Organismele parentale diferă prin două caractere, determinate de gene neînlănţuite. Aceste organisme
sunt homozigote (AA, BB) şi (aa, bb) şi vor forma un singur tip de gameţi (A,B) şi (a, b). Indivizii primei
generaţii filiale (F1), rezultaţi după fecundare, sunt uniformi fenotipic şi heterozigoţi (Aa, Bb); în momentul
formării gameţilor, genele celor două perechi segregă şi se asortează independent una de alta, la fel ca şi
cromozomii omologi în anafaza meiozei primare; fiecare individ din F 1 formează patru tipuri de gameţi: AB,
Ab, aB, ab, care, prin fecundare întâmplătoare, vor da 16 genotipuri: 9 prezintă doi factori dominanţi (AB), 3
prezintă un factor dominant şi unul recesiv (Ab), 3 prezintă celălalt factor dominant şi celălalt recesiv (Ba), 1
prezintă ambii factori recesivi (ab) (figura 4). Segregarea se realizează în proporţie de 9:3:3:1.

Legea asortării independente (sau a liberei combinaţii a factorilor ereditari) poate fi formulată astfel:

- genele care determină un caracter segregă independent de genele care determină un alt caracter;

- în momentul formării gameţilor, genele care alcătuiesc diferite perechi de alele se asortează (se
combină) independent una de alta;

- în cazul a două perechi de caractere, raportul de segregare fenotipică în F 2 este 9:3:3:1.

7
P: AABB aabb

Gameţi: AB AB ab ab

F1 : ABab ABab ABab ABab

Gameţi: AB Ab Ba ab

Gameţi AB Ab Ba ab
AB AABB AABb AaBB AaBb
Ab AABb AAbb AaBb Aabb
Fig. 4. Dihibridarea
Ba AaBB AaBb aaBB aaBb (a doua lege a lui
Mendel)
ab AaBb Aabb aaBb aabb

Caracterele umane sunt investigate în primul rând observând modul în care acestea sunt transmise în
cadrul familiilor. Datele familiale sunt cuprinse într-un arbore genealogic (pedigree). Alcătuirea arborelui
genealogic începe prin înregistrarea primului individ afectat, denumit proband. Prin efectuarea unei anchete
amănunţite se obţin apoi detalii referitoare la membrii familiei şi la relaţiile dintre ei.

2. Transmiterea caracterelor monogenice

Caracterele monogenice sunt cele mai simple caractere genetice, determinate de alelele, normale sau
mutante, ale unui singur locus situat pe autozomi sau pe cromozomii sexuali. Manifestarea caracterului poate
depinde şi de alţi factori (genetici sau de mediu), dar genele respective sunt suficiente pentru exprimarea sa.
Transmiterea monogenică se conformează, în general, relaţiei „o genă → un caracter”. Se cunosc
peste 10.000 de caractere monogenice, normale sau patologice. Caracterele monogenice se moştenesc, de
obicei, simplu, identic sau asemănător modelului descris de Mendel; de aceea, ele se numesc şi caractere
mendeliene.
Modul de transmitere ereditară a unui caracter monogenic depinde de localizarea genei (pe
cromozom somatic - caracter autozomal, sau pe cromozomii sexuali - caracter legat de X sau de Y) şi de
fenotipul dominant sau recesiv determinat de genă. Se deosebesc astfel cinci modele de bază pentru
transmiterea monogenică: autozomal dominant, autozomal recesiv, recesiv legat de X, dominant legat de X şi
legat de Y.

8
 1. Transmiterea autozomal dominantă
Peste 50% din caracterele monogenice sunt caractere transmise autozomal dominant (AD). Cele mai
frecvente şi mai grave boli AD sunt: hipercolesterolemia familială, boala polichistică renală a adultului,
boala Huntington, neurofibromatoza de tip I, cancerele ereditare de sân sau colon, etc.
Caracterul este determinat de o pereche de gene alele, situată în loci omologi, pe unul dintre
cromozomii somatici (autozomi). Una dintre alele suferă o mutaţie (A) şi se manifestă fenotipic la
heterozigoţi (An), deoarece alela normală (n) nu poate compensa efectul alelei mutante. Genotipurile pe care
le pot forma alelele A şi n sunt An (cel mai frecvent), AA (rar) şi nn; genotipurile An şi AA vor determina o
boală autozomal dominantă, în care femeile şi bărbaţii vor fi afectaţi egal.
Teoretic, cu cele trei genotipuri se pot realiza şase combinaţii (tabel 1), dar practic, frecvenţa lor în
populaţie depinde de severitatea manifestării clinice, care permite sau nu supravieţuirea până la vârsta
reproducerii şi fertilitatea.

Combinaţii genotipice Descendenţi

parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri
nn + nn n x n nn toţi sănătoşi
An + nn (A+n) x n ½ An ½ bolnavi
½ nn ½ sănătoşi
An + An (A+n) x (A+n) ¼ AA; ½ An ¾ bolnavi
¼ nn ¼ sănătoşi
AA + nn A x n An toţi bolnavi
AA + An A x (A+ n) ½ AA; ½ An toţi bolnavi
AA + AA A x A AA toţi bolnavi

Cele mai frecvente combinaţii sunt (nn + nn) şi (An + nn); combinaţia An + An, rară, este întâlnită împreună
cu celelalte trei (extrem de rare) numai în familii mari, pentru boli de gravitate redusă (prognatism,
brahidactilie, hemeralopie) sau pentru cele care debutează tardiv (după 40 de ani).
Din analiza acestor combinaţii rezultă o serie de caracteristici (reguli) ale transmiterii autozomal
dominante.
a) Criterii majore de diagnostic ale bolilor monogenice cu transmitere autozomal dominantă:
1. O persoană sănătoasă nu transmite boala copiilor. Doi indivizi sănătoşi (nn + nn) nu pot avea
copii cu boli AD, deoarece, teoretic, nu există purtători sănătoşi de genă mutantă.

9
 2. Din încrucişarea între un bolnav heterozigot (An) şi un sănătos (nn) rezultă, teoretic, ½ bolnavi
(An) şi ½ sănătoşi (nn). Astfel, fiecare individ afectat are un părinte cu aceeaşi boală, deci boala este
prezentă în fiecare generaţie, iar în arborele genealogic al familiei se observă un număr relativ mare de
bolnavi şi o transmitere verticală.
3. În ceea ce priveşte frecvenţa şi severitatea, boala se manifestă egal atât la bărbaţi, cât şi la femei
şi poate fi transmisă cu o probabilitate egală de bărbaţi şi de femei la descendenţii lor de ambele sexe (deci
independent de sex); faptul că este posibilă transmiterea tată → fiu caracterizează transmiterea AD.
4. Boala este transmisă de către o persoană afectată în medie la ½ din copiii săi. ½ dintre gameţii
purtătorului conţin gena mutantă, iar gameţii au probabilităţi egale de fecundare (în sensul că nu sunt
dezavantajaţi), deci riscul de ½ este valabil la fiecare sarcină. Dar transmiterea gameţilor este întâmplătoare
şi este posibil ca toţi copiii sau nici unul dintre ei să fie afectaţi.
5. Doi bolnavi (An + An) pot avea descendeţi sănătoşi de ambele sexe, iar dintre copiii afectaţi, o
parte pot fi homozigoţi, cu o formă mai gravă de boală; această afirmaţie este valabilă numai atunci când
boala este compatibilă cu supravieţuirea şi reproducerea (adică nu este afectat fitness-ul) (figura 5).
I.

II.

III.

Fig. 5. Exemplu de arbore genealogic al unei familii cu o boală autozomal dominantă: ½ din
copiii femeii I2 sunt afectaţi. Boala se transmite numai de către copiii afectaţi şi niciodată de cei sănătoşi;
numărul femeilor afectate este aproximativ egal cu al bărbaţilor afectaţi; este posibilă transmiterea
tată→fiu.

b) Excepţii de la regulile transmiterii autozomal dominante

Excepţiile de la aceste reguli de transmitere sunt determinate de penetranţa redusă, expresivitatea
variabilă, neomutaţii ş.a.m.d.
(1) Penetranţa redusă. Penetranţa, noţiune cantitativă, este definită prin frecvenţa manifestării
fenotipice a unei gene mutante dominante la heterozigoţi. O genă are penetranţă completă atunci se când toţi
10
purtătorii ei manifestă caracterul. Penetranţa incompletă sau lipsa penetranţei se referă la situaţia în care
numai o parte din purtătorii genei mutante manifestă caracterul, dar o transmit la descendenţi care o
manifestă complet sau mai puţin complet.
Uneori, în bolile AD, un individ moşteneşte gena mutantă, dar nu o manifestă fenotipic; el poate
avea, însă, descendenţi afectaţi (figur 6: la individul II4 gena mutantă pentru polipoza de colon este
nepenetrantă, nu se manifestă, dar se transmite). Gena a „sărit” astfel o generaţie care, aparent, este
sănătoasă.

I Fig. 6. Exemplu de arbore genealogic al

I unei familii cu polipoza de colon (AD)

I
II
(2) Neomutaţiile. Există situaţii în care un pacient cu boală AD este primul afectat din familie,
părinţii săi fiind sănătoşi, homozigoţi pentru gena normală; în acest caz se presupune că boala este consecinţa
unei neomutaţii (mutaţii spontane noi sau mutaţii de novo) apărute în gametogeneza unuia dintre părinţi.
(3) Expresivitatea variabilă
Numeroase boli cu penetranţă incompletă au şi expresivitate variabilă. Expresivitatea reprezintă
intensitatea manifestării fenotipice (clinice) a unei gene mutante şi penetrante la bolnavi diferiţi. Unele gene
mutante dominante se exprimă diferit la persoane heterozigote; expresivitatea variabilă se poate referi la
anomaliile manifeste, severitate, vârsta de debut, manifestarea la pacienţii de un anumit sex.
• Anomaliile manifeste. De exemplu polidactilia este caracterizată prin prezenţa unor degete
suplimentare atât la mâini, cât şi la picioare; la unii pacienţi anomalia interesează fie numai mâinile, fie este
unilaterală (mână şi picior drept) sau se reduce la simple bonturi digitale.
• Vârsta de debut. Diferitele semne ale bolii AD pot apărea la vârste diferite; uneori primele
manifestări ale unei boli (ca hipercolesterolemia familială, boala polichistică, boala Huntington ş.a.) apar
tardiv la adult.
Fenomenul de anticipaţie se referă la situaţiile în care o boală AD se instalează mai precoce şi mai
sever de la o generaţie la alta şi este caracteristic bolilor produse prin amplificarea repetărilor trinucleotidice
(vezi Cap. Mutaţii).
• Boli influenţate şi limitate de sex. La unele boli, expresivitatea variabilă rezultă din afectarea mai
frecventă a unui anumit sex (sex ratio = raportul ♂/♀ afectate). De exemplu guta, calviţia sunt influenţate de
sex, deoarece afectează predominant bărbaţii (influenţa sexuală este a hormonilor androgeni: guta este foarte
11
rară la femei înainte de menopauză, după care frecvenţa devine egală cu a bărbaţilor afectaţi). Un exemplu de
boală limitată la sexul masculin este pubertatea precoce familială (debut la 4-5 ani, datorită unei mutaţii a
receptorului pentru LH).

2. Transmiterea autozomal recesivă

Aproximativ 1/3 din caracterele monogenice se transmit autozomal recesiv (AR). În Europa, cele mai
frecvente boli AR sunt hemocromatoza şi fibroza chistică (mucoviscidoza); alte exemple de afecţiuni AR
sunt: anemia drepanocitară, talasemia, albinismul oculo-cutanat, fenilcetonuria, unele forme de surditate,
sindromul adrenogenital, cecitatea recesivă, precum şi marea majoritatea erorilor înnăscute de metabolism.
O genă recesivă (a) se manifestă numai în stare homozigotă (aa); în stare heterozigotă (Na), boala nu
apare, deoarece pentru realizarea funcţiei este suficientă alela normală (N).
Spre deosebire de transmiterea autozomal dominantă, indivizii afectaţi moştenesc câte o genă
mutantă de la ambii părinţi, aceştia fiind, de cele mai multe ori, sănătoşi şi purtători de genă mutantă, deci
heterozigoţi: (Na) + (Na).

Combinaţii genotipice Descendenţi

parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri
Na + Na (N+a) x (N+a) ¼ NN; ½ Na ¾ sănătoşi, din care 2/3 purtători
¼ aa ¼ bolnavi
Na + NN (N+a) x N ½ NN; ½ Na Toţi sănătoşi, ½ purtători
aa + NN a x N Na Toţi sănătoşi şi purtători
aa + Na a x (N+ a) ½ Na; ½ aa ½ sănătoşi şi purtători; ½ bolnavi
aa + aa a x a aa Toţi bolnavi

Exemplu de arbore genalogic al unei familii

(căsătorie între veri primari: =) cu o boală
autozomal recesivă: ambii părinţi ai
individului afectat ( ) sunt heterozigoţi,
moştenind gena de la un strămoş comun.

12
 1. Criterii majore de diagnostic ale bolilor monogenice cu transmitere autozomal recesivă:
1. Marea majoritate a persoanelor afectate sunt descendenţi ai unor părinţi aparent sănătoşi, dar
purtători (heterozigoţi); riscul lor de a avea un copil bolnav este de ¼, indiferent de sex. Ambele sexe sunt
afectate în mod egal şi pot transmite boala cu aceeaşi probabilitate.
2. Deoarece părinţii bolnavului sunt sănătoşi, în arborele genealogic se observă că boala se transmite
discontinuu (saltatoriu) în succesiunea generaţiilor. Bolnavul poate fi singurul membru afectat din familie;
dacă apar şi alte cazuri, ele sunt întâlnite, de obicei, la fraţii individului afectat, dând aspectul de transmitere
pe orizontală.
3. Purtătorii se căsătoresc, de regulă, cu persoane sănătoase şi homozigote; astfel, gena patologică
recesivă se va transmite din generaţie în generaţie în stare latentă, până când, datorită întâmplării, purtătorul
ei se va întâlni cu un partener având aceeaşi alelă anormală.
4. Dacă bolnavii se căsătoresc cu persoane normale şi homozigote, toţi copiii vor fi sănătoşi (dar
purtători).
5. Dacă un bolnav se căsătoreşte cu o persoană sănătoasă şi heterozigotă, riscul de a avea copii
bolnavi (de ambele sexe) este de 50%, iar pe arborele genealogic se constată că transmiterea este
aseamănătoare celei dominante, denumită pseudodominantă.
6. Toţi copiii unui cuplu afectat (homozigoţi pentru aceeaşi genă) prezintă boala. Acest tip de cuplu
este observat în colectivităţi speciale (surzi, orbi, ş.a.) şi pentru boli care nu limitează capacitatea de
reproducere.
7. Părinţii unui copil afectat sunt de cele mai multe ori consanguini (consanguinitatea asigură
homozigozitate prin descendenţă), mai ales atunci când boala este rară în populaţie.
Bolile recesive pot fi recunoscute numai dacă în familia studiată apare cel puţin un copil afectat. În
familiile contemporane natalitatea este redusă, astfel că raportul de 3 normali la 1 afectat poate fi dovedit
numai prin investigarea mai multor familii.
2) Consanguinitatea în bolile recesive. Probabilitatea ca doi indivizi consanguini să aibă aceeaşi
alelă patologică este direct proporţională cu gradul de rudenie. Consanguinitatea este notată în arborele
genealogic printr-o linie dublă.
Cu cât o boală este mai rară, cu atât consanguinitatea la părinţi este mai frecventă. De exemplu, în
cazul unei afecţiuni cu o frecvenţă de 1:10.000 (albinismul), circa 6% dintre părinţii copiilor bolnavi vor fi
veri primari, faţă de 1% cât există în populaţia generală europeană; procentul va creşte la 16% dacă
afecţiunea este de 10 ori mai rară (1:100.000).
Părinţii înrudiţi au un procent mai mare de gene identice, comparativ cu populaţia generală. Acest
proces depinde de gradul de înrudire, fiind de 1/8 la verii primari, 1/32 la verii de gradul II, ş.a.m.d.

13
 Deoarece părinţii înrudiţi au un număr mai mare de gene în comun, consanguinitatea creşte riscul
întâlnirii heterozigoţilor şi apariţia descendenţilor homozigoţi afectaţi. Astfel, dacă într-o populaţie frecvenţa
heterozigoţilor pentru o boală recesivă este de 1/50, probabilitatea unei persoane de a avea un copil bolnav
căsătorindu-se cu o persoană neînrudită este de 1/50 x 1/50 x 1/4 = 1/10.000; dacă s-ar căsători cu vara sa
primară, atunci riscul naşterii unui copil afectat este 1/50 x 1/8 x 1/4 = 1/1.600, deci de circa şase ori mai
mare.
3) Identificarea purtătorilor. Prin definiţie, gena recesivă nu se manifestă fenotipic la heterozigoţi,
dar, în realitate, ambele alele se manifestă la nivel molecular. Aceasta permite depistarea heterozigoţilor, însă
numai pentru acele afecţiuni la care se cunoaşte efectul primar al genei şi la care acesta poate fi evidenţiat; de
exemplu, în fibroza chistică - examinarea electroliţilor din sudoare şi a enzimelor duodenale; în anemia
drepanocitară - electroforeza Hb.

3. Transmiterea legată de sex

Transmiterea legată de sex se referă la transmiterea genelor situate pe unul sau altul din cei doi
cromozomi sexuali (gonozomi), altele decât cele care intervin în procesul de sexualizare.
Morfologia, genele, rolurile şi distribuţia cromozomilor sexuali diferă la cele două sexe. Bărbaţii XY
au un singur cromozom X şi deci nu sunt homozigoţi sau heterozigoţi pentru genele localizate pe
cromozomii sexuali, ci sunt hemizigoţi. Femeile normale XX sunt homozigote pentru genele aflate pe
cromozomii sexuali.
O primă diferenţă este aceea că cromozomul Y are o dimensiune şi un număr redus de gene (circa 2/3
din braţul său lung conţine ADN înalt repetitiv, inactiv genetic). Majoritatea genelor sunt implicate în
determinismul sau controlul caracterelor sexuale masculine şi nu au alele omoloage pe X. Cromozomul X, de
talie mai mare, conţine peste 1.000 de gene; genele sunt de sexualizare, dar şi nesexuale.
O a doua diferenţă majoră este reprezentată de faptul că genele de pe X se găsesc la femeile XX în
doză dublă (homozigote sau heterozigote), în timp ce la bărbaţi ele sunt în doză unică (hemizigot). Această
deosebire este compensată prin inactivarea, aproape completă, a unuia dintre cei doi cromozomi X la femeie.
Se deosebesc astfel următoarele tipuri de transmitere legată de sex: transmiterea caracterelor legate de
X şi transmiterea caracterelor legate de Y.

1. Transmiterea legată de cromozomul X (X-linkată)

S-a constatat că circa ½ din cele peste 1.000 de gene localizate pe cromozomul X sunt implicate în
determinarea unor unor fenotipuri anormale. Ele sunt distribuite diferit la cele două sexe şi transmise în mod
particular.

14
 Dacă XA este cromozomul ce prezintă gena mutantă şi XN cromozomul normal, sunt posibile
următoarele genotipuri: XN Y şi XA Y la bărbat; XN XN, XN XA şi XAXA la femei.
La bărbaţi (hemizigoţi), având un singur cromozom X, o genă mutantă pe cromozomul X se va
manifesta întotdeauna, indiferent dacă manifestarea ei fenotipică este dominantă sau recesivă.
La femeile heterozigote XN XA, o genă anormală pe cromozomul X poate fi, teroretic, dominantă sau
recesivă în expresie; în realitate însă, datorită inactivării întâmplătoare a cromozomului X, alela mutantă se
poate exprima în ½ din celule, indiferent dacă ea produce un fenotip recesiv (cel mai frecvent) sau dominant
(rar). Se poate vorbi, astfel, la femei, despre o hemizigoţie funcţională. Mai mult, unele mutaţii pot determina
o inactivare preferenţială a cromozomului XA la femei. Cu toate acestea, bolile legate de X se clasifică în
continuare în dominante şi recesive, deoarece genele dominante se exprimă la heterozigote, în timp ce cele
recesive de obicei nu se manifestă.

1) Transmiterea recesivă legată de cromozomul X

Cele mai cunoscute boli recesive legate de cromozomul X (XR) sunt hemofilia, distrofia musculară
Duchenne, daltonismul (cecitatea pentru culori), deficitul de glucozo-6-fosfat dehidrogenază (G6PD),
sindrom X fragil ş.a.
O mutaţie XR se manifestă la bărbaţi XaY (care, fiind hemizigoţi pentru genele situate pe cromozomul
X, nu au o genă care să compenseze efectele unei alele anormale). Femeile, având doi cromozomi X, sunt
afectate numai dacă sunt homozigote XaXa (stare care se realizează foarte rar); femeile heterozigote XaXN,
denumite purtătoare, sunt în general sănătoase (efectele alelei anormale sunt contracarate de alela normală
de pe celălalt cromozom X). Din combinaţiile celor cinci genotipuri se pot realiza următoarele fenotipuri la
urmaşi (tabel); dintre acestea, în practică, în funcţie de boală, se întâlnesc numai o parte.

Combinaţii Descendenţi
genotipice Gameţi Genotipuri Fenotipuri
parentale
XaXN + XNY (Xa+XN) x (XN +Y) ¼ Xa XN ; ¼ X N XN Un sfert dintre copii sunt bolnavi (1/2
¼ XaY ; ¼ XNY băieţi); toate fetele sunt sănătoase (1/2
purtătoare)
XNXN + XaY (XN+XN) x (Xa+Y) XaXN ; x XNY Toţi copiii sănătoşi, dar fetele sunt
purtătoare
XaXN + X aY (Xa+XN) x (Xa+Y) ¼ XaXa ; ¼ XaXN ; ½ fete bolnave; ½ fete purtătoare
¼ XaY ; ¼ XNY ½ băieţi bolnavi

15
 XaXa + XnY (Xa+Xa) x (XN+Y) XaXN ; XaY Toţi băieţii sunt bolnavi, toate fetele
sunt purtătoare
XaXa + XaY (Xa+Xa) x (Xa+Y) XaXa ; XaY Toţi copiii (băieţi şi fete) sunt bolnavi

XnXN + XNY (XN+XN) x (XN+Y) XNXN ; XNY Toţi copiii sunt sănătoşi

Sănătoşi (XaXN ; XNY ; XNXN ); bolnavi (XaY; XaXa)

a) Criteriile transmiterii bolilor recesive legate de cromozomul X

1. De boli XR sunt afectaţi aproape exclusiv bărbaţii. Aceştia apar, de regulă, din părinţi sănătoşi (o
purtătoare XaXN şi un bărbat XNY); bărbatul afectat primeşte un cromozom Y de la tată, iar gena mutantă
recesivă provine, obligatoriu, de la mamă. Într-o astfel de căsătorie, ½ din fii vor fi afectaţi şi ½ normali, iar
½ din fiice sunt purtătoare şi ½ normale.
2. Dacă un bărbat afectat se căsătoreşte cu o femeie sănătoasă şi homozigotă, nu va transmite boala
fiilor (transmiterea tată → fiu este deci imposibilă, deoarece aceştia nu pot moşteni gena anormală de pe
cromozomul X) sau prin fii la generaţiile următoare; în schimb, toate fetele vor fi heterozigote, purtătoare
(deoarece ele primesc cromozomul X afectat).
3. Femeile purtătoare, heterozigote sunt, de obicei, clinic sănătoase, dar pot avea băieţi bolnavi (½),
indiferent de tipul de căsătorie. Un caracter recesiv legat de cromozomul X poate fi transmis printr-o serie
de purtătoare înainte de a deveni manifest la un băiat afectat.
4. În arborele genealogic se constată adesea o transmitere discontinuă, de la un bărbat bolnav (bunic,
străbunic), prin femei sănătoase, dar purtătoare, la un băiat bolnav.
4. O femeie bolnavă (XaXa) va transmite boala la toţi băieţii (situaţie caracteristică transmiterii XR).

I
1 2 Ereditatea recesivă legată de X: bunicul
afectat I1 transmite gena ambelor fiice (care
II
sunt purtătoare); acestea pot transmite la ½
din fii şi ½ fiice (tot purtătoare); nu există
transmitere tată-fiu.
III

În practică, se consideră că o boală XR se transmite în familii fie prin femei purtătoare sănătoase,
dacă boala este gravă şi conduce la moarte timpurie sau atât prin femei purtătoare sănătoase, cât şi prin
bărbaţi afectaţi, dacă boala permite supravieţuire până la vârsta reproducerii şi dacă nu scade apreciabil
fertilitatea.
16
 b) Femei afectate de boli recesive legate de X
Bolile recesive legate de X se manifestă aproape exclusiv la sexul masculin; femeile sunt, de regulă,
purtătoare şi clinic sănătoase.
Apariţia femeilor bolnave poate avea mai multe explicaţii, cele mai importante fiind:
- inactivarea întâmplătoare, cu o frecvenţă mai mare, a cromozomului X normal, rezultând o situaţie
similară bărbaţilor hemizigoţi afectaţi;
- mama este heterozigotă şi tatăl afectat;

2) Transmiterea dominantă legată de cromozomul X

Bolile dominante legate de cromozomul X (XD) sunt mult mai rare decât cele recesive (XR). Cel mai
cunoscut exemplu este rahitismul hipofosfatemic (rezistent la vitamina D), caracterizat prin nanism,
modificări osoase de tip rahitic şi eliminare crescută a fosfaţilor prin urină, sindromul Rett (retard mental
sever, apraxia mişcărilor mâinii, convulsii; apare numai la femei, fiind letală la copiii de sex masculin),
incontinentia pigmenti.
Bolile XD se manifestă întotdeauna la femeile heterozigote (XNXA) şi la bărbaţii hemizigoţi (la care,
oricum, nu se pune problema diferenţierii caracterului dominant de cel recesiv). Bărbaţii afectaţi (XAY)
prezintă, însă, forme mai grave de boală decât femeile (majoritatea heterozigote XAXN) la care se produce
inactivarea X. Unele boli se manifestă aproape exclusiv la femei, deoarece la sexul masculin sunt letale.
Modelul de transmitere în bolile XD este asemănător celor AD. Astfel boala are continuitate în
succesiunea generaţiilor, fiecare bolnav având cel puţin un părinte afectat. Femeile bolnave heterozigote pot
transmite afecţiunea la ½ din copiii de ambele sexe. Ceea ce caracterizează transmiterea XD este faptul că
bărbaţii afectaţi (XA Y) transmit boala tuturor fiicelor, dar niciodată fiilor.
În arborele genealogic se constată adesea predominanţa femeilor bolnave. Transmiterea XD poate fi
recunoscută doar prin descendenţii bărbaţilor afectaţi, nu şi prin descendenţii femeilor afectate.

2. Transmiterea legată de cromozomul Y (holandrică)

Caracterele legat de Y sunt transmise de la tată, prin cromozomul Y, la toţi fiii săi (transmitere
holandrică).
Cromozomul Y este un cromozom mic, cu puţine gene; se cunosc extrem de puţine caractere
nesexuale transmise după modelul holandric: hipertricoza urechilor, o formă de retinită pigmentară.
Mutaţiile genelor sexualizante (mai ales a genei SRY) produc o inversiune sexuală asociată sau sterilitate.

17
În final sunt necesare anumite precizări:
• Noţiunile de „dominant” şi recesiv” se referă la caractere şi nu la gene; totuşi, se utilizează termenii
alelă dominantă sau recesivă. Deosebirea dintre dominant şi recesiv se realizează la heterozigoţi: caracterele
dominante se manifestă la heterozigoţi, dar cele recesive nu se manifestă la heterozigoţi, ci numai la
homozigoţi.
• Dominanţa incompletă sau semidominanţa reprezintă situaţia în care heterozigoţii au un fenotip
intermediar între homozigoţii normali şi cei afectaţi. Un exemplu ilustrativ este anemia drepanocitară
(falciformă, sicklemia), boală autozomal recesivă, în care gena mutantă βs codifică hemoglobina S. La
homozigoţii pentru alela mutantă (βsβs), electroforetic se depistează numai HbS; aceştia suferă de anemie
severă, adesea fatală. Heterozigoţii (βsβ), la care se depistează atât HbA, cât şi HbS (deci prezintă trăsătura
sicklemică), sunt sănătoşi, dar în anumite condiţii (expunerea la presiune scăzută de oxigen) pot manifesta
semne clinice.
• Codominanţa este termenul aplicat situaţiilor în care ambele alele ale unei perechi se exprimă
complet la heterozigoţi; alelele sunt codominante una în raport cu cealaltă, dar complet dominante faţă de
alte alele (de exemplu, alelelor HLA, alelele A şi B pentru grupul sanguin ABO, alelele Lutheran (Lua, Lub),
Duffy (Fya, Fyb).
Termenii dominanţă incompletă şi codominanţă sunt rar folosiţi în cazul bolilor monogenice.
• În multe boli dominante, homozigoţii (deşi foarte rari) sunt mai sever afectaţi decât heterozigoţii
• În general, în practica medicală, tipul de transmitere ereditară a unei boli nu poate fi stabilit cu
precizie la nivelul unei singure familii (datorită numărului limitat de membri, neomutaţiilor sau
heterogenităţii genetice).
• Heterogenitatea genetică reprezintă situaţia în care aceeaşi boală este determinată independent de
mutaţii genice ale unor loci diferiţi (cu alte cuvinte, aceeaşi boală este determinată de mutaţii ale unor gene
diferite). De exemplu, distrofia musculară (miopatie determinată genetic, caracterizată prin slăbiciune
musculară progresivă) este prezentă sub mai multe forme, diferite prin modul de transmitere, vârsta de debut
şi severitatea bolii:
- distrofiiile musculare Duchenne şi Becker sunt boli recesive legate de X (care afectează
predominant bărbaţii) apărute ca urmare a unor mutaţii diferite ale genei distrofinei; în distrofia Duchenne,
slăbiciunea musculară proximală se instalează precoce în copilărie şi progresează rapid; distrofia Becker
debutează la copilul mare, care devine dependent de cărucior după mulţi ani, iar durata de viaţă poate fi
normală.
- distrofia musculară facioscapulohumerală (boală AD) se caracterizează prin slăbiciune musculară
proximală a membrelor, periorală şi periorbitală, ce debutează în adolescenţă şi progresează lent (dependent
de cărucior după vârsta de 40 ani); nu scurtează viaţa;
18
 - distrofia miotonică (boală AD, mutaţia localizată pe cromozomul 19): slăbiciunea musculară este
progresivă şi interesează muşchii feţei, sternocleidomastoidienii şi muşchii distali ai membrelor; debutează la
vârsta de adult tânăr, iar evoluţia este severă după circa 15 ani de la debut.

3. Ereditatea monogenică non-mendeliană

În genetica umană, unele boli monogenice nu respectă legile mendeliene ale eredităţii; ele constituie
excepţii (abateri) de la transmiterea mendeliană, importante în genetica medicală.

a) Ereditatea mitocondrială (citoplasmatică) se referă la transmiterea ADN mitocondrial (ADNmt)

pe linie maternă la descendenţi (cu alte cuvinte, ADN mt este moştenit numai de la mamă). Acest fenomen
se explică prin faptul că spermatozoizii nu contribuie cu citoplasma lor la formarea zigotului, astfel că toate
mitocondriile din citoplasma zigotului provin din ovul. În consecinţă, mamele transmit genotipul
mitocondrial copiilor de ambele sexe, dar numai fiicele lor îl vor transmite la generaţia următoare. Dacă o
femeie purtătoare de mutaţie mitocondrială are numai descendenţi de sex masculin, mutaţia se va elimina din
familie, deoarece bărbaţii nu pot asigura transmiterea ei la generaţia următoare.
b) Mozaicismul este reprezentat de coexistenţa, într-un organism sau într-un ţesut, a două sau mai
multe tipuri sau linii celulare derivate dintr-un singur zigot. Eroarea care determină diferenţele dintre celule
(genice, cromozomiale) se produce în timpul mitozei, în oricare din stadiile dezvoltării embriofetale.
c) Disomia uniparentală se referă la situaţia indivizilor cu cariotip normal, dar în care membrii unei
perechi de cromozomi nu sunt omologi, ci identici, proveniţi de la acelaşi părinte; altfel spus, individul
moşteneşte, de la acelaşi părinte, ambii omologi ai unui cromozom, omologul corespunzător provenit de la
celălalt părinte fiind absent. Fenomenul este datorat unei erori (non-disjuncţii) apărute în gametogeneză.
Dacă disomia este globală (cromozomul întreg este duplicat) fătul nu se dezvoltă, deşi
comportamentul cromozomilor este normal, iar placenta prezintă o anomalie severă denumită molă
hidatiformă. Dacă disomia este parţială (duplicaţie parţială), determină sindroame genetice viabile: de
exemplu sindromul Prader-Willi (izodisomie uniparentală maternă a cromozomului 15q).
c) Amprentarea genomică reprezintă exprimărea fenotipică diferită a unei mutaţii în funcţie de
sexul părintelui care o transmite. Cel mai cunoscut exemplu este cel al deleţiei 15q11-13, care determină
două afecţiuni distincte clinic în funcţie de originea genei mutante: deleţia 15q pe cromozomul de origine
maternă produce sindromul Angelman (retard mental sever, ataxie, hiperactivitate, convulsii, crize frecvente
de râs, facies caracteristic de „căţeluş fericit”-happy puppet); în schimb, deleţia 15q pe cromozomul de
origine paternă produce sindromul Prader-Willi (hipotonie musculară congenitală, statură mică, retard
mental moderat, hipogonadism, hiperfagie urmată de obezitate, tulburări de comportament).

19
 Pentru dezvoltarea normală este necesară moştenirea cromozomilor somatici de la ambii părinţi
(copiile suplimentare provenite de la acelaşi părinte nu pot suplini lipsa genei transmisă de părintele de sex
opus); de ce este necesară contribuţia anumitor zone din cromozomii de la ambii părinţi şi mecanismul lor de
acţiune este necunoscut.

E. EREDITATEA POLIGENICĂ, MULTIFACTORIALĂ

Ereditatea poligenică, multifactorială este responsabilă de producerea majorităţii diferenţelor

fenotipice interindividuale, precum şi de apariţia multor anomalii congenitale şi boli comune ale adultului.
Un număr mare de caractere normale şi anormale nu sunt determinate monogenic, cu toate că sunt
prezente la mai mulţi membri ai unei familii, ci sunt caractere poligenice sau multifactoriale (tabel):
Termenul multifactorial este folosit pentru a defini faptul că în determinismul acestor caractere sunt
implicaţi atât factori genetici, cât şi factori de mediu. Factorii de mediu sunt factori negenetici care
influenţează fenotipul: alimentaţie, regiune geografică, stare socio-economică etc. Predipoziţia genetică la
realizarea caracterelor multifactoriale este moştenită de la ambii părinţi. Genele şi factorii de mediu variază
de la un individ la altul.

Caractere normale Caractere anormale

Morfologice: înălţime, greutate corporală, masa Boala coronariană, hipertensiunea arterială
musculară, culoarea pielii, a părului, a ochilor, esenţială, obezitatea, ulcerul gastric şi
fizionomia feţei, dermatoglifele etc.; duodenal, diabetul zaharat, astmul bronşic,
Fiziologice: tensiune arterială, ritm respirator, diskineziile biliare, unele forme de retard
ritm cardiac, glicemie, colesterolemie, mental, schizofrenia, autismul, psihoza
gametogeneză, imunitate, termogeneză, maniaco-depresivă, reumatismele, unele forme
termoliză, rezistenţă fizică ş.a.; de cancer, caria dentară, boala atopică,
Psiho-comportamentale: coeficient de malformaţiile congenitale nesindromice
inteligenţă, personalitate, temperament, (despicături labio-palatine, defecte de tub
randament de memorare, imaginaţie, neural, luxaţia congenitală de şold,
seriozitate, superficialitate ş.a. malformaţiile congenitale de cord etc.) ş.a.

1) Ereditatea poligenică a caracterele cantitative

Caracterele poligenice normale care pot fi măsurate sunt denumite caractere cantitative şi prezintă
următoarele trăsături:
• Un caracter cantitativ este determinat de simultan de mai multe de gene nealele (poligenie), care
acţionează independent unele faţă de altele;

20
 • Fiecare genă codifică o componentă a caracterului complex cantitativ, având deci efecte mici,
sumative (aditive) (spre deosebire de caracterele monogenice, care au efecte mari şi calitative);
• Caracterele poligenice cantitative sunt distribuite normal, continuu (gaussian, în formă de clopot) în
populaţie.
Caracterele monogenice sunt distribuite întotdeauna discontinuu, cu trei fenotipuri distincte,
corespunzătoare celor două valori extreme şi a uneia medii (fenotipuri „tot sau nimic”). Cu cât numărul
locilor implicaţi în determinismul caracterului creşte, distribuţia capătă aspect de clopot. Caracterele
cantitative variază de obicei continuu, adică între valorile extreme pot exista nenumărate valori intermediare;
valorile extreme sunt cele mai rare, iar media este întâlnită cel mai frecvent (distribuţie gaussiană).

Distribuţia normală
(gaussiană) a
caracterelor cantitative

Media

De exemplu, valorile coeficientului de inteligenţă (IQ) sunt dispuse pe o scară cuprinsă între 0 şi 200.
Majoritatea indivizilor se distribuie în jurul mediei; un procent mic au un IQ foarte înalt şi unul la fel de mic
(2-3%) au handicap mental sever (imbecilitate sau idioţie)
• Expresia fenotipică a caracterelor poligenice poate fi influenţată de factorii de mediu.
• Se constată o agregare familială a caracterului, deoarece rudele au gene în comun.

2) Ereditatea poligenică cu prag

Numeroase boli comune ale adultului (boli întâlnite frecvent sau cotidian în practica medicală,
prezente în toate specialităţile medicale) şi malformaţii congenitale nesindromice, care au caracter familial şi
nu se transmit monogenic, sunt determinate de interacţiunea gene–mediu (poligenice, mutifactoriale), dar au
o distribuţie discontinuă în populaţie (sunt prezente sau nu la o anumită persoană). Factorii genetici sunt
gene mutante cu efecte reduse, dar aditive. Aceste gene sunt considerate factori de risc, astfel încât, atingerea
unui număr critic de mutaţii reprezintă pragul dincolo de care se poate să apară – în condiţii de mediu
nefavorabile – starea de boală. Cu alte cuvinte, nu se moşteneşte boala, ci o susceptibilitate sau
predispoziţie la boală, dar transformarea predispoziţiei în boală este determinată de intervenţia factorilor de
mediu. Bolnavii moştenesc deci o combinaţie de gene cu risc, iar ponderea componentei ereditare diferă de
la o boală la alta. Atingerea şi depăşirea pragului depinde numărul de gne cu risc pe care o persoană le

21
moşteneşte de la ambii părinţi. Astfel, bolile multifactoriale cu predispoziţie genetică prezintă următoarele
caracteristici:
1. Boala are un caracter familial (explicat prin faptul că membrii aceleiaşi familii au un număr mai
mare de gene identice), dar nu se transmit mendelian.
2. Părinţii pot fi sănătoşi sau unul dintre ei poate fi bolnav.
3. În comparaţie cu indivizii din populaţia generală, un bolnav are un risc mai mare de a a avea copii
bolnavi.
4. Boala se întâlneşte frecvent printre rudele indivizilor afectaţi, direct proporţional cu gradul de
rudenie.
6. Unele boli multifactoriale afectează mai frecvent unul dintre sexe; de exemplu stenoza pilorică este
mai frecventă la sexul masculin, iar luxaţia congenitală de şold mai frecventă la femei.
În practică, diagnosticul de ereditate multifactorială este un diagnostic de excludere.

3. Studii efectuate pentru a stabili natura genetică a unui caracter familial non-
mendelian
Pentru a stabili dacă un caracter familial non-mendelian este un caracter multifactorial, deci de natură
genetică, se folosesc trei medode de analiză: măsurarea agregării familiale, studiul gemenilor şi studiile de
adopţie
1. Măsurarea agregării familiale
Pentru a demonstra determinismul genetic, o primă metodă este de a stabili că respectivul caracter
este familial, adică prezent la mai mulţi membri ai familiei. Când doi indivizi au aceeaşi boală ei se numesc
concordanţi pentru boala respectivă, iar dacă numai unul este afectat şi ceilalţi nu, ei sunt discordanţi pentru
acea boală. Gradul de agregare familială este măsurat prin compararea frecvenţei caracterului la rudele unei
persoane afectate cu frecvenţa în populaţia generală.
2. Studiul gemenilor
Gemenii monozigoţi (MZ) rezultă în urma clivajului precoce (în primele 14 zile după fecundare) a
unui singur zigot (după a 14-a zi pot apare gemeni uniţi – siamezi, cu o incidenţă de 1/50.000 de sarcini);
deci au acelaşi sex şi sunt identici din punct de vedere genetic, cu excepţia numărului de molecule de ADN
mt sau, la sexul feminin, a modelului de inactivare a cromozomului X (care pot determina diferenţe în
exprimarea genelor de pe cromozomul X). Cu toate acestea, deşi au gene identice, acestea nu se exprimă
identic; de asemenea, mediul în care se dezvoltă (intrauterin sau postnatal) nu este întotdeauna identic.

22
Astfel, dacă trăiesc în medii diferite vor apărea şi diferenţe în caracterele (normale sau patologice) pe care le
manifestă în cursul vieţii.
Gemenii dizigoţi (DZ) rezultă din două ovule diferite, fecundate fiecare de către un spermatozoid
diferit; pot avea acelaşi sex sau sexe diferite şi au ½ din gene identice (la fel ca şi fraţii obişnuiţi). Cu ajutorul
gemenilor DZ se poate măsura concordanţa unei boli la doi indivizi înrudiţi care trăiesc în aceleaşi condiţii
de mediu, dar care nu sunt identici din punct de vedere genetic.
Studiile gemenilor (twins analysis) sunt utile şi pentru a diferenţia un caracter multifactorial de unul
monogenic: gemenii MZ sunt 100% concordanţi pentru orice boală monogenică, iar cei DZ 50% concordanţi
pentru caracterele dominante şi 25% pentru cele reesive. Atunci când concordanţa este de sub 100% la
gemenii MZ, se presupune că boala este determinată şi de factori negenetici, fiind vorba despre un caracter
multifactorial.

3. Studiile de adopţie
Studiile de adopţie constau în compararea frecvenţei apariţiei unei boli la copii adoptaţi de părinţi
bolnavi cu frecvenţa îmbolnăvirii la copii adoptaţi de părinţi sănătoşi; în unele cazuri, copilul adoptat de un
cuplu bolnav are şanse de până la 10 ori mai mari de a dezvolta aceeaşi boală.

23
 II. FUNCŢIA GENELOR – EXPRESIA
INFORMAŢIEI EREDITARE

A. CONCEPŢIA CLASICĂ DESPRE FUNCŢIA GENEI

1. Gena – unitate de funcţie şi mutaţie
Gregor Mendel (1865) - pereche „factori ereditari” (azi gene)→ caracterele
indivizilor;
►genetica clasică (mendeliană) - axioma “o genă – un caracter” (caractere
monogenice ← o singură pereche de gene alele):
- modificarea genei → modificarea caracterului determinat de genă
→ gena = unitatea de funcţie şi de mutaţie.
Relaţia “o genă – un caracter” - mult mai complexă:
▪ numeroase caractere poligenice sau multifactoriale ← mai multe gene nealele
influenţate de factorii de mediu;
▪ o genă - mai multe caractere = pleiotropie;
▪ mutaţii gene diferite – manifestate identic / asemănător = heterogenitate genetică.

2. Poligenia
Numeroase caractere ← acţiunea
a mai multor gene nelalele cu efecte cantitative,
mici şi cumulative (fiecare genă determină o parte din caracter) = poligenie:
- nr. genelor – necunoscut, variabil de la o persoană la alta → caracterul are
distribuţie gaussiană (continuă) în populaţie.
- genele acţionează independent unele de altele; expresia lor fenotipică -
influenţată frecvent de factori de mediu
► caracterele rezultate din acţiunea combinată a factorilor genetici şi negenetici =
multifactoriale.
3. Pleiotropia
= o singură genă dominantă / o pereche de gene recesive → mai multe caractere
diferite şi necorelate;
- ex. în patologia umană:
► sindromul Marfan : modificări scheletice (statură înaltă şi gracilă), modificări
oculare (miopie sau luxaţie de cristalin), afectare cardiovasculară.
← mutaţia unei singure gene (efectele multiple ← mutaţia genei care codifică o
componentă majoră a ţesutului conjunctiv - fibrilina) → manifestările au un
mecanism comun → pleiotropie relaţională.
► sindromul Laurence-Moon-Bardet-Biedl : polidactilie, surditate, obezitate,
hipogonadism, retinită pigmentară, retard mental;
← mutaţia recesivă a unei singure perechi de gene alele - nu există o legătură
evidentă între diferitele semne → pleiotropie nerelaţională.
4. Heterogenitatea genetică = aceeaşi boală este determinată independent de
mutaţii genice ale unor loci diferiţi
(aceeaşi boală este determinată de mutaţii ale unor gene diferite).
ex.: distrofia musculară (miopatie determinată genetic → slăbiciune
musculară progresivă) - prezentă sub mai multe forme, ≠ prin modul de
transmitere, vârsta de debut şi severitatea bolii:
● distrofiiile musculare Duchenne şi Becker (XR - afectează predominant ♂)
← mutaţii ≠ ale genei distrofinei:
- distrofia Duchenne: debut precoce, evoluţie rapid progresivă;
- distrofia Becker: debut copilul mare (dependent de cărucior după mulţi ani).
● distrofia musculară facioscapulohumerală (boală AD):
- debut în adolescenţă şi progresează lent (dependent de cărucior > 40 ani);
● distrofia miotonică (boală AD):
- debut la adult tânăr, evoluţie severă după ~ 15 ani de la debut.
5. Interacţiunile genei

a.) Interacţiunile dintre genele alele

Genele alele sunt situate pe loci omologi:
• identice la homozigoţi,
• diferite la heterozigoţi → manifestarea fenotipică a genelor depinde de relaţiile
dintre ele:
► când se manifestă fenotipic numai una dintre genele alele → gena şi
caracterul respectiv = dominante (majuscule);
► gena care nu se exprimă în această situaţie = recesivă (litere mici).
► când se manifestă fenotipic ambele alele = codominante.
- noţiunile “dominanţă – recesivitate” se referă numai la expresia fenotipică a
genelor: la nivel molecular se manifestă (codifică o proteină) de obicei ambele
gene.
- dominanţa poate fi:
- completă: fenotipul heterozigotului - identic cu al homozigotului pentru gena
dominantă,
- incompletă: fenotipul heterozigotului - intermediar între cel al homozigoţilor.

- ex.: anemia drepanocitară (sicklemia) = b. AR, în care gena mutantă βs

codifică Hb S:

- homozigoţi (βsβs) - electroforetic numai HbS → anemie

severă, adesea fatală;

- heterozigoţi (βsβ) - atât HbA, cât şi HbS (prezintă trăsătura

sicklemică) - sănătoşi, dar în anumite condiţii (presiune ↓ O2)

→ pot manifesta semne clinice.

• Codominanţa = ambele alele ale unei perechi se exprimă complet la heterozigoţi;
- alelele sunt codominante una în raport cu cealaltă, dar complet dominante faţă
de alte alele;
- ex.: alelele A şi B (gr. sg. ABO), HLA, Lutheran (Lua, Lub), Duffy (Fya, Fyb).

b.) Interacţiunile dintre genele nealele

(1) Penetranţa - noţiune cantitativă.
= frecvenţa manifestării fenotipice a unei gene mutante dominante la heterozigoţi:
- penetranţă completă: toţi purtătorii genei manifestă caracterul;
- penetranţa incompletă (lipsa penetranţei): numai o parte din purtătorii genei
mutante manifestă caracterul, dar o transmit la descendenţi (o manifestă
complet / mai puţin complet) → gena a „sărit” o generaţie (gena mutantă este
moştenită, dar nu se exprimă).
- poate fi influenţată de vârstă, sex / capacitatea diagnosticării cu tehnici uzuale.
(2) Expresivitatea - noţiune calitativă.
= intensitatea manifestării fenotipice a unei gene mutante şi penetrante la
bolnavi din aceeaşi familie sau din familii diferite;
- unele gene dominante se exprimă diferit la heterozigoţi;
- expresivitatea variabilă:
- se poate referi la severitate, vârsta de debut a bolii, anomaliile
manifeste.
- poate fi explicată prin interacţiunea genei mutante cu alte gene
(gene modificatoare) / cu factorii de mediu.

Penetranţa şi expresivitatea unor gene mutante = noţiuni clinice.

(3) Epistazia
= fenomenul în care o genă (epistatică) interferează / inhibă expresia fenotipică a
unei alte gene nealele (hipostatică);
- ex.:
• persoane normale cu fenotip Bombay;
• dezvoltarea şi funcţionarea normală a aparatului auditiv ← acţiunea a două
perechi de gene: - una controlează formarea cohleei,
- cealaltă dezvoltarea nervului auditiv.
→ mutaţia uneia dintre gene → surditate (chiar dacă cealaltă pereche de
gene este normală).

c.) Interacţiunile genelor cu mediul

- activitatea genelor are loc în mediul celular, influenţat, la rândul lui, de factori ai
mediului extern (fizici sau chimici).
B. CONCEPŢIA ACTUALĂ DESPRE FUNCŢIA GENEI
1. Genele controlează sinteza proteinelor
Relaţia „o genă → un caracter” nu explică modul de acţiune al
genelor în formarea, dezvoltarea şi funcţia organismului
► relaţia „o genă → o enzimă” (1959)
- aproape toate caracterele organismului sunt determinate de
proteine →
► „o genă → un polipeptid” (unele proteine sunt formate din două/
mai multe polipeptide codificate fiecare de gene distincte).
- nu este general valabilă - unele gene codifică diferite tipuri
de ARN →
► gena = un segment de ADN care codifică un produs funcţional
Genele care codifică proteine = gene structurale: conţin informaţia
codificată pentru asamblarea într-o anumită ordine a aminoacizilor în
proteină.
Relaţia „o genă → un polipeptid” este mult mai complexă:
→ o genă poate produce mai multe polipeptide asemănătoare /
diferite;
→ mai multe gene distincte pot codifica un singur polipeptid –
proteine formate din regiuni diferite (de ex. imunoglobulinele)

2. Interacţiunile genei - mult mai evidente la nivel molecular;

- efectul mediului se manifestă prin reglarea cantităţii, chiar
calităţii sintezei proteinelor.
C. MECANISMELE MOLECULARE ALE EXPRESIEI GENICE
Expresia informaţiei genetice se realizează în toate celulele pe baza dogmei centrale a
geneticii:
Transcripţie Translaţie
ADN ARNm Proteină

1. sinteza ARN = copierea informaţiei din ADN

(ARN-polimerază);
= transcripţie
- în nucleu.

2. sinteza unui polipeptid = decodificarea (traducerea)

informaţiei din ARNm într-o secvenţă specifică de
aminoacizi.
= translaţie
- în citoplasmă, pe ribozomi.
Expresia: numai a ADN genic codant (~2%)
- controlată riguros → stabileşte: - tipul de celulă în care sintetizează proteina;
- momentul, cantitatea şi ritmul sintezei.
 1. TRANSCRIPŢIA
= procesul prin care informaţia genetică a unei gene este copiată într-o moleculă de ARN
complementară şi antiparalelă = ARNm;
- are loc în nucleu.
Particularităţile structurale ale ARN.
bază azotată
ARN - format din ribonucleotide:

riboză
- riboză (pentoză - câte o grupare OH
în poziţiile 2’ şi 3’);
5’
- bază azotată (A, G, C sau U);
- grup fosfat
- polimerizarea (în sensul 5’→3’) a
Riboză
ribonucleotidelor → monocatenă ARN
3’
(de obicei scurtă).
Tipuri de ARN:
● ARNm (mesager) - codant: prin translaţie determină sinteza unui polipeptid;
● ARNr (ribozomal) - participă la formarea ribozomilor;
● ARNt (de transfer) - transportă aminoacizii la ribozomi;
● ARNsn (mic nuclear) - procesarea intronilor;
● ARNsno (mic nucleolar) - procesarea ARNr.
Elemente implicate în transcripţie:

(1) Ribonucleotide activate

= ribonucleozid-monofosfaţi ← ruperea legăturilor fosfat macroergice dintre
fosfaţii α şi β ai ribonucleozid-trifosfaţilor (ATP, GTP, CTP, UTP)

(2) Matriţa
= o singură catenă de ADN (3’→5’) = transcrisă = catenă antisens
(necodantă)→ sinteza moleculei complementare şi antiparalele de ARNm
(5’→3’)
- catena netranscrisă (5’→3’): secvenţe nucleotidice identice cu cele ale ARNm
=
catenă sens (codantă):
5’....ATGTTACGACGT....3’ catena ADN netranscrisă (catena sens)
3’....TACAATGCTGCA....5’ catena ADN transcrisă (catena antisens)
↓ Transcripţie
5’....AUGUUACGACGU....3’ ARNm

(3) Enzima = ARN-polimeraza II (transcriptază, ARN-polimerază ADN-

dependentă).
Pentru realizarea transcrierii:
→ decondensarea cromatinei (← acetilarea histonelor)
→ intervenţia elementelor reglatoare din regiunea 5’ a genei
(acţiune FT).
Procesul transcripţiei - două etape:
1. formarea ARN mesager precursor = pre-ARNm = transcript primar =
ARN hn;
2. procesarea (maturarea) ARN mesager precursor.

1. Formarea ARNm precursor

- începe prin decondensarea zonei din ADN care conţine gena / genele ce vor fi
transcrise;
→ intervenţe: TF clasa I (TF I) , acetilarea histonelor + deplasarea histonei H1.
- trei etape: iniţiere, elongare şi terminare.
 D - proteina de legare
a TATA

H
F E Cadru de citire
A B
ARN-
polimeraza

boxa TATA

Promotor

(1) Iniţierea transcripţiei.

ARN-polimeraza nu poate recunoaşte direct promotorul şi nu poate iniţia singură
transcripţia !! → necesari factori de transcripţie de clasă II (TFII) –
se fixează pe promotor → dirijează şi activează enzima:
► primul FT care se leagă de promotor = TFIID – subunitate = proteina de
legare a TATA (TATA binding protein) → recunoaşte şi se fixează de boxa
TATA;
► TFIID atrage şi alţi FT (TFIIA, TFIIB, TFIIF, TFIIE, TFIIH) → fixarea
ARN-polimerazei în regiunea promotor şi activarea enzimei.
Transcripţia începe la nivelul situsului de iniţiere a transcripţiei

Catena sens

ADN

5'

pre-ARNm

Catena antisens
3'

(2) Transcripţia propriu-zisă (elongarea).

- fixarea ARN-polimerazei pe promotor → separarea celor două catene ADN
(←TFIIF = helicază) → eliberarea catenei antisens:
- matriţă pentru ataşarea complementară, în sensul 5’- 3’, a
ribonucleotidelor activate;
- polimerizarea ribonucleotidelor (ARN-polimerază) → pre-ARNm;
(3) Terminarea transcripţiei
- când ARN-polimeraza întâlneşte situsul de terminare a transcripţiei
(pe catena antisens secvenţa AATAAA);
- la 15-30 pb în aval de această secvenţă (situsul poliA) → secţionarea
(← nuclează) ARNm.
→ complexul transcripţional (ARN-polimeraza + FT) se detaşează de matriţa
ADN → eliberarea moleculei de ARNm precursor sau transcriptul primar:
- conţine atât exonii, cât şi intronii genei copiate.
→ ARNm se desprinde treptat de pe catena transcrisă → cele două catene refac
treptat dublul helix.

O genă poate fi transcrisă simultan de mai multe molecule de ARN-polimerază

→ mai multe copii de ARNm (conţin aceeaşi informaţie genetică).
2. Procesarea (maturarea) ARNm precursor
- la nivel nuclear
E1 I1 E2 I2 E3
5’ 3’ Gena

transcripţie

5’ 3’ ARN pre-m

procesare

5’ 7-CH3-G AAAAn 3’ ARN m

(Cap) (Coadă
poliA)

(1) Inserţia de secvenţe nucleotidice:

► la primul nucleotid al capătului 5’ → moleculă de 7-metil-guanozină → cap.
► la capătul 3’ → 50-200 nucleotide cu A → coadă poliadenilică.
→ creşterea stabilităţii moleculei, transportul spre citoplasmă, recunoaşterea şi fixarea sa
la subunitatea mică (40S) a ribozomilor.
(2) Matisarea (splicing) ARN precursor:
= decuparea şi eliminarea intronilor → legare „cap la cap” exoni → ARNm matur.
- depinde de existenţa secvenţelor nucleotidice-semnal situate la limita dintre
introni şi exoni (situsuri de clivare) - 5’GU (situs donor) şi 3’AG (situs acceptor).
 Situs donor Situs acceptor Matisarea (splicing):
Situs de legătură (1) clivarea joncţiunii
E1 I1 E2
3’
5’GU;
5’ GU A AG

(2) ataşarea nucleotidului

clivarea situsului 5’GU terminal G la
şi formarea buclei
nucleotidul A al
situsului de legătură şi
U formarea unei bucle;
G
E1 A E2
AG
5’ 3’
(3) secţionarea intronului
la joncţiunea 3’AG;
matisare (secţionare) şi
eliminarea buclei
(4) îndepărtarea
E1 E2
U
G intronului şi sudarea
A
5’ 3’
AG
secvenţelor exonice.

- mediată de un complex = spliceosome sau particule ribonucleoproteice mici (small

ribonucleotide particles - snurps) - format din: ARNsn + proteine.
2. TRANSLAŢIA (TRADUCEREA)
- a doua etapă a expresiei genice;
= decodificarea informaţiei genetice din ARNm → aranjarea specifică a aminoacizilor şi
polimerizarea lor într-un lanţ polipeptidic.
- necesită: • „dicţionar” - codul genetic
• aparat de translaţie - „traducător” (ARNt), ARNm, ribozomii, enzime, cofactori
proteici.

1. Codul genetic
Dogma centrală a geneticii moleculare: informaţia din
structura unei gene, stocată („scrisă”) sub forma unei
anumite secvenţe a celor patru tipuri de nucleotide (A, T, G, C)
este copiată (transcrisă) complementar (U, A, C, G) în ARNm
şi apoi „tradusă” într-o anumită secvenţă de aminoacizi, care
vor forma un lanţ polipeptidic.
Translaţia - efectuată cu ajutorul codului genetic.

Codul genetic = relaţia de corespondenţă între o anumită

secvenţă de trei nucleotide (= codon) şi un anumit aminoacid

Cele patru “litere” (nucleotide) formează cuvinte alcătuie din trei litere → gena este un
„mesaj coerent” format dintr-o înşiruire de codoni.
Caracteristicile codului genetic

(1) “Cuvintele” codului = grupuri de câte 3 nucleotide (= codoni) → codul genetic este
triplet.
Combinaţiile celor 4 baze luate câte 3 (43) → 64 de triplete de baze (codoni):
61 codifică un aminoacid = codoni sens.
(2) Codul genetic are un codon iniţiator (start) (AUG) şi trei codoni stop (UAA, UAG,
UGA) (codoni nonsens).
(3) Deoarece există 61 de codoni sens şi numai 20 de aminoacizi → unii aminoacizi pot
fi specificaţi de mai mulţi codoni → codonii diferiţi ce codifică acelaşi aminoacid se
numesc codoni sinonimi, iar codul genetic este degenerat.
(Met, Trp - codificaţi fiecare de un singur codon; ceilalţi 18 aminoacizi - codificaţi
de doi / mai mulţi codoni).
- degenerarea = avantaj pentru celulă (protecţie împotriva efectelor mutaţiilor)
(4) Codul genetic este nesuperpozabil: codonii vecini nu au nici
un nucleotid comun.
(5) Codul genetic prezintă continuitate (fără pauze): între
codonii adiacenţi nu există nucleotide cu rol de „virgulă”.
(6) Codul genetic este lipsit de ambiguitate: un codon specifică
întotdeauna un aminoacid, totdeauna acelaşi.
(7) Codul genetic este universal, acelaşi la toate organismele
(bacterii, plante, animale şi om).
 2. Aparatul de translaţie
-alcătuit din ARNm, ARNt, ribozomi, aminoacizi, factori de iniţiere, factori de
elongare, enzime, surse de energie (GTP, etc)

a) ARN de transfer (ARNt) - transportă aminoacizii din citoplasmă la ribozomi

(sediul sintezei proteice), unde îi poziţionează în ordinea dictată de codonii din
ARNm → are rolul de „translator”.
3' Secvenţă legare
aminoacid
= poliribonucleotid monocatenar de dimensiuni mici
(75-100 nucleotide), cu structură secundară „în trifoi”
5'
(3 regiuni scurte, dublu catenare = tulpini, terminate cu
bucle monocatenare).
bucla 3
- conţine două secvenţe importante:
bucla 1
▪ secvenţa CCA - la capătul 3’OH, de care se leagă
aminoacidul cu ajutorul enzimei aminoacil-ARNt-
sintetaza;
nucleotide
modificate ▪ anticodonul = secvenţă de 3 nucleotide situată în
bucla opusă capătului 3’; recunoaşte, prin
bucla 2
complementaritate, codonul din ARNm
anticodon corespunzător aminoacidului.
(b) Ribozomii
= organite citoplasmatice în care are loc asamblarea aminoacizilor în proteine pe baza
informaţiei din ARNm;
- alcătuiţi din două subunităţi (≠ prin S):
- cele două subunităţi sunt disociate şi libere în citoplasmă (când nu sunt implicate în
sinteză proteică);
- se asociază la începutul translaţiei → ribozomul activ.
- fiecare subunitate - alcătuită din ARNr şi proteine
- Subunitatea mică (40S) prezintă un situs de legare a capătului 5’ a ARNm.
- Subunitatea mare (60S) prezintă două situsuri învecinate:
- situsul A (aminoacil) şi
- situsul P (peptidil)
- fixează moleculele de ARNt cuplate cu
subunitate
mare
aminoacizi.
Situs de subunitate
legare a mică
ARNm

Situs P Situs A
(c) Enzimele:
● aminoacil-ARNt-sintetaze = 20 de enzime care recunosc şi leagă fiecare
un aminoacid, precum şi ARNt corespunzător;
● peptidil-transferaza - catalizează formarea de legături peptidice între
aminoacizi.
(d) Cofactorii proteici:
● factorii de iniţiere (IF 1-6),
● factorii de elongaţie (EF 1-2)
● factor de terminare.

3. Procesul de translaţie
- trei faze succesive: iniţiere, elongare şi terminare
(1) Iniţierea translaţiei
= etapa în care primul aminoacid al proteinei (de la capătul NH2 terminal) este
poziţionat în dreptul codonului start (AUG) din ARNm (corespunde Met) şi sunt
asamblate cele două subunităţi.
 ARNm
5' 3' 5' 3'
AUG ACC AUG ACC
UAC UAC

Met
Met

P A

1) fixarea ARNm cu cap-ul şi secvenţa (codonul) 5’-AUG-3’ pe subunitatea mică

(40S) a ribozomului → formarea complexului de iniţiere:
● ARNm
● primul ARNt „încărcat” cu primul aa (Met) = ARNt iniţiator
- anticodonul ARNt-1 = în contact cu codonul AUG al ARNm.
2) fixarea (IF) subunităţii mari (60S) → ribozomul activ:
▪ situsul P - ARNt-iniţiator
▪ situsul A - liber.
Ciclul 1

AUG ACC
UAC UGG AUG ACC
UAC UGG

Met Thr
Met Thr

Legătură peptidică

(2) Elongarea
= etapa în care se formează legături peptidice între aminoacizii plasaţi pe baza
ordinii codonilor din ARNm:
1) pe situsul A liber se plasează ARNt-2 încărcat cu aminoacidul codificat de
codonul 2 din ARNm;
2) sub acţiunea peptidil-transferazei → formarea legăturii peptidice între primii
doi aminoacizi → dipeptid (legat la ARNt-2);
 translocare

AUG ACC ACC GAG

UGG UGG CUC
UAC

Met Thr Met Thr Glu

- ARNt iniţiator părăseşte situsul P;

- dipeptid - legat de ARNt-2;
3) deplasarea ribozomului (= translocare) cu trei nucleotide în lungul ARNm
(în direcţia 5’→3’)
→ - situsul P → ocupat de ARNt-2 ce conţine dipeptidul;
- în situsul A eliberat se fixează ARNt-3 cu aminoacidul corespunzător;
- al treilea aminoacid se leagă de dipeptid.
- cele trei faze (ataşarea aminoacid-ARNt la ribozom, formarea legăturii peptidice şi
translocarea ribozomului) – repetate ciclic → creşterea lanţului polipeptidic.
- pe măsură ce un ribozom avansează în lungul moleculei de ARNm, şi alţi
ribozomi pot începe citirea moleculei → sute / mii de polipeptide identice
(amplificare).

(3) Terminarea - când în situsul A ajunge un codon stop (UAA, UAG, UGA).
- nu există un ARNt corespunzător secvenţelor stop → pe situsul A se leagă factorii
de eliberare care determină legarea la nivelul peptidului a unei molecule de apă
→ polipeptidul eliberat din ribozom suferă o serie de modificări → capătă forma
tridimensională specifică.

GUU UGA
CAA
STOP

Met Thr Glu aa

P A
 3. PROCESAREA POST-
TRANSLAŢIONALĂ A
ribozom PROTEINELOR
PRS
peptid - semnal (1) Fiecare proteină sintetizată va
funcţiona într-un anumit compartiment
Receptor al PRS
al celulei / în spaţiul extracelular →
proteinele sunt dirijate (targeting)
spre o anumită destinaţie cu ajutorul
Membrană
unor sevenţe-semnal (prezente în
RE structura acestora) →
separarea proteinelor care vor fi excretate;
a) aceste proteine prezintă la capătul N-terminal o secvenţă de 10-30 de aminoacizi =
peptid-semnal (signal peptide), absent la proteinele destinate celulei;
b) când secvenţa-semnal devine vizibilă la suprafaţa ribozomului, de ea se leagă o
particulă de recunoaştere a semnalului (SRP-signal recognition particle), care
opreşte procesul de translaţie;
 c) Complexul ribozom-peptid semnal-PRS

Canal de
recunoaşte şi se fixează de un receptor al
translocare
particulei de recunoaştere a semnalului
(docking protein / signal recognition
particle receptor) aflat pe faţa citosolică a
membranei RE →
translaţia se reia → polipeptidul
traversează membrana RE printr-un canal
de translocare ; ajuns în lumenul RE,
peptidul-semnal se desprinde de proteină
Peptidază
sub acţiune enzimatică (signal peptidase).
 - mecanismul dirijării ~ pentru proteinele destinate nucleului, complexului
Golgi sau mitocondriilor.
- proteinele destinate lizozomilor – proteaze – conţin o secvenţă aminoacidică
ce determină ataşarea de manoză-6-fosfat → glicoproteine dirijate în lizozomi.

(2) Pe măsura sintezei unui polipeptid – plierea acestuia în anumite regiuni→

structuri secundare (α-helix sau pliere β);
- plierea - posibilă numai în prezenţa unor proteine = chaperones
→ la sfârşitul sintezei, polipeptidul are o configuraţie tridimensională specifică
funcţiei sale.
chaperones

ribozomi

ARN
m

aminoacizi

chaperones
(3) Polipeptidele - diferite modificări permanente / reversibile → fac ca proteina să
devină activă:
a) reversibile:
- ex.: fosforilarea Ser (kinaze), acetilarea Lyz (histone);
b) permanente:
● Clivarea proteolitică a lanţului polipeptidic:
- clivarea şi îndepărtarea Met iniţiale
- clivarea şi îndepărtarea peptidului-semnal de la extremitatea NH 2;
- clivarea proteolitică a proteinelor sintetizate sub formă de precursori
inactivi (pro-hormoni, pro-enzime) → proteina matură activă:
- ex. insulina: din produsul genic → mai multe lanţuri
polipeptidice.
● Glicozilarea: în RE / complexul Golgi - glicoproteinele secretate.
● Hidroxilarea unor aminoacizi:
- ex. Pro, Lyz - proteinele ţesutului conjunctiv (colagen, elastină) →
asigură integritatea structurală;
- hidroxi-Pro: în structura acetilcolinesterazei şi a complementului.
● Adăugarea de lipide: - proteinele membranei celulare:
- acilări = ataşarea de acizi graşi (frecvent - adăugarea acidului
N-miristic la Gly amino-terminală);
- prenilări.
 TRANSMITEREA INFORMAŢIEI
EREDITARE
Informaţia genetică (→ sinteză proteine → caractere fenotipice) – se
transmite din generaţie în generaţie, în 2 etape:
► sinteza unor molecule de ADN identice cu molecula iniţială prin replicare
semiconservativă (dublează cantitatea de ADN);
► distribuirea completă, egală şi exactă a materialului genetic dublat, prin
diviziunea celulară.
- ambele procese - controlate riguros → realizate (de obicei) cu mare
exactitate → asigură stabilitatea proceselor ereditare;
- pot suferi însă şi erori → dacă lipsesc mijloacele eficiente de reparare →
consecinţe importante la descendenţi = boli.
A. REPLICAREA ADN
Watson şi Crick (1953): mecanismul replicării - sugerat de complementaritatea
catenelor polinucleotidice din dublul helix ADN.
= despiralizarea moleculei de ADN → separarea celor două catene prin ruperea
legăturilor de H dintre bazele complementare (~ deschiderea unui fermoar) → o
structură de forma literei Y = furcă de replicare;
- fiecare catenă acţionează ca matriţă (tipar) pentru
Furcă de replicare

aranjarea complementară, în sensul 5’→3’ a

dezoxiribonucleotidelor activate (polimerizate sub
acţiunea ADN-polimerazei)
→ molecula dublu catenară de ADN formează 2
molecule noi:
― identice atât între ele, cât şi cu molecula
parentală
― fiecare moleculă - formată dintr-o catenă „veche” şi o catenă nou sintetizată.
► procesul = replicare semiconservativă.
Replicarea ADN - mai bine cunoscută la PK (mecanismul de bază ~ şi la EK).
- replicarea la celulele animale - mult mai complexă datorită:
- dimensiunii foarte mari a genomului,
- fragmentării în cromozomi,
- asocierii cu proteine în nucleozomi
- condensării.

1. Elemente implicate în replicarea ADN:

(1) Dezoxiribonucleotide activate (dezoxiribonucleozide trifosfat).
Ruperea legăturilor fosfat macroergice dintre fosfaţii α şi β → eliberarea a două
grupuri fosfat şi formarea dezoxiribonucleotidelor activate.
Aaaaaaa
aaaaaaa D
D
bază
Aaaaaaa d
D fosfat D
aaaaaaa H d
aaaaaaa
d
aaaaaaa dezoxiriboză d d
(2) Matriţa (tipar) = fiecare catenă parentală de ADN.
(3) Enzimele = ADN-polimeraze:
- la om – 5 ADN-polimeraze: α, β, γ, δ şi ε;
- replicarea ADN nuclear - ADN-polimeraza δ (= enzima majoră a
replicării) şi ADN-polimeraza α;
- ADN-polimeraza γ - replicarea ADN mt;
- ADN-polimerazele β şi ε - repararea ADN.
(4) ADN-helicaze
- catalizează desfacerea dublului helix de ADN (cu E ← ruperea legăturilor
fosfat macroergice) → eliberează monocatenele matriţă;
- acţionează în puncte specifice = origini de replicare,
- asigură apoi înaintarea furcii de replicare prin ruperea legăturilor de
hidrogen, despiralizarea şi deschiderea moleculei;
(5) Proteinele de replicare A (SSBP - single-strand binding protein)
- menţin separate (împiedică reîmperecherea bazelor, deci respiralizarea)
cele două catene, fixându-se la monocatenele ADN
(6) ADN-topoizomeraze I şi II
- despiralizarea dublului helix (fără rotaţie) → superhelixuri în aval de furca de
replicare → topoizomerazele:
- rup legăturile fosfodiester la nivelul uneia (topizomeraza I) sau a ambelor
catene (topizomeraza II),
- produc rotaţia liberă a capetelor helixului şi
- resudarea lor;
→ detensionează (relaxează) molecula de ADN.
(7) Primaza
= ARN-polimerază specifică → sinteză primer = fragment scurt de ARN
(10-12 nucleotide), complementar cu catena matriţă;
- la capătul OH 3’ al primerului, ADN-pol α adaugă ≈ 30 dexoxiribonucleotide;
- primaza şi ADN-pol α - îndepărtate → sinteza lanţului continuă sub acţiunea
ADN-pol δ.
(8) Proteinele de replicare C şi (9) antigenul nuclear de proliferare celulară
(PCNA – Proliferating Cell Nuclear Antigen)
- se leagă la joncţiunea dintre primer şi matriţă → stabilizează interacţiunea ADN-
polimerază - matriţă ADN; controlează pornirea / oprirea replicării.

(9) Ribonucleaza H1 (RNaza H1)

- îndepărtează primerul ARN → lacuna rămasă este completată de ADN
polimeraza δ;
- sudarea capetelor - ADN-ligază (10) → refacerea continuităţii catenei.
2. Mecanismul molecular al replicării ADN
ori ori

- începe în puncte specifice = origini de replicare (ori):

- de aici, progresează în ambele direcţii (până ce ADN este complet
duplicat);
- la nivelul ori, pe ADN se fixează enzimele replicării: helicaze,
• topoizomeraze, primaze, ADN-polimeraze.
• dublul helix - despiralat sub acţiunea topoizomerazelor;
• catenele - separate temporar de către helicaze → furca de replicare;
• pe fiecare catenă separată se fixează proteinele SSBP → împiedică
reîmperecherea bazelor complementare şi refacerea spontană a dublului helix.
• pe cele două catene matriţă, ADN-polimeraza δ ataşează secvenţial şi
complementar dezoxiribonucleotidele activate.
- polimerizarea nucleotidelor - diferită pe cele două catene (antiparalele);
- ADN-polimeraza nu poate începe sinteza prin legarea a două nucleotide, ci
poate doar să adauge nucleotide la capătul 3’OH al unui lanţ preexistent →
necesită un primer ARN (← primază)
- sinteza - numai în sensul 5’-3’
► numai una din cele două catene = catena conducătoare sau directoare (leading
strand) :
- sintetizată în mod continuu şi
- în sensul deplasării furcii de replicare.
► cealaltă catenă = catena întârziată (lagging strand)
- sintetizată discontinuu şi mai lent, sub formă de secvenţe scurte (100-
1000 nucleotide) = fragmente Okazaki;
- fiecare fragment – sintetizat în sens opus deplasării furcii de
replicare.
 5’ 3’

topoizomerază

helicază

3’ 5’
primază
primer
SSBP
pol α

fragment
Okazaki

pol δ

pol δ ADN - ligază

primer
3’ 5’
3’ 5’
CATENA CATENA
CONDUCĂTOARE ÎNTÂRZIATĂ
 5’
sinteză primer 3’ 5’ 3’ 5’ 3’
ARN fragment
(primază) Okazaki
3’
(pol α, δ)
3’

5’
eliminare Completare
primer ARN lacună 3’
(RNA-ză) (pol δ)
+ unire
5’
fragmente
(ADN -
ligază)
3’ 5’ 5’ 3’ 5’

- primerul - eliminat prin hidroliză (← RNA-ză) şi înlocuit cu secvenţe ADN

(← ADN-polimeraza δ)
- fragmentele - unite de o ADN-ligază.
3. Particularităţile replicării ADN la eucariote
(1) Viteza de replicare - mai redusă: ~ 50 nucleotide/sec. (500 nucleotide/sec.- PK)
(datorită dimensiunii mari a genomului şi asocierii cu proteine)
- începe în mai multe ori (secvenţe specifice de ADN) - corespund unităţilor de
ori ori
replicare = repliconi:

- progresează bidirecţional pentru fiecare replicon şi, după ce se termină,

repliconii fuzionează treptat până ce întregul cromozom este duplicat.
(2) În nucleu - şi o intensă sinteză de histone (formarea de noi nucleozomi).
(3) Are loc în faza S a ciclului celular:
- în celulele umane ~ 8 ore (la un ciclu celular de 24 de ore)
→ uneori pot apare erori (timpul scurt pentru replicarea > 3x109 pb)
- reglată de o serie de proteine:
• cicline → asigură trecerea G1/S + progresia prin faza S;
• CDK4 = protein-kinază activatoare
• factori de transcripţie:
- unii activează punctele de origine,
- alţii stimulează expresia genelor necesare intrării în faza S;
• Inhibitorii kinazelor dependente de cicline - CKI:
- blochează intrarea şi progresia prin faza S - când apar leziuni ADN /când
un ţesut a încheiat diferenţierea.
- replicarea celor 20-80 de repliconi nu este sincronă şi se realizează într-o
anumită ordine, în funcţie de structura cromatinei:
- la începutul fazei S - replicarea eucromatinei,
- la sfârşitul fazei S - replicarea heterocromatinaei.
- în mod normal, întregul genom este replicat în faza S o singură dată.
(4) Replicarea telomerelor
Telomerele - alcătuite din secvenţe repetitive TTAGGG dispuse în tandem (5-20 kb);
- caracteristic: pierderea de secvenţe la fiecare replicare (25-200 pb/ ciclu celular):
la capătul 5’ al catenelor nou sintetizate replicarea este incompletă → scurtarea
progresivă a t → după o limită critică (1,5 kb) → oprirea replicării şi a diviziunii.
► celulele germinale - lungimea t rămâne nemodificată în succesiunea generaţiilor
← telomerază: = revers-transcriptază specială - conţine o secvenţă scurtă ARN,
complemetară secvenţelor repetitive telomerice;
- adaugă secv. TTAGGG la capătul 3’, fără a necesita o matriţă.
►celulele somatice - expresia genei telomerazei - inhibată din stadiul embrio-fetal →
după naştere - scurtarea progresivă a t după fiecare diviziune, pe măsura înaintării
în vârstă.
→ atinsă o lungime critică → diviziunea se opreşte şi începe senescenţa;
→ instabilitate genomică (rearanjamente cromozomiale).
Telomeraza - reactivată în celulele canceroase !
 5’ 3’
T T A G G G
A A U C C C

3’ 5’
telomerază

Sinteză ADN

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G

A A U C C C

3’ 5’

Deplasarea telomerazei +
sinteză ADN

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G G
Etape multiple de sinteză
(telomeraza)

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G GT T A G G G
Elongarea catenei opuse
(ADN-polimeraza α)

5’ 3’
T T A G G GT T A G G G T T A G G GT T A G G G
T C CC
3’ 5’
(5) Procesul de replicare este realizat de către ADN-polimeraze cu
mare fidelitate (rata erorilor de împerechere - mismatch ~ 1/109):
- ADN-polimeraza - poziţionează corect bazele complementare
(probabil pe baza conformaţiei tridimensionale);
- ADN-polimerazele δ şi ε - corectare (proofreading): înlătură
nucleotidele greşit încorporate prin acţiune 3-5’exonucleazică.

- puţinele erori de împerechere care apar sunt reparate.

B. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA O
CELULĂ LA CELULELE-FIICE.
- în celulele somatice, materialul genetic dublat în interfază – distribuit în mod egal
celulelor-fiice prin diviziune mitotică;
- celulele-fiice - identice d.p.d.v. genetic între ele şi cu celula-mamă.
Procesele prin care o celulă îşi replică materialul genetic, îl divide egal şi îl
transmite celulelor-fiice au loc într-o ordine bine determinată = ciclul celular.

1. Ciclul celular
= succesiunea fenomenelor biochimice şi morfologice care se produc în viaţa
unei celule, din momentul formării şi până la sfârşitul diviziunii sale.
- se desfăşoară în 2 mari perioade: interfaza şi diviziunea.
- în interfază (perioada dntre două diviziuni succesive) au loc toate
activităţile specifice unei celule:
 - cea mai importantă = sinteza de ADN (în faza S) → subîmparte interfaza
în 3 faze succesive: faza G1 (presintetică sau postmitotică), faza S
(sinteză) şi faza G2 (postsintetică sau premitotică).
- durata unui C.C. variază între diferite ţesuturi (← variabilitatea fazei G1):
- durata medie a C.C. ≈ 24 de ore, iar a fazelor: G1 = 10 ore, S = 9 ore,
G2 = 4 ore, M = 1 oră.

1) Fazele ciclului celular mitotic

a) Faza G1 (gap – interval, gol)
= etapa în care intră celulele stimulate să se dividă (← factori de creştere);
- cantitatea de material genetic = 2n (46) cromozomi:
- fiecare cromozom = monocromatidian (o moleculă ADN).
- în prima parte a fazei G1: sinteza de ARN, proteine, lipide şi glucide
(necesare creşterii şi funcţionării celulei).
► celulele pot trece din faza G1 într-o fază de repaus = faza G0 sau G1Q
(quiescence) în anumite condiţii (lipsa factorilor de creştere, inhibitori ai sintezei
proteinelor, etc.):
- pot supravieţui timp îndelungat (ex. celulele hepatice);
- pot reintra în G1 → continuă C.C. (când condiţiile menţionate dispar)
→ fazele G1 şi G0 sunt două stări fiziologice diferite ale celulei.
► unele celule aflate în faza G1 părăsesc definitiv ciclul celular (← factori inductori
ai diferenţierii) şi trec în faza G1D:
- celulele diferenţiate din G1D nu se mai divid → mor după un anumit timp.
b) Faza S (synthesis)
- sinteza de ADN (replicare semiconservativă) şi sinteza histonelor;
- dublarea întregului genom (condiţie pentru declanşarea diviziunii celulare):
- nr. de cromozomi = 46
(bicromatidieni - 2 cromatide identice → 2 molecule ADN)
- + • sinteza proteinelor → formarea fusului de diviziune,
• asamblarea microtubulilor → formarea centriolilor în vecinătatea nucleului.
- replicarea ADN - asincronă: - bogat în G-C (EC) - precoce
- bogat în A-T (HC) - tardiv.
- se pot produce 7- 10 schimburi egale de material genetic între cromatidele surori
(SCE – sister chromatid exchange): - mai frecvente în anumite boli şi după
expunerea organismului la substanţe mutagene / carcinogene.

c) Faza G2
- sinteza de proteine (pt. corectarea erorilor de replicare) + sinteza de proteine şi
ARN (pentru mitoză).
- fiecare cromozom - bicromatidian, despiralat.
- spre sfârşitul fazei - activarea factorului de declanşare a mitozei (factor de
condensare cromozomială) → condensarea filamentelor de cromatină.
d) Diviziunea celulară (faza M)
= procesele prin care materialul genetic (ADN din 46 cromozomi bicromatidieni)
replicat în interfază segregă (se distribuie în mod egal şi total) în doi nuclei
distincţi, iar celula se împarte prin citokineză în două celule-fiice, identice cu
celula din care au luat naştere.
- începe cu diviziunea nucleului şi se termină cu diviziunea citoplasmei.

2. Evoluţia celulelor rezultate prin diviziune

a) Proliferarea
- celulele parcurg noi C.C. → compartimentul proliferativ (ţesuturile embrionare,
măduvă hematogenă, stratul bazal al epidermei, etc.).
b) Diferenţierea
- celulele părăsesc definitiv C.C. şi se transformă în celule specializate - nu se mai
divid şi mor după un anumit timp (ex. neuronii, celulele musculare, hematiile
adulte, granulocitele, etc.).
c) Stadiul de repaus
- unele celule (ex. celulele stem, limfocite) părăsesc C.C. în faza G1 şi rămân în
faza G0 (păstrează o activitate minimă metabolică şi capacitatea de diviziune) →
compartimentul neproliferativ.
- pot reintra în C.C. ← stimuli (factori de creştere, hormoni, stimulatori ai mitozei,
etc.): ex. activarea limfocitele din sângele periferic ← PHA → celule tinere
(limfoblaşti) – se divid intens.

3. Controlul ciclului celular

- asigurat prin activarea / inactivarea, în diferite momente-cheie, a complexelor
kinaze ciclin-dependente (CDK-Cyclin-dependent kinase) - cicline.
 - în derularea C.C. există nişte “pauze” = puncte de control (checkpoints):
Cdk1-ciclina B - se verifică dacă celula este „pregătită” pentru a trece
Cdk1-ciclina A
de la o fază în alta;
Cdk4-ciclina D
Cdk6-ciclina D
- identificarea unor anomalii → oprirea progresiei în
ciclul celular:
→ reparare
→ apoptoză (moarte celulară programată) - dacă
repararea nu este posibilă.
Cdk2-
ciclina E
Cdk2-
► asigură creşterea normală şi sunt înlăturate
ciclina E
defectele, pentru a nu fi transmise celulelor-fiice.
► cel mai important punct de control – la tranziţia G1/S = punct de restricţie:
→ orice alterare a ADN / perturbare fiziologică (hipoxie, etc.) → activarea genei
p53 (“gardianul” genomului uman):
- proteina P53 activează gena care codifică proteina P21 (inhibă complexele
CDK-cicline şi PCNA) → oprirea celulele în G1/S pentru a fi corectate;
- nerepararea anomaliilor (mai ales ale ADN) → declanşarea apoptozei.
► punctul de control G2/M - decizia dacă celula intră în mitoză:
→ celulele cu anomalii cromozomiale / defecte ale aparatului mitotic - oprite să
intre în mitoză (← acţiunea P53 şi P21).
Proliferarea celulară - reglată de:
- factori extracelulari (hormoni, factori de creştere, etc.)
- anumite gene:
- genele proliferării = protooncogene (prin mutaţie / activare anormală →
proliferare anormală a celulelor → cancer);
- genele antiproliferative = gene supresoare ale tumorilor (tumor
supressor genes) sau antioncogene (inhibă proliferarea celulară)
2. Mitoza
Reglarea mitozei: control riguros prin 3 puncte de control:
►Punctul de control esenţial - la tranziţia G2/M:
- se decide dacă celula intră în mitoză
- asupra lui acţionează complexul Cdc2-ciclină B = MPF (M-phase promoting
factor) (factor de declanşare a mitozei, factor de condensare cromozomială)
→ iniţierea mitozei;
- există alterare cromozomială / defect al aparatului mitotic → activare
proteina P53.
► După alinierea fiecărui cromozom în placa metafazică → oprirea (≈ 20-30 min) la
al doilea punct de control:
- se verifică dacă toţi cromozomii sunt perfect aliniaţi;
- în lipsa anomaliilor → enzima ubiquitina degradează brusc proteina ISS
(Inhibitor of Sister Chromatid Separation) → separarea cromatidelor şi
iniţierea anafazei.
► În anafază - al treilea punct de control:
- este inactivat MPF (factorul de declanşare a mitozei) → terminarea mitozei şi
trecerea într-o nouă fază G1.

C. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE

DE LA PĂRINŢI LA DESCENDENŢI

= proces complex care are loc în 2 etape:

1. formarea gameţilor
= celule sexuale mature care conţin un număr haploid de cromozomi (la om – 23),
2. fecundarea
→ refacerea numărului diploid de cromozomi (46) la zigot;

► zigotul are o structură genetică nouă, unică şi constantă = individualitate

genetică.
D. EREDITATEA MONOGENICĂ

1. Legile lui Mendel

Ereditatea (lb. latină „hereditas” = moştenire)
= proprietatea organismelor de a transmite
la urmaşi un fond genetic.
►Gregor Mendel (1865):
fiecare caracter este determinat de câte o pereche
de factori ereditari („gene”); în momentul formării
gameţilor, aceştia segregă (se separă),
distribuindu-se la întâmplare în celulele sexuale
→ elaborat legile eredităţii: legea segregării şi legea asortării independente
(moştenirea caracterelor – după reguli foarte exacte, matematice)
►Thomas Hunt Morgan (1919): materialul ereditar se
găseşte în cromozomi → corelaţie între
comportamentul cromozomilor în meioză şi legile lui
Mendel
→ elaborat teoria cromozomială a eredităţii: o genă nu
poate corespunde unui cromozom întreg; genele cu
loci pe acelaşi cromozom au tendinţa de a se
transmite grupat la descendenţi → cromozomul trece
ca o entitate integră din celula iniţială în celulele
fiice; genele situate pe cromozomi neomologi segregă independent, ca şi
cromozomii omologi.

Legile lui Mendel = legi elementare ale geneticii;

- universal valabile (la toate organismele vii, inclusiv la om)
- aplicabile atât pentru caractere normale, cât şi patologice.
 1) Prima lege a lui Mendel: legea segregării sau legea purităţii gameţilor.
Mendel: orice individ rezultat prin unirea celor două tipuri de gameţi parentali
primeşte material genetic de la ambii părinţi → fiecare caracter este determinat
de o pereche de factori ereditari (gene alele).
- monohibridare = încrucişare între indivizi diferiţi printr-un singur caracter:
- generaţia parentală (P) = homozigote: AA şi aa
P: AA aa → gameţi care conţin un singur cromozom al

A A a a
perechii (o singură genă: A, a) ( ← disjuncţia
Gameţi:
cromozomilor perechi din anafaza
F1: Aa Aa Aa Aa
meiozei I) → homogametici
Gameţi: A a A a - fecundarea acestor gameţi → genotipul
heterozigot Aa al tuturor descendenţilor hibrizi
F2: AA Aa Aa aa
din prima generaţie F1; sunt fenotipic uniformi,
identici → gameţi A şi a → heterogametici
- încrucişarea indivizilor F1 → 3 tipuri descendenţi (F2) cu genotipurile AA, Aa, aa
(1:2:1): unii ~ cu fenotipul din P şi F1, alţii cu fenotipul din P (3: 1);
- în F2 - reapare caracterul recesiv parental (nu s-a exprimat în prima generaţie),
deşi gena corepunzătoare (a) era prezentă (Aa).
P: AA aa → factorii ereditari (genele) care determină
caracterul recesiv nu se amestecă, ci
A A a a
Gameţi:
rămân neschimbate (chiar dacă nu se
F1: Aa Aa Aa Aa manifestă fenotipic în F1) şi devin
manifeste în momentul în care (în F2) se
Gameţi: A a A a
realizează starea homozigotă (aa).
Legea segregării poate fi formulată astfel:
F: AA Aa Aa aa
► orice individ primeşte, în mod egal,
2

material genetic (gene) de la ambii părinţi;

► genele parentale segregă atunci când acel individ produce, la rândul lui, gameţi;
► gameţii vor fi genetic puri (au o singură genă din perechea de alele);
► prin combinarea întâmplătoare a gameţilor în F2, se produce o separare a
caracterelor parentale (3 dominanţi : 1 recesiv).
2) A doua lege a lui Mendel: legea asortării independente a caracterelor
- poate fi demonstrată prin încrucişări între organisme care se deosebesc prin două
(dihibridare) sau mai multe perechi de caractere (polihibridare);
- caracterele se transmit independent unele de altele (ereditatea primului caracter
nu influenţează ereditatea celui de-al doilea):
← genele care determină aceste caractere sunt neînlănţuite, situate pe
cromozomi diferiţi şi independente una faţă de alta; prin combinare întâmplătoare,
ele pot forma genotipuri şi fenotipuri noi.

Organismele parentale (diferite prin două caractere ← gene neînlănţuite) sunt

homozigote (AA, BB) şi (aa, bb) şi vor forma un singur tip de gameţi (A,B) şi (a,b).
Indivizii primei generaţii filiale (F1): uniformi fenotipic şi heterozigoţi (Aa, Bb);
 - în momentul formării gameţilor, genele celor două perechi segregă şi se asortează
independent una de alta (ca şi cromozomii omologi în anafaza meiozei I);
- formează patru tipuri de gameţi: AB, Ab, aB, ab, care, prin fecundare
întâmplătoare, vor da 16 genotipuri. Segregarea se realizează în proporţie de 9:3:3:1.

Legea asortării independente poate fi formulată astfel:

- genele care determină un caracter segregă independent de genele care determină un
alt caracter;
- în momentul formării gameţilor, genele care alcătuiesc diferite perechi de alele se
asortează (se combină) independent una de alta;
- în cazul a două perechi de caractere, raportul de segregare fenotipică în F2 este
9:3:3:1.
Caracterele umane – investigate, în primul rând, observând modul în care acestea sunt
transmise în cadrul familiilor → datele familiale - arbore genealogic (pedigree)
Termenul fitness = capacitatea unui organism de a supravieţui şi de a se reproduce
(de a transmite generaţiilor următoare genele patologice pe care le posedă).

2. Transmiterea caracterelor monogenice

Caracterele monogenice = cele mai simple caractere genetice ← alelele, normale sau
mutante, ale unui singur locus situat pe autozomi sau pe cromozomii sexuali.
- genele sunt suficiente pentru exprimarea sa.
- transmiterea monogenică - „o genă → un caracter”;
- cunoscute > 10.000 de caractere monogenice (normale sau patologice).
- moştenite, de obicei, simplu, identic sau asemănător modelului descris de
Mendel → caractere mendeliene.
Modul de transmitere a unui caracter monogenic depinde de:
- localizarea genei (pe cromozom somatic - caracter autozomal, sau pe
cromozomii sexuali - caracter legat de X sau de Y)
- fenotipul dominant / recesiv determinat de genă.
→ 5 modele de bază pentru transmiterea monogenică:
- autozomal – dominant + recesiv,
- legat de X – dominant + recesiv
- legat de Y.

1. Transmiterea autozomal dominantă

> 50% din caracterele incluse în MIM = caractere transmise AD.
- ex. boli AD: hipercolesterolemia familială, boala polichistică renală a adultului,
boala Huntington, neurofibromatoza de tip I, cancerele ereditare de sân sau colon
etc.
a) Caracteristici şi criterii de diagnostic
Caracterul ← o pereche de gene alele, situată în loci omologi, pe unul dintre
cromozomii somatici (autozomi):
- una dintre alele suferă o mutaţie (A) şi se manifestă fenotipic la
heterozigoţi (An) (alela normală (n) nu poate compensa efectul alelei
mutante)
→ genotipurile formate de alelele A şi n: An (cel mai frecvent), AA (rar) şi nn:
- genotipurile An şi AA → boală AD (afectare egală ♀- ♂)
- cele mai frecvente combinaţii: (nn + nn) şi (An + nn);
- combinaţia (An + An) - rară;
- combinaţiile (AA + nn), (AA + An), (AA + AA) - extrem de rare:
- numai în familii mari:
- pentru boli de gravitate redusă (prognatism,
brahidactilie, hemeralopie) sau
- pentru cele care debutează tardiv (după 40 de ani).
Combinaţii Descendenţi
genotipice
parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri

nn + nn n x n nn toţi sănătoşi

An + nn (A+n) x n ½ An ½ bolnavi
½ nn ½ sănătoşi

An + An (A+n) x (A+n) ¼ AA; ½ An ¾ bolnavi

¼ nn ¼ sănătoşi

AA + nn A x n An toţi bolnavi

AA + An A x (A+ n) ½ AA; ½ An toţi bolnavi

AA + AA A x A AA toţi bolnavi
Criterii majore de diagnostic ale bolilor monogenice cu transmitere AD:

1. O persoană sănătoasă nu transmite boala copiilor:

Doi indivizi sănătoşi (nn + nn) nu pot avea copii cu boli AD (teoretic nu există
purtători sănătoşi de genă mutantă).

2. Din încrucişarea între un bolnav heterozigot (An) şi un sănătos (nn) rezultă,

teoretic, ½ bolnavi (An) şi ½ sănătoşi (nn). Astfel, fiecare individ afectat are un
părinte cu aceeaşi boală, deci boala este prezentă în fiecare generaţie → în arborele
genealogic al familiei se observă un număr relativ mare de bolnavi şi transmiterea
verticală.
3. Privitor la severitate, boala se manifestă egal atât la bărbaţi, cât şi la femei şi
poate fi transmisă cu o probabilitate egală de bărbaţi şi de femei la descendenţii lor
de ambele sexe (deci independent de sex); faptul că este posibilă transmiterea
tată→fiu caracterizează transmiterea AD.

4. Boala este transmisă de către o persoană afectată, în medie, la ½ din copiii săi.
½ dintre gameţii bolnavului conţin gena mutantă; gameţii au probabilităţi egale de
fecundare (nu sunt dezavantajaţi), deci riscul de ½ este valabil la fiecare sarcină. Dar
transmiterea gameţilor este întâmplătoare şi este posibil ca toţi copiii
sau nici unul dintre ei să fie afectaţi.

5. Doi bolnavi (An + An) pot avea descendeţi sănătoşi de ambele sexe: dintre copiii
afectaţi, o parte pot fi homozigoţi, cu o formă mai gravă de boală (numai atunci când
boala este compatibilă cu supravieţuirea şi reproducerea – nu este afectat fitness-ul).
I.

II.

III.
b) Excepţii de la regulile transmiterii autozomal dominante
(1) Penetranţa redusă
Penetranţa (noţiune cantitativă) = frecvenţa manifestării fenotipice a unei gene
mutante dominante la heterozigoţi:
- o genă are penetranţă completă - toţi purtătorii ei manifestă caracterul.
- penetranţa incompletă (redusă, lipsa penetranţei) = numai o parte din purtătorii
genei mutante manifestă caracterul, dar o transmit la descendenţi (o manifestă
complet sau mai puţin complet)
- uneori, în bolile AD, mai ales cele cu pleiotropie şi expresivitate variabilă, un
individ moşteneşte gena mutantă, dar nu o manifestă fenotipic; el poate avea, însă,
descendenţi afectaţi: gena a „sărit” astfel o generaţie care, aparent, este sănătoasă.
• dacă o genă mutantă se exprimă la toţi heterozigoţii → penetranţă
completă (100%);
• dacă manifestarea este de sub 100% → penetranţă redusă, incompletă sau
este non-pentrantă.

- cunoaşterea penetranţei unei boli - importantă în sfatul genetic.

II

III

polipoza de colon (AD)

Cauzele penetranţei reduse - încă neclare:

• Genele modificatoare ale penetranţei

- puţine ex.: surditatea non-sindromică ← mutaţii ale genei DFNB26 (4q31):
- descrise cazuri de homozigoţi pentru gena mutantă cu auz normal:
identificată o genă modificatoare dominantă cu locus pe crz. 7 (↓ penetranţa
mutaţiei cauzatoare de surditate)

• Metoda de diagnostic - esenţială

- ex.: boala polichistică renală a adultului: o persoană tânără care a moştenit
gena mutantă poate să nu prezinte ecografic chişti renali vizibili (datorită
dimensiunii prea mici), dar evidenţiabili prin CT sau RMN
→ penetranţa redusă - determinată de incapacitatea de a recunoaşte, clinic şi/sau
paraclinic, fenotipul genei mutante.
• Vârsta de debut a primelor manifestări clinice - variabilă în multe boli:
- ex.: coreea Huntington: primele semne apar în medie la vârsta de 35 de ani;
→ penetranţa genei mutante este 0 la naştere, 25% la 30 de ani, 50% la 40 de
ani şi 100% la 70 de ani.

• Sexul persoanei
- ex.: cancerul de sân familial (← mutaţia genei BRCA2): penetranţa genei
este redusă la ♂ (ţesutul glandular este redus şi nu depinde de stimularea
hormonală).
Se presupune că aceşti factori au, în anumite condiţii, un efect
antagonic asupra manifestării unei gene.

(2) Neomutaţiile
- există situaţii în care un pacient cu boală AD este primul afectat
din familie (părinţii sunt sănătoşi, homozigoţi pentru gena normală);
→ se presupune că boala ← neomutaţie (mutaţie de novo) apărute în
gametogeneza unuia dintre părinţi;
- frecvente în numeroase boli AD care limiteată fitness-ul
bolnavilor:
- ex.: osteogeneza imperfectă de tip II - letală la scurt timp
după naştere → toate cazurile sunt neomutaţii.
(3) Expresivitatea variabilă
= intensitatea manifestării fenotipice (clinice) a unei gene mutante
şi penetrante la bolnavi diferiţi (unele gene mutante dominante se
exprimă diferit la persoane heterozigote);
- numeroase boli cu penetranţă incompletă au şi expresivitate
variabilă;
- se poate referi la:
- anomaliile manifeste
- severitate
- vârsta de debut
- manifestarea la pacienţii de un anumit sex.
• Anomaliile manifeste
- bolile AD, (mai ales cele cu pleiotropie) prezintă expresivitate
variabilă;
- ex.: neurofibromatoza tip I (boala von Recklinghausen):
- leziuni cutanate (pete pigmentare de culoarea cafelei cu lapte),
- leziuni oculare (hamartoame pigmentare iridiene–noduli Lisch
- musculo-scheletale (scolioză),
- psihice (retard mental)
- tumorale (neurofibroame, glioame, leucemii ş.a).
- la aceşti bolnavi, anomaliile apar la vârste diferite (primele apar
petele „café au lait”); unele dintre ele pot lipsi sau severitatea lor
clinică poate fi diferită.
• Vârsta de debut
- diferitele semne ale bolii AD pot apărea la vârste diferite
(= penetranţă dependentă de vârstă);
- uneori primele manifestări ale unei boli apar tardiv la adult:
(hipercolesterolemia familială, boala polichistică, boala
Huntington ş.a.)
- anticipaţia = situaţia în care o boală AD se instalează mai precoce
şi mai sever de la o generaţie la alta;
- caracteristică bolilor produse prin amplificarea repetărilor
trinucleotidice.
• Boli influenţate şi limitate de sex.
- la unele boli, expresivitatea variabilă ← afectarea mai frecventă a
unui anumit sex (sex ratio = raportul ♂/♀ afectate):
- ex.: guta, calviţia - influenţate de sex – afectează
predominant ♂ (influenţa sexuală este a hormonilor androgeni
→ f. rară la ♀ înainte de menopauză, apoi egal cu ♂).
- ex.: pubertatea precoce familială (debut la 4-5 ani ←
mutaţia R pentru LH) - boală limitată la sexul masculin
Cauzele expresivităţii variabile - neclare;

• heterogenitatea alelică (existenţa unor mutaţii diferite) - la

bolnavii cu aceeaşi afecţiune, dar din familii diferite;

• interacţiunea genei mutante cu gene modificatoare / factori de

mediu - la bolnavii care au aceeaşi mutaţie (din aceeaşi familie /
familii diferite)
- ex.: hipercolesterolemia familială (19p13.2): la unii indivizi
heterozigoţi pentru mutaţia 19p nivelul colesterolemiei este mai
scăzut decât cel aşteptat (25%) ← interacţiunea unei gene
modificatoare (13q).
2. Transmiterea autozomal recesivă
- 1/3 din caracterele monogenice - transmise AR.
- ex. boli AR: hemocromatoza şi fibroza chistică (mucoviscidoza)
(în Europa), anemia drepanocitară, talasemia, albinismul oculo-
cutanat, fenilcetonuria, unele forme de surditate, sindromul
adrenogenital, cecitatea recesivă, majoritatea erorilor înnăscute de
metabolism.
1) Caracteristici şi criterii de diagnostic
- o genă recesivă se manifestă numai în stare homozigotă (aa);
- în stare heterozigotă (Na), boala nu apare ← pentru realizarea
funcţiei este suficientă alela normală (N).
Combinaţii Descendenţi
genotipice
parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri

Na + Na (N+a)x(N+a) ¼ NN; ½ ¾ sănătoşi, din care

Na 2/3 purtători
¼ aa ¼ bolnavi

Na + NN (N+a) x N ½ NN; ½ Toţi sănătoşi, ½

Na purtători
aa + NN a x N Na Toţi sănătoşi şi
purtători
aa + Na a x (N+ a) ½ Na; ½ ½ sănătoşi şi
aa purtători; ½
bolnavi

aa + aa a x a aa Toţi bolnavi
Spre deosebire de transmiterea AD, indivizii afectaţi moştenesc câte
o genă mutantă de la ambii părinţi (aceştia sunt, de cele mai multe
ori, sănătoşi şi purtători de genă mutantă, deci heterozigoţi:
(Na) + (Na).
Criterii majore de diagnostic ale b. monogenice cu transmitere AR:

1. Marea majoritate a persoanelor afectate sunt descendenţi ai unor

părinţi aparent sănătoşi, dar purtători (heterozigoţi); riscul lor de a
avea un copil bolnav este de ¼, indiferent de sex. Ambele sexe sunt
afectate în mod egal şi pot transmite boala cu aceeaşi probabilitate.

2. Deoarece părinţii bolnavului sunt sănătoşi, în arborele genealogic se

observă că boala se transmite discontinuu (saltatoriu) în succesiunea
generaţiilor. Bolnavul poate fi singurul membru afectat din familie;
dacă apar şi alte cazuri, ele sunt întâlnite, de obicei, la fraţii individului
afectat → aspectul de transmitere pe orizontală.
3. Purtătorii se căsătoresc, de regulă, cu persoane sănătoase şi
homozigote; astfel, gena patologică recesivă se va transmite din
generaţie în generaţie în stare latentă, până când, datorită întâmplării,
purtătorul ei se va întâlni cu un partener având aceeaşi alelă anormală.

4. Dacă bolnavii se căsătoresc cu persoane normale şi homozigote, toţi

copiii vor fi sănătoşi (dar purtători).

5. Dacă un bolnav se căsătoreşte cu o persoană sănătoasă şi heterozigotă,

riscul de a avea copii bolnavi (de ambele sexe) este de 50%, iar pe
arborele genealogic se constată că transmiterea este aseamănătoare celei
dominante, denumită pseudodominantă.
6. Toţi copiii unui cuplu afectat (homozigoţi pentru aceeaşi genă)
prezintă boala. Acest tip de cuplu este observat în colectivităţi speciale
(surzi, orbi, ş.a.) şi pentru boli care nu limitează capacitatea de
reproducere.

7. Părinţii unui copil afectat sunt de cele mai multe ori consanguini, mai
ales atunci când boala este rară în populaţie (consanguinitatea asigură
homozigozitate prin descendenţă).

- bolile recesive pot fi recunoscute numai dacă în familia studiată

apare cel puţin un copil afectat.
2) Consanguinitatea în bolile recesive
- probabilitatea ca doi indivizi consanguini să aibă aceeaşi alelă
patologică:
- direct proporţională cu gradul de rudenie
- exprimată de:
- coef. de înrudire R (proporţia de gene identice din
totalul genelor persoanelor ce au un strămoş comun)
- coef. de consanguinitate F (probabilitatea ca un urmaş
să fie homozigot pentru gene ce provin de la părinţi
înrudiţi, de la un strămoş comun; F = R/2).
- cu cât o boală este mai rară, cu atât consanguinitatea la părinţi este
mai frecventă:
- ex.: - afecţiune cu frecvenţă = 1:10.000 (albinismul) →
~ 6% dintre părinţii copiilor bolnavi vor fi veri primari
(1% populaţia generală europeană);
- dacă afecţiunea este de 10 ori mai rară (1:100.000) →
creşte la 16%
- părinţii înrudiţi au un procent mai mare de gene identice,
comparativ cu populaţia generală: 1/8 - veri primari, 1/32 – veri de
gradul II, etc.
→ consanguinitatea creşte riscul întâlnirii heterozigoţilor şi
apariţia descendenţilor homozigoţi afectaţi:
- ex.: într-o populaţie frecvenţa heterozigoţilor pentru o boală
AR = 1/50 → probabilitatea unei persoane de a avea un copil
bolnav căsătorindu-se cu o persoană neînrudită este de 1/50 x
1/50 x 1/4 = 1/10.000;
- dacă s-ar căsători cu vara sa primară, atunci riscul naşterii
unui copil afectat este 1/50 x 1/8 x 1/4 = 1/1.600, deci de
circa şase ori mai mare.
- riscul verilor primari de a avea un copil anormal (3-5%) - aproape
dublu faţă de cel al populaţiei generale (2-3%);
- consecinţele unui incest (încrucişarea între rude de gradul I) - mult
mai grave: ½ - ¼ dintre copii anormali (locul I – retardul mental)
3) Identificarea purtătorilor
- gena recesivă nu se manifestă fenotipic la heterozigoţi (prin definiţie)
- în realitate, ambele alele se manifestă la nivel molecular →
depistarea heterozigoţilor (numai pentru acele afecţiuni la care se
cunoaşte efectul primar al genei şi la care acesta poate fi evidenţiat);
- ex.: - fibroza chistică - electroliţi din sudoare şi enzime duodenale;
- anemia drepanocitară - electroforeza Hb.
4) Heterogenitatea genetică
- frecventă în bolile AR: o genă poate suferi mutaţii alelice diferite;
- când la bolnavi cele două alele ale locilor respectivi sunt anormale,
dar au mutaţii diferite = heterozigoţi compuşi → indivizii afectaţi
mai degrabă heterozigoţi compuşi decât homozigoţi adevăraţi
(excepţii: părinţii sunt înrudiţi / în populaţia respectivă predomină o
anumită mutaţie).

5) Variabilitatea în bolile genetice recesive

- cel mai frecvent - penetranţă completă; variabilitatea clinică - redusă.
►excepţii:
• hemocromatoza (b. AR a metabolismului Fe: absorbţie intestinală ↑ a Fe →
acumulare excesivă de fier în diferite organe ale adulţilor)
- nu toţi bolnavii (aa) dezvoltă boala; ♀ - protejate datorită pierderilor
menstruale;
• mucoviscidoza ← anomaliile unor secreţii exocrine → bolnavii: mare variabilitate
a distribuţiei şi manifestărilor digestive, pulmonare etc. (← mutaţii diferite ale
genei CF).
- neomutaţiile: - rare;
- de regulă, ambii părinţi ai unui copil afectat sunt heterozigoţi.
- 1% din cazurile de atrofie musculară spinală de tip I : copilul moşteneşte
- o alelă de la unul din părinţi - heterozigot,
- cealaltă alelă – prezintă o mutaţie germinală nouă (la părintele nepurtător)
3. Transmiterea legată de sex
= transmiterea genelor situate pe unul sau altul din cei doi cromozomi sexuali (≠ de
cele care intervin în procesul sexualizării).
- la sex ♀ şi ♂ - morfologia, genele, rolurile şi distribuţia cromozomilor sexuali ≠:
- ♂ XY au un singur cromozom X → nu sunt homozigoţi / heterozigoţi
pentru genele de pe cromozomii sexuali, ci hemizigoţi;
- ♀ XX - homozigote pentru genele aflate pe cromozomii sexuali.

1. Cromozomul Y:
- dimensiune ↓ şi un număr ↓ de gene (~ 2/3 din braţul q conţine ADN înalt repetitiv,
inactiv genetic);
- majoritatea genelor:
- implicate în determinismul / controlul caracterelor sexuale masculine
- nu au alele omoloage pe X.
- o mică parte din gene, situate în regiunile pseudoautozomale (capetele braţelor p
prin care cromozomii X şi Y se dispun „cap la cap” în decursul profazei primare):
- au gene omoloage pe cromozomul X

- pot realiza recombinări în meioză.

Cromozomul X:
- talie mai mare;
- conţine > 1.000 de gene;
- genele sunt de sexualizare, dar şi nesexuale.

2. - genele de pe X se găsesc la ♀ XX în doză dublă (homozigote sau heterozigote),

- la ♂ genele sunt în doză unică (hemizigot).
- această deosebire - compensată prin inactivarea, aproape completă, a unuia dintre
cei doi cromozomi X la ♀.
Tipuri de transmitere legată de sex:
- transmiterea caracterelor legate de X
- transmiterea caracterelor legate de Y.

1. Transmiterea legată de cromozomul X (X-linkată)

- circa ½ din cele > 1.000 de gene localizate pe cromozomul X :
- implicate în determinarea unor unor fenotipuri anormale;
- distribuite ≠ şi transmise în mod particular la cele două sexe
- XA = cromozomul ce prezintă gena mutantă; XN = cromozomul
normal → posibile următoarele genotipuri:
- XNY şi XAY - la ♂;
- XNXN , XN XA , XA XA, - la ♀.
► la ♂ (hemizigoţi - un singur cromozom X) → o genă mutantă pe cromozomul X
se va manifesta întotdeauna (indiferent dacă manifestarea ei fenotipică este
dominantă sau recesivă).
► la ♀ heterozigote (XN XA ):
- teoretic - o genă anormală pe cromozomul X poate fi dominantă / recesivă în
expresie;
- în realitate - datorită inactivării întâmplătoare a cromozomului X → alela
mutantă se poate exprima într-o serie de celule - indiferent dacă produce un
fenotip recesiv (cel mai frecvent) / dominant (rar).
→ la ♀ - hemizigoţie funcţională.
- unele mutaţii → inactivare preferenţială a cromozomului XA la femei.

→ bolile legate de X se clasifică în continuare în dominante şi recesive (genele

dominante se exprimă la heterozigote; cele recesive de obicei nu se manifestă).
1) Transmiterea recesivă legată de cromozomul X
- boli XR cunoscute: hemofilia, distrofia musculară Duchenne, daltonismul
(cecitatea pentru culori), deficitul de glucozo-6-fosfat dehidrogenază (G6PD),
sindrom X fragil (Martin-Bell) ş.a.
- o mutaţie XR:

► se manifestă la ♂ XaY - sunt hemizigoţi pentru genele situate pe

cromozomul X → nu au o genă care să compenseze efectele unei alele
anormale;

► ♀ (2 cromozomi X):

- sunt afectate numai dacă sunt homozigote XaXa (f. rar);

- femeile heterozigote XaXN = purtătoare - în general sănătoase
(efectele alelei anormale sunt contracarate de alela normală de pe
celălalt cromozom X).
Combinaţii Descendenţi
genotipice
parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri

XaXN + XNY (Xa+XN) x ¼ X a X N ; ¼ XN Un sfert dintre copii sunt bolnavi

(XN +Y) XN (1/2 băieţi); toate fetele sunt
¼ XaY ; ¼ XNY sănătoase (1/2 purtătoare)
XNXN + XaY (XN+XN) x XaXN ; x XNY Toţi copiii sănătoşi, dar fetele
(Xa+Y) sunt purtătoare

XaXN + XaY (Xa+XN) x ¼ XaXa ; ¼ XaXN ; ½ fete bolnave; ½ fete

(Xa+Y) ¼ XaY ; ¼ XNY purtătoare
½ băieţi bolnavi
XaXa + XnY (Xa+Xa) x XaXN ; XaY Toţi băieţii sunt bolnavi, toate
(XN+Y) fetele sunt purtătoare
XaXa + XaY (Xa+Xa) x XaXa ; XaY Toţi copiii (băieţi şi fete) sunt
(Xa+Y) bolnavi
XnXN + XNY (XN+XN) x XNXN ; XNY Toţi copiii sunt sănătoşi
(XN+Y)
a) Criteriile transmiterii bolilor XR

1. De boli XR sunt afectaţi aproape exclusiv bărbaţii ← de regulă, din părinţi

sănătoşi (o purtătoare XaXN şi un bărbat XNY); bărbatul afectat primeşte un
cromozom Y de la tată → gena mutantă recesivă provine, obligatoriu, de la
mamă → ½ din fii vor fi afectaţi şi ½ normali, iar ½ din fiice vor fi purtătoare
şi ½ normale.

2. Dacă un bărbat afectat se căsătoreşte cu o femeie sănătoasă şi homozigotă, nu va

transmite boala fiilor (transmiterea tată → fiu este deci imposibilă, deoarece
aceştia nu pot moşteni gena anormală de pe cromozomul X); în schimb, toate
fetele vor fi heterozigote, purtătoare (deoarece ele primesc cromozomul X
anormal).
3. Femeile purtătoare, heterozigote sunt, de obicei, clinic sănătoase, dar pot avea
băieţi bolnavi (½), indiferent de tipul de căsătorie. Un caracter recesiv legat de
cromozomul X poate fi transmis printr-o serie de purtătoare înainte de a deveni
manifest la un băiat afectat.

4. În arborele genealogic se constată adesea o transmitere oblică, în diagonală (în

contrast cu transmiterea verticală a genelor dominante şi orizontală a celor
recesiv autozomale) şi discontinuă, de la un bărbat bolnav (bunic, străbunic), prin
femei sănătoase, dar purtătoare, la un băiat bolnav.

5. O femeie bolnavă (Xa Xa) va transmite boala la toţi băieţii (situaţie caracteristică
transmiterii XR)
În practică, se consideră că o boală XR se transmite în familii:
- fie prin femei purtătoare sănătoase - dacă boala este gravă şi conduce la
moarte timpurie
- atât prin femei purtătoare sănătoase, cât şi prin bărbaţi afectaţi - dacă boala
permite supravieţuire până la vârsta reproducerii şi dacă nu scade apreciabil
fertilitatea.

I
1 2

II

III
b) Neomutaţii
- multe boli XR sunt severe → letale până la vârsta reproducerii:
- ex.: distrofia musculară Duchenne (genele mutante se pierd din
populaţie o dată cu bolnavul, dar incidenţa bolii rămâne neschimbată
← apar alte cazuri prin mutaţii noi din femei cert nepurtătoare (1/3)

c) Femei afectate de boli recesive legate de X

♦ inactivarea întâmplătoare, cu o frecvenţă mai ↑, a crz. X normal →
situaţie similară bărbaţilor hemizigoţi afectaţi;
♦ mama este heterozigotă şi tatăl afectat;
♦ ♀ cu cariotip 45,X (sindrom Turner) - hemizigote pentru X,
moştenesc o alelă mutantă pe singurul lor crz, X;
 ♦ ♀ cu cariotip 46,XY, în stări intersexuale (ex. sindromul
insensibilităţii la androgeni);
♦ mama este heterozigotă şi tatăl normal, dar a suferit o mutaţie
nouă pe cromozomul X.
♦ heterogenitatea genetică.

d) Depistarea heterozigoţilor
- datorită inactivării unuia dintre cromozomii X, ♀ heterozigote =
,,mozaic funcţional” (celule în care este activ XN şi celule în care este
activ Xa);
- efectul primar / secundar al genei mutante - biochimic / analiza ADN
2) Transmiterea dominantă legată de cromozomul X
- bolile XD - mult mai rare decât XR: rahitism hipofosfatemic (rezistent la

vitamina D), condrodisplazia punctata, sindrom Rett, incontinentia pigmenti.

Manifestare:

- întotdeauna la ♀ heterozigote (XN XA) şi la ♂ hemizigoţi;

- ♂ afectaţi (XAY) prezintă forme mai grave de boală decât ♀ (majoritatea

heterozigote (XN XA) ← inactivarea X;

- unele boli se manifestă aproape exclusiv la ♀, deoarece la ♂ sunt letale.

Genotip Descendenţi
parental Gameţi
Genotipuri Fenotipuri
XAXn + (XA+Xn) x (Xn ¼ X A Xn ; ¼ ½ dintre copii sunt
XnY +Y) XnXn bolnavi (½ fete; ½ băieţi);
¼ XAY ; ¼ ½ copii sănătoşi
XnY
XnXn + (Xn+Xn) x XAXn ; XnY Toate fetele sunt bolnave;
XAY (XA+Y) toţi băieţii sunt sănătoşi
XAXn + (XA+Xn) x ¼ XAXA ; ¼ Toate fetele sunt bolnave;
XAY (XA+Y) XAXn ; ½ băieţi bolnavi; ½ băieţi
¼ XAY ; ¼ XnY sănătoşi
XAXA + (XA+XA) x XAXn ; XAY Toţi copiii (băieţi şi fete)
XnY (Xn+Y) sunt bolnavi
XAXA + (XA+XA) x XAXA ; XAY Toţi copiii (băieţi şi fete)
XAY (XA+Y) sunt bolnavi
XnXn (Xn+Xn) x XnXn ; XnY Toţi copiii sunt sănătoşi
+XnY (Xn+Y)
Modelul de transmitere în bolile XD ~ AD:
► boala are continuitate în succesiunea generaţiilor (fiecare bolnav are cel puţin
un părinte afectat);
► ♀ bolnave heterozigote pot transmite afecţiunea la ½ din copiii de ambele
sexe.
► caracteristic transmiterii XD = bărbaţii afectaţi (XAY) transmit boala tuturor
fiicelor, dar niciodată fiilor.
- în arborele genealogic - adesea predominanţa femeilor bolnave.
- transmiterea XD - recunoscută doar prin descendenţii bărbaţilor afectaţi,
nu şi prin descendenţii femeilor afectate.
2. Transmiterea legată de cromozomul Y
- caracterele legat de Y - transmise de la tată, prin cromozomul Y, la toţi fiii săi =
transmitere holandrică.
- cunoscute extrem de puţine caractere nesexuale transmise holandric:
- alelele polimorfice de pe cromozomul Y,
- hipertricoza urechilor,
- o formă de surditate,
- o formă de retinită pigmentară.

3. Transmiterea caracterelor determinate de gene din regiunile

pseudoautozomale X şi Y
O mică parte din genele cromozomului Y (regiunile pseudoautozomale), au alele
omoloage pe cromozomul X.
- o singură boală ← mutaţia genei SHOX, genă pseudoautozomală care nu este
inactivată şi care codifică un factor de transcripţie implicat în reglarea creşterii.
 I
1 2

II

III

IV

- discondrosteoza Leri-Weill = displazie scheletică cu statură

mică, disproporţionată, deformarea antebraţului.
- frecvenţa ↑ a bolii la femei - transmitere dominantă legată de X,
- prezenţa transmiterii tată → fiu – nu ereditate legată strict de X.
 GENETICA BOLII CANCEROASE
- cancer (lat. “cancer” = rac) = bolile caracterizate prin alterarea
proceselor de creştere şi proliferare celulară.
- proliferarea celulară necontrolată → formarea unei mase celulare =
tumoră sau neoplasm (gr. “neo” = nou; “plassein” = a forma;
textual creştere nouă);
- procesul de formare a unei tumori = tumorigeneză;
- tumorile benigne [lat. “benignus” = lipsit de gravitate] = tumori care
rămân localizate (în mod obişnuit nu produc tulburări grave; excepţie
situaţii în care determină compresiuni ce pun în primejdie viaţa).
- tumorile maligne [lat. “malignus” = primejdios, periculos] invadează
ţesuturile învecinate şi adesea metastazează (diseminează), colonizând
teritorii aflate la distanţă.
Clasificare (în funcţie de ţesuturile din care se formează):
● carcinoame (derivate din celulele epiteliale) – cele mai frecvente,
● sarcoame (derivate din ţesuturile conjunctive),
● limfoame (derivate din ţesuturile limfatice),
● leucemii (afectează organele hematopoietice).

Celulele care formează o tumoră provin dintr-o singură celulă

precursoare care se multiplică şi formează o clonă:
- celulele din clona tumorală în formare acumulează o serie de
modificări genetice şi epigenetice → la modificarea activităţii unor
gene → modificări fenotipice.
În final, celulele clonale acumulează suficiente modificări fenotipice
pentru a deveni cancer:
- exces de factori de creştere;
- pierderea sensibilităţii la semnalele care blochează creşterea;
- capacitate de proliferare necontrolată;
- absenţa controlului mecanismelor apoptotice;
- capacitate de invazie [= desprinderea celulelor din tumora primară,
penetrarea MB];
- angiogeneză [= stabilirea de legături vasculare cu gazda],
- metastazare [= trecerea în circulaţia sanguină sau limfatică, pentru
a se depozita în organe situate la distanţă].
Cancerul = b. genetică - iniţierea şi dezvoltarea unei tumori ← mutaţii
succesive multiple în diferite gene care controlează:
- proliferarea celulară,
- repararea ADN-ului,
- ciclul celular şi
- moartea celulară.

A. FENOTIPUL TUMORILOR MALIGNE (GENELE

CANCERULUI)
- 1914 - Boveri : “celulele devin maligne fie:
- datorită supraactivării unei gene care determină diviziunea,
- datorită pierderii funcţiei unei gene care în mod normal
împiedică proliferarea”.
- etiopatogenia bolii neoplazie - implicate 3 categorii de gene:
- protooncogene,
- genele supresoare ale creşterii tumorilor
(antioncogene)
- genele antimutatoare (de stabilitate).
Kinzler & Vogelstein (1997) - aceste gene clasificare în:
- gatekeepers (“portari”) - controlează direct proliferarea
celulară (protooncogene şi antioncogene) şi
- caretakers (“îngrijitori”) - menţin stabilitatea genomică
(genele antimutatoare).
1. Protooncogenele şi oncogenele
Protooncogenele = gene normale care codifică proteine cu rol în
controlul creşterii şi proliferării celulare;
- în funcţie de nivelul celular la care acţionează aceste proteine →
clasificare protooncogene:
♦ protooncogene care codifică factori de creştere (ex. PDGF
– factorul de creştere derivat din plachete);
♦ protooncogene care codifică R ai factorilor de creştere (ex.
EGFR – R pentru factorul de creştere epidermal);
♦ protooncogene care codifică componente ale căilor de
semnalizare intracelulară (ex. familia RAS, gena ABL);
♦ protooncogene care codifică proteine nucleare, m.a. factori
de transcripţie (ex. MYC);
 ♦ protooncogene care codifică proteine implicare în controlul
ciclului celular (ex. MDM2).
În genomul uman normal - identificate > 100 protooncogene.
- modificările produse în structura şi/sau activitatea transcripţională a
protooncogenelor (= activare) → transformarea lor în variantele
maligne = oncogene.
Oncogena = forma anormală, activată a unei protooncogene;
- se poate afla în genomul celular = oncogenă celulară
(c-onc)
- în genomul viral = oncogenă virală (v-onc);
- prezintă, prin definiţie, capacitatea de a induce / promova
cancere.
- activarea protooncogenelor ← mutaţii cu câştig de funcţie.
- oncogenele au efect dominant la nivel celular: o singură alelă
mutantă este suficientă pentru modificarea fenotipului celular.
→ majoritatea mutaţiilor care activează oncogenele apar la
nivelul celulelor somatice;
- mutaţiile germinale - considerate incompatibile cu
dezvoltarea embrionară.
- există 2 excepţii (mutaţiile protooncogenelor transmise de la o
generaţie la alta, determinând forme ereditare de cancer):
- neoplaziile endocrine multiple tip 2 (multiple endocrine
neoplasia 2 - MEN2) ← mutaţiile oncogenei RET;
- cancerul papilar renal ereditar ← mutaţia oncogenei MET
Mecanismele activării protooncogenelor
- 3 mecanisme principale:
1. Mutaţia punctiformă
- în cazul unor oncogene care codifică:
- R transmembranari (ex. gena RET) /
- proteine citoplasmatice (ex. genele RAS):
Genele RAS codifică proteina G citoplasmatică (care leagă GTP)
cu rol în căile de transducţie a semnalelor;
- mutaţia punctiformă → sinteza unor proteine RAS anormale:
semnalizează continuu (chiar în absenţa GTP) → stimularea
creşterii celulare şi transformarea tumorală.
- mutaţiile genelor familiei RAS → > 15% din cancerele umane (locul
II după mutaţiile P53): m. a. de plămân, colon, sân şi vezică urinară.
2. Translocaţii cromozomiale
← rupturi dublu catenare (adesea);
- cunoscute > 40 translocaţii, frecvente în leucemii şi limfoame.
► ex. cel mai cunoscut: cromozomul Philadelphia (Ph1) -
- în leucemia mieloidă cronică,
← translocaţie reciprocă prin care protooncogena ABL (Abelson –
crz. 9 (q34) (codifică o tirozin-kinază citoplasmatică) este
translocată în vecinătatea imediată a BCR (breakpoint cluster
region) = regiune specifică de pe crz. 22 (22q11) ce codifică o
fosfoproteină;
→ pe crz. 22 (crz. Philadelphia), secvenţa ABL fuzionează cu
gena BCR --> genă hibrid - codifică o proteină himerică, de
dimensiune mai ↑ ca a proteinelor normale ABL şi BCR şi cu
proprietăţi noi (câştig de funcţie);
 Translocaţie cromozomială Genă himerică

Ph1 BCR ABL

Cr. 22q Cr. 9q

9 22 9q+ 22q- Fuziunea secvenţelor

t(9;22)(q34;q11) genice BCR şi ABL

- această proteină - activitate proteinkinazică ↑ → proliferarea celulelor

independent de semnale normale (ex. factorii de creştere externi).
Translocaţie bcr-abl (FISH)
►90% din limfoamele Burkitt (tumori ale limfocitelor B) ←
translocaţie reciprocă între braţele q ale cromozomilor 8 şi 14 –
t(8;14)(q24;q32):
- la nivelul punctului de ruptură de pe crz. 8 – protooncogena
MYC (8q24) (codifică un TF nuclear care stimulează diviziunea
celulară;
- cromozomul 14 conţine (la om) genele pentru lanţul greu (H)
al Ig (14q32);
- translocaţie → inserarea protooncogenei MYC în vecinătatea
promotorului genei pentru lanţul greu al Ig (f. activ în celulele B care
sintetizează Ig);
- activarea protooncogenei MYC → proliferare necontrolată a
limfocitelor B în care s-a produs translocaţia.
3. Amplificarea genică
= ↑ de zeci / sute de ori ale nr. copiilor unei protooncogene normale
→ producerea excesivă a proteinei (şi deci ↑ nr. de molecule care
pot deveni ţinta unei mutaţii cu potenţial oncogen).
- întâlnită în cancere colorectale, de sân, neuroblastoame etc.,
- asociată cu faze avansate ale bolii = progresia tumorală;
- ex. - amplificarea N-MYC în 30% din neuroblastoamele
avansate,
- amplificarea ERBB2 în cancerele mamare avansate.
2. Genele supresoare ale creşterii tumorale
(antioncogenele) (tumor-supressor genes)
= clasă de gene normale care inhibă creşterea şi proliferarea celulară
→ împiedică dezvoltarea tumorilor;
- inactivate prin mutaţii cu pierderea funcţiei (loss of function)
→ - o proliferare şi creştere celulară necontrolată,
- o apoptoză ineficientă;
- o alelă normală este suficientă pentru a preveni transformarea
malignă;
- iniţierea proliferării tumorale - numai când ambele alele sunt
inactivate / pierdute = ipoteza celor două evenimente - two hit
mutation - Knudson (1971);
- exprimarea lor fenotipică este recesivă.
► I mutaţie - moştenită (de obicei) prin gameţi = mutaţie germinală,
- poate fi şi o neomutaţie;
- indivizii = heterozigoţi pentru gena predispozantă;
► după producerea mutaţiei (deleţie, recombinare somatică, mutaţie
punctiformă, modificare epigenetică) şi pe alela omoloagă →
pierderea stării de heterozigoţie (loss of heterozigoty - LOH) →
dezvoltare cancer.

Genele supresoare ale creşterii tumorale codifică proteine cu funcţii

diverse: - receptori membranari,
- proteine citoplasmatice,
- proteine nucleare.
♦ gena RBb (13q14)
- identificată I dată în retinoblastom, ulterior şi în osteosarcoame,
carcinoame pulmonare cu celule mici, cancer mamar, cancer
genitourinar,
- codifică proteina RB implicată în controlul C.C. (inhibă trecerea
faza G1/ faza S)
♦ gena P53 (17q)
- codifică proteina P53 cu funcţii multiple:
- factor de transcriere,
- inhibitor al replicării ADN,
- activator al genei BAX care stimulează apoptoza,
- element al unei căi de semnalizare care controlează
integritatea structurală a genomului.
P53 - denumită şi “gardianul” genomului uman:
- când se produc leziuni ale ADN:
- blochează progresia în ciclul celular (trecerea G1/S)
- multiplicarea celulelor
(pentru intervenţia sistemelor de reparare).
- leziunile rămân nereparate / reparate greşit → P53 declanşează
apoptoza;
- > 50% cancere umane - caracterizate prin alterări ale genei p53.

3. Genele de stabilitate (antimutatoare) („caretakers”)

= gene Є sistemului de reparare a leziunilor ADN;
- codifică proteine implicate în menţinerea stabilităţii genomului.
- mutaţiile acestor gene → acumulare de mutaţii → instabilitate
cromozomială.

Toate căile de reparare a leziunilor ADN-ului pot fi implicate în

producerea cancerelor:
- alterarea mutaţională a componentelor implicate în repararea
leziunilor produse de radiaţiile UV = excizia nucleotidelor
(nucleotide excision repair – NER) – m. a. în cancerele cutanate.
- mutaţiiile genelor care codifică proteine implicate în repararea
erorilor de împerechere (missmatch repair - MMR) →
instabilitatea microsateliţilor - m. a. în cancerelul nonpolipozic
ereditar.
B. ANOMALII CITOGENETICE ÎN CANCER
- 3 categorii majore de anomalii cromozomiale:
1. Anomalii cromozomiale numerice
= pierderea / câştigul unor cromozomi în întregime – aneuploidie:
- ↓ nr. crz. – hipoploidie,
- ↑ nr. crz. – hiperplodie,
- nr. aparent normal crz. – pseudodiploidie.
- asemenea modificări - întâlnite în majoritatea tipurilor tumorale;
- în general, nu există anomalii numerice specifice pentru un anumit
tip tumoral.
2. Anomalii cromozomiale structurale
- cele mai frecvente – translocaţiile:
- uneori - mai complicate, interesând mai mulţi cromozomi,
- alteori - implică segmente cromozomiale specifice pentru anumite
tipuri de neoplazii (ex. leucemii şi limfoame)

3. Amplificarea genică
- recunoscută prin examen microscopic sub 2 forme:

● un segment cromozomial amplificat → modificare în aşa grad a

modelului de benzi normale ale regiunii crz. afectate → în poziţia
respectivă - vizibilă o regiune omogen colorată (homogenously
staining region – HSR);
Regiuni omogen colorate
(HSR) (FISH): amplificarea
genei myc
● alteori regiunea amplificată este
eliberată din crz. sub forma a
numeroşi corpusculi ADN,
acentrici = cromozomi minusculi
(double minutes- DMs):
- se acumulează în nucleu,
- pot fi vizualizaţi în metafază
(amplificare
extracromozomială).

Cromozomi minusculi dubli

(DMs) (FISH): amplificarea
genei myc
C. EVOLUŢIA MULTISTADIALĂ A PROCESULUI MALIGN
Cancerele ← dintr-o singură celulă somatică şi celulele provenite din
aceasta (în general);
- în evoluţia tumorii - clona acumulează o serie de modificări
genetice şi epigenetice → modificări fenotipice majore;
- în final – ia naştere o populaţie de celule care nu mai sunt supuse
mecanismelor de control ale creşterii şi proliferării --> dezvoltarea
unui cancer.
O singură mutaţie genetică nu este, de obicei, suficientă pentru a
produce transformarea malignă a celulei (teoria multistadială a
cancerogenezei);
- transformarea unei celule normale într-o celulă canceroasă necesită
6-7 mutaţii succesive.
Frecvenţa crescută a cancerelor ← 2 tipuri de mutaţii:
a) unele → ↑ capacităţii de proliferare celulară → naşterea unei
populaţii mari de celule care vor fi ţinta mutaţiilor următoare.
← mutaţiile protooncogenelor / genelor supresoare a creşterii
tumorale (gatekeepers);
b) altele → instabilitatea întregului genom (cresc rata totală a
mutaţiilor);
- par să se producă precoce în dezvoltarea tumorală;
← - instabilitatea microsateliţilor ← mutaţiile genelor implicate în
repararea erorilor de împerechere;
- instabilitatea cromozomială ← mutaţii ale genelor care
controlează componentele aparatului mitotic.
În evoluţia multistadială a cancerelor – fenomene obligatorii:
1. Capacitatea de proliferare nelimitată (imortalizarea)
Celulele normale umane – nr. limitat de diviziuni (limita Hayflick)
← scurtarea progresivă a telomerelor .
[- în celulele germinale, în succesiunea generaţiilor, lungimea t
rămâne nemodificată ← enzima telomeraza (reverstranscriptază
specială) - adaugă secvenţe TTAGGG la capătul 3’, fără a necesita
o matriţă.
- în majoritatea celulelor somatice - expresia genei telomerazei -
inhibată încă din stadiul embrio-fetal → dispariţia activităţii
telomerazei după naştere → scurtarea progresivă a t după fiecare
diviziune; atingerea lungimii critice → oprirea diviziunii +
începutul senescenţei].
- ~ 90% cancere umane - telomeraza reactivată ← oncogena MYC.
Caracteristic liniilor celulare imortalizate - aneuplodia.

2. Modificări epigenetice
● metilarea regiunilor promotor – principală;
- metilarea aberantă - frecventă în cancerele umane → inactivarea
unor gene supresoare ale creşterii tumorale.
● genele amprentate
- normal – expresie monoalelică şi cu specificitate parentală (ex.
IGF2 - numai de pe cromozomii paterni);
- metilarea genelor → exprimare aberantă bialelică = pierderea
amprentării (loss of imprinting – LOI);
- frecventă în cazul genei IGF2 în tumorile Wilms.
3. Angiogeneza tumorală
- suprimată în organismele mature;
- celulele tumorale produc numeroşi factori angiogenetici:
- stimulează diviziunea celulelor endoteliale;
- ex. - VEGF (vascular endothelial growth factor),
- FGF1 şi FGF2 (fibroblast growth factor);
- controlaţi de oncogene şi gene supresoare.
4. Invazia şi metastazarea
- mediate de proteine ce determină:
- modificări ale interacţiunilor celulare (receptori şi liganzi) şi
- activarea unor proteaze extracelulare.
- există gene care inhibă capacitatea de metastazare a unor tumori.
Expresia acestor gene – controlată de oncogene şi gene supresoare.
D. PREDISPOZIŢIA GENETICĂ ÎN CANCER
- sugerată de existenţa unui istoric familial pozitiv;
- manifestată f. variat: forme rare ÷ cancere cu predispoziţie genetică,
fără istoric familial sugestiv.
1. Cancerele ereditare
- cunoscute ~ 50 b. cu transmitere mendeliană asociate cu un risc ↑↑
pentru dezvoltarea unor anumite forme de cancer.
- majoritatea - transmise dominant;
- există şi sindroame cu transmitere recesivă:
- ataxia teleangiectazia,
- sindr. Bloom,
- Xeroderma pigmentosum,
- anemia Fanconi.
- cunoscute doar 2 boli ← moştenirea unei mutaţii germinale la
nivelul unor oncogene:
- carcinomul renal papilar erditar,
- sindromul MEN2:
- celelalte ← mutaţii ale unor gene supresoare a creşterii tumorale.
Cancerele ereditare - caracterizate prin:
- specificitate tisulară şi
- expresivitate variabilă:
- vârsta de debut,
- tip specific de cancer predominant în cadrul unor familii.
2. Cancere familiale
= formă de predispoziţie genetică asociată cu risc ↓ / mediu de
dezvoltare a unor cancere;
- întâlnită m.a. în forme comune, ex. cc. ginecologice / digestive.
- nu se asociază cu alte modificări fenotipice nonneoplazice; singura
trăsătură = agregarea familială.

3. Cancere cu predispoziţie genetică fără istoric familial

Majoritatea cancerelor Є b. multifactoriale (componentă genetică şi
de mediu - pondere ≠ de la caz la caz).
- riscul dezvoltării cancerelor sporadice (= tumori care apar în familii
în care nu există bolnavi de cancer - cazuri izolate) – f. variabil
chiar în condiţiile expunerii la aceiaşi factori de mediu.
← moştenirea unor variante ale genelor cu rol în metabolismul
substanţelor carcinogene sau în repararea leziunilor ADN-ului
- aceste variante alelice pot intensifica / preveni efectele
carcinogene ale diferiţilor factori de mediu.
- ex. genele care codifică citocromii P450 cu rol în
detoxifierea substanţelor chimice străine.
Celule canceroase - SEM
 MUTATII

Tipuri de mutatii

Factori mutageni

Mecanisme de producere a mutatiilor

Consecinte genotipice si fenotipice ale mutatiilor

Mutatiile reprezinta o importanta sursa de variabilitate

Termenul a fost folosit pentru prima data de Hugo de Vries in 1901

Mutatia reprezinta orice modificare in secventa sau aranjarea nucleotidelor din ADN

In functie de marimea materialului genetic implicat :

Mutatii genice

Mutatii cromozomiale

Mutatii genomice

In functie de tipul de celule afectate , mutatiile pot fi

▪ Mutatii germinale – ereditare

▪ Mutatii somatice – care nu se transmit generatiilor urmatoare

In functie de cauza , mutatiile pot fi :

❖ Spontane

❖ Induse sub actiunea agresiva a unor substante exogene

Mutatii induse

Erori de copiere in cursul replicarii

Modificari structurale ale bazelor azotate prin tautomerizare

Degradarea spontana a bazelor azotate

Alterarea unor baze azotate sub actiunea RLO

Mutatii frameshift spontane

Page 1 of 5
 Dupa actiunea fenotipica :

▪ Neutre

▪ Favorabile

▪ Defavorabile / patogene

Factori mutageni

Agenti mutageni chimici

Agenti mutageni fizici - radiatii

Agenti mutageni biologici

Mutageni chimici

Analogi ai bazelor azotate

Mutageni chimici

Mutageni ce altereaza structura si proprietatilor bazelor azotate

Page 2 of 5
Mutageni chimici

Radiatii ionizante

Rupturi mono - / bicatenare

Genereaza specii reactive de oxigen – radicali liberi de oxigen cu efect mutagen

Radiatii UV

» Dimeri pirimidinici

Page 3 of 5
Tipuri de mutatii- mecanisme de producere

Substitutia unui nucleotid

CTGGAG

CTGGGG

Insertii

CTGGAG

CTGGTGGAG

Deletii

CTGGAG

CTAG

Mutatii frameshift – mutatii cu schimbarea cadrului de lectura

AAG AGT ATC ACT AAG

lys ser ile thr lys

+ 1 nucleotid

AAG GAG TAT CAC TAA G

lys glu tyr his stop

Mutatii non sens- substitutia unui nucleotid va produce un codon STOP

ATG ACC GAC CCG AAA

met thr asp pro lys

ATG ACC GAC CCG TAA

met thr asp pro STOP

Forward – o varianta alelica normala trece intr-o varianta mutanta

Reverse- o varianta alelica mutanta trece intr-o varianta alelica normala (mai rar)

Page 4 of 5
Expansiunea instabila a repetitiilor trinucleotidice

Boli produse prin expansiunea repetitiilor trinucleotidice

Sindromul X fragil

Distrofie miotonica

Boala Huntington

Epilepsia mioclonica

Page 5 of 5
3. Ereditatea monogenică non-mendeliană

- unele b. monogenice nu respectă legile mendeliene ale eredităţii =

excepţii (abateri) de la transmiterea mendeliană (importante în
genetica medicală):
a) Ereditatea mitocondrială (citoplasmatică / uniparentală)
= transmiterea ADNmt pe linie maternă la descendenţi (ADNmt este
moştenit numai de la mamă).
- spermatozoizii nu contribuie cu citoplasma lor la formarea zigotului
→ toate mitocondriile din citoplasma zigotului provin din ovul;
→ mamele transmit genotipul mitocondrial copiilor de ambele sexe,
dar numai fiicele lor îl vor transmite la generaţia următoare;
- ♀ purtătoare de mutaţie mitocondrială - numai descendenţi de sex ♂
→ mutaţia se elimină din familie (♂ nu o pot transmite la generaţia
următoare).
b) Mozaicismul
= coexistenţa, într-un orgs. / ţesut a 2 / mai multe tipuri celulare ← un singur zigot;
- eroarea: în timpul mitozei (în oricare din stadiile dezvoltării embriofetale);
♦ mozaicism somatic: caracterele mai puţine severe / limitate la o singură regiune a
corpului:
- ex.: - neurofibromatoza I segmentală – afectarea unei părţi a corpului;
- distrofia musculară Duchenne;
- produce şi unele forme de cancer;
♦ mozaicism gonadal: produs în toate / numai unele dintre celulele germinale:
- poate fi transmis generaţiei următoare;
- ex. b. AD (acondroplazia, osteogeneza imperfecta) sau b. XR (distrofia
Duchenne, hemofilia);
→ părinţi normali pot transmite o boală genetică la mai mulţi copii.
c) Disomia uniparentală
= indivizi cu cariotip normal, dar în care membrii unei perechi de cromozomi nu
sunt omologi, ci identici ← de la acelaşi părinte;
- individul moşteneşte, de la acelaşi părinte, ambii omologi ai unui cromozom
← eroare (non-disjuncţie) în gametogeneză.
- heterodisomie uniparentală ← anomalia în meioza I,
- izodisomie uniparentală ← anomalia în meioza II.
● dacă disomia este globală (cromozomul întreg este duplicat) →
- fătul nu se dezvoltă (deşi comportamentul cromozomilor este normal),
- placenta prezintă o anomalie severă = molă hidatiformă.
● dacă disomia este parţială (duplicaţie parţială) → sindroame genetice viabile:
- sindromul Prader-Willi - izodisomie uniparentală maternă 15q,
- hemofilia A - boala este transmisă tată→fiu (băiatul bolnav a moştenit
cromozomul X şi Y de la tată şi nici un cromozom sexual matern).
 Meioza I Meioza I

Meioza II Meioza II

Fecundare Fecundare

Pierdere de Pierdere de
cromozom cromozom

Heterodisomie uniparentală Izodisomie uniparentală

c) Amprentarea genomică (genomic imprinting)
= exprimărea fenotipică ≠ a unei mutaţii în funcţie de sexul părintelui care
o transmite;
← represia activităţii transcripţionale a uneia din cele două copii ale unei gene;
- fenomen reversibil;
- poate explica penetranţa redusă / expresivitatea variabilă a unor boli monogenice;
- interesează un număr mic de gene;
- ex. cel mai cunoscut: deleţia 15q11-13 →
► deleţia 15q pe cromozomul de origine maternă → sindromul Angelman:
retard mental sever, ataxie, hiperactivitate, convulsii, crize frecvente de râs,
facies caracteristic de „căţeluş fericit”- happy puppet;
► deleţia 15q pe cromozomul de origine paternă → sindromul Prader-Willi:
hipotonie musculară congenitală, statură mică, retard mental moderat,
hipogonadism, hiperfagie urmată de obezitate, tulburări de comportament.
Alte ex.:
- distrofia miotonică Steinert - transmitere maternă, debut precoce,
evoluţie gravă,
- boala Huntington - transmitere paternă, debut precoce (< 20 de ani)

- amprentarea - considerată un mecanism normal de reglare a expresiei

genelor;
- are loc în spermatogeneză şi în ovogeneză.
- pentru dezvoltarea normală - necesară moştenirea cromozomilor somatici de
la ambii părinţi.
E. EREDITATEA POLIGENICĂ, MULTIFACTORIALĂ
- responsabilă de:
- producerea majorităţii diferenţelor fenotipice interindividuale,
- apariţia multor boli comune ale adultului şi anomalii congenitale;
- un număr mare de caractere normale şi anormale nu sunt determinate monogenic
(deşi sunt prezente la mai mulţi membri ai unei familii), ci sunt caractere poligenice
sau multifactoriale:
Caractere normale:
Morfologice: înălţime, greutate corporală, masa musculară, culoarea pielii, părului,
ochilor, fizionomia feţei, dermatoglifele etc.;
Fiziologice: tensiune arterială, ritm respirator, ritm cardiac, glicemie, colesterolemie,
gametogeneză, imunitate, termogeneză, termoliză, rezistenţă fizică ş.a.;
Psiho-comportamentale: coeficient de inteligenţă, personalitate, temperament,
randament de memorare, imaginaţie, seriozitate, superficialitate ş.a.
Caractere anormale: boala coronariană, HTA esenţială, obezitatea, ulcerul gastric
şi duodenal, DZ, astmul bronşic, diskinezii biliare, unele forme de retard mental,
schizofrenia, autismul, psihoza maniaco-depresivă (b. bipolară), reumatismele, unele
forme de cancer, caria dentară, boala atopică, malformaţiile congenitale
nesindromice (despicături labio-palatine, defecte de tub neural, luxaţia congenitală
de şold, malformaţiile congenitale de cord etc.) ş.a.

● multifactorial - în determinismul acestor caractere sunt implicaţi factori genetici

+ factori de mediu.
● factorii de mediu sau mezologici = factori negenetici care influenţează fenotipul:
alimentaţie, regiune geografică, stare socio-economică etc.
- pentru realizarea caracterelor multifactoriale – moştenirea predipoziţiei genetice de
la ambii părinţi; genele şi factorii de mediu variază de la un individ la altul.
● heritabilitate = partea din variaţia fenotipică determinată genetic:
- un caracter cu heritabilitate 1 - determinat genetic,
- un caracter cu heritabilitate 0 - condiţionat exclusiv de factorii de
mediu.

1) Ereditatea poligenică a caracterele cantitative

Caracter cantitativ = caracter poligenic normal care pot fi măsurat;
- trăsături:
► determinat de simultan de mai multe de gene nealele (poligenie),
care acţionează independent unele faţă de altele (nu există relaţii de
dominanţă sau epistazie);
► fiecare genă codifică o componentă a caracterului complex
cantitativ → are efecte mici, sumative (aditive) (spre deosebire de
caracterele monogenice - efecte mari şi calitative);
► caracterele poligenice cantitative - distribuite normal, continuu
(gaussian, în formă de clopot) în populaţie.
Caracterele monogenice: distribuite întotdeauna discontinuu, cu
fenotipuri distincte, corespunzătoare celor două valori extreme şi a
uneia medii („tot sau nimic”).
- cu cât nr locilor implicaţi în determinismul caracterului creşte
→ distribuţia capătă aspect de clopot;
- caracterele cantitative variază de obicei continuu:
- între valorile extreme pot exista f. multe valori intermediare;
- valorile extreme sunt cele mai rare, iar media este întâlnită cel
mai frecvent (distribuţie gaussiană).

Media

► expresia fenotipică a caracterelor poligenice poate fi influenţată

de factorii de mediu.
► se constată o agregare familială a caracterului, deoarece rudele
au gene în comun.
2) Ereditatea poligenică cu prag
- b. comune ale adultului şi malformaţiile congenitale nesindromice:
- au caracter familial şi nu se transmit monogenic,
- determinate de interacţiunea gene–mediu (poligenice,
mutifactoriale),
- au o distribuţie discontinuă în populaţie (prezente / nu).
- factorii genetici = gene mutante:
- efecte reduse, dar aditive.
- considerate factori de risc → atingerea unui număr critic de
mutaţii = pragul dincolo de care se poate să apară (în condiţii
de mediu nefavorabile) starea de boală.
→ nu se moşteneşte boala, ci o susceptibilitate sau predispoziţie la
boală, dar transformarea predispoziţiei în boală este determinată de
intervenţia factorilor de mediu.
→ bolnavii moştenesc o combinaţie de gene cu risc (ponderea
componentei ereditare diferă de la o boală la alta)

- atingerea şi depăşirea pragului depinde numărul de gene cu risc pe

care o persoană le moşteneşte de la ambii părinţi !
→ caracteristici boli multifactoriale cu predispoziţie genetică:

1. Au caracter familial (← membrii aceleiaşi familii au un număr mai

mare de gene identice), dar nu se transmit mendelian; cu cât sunt
mai rare în populaţia generală, cu atât sunt mai frecvente printre
rude.

2. Spre deosebire de bolile mendeliene (riscul este determinat de

modelul de transmitere ereditară - AD, AR, XR sau XD), în cazul
bolilor multifactoriale riscul este empiric, stabilit în urma analizei
unui număr mare de familii în care apare un bolnav.

3. Părinţii pot fi sănătoşi sau unul dintre ei poate fi bolnav.

4. În comparaţie cu indivizii din populaţia generală, un bolnav are un risc
mai mare de a avea copii bolnavi.

5. Boala se întâlneşte frecvent printre rudele indivizilor afectaţi, direct

proporţional cu gradul de rudenie:
- ex. rudele gradul I (fraţi, copii) - risc de 40x mai ↑; gradul II (mătuşi,
unchi, nepoţi, nepoate) – 7x mai ↑ comparativ cu populaţia generală.

6. Riscul de îmbolnăvire variază de la o familie la alta, în funcţie de

numărul de gene cu risc (în cazul bolilor mendeliene este acelaşi,
indiferent de numărul persoanelor afectate). Riscul poate diferi şi de la
o populaţie la alta, deoarece frecvenţele genei în cauză şi factorii de
mediu sunt diferite.
7. Unele boli multifactoriale afectează mai frecvent unul dintre sexe;

- ex. - stenoza pilorică - mai frecventă la sexul ♂,

- luxaţia congenitală de şold - mai frecventă la ♀;

8. Riscul de apariţie al unei boli multifactoriale este mai mare la copii

rezultaţi din uniuni consanguine.

În practică, diagnosticul de ereditate multifactorială este un

diagnostic de excludere.
3. Genele implicate în producerea bolilor multifactoriale
- important - identificarea genelor care produc susceptibilitatea la boli
multifactoriale (număr şi contribuţie ↑ la morbiditate şi mortalitate);
- cele mai importante studii - de asociere şi înlănţuire: stabilesc dacă o anumită
regiune din genom este asociată cu respectivul caracter ;
→ se presupune că o genă este implicată în determinismul bolii dacă este prezentă
mult mai frecvent la indivizii bolnavi comparativ cu cei sănătoşi;
- ex.:
- alela ε4 a genei care codifică apoE - boala Alzheimer;
- genele complexului HLA-DR şi HLA-DQ - diabetul zaharat de tip 1
(insulino-dependent);
- gena ADAM33 de pe cromozomul 20 (codifică o metaloprotează) - astmul
bronşic
- gena ACE1 (codifică enzima de conversie a angiotensinei 1) - hipertensiunea
arterială esenţială.
4. Studii efectuate pentru a stabili natura genetică a unui
caracter familial non-mendelian
1.) Măsurarea agregării familiale
► stabilirea că respectivul caracter este familial (prezent la mai mulţi
membri ai familiei):
- când doi indivizi au aceeaşi boală = concordanţi pentru b. respectivă,
- dacă numai unul este afectat şi ceilalţi nu = discordanţi pentru acea b.
Gradul agregării familiale - măsurat prin compararea frecvenţei
caracterului la rudele unei persoane afectate cu frecvenţa în populaţia
generală.
► studii caz-control: cazurile de boală sunt comparate cu indivizi
control sau martor (sănătoşi).
2.) Studiul gemenilor (twins analysis)
♦ Gemenii MZ ← clivaj precoce (primele 14 zile după fecundare) a
unui singur zigot (> Z14 → gemeni uniţi = siamezi, 1/50.000 sarcini);
→ au acelaşi sex şi sunt identici din punct de vedere genetic;
- excepţii:
- nr. de molecule de ADN mt;
- la sexul ♀ - modelul de inactivare a cromozomului X → poate
determina diferenţe în exprimarea genelor de pe cromozomul X;
- genele nu se exprimă identic;
- mediul dezvoltării (intrauterin / postnatal) nu este întotdeauna identic
→ diferenţe în caracterele (normale / patologice) pe care le manifestă în
cursul vieţii.
♦ Gemenii dizigoţi (DZ) ← două ovule diferite, fecundate fiecare de
către un spermatozoid diferit;
- pot avea acelaşi sex / sexe diferite;
- au ½ din gene identice (ca fraţii obişnuiţi);
→ măsurarea concordanţei unei boli la doi indivizi înrudiţi care trăiesc
în aceleaşi condiţii de mediu, dar care nu sunt identici d.p.d.v.
genetic.
→ diferenţierea unui caracter multifactorial de unul monogenic:
- gemenii MZ - 100% concordanţi pentru orice boală
monogenică,
- gemenii DZ - 50% concordanţi pentru caracterele dominante
- 25% pentru cele reesive.
- când concordanţa < 100% la gemenii MZ → se presupune că boala
este determinată şi de factori negenetici → caracter multifactorial.

3.) Studiile de adopţie

= compararea frecvenţei apariţiei unei boli la copii adoptaţi de
părinţi bolnavi cu frecvenţa îmbolnăvirii la copii adoptaţi de părinţi
sănătoşi;
- în unele cazuri, copilul adoptat de un cuplu bolnav are şanse de
până la 10x mai ↑ de a dezvolta aceeaşi boală.
2. Consecinţele mutaţiilor genice
- majoritatea - ADN nuclear (! extragenic) → polimorfisme ADN (fără efecte
fenotipice);
- mutaţiile ADNmt – relativ frecvente → explicaţii:
♦ lipsa învelişului protector histonic → ADNmt deosebit de sensibil la
acţiunea agenţilor mutageni - radicali liberi de oxigen (f. agresivi, produşi în
cantităţi ↑ chiar în matricea mitocondrială);
♦ ADN-polimeraza γ (= enzima replicării ADNmt, localizată în
mitocondrie) - fidelitate inferioară ADN-polimerazelor nucleare →
- acceptă împerecheri greşite
- alunecă peste unul / mai multe nucleotide;
♦ lipsa eficienţei sistemelor de reparare → erorile de replicare şi
leziunile produse de agenţi genotoxici → fixate sub formă de mutaţii.
a) Consecinţele asupra informaţiei şi expresiei genice
- depind de tipul mutaţiei şi de localizarea mutaţiei în structura genei.
(1) Efectul în funcţie de tipul de mutaţie
(2) Efectul în funcţie de localizarea intragenică a mutaţiei:
► Mutaţiile în regiunile codante
→ sinteza unei proteine cu structură anormală, a cărei funcţie este
redusă / pierdută (rar - crescută / diferită de funcţia iniţială);
► Mutaţiile care afectează matisarea ARNm precursor
→ sinteza unei proteine anormale;
► Mutaţiile care afectează stabilitatea ARNm matur
→ modificarea cantităţii de proteină normală sintetizată;
► Mutaţiile care afectează dozajul genic (deleţii, duplicaţii) sau
reglarea procesului de transcripţie
→ - ↓ sau ↑ sinteza de proteine
- expresie inadecvată ca timp / spaţiu.
b) Consecinţele fenotipice ale mutaţiilor patogene
- mutaţiile - cea mai frecventă cauză de boală sau predispoziţie la
boală;
→ efecte asupra funcţiei proteinei codificate de gena mutantă:
(1) Pierderea funcţiei – la baza:
- producerii majorităţii bolilor recesive,
- producerii unor boli dominante în care heterozigoţii sunt mai puţin
sever afectaţi decât homozigoţii:
- ex.: hipercolesterolemia familială: pierderea a 50% din
funcţia genei – suficientă pentru a produce boala.
(2) Câştigul de funcţie - mult mai rar; manifestare:
► ↑ expresiei proteinei - ex.: ↑ dozajului genic
► ↑ capacităţii proteinei de a efectua funcţia ei normală
- ex.: activarea permanentă a unui R în absenţa ligandului.
(3) Dobândirea unor proprietăţi noi:
► modificarea proprietăţilor structurale şi tendinţa de
polimerizare / agregare
- ex.: mutaţia genei β-globinei în anemia drepanocitară;
► dobândirea unor funcţii noi
- ex.: varianta Pittsburg a α1-antitripsinei nu mai acţionează ca un
inhibitor al elastazei, ci inhibitor al factorilor de coagulare;
 ► producerea unei proteine toxice
- ex.: mutaţia genei care codifică precursorul amiloidului →
forme precoce de boală Alzheimer.

(4) Expresia inadecvată a genei ca timp sau spaţiu

- ex.: persistenţa ereditară a Hb F.
3. Cauzele mutaţiilor genice
- spontane, naturale - ! erori ale procesului de replicare
- induse - agenţi din mediul extern sau intern = mutageni
---> leziuni ADN = orice modificare a structurii normale a ADN;
- semnalul pentru intrarea în activitate a mecanismelor reparatorii; în
lipsa reparării → fixare sub formă de mutaţii
- tipuri principale:
♦ modificări ale bazelor purinice / pirimidinice: dezaminări
spontane, metilări, adiţii, substituţii sau pierderi de baze şi crearea
de situsuri abazice (apurinice sau apirimidinice);
♦ formarea de punţi intracatenare sau intercatenare;
♦ rupturi monocatenare şi bicatenare.
Mutaţii spontane:
- mecanisme importante de producere:
(1) Erori ale procesului de replicare:
♦ Modificări spontane de tipul formelor tautomere ale bazelor
(tautomeria = izomerie dinamică în care atomii şi legăturile chimice
pot ocupa poziţii diferite).
- formele cetonică (C=O) şi aminică (C-NH2) - mai stabile ( „normale”
d.p.d.v.genetic);
- pentru perioade scurte de timp, bazele pot exista şi în formele enolică
(C-OH), respectiv iminică (C=NH) - mult mai instabile:
- ex.: forma imino a A nu formează legături de H cu T, ci cu C.
(2) Leziuni spontane - dezaminare / depurinare a bazelor.
♦ dezaminare spontană
➢ C --> U (bază anormală pentru ADN) → perechea de baze CG -
transformată într-o pereche AT (U ~ structural cu T) = tranziţie C→T:
- frecventă la nivelul CG din regiunea promotoare a genelor.
➢ A --> hipoxantină, G --> xantină, 5-metil-C --> T.
C…G
dezaminare C

U…G
replicare

T…A C…G
♦ depurinare spontană - la tº↑ / pH ↓ în celulă → scindarea hidrolitică a
legăturii N-glicozidice dintre o bază purinică şi dezoxiriboză --> situs apurinic
Mutaţii induse
- produse de agenţi mutageni din mediul extern / intern:
(1) Factorii mutageni din mediul extern → alterarea structurii ADN.
♦ Radiaţiile ultraviolete (componente ale radiaţiei solare) - cele mai frecvente →
dimerizarea pirimidinelor adiacente (! T adiacente).

G≡C G≡C
| | UV | |
T=A T A
| | | |
T=A T A
| | | |
A=T A=T

♦ Agenţii carcinogeni - fum de ţigară, poluanţi atmosferici (agenţi alchilanţi /

metilanţi, hidrocarburi policiclice în produşii de combustie), gudroane,
medicamente antitumorale, diferite metale → adiţii ale unor radicali chimici.
♦ Radiaţiile ionizante :
- unde elecromagnetice cu λ ↓↓ - raze X, gama
- particule cu energie ↑ - particule alfa şi beta, neutroni.
Surse: - naturale - radiaţii cosmice, materiale radioactive,
- artificiale - radiologie diagnostică / terapeutică, expunere profesională,
expunere accidentală.
- cantitatea de radiaţii pătrunsă în ţesut = doză de radiaţii şi se măsoară în doză
de radiaţii absorbită – rad (radiation absorbed dose).
- deoarece oamenii sunt expuşi la mai multe surse → unitatea rem (roentgen
equivalent for man).
1 rem radiaţie = doza absorbită ce produce acelaşi efect biologic ca 1 rad raze X.
100 rem = 1 Sievert (Sv).
- doza medie radiaţii primită de gonade = 2,4 mSv pe an şi 72 mSv
pe perioadă reproductivă (30 de ani) sau 6-7 rem pe an şi 30-80
rem pe 30 de ani.
→ expunerea profesională - nu > 50 mSv/an (1 mSv←50 Rx toracice +
100 zboruri)
Radiaţiile ionizante (X, gama) → rupturi mono- sau bicatenare
(dozele sunt ↓↓ → pot fi reparate; alteori nu → mutaţii - de obicei
recesive)
Radiaţiile ionizante - efect cumulativ în timp (depinde de doza totală
încasată): riscul - ↓ la nivelul populaţiei generale,
mai ↑ la persoanele expuse profesional.
♦ Substanţe chimice:
- interferare cu sinteza ADN: analogii bazelor azotate (au
structură ~ bazelor normale → pot fi încorporate accidental în
ADN) – ex. 5-bromouracil, cofeina (analogi ai T), 2-aminopurina
(analog al A)
- alterarea structurii ADN: azot iperita, acridinele, epoxizii
♦ Factori biologici: cei mai importanţi - virusurile:
➢ virusurile oncogene (rubeolă, parotidită epidemică, herpes)
→ modificări structurale la nivelul cromozomilor;
➢ unii viruşi → inseraţi în genomul gazdă → decalarea
cadrului de citire.
(2) Factorii mutageni din mediul intern - cei mai importanţi:
- speciile reactive de oxigen (peroxizi de hidrogen, radicali hidroxil)
- produşii de peroxidare a lipidelor (acroleina, malodialdehida).
→ substituţii de baze şi rupturi monocatenare.

4. Frecvenţa mutaţiilor genice

Rata mutaţiei - nr. mutaţii noi/locus/generaţie într-o populaţie dată.
- frecvenţa mutaţiilor - variabilă: 10-4-10-7 / locus / generaţie → cel puţin
1:20 de persoane primeşte de la unul din părinţi o genă mutantă nouă.
- fiecare om - purtător a min. 3-8 mutaţii (circa 5-8 alele mutante
recesive letale / semiletale – efecte serioase în stare homozigotă =
„balastul genetic” uman).
- mutaţiile noi - produse în spermatogeneză / ovogeneză:
► în ovogeneză: fiecare gamet ← 22 diviziuni mitotice şi 1 diviziune meiotică;
- cu cât ovocitele rămân mai mult în timp în meioza I (reproducerea se produce
mai târziu) - ↑ riscul non-disjuncţiei meiotice.

► în spermatogeneză: fiecare spermatozoid ← medie 200 diviziuni (nr. ↑ cu vârsta);

- ~ 1 din 10 spermatozoizi - o mutaţie patogenă;
→ frecvenţa neomutaţiilor paterne prin erori de replicare:
- mai mare decât a celor materne

- ↑ odată cu vârsta tatălui (neurofibromatoză, acondroplazie, hemofilie B);

→ metilarea C din dimerul CG - mai frecventă în celulele germinale masculine →
transversiile C→T sau G→A;
→ expansiunea repetărilor trinucleotidice - mai frecventă la sexul ♂.
5. Mecanismele reparării leziunilor ADN
- leziunile ADN → alterarea informaţiei genetice;
- majoritatea – tranzitorii → corectate prin reparare ADN
- reparare = procesele celulare care refac şi menţin integritatea structurală şi
funcţională a ADN.
- sistemele reparatore nu sunt specifice unui anumit tip de leziune, recunosc multe
tipuri de anomalii structurale ale moleculelor de ADN = semnale pentru intrarea în
activitate a mecanismelor reparatorii (← mai multe gene cu funcţii diverse).

Mecanisme de reparare al ADN nuclear

1. Repararea erorilor de împerechere
► împerechere greşită, necomplementară (mai ales G-T) în cursul procesului de
replicare (probabilitate de 1:10.000) → distorsiuni ale dublului helix = semnal
pentru îndepărtarea bazei inserate greşit.
► autocorectare (proofreading) ← ADN-polimeraze: verifică dacă la capătul 3’OH
nu s-a produs o împerechere greşită;
- dacă a apărut o eroare, ADN-polimerazele δ şi ε îndepărtează nucleotidul
necomplementar prin capacitatea 3’-5’ exonucleazică (ruperea legăturii
fosfodiester de la capătul 3’);
► puţinele erori care apar (în ciuda acestor mecanisme) sunt supuse, după replicare,
unor mecanisme de reparare a erorilor de împerechere - MMR (mismatch
repair);
- cele mai importante enzime din sistemul MMR - codificate de genele Mut H,
Mut L şi Mut S (la om MLH1, MSH2, MSH6, PMS1 şi PMS2);
→ produşii acesor gene recunosc împerecherile greşite (← distorsionează
catena nou-sintetizată) → reparare = clivarea şi degradarea
exonucleazică a fragmentului ce conţine eroarea şi refacerea secvenţei
normale (← ADN-polimerazele δ şi ε).
- mutaţiile genelor sistemului MMR → cancer non-polipozic colorectal ereditar.
5’ 3’
2. Repararea bazelor modificate
| | | | | | |
A U T G C T A după replicare
T G A C G A T
| | | | | | | (1) Reparare prin excizia bazei (base excision
3’ 5’
repair – BER)
ADN-glicozilază
► în leziuni ← agenţi endogeni;
5’ | | | | | | | 3’ ► baza modificată chimic (! dezaminare spontană)
A T G C T A
- îndepărtată sub acţiunea unei ADN-glicozilaze
T G A C G A T
3’
| | | | | | |
5’
(clivează legătura N-glicozidică dintre baza
azotată şi dezoxiriboză) --> situs abazic
endonuclează APE1
(apurinic/apirimidinic) - recunoscut de
5’ | | | | | | 3’ endonucleaza APE1 (apurinic/apyrimidinic
A T G C T A
endonuclease 1):
T G A C G A T
| | | | | | | - esenţială pentru acest tip de reparare la om.
3’ 5’
AND-polimeraza β
- clivează catena ADN la capătul 5’ al
+ ligaza situsului abazic;
5’ | | | | | | | 3’ ► apoi intervine ADN-polimeraza β –
A C T G C T A
îndepărtează reziduul 5-dezoxiribozo-fosfat şi
T G A C G A T
| | | | | | | introduce nucleotidul corespunzător,
3’ 5’
► continuitatea catenei - refăcută de o ligază.
(2) Repararea fără excizia bazei sau repararea directă monoenzimatică ←
agenţi alchilanţi (endogeni / exogeni).
- agenţii alchilanţi transferă gruparea metil în
situsurile reactive ale bazelor azotate
(ex. G --> O6-metilguanină - se poate
împerechea cu T);
→ reparare directă (fără îndepărtarea bazelor
azotate ← enzimă specifică metilguanin -
metil-transferaza (MGMT):
- transferă gruparea metil de la
nivelul metilguaninei pe un reziduu
propriu de cisteină → metilcisteina (care
inactivează enzima);
→ la fiecare reparare - distrusă o întreagă
enzimă → mecanismul de reparare nu
poate face faţă atunci când leziunile sunt
produse de agenţi alchilanţi exogeni.
 Recunoaşterea leziunii şi (3) Reparare prin excizia
blocarea activităţii helicazelor nucleotidelor (nucleotide excision
repair – NER)
5’ | | | | | | | | | | | | 3’ - utilizată pentru corectarea leziunilor care
T G C G C A T=T C G A A
A C G C G T A A G C
produc distorsiunea dublului helix (ex.
T T
3’
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ 5’ dimerii de pirimidină ← radiaţiile UV)
Incizia dublă a - sistemul cuprinde mai multe gene (mutaţiile
catenei cu leziune + lor au fost identificate în două boli rare:
îndepărtarea leziunii
(complex proteic) Xeroderma pigmentosum şi sindromul
| | | | | | | | | | Cockayne);
G C G C A T=T C G A
5’ 3’
|
T
|
A
1. modul localizării leziunii – incomplet
A C G C G T A A G C T T cunoscut; blocarea helicazelor
3’
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
5’ 2. după recunoaştere - formarea unui
Resinteza catenei complex mare proteic → incizia dublă a
(polimeraza δ sau ε) +
legarea capetelor (ligaza) catenei ce conţine leziunea şi îndepărtarea
5’
fragmentului cu leziune;
| | | | | | | | | | | | 3’
T G C G C A T T C G A A 3. resinteza ADN (← ADN-polimeraza δ
A C G C G T A A G C T T sau ε) + legarea capetelor (ligază).
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
3’ 5’
 ADN
bicatenar
- mecanismele MMR, BER, NER = variante ale
unui mecanism general de reparare prin
ADN deformat excizie-resinteză - diferă prin tipul leziunii,
de dimerul de
timină modul de recunoaştere şi prin moleculele
reparatoare; mai multe etape:
1. recunoaşterea leziunii ← enzime specifice;
endonuclează
2. desfacerea dublului helix ← helicază;
3. excizia fragmentului lezat şi a unui segment
învecinat ← endonuclează;
început 4. îndepărtarea şi degradarea fragmentului
sinteză
ADN ← exonuclează;
5. resinteza componentelor lacunei (folosind ca
matriţă catena complementară de ADN)
exonuclează ← ADN-polimerază;
6. formarea legăturii fosfodiester între fragmentul
nou sintetizat şi capetele libere ale catenei de
ADN ← ADN-ligază.
ligază
3. Repararea rupturilor ADN
➢ Rupturile monocatenare (single strand break):
← radiaţii X, radicali ai oxigenului, inhibitori ai
topoizomerazei I
- reparate de enzimele care intervin în etapele finale ale
reparării prin excizia bazei.
➢ Rupturile bicatenare (double strand break) – mai rare:
← spontan (în cursul proceselor de replicare sau
recombinare) /sau pot fi induse de radiaţii gama, inhibitori ai
topoizomerazei II.
- reparate în mai multe etape:
1. recunoaşterea rupturii Legarea Ku şi a PK ADN-
dependente
2. activarea unor proteine importante pentru
repararea propriu-zisă / blocarea C.C. în punctul de
restricţie
Apropierea
3. repararea prin recombinare omoloagă -
folosirea unei catene ADN intacte de pe cromatida
soră / de pe cromozomul omolog.
- mutaţiile genelor care codifică proteine care intervin în Despiralizarea

repararea rupturilor ADN

– implicate în producerea unor boli: sindromul Bloom,
ataxia teleangiectazia, anemia Fanconi, cancerul
D
Alinierea şi împerecherea
mamar ereditar. bazelor

- în general, leziunile ADN sunt reparate rapid şi

eficient; orice defect sau saturare a mecanismelor de
Refacerea continuităţii
reparare → modificarea devine permanentă --> catenei

mutaţie.
 GENETICA POPULAŢIILOR
Populaţia = un grup (comunitate) de indivizi cu fond genetic comun, care trăiesc în
acelaşi habitat şi în care cuplurile se formează la întâmplare (căsătoriile nu sunt
dirijate).
- într-o populaţie, cuplurile de reproducători se pot forma în două moduri:
a) panmictic:
= împerecherea întâmplătoare a indivizilor (nedeterminată de anumite preferinţe /
restricţii);
- este posibilă în populaţiile mari;
→ un schimb permanent de gene care, printr-o continuă recombinare şi segregare,
generează la descendenţi o amplă heterozigoţie → o amplă variabilitate genetică,
explicând unicitatea fiecărui individ;
b) consanguinic:
= cuplurile au un grad de rudenie (o parte a genotipului comună);
- apare în populaţiile mici + în populaţiile închise prin bariere etnice, religioase /
sociale;
- cuplurile consanguine – 1/~ cu numărul indivizilor dintr-o populaţie.
Totalitatea genelor existente la un moment dat într-o populaţie = fondul comun de
gene (gene pool).
Indivizii = asocieri temporare şi specifice ale unor gene din fondul genetic al
populaţiei; fiecare individ este o soluţie genetică adaptativă.

Genetica populaţiilor umane = ramura geneticii care studiază frecvenţa genelor şi a

diferitelor genotipuri unei populaţii, precum şi factorii care menţin / modifică
frecvenţa genelor şi a genotipurilor în succesiunea generaţiilor.
- studiile de genetică a populaţiilor → răspuns la următoarele probleme:
▪ care este frecvenţa unei gene, normale sau mutante, într-o populaţie
▪ care sunt factorii ce afectează frecvenţa genelor
▪ ce rol are selecţia naturală în menţinerea unor gene în genotipul uman
▪ ce efecte va avea selecţia artificială asupra incidenţei bolilor ereditare.

Frecvenţa genelor la nivel populaţional

- schimbul permanent de gene dintr-o populaţie explică genotipurile individuale ale
unei generaţii şi ← unirea gameţilor din generaţia precedentă:
- în gametogeneză - sortare, distribuţie şi combinare continuă a genelor;
- prin fecundare → serii noi de genotipuri,
→ într-o populaţie are loc o rearanjare continuă a fondului genetic.

- privitor la raporturile de dominanţă-recesivitate, frecvenţa caracterelor dominante

tinde să crească:
- ¾ din urmaşii unui cuplu heterozigot prezintă caracterul dominant,
- ¼ din urmaşi caracterul recesiv;
- în populaţile panmictice, proporţiile diferitelor genotipuri râmân însă constante
→ populaţia este în stare de echilibru conform legii lui Hardy-Weinberg.

Legea Hardy-Weinberg
= într-o populaţie închisă, cu efectiv mare, nesupusă selecţiei şi mutaţiei şi în care
legăturile se fac panmictic, frecvenţele genelor (alelelor) şi genotipurilor rămân
constante de la o generaţie la alta.
Factorii care modifică echilibrul Hardy-Weinberg
Principiul Hardy-Weinberg - valabil pentru populaţiile mari, staţionare, panmictice.
- aceste condiţii nu pot fi respectate ← o serie de factori perturbatori ce tind să
modifice frecvenţa genică şi genotipică în populaţie:
1. cuplurile neîntâmplătoare,
2. mutaţiile,
3. selecţia,
4. migraţiile şi fluxul genic,
5. deriva genetică.

(1) Cuplurile neîntâmplătoare

- în majoritatea populaţiilor - constituirea cuplurilor se face preferenţial (←
geografic, social, etnic, religios sau rasial);
+ încrucişarea preferenţială, asortativă (assortative mating) = alegerea
partenerului în funcţie de anumite criterii;
- de obicei pozitivă - alegerea unui partener cu aceleaşi caracteristici
ex.: - înălţime, inteligenţă, origine rasială, etnică, socială, etc.
- boli asemănătoare (surditate, nanism etc);
- rareori negativă - „atracţia extremelor”
 → se produce la descendenţi o ↓ a frecvenţei genotipurilor
heterozigote pentru anumite gene → ↑ frecvenţei genotipurilor
homozigote.
• Consangvinizarea.
- aspect particular al uniunilor neîntâmplătoare consanguine.
- cel puţin un strămoş comun până la a treia generaţie de ascendenţi
(stră-străbunic) şi au mai multe gene în comun decât indivizii
neînrudiţi.
- ↑ posibilităţii de întâlnire a doi heterozigoţi pentru aceeaşi genă
(mai ales mutantă rară) → riscul naşterii unui copil homozigot
pentru o genă recesivă rară este direct proporţional cu gradul de
înrudire.
(2) Mutaţiile
→ modificare / pierdere a funcţiei unei gene → apariţia unor caractere noi
(avantajoase, neutre sau dezavantajoase) într-un mediu dat.
- mutaţiile avantajoase - rol important în evoluţia biologică a omului.
- azi - majoritatea sunt defavorabile +tind să perturbe echilibrul genic în populaţie.
- se produc în mod continuu, în orice nivel de organizare a genomului (bază azotată,
codon, genă, secvenţă reglatoare, grup ligatural sau cromozomi);
- fiecare persoană normală poartă 3-5 gene mutante recesive (letale în formă
homozigotă).
- efectul unei mutaţii defavorabile este apreciat în funcţie de consecinţele pe care le
are asupra fitness-ului.
- La rată constantă de mutaţie a unei gene → teoretic ↑ uniformă a numărului de alele
mutante în populaţie. Rata mutaţiei majorităţii genelor umane este însă relativ mică
(10-6/locus/gamet/generaţie), iar mutaţiile detrimentale tind să fie eliminate de
selecţie → efectul negativ al mutaţiilor asupra echilibrului genic din populaţie este
totuşi redus.
(3) Selecţia
- unul dintre factorii importanţi care modifică frecvenţa genelor în populaţie:
- naturală (independentă de acţiunea omului)
- artificială (consecinţa intervenţiei omului).
a. Selecţia naturală = acţiunea factorilor de mediu asupra unor fenotipuri mutante;
- poate - favoriza genotipurile avantajoase (cu capacitate de adaptare ridicată
„supravieţuieşte cel mai bun”) – selecţie pozitivă, sau
- elimina genotipurile dezavantajoase – selecţie negativă.
→ acţiunează prin creşterea / diminuarea capacităţii de supravieţuire şi reproducere
(fitness-ului) indivizilor cu mutaţii. Există patru moduri de acţiune:
- contra homozigoţilor sau hemizigoţilor recesivi;
- contra homozigoţilor dominanţi;
- contra heterozigoţilor;
- în favoarea heterozigoţilor.
• În primele trei cazuri, individul este incapabil de a transmite gena
prin creşterea mortalităţii înaintea vârstei de reproducere şi/sau
sterilitate
- ex. - osteogeneza imperfectă tip 2 (boală AD) - letală;
- acondroplazia – AD – subletală.
• Ultimul tip de acţiune favorizează heterozigoţii comparativ cu
ambele tipuri de homozigoţi
- ex. heterozigoţii HbA/HbS, care manifestă trăsătura siclemică, sunt
avantajaţi biologic în comparaţie cu homozigoţii normali HbA/HbA
sau homozigoţii recesivi HbS/HbS, fiind rezistenţi la Plasmodium
falciparum).

→ Selecţia împiedică creşterea numărului de gene mutante la nivelul

populaţiei.
b. Selecţia artificială (eufenia)
- realizată de om prin actul medical sau prin factori sociali.
Actul medical acţionează prin:
- profilaxie (dg. prenatal, sfat genetic, avort selectiv, ↓ numărului de bolnavi)
- tratament.
Factorii sociali pot acţiona prin:
- ↓ vârstei de procreere →↓ numărul de bolnavi sau
- ↑ vârstei de procreere, →↑ numărului de bolnavi;
- spargerea izolatelor şi reducerea consangvinizării.
(4) Populaţiile mici
- motive politice, sociale, religioase, rasiale → izolarea fizica şi/sau sociala de
restul populaţiei a unui subgrup redus numeric => un izolat genetic.
- membrii unui izolat ar putea fi, din întâmplare, purtători ai unor alele mutante
recesive → frecvenţa acestor alele va fi mai mare în izolate decât în restul
populaţiei.
- frecvenţa genică într-o astfel de populaţie de dimensiuni reduse poate să
varieze foarte mult de la o generaţie la alta = derivă genetică.

(5) Migraţia = transferul de gene de la o populaţie la alta, ca urmare a deplasării

(emigrării) unor grupuri de indivizi între două populaţii genetic diferite +
încrucişarea lor cu populaţia autohtonă → ↓ frecvenţei unor gene în populaţia
donatoare şi ↑ frecvenţei lor în populaţia acceptoare.

Fluxul genic (gene flow) = difuziunea de alele noi între diferite populaţii
- implica populaţii mari, şi spre deosebire de populaţiile mici, frecvenţele genice
se modifică treptat.
-ex. de flux genic:
● incidenţa genei grupei sanguine B în Europa şi Asia:
- gena este originară în Asia; fluxul genei în Europa ← invaziilor
popoarelor asiatice migratoare;
● incidenţa diferită a alelei d din locusul Rh între negrii africani (0,630),
negrii americani (0,446) şi albi (0,028);
- negrii americani formau izolate genetice, albii - rol de migratori;
● incidenţa fibrozei chistice de pancreas şi a deficitului de α1-antitripsină :
- frecvenţă ↑ în Scandinavia, mai ↓ în restul Europei (← migraţia vikingilor).

Aplicaţiile echilibrului Hardy-Weinberg

- stabilirea frecvenţei purtătorilor de gene detrimentale – f. importantă în stabilirea
riscului genetic şi în acordarea sfatului genetic.
→ cunoaşterea frecvenţei unui genotip homozigot permite aflarea frecvenţei
celorlate genotipuri:
ex.: alcaptonuria - frecvenţă = 1/1.000.000 → q2 = 1/1.000.000 → q = 1/1.000;
p = 1 – q, deci p = 1 – 1/1.000 (p ~ 1); frecvenţa heterozigoţilor (purtătorilor) = 2pq,
(2pq = 2/1.000 = 1/500) → în populaţia generală purtătorii de gene recesive sunt mai
frecvenţi decât homozigoţii bolnavi.
 CAPITOLUL I

CARIOTIPUL UMAN NORMAL

1. Numărul cromozomilor

Celulele somatice umane (celule diploide) conţin 46 de cromozomi, iar gameţii

(celule haploide) - 23 de cromozomi. Fuzionarea celor doi gameţi haploizi în timpul
fecundaţiei reface numărul diploid şi realizează 23 de perechi de cromozomi omologi,
identici ca dimensiune, formă şi conţinut genic, dar diferiţi ca origine (un membru al
fiecărei perechi provine de la mamă, iar celălalt membru provine de la tată):

- 22 perechi de cromozomi reprezintă cromozomii somatici sau autozomii,

identici la cele două sexe;

- o pereche reprezintă cromozomii sexuali sau gonozomii, care diferă la cele

două sexe: XX la femeie şi XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca
funcţie, deosebindu-se morfologic.

2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii,

când aceştia sunt bine individualizaţi, se află în acelaşi plan (placa metafazică) şi sunt
alcătuiţi din două cromatide unite la nivelul centromerului (cromozomi bicromatidici),
delimitate la capete prin telomere.

a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor, a căror prezenţă

este obligatorie, sunt cromatidele, centromerul şi telomerele.
 (1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori).

(2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide. Cu ajutorul tehnicilor uzuale de coloraţie, regiunea centromerică apare mai
palidă decăt restul cromozomului deoarece la acest nivel cromozomul apare „ştrangulat”,
ea a fost denumită constricţie primară.

În mod normal, fiecare cromozom are un singur centromer, la care se leagă un

complex proteic denumit kinetocor (câte unul pentru fiecare cromatidă). Kinetocorul
reprezintă locul de fixare a microtubulilor filamentelor fusului de diviziune, care asigură
deplasarea cromatidelor la polii fusului în decursul anafazei.

Centromerul împarte cromatidele în două braţe: braţul scurt notat cu p (petit) şi

braţul lung notat cu q (qeue). În funcţie de poziţia centromerului, constantă la fiecare
cromozom, se descriu cromozomi (figura I.1):

(a) (b) (c)

Figura I.1. Reprezentare schematică a
cromozomilor metafazici umani: (a)
cromozom metacentric, (b) cromozom
submetacentric, (c) cromozom acrocentric.

• metacentrici, cu centromerul situat în mijlocul cromozomului şi braţele

aproximativ egale;
• submetacentrici, cu centromerul situat în vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
• acrocentrici, cu centromerul situat spre un capăt al cromozomului;
 • telocentrici, cu centromerul situat terminal, lipsesc în mod normal la om.

(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la capetele cromozomului (funcţiile

telomerelor - vezi curs).

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi (elemente

distinctive):

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale
cromozomilor acrocentrici (exceptând cromozomul Y): perechile 13-15 şi 21-22. Sateliţii
se ataşează de restul cromozomului prin intermediul unor filamente ADN care conţin
genele pentru ARN ribozomal, denumite organizatori nucleolari.

Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom. Uneori se observă sateliţi
foarte mari sau giganţi. Intrucât prezenţa lor nu este însoţită de apariţia unor manifestări
clinice, ei pot fi consideraţi variante morfologice normale. In unele cazuri, sateliţii înşişi
sunt divizaţi în două porţiuni, datorită unor constricţii secundare, alcătuind sateliţi dubli.

(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate prezente pe braţul lung al
cromozomilor 1, 9 şi 16, în regiunea proximală a braţelor lungi, precum şi în regiunea
mijlocie a braţelor lungi ai cromozomului Y.

(3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele

cromozomilor - in vivo sau în anumite medii de cultură (inhibitori de acid folic).

3. Clasificarea cromozomilor umani

Se realizează conform Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică

umană (ISCN), adoptat în 1995. Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au
fost clasificaţi în 7 grupe, notate de la A - G. Fiecare cromozom somatic este desemnat
printr-un număr de la 1 la 22, iar cromozomii sexuali sunt notaţi cu X şi Y; se obţine
astfel o aranjare sistematizată a cromozomilor (fotografiaţi sau desenaţi) unei celule
denumită cariotip (figura I.2):

Grupa A (1-3) include cele mai lungi perechi de cromozomi. Perechile 1 şi 3 sunt
metacentrice, dar pot fi deosebite uşor, cromozomii perechii 3 fiind mai scurţi decât
cromozomii perechii 1. Perechea 2 are aceeaşi lungime ca şi perechea 1, dar cromozomii
perechii 2 sunt submetacentrici.

Grupa B (4-5) este alcătuită din cromozomi lungi, submetacentrici. Prin definiţie,
perechea 4 este mai lungă decât perechea 5, dar diferenţa de lungime este insuficientă
pentru a permite separarea precisă a celor două perechi.

Grupa C (6-12 şi X) cuprinde cromozomii de mărime mijlocie, submetacentrici.

Cromozomii X au o dimensiune similară cu a cromozomilor din perechile 7-8.

In practică, aceste criterii au însă o valoare foarte mică, iar perechile de

cromozomi din grupa C nu pot fi identificate cu certitudine. In absenţa autoradiografiei,
nici cromozomii X nu pot fi deosebiţi de ceilalţi cromozomi din această grupă (la femei,
unul din cromozomii X poate fi identificat numai datorită proprietăţii de replicare
tardivă). Prezenţa constricţiilor secundare permite însă separarea cromozomilor 9 de
ceilalţi cromozomi din grupa C.

Grupa D (13-15) este alcătuită din trei perechi de cromozomi acrocentrici

satelitaţi, de dimensiune mijlocie. Perechile de cromozomi din grupa D nu pot fi
identificate nici pe baza taliei, nici a trăsăturilor morfologice.

Grupa E (16-18) include trei perechi de cromozomi care pot fi identificate în

mod individual. Cromozomii perechii 16 sunt metacentrici, de talie mai mare şi au adesea
o constricţie secundară în partea proximală a braţelor lungi. Cromozomii perechii 17 sunt
mai mici şi mai submetacentrici decât cromozomii perechii 18.
 Fig.I.2. Cariotip normal masculin

Grupa F (19-20) cuprinde două perechi de cromozomi mici, metacentrici, care nu

pot fi deosebite între ele.

Grupa G (21-22 şi Y) este alcătuită din două perechi de cromozomi acrocentrici

mici cu sateliţi. Cromozomul Y, lipsit de sateliţi, este de obicei mai mare decât
cromozomii 21-22 şi are braţele dispuse paralel.

Din datele prezentate rezultă că repartizarea unui cromozom într-o anumită grupă
se poate face cu certitudine; apartenenţa la o anumită pereche poate fi stabilită cu precizie
numai în cazul perechilor 1, 2, 3, 16, 17 şi 18.

Conform ISCN, pentru a desemna un cariotip normal sau anormal, se

menţionează în următoarea ordine şi separaţi prin virgule: numărul de cromozomi,
constituţia cromozomilor sexuali şi anomaliile numerice sau structurale ale
cromozomilor somatici (atunci când sunt prezente). Prezenţa unui mozaic cromozomial
se notează menţionând cariotipurile liniilor celulare componente, separate printr-o
diagonală (/).

4. Tehnici de citogenetică

Sunt prezentate principiile de realizare a preparatelor citogenetice

(cromozomiale).

1) Surse de celule utilizate în citogenetica umană

Analiza cromozomială necesită prezenţa a numeroase celule în diviziune, deoarece

morfologia cromozomilor poate fi studiată numai în stadiul de metafază. Celulele în
mitoză pot fi obţinute din ţesuturi în diviziune rapidă (de exemplu măduvă osoasă,
tumori) sau din ţesuturi care în mod normal nu se divid rapid, dar care pot fi stimulate să
se dividă in vitro (de exemplu limfocitele din sângele circulant, fibroblastele din piele sau
fascia lata, celulele amniotice). Celulele meiotice pot fi obţinute numai din gonade
(testicul şi ovare).

2) Principii de tehnică citogenetică

a. Generalităţi

Principiul fundamental al realizării preparatelor cromozomiale constă în convertirea unei

celule sferice, tridimensionale, în care cromozomii sunt dispuşi în diferite planuri, într-o
structură bidimensională, în care cromozomii, etalaţi, pot fi identificaţi în mod individual.

În acest scop sunt parcurse următoarele etape:

 1. celulele sunt prelucrate de obicei sub formă de suspensie, pentru a permite
acţiunea eficientă a soluţiilor hipotone şi fixatoare; unele celule se găsesc în mod natural
în suspensie (celulele tumorale din exsudatele peritoneale şi pleurale), altele fiind
cultivate sub formă de suspensie (limfocitele sanguine);

2. celulele suspendate sunt expuse la acţiunea unui agent statmokinetic;

3. suspensia este centrifugată, lichidul supernatant este îndepărtat, iar celulele sunt
resuspendate într-o soluţie hipotonă;

4. soluţia hipotonă este îndepărtată prin centrifugare, iar celulele sunt supuse
acţiunii unui agent fixator;

5. celulele sunt etalate pe lame;

6. preparatele sunt colorate sau prelucrate conform unor tehnici speciale.

b. Agenţii statmokinetici şi efectul lor

Colchicina (alcaloid extras din brânduşa de toamnă - Colchicum autumnale) are

proprietatea de a bloca desfăşurarea mitozei în stadiul de metafază prin prevenirea
formării fusului mitotic. Expunerea celulelor în diviziune la acţiunea colchicinei rezultă
astfel în acumularea metafazelor. Analogul colchicinei - N-metil-N-dezacetilcolchicina
(Colcemid) - are o acţiune similară, dar este de 30-40 ori mai puţin toxic; alţi inhibitori
mitotici (vinblastina, vincristina) pot fi utilizaţi în locul colchicinei, având efecte
comparabile cu ale acesteia.

Colchicina determină, de asemenea, o contractare a cromozomilor şi accentuează

clivarea longitudinală a celor două cromatide, clarificând astfel conturul cromozomilor.

c. Tratamentul hipotonic

Ca urmare a acţiunii soluţilor hipotone (se utilizează soluţii cu tonicitate la ¼ din

valoarea fiziologică), celulele se umflă, iar cromozomii se dispersează într-un spaţiu mai
mare, astfel încât pot fi individualizaţi cu uşurinţă. Durata expunerii este de 10-30 minute
(depinde de tipul de celulă).

Soluţiile hipotone utilizate în mod obişnuit sunt citratul de sodiu 1%, clorura de potasiu
0.075 M şi diferite soluţii saline (Hanks, Ringer, mediu de cultură) diluate cu apă distilată
în proporţie de 1:3.

d. Fixarea

Fixatorul utilizat în mod obişnuit în citogenetică constă într-un amestec de metanol şi

acid acetic glacial în proporţie de 3:1. Durata fixării depinde de cantitatea de material
(30-60 minute).

e. Prepararea lamelor

Există două metode de preparare a lamelor:

- tehnica de strivire (“squash”) - zdrobirea celulelor între lamă şi lamelă, utilizată mai
ales de scandinavi;

- tehnica de uscare la aer: constă în plasarea câtorva picături de suspensie celulară pe o

lamă umedă, care este lăsată să se usuce la aer sau este uscată rapid deasupra unei flăcări
sau cu ajutorul unui curent de aer cald.

f. Prelucrarea lamelor

În mod obişnuit, lamele sunt colorate cu orceină acetică sau cu Giemsa. În funcţie de
necesităţi se aplică una sau mai multe tehnici de bandare.
 3.) Tehnici de citogenetică umană

Culturile de limfocite

Limfocitele din sângele periferic pot fi induse să se dividă in vitro sub acţiunea
phytohaemaglutininei (PHA). Materialul poate fi obţinut printr-o simplă puncţie
venoasă, de la pacienţii de toate vârstele.

PHA este o substanţă extrasă din fasole (Phaseolus vulgaris), care a fost utilizată iniţial,
datorită proprietăţilor sale hemaglutinante, la separarea leucocitelor din sângele periferic.
PHA are şi proprietatea de a iniţia activitatea mitotică în culturile de limfocite. Din punct
de vedere chimic, PHA prezintă două componente: o mucoproteină (MPHA) şi o proteină
(PPHA), ambele având atât proprietăţi mitogene, cât şi proprietăţi aglutinante.

Sub acţiunea PHA, limfocitele mici îşi schimbă morfologia, transformându-se în celule
blastice, capabile de diviziune.
 Capitolul I

STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA

MATERIALULUI GENETIC

Acizii nucleici (acidul dezoxiribonucleic - ADN şi acidul ribonucleic - ARN) sunt

macromolecule informaţionale prezente în celule. Informaţia genetică, stocată în
moleculele de ADN, este transcrisă în molecule de ARN şi apoi tradusă în proteine
(polipeptide).

1. STRUCTURA ADN

1.1. Structura primară a ADN.

ADN este un polimer de dezoxiribonucleotide. Unitatea structurală a ADN este

dezoxiribonucleotidul, având în componenţă trei elemente distincte: o pentoză, o bază
azotată şi grupul fosfat (figura 1.1).
 a) Pentoza este un glucid cu 5 atomi de carbon, reprezentat de dezoxiriboză, care
prezintă o grupare OH în poziţia 3'.

Bază
azotată

H OH

Pentoză Grup fosfat

Nucleozid

Nucleotid

Fig 1.1. Structura nucleotidului

b) Baza azotată poate fi purinică - adenina (A) şi guanina (G) (figura 1.2) - sau
pirimidinică - citozina (C) şi timina (T) (figura 1.3). Baza azotată se leagă printr-o
legătură N-glicozi-dică de carbonul 1' al dezoxiribozei, formînd un nucleozid.
 c) Grupul fosfat (P) se ataşează la carbonul 5' al pentozei, formând un nucleotid.
Radicalul de acid fosforic conferă moleculei un caracter acid. În ADN există patru tipuri
de dezoxiribonucleotide: acid dezoxiadenilic (dAMP), dezoxicitidilic (dCMP),
dezoxiguanilic (dGMP) şi dezoxtimidilic (dTMP), deosebite numai prin baza azotată.

Guanină (G) Adenină (A)

Fig. 1.2. Baze azotate purinice

Citozină (C) Timină (T) Uracil (U)

Fig. 1.3. Baze azotate pirimidinice

Nucleotidele din ADN se leagă între ele prin legături covalente 3'-5' fosfodiester,
stabilite între OH 5' al dezoxi-ribozei unui nucleotid şi OH 3' al dezoxiribozei
nucleotidului următor. Se constituie, astfel, un lanţ polinucleotidic continuu, liniar, lung,
care repre-zintă structura primară a ADN.

În structura polinucleotidului (catenei), complexul fosfat-dezoxiriboză este

constant, iar baza azotată este variabilă.

În catena de ADN, nu există o restricţie cu privire la aşezarea nucleotidelor,

acestea putând ocupa orice poziţie a catenei. Succesiunea nucleotidelor în lungul
moleculei de ADN reprezintă informaţia genetică codificată, pe baza căreia este
stabilită ordinea aminoacizilor în proteine. Această informaţie este citită în sensul 5' - 3',
deoarece capetele polinucleotidului (în poziţia 5' un radical fosfat, iar în poziţia 3' un
radical OH) sunt libere.

1.2. Structura secundară a ADN

Molecula de ADN este constituită din două catene polinucleotidice care formează
un dublu helix (figura 1.4). Catenele sunt conectate între ele prin intermediul legăturilor
de hidrogen: două între A şi T şi trei între G şi C (figura 1.5). Formarea legăturilor de
hidrogen este posibilă numai între o bază purinică de pe o catenă şi o bază pirimidinică de
pe catena opusă, din cauza dimensiunii moleculare a bazelor. Astfel, cele două catene ale
ADN nu sunt identice, ci complementare. Legea complementarităţii bazelor azotate stă la
baza realizării funcţiilor genetice ale ADN: replicarea, transcrierea, repararea, etc.

şanţ mic
Complex fosfat-dezoxiriboză

Fig. 1.4. Dublu helix

ADN (forma B) (H=hidrogen)
(modificat după Passarge,
2001)
legături
şanţ de H
mare bază
azotată

un tur de helix = 3,4 nm

În ADN numărul de adenine este egal cu numărul de timine, iar numărul de guanine egal
cu numărul de citozine, respectiv raportul lor este întotdeauna unitar (A/T = 1; G/C = 1);
iar raportul sumelor bazelor purinice şi pirimidinice este întotdeauna unitar
(A+G/T+C=1), indiferent de specie. În schimb, raportul A+T/G+C nu este unitar, fiind o
caracteris-tică de specie (la om, raportul A+T/G+C = 1,7).

3' 5'

timină citozină

legătură de
hidrogen

adenină guanină

5' 3'

Complex fosfat-
dezoxiriboză
Fig. 1.5. Legături de hidrogen între bazele azotate
complementare (modificat după Passarge, 2001)

Cele două catene din structura dublului helix au o orientare antiparalelă (în
sensurile 5' - 3', respectiv 3' - 5'), ca urmare a legăturilor dintre bazele complementare.
Catenele, asemănătoare cu două panglici, sunt răsucite dextrogir una în jurul alteia, şi
ambele în jurul unui ax imaginar, de la stânga la dreapta
 Se formează, astfel, o dublă spirală helicoidală, asemănătoare unei scări în
spirală, în care axele glucidofosforice reprezintă marginile, iar perechile de baze treptele
scării.
Bazele azotate sunt dispuse în interiorul helixului, perpendicular pe axul glucido-
fosforic; fiecare pereche de baze (pb) este deviată cu aproximativ 36º faţă de pb vecine.
Fiecărui tur complet al spirei îi corespund 10 pb. Distanţa dintre bazele suprapuse este de
0,34 nm, astfel că unui tur de helix (10 pb) (pasul elicei) îi corespunde o lungime de 3,4
nm.

Diametrul dublului helix este de 2 nm. La exteriorul helixului sunt vizibile două
şanţuri: un şanţ mare, important pentru fixarea pe molecula de ADN a proteinelor
reglatoare, şi un şanţ mic, necesar fixării histonelor.

Modelul descris corespunde formei B a ADN care, în condiţii fiziologice, este

forma predominantă. Dintre celelalte variante structurale ale ADN celular, cele mai bine
cunoscute sunt formele A şi Z, care pot fi prezente pe distanţe scurte. Forma A este mai
compactă decât forma B şi este adoptată la concentraţii saline mari. Forma Z este un
helix levogir, mai lax ca forma B, cu pasul de răsucire în zig-zag. Formele C, D, E,
dextrogire, par să nu existe in vivo.

Modelul dublu catenar al ADN asigură stabilitatea informaţiei genetice.

2. STRUCTURA GENOMULUI UMAN

În conceptul actual, termenul genom este folosit pentru a desemna ansamblul

secvenţelor de ADN a unui individ sau specii.

Cantitatea totală de ADN din celulele umane diploide este de 7 pg (picograme),

iar mărimea totală a genomului uman este de circa 3,3 Gb (3,3 x 109 pb). Puse cap la cap,
cele 23 de molecule ADN din genomul haploid depăşesc 1 m, iar lungimea tuturor
moleculelor ADN din organismul uman este de 2,5.1010 km.
 Numărul presupus de gene este între 20.000 şi 25.000, iar secvenţele codante
reprezintă sub 10% din genom. Genele sunt dispersate pe cromozomi şi separate prin
regiuni intergenice, necodante, de dimensiuni mari. Rolul regiunilor necodante, denumite
şi ADN „egoist” deoarece nu determină sinteză de proteine, încă nu este cunoscut.

Genomul uman este alcătuit dintr-un genom nuclear şi un genom mitocondrial.

2.1. Genomul nuclear

2.1.1. Organizarea genomului uman nuclear

Genomul nuclear cuprinde 20.000-25.000 de gene şi are o lungime de 3,2 Gb.

Conţine peste 99% din ADN celular (figura 1.6).

Fig. 1.6. Organizarea genomului uman (modificat după Passarge, 2001)

 Genom uman
~ 3,3 Gb

Genom nuclear Genom mitocondrial

3,2 Gb 16,5 Kb

ADN genic ADN extragenic

25% 75%

ADN codant ADN necodant ADN repetitiv Secvenţe unice şi

(exoni) 90% familii de gene
< 10%

Pseudo- Introni, Fragmente

gene Secvenţe de genice ADN repetat în ADN repetat şi
reglare tandem dispersat

ADN ADN ADN Secvenţe Secvenţe Transpozoni

satelit minisatelit microsatelit LINES SINES ADN

2.1.2. Tipuri de ADN nuclear

Sunt descrise mai multe clase de ADN, diferite prin repetiţia secvenţelor
nucleotidice:

► ADN nerepetitiv reprezintă circa 60% din lungimea totală a genomului uman
şi este alcătuit din secvenţe unice per genom sau în număr foarte mic de exemplare
(familii multigenice). Este dispus printre secvenţele repetitive, în regiunile eucromatice.

Sub 10% (circa 2%) din secvenţele nerepetitive reprezintă regiunile codante ale
genelor care codifică proteine (exonii); aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza II
(gene de clasă II). Restul ADN-ului nerepetitiv (peste 90%) este necodant, prezent în
interiorul genelor (introni) şi în regiunile dintre gene, iar funcţia sa este încă necunoscută
(unii autori consideră că aceste secvenţe reprezintă gene represate).

► ADN moderat repetitiv (ADN repetitiv dispersat)

ADN moderat repetitiv reprezintă circa 30% din genomul uman şi este alcătuit
din secvenţe scurte, de 300-1000 pb, repetate de zeci şi sute de mii de ori şi dispersate în
genom. Majoritatea acestor secvenţe sunt transcrise în ARN şi cuprind: genele repetate în
tandem care codifică ARNr şi ARNt, secvenţele LINEs şi SINEs.

Genele pentru ARNr sunt secvenţe repetate în tandem (150-200 copii), localizate
pe braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici, în regiunile organizatorilor nucleolari
(NOR-nucleolar organizer regions), care formează nucleolii în nucleul interfazic (genele
pentru ARNr 28S, 18S şi 5,8S); genele pentru ARNr 5S sunt situate în vecinătatea
telomerului, pe braţul lung al cromozomului 1. Genele ribozomale sunt transcrise de
ARN-polimeraza I (gene de clasă I).

Genele pentru ARNt (şi alte molecule mici de ARN)

Genele pentru ARNt sunt gene repetate în tandem, localizate mai ales la nivelul
cromozomilor 1 şi 6. Aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza III (gene de clasă
III).

Secvenţele LINEs (long interspersed nuclear elements) au lungimea de 1-6 Kb şi

sunt dispersate în întregul genom, numărul de copii fiind de circa 500.000 (3-5% din
genom). Până acum, sunt cunoscute două familii: L1 şi The 1. Rolul probabil al acestor
secvenţe este de a asigura împerecherea corectă a cromozomilor omologi în meioză,
esenţială pentru schimbul egal de segmente cromozomiale.

Secvenţele SINEs (short interspersed nuclear elements) sunt secvenţe scurte de

150-300 pb, dispersate în cromozomi în circa 100.000 de copii. Sunt reprezentate de
familia Alu; funcţiile acestei familii sunt necunoscute, dar se presupune că ar avea rol în
iniţierea replicării în diferite puncte ale ADN. Secvenţele Alu pot fi transpozate.

Cele mai multe secvenţe repetitive sunt rezultatul transpoziţiei, majoritatea având
originea într-un ARN viral care, sub acţiunea unei revers-transcriptaze, va forma o copie
ADN ce va fi integrată în alt loc din genom.

► ADN înalt repetitiv

ADN înalt repetitiv reprezintă 10% din genom şi este alcătuit din secvenţe foarte
scurte (2-200 pb), repetate de în tandem de milioane de ori. Secvenţele înalt repetitive,
care nu sunt transcrise, sunt reprezentate de:

- sateliţi (ADN satelit), prezenţi în heterocromatina constitutivă din anumite

regiuni cromozomiale - centromer (banda C), telomere (secvenţa TTAGGG), constricţii
secundare, benzi G, precum şi din cromozomul Y (corpusculul fluorescent); ADN satelit
are deci rol structural.

- minisateliţii sunt secvenţe foarte scurte, de circa 15 pb, repetate în tandem şi

dispersate în toţi cromozomii (cu excepţia cromozomilor X şi Y), unde ocupă situsuri
specifice.

Minisateliţii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală, cu o secvenţă identică, şi

regiuni periferice variabile. Numărul de copii ale secvenţei unui minisatelit, precum şi
variantele secvenţelor acestuia variază de la o persoană la alta; minisateliţii sunt denumiţi
şi regiuni hipervariabile (VNTR - variable number of tandem repeats) şi reprezintă
markeri genetici ai individului: amprenta ADN (DNA fingerprinting) sau profilul ADN;
probabilitatea de a întâlni doi indivizi neînrudiţi identici este mai mică de 10-20.

- microsateliţii sunt secvenţe de 1-13 pb, cel mai frecvent dinucleotidice (STR -
short tandem repeats sau VNDR - variable number of dinucleotides repeats), distribuite
neuniform la nivelul genomului.
 Mini- şi microsateliţii sunt localizaţi în regiunile de eucromatină, şi anume în
ADN extragenic şi introni. Aceste secvenţe repetitive sunt, cel mai probabil, rezultatul
unor defecte ale împerecherii (slippage = alunecare) în timpul procesului de replicare a
ADN.

2.1.3. Structura genomului nuclear

Genomul nuclear este alcătuit din ADN genic (25%) şi ADN extragenic (75%)

● ADN genic. Gena este unitatea care codifică proteine sau ARN. Din punct de
vedere structural, o genă prezintă o regiune centrală transcrisă numită cadru de citire
(reading frame), alcătuită din secvenţe codante (exoni) separate prin secvenţe necodante
(introni). Cadrul de citire este mărginit de două regiuni laterale, netranscrise, care au rol
reglator. Mai puţin de 10% din ADN genic este codant, reprezentat de exonii din cele
20.000-25.000 de gene, iar 90% este necodant, format din introni şi gene sau fragmente
de gene nefuncţionale (pseudogene).

Genele care codifică proteine reprezintă circa 1,5% din genom (vezi capitolul
III). În această categorie sunt cuprinse şi familiile de gene.

Genele pentru ARN necodant (ncRNAs = non-coding RNAs) sunt clasificate în:
gene pentru ARNt, gene pentru ARNr, gene pentru ARN mic nuclear (snARN = small
nuclear RNA) şi gene pentru ARN mic nucleolar (snoARN = small nucleolar RNA);
ultimele două categorii sunt implicate în procesarea ARNm precursor, respectiv a ARN
ribozomal (ARNr).

● ADN extragenic conţine secvenţe inactive transcripţional, clasificate în.

- ADN repetat în tandem: ADN satelit, mini- şi microsatelit

- ADN repetat şi dispersat: secvenţele LINES şi SINES:

 2.2. Genomul mitocondrial

Genomul mitocondrial are o lungime de 16,6 Kb. Conţine un singur tip de ADN
circular, dublu catenar. Cele două catene ale ADN mitocondrial (ADNmt) se deosebesc
prin conţinutul lor în baze azotate: una este bogată în guanină (catena grea - H), iar
catena complementară bogată în citozină (catena uşoară - L) (figura 1.7)

Bucla D

OH
ARNr
12S Cit
b
ARNr
16S ND6
Sensul
replicării
catenei H ND5
ND1

ND4
Sensul
ND2 replicării ND4L
catenei L
ND3
COIII
OL
COI
ATP6
COII
ATP8

Fig. 1.7. Structura ADN mitocondrial

(modificat după Passarge, 2001)
.

Există o regiune mică, numită bucla D (displace-ment loop), în care ADN este
format din trei catene.

În fiecare celulă umană există câteva mii de copii ale ADN mitocondrial
(ADNmt). Genomul mitocondrial al zigotului provine exclusiv de la ovul, deci este
moştenit numai de la mamă.
 ADNmt diferă de cel nuclear şi prin următoarele: 1) nu formează complexe cu
proteine; 2) procentul de ADN codant este mare – circa 97%; 3) conţine foarte puţin
ADN repetitiv; 4) este lipsit de introni; 5) replicarea este unidirecţională şi începe în
puncte de origine diferite pentru cele două catene; 6) transcrierea este continuă, fără
întrerupere, în direcţii diferite pe cele două catene, rezultând un transcript multigenic de
dimensiune mare; 7) lipsesc unele mecanisme de reparare a leziunilor ADN, astfel că
mutaţiile se acumulează rapid; 8) conţine 37 de gene, care codifică ARNr de dimensiuni
reduse, ARNt şi polipeptide; 9) are 4 codoni stop, din care doi sunt codoni sens în ADN
nuclear, iar codonul stop UGA din ADN nuclear este codon sens în ADNmt.

3. ORGANIZAREA ADN ÎN CELULĂ

Structura nucleului diferă în interfază şi diviziune.

Nucleul interfazic este compus din: membrană nucleară dublă, matrice nucleară,
cromatină, nucleoplasmă şi nucleol.

În nucleu, fiecare moleculă de ADN se asociază cu proteine bazice (histone),

proteine nehistonice şi cantităţi mici de ARN, formând cromatina. Interacţiunile dintre
ADN şi proteine au rol esenţial în organizarea supramoleculară a ADN, precum şi în
reglarea expresiei şi replicării genelor.

Moleculele de ADN şi histone sunt spiralizate succesiv, realizând un sistem de

fibre de cromatină, de dimensiuni diferite. În urma acestor spiralizări moleculele lungi
de ADN devin mai compacte, adaptându-se astfel la dimensiunile de câţiva microni ale
nucleului.

La începutul diviziunii, fibrele de cromatină se spiralizează, se condensează şi

formează cromozomii; la sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează, pentru ca în
interfază să se prezinte din nou sub forma filamentelor de cromatină. Astfel, cromatina şi
cromozomii reprezintă două modalităţi diferite de organizare morfologică şi funcţională
a materialului genetic.

3.1. Cromatina

3.1.1. Eucromatina şi heterocromatina

Cromatina reprezintă complexul format din ADN nuclear şi proteine. Ea se

prezintă microscopic sub două aspecte, diferite ca structură şi funcţie: eucromatina şi
heterocromatina.

► Eucromatina este mai puţin condensată şi slab colorată cu coloranţi bazici;

reprezintă cromatina activă genetic (transcripţională); se replică precoce în faza S a
ciclului celular; conţine mai mult ADN nerepetitiv (în care predomină perechile de baze
G-C) şi proteine nehistonice. Eucromatina poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici
sub forma benzilor R.

► Heterocromatina este puternic condensată sub formă de cromocentri şi

colorată mai intens cu coloranţi bazici; este cromatina inactivă genetic; se replică tardiv
în faza S; conţine mai mult ADN repetitiv (în care predomină perechile de baze A-T) şi
histone. Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă.

- Heterocromatina constitutivă rămâne sub formă condensată pe tot parcursul

ciclului celular. Nu conţine gene funcţionale şi este formată din ADN înalt repetitiv. La
nivel cromozomial, heterocromatina constitutivă se găseşte în la nivelul centromerului, a
telomerelor, la nivelul constricţiilor secundare, pe braţul lung al cromozomului Y şi pe
braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici. Ea ocupă poziţii identice pe cromozomii
omologi şi poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici sub forma benzilor C. Se
presupune că heterocromatina constitutivă are rol în stabilizarea centromerelor şi
telomerelor, precum şi în sinapsa dintre cromozomii omologi meiotici.
 - Heterocromatina facultativă este o formă de cromatină care a fost sau va fi
activă într-un stadiu al dezvoltării ontogenetice şi care intervine probabil în reglarea
genelor; conţine secvenţe de ADN nerepetitiv. Exemplul cel mai caracteristic îl constituie
cromatina sexuală X, unul dintre cei doi cromozomi X inactivaţi în celulele somatice
feminine.

3.1.2. Cromatina sexuală

Cromatina sexuală reprezintă un cromocentru distinct, care permite stabilirea sexului

genetic (XX sau XY) şi a anomaliilor numerice ale cromozomilor sexuali.

Cromatina sexuală diferă la sexul feminin şi masculin, deoarece rezultă prin

mecanisme diferite.

Cromatina X

La femei (XX), cromatina sexuală rezultă în urma inactivării unuia din cei doi
cromozomi X. Cromozomul X condensat (heterocromatinizat) este vizibil sub formă de
corpuscul Barr în majoritatea ţesuturilor (figura 1.8) sau sub formă de apendice
nuclear (drumstick - băţ de tobă) pe frotiuri de sânge, în polimorfonuclearele neutrofile
(figura 1.9). Astfel, atât la femeie cât şi la bărbat, un singur cromozom X rămâne activ,
iar cromozomii X suplimentari sunt inactivaţi prin heterocromatinizare. Conform
principiului Lyon, inactivarea cromozomului X este totală, se produce precoce în
perioada embrionară şi este definitivă; inactivarea cromozomului X se produce la
întâmplare, în unele celule fiind inactivat cromozomul X de origine paternă, iar în altele
cel de origine maternă.

Numărul de corpusculi Barr este egal cu suma cromozomilor X – 1.

 Fig. 1.8. Corpuscul Barr Fig. 1.9. Apendice nuclear (drum-stick)

Cromatina Y

La bărbaţi (XY), cromatina sexuală este reprezentată de heterocromatina de la

nivelul celor 2/3 distale ale braţului lung al cromozomului Y; poate fi vizualizată, prin
coloraţia cu quinacrină şi examinare microscopică în lumină ultravioletă, sub forma unui
corpuscul intens fluorescent, denumit şi cromatină Y sau corpuscul F.

Numărul de corpusculi F este egal cu numărul cromozomilor Y.

3.1.3. Structura supramoleculară a cromatinei (ADN)

Împachetarea succesivă a ADN, care realizează o scurtare de circa 10.000 de ori a

moleculei de ADN, permite atât adaptarea materialului genetic la volumul mic al
nucleului, cât şi controlul exprimării genelor de pe cromozomi.

1. Primul nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este filamentul

nucleozomic (figura 1.11b) cu un diametru de 10 nm, denumit şi fibra de 10 nm.
Nucleozomul (figura 1.10) este un complex ADN – histone: un segment de ADN se
înfăşoară de 1¾ ori în jurul unui octamer histonic, de formă cilindrică, alcătuit din câte
două molecule din histonele H2A, H2B, H3, H4. Nucleozomii sunt legaţi între ei printr-un
segment de ADN numit ADN de legătură (ADN linker), care este asociat cu histona H1.
Se constituie astfel filamentul nucleozomic, asemănător cu un „şirag de mărgele”.
Această structură reduce lungimea dublului helix ADN (2 nm) de circa 10 ori.

2. Al doilea nivel de organizare a cromatinei este fibra de cromatină de 30 nm

(figura 1.11c), care rezultă din spiralizarea sub formă de solenoid a fibrei de 10 nm.
Această structură, care reduce lungimea dublului helix de 40 de ori, este stabilizată de
histona H1 şi conţine 6 nucleozomi per tur de helix. Cromatina din nucleul interfazic are
ca unitate de organizare fibra de cromatină de 30 nm.

3. Al treilea nivel de organizare a cromatinei este reprezentat de buclele de

cromatină (fibra pliată în bucle laterale) (figura 1.11d) cu un diametru de 300 nm, care
rezultă prin plierea fibrei de cromatină de 30 nm. Fiecare buclă este ataşată prin anumite
regiuni din structura fibrei de ADN (bogate în AT) la un schelet proteic central. Scheletul
proteic central este format din proteine nehistonice. Fixarea buclelor la scheletul central
este neregulată, ele formând, din loc în loc, mici aglomerări de bucle, denumite
cromomere. În cromozomii condensaţi, cromomerele formează grămezi, vizibile sub
forma benzilor G intens colorate.

Histone H2A, H2B, H3, H4

ADN linker

10 nm

Fig. 1. 10. Nucleozomul

Buclele de cromatină se spiralizează şi condensează puternic la începutul

diviziunii, alcătuind cromatida unui cromozom (figura 1.11e) care, în metafază, are un
diametru de 700 nm şi care atinge cel mai înalt grad de condensare a fibrei elementare de
cromatină de 30 nm. Fiecare cromatidă a unui cromozom conţine deci o singură moleculă
de ADN cu grade succesive de împachetare. La sfârşitul diviziunii, cromozomii se
despiralizează.

Histonele sunt proteine mici bazice, bogate în arginină şi lizină, care se fixează de
ADN la nivelul şanţului mic. Sunt codificate de gene lipsite de introni, situate pe
cromozomii 1, 6 şi 12. Se deosebesc cinci tipuri de histone: H1, H2A, H2B, H3, H4, cu rol
important în organizarea supramoleculară a ADN. Histonele H2A, H2B, şi mai ales H3 şi
H4, au o structură conservată în evoluţie. În diferite stadii ale ciclului celular, histonele
sunt supuse unor transformări chimice care le conferă importante proprietăţi funcţionale:
acetilarea lor determină activarea unor gene, metilarea produce represia genelor, iar
fosforilarea histonei H1 este urmată de condensarea fibrelor de cromatină în cromozomi şi
declanşarea mitozei.

Proteinele nehistonice sunt proteine acide şi neutre, de diferite tipuri, prezente în

număr redus în structura cromatinei. Ele se fixează de ADN la nivelul şanţului major.
Majoritatea proteinelor nehistonice au diferite roluri funcţionale, reglând activitatea
genelor. Unele proteine nehistonice formează scheletul cromozomilor, având deci rol
structural.
(a)
2 nm

(b) 10 nm

(c)
30 nm

(d)
300 nm

(e)
700 nm

(f)
1400 nm

Fig. 1.11. Structura supramoleculară a

cromatinei
 3.2. Cromozomii umani

La începutul diviziunii, cromatina se condensează în cromozomi, structuri

nucleare colorate intens cu coloranţi bazici (în lb. greacă “chroma”=culoare,
“soma”=corp).

Cromozomii au două funcţii importante:

1. transportă materialului genetic de la o celulă-mamă la celulele fiice, precum şi

de la părinţi la descendenţi (prin gameţi) în timpul multiplicării celulare; în felul acesta,
cromozomii asigură stabilitatea proceselor ereditare;

2. realizează amestecul materialului genetic între diferitele generaţii, prin

procesele de recombinare din meioză, cea mai importantă sursă de variabilitate.

3.2.1. Numărul cromozomilor este caracteristic pentru fiecare specie: E. coli (1),
ascaridul (2), tutunul (48), roşia (24), cartoful (48), ridichea (18), broasca (26), curcanul
(82), găina (78), Drosophila melanogaster (8), şobolanul (42), şoarecele (40), pisica (38),
câinele (78), măgarul (62), calul (64), maimuţa Rhesus (Macaca mulatta) (48),
cimpanzeul (48), Homo sapiens (46).

Numărul cromozomilor nu exprimă gradul de complexitate şi evoluţie biologică a

organismelor şi nu reprezintă un criteriu de clasificare a speciilor pe clase evolutive.

În mod normal, la om, celulele somatice (celule diploide), conţin 46 de

cromozomi, iar gameţii (celule haploide), 23 de cromozomi. Prin fuzionarea a doi gameţi
haploizi în timpul fecundaţiei se reface numărul diploid şi se realizează 23 de perechi de
cromozomi omologi, identici ca dimensiune, formă, conţinut genic, dar diferiţi ca origine.
22 perechi de cromozomi reprezintă cromozomii somatici sau autozomii, identici la cele
două sexe; o pereche reprezintă cromozomii sexuali sau gonosomii, care diferă la cele
două sexe: XX la femeie şi XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca
origine şi funcţie, deosebindu-se morfologic.
 3.2.2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii,

când aceştia sunt bine individualizaţi şi se află în acelaşi plan (placa ecuatorială). În acest
stadiu, cromozomii sunt alcătuiţi din două cromatide unite la nivelul centromerului
(cromozomi bicromatidici) şi delimitate la capete prin telomere (figura 1.12).

Unele elemente morfologice sunt comune tuturor cromozomilor, iar altele sunt
comune numai unor cromozomi.

a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor sunt cromatidele,

centromerul şi telomerele. Prezenţa acestor structuri este obligatorie, ele fiind esenţiale
pentru replicarea şi distribuţia egală a cromozomilor.

(1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori). Fiecare

cromatidă conţine o singură moleculă de ADN asociată cu proteine (fibra de cromatină
puternic condensată).

(2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide, formând constricţia primară. În mod normal, fiecare cromozom are un singur
centromer, constituit din ADN înalt repetitiv (ADN satelit) denumit ADN centromeric,
identic la toţi cromozomii, ce poate fi identificat prin tehnica de bandare C. La aceste
secvenţe repetitive se leagă un complex de proteine cunoscut sub denumirea de
kinetocor, câte unul pentru fiecare cromatidă. Kinetocorul reprezintă locul de fixare a
microtubulilor filamentelor fusului de diviziune, care asigură deplasarea cromatidelor la
polii fusului în decursul anafazei. În lipsa centromerului (de exemplu, în cazul
fragmentelor acentrice), nu este posibilă ataşarea la fusul mitotic şi includerea în nucleu.
 Telomere
Heterocromatină

Centromer

Eucromatină

Fig. 1.12. Morfologia cromozomului metafazic

Ataşarea celor două cromatide la nivelul centromerului este controlată de o

proteină, ISS (Inhibitor of Sister Chromatid Separation), care este degradată rapid de
către enzima ubiquitină în momentul în care cromozomii s-au ataşat corect la fusul de
diviziune, permiţând astfel începerea anafazei şi migrarea cromatidelor spe poli.

Centromerul împarte cromatidele în două braţe: braţul scurt notat cu p (petit) şi

braţul lung notat cu q (qeue). În funcţie de poziţia centromerului, constantă la fiecare
cromozom, se descriu cromozomi (figura 1.13):
 (a) (b) (c)

Fig. 1.13. Reprezentare schematică a cromozomilor

metafazici umani: (a) cromozom metacentric, (b)
cromozom submetacentric, (c) cromozom acrocentric.

• metacentrici, cu centromerul situat în mijlocul cromozo-mului şi braţele

aproximativ egale;
• submetacentrici, cu centromerul situate în vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
• acrocentrici, cu centromerul situat spre un capăt al cromozomului.

(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la capetele cromozomului, formate din
ADN şi proteine. În structura telomerului există un bloc de ADN repetitiv, identic la toţi
cromozomii, în care o secvenţă scurtă (5'-TTAGGG-3') se repetă în tandem de cîteva mii
de ori. Regiunea subtelomerică, notată TAR (telomere associated repeats) se află sub
acest bloc şi este constituită din ADN repetitiv cu funcţie încă necunoscută.

Se presupune că telomerele au următoarele funcţii:

- menţin integritatea structurală a cromozomului, împiedicând digestia prin

nucleaze; pierderea telomerelor generează capete cromozomiale instabile, “lipicioase”,
care au tendinţa de a fuziona cu capetele altor cromozomi lipsiţi de telomere,
determinănd diferite aberaţii structurale;
 - asigură o replicare completă a capetelor cromozomiale, proces realizat de o
telomerază (vezi Capitolul Replicare); când activitatea acesteia se reduce, la fiecare
replicare se pierd treptat secvenţe telomerice. Astfel, lungimea telomerelor va scădea
progresiv, iar când este atinsă o limită critică, celulele nu se mai divid şi mor prin
apoptoză;

- participă la stabilirea structurii tridimensionale a nucleului, ca urmare a fixării,

prin telomere, a cromozomilor pe faţa internă a învelişului nuclear;

- asigură împerecherea cromozomilor omologi în timpul meiozei primare.

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale
cromozomilor acrocentrici (exceptând cromozomul Y). Sateliţii se ataşează de restul
cromozomului prin intermediul unor filamente ADN care conţin genele pentru ARN
ribozomal; deoarece ARNr este bine reprezentat în nucleol, aceste filamente sunt
denumite organizatori nucleolari, evidenţiabili prin impregnare argentică sub forma
benzilor NOR.

Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom.

(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate alcătuite din ADN repetitiv,
prezente în vecinătatea centromerului pe braţul lung al cromozomilor 1, 9 şi 16, precum
şi în regiunea mijlocie a braţelor lungi ai cromozomului Y.

(3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele

cromozomilor; in vivo sau în anumite medii de cultură (utilizarea de inhibitori ai acidului
folic), la nivelul situsurilor fragile cromozomii se pot rupe cu uşurinţă.

Până în prezent au fost identificate peste 30 situsuri fragile considerate, în general,

markeri normali; excepţie face situsul fragil FRAXA, situat pe braţul lung al
cromozomului X, asociat cu sindromul X fragil, una dintre cele mai frecvente cauze de
retard mental; situsurile FRA3B (conţinând gena FHIT) şi FRA16D (conţinând gena
WWOX) sun interesate adesea în cancer.

c) Benzile cromozomiale

Prin coloraţii specifice pentru ADN (Giemsa, quinacrină) şi tratamente specifice

(denaturare termică, digestie enzimatică) cromozomii metafazici apar alcătuiţi dintr-o
succesiune de zone intens colorate - benzi - şi mai puţin colorate - interbenzi. Benzile,
dispuse transversal, au poziţia, succesiunea, dimensiunea şi intensitatea specifică fiecărui
cromozom. Modelul de benzi este identic în toate celulele organismului şi la toţi indivizii
unei specii.

Tehnica de marcaj cromozomial în benzi permite identificarea exactă a fiecărui

cromozom şi reflectă gradul de condensare longitudinală a cromozomilor.

Benzile G şi Q se obţin prin colorare Giemsa, respectiv quinacrină, şi evidenţiază

zonele cromozomiale heterocromatice, bogate în AT şi secvenţe repetitive LINEs. Cu
aceste tehnici, telomerele nu sunt colorate; marcajul Q este utilizat mai ales pentru
analiza cromozomului Y.

Benzile R (reverse), obţinute prin colorare cu Giemsa, au o dispoziţie inversă faţă

de benzile G şi evidenţiază regiunile cromozomiale formate din eucromatină, cu un
conţinut ridicat de GC, dar şi cu numeroase secvenţe SINEs.

Benzile T reprezintă un subset de benzi R, în care telomerele se colorează foarte

intens.

Benzile C evidenţiază heterocromatina constitutivă, în special de la nivelul

centromerelor, dar şi de la nivelul constricţiilor secundare, a sateliţilor cromozomilor
acrocentrici şi de pe braţul lung al cromozomului Y. Benzile C conţin secvenţe repetitive
(ADN satelit).
 Benzile NOR se obţin prin colorare cu nitrat de argint şi evidenţiază regiunile
organizatoare nucleolare (NOR – nucleolar organizer regions), localizate în vecinătatea
constricţiilor secundare ale cromozomilor acrocentrici.

3.2.3. Clasificarea cromozomilor umani

Cromozomii sunt identificaţi pe baza morfologiei lor. Ei sunt clasificaţi conform

Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică umană (International System
of Human Cytogenetic Nomenclature - ISCN), adoptat în 1995.

Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au fost clasificaţi în 7 grupe,

notate de la A la G; fiecare cromozom somatic este desemnat printr-un număr de la 1 la
22 (figura 1.14). Se obţine astfel o aranjare sistematizată a cromozomilor unei celule
numită cariotip .

● Cromozomi mari sunt cromozomii grupei A (perechile 1-3), metacentrici

(cromozomul 2 este mai submetacentric) şi cromozomii grupei B (perechile 4-5),
submetacentrici;

● Cromozomi mijlocii sunt cromozomii grupei C (perechile 6-12 şi cromozomul

X), submetacentrici, cromozomii grupei D (perechile 13-15), acrocentrici şi cromozomul
16 (aparţine grupei E ), metacentric;

● Cromozomi mici sunt cromozomii grupei F (perechile 19-20), metacentrici,

perechile 17-18 (aparţin grupei E), submetacentrici şi cromozomii grupei G (perechile
21-22 şi cromozomul Y), acrocentrici.
 Fig. 1.14. Cariotip normal masculin

Conform ISCN, pentru a desemna un cariotip normal sau anormal, se menţionează în

următoarea ordine şi separaţi prin virgule: numărul de cromozomi, constituţia
cromozomilor sexuali şi anomaliile numerice sau structurale ale cromozomilor somatici
(atunci când sunt prezente). Prezenţa unui mozaic cromozomial se notează menţionând
cariotipurile liniilor celulare componente, separate printr-o diagonală (/) (pentru detalii –
vezi Caiet lucrări practice).

3.2.4. Heteromorfismul cromozomilor

Termenul de heteromorfism cromozomial defineşte variaţiile în morfologia

cromozomilor omologi la un individ sau la persoane diferite, iar cromozomul deosebit
morfologic de omologul său este considerat a fi cromozom marker.

Fiecare individ are cel puţin un cromozom marker pe care îl transmite, de obicei,
neschimbat la descendenţii săi (poate fi folosit în stabilirea paternităţii).
Regiunile cromozomiale heteromorfice sunt regiuni de heterocromatină alcătuite din
ADN repetitiv inactiv genetic, astfel încât nu determină modificări fenotipice şi sunt
considerate variante morfologice normale. Cele mai cunoscute tipuri de heteromorfism
cromozomial sunt:

• dimensiunea braţului scurt al cromozomului Y

• dimensiunea heterocromatinei centromerice (banda C)
• dimensiunea sateliţilor
• situsurile fragile induse de inhibitori ai acidului folic
 DIVIZIUNEA CELULARĂ

Ciclul celular sau ciclul de diviziune celulară = seria de evenimente care au

loc în celulă și care conduc la diviziunea și replicarea ei (= dublarea prin copiere
după o formă preexistentă). Prin diviziune celulară celula părinte se împarte în celule-
fiice.
Ciclul celular este un proces vital, prin care:
- dintr-o singură celulă-ou fertilizată se dezvoltă un organism matur = se asigură
continuitatea reprezentaților unei specii;
- se adigură creșterea și dezvoltarea unui organism;
- se asigură repararea țesuturilor afectate, iar părul, pielea, celule sanguine și
unele organe interne sunt reînoite;
- se asigură menținerea genomului original al celulei.
Momentul declanşării diviziunilor este determinat de anumiţi factori:
- factori stimulatori: temperatură, hrană, substanţe activatoare, starea de sănătate
a celulelor;
- factori inhibatori: lumina, radiaţiile, frigul şi unele substanţe chimice inhibatoare,
care blochează sinteza de ADN.
Ciclul celular al eucariotelor se compune din:
- interfază;
- cariochineză (= diviziune nucleului);
- citochineză (= diviziunea citoplasmei, organitelor celulare și a membranei
celulare).
După particularităţile de desfăşurare şi celulele care rezultă în urma diviziunii,
există două modalități de cariochineză:
- mitoza prezentă numai în celulele somatice = procesul de diviziune celulară prin
care celula-mamă se divide în două celule-fiice identice din punct de vedere
genetic – cromozomii din nucleul celulei-mame se împart în două seturi indentice
în nucleii celulelor-fiice.
- meioza prezentă numai în celulele sexuale = procesul de diviziune celulară prin
care celula-mamă se divide în patru celule-fiice – acestea au însă numai jumătate
din numărul de cromozomi ai celulei-mamă.
 MITOZA
Este un proces complex și extrem de bine organizat = secvența evenimentelor
se împarte în faze – un set de activități nu poate să înceapă înainte de completarea
setului precedent.
▪ Mitoza și citochineza definesc împreună faza M a ciclului mitotic.
▪ Ele reprezintă circa 10% din ciclul celular.

INTERFAZA

Este perioada necesară celulei pentru a acumula substanțele nutritive care vor
fi folosite în diviziune.
Durata ei și a fiecăreia dintre etapele ei variază în funcție de tipul celulei – cele
mai multe celule petrec în interfază circa 20 de ore, adică aproximativ 90% din timpul
total al diviziunii celulare.
Ea începe imediat după sfârșitul unui ciclu celular și se desfășoară în trei
etape:
- faza G1 = numită și faza de creștere, durează de la faza M precedentă până la
începutul sintezei ADN – la o celulă umană cu diviziune rapidă (la fiecare 24 de
ore) această fază durează 9 ore, iar dacă nu urmează diviziunea, celula rămâne
în această fază:
o se sintetizează diverse enzime, în special cele necesare pentru replicarea
ADN;
o se sintetizează organite celulare noi și crește volumul citoplasmei;
o are loc procesul de replicare semiconservativă a ADN = molecula de
ADN se separă în cele două lanțuri (= catene) componente – fiecare
catenă va forma în faza următoare o nouă catenă complementară, astfel
încât dintr-o moleculă de ADN să rezulte două molecule identice.
- faza S = începe odată cu startul sintezei ADN (= dublarea ADN celular) și se
termină atunci când toți cromozomii s-au replicat – fiecare cromozom are două
cromatide-surori. Prin acest proces se dublează cantitatea de ADN din celulă,
deși ploidia celulei (= multiplul numărului cromozomilor de bază din celulă – la om
este 2) rămâne aceeași.
- faza G2 = durează până la începutul mitozei și se caracterizează prin producerea
de microtubuli.
 Faza G0 (faza de odihnă) = este caracteristică numai celulelor inactive sau
îmbătrânite. Celulele neproliferative (= care nu se înmulțesc) trec din starea G1 în
starea G0 (= inactivă) și pot rămâne așa perioade lungi de timp sau chiar nedefinit,
așa cum e cazul neuronilor. Este o caracteristică comună a celulelor înalt
diferențiate. Îmbătrânirea celulare este starea care apare ca răspuns la alterarea sau
degradarea ADN, care ar face progeniturile neviabile – este adesea o alternativă
biochimică la autodistrugerea lor prin apoptoză.
 Faza M
Este relativ scurtă și constă în cariochineză (= diviziunea nucleului).
Ea a fost împărțită în mai multe faze secvențiale distincte, numite:
- profază;
- metafază;
- anafază;
- telofază.
Profaza = etapa în care cromatina se condensează în cromozom:
- materialul genetic a fost duplicat în faza precedentă = există două copii
identice ale fiecărui cromozom, numite cromatide-surori și atașate una de
cealaltă printr-un element de ADN prezent în fiecare cromozom și numit
centromer;
- centrozomul se replică independent, iar cei doi centrozomi rezultați sunt
împinși la extremități opuse ale celulei;
- la sfârșitul profazei, membrana nucleară se rupe, iar microtubulii din
centrozomi încep să se organizeze sub forma fusului de diviziune și să
captureze cromozomii.

Metafaza = etapa în care cromozomii se aliniază în mijlocul celulei, înainte de a fi

separați în cele două celule-fiice:
- microtubulii sunt atașați de cromozomi, iar centromerii cromozomilor se dispun
pe linia ecuatorială a celulei (= placa ecuatorială sau metafazică)(ecuator =
linia imaginară care este la distanță egală de polii celulei, adică de
centrozomi);
- cromozomii sunt dispuși într-un singur plan perpendicular pe axa longitudinală
a fusului de diviziune;
- faza următoare nu se declanșează înainte ca toți cromozomii să fie atașați și
aliniați pe fusul de diviziune.
Anafaza = etapa în care cromozomii se separă și cromatidele migrează spre polii
opuși ai celulei, adică ai fusului de diviziune.
- în prima etapă, cromatidele-surori se separă la nivelul centromerului;
- în etapa următoare se realizează deplasarea lor prin scurtarea microtubulilor
din fusul de diviziune;
- în final, la fiecare pol al celulei există un centrozom cu un set de cromatide.
Telofaza = etapă în care evenimentele din profază se petrec în sens invers:
– în celulă există două structuri nucleare-fiice și se dezvoltă câte o membrană
nucleară pentru fiecare dintre ele;
– membrana nucleară se formează din resturile membranei nucleare a celulei-
mamă;
– pe măsură ce se dezvoltă membrana nucleară în jurul fiecărei perechi de
cromatide reapar și nucleolii.

Prezentarea schematică a mitozei

- I: Interfaza
- II: Profaza
- III: Prometafaza
- IV: Metafaza
- V și VI: Anafaza
- VII: Telofaza
- VIII: Citochineza
Citochineza = nu este o fază a mitozei, dar este evenimentul care urmează direct
mitozei. Ea poate să apară în același timp cu reconstrucția membranei nucleare sau
poate să fie un proces distinct și în timpul ei citoplasma și organitele celulare sunt
divizate în cele două celule-fiice.
La sfârșitul mitozei, fiecare dintre celulele-fiice are o copie completă a
genomului părinților săi celulari.

MEIOZA
Apare numai în cadrul reproducerii sexuale = celulele germinale continuă ciclul
de viață, în timp ce restul celulelor (celulele somatice) funcționează în interiorul
organismului și mor împreună cu acesta.
În timpul meiozei, din genomul unei celule germinale diploide rezultă patru
celule haploide = fiecare dintre acestea conține un set complet de cromozomi –
jumătate din conținutul genetic al celulei originale.

În urma mitozei rezultă gameții = celule care nu se pot divide decât în urma
fertilizării.
Gameții (= celulele sexuale) sunt celule diferențiate din punct de vedere
sexual – exisă, astfel, gameți masculini și gameți feminini:
- gametul feminin = ovul sau oosferă = este imobil;
- gametul masculin = spermatozoid este mobil.
Durata de viață a gameților este foarte scurtă. Șansa lor existențială este
fecundația, adică fuziunea a doi gameți de sex diferit pentru a forma o nouă celulă
ou diploidă (= zigot); dacă nu au această șansă gameții mor.
Meioza și fertilizarea constituie sexualitatea celulară și generează în populație
indivizi distincți.
 Reamintim următoarele noțiuni:
- alelă = o secvență de ADN de pe o anumită genă:
o fiecare genă are alele diferite;
o uneori alele diferite pot să determine trăsături diferite (cum este culoarea), iar
alteori pot să aibă același rezultat;
o organismele diploide au câte o copie a fiecărei gene și a fiecărei alele pe
fiecare dintre cei doi cromozomi omologi (= pereche).
- cromatidă = una (oricare) dintre cele două copii ale ADN unite la nivelul
centromerului pentru a forma un cromozom – cu alte cuvinte este o jumătate a
unui cromozom replicat:
o numele de cromatidă se folosește atât timp cât sunt unite la nivelul
centromerului;
o atunci când se separă se numesc cromatide-surori.

Deși meioza folosește multe mecanisme biochimice similare mitozei, este un

proces într-o singură direcție = nu se poate vorbi de un ciclu celular, ca în cazul
mitozei.

Etapele pregătitoare sunt identice cu cele din interfaza mitozei.

Meioza se realizează în două etape:
- etapa I (= diviziunea reducțională) = separarea perechilor de cromozomi
omologi dintr-o celulă diploidă (la om = 46) în două celule, fiecare cromozom
 având câte două cromatide-surori – fiecare celulă-fiică este haploidă, adică
are câte un set complet de cromozomi (la om = 23);
- etapa II (= diviziunea ecuațională) = decuplarea cromatidelor-surori și
separarea cromatidelor individuale în două celule-fiice haploide – fiecare
dintre cele două celule care au rezultat după prima etapă se împarte în câte
două celule = total patru celule-fiice haploide.
Profaza I = schimburi de ADN între cromozomii omologi – este sursa diversității
genetice:
- prin recombinare omologă = schimb aleator de segmente de informație genetică
între cromatide care nu sunt surori de pe cromozomi omologi;
- prin crossover cromozomial = schimb reciproc de segmente între perechile de
cromozomi omologi.
Cromozomii perechi și replicați se numesc cromozomi bivalenți sau tetrade =
fiecare cromozom omolog este format din două cromatide-surori – sunt doi
cromozomi și patru cromatide-surori, fiecare cromozom fiind de la unul dintre părinți.
Similar mitozei = centrozomii se divid, iar după dezintegrarea membranei
celulare migrează spre polii celulei și organizează microtubulii sub forma fusului de
diviziune.
Metafaza I = perechile omologe se plasează pe placa ecuatorială, care intersectează
fusul de diviziune.
Anafaza I = cromozomii omologi se separă, sunt împinși spre polii opuși și formează
două seturi haploide – fiecare cromozom conține o pereche de cromatide-surori.
Telofaza I = diviziunea meiotică se termină definitiv atunci când cromozomii ajung la
poli – fiecare celulă-fiică are acum jumătate din numărul de cromozomi inițial, dar
fiecare cromozom este format dintr-o pereche de cromatide:
- fusul de diviziune dispare;
- se formează o nouă membrană nucleară în jurul fiecărui set haploid de
cromozomi – cromozomii se condensează la loc în cromatină.
Citochineza completează formarea celor două celule-fiice.
Interfaza II = perioadă de odihnă, în care nu se produce nici o replicare a ADN.
Profaza II = procese similare celor din profaza I.
Metafaza II = se formează o nouă placă ecuatorială, dar rotată la 90 de grade (=
perpediculară pe cea precedentă).
Anafaza II = cromatidele-surori se separă și se deplasează spre polii opuși.
Telofaza II = similară telofazei I.
O nouă citochineză definitivează procesul de meioză.

Importanța meiozei:
- menține stabilitatea reproducerii sexuale – dacă nu s-ar realiza înjumătățirea
numărului de cromozomi, zigotul rezultat din fertilizare ar avea un număr dublu de
cromozomi față de generația precedentă și generațiile ulterioare ar înregistra o
creștere exponențială a acestui număr.
- creează diversitatea genetică a gameților și implicit a indivizilor prin:
o alinierea și separarea independentă a perechilor de cromozomi omologi în
prima diviziune meiotică face ca segregarea din fiecare gamet să fie
aleatorie;
o schimbul fizic de regiuni de pe cromozomii omologi în timpul recombinării.
 CARIOTIPUL UMAN NORMAL
Numărul cromozomilor umani
- celulele somatice (diploide) - 46 de cromozomi,
- gameţii (haploizi) - 23 de cromozomi.
Fecundare → refacere număr diploid → 23 de perechi de
cromozomi omologi: identici ca dimensiune, formă, conţinut
genic, dar diferiţi ca origine (← mamă, ← tată);
- 22 de perechi = cromozomii somatici (autozomii),
- identici la cele două sexe;
- 1 pereche = cromozomii sexuali (gonozomii)
- diferă la cele două sexe: XX la femeie şi XY la bărbat.
- X şi Y - omologi doar ca funcţie, deosebindu-se
morfologic.
Morfologia cromozomilor metafazici

telomer

centromer

cromatidă

crz. metacentric crz. crz. acrocentric

submetacentric
Sateliţi Situs fragil X
Cromozomi - SEM
Cariotip normal masculin
 FISH - Cariotipare
spectrală

Cromozomi aranjati Cromozomi în metafază

(cariogramă)
 FISH - „pictarea” cromozomilor
(chromosome painting)

„Pictare” cromozomi 22 „Pictare” cromozomi 17

(unul inelar, unul normal)
Citogenetică – analiza cromozomilor
din sânge (limfocite)
 Cariotip (cariogramă) Studiul cromozomilor în
metafază

5 ml sânge
venos
Digestie cu tripsină
+ colorare Giemsa

Adăugare PHA →
mediu de cultură

Aplicare (picurare)
celule pe lamă

Cultură la 37ºC (3 zile)

Adăugare colchicină + Fixare celule

sol. salină
Heteromorfismul cromozomilor
= variaţiile în morfologia cromozomilor omologi la un individ sau la
persoane diferite; cromozomul deosebit morfologic de omologul său =
cromozom marker.
- fiecare individ are cel puţin un cromozom marker pe care îl transmite, de
obicei, neschimbat la descendenţii săi → poate fi folosit în stabilirea
paternităţii.
- regiunile cromozomiale heteromorfice = regiuni de heterocromatină
alcătuite din ADN repetitiv inactiv genetic →
- nu determină modificări fenotipice;
- sunt considerate variante morfologice normale.
- cele mai cunoscute sunt:
▪ dimensiunea sateliţilor
▪ dimensiunea heterocromatinei centromerice (banda C)
▪ dimensiunea braţului p al cromozomului Y
▪ situsurile fragile
 CICLUL CELULAR ŞI MITOZA

1. CICLUL CELULAR
Ciclul celular reprezintă succesiunea fenomenelor biochimice şi morfologice care se
produc în viaţa unei celule, din momentul formării şi până la sfârşitul diviziunii sale. Ciclul
celular se desfăşoară în două mari perioade: interfaza şi diviziunea (fig. 1).
În interfază, perioada cuprinsă între două diviziuni succesive, au loc toate activităţile
specifice unei celule. Cea mai importantă este sinteza
de ADN, care are loc în faza S şi datorită căreia
interfaza este subîmpărţită în trei faze succesive: faza
G1, faza S şi faza G2.
Durata unui ciclu celular variază între diferite
ţesuturi, datorită variabilităţii fazei G1, celelalte faze
fiind relativ constante ca durată. La om, durata medie
a unui ciclu celular este de circa 24 de ore, iar a
diferitelor faze este: G1 = 10 ore, S = 9 ore, G2 = 4
Fig. 1. Ciclul celular ore, M = 1 oră.

2. MITOZA
Mitoza este diviziunea caracteristică celulelor somatice ale organismului. Ea asigură
creşterea organismului de la stadiul de celulă unică − zigotul, până la cele aproximativ 1014
celule ale unui adult. În unele ţesuturi (măduvă hematogenă, ţesuturi epiteliale), mitoza are loc
continuu, pe tot parcursul vieţii, asigurând reînnoirea celulară. Pe de altă parte, prin mitoză
sunt compensate pierderile de celule îmbătrânite, diferenţiate sau lezate.
Mitoza este o diviziune ecuaţională, în urma căreia dintr-o celulă iniţială (celula-
mamă) cu 46 de cromozomi (diploidă), rezultă două celule-fiice care au, de asemenea, 46 de
cromozomi. Durata mitozei la om este de circa o oră. Mitoza permite transmiterea fidelă a
informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor, asigurând astfel stabilitatea proceselor
ereditare.

1
 Fazele mitozei
Mitoza se desfăşoară în patru faze succesive - profaza, metafaza, anafaza şi telofaza
(fig. 2).
a) Profaza
In decursul profazei, în celule pot fi observate o serie de fenomene citoplasmatice şi
nucleare.
În citoplasmă, centriolii
(organite speciale dispuse în interfază
Centrioli
Interfază în vecinătatea nucleului) se divid şi
Nucleol
Membrană fiecare din cele două perechi rezultate
nucleară
migrează în direcţii opuse ale celulei.
Fibre bipolare Între cele două perechi de centrioli se
Centromer Profază formează o legătură microtubulară
care reprezintă fusul de diviziune.
În nucleu are loc condensarea
Fus de fibrelor de cromatină care, pe măsură
diviziune Metafază
ce profaza avansează, se scurtează şi
se îngroaşă, devin intens colorate şi
vizibile la microscopul optic sub
Anafază formă de cromozomi. Dimensiunea
nucleolilor diminuă, ei fiind în cele
din urmă dezintegraţi.
Fiecare cromozom este
Telofază
alcătuit din două cromatide surori,
deoarece materialul genetic s-a
replicat în faza S a interfazei.
Cromatidele sunt ataşate la nivelul
Celule- centromerului, structură
fiice
cromozomială esenţială pentru a
asigura distribuţia fiecărei cromatide
în celulele-fiice. În regiunea
centromerului se asamblează nişte
Fig. 2. Fazele mitozei

2
complexe proteice specializate numite kinetocori. Fiecare cromatidă are un kinetocor, la care
se va fixa un microtubul, ce va lega centromerul fiecărui cromozom de polii fusului de
diviziune.
Spre sfârşitul profazei are loc dezasamblarea membranei nucleare. Fusul mitotic se
deplasează în regiunea ocupată iniţial de nucleu, iar microtubulii sunt ataşaţi la kinetocorii
fiecărui cromozom.
b) Metafaza
In timpul metafazei cromozomii bicromatidieni sunt dispuşi independent unul de altul
în zona ecuatorială a celulei, în acelaşi plan, formând placă metafazică.
In decursul metafazei cromozomii sunt contractaţi, bine individualizaţi, dispuşi într-un
singur plan şi prezintă caractere morfologice distincte. Din aceste motive, metafaza este
stadiul de elecţie pentru individualizarea cromozomilor în vederea cercetărilor citogenetice.
c) Anafaza
La începutul anafazei, cromatidele surori ale tuturor cromozomilor se separă prin
clivarea longitudinală a centromerelor şi încep să se deplaseze spre polii opuşi ai celulei (câte
46 cromatide spre fiecare pol). În urma acestui proces, denumit disjuncţie (segregare)
cromatidiană, fiecare cromozom bicromatidian formează doi cromozomi monocromatidieni.
Cromozomii se deplasează simultan şi cu aceeaşi viteză, indiferent de dimensiunea lor.
Momentul în care cromatidele ajung la polii celulei marchează începutul telofazei
d) Telofaza
In telofază, cromozomii se decondensează şi despiralizează, fusul de diviziune se
dezasamblează şi începe să se refacă membrana nucleară în imediata vecinătate a cromatinei.
Nucleolul reapare sub forma unei sfere mici, dense. Diviziunea citoplasmei - citokineza -
începe printr-o ştrangulare a citoplasmei în centrul celulei; se formează astfel cele două celule-
fiice, alcătuite fiecare din 46 cromozomi monocromatidieni (care recapătă aspectul interfazic),
şi o cantitate aproximativ egală de citoplasmă.

3
Citogenetica
clasică
Bandare Q (quinacrine)
Bandare Q
Bandare G
Bandare R (reverse)
Benzi C (centromer)
Bandare T
Bandare NOR
NOR interfazic
 MEIOZA
MEIOZA I – Profaza I

Leptoten Zygoten Pachiten timpuriu

Pachiten tardiv Diploten Diakinesis

Metafaza I Anafaza I

Telofaza I
MEIOZA II

Metafaza II Anafaza II Telofaza II

Spermatogeneza Fecundare

Mitoze Spermatogonii

Spermatocite Pubertate
primare
Meioza I

Spermatocite
secundare 60 - 65
zile
Meioza II

Zigot
Spermatozoizi
Vezicula sexuală

Crossing-over între
cromozomi omologi
Ovogeneza Fecundare

Ovogonie

Mitoze
Embrion

Fetus
Ovocit
Naştere primar

Meioza I
Dictioten
Ovulaţie

Ovocit
secundar

Meioza II
Spermatozoid

Globuli polari Zigot

Fecundare
 TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE DE LA PĂRINŢI
LA DESCENDENŢI
Transmiterea informaţiei genetice în succesiunea generaţiilor de organisme este un proces
complex care are loc în două etape: formarea gameţilor, celule sexuale mature care conţin un număr
haploid de cromozomi (la om – 23) şi fecundarea lor, refăcând la zigot numărul diploid de
cromozomi (46); zigotul are astfel o structură genetică nouă, unică şi constantă denumită
individualitate genetică.

1. Gametogeneza
Gametogeneza are loc în gonade, prin meioză - o diviziune reducţională - , care asigură
transmiterea informaţiei genetice la generaţia următoare. Meioza are rolul de a reduce numărul de
cromozomi astfel ca, după fecundare, numărul de cromozomi ai speciei să fie menţinut constant,
precum şi de a crea diversitate genetică la descendenţi prin fenomenele de recombinare din profaza
şi anafaza primară.
Meioza se realizează atât la bărbat, cât şi la femeie, prin două diviziuni celulare succesive:
diviziunea meiotică primară (meioza I, heterotipică, reducţională) şi diviziunea meiotică secundară
(meioza II, homotipică, ecuaţională), ce nu sunt separate de interfază, ADN fiind replicat o singură
dată.

Diviziunea meiotică primară

Diviziunea meiotică primară este o formă specială de diviziune celulară, cu o durată mai
lungă, care se desfăşoară în aceleaşi patru faze (profaza, metafaza, anafaza, telofaza) ca şi mitoza.
(1) Profaza primară este foarte lungă şi este împărţită convenţional în 5 faze:
1. Leptoten. Iniţierea profazei este marcată de conturarea unor filamente subţiri şi lungi,
reprezentând cromozomii. In acest stadiu, fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide (care
nu sunt vizibile la microscopul optic, datorită lungimii mari şi grosimii reduse); cromozomii sunt
ataşaţi cu ambele telomere la membrana nucleară şi, pe măsură ce stadiul avansează, se scurtează şi
se îngroaşă.
2. Zigoten. Acest stadiu începe cu împerecherea cromozomilor omologi (matern şi patern),
prin dispunerea paralelă de-a lungul cromatidelor, proces denumit sinapsă. Iniţial, contactul dintre
cromozomi este limitat la câteva puncte, de obicei terminaţiile cromozomiale. Procesul de sinapsă
progresează, rezultând în final structuri pereche denumite bivalenţi, constând fiecare din cei doi

1
cromozomi omologi. În realitate, fiecare unitate bivalentă este o tetradă, deoarece conţine patru
cromatide. Numărul bivalenţilor corespunde numărului haploid (n).
Excepţia de la acest model de sinapsă este prezentă la sexul masculin, la care cromozomii X
şi Y, nefiind omologi, fac sinapsă de tip termino-terminal (“cap la cap”), printr-o mică regiune aflată
la capătul braţelor scurte şi formează o structură speifică numită veziculă sexuală (fig. 1).

Fig.1. Vezicula sexuală.

3. Pahiten. Stadiul de pachiten începe din momentul în care sinapsa este completă. Nucleul
celular conţine un număr haploid de bivalenţi, mai scurţi şi mai groşi decât în stadiul anterior. La
nivelul bivalenţilor se observă, din loc în loc, nişte îngroşări denumite cromomere (cromomerele pot
fi observate, de altfel, şi în cele două stadii anterioare), a căror număr şi poziţie sunt caracteristice
fiecărui cromozom.
Cromozomii împerechiaţi sunt încă strâns legaţi în regiunile numite complexe sinaptonemice,
vizibile la microscopul electronic.
4. Diploten. Cei doi cromozomi dintr-o tetradă au tendinţa de a se separa unul de celălalt (ca
şi cum s-ar respinge reciproc), dar clivarea nu este completă, cromozomii rămânând în contact în
anumite puncte, denumite chiasmata (singular: chiasma) (lb.greacă „chiasma” = încrucişare).
Chiasmata reprezintă substratul citologic al procesului de crossing-over (încrucişare reciprocă). In
esenţă, acest proces constă într-o recombinare a genelor, rezultată dintr-un interschimb de segmente
între doi cromozomi omologi. Ca rezultat al procesului de crossing-over, două dintre cromatide vor
conţine gene de la ambii părinţi, celelate două rămânând neschimbate. Acest fenomen de
recombinare genică (intracromozomială) reprezintă o sursă de variabilitate genică, datorită noilor
combinaţii de gene care apar şi se transmit la descendenţi.
5. Diakinesis. Cromozomii continuă să se scurteze şi să se îngroaşe, iar chiasmata se
deplasează spre terminaţiile cromatidelor (terminalizarea chiasmatei). Nucleolul dispare, iar
membrana nucleară începe să se dizolve.

2
 (2) Metafaza primară. Membrana nucleară dispare complet şi se formează fusul de
diviziune, iar bivalenţii (formaţi din cromozomi bicromatidieni) se fixează cu centromerul pe
fibrele fusului de diviziune şi se deplasează în planul ecuatorial al celulei.
(3) Anafaza primară. Fenomenul genetic important al anafazei primare este reprezentat de
disjuncţia cromozomială. Cei doi cromozomi omologi ai fiecărui bivalent se separă (spre deosebire
de mitoză, cromatidele surori nu se separă, ci rămân unite la nivelul centromerului), pentru ca apoi
cromozomii (bicromatidieni) să se deplaseze, simultan şi cu aceeaşi viteză, spre polii opuşi ai
celulei. Astfel fiecare celulă-fiică va primi câte un exemplar (un singur cromozom) din perechea de
cromozomi omologi, fiind deci haploidă (23 cromozomi). Acest fenomen stă la baza primei legi a
lui Mendel, legea segregării (purităţii gameţilor).
Segregarea (separarea) fiecărei perechi de cromozomi omologi este aleatorie şi determină
asortarea independentă a cromozomilor în celulele-fiice, fenomen denumit recombinare
intercromozomială. Deoarece fiecare pereche de cromozomi se separă independent de celelalte
perechi, combinaţiile cromozomiale ale gameţilor, raportate la numărul de perechi de cromozomi ai
speciei, permit formarea a 223 tipuri de gameţi (peste 8,4 milioane de gameţi diferiţi) la fiecare dintre
cele două sexe. Asortarea independentă a cromozomilor prin fenomenul de recombinare
intercromozomială confirmă cea de-a doua lege a lui Mendel, care se referă la combinarea factorilor
ereditari (genelor) astfel că fiecare gamet rezultat are un set unic de gene, diferit de al celorlalţi.
(4) Telofaza primară. In telofază se reface membrana nucleară. Spre deosebire de telofaza
mitotică, citokineza nu este completă, celulele-fiice rămânând unite printr-o punte citoplasmatică,
formând o diadă.

Diviziunea meiotică secundară

Cea de-a doua diviziune meiotică începe imediat după terminarea meiozei primare şi se
desfăşoară, în linii generale, asemenea unei mitoze; diferenţa este că se realizează în celule cu un set
cromozomial haploid (de 23 de cromozomi bicromatidieni), dintre care unii recombinanţi şi nu este
precedată de o replicare a ADN; este deci homotipică sau ecuaţională şi se desfăşoară în patru
stadii: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza.
(1) Profaza secundară. Cei 23 de cromozomii bicromatidieni se individualizează net, iar
membrana nucleară se dezasamblează.
(2) Metafaza secundară. Cromozomii se condensează, se orientează şi se aliniază în planul
ecuatorial, fiecare cu centromerul ataşat de o fibră a fusului de diviziune, la nivelul plăcii
metafazice.
3
 (3) Anafaza secundară. Centromerele se clivează – disjuncţie cromatidiană, iar
cromatidele migrează de-a lungul fusului spre polii opuşi ai celulei; fiecare cromatidă a devenit un
cromozom separat.
(4) Telofaza secundară este caracterizată prin reorganizarea nucleilor şi separarea celulelor-
fiice rezultate.
În final apar patru celule haploide care, prin maturare, se transformă în gameţi fecundabili.
Gameţii nu sunt identici, fiecare având o altă combinaţie de gene datorită fenomenelor de crossing-
over şi segregare independentă a cromozomilor.

Particularităţile meiozei la bărbat şi la femeie

Meioza prezintă o serie de particularităţi la cele două sexe, referitoare la cronologia,
desfăşurarea şi finalitatea ei. La bărbaţi se formează în final patru spermatozoizi, în timp ce la
femeie, prin eliminarea globulilor polari, rezultă doar un ovul.

1) Gametogeneza la bărbat
Spermatogeneza începe la pubertate, sub acţiunea FSH şi LH, şi continuă toată viaţa adultă.
Celulele germinale din tubii seminiferi testiculari, spermatogoniile, încep să se dividă şi să se
multiplice; unele din aceste celule menţin, prin diviziuni celulare succesive, constanţa fondului
celular; altele îşi încetează diviziunea şi se măresc, devenind spermatocite primare. Spermatocitele
primare se angajează în prima diviziune meiotică. Cele două celule-fiice rezultate, spermatocite
secundare, conţin câte un set haploid de cromozomi. Spermatocitele secundare intră imediat în cea
de-a doua diviziune meiotică, rezultând două celule-fiice denumite spermatide, cu număr haploid de
cromozomi. Spermatidele se transformă apoi, prin procesul de spermiogeneză, în spermatozoizi.
In cele din urmă, dintr-un spermatocit primar rezultă patru spermatozoizi haploizi: jumătate
23,X, iar jumătate 23,Y.
Cromozomii X şi Y conţin genele de sexualizare specifice fiecărui sex. Ei se unesc în
profaza meiozei primare ”cap la cap” (nu ”margine la margine” ca cromozomii somatici), ceea ce
împiedică schimbul de gene dintre X şi Y.
Indiferent de vărsta bărbatului, spermatogeneza este parcursă rapid (aproximativ 9
săptămâni) şi este un proces intens (1 ml de spermă conţinând circa 70 de milioane de
spermatozoizi). Procesul de spermatogeneză, odată declanşat, are loc ritmic, nefiind condiţionat de
factori externi.

4
 2) Gametogeneza la femeie
Diferitele stadii ale meiozei la femeie sunt comparabile din punct de vedere citologic cu cele
ale meiozei la bărbat, însă orarul procesului este complet diferit. Ovogeneza începe prenatal şi este
discontinuă: în luna a III-a de viaţă intrauterină, ovogoniile se divid şi se transformă în ovocite
primare, astfel că, în luna a VII-a, toate ovogoniile au dispărut, ele fiind diferenţiate în ovocite
primare. Deci, spre deosebire de bărbat, la care spermatocitele se produc fără întrerupere de la
pubertate până la bătrâneţe, producerea ovocitelor este limitată (în ovar există la naştere circa 2
milioane de ovocite/ovar, iar la pubertate sub 200.000)
Ovocitele primare se deosebesc şi ele de spermatocite: sunt celule mari, cu nucleu excentric
şi încep prima diviziune meiotică din luna a III-a; parcurg stadiile de lepto-, zigo-, pachi- şi diploten,
apoi sunt blocate într-o fază de repaus numită dictioten; aceste ovocite sunt înconjurate de un strat
unic de celule foliculare, formând foliculul primordial şi rămân în acest stadiu mulţi ani (10-15),
până la ovulaţie.
Începând cu pubertatea şi până la menopauză, sub influenţa hormonului foliculo-stimulant
hipofizar (FSH), câţiva foliculi ovarieni se maturează lunar, insă doar unul sau maxim două ovocite
din aceşti foliculi completează prima diviziune meiotică. Axa de diviziune a citoplasmei este
excentrică (datorită poziţiei excentrice a nucleului), astfel încât una din celulele-fiice, ovocitul
secundar, primeşte aproape toată citoplasma ovocitului I; cealaltă celulă, de dimensiuni mici,
constituie primul globul polar. In acest moment are loc ovulaţia, cu expulzia ovocitului. Ovocitul
secundar, însoţit de primul globul polar, ajunge în trompă, unde se angajează în a doua diviziune
meiotică, care este oprită în metafaza secundară şi este completată numai dacă s-a produs
fecundarea, când este eliminat al doilea globul polar. Primul globul polar se poate divide la rândul
lui; astfel, în final se formează o singură celulă sexuală matură şi trei globule polare (celule
nefuncţionale), care vor degenera. Toate ovulele vor avea 23,X cromozomi.
Ovogeneza este, astfel, mai puţin intensă (un ovul pe lună), iar în perioada reproductivă
scurtă (de circa 30 de ani) se maturează numai 300-400 ovocite.

2. Fecundarea
Fecundarea reprezintă unirea celor doi gameţi, ovulul şi spermatozoidul, şi formarea
zigotului (celula-ou), din care, prin diviziuni succesive, se va forma un nou organism.
La om, fecundarea este monospermică: pătrunderea unui singur spematozoid în citoplasma
ovulului declanşează o serie de procese biochimice care împiedică intrarea altor spermatozoizi.
Aparatul mitotic al ovocitului II se activează şi finalizează meioza secundară, eliminându-se al
5
doilea globul polar. Setul de cromozomi rămas în ovocit (23) formează pronucleul feminin.
Spermatozoidul suferă câteva modificări în citoplasma ovocitului (dezintegrarea cozii şi a piesei
intermediare), iar nucleul său devine pronucleul masculin. Cei doi pronuclei se apropie unul de altul,
cromozomii lor se replică sincron şi, după ruperea membranelor nucleare, se fixează pe fibrele
primului fus de diviziune mitotic al zigotului; prin diviziunea zigotului se formează primele două
celule-fiice diploide.
Din punct de vedere genetic, în timpul fecundării are loc, în primul rând, refacerea
numărului diploid de cromozomi (2n = 46), prin fuziunea celor doi gameţi haploizi (n = 23). Toate
celulele somatice ale zigotului vor avea prechi de cromozomi omologi, identici ca morfologie şi
structură genetică, dar diferiţi ca origine.
În al doilea rând, în momentul fecundării se stabileşte sexul genetic XX sau XY al viitorului
organism.

6
 MITOZA

Ciclul celular
 Cromatidă
Telomer

Centromer
Kinetocor

Cromatina (col.HE) - MO

Cromatina - ME
MITOZA

Centriol

Interfază
Nucleol
Membrană
nucleară

Fibre
bipolare

1. Profaza
Centromer
 Fus de
diviziune

2. Metafaza 4. Telofaza

Celule-
fiice

3. Anafaza
Metafaza

Telofaza

Anafaza
 ANOMALII ALE MITOZEI

Metafază

Disjuncţie Non - Retardare

anafazică disjuncţie anafazică
EREDITATEA MONOGENICĂ
(II)
 TRANSMITEREA CARACTERELOR
MONOGENICE
Caracterele monogenice
← alelele normale / mutante, ale unui singur locus
- moştenite simplu, după modelul Mendel → caractere
mendeliene.
- transmiterea depinde de:
- localizarea genei: cromozom somatic = caracter
autozomal; cromozom sexual - caracter legat de X / Y
- fenotipul dominant sau recesiv:
- autozomal dominant,
- autozomal recesiv,
- legat de X (X-linkat) – dominant / recesiv
- legat de Y (Y-linkat).
1. Ereditatea autozomal dominantă

Genotipuri Descendenţi
parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri
nn + nn n x n nn toţi sănătoşi
An + nn (A+n) x n ½ An ½ bolnavi
½ nn ½ sănătoşi
An + An (A+n) x (A+n) ¼ AA; ½ An; ¾ bolnavi
¼ nn ¼ sănătoşi
AA + nn Axn An toţi bolnavi
AA + An A x (A+ n) ½ AA; ½ An toţi bolnavi

AA + AA AxA AA toţi bolnavi

I

II

III
 2. Ereditatea autozomal recesivă

Genotipuri Gameţi Descendenţi

parentale
Genotipuri Fenotipuri
Na + Na (N+a) x ¼ NN; ½ Na ¾ sănătoşi (2/3 purtători)
(N+a) ¼ aa ¼ bolnavi
Na + NN (N+a) x N ½ NN; ½ Na Toţi sănătoşi (½ purtători)
aa + NN axN Na Toţi sănătoşi şi purtători
aa + Na a x (N+a) ½ Na; ½ sănătoşi şi purtători;
½ aa ½ bolnavi
aa + aa axa aa Toţi bolnavi
I

II

III

IV

V
 2. Ereditatea recesivă legată de X
Genotipuri Gameţi Descendenţi
parentale Genotipuri Fenotipuri
XaXN + XNY (Xa+XN) x (XN +Y) ¼ Xa XN ; ¼ copii sunt bolnavi (½ băieţi);
¼ XN XN toate fetele sunt sănătoase
¼ XaY ; ¼ XNY (½ purtătoare)
XNXN + XaY (XN+XN) x (Xa+Y) XaXN ; XNY Toţi copiii sănătoşi, dar fetele
sunt purtătoare
XaXN + XaY (Xa+XN) x (Xa+Y) ¼ XaXa ; ¼ XaXN ; ½ fete bolnave; ½ fete purtătoare
¼ XaY ; ¼ XNY ½ băieţi bolnavi; ½ băieţi sănătoşi
XaXa + XnY (Xa+Xa) x (XN+Y) XaY; XaXN Toţi băieţii sunt bolnavi; toate
fetele sunt purtătoare
XaXa + (Xa+Xa) x (Xa+Y) XaXa ; XaY Toţi copiii (băieţi şi fete) sunt
XaY bolnavi
XNXN +XNY (XN+XN) x (XN+Y) XNXN ; XNY Toţi copiii sunt sănătoşi
 I

II

III

IV
2. Ereditatea dominantă legată de X
Genotipuri Descendenţi
parentale Gameţi Genotipuri Fenotipuri
XAXn + XnY (XA+Xn) x (Xn +Y) ¼ XA Xn ; ¼ XnXn ½ dintre copii sunt bolnavi
¼ XAY ; ¼ XnY (½ fete; ½ băieţi); ½ copii
sănătoşi
XnXn + XAY (Xn+Xn) x (XA+Y) XAXn ; XnY Toate fetele sunt bolnave;
toţi băieţii sunt sănătoşi
XAXn + XAY (XA+Xn) x (XA+Y) ¼ XAXA ; ¼ XAXn ; Toate fetele sunt bolnave; ½
¼ XAY ; ¼ XnY băieţi bolnavi; ½ băieţi
sănătoşi
XAXA + XnY (XA+XA) x (Xn+Y) XAXn ; XAY Toţi copiii (băieţi şi fete)
sunt bolnavi
XAXA + XAY (XA+XA) x (XA+Y) XAXA ; XAY Toţi copiii (băieţi şi fete)
sunt bolnavi
XnXn +XnY (Xn+Xn) x (Xn+Y) XnXn ; XnY Toţi copiii sunt sănătoşi
I

II

III

IV