ACTUL I

 Tabloul I
  Scena înfăţişează direcţiunea ziarului Dreptatea sociala, de lângă parcul Oteteleşeanu, din
Bucureşti, având ca elemente distinctive o panoplie de scrimă şi portretul fotografic al
unui „bărbat ca de patruzeci de ani, frumos, cu o mustaţă franţuzească mătăsoasă şi moale.”. Suntem în luna mai,
din anul 1914.
 Scena 1
 Sache, paginatorul ziarului, „în vârstă ca de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, dar părând mult mai bătrân” se
plânge lui Daşcu, „bărbat voinic, negricios, foarte dârz când e nevoie”, maşinistul-şef din tipografie, de
absenţa redactorilor din capitală şi de la serviciu („ Cum dau căldurile, se risipesc toţi în toate părţile…”).
Găsindu-le totuşi o justificare, faţă de acuzele … în spirit de partid („ Şi ăştia sunt socialişti?...
Sunt tovarăşi, ai? Asta-i gazetă socialistă?) rostite de către Daşcu: „Dacă nu sunt plătiţi cu lunile, ce vrei sa facă?… Se
învârtesc şi ei cum pot…”.
  Scena 2
 Soseşte la redacţie un aşa-zis responsabil al Internaţionalei Socialiste, pentru a
pronunţa, solemn şi patetic, cu „emoţie liturgică”, spune indicaţia de regie … izbucnirea
„războiului imperialist”, acompaniat de „revoluţia socialistă mondială” şi a lăsa celor doi un plic cu bani
pentru tipărirea manifestelor de rigoare. De la cumsecadele agent al Siguranţei, venit
însă pentru o discuţie cu directorul ziarului şi nu pe urmele „ responsabilului”, cei doi află că
avuseseră de-a face cu „domnul Kiriak, fostul proprietar al Uzinelor Unite”, înzestrat cu „o ţicneală … vede
numai războaie şi revoluţii!”.
  Scena 3
  Praida, administratorul ziarului, şi Penciulescu – „ bărbat ca de cincizeci-cincizeci şi cinci de ani, faţă
neagră de senator roman trăit în mizerie”, aflăm din indicaţiile de regie – , secretar de redacţie, se
găsesc în acelaşi spaţiu de joc. Unde Penciulescu, desfăcând plicul lăsat de Kiriac
pentru a lansa „revoluţia socialistă mondială” şi în România, scoate de acolo suma de două mii
opt sute de lei, din care va plăti o parte din salariile restante.
Acelaşi Penciulescu dă citire unui articol ameninţător din oficiosul guvernamental, care
pune sub semnul întrebării corectitudinea morală a campaniei de presă declanşate de
către Dreptatea socială, unde se anunţa zilnic publicarea unui document incriminant la adresa
ministrului justiţiei din guvernul liberal aflat la putere, Şerban Şaru-Sineşti („Ceea ce aceşti
pescuitori în apă tulbure trebuie să ştie neapărat, e că guvernul este hotărât să intervină energic, ca să taie pe viitor cheful unor
indivizi certaţi cu morala, să agite imprudent opinia publică. ”).
Se discuta apoi despre un scandal de presă din Franţa – ziaristul Calmette publicase
în Le Figaro scrisori de dragoste ale doamnei Caillaux către soţul ei, ministru al justiţiei, din
vremea când fusese amanta acestuia. Penciulescu socoteşte că „ Nu se publică scrisorile de
dragoste primite de la o femeie sau adresate ei sub nici un motiv ...”, spre deosebire de Praida, mai mult
subordonat imoralităţii comuniste: „De ce nu?... Ceea ce ne interesează este să înregistrăm marea putreziciune a
claselor burgheze... N-o să ne împiedicăm acum de asemenea prejudecăţi...”. Discuţie ce are loc pe fondul lipsei
de materiale redacţionale, o astfel de ştire de presă putând servi pentru completarea
sumarului publicaţiei. Şi care se finalizează atunci când unul dintre redactori, Lotar, va
telefona din Paris, unde ajunsese pe banii câştigaţi la cazino, în chip de corespondent
de presă, informând că „doamna Caillaux a ucis în biroul lui de la  Le Figaro, pe Albert Calmette… A venit la
redacţie la ora zece dimineaţa şi a aşteptat trei ore până când a fost primită. În clipa când a intrat în birou, a descărcat şase focuri
în directorul ziarului, care a fost ucis pe loc.”.
Intră în scenă Gelu Ruscanu, revenit de la Iaşi, unde pledase, ca avocat, în procesul
greviştilor de la Paşcani, directorul Dreptăţii sociale, supranumit, de către Penciulescu,
Saint-Just, după numele unui conducător al revoluţiei franceze. În traducerea
supranumelui, „«Sfântul Dreptate»  […] Abia trecuse de douăzeci de ani şi era frumos ca un înger, tăios ca un paloş, pur
ca zăpada… Deoarece văzuse «Jocul Ielelor» a dirijat teroarea şi a trimis pe Danton la ghilotină  […] I-au retezat şi lui capul,
tocmai când împlinise douăzeci şi şase de ani.”, îi explică Penciulescu lui Daşcu originea poreclei.
Acesta este, conform sugestiilor autorului, „un bărbat ca de douăzeci şi şapte – douăzeci şi opt de ani, de o
frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie .”.
Directorul discuta cu Penciulescu despre campania de presă pe care ziarul a
declanşat-o împotriva ministrului justiţiei, Şerban Saru-Sineşti, răspunzând îndoielilor
secretarului de redacţie legate de eficacitatea demersului lor („ sunt sigur ca această campanie nu va
fi decât o furtuna într-un lighean cu apă... Ca toate campaniile politice din tara românească! ”). Şi afirmând că „ceea ce a
săvârşit Sineşti e ceva atât de nelegiuit, încât se va cutremura chiar această societate în care escrocii sunt acostaţi cu familiaritate
şi tandreţe.”.
Toate acestea în pofida îndoielilor lui Penciulescu, care considera că „ Aici [în
România] nimic nu face impresie… nimic nu e luat în serios. […] riscăm enorm: suspendarea gazetei şi implicarea noastră a
tuturor în vreun proces de falsificare de monede, sau în cine ştie ce fraudă vamală. Cu liberalii în genere, dar mai ales cu Sineşti,
nu e de glumit…”