Titlul 

subliniază, conotativ și denotativ, ideea centrală a textului.

Testamentul arghezian cuprinde atât descrierea  moștenirii poetului, cât
și instrucțiuni pentru ca genericul ” fiu” căruia i se adresează să o poată
folosi. Moștenirea -numele său- este adunat într-o carte. Modest,
articolul nehotărât ”o”- ”o carte” sugerează imaginea de ansamblu a unei
ample moșteniri culturale din care creația poetului constituie doar o
parte.  Pentru a fi relevantă și semnificativă, poezia sa trebuie să devină
cea mai înaltă și mai rezistentă oglindire a vieții și a spiritualității
colective, exprimate printr-o voce singulară.
Figurile semantice inedite caracterizează stilul poeziei
argheziene. Epitetele sunt surprinzătoare, în asocieri oximoronice: ”
veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui
putere.”; ”Durerea noastră dulce și amară”. Comparațiile și
metaforele creează imagini în contururi dure, alături de culori
luminoase: ”a jucat/ Stăpânul, ca un țap înjunghiat”; ” E-ndreptățirea
ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un
ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi.” Limbajul este înnoit
prin exploatarea la maximum a conotației, poetul folosind resurse
lingvistice până atunci inaccesibile.

Scoțând în evidență temele și motivele dominante ale operei, explicitând

în realizări concrete concepte despre rolul literaturii, definindu-se
subiectiv prin intermediul artei sale, Tudor Arghezi realizează prin
”Testament” o artă poetică modernistă cu valoare de tratat de estetică.