subliniază, conotativ și denotativ, ideea centrală a textului.
Testamentul arghezian cuprinde atât descrierea moștenirii poetului, cât și instrucțiuni pentru ca genericul ” fiu” căruia i se adresează să o poată folosi. Moștenirea -numele său- este adunat într-o carte. Modest, articolul nehotărât ”o”- ”o carte” sugerează imaginea de ansamblu a unei ample moșteniri culturale din care creația poetului constituie doar o parte. Pentru a fi relevantă și semnificativă, poezia sa trebuie să devină cea mai înaltă și mai rezistentă oglindire a vieții și a spiritualității colective, exprimate printr-o voce singulară. Figurile semantice inedite caracterizează stilul poeziei argheziene. Epitetele sunt surprinzătoare, în asocieri oximoronice: ” veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere.”; ”Durerea noastră dulce și amară”. Comparațiile și metaforele creează imagini în contururi dure, alături de culori luminoase: ”a jucat/ Stăpânul, ca un țap înjunghiat”; ” E-ndreptățirea ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi.” Limbajul este înnoit prin exploatarea la maximum a conotației, poetul folosind resurse lingvistice până atunci inaccesibile.
Scoțând în evidență temele și motivele dominante ale operei, explicitând
în realizări concrete concepte despre rolul literaturii, definindu-se subiectiv prin intermediul artei sale, Tudor Arghezi realizează prin ”Testament” o artă poetică modernistă cu valoare de tratat de estetică.