JULIA QUINN

Seria: Bridgertons
Volumul 3

OFERTA UNUI GENTLEMAN

Original: An Offer From a Gentleman (2001)

Traducere din limba engleză de:

BIANCA PAULEVICI

virtual-project.eu

2021

VP - 2
 Sezonul din 1815 este în plină desfășurare și, deși v-ați aștepta
ca toată lumea să vorbească despre Wellington și Waterloo,
adevărul este că se poartă cam aceleași conversații ca în 1814,
centrate pe veșnicul subiect de discuție al societății: căsătoria.
Ca de obicei, speranțele matrimoniale ale debutantelor se
concentrează asupra familiei Bridgerton, mai precis asupra celui
mai mare dintre frații disponibili: Benedict. Poate că nu deține un
titlu, dar chipul lui frumos, înfățișarea plăcută și punga plină par
să compenseze din plin neajunsul cu pricina. Într-adevăr,
autoarea a auzit de mai multe ori câte o mamă ambițioasă zicând
despre fiica ei: „Se va mărita cu un duce… sau cu un Bridgerton ”.
Domnul Bridgerton, în schimb, pare de-a dreptul dezinteresat
de tinerele care frecventează evenimentele sociale. Participă la
aproape toate petrecerile, dar doar privind de lângă ușă, parcă
așteptând pe cineva special.
Poate…
O posibilă mireasă?

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

12 iulie 1815

VP - 3
 PROLOG

Toată lumea știa că Sophie Beckett era bastardă.

Toți servitorii o știau. Dar o iubeau pe micuța Sophie; o iubiseră din
prima clipă în care sosise la Penwood Park, la vârsta de trei ani, un
ghemotoc de om înfășurat într-o haină prea mare pentru ea, lăsată în pragul
ușii într-o seară ploioasă de iulie. Și pentru că o iubeau, se prefăceau că era
întocmai ce zicea al șaselea conte de Penwood că era: fiica orfană a unui
vechi prieten de-al lui. Nu avea importanță că ochii verzi ca mușchiul ai lui
Sophie și părul ei blond-închis se potriveau de minune cu ochii și cu părul
contelui. Nu avea importanță că forma feței ei semăna uimitor de mult cu
cea a recent răposatei mame a contelui sau că zâmbetul ei îl imita întocmai
pe cel al surorii contelui. Nimeni nu voia să-i rănească sentimentele lui
Sophie – sau să își pună în primejdie mijloacele de trai – scoțând în evidență
astfel de lucruri.
Contele, un anume Richard Gunningworth, nu vorbea niciodată despre
Sophie sau despre originile ei, dar trebuie să fi știut că era copila lui
nelegitimă. Nimeni nu știa ce fusese scris în scrisoarea pe care menajera o
scosese din buzunarul lui Sophie când o găsiseră în toiul nopții aceleia
ploioase; contele arsese misiva la doar câteva secunde după ce o citise.
Urmărise hârtia cum se strânsese și încrețise înghițită de flăcări, apoi
poruncise să i se pregătească o cameră lui Sophie în apropiere de odaia
copiilor. De atunci rămăsese acolo. El îi spunea Sophia, iar ea îi spunea
„milord”, și se vedeau de câteva ori pe an, când contele se întorcea de la
Londra, lucru care nu se întâmpla prea des, de altfel.
Dar poate cel mai important era că Sophie însăși știa că era bastardă. Nu
își dădea prea bine seama cum de știa asta, dar o știa pur și simplu și
probabil că o știuse toată viața. Nu își amintea prea multe despre viața ei de
dinainte să ajungă la Penwood Park, dar își aducea aminte despre un drum
lung cu diligența în care străbătuseră toată Anglia și și-o amintea pe bunica
ei, tușind, șuierând și arătând îngrozitor de slabă, spunându-i că avea să
meargă să locuiască cu tatăl ei. Și cel mai mult își amintea cum stătuse în
pragul ușii în ploaie, știind că bunica ei se ascundea în tufișuri, așteptând să
vadă dacă Sophie avea să fie primită.
Contele o prinsese de bărbie, îi dăduse capul pe spate, la lumină, și în
clipa aceea știuseră amândoi adevărul.
Toată lumea știa că Sophie era bastardă, dar nimeni nu vorbea despre

VP - 4
asta, însă erau cu toții destul de mulțumiți de înțelegerea lor.
Până când contele se hotărî să se însoare.
Sophie fusese de-a dreptul încântată când auzise vestea. Menajera îi
spusese că majordomul îi spusese că secretarul contelui îi spusese că
contele avea de gând să petreacă mai mult timp la Penwood Park acum că
avea să aibă o familie. Și, deși Sophie nu-i ducea întocmai dorul când era
plecat, căci era greu să ducă dorul cuiva care nu-i acorda prea multă atenție
nici când era de față, credea totuși că i-ar fi putut duce dorul dacă ar fi ajuns
să-l cunoască mai bine și, dacă avea să-l cunoască mai bine, poate că nici el
nu ar mai fi plecat atât de des. În plus, camerista de la etaj îi spusese că
menajera îi spusese că majordomul vecinilor îi spusese că viitoarea soție a
contelui avea deja două fiice, cam de vârsta lui Sophie.
După șapte ani în care fusese singură în odaia copiilor, Sophie fu
încântată. Spre deosebire de ceilalți copii din district, ea nu era niciodată
invitată la petrecerile și evenimentele locale. Nu o numise nimeni bastardă
pe față, căci asta ar fi însemnat să îl facă mincinos pe conte, care declarase o
singură dată că Sophie era pupila lui și apoi nu mai deschisese niciodată
subiectul cu pricina, dar, în același timp, nici contele nu încerca mai deloc să
îi forțeze pe oameni să o accepte pe Sophie. Așa că, la zece ani, cei mai buni
prieteni ai lui Sophie erau slujnicele și lacheii, iar menajera și majordomul
erau ca părinții ei.
Dar acum avea să primească surori adevărate.
Ah, știa că nu le putea numi surorile ei. Știa că avea să le fie prezentată
drept Sophia Maria Beckett, pupila contelui, dar aveau să simtă că sunt
surori. Și asta conta de fapt.
Așa că, într-o după-amiază de februarie, Sophie se trezi așteptând în
antreul mare împreună cu servitorii, privind pe fereastră, nerăbdătoare să
vadă trăsura contelui venind pe alee, aducându-le pe noua contesă și pe cele
două fiice ale ei. Și, desigur, pe conte.
— Crezi că mă va plăcea? îi șopti Sophie doamnei Gibbons, menajera.
Soția contelui, vreau să zic.
— Desigur că te va plăcea, scumpete, îi șopti doamna Gibbons la rândul ei.
Dar privirea nu-i fusese la fel de sigură ca tonul vocii. Se putea ca noua
contesă să nu fie prea încântată de prezența în casă a copilei nelegitime a
soțului ei.
— Și voi face lecții împreună cu fiicele ei?
— Nu are sens să le faceți separat.
Sophie încuviință din cap, gânditoare, apoi începu a se foi când văzu
trăsura venind pe alee.
— Au sosit! șopti ea.
VP - 5
 Doamna Gibbons dădu să o mângâie pe cap, dar Sophie o zbughise deja
spre geam și își lipi fața de el.
Contele coborî primul, apoi întinse mâna și le ajută pe două fete să
coboare. Erau îmbrăcate cu mantii negre identice. Una dintre ele avea o
panglică roz în păr; cealaltă, una galbenă. Apoi fetele se dădură la o parte, iar
contele întinse mâna ca să ajute o ultimă persoană să coboare din trăsură.
Lui Sophie i se tăie răsuflarea în timp ce așteptă ca noua contesă să își
facă apariția. Își încrucișă degețelele și șopti ușor:
— Te rog.
„Te rog, fă să mă iubească.”
Poate că dacă contesa ar iubi-o, atunci contele ar iubi-o și el, și poate că,
chiar dacă nu o numea dinadins fiica lui, avea să o trateze ca pe una, și aveau
să fie toți o familie adevărată.
În timp ce Sophie privi pe geam, noua contesă coborî din trăsură, cu
mișcări atât de elegante și de pure, încât Sophie își aminti de ciocârlia
delicată ce se îmbăia uneori în cădița pentru păsări din grădină. Până și
pălăria contesei era împodobită cu o pană lungă, turcoaz, ce străluci în
soarele aspru de iarnă.
— E frumoasă, șopti Sophie.
Îi aruncă o privire scurtă doamnei Gibbons, ca să-i vadă reacția, dar
menajera stătea deja în poziție de drepți, privind în față, așteptând ca
stăpânul să își aducă noua familie înăuntru și să facă prezentările.
Sophie înghiți în sec, neștiind sigur unde ar fi trebuit să stea. Toți ceilalți
păreau să aibă un loc aparte. Servitorii erau aliniați în funcție de rang, de la
majordom până la cea mai umilă spălătoreasă de vase. Până și câinii stăteau
ascultători într-un colț, ținuți bine de paznicul ogarilor.
Dar Sophie era dezrădăcinată. Dacă ar fi fost cu adevărat fiica stăpânului
casei, ar fi stat lângă guvernanta ei, așteptând-o pe noua contesă. Dacă ar fi
fost cu adevărat pupila contelui, ar fi stat cam tot pe acolo. Dar domnișoara
Timmons răcise și refuza să coboare din odaia copiilor. Niciunul dintre
servitori nu credea câtuși de puțin că guvernanta era cu adevărat bolnavă.
Fusese bine mersi cu o seară înainte, dar nici nu o învinovățea nimeni
pentru această înșelăciune. Sophie era, la urma urmei, copila nelegitimă a
contelui, și nimeni nu voia să o insulte pe noua contesă prezentându-i-o pe
copila din flori a soțului ei.
Iar contesa ar fi trebuit să fie oarbă, proastă sau amândouă ca să nu-și dea
numaidecât seama că Sophie era mai mult decât pupila contelui.
Copleșită dintr-odată de o senzație de timiditate, Sophie se făcu mică într-
un colț al holului, în timp ce lacheii deschiseră cu putere și pompă ușile.
Fetițele intrară primele, apoi se dădură într-o parte, și contele o conduse pe
VP - 6
contesă în casă. Contele le prezentă pe contesă și pe fiicele ei majordomului,
iar majordomul le prezentă servitorilor.
Și Sophie așteptă.
Majordomul îi prezentă pe lachei, pe bucătăreasă, pe menajeră și pe
grăjdari.
Și Sophie așteptă.
Le prezentă pe servitoarele de la bucătărie, pe cameristele de la etaj, pe
spălătoresele de vase.
Și Sophie așteptă.
Și apoi, în sfârșit, majordomul, pe care îl chema Rumsey, o prezentă pe
cea mai umilă dintre cele mai umile slujnice, o spălătoreasă de vase tânără,
pe nume Dulcie, care fusese angajată cu doar o săptămână înainte. Contele
încuviință din cap și îi mulțumi, iar Sophie continuă să aștepte, neștiind ce să
facă.
Așa că își drese glasul și înaintă, zâmbind agitată. Nu petrecea prea mult
timp cu contele, dar era adusă înaintea lui ori de câte ori acesta vizita
Penwood Park și îi acorda mereu câteva minute din timpul lui și o întrebă
despre lecții, după care o trimitea înapoi în odaia copiilor.
Cu siguranță că încă voia să știe cum mergeau studiile, chiar dacă se
căsătorise. Cu siguranță că voia să știe că reușise să învețe să înmulțească
fracții și că domnișoara Timmons declarase de curând că accentul ei în
franceză era „ perfection”.
Dar contele le spunea ceva fiicelor contesei și nu o auzi. Sophie își drese
glasul din nou, de data aceasta mai tare, și spuse, cu o voce puțin mai
pițigăiată decât avusese de gând:
— Milord?
Contele se întoarse.
— Ah, Sophia, murmură el, nu mi-am dat seama că ești în hol.
Sophie radie de fericire. Deci nu o ignorase, de fapt.
— Și ea cine e? întrebă contesa și înaintă, ca să o vadă mai bine.
— Pupila mea, răspunse contele. Domnișoara Sophia Beckett.
Contesa o străpunse pe Sophie cu privirea, măsurând-o din cap până în
picioare, apoi miji ochii.
Tot mai mult. Și mai mult.
— Înțeleg, zise ea.
Și toți cei din încăpere știură numaidecât că într-adevăr înțelegea.
— Rosamund, spuse contesa, întorcându-se spre fiicele ei, Posy, veniți cu
mine!
Fetele se duseră numaidecât lângă mama lor. Sophie îndrăzni să le
zâmbească. Cea mai mică îi zâmbi la rândul ei, dar cea mai mare, cu părul
VP - 7
bălai, își imită mama, își ridică nasul în vânt și își întoarse cu fermitate
privirea.
Sophie înghiți în sec și îi zâmbi din nou fetei prietenoase, dar de data asta
micuța își mușcă nehotărâtă buza inferioară și își plecă privirea în pământ.
Contesa îi întoarse spatele lui Sophie și îi spuse contelui:
— Presupun că ai pus să se pregătească odăi pentru Rosamund și Posy.
Contele încuviință din cap.
— Lângă odaia copiilor. Chiar lângă Sophie.
Urmă o tăcere prelungă, după care contesa probabil că hotărâse că
anumite bătălii nu ar trebui date în fața servitorilor, deoarece spuse doar
atât:
— Acum aș vrea să urcăm.
Și plecă, luându-i cu ea pe conte și pe fiicele ei.
Sophie privi noua familie urcând scările și apoi, în timp ce dispărură pe
palier, se întoarse spre doamna Gibbons și o întrebă:
— Crezi că ar trebui să urc să-i ajut? Aș putea să le arăt fetelor odaia
copiilor.
Doamna Gibbons clătină din cap.
— Păreau obosite, minți ea. Sunt convinsă că vor avea nevoie de un pui de
somn.
Sophie se încruntă. I se spusese că Rosamund avea 11 ani, iar Posy, 10. Cu
siguranță erau cam mari pentru un pui de somn.
Doamna Gibbons o bătu ușor pe spate.
— Ce-ar fi să vii cu mine? Mi-ar prinde bine puțină companie, iar
bucătăreasa mi-a zis că tocmai a copt o tură proaspătă de plăcintă. Cred că e
caldă încă.
Sophie încuviință din cap și ieși din hol în urma menajerei. Urma să aibă
timp berechet la dispoziție în seara aceea ca să le cunoască mai bine pe fete.
Avea să le arate odaia copiilor și apoi să se împrietenească și, nu peste multă
vreme, să se aibă ca surorile.
Sophie zâmbi. Urma să fie minunat să aibă surori.
•
Se făcu însă că Sophie nu se mai întâlni cu Rosamund, cu Posy, nici cu
contele și contesa, de altfel, până în ziua următoare. Când Sophie intră în
odaia copiilor ca să cineze, observă că masa fusese aranjată pentru două
persoane, nu patru, iar domnișoara Timmons (care își revenise miraculos
din boală) îi zise că noua contesă îi spusese că Rosamund și Posy erau prea
obosite de pe drum ca să mănânce în seara aceea.
Dar fetele trebuiau să participe la lecții, așa că în dimineața următoare
sosiră în odaia copiilor, în urma contesei. Sophie își începuse deja lecțiile de
VP - 8
o oră și își ridică cu mare interes privirea de la exercițiile de aritmetică. De
data asta nu le zâmbi fetelor. Cumva, i se păru mai bine să nu o facă.
— Domnișoară Timmons, zise contesa.
Domnișoara Timmons făcu o reverență scurtă și murmură:
— Milady.
— Contele spune că le vei preda fiicelor mele.
— Mă voi strădui, milady.
Contesa făcu semn spre cea mai mare dintre fete, cea cu părul bălai și
ochii de culoarea albăstrelei. Lui Sophie i se păru la fel de frumușică precum
păpușa de porțelan pe care i-o trimisese contele din Londra când împlinise
șapte ani.
— Ea, zise contesa, e Rosamund. Are 11 ani. Iar ea, făcu apoi semn spre
cealaltă fată, care nu își ridicase privirea din podea, e Posy. Are 10 ani.
Sophie o privi cu mare interes pe Posy. Spre deosebire de mama și de
sora ei, avea părul și ochii destul de închiși la culoare și obrajii ușor durdulii.
— Și Sophie are 10 ani, răspunse domnișoara Timmons.
Contesa strânse din buze.
— Aș vrea să le arăți fetelor casa și grădina.
Domnișoara Timmons încuviință din cap.
— Prea bine. Sophie, lasă tabla! Putem reveni la aritmetică…
— Doar fetelor mele, o întrerupse contesa, cu o voce deopotrivă fierbinte
și rece. Vreau să vorbesc cu Sophie.
Sophie înghiți în sec și încercă să o privească pe contesă în ochi, dar nu
reuși să treacă de bărbia ei. În timp ce domnișoara Timmons le scoase pe
Rosamund și Posy din odaie, Sophie se ridică, așteptând instrucțiuni de la
noua soție a tatălui ei.
— Știu cine ești, zise contesa de cum se închise ușa.
— Milady?
— Ești bastarda lui și nu încerca s-o negi.
Sophie nu spuse nimic. Era adevărul, desigur, dar nimeni nu îl rostise cu
voce tare. Cel puțin, nu pe față.
Contesa o apucă strâns de bărbie și o trase de ea, până când Sophie fu
nevoită să o privească în ochi.
— Ascultă bine, zise ea cu voce amenințătoare. Poate că locuiești la
Penwood Park și poate că iei lecții împreună cu fiicele mele, dar ești doar o
bastardă și doar atât vei fi mereu. Să nu faci vreodată greșeala să te
consideri la fel de bună ca noi.
Sophie gemu ușor. Simțea unghiile contesei înfigându-i-se în bărbie.
— Soțul meu, continuă contesa, se simte cumva îndatorat față de tine. E
admirabil din partea lui că își asumă greșelile făcute, dar este o insultă la
VP - 9
adresa mea să te am în casa mea: hrănită, îmbrăcată și educată de parcă ai fi
fiica lui adevărată.
Dar chiar era fiica lui adevărată. Și fusese casa ei cu mult înainte să devină
casa contesei.
Contesa îi dădu brusc drumul la bărbie.
— Nu vreau să te văd, zise ea șuierat. Nu-mi vei vorbi niciodată și te vei
strădui să nu te afli niciodată în prezența mea. În plus, în afara lecțiilor, nu li
te vei adresa lui Rosamund și Posy. Ele sunt fiicele stăpânului casei acum și
nu ar trebui să fie nevoite să se asocieze cu cele ca tine. Ai întrebări?
Sophie clătină din cap.
— Bun.
Și apoi ieși din odaie, iar lui Sophie i se tăiară picioarele și începu să-i
tremure buza.
Și să o podidească lacrimile.
•
Cu timpul, Sophie află mai multe despre poziția ei precară din casă.
Servitorii știau mereu totul și, în cele din urmă, Sophie afla totul.
Contesa, pe care o chema Araminta, insistase chiar în prima zi ca Sophie
să fie dată afară din casă. Contele refuzase. Îi spusese calm Aramintei că nu
trebuia să o iubească pe Sophie. Nici măcar nu trebuia să o placă. Dar
trebuia să o suporte. Își asumase răspunderea față de fată de șapte ani și nu
avea de gând să se oprească acum.
Rosamund și Posy o imitară pe Araminta și o tratară pe Sophie cu
ostilitate și dispreț, deși era limpede că Posy nu avea un suflet crud și
răutăcios ca Rosamund. Lui Rosamund îi plăcea la nebunie să o ciupească și
să-i răsucească pielea de pe dosul palmei când domnișoara Timmons nu se
uita. Sophie nu spunea niciodată nimic; se îndoia că domnișoara Timmons ar
fi avut curajul să o mustre pe Rosamund (care cu siguranță că ar fi dat fuga
la Araminta și i-ar fi îndrugat o poveste mincinoasă), iar, în caz că observase
cineva că Sophie era mereu plină de vânătăi pe mâini, nu-i spusese nimeni
nimic.
Posy se purta din când în când binevoitor cu ea, deși de cele mai multe ori
doar ofta și-i zicea:
— Mami a spus să nu fiu drăguță cu tine.
Cât despre conte, acesta nu intervenea niciodată.
Viața lui Sophie continuă așa timp de patru ani, până când contele îi
surprinse pe toți ducându-și mâna la piept în timp ce bea ceaiul în grădina
de trandafiri, icnind șuierat și căzând cu fața pe dalele de piatră.
Nu își mai reveni.
Toți fură de-a dreptul șocați. Contele avea doar 40 de ani. Cine ar fi știut
VP - 10
că inima avea să-i cedeze la o vârstă atât de tânără? Nimeni nu fu mai uluit
ca Araminta, care încercase cu disperare încă din noaptea nunții să
conceapă moștenitorul indispensabil.
— S-ar putea să fi rămas grea! le spuse ea degrabă avocaților contelui. Nu
puteți ceda titlul nu știu cărui văr îndepărtat. S-ar putea să fi rămas grea.
Dar nu rămăsese grea și, la citirea testamentului contelui, care avu loc o
lună mai târziu (avocații voiseră să îi acorde contesei suficient timp ca să
afle dacă era într-adevăr însărcinată sau nu), Araminta fu nevoită să șadă
lângă noul conte, un tânăr cam dezmățat care era de cele mai multe ori beat.
Majoritatea dorințelor contelui fură cele obișnuite. Le lăsă moșteniri
servitorilor credincioși. Le lăsă bani lui Rosamund, lui Posy și chiar și lui
Sophie, asigurându-se că toate cele trei fete aveau să aibă zestre
considerabile.
Și apoi avocatul ajunse la numele Aramintei.

Soției mele, Araminta Gunningworth, contesă de Penwood, îi

las un venit anual de 2000 de lire…

— Atât? strigă Araminta.

…dacă încuviințează să îi ofere adăpost și să îi poarte de grijă

pupilei mele, domnișoara Sophia Maria Beckett, până când
aceasta va împlini 20 de ani, caz în care venitul ei anual se va
tripla la 6.000 de lire.

— N-o vreau, șopti Araminta.

— Nu trebuie să o luați, îi aminti avocatul. Puteți…
— Să trăiesc cu doar 2000 pe an? se răsti ea. Nu prea cred. Avocatul, care
trăia cu mult mai puțin de 2000 pe an, nu spuse nimic.
Noul conte, care băuse întruna în timpul întâlnirii, doar ridică din umeri.
Araminta se ridică.
— Ce ați decis? întrebă avocatul.
— O voi lua, zise ea încet.
— Să o caut pe fată să-i spun?
Araminta clătină din cap.
— Îi voi spune chiar eu.
Dar când Araminta o găsi pe Sophie, omise câteva lucruri importante…

VP - 11
 PARTEA I

Capitolul 1

Cea mai râvnită invitație de anul acesta trebuie să fie cea la

balul mascat dat de familia Bridgerton, care va avea loc lunea
viitoare. Într-adevăr; nu poți face doi pași fără să fii nevoit să
asculți vreo mamă din societate speculând cine va participa și,
poate chiar mai important de atât, cine în ce se va costuma.
Niciunul dintre subiectele menționate mai sus nu este însă nici
pe departe la fel de interesant precum acela legat de cei doi frați
Bridgerton necăsătoriți, Benedict și Colin. (Înainte să sublinieze
cineva că există un al treilea frate Bridgerton necăsătorit,
autoarea vă asigură că este pe deplin conștientă de existența lui
Gregory Bridgerton. Cu toate acestea, are 14 ani și, prin urmare,
nu este deloc adecvat pentru această rubrică, ce are de-a face,
precum cele mai multe rubrici ale autoarei, cu cel mai sacru sport
dintre toate: vânătoarea de soți.)
Deși domnii Bridgerton sunt întocmai asta, doar domni, sunt
considerați în continuare doi dintre cei mai râvniți holtei ai
sezonului. Se știe prea bine că amândoi dispun de averi
considerabile și nu este nevoie să ai o vedere perfectă ca să îți dai
seama că se bucură, la fel ca toți cei opt copii ai familiei
Bridgerton, de înfățișarea plăcută specifică familiei lor.
Oare se va folosi vreo tânără norocoasă de misterul care
învăluie o seară de bal mascat pentru a-l prinde în laț pe unul
dintre celibatarii eligibili?
Autoarea nici măcar nu va încerca să speculeze în această
privință.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

31 mai 1815

— Sophie! Sophieeeeeeeeeeeeeee!
Un astfel de țipăt ar fi reușit să spargă și sticla. Sau măcar un timpan.
— Vin acum, Rosamund! Vin acum!
VP - 12
 Sophie își ridică tivul fustelor aspre de lână cu care era îmbrăcată și urcă
degrabă scările, alunecând pe a patra treaptă, abia reușind să se prindă de
balustradă înainte să aterizeze în fund. Ar fi trebuit să-și aducă aminte că
scările aveau să fie alunecoase; doar o ajutase pe camerista de la parter să le
ceruiască chiar în dimineața cu pricina.
Se opri în pragul ușii de la dormitorul lui Rosamund și, trăgându-și
sufletul, întrebă:
— Da?
— Mi s-a răcit ceaiul.
Sophie ar fi vrut să-i spună: „Era cald când l-am adus, cu o oră în urmă,
fiară leneșă ce ești”. În schimb, îi spuse:
— Îți aduc unul proaspăt.
Rosamund pufni.
— Așa să faci.
Sophie își întinse buzele, formând un zâmbet pe care doar cei aproape
orbi l-ar fi considerat de fapt zâmbet, și apucă serviciul de ceai.
— Să las biscuiții? întrebă ea.
Rosamund clătină din capul frumușel.
— Vreau unii proaspeți.
Cu umerii ușor aplecați de la greutatea serviciului de ceai mult prea
încărcat, Sophie ieși din încăpere, străduindu-se să nu mormăie până nu va
fi ajuns în siguranță pe coridor. Rosamund cerea mereu să i se aducă ceai,
apoi nu se sinchisea să-l bea decât vreo oră mai târziu. Desigur, până atunci
ceaiul era deja rece, așa că Sophie trebuia să pună să se pregătească altul
proaspăt.
Ceea ce însemna că alerga întruna în sus și-n jos pe scări, în sus și-n jos, în
sus și-n jos. Uneori avea impresia că doar asta făcea în viață.
Sus și jos, sus și jos.
Și, desigur, cosea, călca, coafa, lustruia pantofi, cârpea, făcea paturile…
— Sophie!
Sophie se întoarse și o văzu pe Posy îndreptându-se spre ea.
— Sophie, am tot vrut să te întreb: crezi că mi se potrivește culoarea?
Sophie privi costumul de sirenă al lui Posy. Croiul nu era chiar cel mai
potrivit pentru Posy, care nu reușise niciodată să scape de toată grăsimea de
bebeluș, dar culoarea se potrivea într-adevăr foarte bine cu tenul ei.
— E o nuanță de verde încântătoare, îi răspunse Sophie cu sinceritate. Îți
face obrajii să pară foarte rozalii.
— O, ce bine! Mă bucur că-ți place. Te pricepi de minune să-mi alegi
hainele. Posy zâmbi și luă un biscuit pudrat cu zahăr de pe tavă. Mama s-a
purtat înfiorător toată săptămâna din pricina balului mascat și știu că nu-i
VP - 13
va mai tăcea gura dacă nu arăt cât mai bine. Sau, adăugă Posy făcând o
grimasă, dacă crede că nu arăt cât mai bine. Știi, e hotărâtă ca una dintre noi
să-l înhațe pe unul dintre frații Bridgerton rămași.
— Știu.
— Și de parcă asta n-ar fi îndeajuns de rău, Whistledown aia a scris din
nou despre ei. Ceea ce, zise Posy după ce termină de mestecat și făcu o
pauză ca să înghită, doar îi ațâță pofta.
— Rubrica de azi-dimineață a fost reușită? întrebă Sophie, sprijinindu-și
tava de șold. Încă n-am apucat să o citesc.
— Ah, ca de obicei, zise Posy și flutură din mână. Zău dacă viața nu e
banală, uneori.
Sophie încercă să zâmbească, dar nu reuși. I-ar fi plăcut la nebunie să
trăiască o zi din viața banală a lui Posy. Bine, poate că n-ar fi vrut-o pe
Araminta ca mamă, dar nu i-ar fi displăcut o viață plină de petreceri, serate
și musicaluri.
— Să vedem, se gândi Posy. A făcut o recenzie a balului ținut de Lady
Worth, câte ceva despre vicontele Guelph, care pare îndrăgostit lulea de o
fată din Scoția, și apoi un articol mai lung despre balul mascat pe care îl va
da familia Bridgerton.
Sophie oftă. Citise săptămâni la rândul despre viitorul bal mascat și, deși
nu era decât o cameristă (și ocazional fată în casă, când Araminta hotăra că
nu muncea îndeajuns de sârguincios), își dorea totuși să fi putut merge și ea
la bal.
— Eu, una, voi fi încântată dacă vicontele Guelph se logodește, zise Posy și
mai luă un biscuit. Ar însemna un holtei mai puțin despre care să îndruge
întruna mama ca fiind un potențial soț. Oricum, nu e ca și cum aș avea vreo
speranță că i-aș atrage atenția. Mușcă din biscuit, molfăindu-l zgomotos.
Sper ca doamna Whistledown să aibă dreptate în privința lui.
— Probabil că are, răspunse Sophie.
Citise Ziarul de societate al doamnei Whistledown încă de la debutul lui,
în 1813, iar autoarea cronicii mondene avea aproape mereu dreptate în
privința pieței căsătoriilor.
Desigur, nu că Sophie ar fi avut vreodată ocazia să vadă piața căsătoriilor
prin ochii ei. Dar dacă citeai îndeajuns de des ce scria Whistledown, ajungeai
să simți că faci parte din societatea londoneză fără să participi efectiv la
baluri.
De fapt, să citească ce scria Whistledown era singura distracție cu
adevărat plăcută de care avea parte Sophie. Citise deja toate romanele din
bibliotecă și, întrucât Aramintei, lui Rosamund și lui Posy nu le plăcea în
mod deosebit să citească, Sophie nu se putea aștepta să primească cărți noi.
VP - 14
 Dar rubrica lui Whistledown era foarte amuzantă. Nimeni nu știa cine era
de fapt autoarea. Cu doi ani în urmă, la debutul ziarului cu o singură pagină,
toată lumea speculase în privința asta. Chiar și acum, ori de câte ori doamna
Whistledown relata o bârfă mai piperată, oamenii începeau să vorbească
despre ea și să-și dea din nou cu părerea în privința ei, întrebându-se cine
oare reușea să relateze ce se întâmpla cu o asemenea viteză și precizie.
Iar pentru Sophie, relatarea lui Whistledown era ca o întrezărire
ispititoare a lumii care ar fi putut și a ei, dacă părinții ei și-ar fi legalizat
uniunea. Ar fi fost fiică de conte, nu copila nelegitimă a unui conte; ar fi
chemat-o Gunningworth, nu Beckett.
Măcar o dată, i-ar fi plăcut să urce ea în trăsură și să meargă la bal.
În schimb, le îmbrăca pe altele ca să iasă în oraș: îi strângea corsetul lui
Posy sau o coafa pe Rosamund ori lustruia pantofii Aramintei.
Dar nu avea de ce, sau nu ar fi trebuit, să se plângă. Poate că trebuia să
facă pe slujnica Aramintei și a fiicelor ei, dar măcar avea o casă. Lucru pe
care cele mai multe fete aflate în situația ei nu îl aveau.
Tatăl ei nu-i lăsase nimic după moartea lui. Mă rog, îi lăsase un acoperiș
deasupra capului. Se asigurase prin testamentul lui că nu putea fi dată afară
înainte să împlinească 20 de ani. Nici vorbă ca Araminta s-o dea afară pe
Sophie și să renunțe astfel la 4.000 de lire pe an.
Dar cele 4.000 de lire îi aparțineau Aramintei, nu lui Sophie, iar Sophie nu
văzuse niciodată un bănuț de la ea. Gata cu veșmintele elegante pe care le
purtase înainte! Fuseseră înlocuite de straiele aspre din lână specifice
servitorilor. Și mânca doar ce mâncau și restul servitoarelor: orice rămânea
de la Araminta, Rosamund și Posy.
Totuși, Sophie împlinise 20 de ani cu circa un an în urmă și iată că era tot
acolo, în Penwood House, slugărind-o pe Araminta. Din cine știe ce motiv,
probabil pentru că nu voia să instruiască (sau să plătească) o servitoare
nouă, Araminta îi îngăduise lui Sophie să rămână în casa ei.
Iar Sophie rămăsese. În timp ce Araminta era un rău pe care îl cunoștea,
restul lumii era un rău pe care nu-l cunoștea. Iar Sophie habar n-avea care
dintre cele două rele ar fi fost mai mare.
— Nu e cam grea tava?
Sophie clipi, trezindu-se din reverie, și se concentră asupra lui Posy, care
se întinse după ultimul biscuit de pe tavă. Fir-ar! Sperase să-l șterpelească
pentru sine.
— Ba da, murmură ea. Da, chiar e. Ar trebui să o duc la bucătărie.
Posy zâmbi.
— Nu te mai rețin atunci, dar când termini cu ea, ai putea să-mi calci
rochia roz? O voi purta diseară. Ah, și mă gândesc că ar trebui pregătiți și
VP - 15
pantofii asortați. I-am murdărit puțin de noroi ultima oară, și știi cum e
mama când vine vorba despre pantofi. Nu are importanță că nici măcar nu
se văd pe sub fustă. Va observa cea mai mică pată de noroi de cum îmi voi
ridica fusta ca să urc o treaptă.
Sophie încuviință din cap, notându-și în minte să adauge și cererile lui
Posy pe lista ei cu treburi de făcut.
— Pe mai târziu, atunci!
Posy mușcă din ultimul biscuit, apoi se întoarse și dispăru în dormitorul
ei.
Iar Sophie își târșâi picioarele spre bucătărie.
•
Câteva zile mai târziu, Sophie era în genunchi, cu ace între dinți, făcând
modificări de ultimă oră la costumul Aramintei pentru balul mascat. Rochia
à la Regina Elisabeta livrată de la croitoreasă i se potrivea perfect, dar
Araminta insista că era cu jumătate de centimetru prea largă în talie.
— Acum? întrebă Sophie printre dinți, ca să nu scape acele de gămălie.
— Prea strâmtă.
Sophie mai ajustă câteva ace.
— Dar acum?
— Prea largă.
Sophie scoase un ac și-l înfipse în exact același loc.
— Poftim. Cum se simte acum?
Araminta se răsuci într-o parte și în cealaltă, apoi afirmă:
— Merge.
Sophie zâmbi în sinea ei și se ridică să o ajute pe Araminta să își dea jos
rochia.
— Trebuie să fie gata într-o oră dacă e să ajungem la bal la timp, îi spuse
Araminta.
— Desigur, murmură Sophie.
În general, în conversațiile cu Araminta, cel mai ușor era să spună
„desigur”.
— Este un bal foarte important, îi zise Araminta pe un ton tăios.
Rosamund trebuie să-și găsească un soț cu o situație avantajoasă anul
acesta. Noul conte… zise ea, înfiorându-se cu dezgust.
Încă îl considera pe noul conte un intrus, chiar dacă era cea mai în vârstă
rudă de sex bărbătesc a fostului conte.
— Ei bine, mi-a spus că este ultimul an în care putem folosi Penwood
House în Londra. Cât tupeu pe el! Sunt contesa moștenitoare, la urma urmei,
iar Rosamund și Posy sunt fiicele contelui.
„Fiicele vitrege”, o corectă Sophie în gând.
VP - 16
 — Avem tot dreptul să folosim Penwood House în timpul sezonului. N-am
idee ce are de gând să facă cu casa.
— Poate că vrea să ia parte la sezon și să își caute o soție, sugeră Sophie.
Sunt convinsă că va vrea un moștenitor.
Araminta se încruntă.
— Dacă Rosamund nu se căsătorește cu cineva cu bani, nu știu ce vom
face. E atât de greu să găsești o casă adecvată de închiriat. Și e și foarte
costisitor.
Sophie se abținu și nu-i spuse că măcar nu era obligată să plătească o
cameristă. De fapt, până ca Sophie să împlinească 20 de ani, primise 4.000
de lire pe an doar pentru că avusese o cameristă.
Araminta pocni din degete.
— Nu uita că va trebui să-i pudrezi părul lui Rosamund.
Rosamund avea să se costumeze în Maria Antoaneta. Sophie o întrebase
dacă avea de gând să-și facă un cerc din sânge fals în jurul gâtului.
Rosamund nu fusese amuzată.
Araminta își luă halatul pe ea, trăgând de șnur cu mișcări rapide și
încordate.
— Iar Posy… zise ea și strâmbă din nas. Ei bine, sunt convinsă că Posy va
avea nevoie de ajutorul tău într-un fel sau altul.
— Mă bucur mereu s-o ajut pe Posy, răspunse Sophie.
Araminta miji ochii și încercă să-și dea seama dacă Sophie era cumva
insolentă.
— Așa să faci, zise ea în cele din urmă, pe un ton tăios.
Se duse cu pași apăsați spre baie.
Sophie salută când ușa se închise în urma ei.
— Ah, aici erai, Sophie, spuse Rosamund, dând năvală în odaie. Am nevoie
de tine numaidecât.
— Mă tem că va trebui să aștepți până…
— Am zis numaidecât! se răsti Rosamund.
Sophie își îndreptă umerii și-i aruncă o privire rece ca oțelul lui
Rosamund.
— Mama ta vrea să-i modific rochia.
— Doar scoate acele și zi-i că ai strâmtat-o. Nu va observa diferența.
Sophie se gândise la același lucru, așa că gemu. Dacă făcea cum îi spusese,
Rosamund avea s-o pârască în ziua următoare, iar Araminta ar fi tunat și
fulgerat o săptămână întreagă. Acum avea să fie nevoită să facă modificarea
cu adevărat.
— De ce ai nevoie, Rosamund?
— Costumul meu e rupt la tiv. Habar n-am cum s-a întâmplat.
VP - 17
 — Poate când l-ai probat…
— Nu fi impertinentă!
Sophie tăcu și își încleștă maxilarul. Era mult mai dificil să primească
ordine de la Rosamund decât de la Araminta; probabil pentru că fuseseră
cândva egale: împărțiseră aceeași sală de clasă și aceeași guvernantă.
— Trebuie reparat numaidecât, zise Rosamund și pufni afectată.
Sophie oftă.
— Adu-mi-l! Mă ocup de el după ce termin cu costumul mamei tale. Îți
promit că va fi gata cu mult timp înainte de bal.
— Nu se poate să întârzii la balul ăsta, o avertiză Rosamund. Dacă voi
întârzia, o să plătești cu capul.
— Nu vei întârzia, îi făgădui Sophie.
Rosamund pufni arțăgoasă, apoi ieși degrabă pe ușă și se duse după
costum.
— Ufff.
Sophie își ridică privirea și o văzu pe Rosamund ciocnindu-se de Posy,
care intra chiar atunci valvârtej pe ușă.
— Uită-te pe unde mergi, Posy! se răsti Rosamund.
— Și tu ai putea să te uiți pe unde mergi, sublinie Posy.
— Eu mă uitam. Este imposibil să se dea cineva din calea ta, căpcăunule.
Posy se îmbujoră și se dădu la o parte.
— Aveai nevoie de ceva, Posy? întrebă Sophie, de cum dispăru Rosamund.
Posy încuviință din cap.
— Ți-ai putea face timp diseară ca să mă coafezi? Am găsit câteva panglici
verzi care aduc puțin a alge.
Sophie oftă prelung. Probabil că panglicile de culoarea verde-închis nu
aveau să se vadă prea bine în părul închis la culoare al lui Posy, dar nu o lăsă
inima să-i spună asta.
— Mă voi strădui, Posy, dar trebuie să îi cos rochia lui Rosamund și să o
modific pe a mamei tale.
— Ah.
Posy păru abătută. Lui Sophie aproape că i se frânse inima. În afară de
servitori, Posy era singura persoană din casa Aramintei care se purta cât de
cât drăguț cu ea.
— Nu-ți face griji, o liniști ea. Mă voi asigura că părul tău va arăta
încântător indiferent de cât de mult timp am avea la dispoziție.
— O, mulțumesc, Sophie! Eu…
— Încă nu te-ai apucat de rochia mea? rosti Araminta cu glas tunător
când se întoarse din baie.
Sophie înghiți în sec.
VP - 18
 — Vorbeam cu Rosamund și Posy. Rosamund și-a rupt rochia și…
— Treci la treabă!
— Așa voi face. Imediat. Sophie se trânti pe divan și întoarse rochia pe
dos, ca să o poată strâmta în talie. Ba chiar mai repede de-atât, bombăni ea.
Mai repede decât dă din aripi un colibri. Mai repede decât…
— Ce tot flecărești acolo? întrebă Araminta.
— Nimic.
— Ei bine, oprește-te imediat din turuit! Vocea ta mi se pare foarte
agasantă.
Sophie scrâșni din dinți.
— Mamă, zise Posy, Sophie mă va coafa azi ca o…
— Bineînțeles că te va coafa. Încetează chiar acum cu trândăveala și du-te
și pune-ți comprese pe ochi, ca să nu mai fie atât de umflați.
Posy se mâhni.
— Am ochii umflați?
Sophie clătină din cap, în caz că Posy ar fi decis să se uite spre ea.
— Mereu ai ochii umflați, îi răspunse Araminta. Nu crezi, Rosamund?
Posy și Sophie se întoarseră amândouă spre ușă. Rosamund tocmai
intrase în odaie, cu rochia ei à la Maria Antoaneta pe brațe.
— Mereu, încuviință ea. Dar sunt convinsă că o compresă ar ajuta.
— Arăți uluitor în seara asta, îi spuse Araminta lui Rosamund. Și nici
măcar n-ai început să te pregătești. Nuanța aurie a rochiei se potrivește
splendid cu părul tău.
Sophie o privi cu compătimire pe Posy cea brunetă, care nu primea
niciodată astfel de complimente de la mama ei.
— Îl vei prinde-n laț pe unul dintre frații Bridgerton, continuă Araminta.
Sunt convinsă.
Rosamund își plecă privirea cu o sfială prefăcută. Era o expresie pe care o
perfecționase, iar Sophie trebuia să admită că o prindea de minune. Dar, la o
adică, aproape orice o prindea de minune pe Rosamund. În anul acela, părul
bălai și ochii albaștri, cum avea ea, făceau furori și, mulțumită zestrei
generoase pe care i-o lăsase răposatul conte, se presupunea în general că
avea să încheie o căsătorie magnifică înainte să se termine sezonul.
Sophie aruncă o privire spre Posy, care se holba la mama ei cu o expresie
tristă, melancolică.
— Și tu arăți frumos, Posy, îi spuse Sophie din impuls.
Privirea lui Posy se lumină.
— Chiar crezi?
— Categoric. Și ai o rochie foarte originală. Sunt convinsă că nu vor mai fi
alte sirene.
VP - 19
 — De unde să știi tu, Sophie? întrebă Rosamund râzând. Nu e ca și cum ai
fi ieșit vreodată în societate.
— Sunt convinsă că te vei distra de minune, Posy, zise Sophie apăsat,
ignorând faptul că Rosamund o luase peste picior. Sunt strașnic de
invidioasă. Chiar mi-aș dori să pot merge și eu.
Sophie oftă, iar dorința el fu întâmpinată de o tăcere desăvârșită… urmată
de râsul hârâit al Aramintei și al lui Rosamund. Până și Posy chicoti puțin.
— O, ce amuzant! spuse Araminta, abia reușind să-și tragă sufletul.
Micuța Sophie la balul Bridgerton. Bastarzilor nu li se-ngăduie să iasă în
societate, să știi.
— Nu am spus că mă aștept să merg, zise Sophie pe un ton defensiv, ci
doar că mi-aș dori să pot merge.
— Păi, n-ar trebui să faci nici măcar asta, spuse Rosamund melodios. Dacă
îți dorești lucruri la care nu ar trebui să speri, vei fi dezamăgită.
Dar Sophie nu o auzi, pentru că în clipa aceea se petrecu un lucru cât se
poate de straniu. În timp ce-și întoarse capul spre Rosamund, o surprinse pe
menajeră în pragul ușii. Era doamna Gibbons, care venise de la moșia
Penwood Park de la țară când menajera de la oraș își dăduse duhul. Și când
privirile li se întâlniră, doamna Gibbons îi făcu cu ochiul.
Cu ochiul!
Sophie nu își amintea să o fi văzut vreodată pe doamna Gibbons făcând cu
ochiul.
— Sophie! Sophie! Mă asculți?
Sophie își întoarse distrasă privirea spre Araminta.
— Scuze, murmură ea. Ce ziceai?
— Ziceam, spuse Araminta pe un ton răutăcios, că ai face bine să te apuci
de rochia mea chiar acum. Dacă vom întârzia la bal, vei da socoteală pentru
asta mâine.
— Da, desigur, spuse Sophie repede.
Înfipse acul în material și începu să coasă, dar gândul îi rămase la doamna
Gibbons.
Îi făcuse cu ochiul? De ce, Doamne sfinte, i-ar face cu ochiul?
•
Trei ore mai târziu, Sophie se afla pe scările de la Penwood House,
privindu-le pe rând pe Araminta, Rosamund și Posy cum urcară în trăsură,
ajutate de un lacheu. Sophie îi făcu cu mâna lui Posy, care o salută la rândul
ei, apoi privi trăsura rostogolindu-se în josul străzii și dispărând după colț.
Erau doar șase străzi distanță până la Bridgerton House, unde avea să se
țină balul mascat, dar Araminta ar fi insistat să meargă cu trăsura și dacă ar
fi locuit chiar unii lângă ceilalți.
VP - 20
 La urma urmei, era important să îți faci o intrare grandioasă.
Sophie oftă, se întoarse și o porni înapoi pe scări. Măcar în toată agitația
de moment Araminta uitase să-i lase o listă cu treburi de făcut cât timp era
plecată. O seară liberă era într-adevăr un lux. Poate că avea să recitească un
roman. Sau poate că avea să reușească să găsească ediția de astăzi a ziarului
lui Whistledown. Parcă o văzuse pe Rosamund ducând-o în odaia ei în după-
amiaza aceea.
Dar când Sophie intră pe ușa din față a Penwood House, doamna Gibbons
își făcu apariția parcă din neant și o apucă de braț.
— Nu avem timp de pierdut! zise menajera.
Sophie o privi de parcă și-ar fi pierdut mințile.
— Poftim?
Doamna Gibbons o trase de cot.
— Vino cu mine!
Sophie se lăsă condusă în sus pe cele trei rânduri de scări care duceau
spre camera ei, o odăiță de sub streșini. Doamna Gibbons se purta cât se
poate de straniu, dar Sophie îi făcu pe plac și o urmă. Menajera fusese mereu
nespus de binevoitoare cu ea, chiar și atunci când era limpede că Araminta
nu era de acord.
— Trebuie să te dezbraci, îi spuse doamna Gibbons în timp ce apucă
clanța.
— Poftim?
— Trebuie neapărat să ne zorim.
— Doamnă Gibbons, ai…
Sophie rămase cu gura căscată și tăcu brusc când văzu ce se întâmpla în
dormitorul ei. Chiar în mijlocul odăii se afla o cadă cu apă aburindă și toate
cele trei servitoare se agitau prin încăpere. Una dintre ele turna o carafă cu
apă în cadă, o alta se agita încercând să desfacă încuietoarea unui cufăr ce
părea destul de misterios, iar o a treia ținea un prosop și-i spunea:
— Iute! Iute!
Sophie le privi zăpăcită pe toate.
— Ce se petrece aici?
Doamna Gibbons se întoarse spre ea, radiind de fericire.
— Tu, domnișoară Sophia Maria Beckett, vei merge la balul mascat!
•
O oră mai târziu, Sophie era transformată. În cufăr găsiseră rochii care îi
aparținuseră răposatei mame a contelui. Toate erau demodate de vreo
cincizeci de ani, dar nu avea importanță. Era un bal mascat; nu se aștepta
nimeni ca rochiile să fie ultimul răcnet.
Chiar la fundul cufărului găsiseră o creație splendidă în nuanțe argintii
VP - 21
sclipitoare, cu un corsaj strâmt încrustat cu perle și fuste largi, așa cum se
purtau cu un secol înainte. Sophie se simțise ca o prințesă doar atingând-o.
Era puțin colbăită de la atâția ani în care stătuse în cufăr, așa că una dintre
slujnice o scosese degrabă la aer și o stropise cu puțină apă de trandafiri.
Pe Sophie o îmbăiaseră și o parfumaseră, o coafaseră, iar una dintre
slujnice o dăduse chiar și cu puțin ruj.
— Nu-i spune domnișoarei Rosamund, îi șopti camerista. L-am furat din
colecția ei.
— Ooo, priviți aici, zise doamna Gibbons. Am găsit mănuși asortate.
Sophie își ridică privirea și o văzu pe menajeră ținând în mână o pereche
de mănuși lungi până la cot.
— Ia priviți, zise ea, luând o mănușa de la doamna Gibbons și cercetând-o
cu atenție. Blazonul Penwood. Și are și monogramă. Chiar pe tiv.
Doamna Gibbons o întoarse pe cea din mâna ei.
— SLG. Sarah Louisa Gunningworth. Bunica ta.
Sophie o privi surprinsă. Doamna Gibbons nu îl numise niciodată pe conte
tatăl ei. Nimeni de la Penwood Park nu recunoscuse vreodată verbal
legătura de sânge dintre Sophie și familia Gunningworth.
— Ce-i? Chiar e bunica ta, zise doamna Gibbons cu aplomb. Ne-am
învârtit destul în jurul subiectului. E o mârșăvie ca Rosamund și Posy să fie
tratate ca fiicele stăpânului casei, iar tu, sânge din sângele contelui, să
trudești ca o servitoare!
Cele trei fete în casă încuviințară din cap.
— Măcar o dată, spuse doamna Gibbons, măcar într-o noapte, tu vei fi cea
mai frumoasă de la bal.
Zâmbi și o întoarse lent pe Sophie cu fața spre oglindă.
Sophie icni.
— Eu sunt?
Doamna Gibbons încuviință din cap, cu o privire suspicios de luminoasă.
— Ești încântătoare, scumpete, șopti ea.
Sophie își duse încet mâna la păr.
— Nu-l ciufuli! scânci una dintre cameriste.
— Nu o voi face, îi făgădui Sophie și zâmbi tremurat, încercând să alunge
lacrimile.
Părul îi fusese pudrat cu un praf lucios, așa că scânteia ca o zână din
povești. Buclele de un blond-închis îi fuseseră pieptănate în sus pe cap, într-
un coc lejer, cu o șuviță groasă lăsată în jos de-a lungul gâtului. Iar ochii, de
obicei verzi ca mușchiul, îi străluceau ca smaraldele.
Deși Sophie bănuia că asta avea de-a face mai degrabă cu lacrimile care îi
umpluseră ochii.
VP - 22
 — Uite-ți masca, îi spuse doamna Gibbons brusc.
Era o semimască, genul care se lega la spate, pentru ca Sophie să nu fie
nevoită să o țină cu mâna.
— Ne mai trebuie doar pantofii.
Sophie privi cu mâhnire la pantofii ei de lucru rezistenți și urâți dintr-un
colț al odăii.
— Mă tem că nu am unii care să se potrivească cu o rochie atât de
elegantă.
Camerista care o dăduse cu ruj pe buze ridică o pereche de conduri albi.
— Din dulapul lui Rosamund, spuse ea.
Sophie își vârî piciorul drept într-un condur și și-l scoase la fel de iute.
— E mult prea mare, zise ea, uitându-se la doamna Gibbons. Nu voi putea
merge în ei.
Doamna Gibbons se întoarse spre cameristă.
— Adu o pereche din dulapul lui Posy.
— Ai ei sunt și mai mari, zise Sophie. Știu sigur. Am curățat suficiente
urme de pete de pe ei.
Doamna Gibbons oftă prelung.
— N-avem ce face, atunci. Va trebui să dăm iama în colecția Aramintei.
Sophie se cutremură. Gândul de-a merge undeva încălțată cu pantofii
Aramintei i se păru oarecum sinistru. Dar ori asta, ori trebuia să se ducă
desculță și era destul de convinsă că nu se accepta să participi în picioarele
goale la un bal mascat elegant din Londra.
Câteva minute mai târziu, camerista se întoarse cu o pereche de conduri
de satin albi, cusuți cu argintiu și ornați cu rozete din imitații de diamante.
Sophie se temea în continuare să poarte pantofii Aramintei, dar își vârî
oricum un picior în ei. Se potriveau la perfecție.
— Și se asortează, spuse una dintre cameriste, arătând spre cusăturile
argintii. De parcă ar fi fost făcuți pentru rochie.
— N-avem timp să admirăm pantofi, spuse brusc doamna Gibbons. Acum,
ascultă bine ce-ți spun! Vizitiul s-a întors acasă și te va duce și pe tine la
Bridgerton House. Dar trebuie să aștepte afară când vor să se întoarcă ele,
ceea ce înseamnă că trebuie să pleci de-acolo până în miezul nopții și nicio
clipă mai târziu. Ai priceput?
Sophie încuviință din cap și privi spre ceasul de pe perete. Era trecut
puțin de ora nouă, ceea ce însemna că avea să petreacă mai bine de două ore
la balul mascat.
— Mulțumesc, șopti ea. O, mulțumesc atât de mult!
Doamna Gibbons își tamponă ochii cu o batistă.
— Tu doar simte-te bine la bal, scumpete. Nu-mi trebuie altă mulțumire.
VP - 23
 Sophie privi din nou la ceas. Două ore.
Două ore pe care trebuia să le facă cumva să dureze o viață întreagă.

Capitolul 2

Familia Bridgerton este cu adevărat unică. Cu siguranță toată

lumea din Londra știe că seamănă toți incredibil de tare și că au
fost botezați în ordine alfabetică: Anthony, Benedict, Colin,
Daphne, Eloise, Francesca, Gregory și Hyacinth.
Asta ne face să ne întrebăm oare cum și-ar fi botezat răposatul
viconte și vicontesa moștenitoare (încă foarte plină de viață)
următorul copil dacă ar fi avut nouă la număr. Imogen? Inigo?
Poate că e mai bine că s-au oprit la opt.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

2 iunie 1815

Benedict Bridgerton era al doilea din opt copii, dar uneori i se părea că
erau o sută la număr.
Balul pe care mama lui insistase să-l găzduiască trebuia să fie un bal
mascat, iar Benedict își pusese îndatoritor o semimască neagră, dar toată
lumea știa cine era. Sau, mai degrabă, aproape că știau.
— Un Bridgerton! exclamau ei, bătând încântați din palme.
— Trebuie să fii un Bridgerton!
— Un Bridgerton! Recunosc oriunde un Bridgerton.
Benedict era un Bridgerton și, deși nu ar fi vrut să facă parte din altă
familie, uneori își dorea să fie considerat mai puțin un Bridgerton și mai
mult el însuși.
Chiar atunci, o femeie de vârstă oarecum neclară costumată în ciobăniță
veni agale spre el.
— Un Bridgerton! zise ea încântată. Aș recunoaște părul ăla castaniu
oriunde. Tu care ești? Ba nu, nu-mi spune. Lasă-mă să ghicesc. Nu ești
vicontele, pentru că tocmai l-am văzut. Trebuie să fii numărul doi sau
numărul trei.
Benedict îi aruncă o privire rece.
— Care ești? Numărul doi sau numărul trei?
— Doi, zise el răstit.
Femeia își împreună palmele.
VP - 24
 — Așa m-am gândit și eu! O, trebuie s-o găsesc pe Portia. I-am zis că ești
numărul doi…
— Benedict, aproape că mârâi el.
— … dar ea a zis că nu, că ești cel mai tânăr, dar eu…
Benedict simți brusc nevoia de a pleca de acolo. Ori asta, ori avea s-o
ucidă pe femeia asta neghioabă ce nu mai zăbovea cu turuitul și, la cât de
mulți martori erau prin jur, nu credea că avea cum să scape basma curată.
— Mă scuzați, zise el pe un ton lin. Am văzut pe cineva cu care trebuie să
vorbesc.
Era o minciună, desigur, dar nu-i prea păsa. Încuviință scurt din cap spre
ciobăniță în vârstă și se duse drept spre ușa lăturalnică a sălii de bal,
nerăbdător să scape de îngrămădeală și să se furișeze în biroul fratelui lui,
unde s-ar fi putut bucura de niște pace și liniște și poate de un pahar de
coniac delicios.
— Benedict!
Fir-ar! Aproape că reușise să scape. Își ridică privirea și își văzu mama
îndreptându-se iute spre el. Purta un soi de costum elisabetan. Presupuse că
se voia a fi un personaj dintr-o piesă de-a lui Shakespeare, dar nu reuși nici
în ruptul capului să-și dea seama care mai exact.
— Ce pot face pentru tine, mamă? întrebă el. Și te rog să nu-mi spui că
vrei să dansez cu Hermione Smythe-Smith. Ultima oară când am făcut-o
aproape că mi-am pierdut trei degete de la picior.
— Nu aveam de gând să-ți cer așa ceva, răspunse Violet. Aveam de gând
să-ți cer să dansezi cu Prudence Featherington.
— Ai milă de mine, mamă, gemu el. E și mai îngrozitoare.
— Nu-ți cer să te însori cu fătuca, zise ea. Doar să dansezi cu ea.
Benedict își înăbuși un geamăt. Prudence Featherington, deși era în mare
o persoană drăguță, avea un creier cât un bob de mazăre și un râset atât de
agasant, încât văzuse bărbați în toată firea fugind de lângă ea astupându-și
urechile.
— Uite cum facem, îi spuse el mieros. Voi dansa cu Penelope
Featherington, dacă o ții pe Prudence la distanță.
— În regulă, zise mama lui și încuviință satisfăcută din cap, lăsându-l pe
Benedict cu impresia apăsătoare că voise de la bun început ca el să danseze
cu Penelope.
— E chiar acolo, lângă masa cu răcoritoare, spuse Violet, îmbrăcată în
spiriduș, sărăcuța. Culoarea o prinde bine, dar zău că cineva trebuie să se
ocupe de mama ei când mai merg la croitoreasă. Nici că-mi pot închipui un
costum mai nefericit ca al ei.
— E limpede că n-ai văzut încă sirena, murmură Benedict.
VP - 25
 Mama lui îl pocni ușor peste braț.
— Nu râde de oaspeți.
— Dar îmi ușurează atât de mult sarcina.
Îl avertiză din priviri, apoi îi spuse:
— Mă duc să o caut pe sora ta.
— Pe care dintre ele?
— Pe una dintre cele necăsătorite, zise Violet cu impertinență. Poate că
vicontele Guelph e interesat de scoțianca aia, dar încă nu sunt logodiți.
Benedict îi ură în gând noroc lui Guelph. Bietul de el avea să aibă nevoie.
— Și mulțumesc că vei dansa cu Penelope, zise Violet apăsat.
Benedict îi zâmbi cu jumătate de gură, ironic. Știau amândoi că o spusese
că să-i aducă aminte, nu ca să-i mulțumească.
Benedict își încrucișă brațele într-un mod oarecum amenințător și își
privi mama plecând, după care trase adânc aer în piept și se întoarse,
pornind-o spre masa cu răcoritoare. Își adora mama la nebunie, dar cam
avea tendința să se amestece în viețile sociale ale copiilor ei. Și mai mult
decât faptul că Benedict era încă necăsătorit o deranja să vadă o tânără
posomorâtă pentru că nu o invita nimeni la dans. Drept urmare, Benedict își
petrecea o mare parte din timp dansând, uneori cu fete cu care mama lui ar
fi vrut ca el să se căsătorească, dar și mai des cu tinerele trecute cu vederea.
Dintre cele două grupuri, le prefera pe cele trecute cu vederea. Fetele
populare erau de obicei superficiale și, sincer să fie, puțin cam plictisitoare.
Mama lui avusese mereu o slăbiciune pentru Penelope Featheringto n,
care se afla la… Benedict se încruntă. La al treilea sezon? Trebuie să fi fost al
treilea. Și fără nicio perspectivă de căsătorie. Ei, bine. Putea măcar să-și facă
datoria. Penelope era destul de simpatică, isteață și de treabă. Avea să-și
găsească un soț cândva. Nu avea să fie el, desigur, și, sincer să fie, probabil că
nu avea să fie niciunul dintre cunoscuții lui, dar cu siguranță că avea să
găsească pe cineva.
Benedict oftă și se îndreptă spre masa cu răcoritoare. Simțea efectiv
gustul coniacului, suav și matur, dar bănuia că un pahar de limonadă avea
să-l mulțumească pentru câteva minute.
— Domnișoară Featherington! exclamă el, încercând să nu se înfioare
când trei domnișoare Featherington se întoarseră spre el. Conștient că
zâmbea cât se putea de fad, adăugă: Ăăă, Penelope, vreau să spun.
De la circa trei metri depărtare, Penelope îi zâmbi larg, iar Benedict își
aminti că chiar îi plăcea de Penelope Featherington. Ce-i drept, nu ar fi fost
considerată atât de respingătoare dacă nu ar fi venit mereu la pachet cu
surorile ei ghinioniste, care reușeau cu ușurință să-i facă pe bărbați în toată
firea să-și dorească să se fi aflat la bordul unei nave ce se îndrepta spre
VP - 26
Australia.
Aproape că ajunse lângă ea, când auzi un huruit jos de șoapte în spatele
lui. Știu că ar fi trebuit să-și vadă de drum și să termine odată cu dansul
acesta din datorie, dar, pentru numele lui Dumnezeu, curiozitatea câștigă,
așa că se întoarse.
Și se trezi privind-o pe cea mai spectaculoasă femeie pe care o văzuse
vreodată.
Nici măcar nu-și dădea seama dacă era frumoasă. Avea părul blond-
închis, o nuanță destul de obișnuită, iar masca strânsă bine la spate îi
acoperea jumătate din chip.
Dar avea ceva care îl fascina: zâmbetul, forma ochilor, postura și felul în
care privea prin sala de bal de parcă nu văzuse nicicând ceva mai splendid
ca membrii caraghioși ai înaltei societăți în costume ridicole.
Frumusețea ei emana dinspre interior.
Scânteia. Strălucea.
Era de-a dreptul radioasă, iar Benedict își dădu brusc seama că se datora
faptului că părea atât de-al naibii de fericită. Fericită să se afle acolo, fericită
să fie cine era.
Fericită într-un fel pe care Benedict abia de și-l amintea. Ducea o viață
bună, ce-i drept, poate chiar grozavă. Avea șapte surori și frați minunați, o
mamă iubitoare și o mulțime de prieteni. Dar femeia aceasta…
Femeia aceasta cunoștea ce înseamnă bucuria.
Iar Benedict trebuia să o cunoască pe ea.
Uită cu totul de Penelope și își croi drum prin mulțime, până ajunse la
doar câțiva pași depărtare de ea. Alți trei gentlemani i-o luaseră înainte și o
copleșeau cu măguliri și laude. Benedict o privi cu interes: nu reacționă așa
cum ar fi făcut femeile pe care le cunoștea.
Nu se prefăcu a fi sfioasă. Nici nu se purtă de parcă ar fi crezut că i se
cuveneau toate acele complimente. Nu era nici timidă, nu se hlizea, nu era
șireată, nici ironică, nici oricum altcumva te-ai fi așteptat să fie o femeie.
Doar zâmbea. De fapt, radia de-a dreptul. Benedict se gândi că
complimentele erau menite să îl facă pe destinatar fericit, dar nu văzuse
niciodată o femeie reacționând cu o bucurie atât de pură, de sinceră.
Înaintă. Își dorea și el acea bucurie.
— Mă scuzați, domnilor, dar doamna mi-a promis deja acest dans, minți
el.
Găurile pentru ochi ale măștii ei erau tăiate un pic mai mari, așa că
Benedict văzu când femeia făcu ochii mari, după care îi miji, amuzată. Îi
întinse mâna, provocând-o în tăcere să îl contrazică.
Dar ea doar îi zâmbi larg, strălucitor, un zâmbet care îi străpunse pielea
VP - 27
și-i ajunse până în suflet. Își puse mâna în a lui și abia atunci Benedict își
dădu seama că-și ținuse răsuflarea în tot acest timp.
— Ai permisiunea să dansezi vals? o întrebă el încet când ajunseră pe
ringul de dans.
Ea clătină din cap.
— Nu dansez.
— Glumești.
— Mă tem că nu. Adevărul este că… Se aplecă în față și îi spuse cu un
zâmbet slab: Nu știu să dansez.
Benedict o privi surprins: se mișca cu o grație înnăscută și, în plus, ce
domnișoară bine-crescută putea ajunge la vârsta ei fără să învețe să
danseze?
— Atunci putem face un singur lucru, murmură el. Te voi învăța eu.
Tânăra făcu ochii mari, apoi buzele i se desfăcură și râse surprinsă.
— Ce, întrebă el, încercând să pară serios, ți se pare atât de amuzant?
Ea îi zâmbi larg, genul de zâmbet la care te aștepți de la un vechi tovarăș
de școală, nu de la o debutantă la un bal. Încă zâmbind, îi spuse:
— Până și eu știu că nu se țin ore de dans în timpul unui bal.
— Mă întreb ce vrea să însemne asta, murmură el, „până și eu”?
Tânăra nu răspunse.
— Atunci va trebui să preiau controlul, zise el, și să te forțez să faci cum
îți cer.
— Să mă forțezi?
Dar o spuse cu zâmbetul pe buze, așa că Benedict știu că nu se supărase,
și îi spuse:
— Ar fi nedemn din partea mea să permit ca această situație deplorabilă
să continue așa.
— Deplorabilă, zici?
Benedict ridică din umeri.
— O lady frumoasă care nu știe să danseze. Pare a fi o nelegiuire
împotriva firii.
— Dacă îți îngădui să mă înveți…
— Când îmi vei îngădui să te învăț.
— Dacă îți îngădui să mă înveți, unde vei ține lecția?
Benedict își ridică bărbia și privi prin încăpere. Nu-i era greu să vadă
peste capetele celor mai mulți dintre participanți; la circa 1,85 se număra
printre cei mai înalți bărbați din încăpere.
— Va trebui să ne retragem pe terasă, zise el în cele din urmă.
— Pe terasă? răspunse ea. Nu va fi îngrozitor de aglomerată? Doar e o
noapte călduroasă, la urma urmei.
VP - 28
 Benedict se aplecă spre ea.
— Nu și terasa privată.
— Terasa privată, zici? întrebă ea, ușor amuzată. Și, ia spune-mi, cum de
știi tu despre o terasă privată?
Benedict se holbă la ea șocat. Oare chiar nu știa cine era? Nu că ar fi avut
o părere foarte bună despre el însuși, încât să se aștepte ca toată lumea din
Londra să-i cunoască identitatea. Doar că era un Bridgerton și, dacă
cunoșteai un Bridgerton, atunci de obicei reușeai să recunoști un altul. Și,
întrucât nu exista țipenie de om în Londra care să nu se fi întâlnit cu unul
dintre frații Bridgerton, Benedict era de obicei recunoscut peste tot. Chiar și
atunci, se gândi el cu mâhnire, când îl recunoșteau doar ca fiind „numărul
doi”.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti doamna lui misterioasă.
— Despre terasa privată? întrebă Benedict și îi duse mâna la buze și
sărută mănușa de mătase elegantă. Să zicem doar că am mijloacele mele.
Părea nehotărâtă, așa că o trase de degete, apropiind-o de el, doar cu
câțiva centimetri, dar i se păru cumva că se afla la doar un sărut distanță.
— Vino, spuse el. Dansează cu mine!
Tânăra făcu un pas în față, iar Benedict știu că viața tocmai i se schimbase
pentru totdeauna.
*
Sophie nu îl văzuse când intrase în încăpere, dar simțise magia din aer, iar
când își făcuse apariția în fața ei, ca un Făt-Frumos dintr-un basm, știu
cumva că el era motivul pentru care intrase pe furiș la bal.
Era înalt și, din câte își dădea seama din partea neacoperită a chipului lui,
era foarte frumos, cu buze ușor ironice și zâmbitoare și pielea ușor atinsă de
un început de barbă. Avea părul închis la culoare, un castaniu adânc, cu
nuanțe ușor roșietice în lumina lumânărilor.
Și oamenii păreau să știe cine era. Sophie observă că, atunci când înainta,
ceilalți participanți i se dădeau la o parte din cale. Iar când mințise cu
nerușinare și îi pretinsese să danseze cu el, ceilalți bărbați consimțiseră și se
dăduseră la o parte.
Era chipeș și puternic și, în seara asta, era al ei.
Când orologiul avea să bată miezul nopții, avea să se întoarcă la viața ei în
care trudea, cosea, spăla și-i făcea toate poftele Aramintei. Oare era chiar
atât de greșit din partea ei să-și dorească o singură noapte amețitoare de
magie și dragoste?
Se simțea ca o prințesă, o prințesă nesăbuită, ce-i drept, așa că, atunci
când o invită la dans, își puse mâna în a lui. Și chiar dacă știa că întreaga
seară era o minciună, că era bastarda unui nobil și camerista unei contese,
VP - 29
că rochia ei era împrumutată și pantofii practic furați, nimic din toate astea
nu părea să aibă importanță când degetele li se împreunară.
Preț de câteva ore, cel puțin, Sophie se putea preface că gentlemanul cu
pricina putea fi gentlemanul ei și că, din clipa aceea, viața ei avea să se
schimbe pentru totdeauna.
Era doar un vis, dar trecuse îngrozitor de multă vreme de când își
îngăduise să viseze.
Renunțând la orice precauție, îi permise să o conducă afară din sala de
bal. Se mișca cu rapiditate, chiar dacă își croia drum prin mulțimea
fremătândă, iar Sophie râse în timp ce se ținu după el.
— Oare de ce, zise el, oprindu-se preț de o clipă când ajunseră în
coridorul de lângă sala de bal, am impresia că râzi mereu de mine?
Sophie râse din nou; fără să vrea.
— Sunt fericită, zise ea și ridică neajutorată din umeri. Sunt doar nespus
de fericită să mă aflu aici.
— De ce? Probabil că un astfel de bal e rutină deja pentru cineva ca tine.
Sophie zâmbi larg. Dacă el credea că făcea parte din înalta societate, că
mergea des la baluri și la petreceri, atunci probabil că își juca rolul la
perfecție.
O atinse pe colțul gurii.
— Zâmbești întruna, murmură el.
— Îmi place să zâmbesc.
O cuprinse cu mâna pe după talie și o trase spre el. Distanța dintre ei era
în continuare respectabilă, dar apropierea tot mai mare dintre ei îi tăie
răsuflarea.
— Îmi place să te privesc cum zâmbești, spuse el.
Vocea îi era joasă și seducătoare, dar avea o răgușeală stranie, și Sophie
aproape că își îngădui să creadă că vorbea serios, că nu era doar o cucerire
din seara aceea.
Dar înainte să apuce să răspundă, se auzi dintr-odată o voce acuzatoare
de pe coridor:
— Aici erai!
Lui Sophie i se puse un nod în gât. Fusese descoperită. Avea să fie
azvârlită în stradă, iar mâine probabil, la închisoare, pentru că-i furase
pantofii Aramintei, și…
Iar bărbatul care strigase ajunse lângă ea și i se adresă gentlemanului ei
misterios:
— Mama te-a căutat peste tot. Te-ai fofilat de la dansul cu Penelope, și eu
a trebuit să-ți iau locul.
— Îmi pare atât de rău, murmură gentlemanul ei.
VP - 30
 Nou-venitului nu i se păru însă o scuză suficient de bună, întrucât se
încruntă strașnic și spuse:
— Dacă pleci de la petrecere și mă lași pe mâna debutantelor diabolice,
jur că mă voi răzbuna până în ziua morții.
— Sunt dispus să risc, zise gentlemanul ei.
— Ei bine, te-am acoperit cu Penelope, mormăi celălalt bărbat. Ai noroc
că se întâmpla să fiu pe-aproape. Biata de ea! Ziceai că i s-a frânt inima când
te-ai întors din drum.
Gentlemanul lui Sophie avu bunăvoința să se înroșească.
— Mă tem că unele lucruri nu pot fi evitate.
Sophie privi când la unul, când la celălalt. Chiar și cu semimăștile pe care
le purtau, era foarte limpede că erau frați și își dădu seama într-o clipită
amețitoare că sigur erau frații Bridgerton, iar aceasta era casa lor și…
O, Cerule mare, oare se făcuse de rușine când îl întrebase cum de știa de
terasa privată?
Dar oare care dintre frați era? Benedict. Trebuia să fie Benedict. Sophie îi
mulțumi în gând lui Lady Whistledown, care scrisese cândva o rubrică
dedicată întru totul sarcinii de a-i diferenția pe frații Bridgerton. Benedict,
își aminti ea, fusese descris ca fiind cel mai înalt dintre ei.
Bărbatul care îi făcea inima să bată de trei ori mai repede era cu mai bine
de doi centimetri mai înalt decât fratele lui…
…care, își dădu Sophie seama, o privea foarte atent.
— Înțeleg de ce ai plecat, spuse Colin.
(Cu siguranță era Colin; cu siguranță nu era Gregory, care avea doar 14
ani, iar Anthony era căsătorit, așa că nu i-ar fi păsat dacă Benedict ar fi
plecat de la petrecere și l-ar fi lăsat să le evite de unul singur pe debutante.)
Îl privi pe Benedict cu șiretenie.
— Pot cere să fiu prezentat?
Benedict ridică din sprânceană.
— Poți să încerci, dar mă îndoiesc că vei obține ceva. Nici măcar eu nu i-
am aflat încă numele.
— Nici nu m-ai întrebat, sublinie Sophie.
— Și mi-ai fi spus dacă aș fi făcut-o?
— Ți-aș spune ceva, îi răspunse ea.
— Dar nu adevărul.
Sophie clătină din cap.
— Nu este o seară a adevărului.
— Tipul meu preferat de seri, zise Colin voios.
— Nu trebuie să fii pe undeva? întrebă Benedict.
Colin clătină din cap.
VP - 31
 — Sunt convins că mama ar prefera să fiu în sala de bal, dar nu e neapărat
o cerință.
— Ți-o cer eu, ripostă Benedict.
Sophie se simți pe punctul de-a chicoti.
— Prea bine, oftă Colin. Voi pleca, atunci.
— Nemaipomenit, zise Benedict.
— Singur-singurel, voi înfrunta lupoaicele hămesite…
— Lupoaice? întrebă Sophie.
— Tinerele eligibile pentru măritiș, clarifică Colin. O turmă de lupoaice
hămesite, toate. Persoanele de față se exclud, desigur.
Sophie se gândi că ar fi fost mai bine dacă nu le spunea că nu era deloc o
„tânără eligibilă pentru măritiș”.
— Mamei… începu Colin.
Benedict mârâi.
— … i-ar plăcea la nebunie să-l vadă pe fratele meu mai mare și scump
însurat. Se opri și se gândi la ce spusese. Poate că i-ar plăcea totuși și mai
tare să mă vadă pe mine însurat.
— Măcar ca să te dea afară din casă, zise Benedict sec.
De data asta Sophie chiar chicoti.
— Dar, pe de altă parte, el e mult mai bătrân ca mine, continuă Colin, așa
că poate ar trebui să-l trimitem pe el primul la spânzurătoare… Ăăă, adică la
altar.
— Ai ceva anume de zis? mârâi Benedict.
— Nicidecum, recunoscu Colin. Dar, pe de altă parte, rareori am ceva de
zis.
Benedict se întoarse spre Sophie.
— Adevărat grăiește.
— Deci, îi zise Colin lui Sophie, fluturând cu pompă din braț, vei avea oare
milă de mama, care a suferit îndelung, biata de ea, și-l vei duce pe fratele
meu la altar?
— Păi, nu m-a cerut, zise Sophie, încercând să intre în atmosfera
amuzantă a momentului.
— Cât de mult ai băut? mormăi Benedict.
— Eu? întrebă Sophie.
— El.
— Chiar deloc, spuse Colin jovial, dar mă gândesc din greu să remediez
situația. De fapt, s-ar putea ca doar așa să reușesc să îndur seara asta.
— Dacă mersul după băutură te va face să pleci de lângă mine, zise
Benedict, atunci cu siguranță va fi și singurul lucru care mă va ajuta pe mine
să îndur seara asta.
VP - 32
 Colin zâmbi larg, salută voios și plecă.
— E frumos să vezi doi frați care se iubesc atât de mult, murmură Sophie.
Benedict, care se holbase oarecum amenințător la pragul ușii prin care
tocmai dispăruse fratele lui, se concentră din nou asupra ei.
— Asta numești tu dragoste?
Sophie se gândi la Rosamund și Posy, care se răsteau mereu una la
cealaltă, și nu în glumă.
— Da, spuse ea cu fermitate. E limpede că ți-ai da viața pentru el. Și
invers.
— Presupun că ai dreptate, oftă Benedict de parcă ar fi fost hărțuit, apoi
strică efectul zâmbind. Deși mă doare să o recunosc.
Se sprijini de perete și își încrucișă brațele, părând foarte sofisticat și
modern.
— Deci, ia spune-mi, zise el, tu ai frați sau surori?
Sophie se gândi preț de o clipă la întrebare, apoi răspunse hotărât:
— Nu.
Benedict ridică din sprânceană, curios de arogant. Își plecă ușor capul
într-o parte și spuse:
— Sunt curios de ce ți-a luat atât de mult să te hotărăști cum să răspunzi
la întrebarea cu pricina. Ai zice că e destul de ușor să răspunzi la o astfel de
întrebare.
Sophie își întoarse privirea, ca Benedict să nu vadă suferința care cu
siguranță i se oglindea în ochi. Își dorise mereu o familie. De fapt, cel mai
mult pe lume asta își dorise, o familie. Tatăl ei nu o recunoscuse niciodată ca
fiică, nici măcar în privat, iar mama ei murise la naștere. Araminta o trata de
parcă ar fi fost ciuma întruchipată, iar Rosamund și Posy cu siguranță nu-i
fuseseră niciodată surori. Posy îi fusese uneori amică, dar până și ea își
petrecea cea mai mare parte a zilei cerându-i lui Sophie să-i coasă rochia sau
să-i coafeze părul sau să-i lustruiască pantofii…
Și, sinceră să fie, chiar dacă Posy îi cerea, nu îi poruncea să facă toate
acele lucruri, așa cum făceau sora și mama ei, Sophie nu prea avea cum să
refuze.
— Sunt singură la părinți, zise Sophie în cele din urmă.
— Și asta-i tot ce-mi vei spune pe tema asta, murmură Benedict.
— Și asta-i tot ce-ți voi spune pe tema asta, încuviință ea.
— Prea bine. Îi zâmbi masculin. Atunci ce mi se îngăduie să te întreb?
— Nimic, de fapt.
— Absolut nimic?
— Poate că mă vei convinge să-ți spun că culoarea mea preferată este
verdele, dar în afară de asta nu-ți voi oferi niciun indiciu cu privire la
VP - 33
identitatea mea.
— De ce atâtea secrete?
— Dacă ți-aș răspunde, zise Sophie și-i zâmbi enigmatic, intrându-și cu
adevărat în rolul de străină misterioasă, atunci s-ar zice cu secretele mele,
nu-i așa?
Benedict se aplecă ușor spre ea.
— Ai putea să îți creezi secrete noi.
Sophie se dădu un pas în spate. Privirea lui devenise fierbinte și auzise
îndeajuns de multe vorbe în rândul servitorilor ca să știe ce însemna asta.
Oricât de palpitant ar fi fost, nu era chiar atât de îndrăzneață precum se
prefăcea a fi.
— Noaptea asta, zise ea, e un secret în sine.
— Atunci întreabă-mă tu ceva, zise el. Eu n-am secrete.
Sophie făcu ochii mari.
— Niciunul? Într-adevăr? Nu are toată lumea secrete?
— Eu, nu. Viața mea e deznădăjduit de banală.
— Îmi vine greu a crede una ca asta.
— E adevărat, zise el și ridică din umeri. Nu am sedus niciodată o fată
inocentă, nici nu m-am căsătorit cu vreo doamnă, nu am datorii de la jocurile
de noroc, iar părinții mei și-au fost întru totul fideli.
Adică nu era bastard. I se strânse gâtlejul de durere. Desigur, nu pentru că
Benedict era un copil legitim, ci mai degrabă pentru că știa că nu i-ar fi făcut
niciodată curte, cel puțin nu așa cum se cuvine, dacă ar fi aflat că ea nu era.
— Nu mi-ai pus nicio întrebare, îi aminti el.
Sophie clipi surprinsă. Nu crezuse că vorbise serios.
— În regulă, se bâlbâi ea ușor, luată prin surprindere. Atunci, care e
culoarea ta preferată?
Benedict rânji.
— Îți vei irosi întrebarea pe asta?
— Am dreptul la o singură întrebare?
— Mi se pare mai mult decât corect, ținând cont că tu nu-mi acorzi
niciuna. Benedict se aplecă spre ea, cu un licăr în ochii lui închiși la culoare.
Iar răspunsul e albastru.
— De ce?
— De ce? repetă el.
— Da, de ce? Pentru că e culoarea oceanului? Sau a cerului? Sau poate
doar pentru că îți place?
Benedict o privi cu curiozitate. I se păru o întrebare stranie: de ce
culoarea lui preferată era albastru. Oricine altcineva i-ar fi acceptat
răspunsul fără șovăială. Dar femeia asta, al cărei nume nici măcar nu-l știa,
VP - 34
aprofunda lucrurile, mergea dincolo de „ce” și întreba „de ce”.
— Ești pictoriță cumva? întrebă el.
Ea clătină din cap.
— Sunt doar curioasă.
— De ce culoarea ta preferată este verdele?
Sophie oftă și privirea îi deveni nostalgică.
— Cred că datorită ierbii, poate și a frunzelor. Dar cel mai mult a ierbii.
Cum se simte când alergi desculț vara. Mirosul ei după ce grădinarii au cosit-
o și tuns-o.
— Ce au a face senzația și mirosul ierbii cu culoarea?
— Presupun că nimic, de fapt. Sau poate totul. Vezi tu, am locuit la țară
înainte…
Se opri. Nu voise să-i dezvăluie nici măcar atât, dar nu i se părea ceva
vătămător să afle un lucru atât de nevinovat.
— Și ai fost mai fericită acolo? întrebă el încet.
Sophie încuviință din cap și se înfioră ușor. Probabil că Lady
Whistledown nu discutase niciodată cu Benedict Bridgerton despre lucruri
nesuperficiale, pentru că altfel ar fi scris cu siguranță că era cel mai
perceptiv bărbat din Londra. Când o privi în ochi, Sophie avu impresia
stranie că putea vedea până în adâncul sufletului ei.
— Probabil că îți place să te plimbi prin parc, atunci, zise el.
— Da, minți Sophie.
Nu avea niciodată timp să meargă în parc. Araminta nici măcar nu-i dădea
zile libere, precum celorlalți servitori.
— Va trebui să ne plimbăm împreună, zise Benedict.
Sophie evită un răspuns amintindu-i:
— Nu mi-ai spus de ce culoarea ta preferată este albastru.
Benedict își plecă ușor capul într-o parte și miji ochii îndeajuns încât
Sophie să își dea seama că observase că se eschivase. Dar spuse pur și
simplu:
— Nu știu. Poate că, la fel ca ție, îmi amintește de un lucru de care mi-e
dor. E un lac la Aubrey Hall, acolo unde am crescut eu, în Kent, dar apa părea
mereu mai degrabă gri, decât albastră.
— Probabil că oglindește cerul, zise Sophie.
— Care e cel mai adesea gri, nu albastru, zise Benedict râzând. Poate că
asta îmi lipsește de fapt: cerul albastru și soarele.
— Dacă n-ar ploua atât, zise Sophie zâmbind, n-ar mai fi Anglia.
— Am fost în Italia o dată, spuse Benedict. Soarele strălucea întruna.
— Pare divin.
— Așa ai zice, îi spuse el. Dar mi-am dat seama că îmi era dor de ploaie.
VP - 35
 — Nu cred, zise ea râzând. Mie mi se pare că îmi petrec jumătate din viață
holbându-mă pe geam și mormăind la ploaie.
— Dacă n-ar mai fi, i-ai duce dorul.
Sophie deveni gânditoare. Oare ar fi dus dorul vreunui lucru din viața ei
dacă n-ar mai fi fost? Cu siguranță nu i-ar duce dorul Aramintei, nici lui
Rosamund. Probabil că i-ar fi fost dor de Posy și cu siguranță i-ar fi fost dor
de felul în care soarele pătrundea dimineața prin fereastra din odaia ei din
pod. I-ar fi lipsit felul în care râdeau și glumeau servitorii și felul în care o
includeau uneori în distracția lor, deși știau cu toții că era copila nelegitimă
a răposatului conte.
Dar nu avea să le ducă dorul… Nici măcar nu avea să aibă oportunitatea
să le ducă dorul… Pentru că nu avea să plece nicăieri. După seara aceasta,
după această seară uimitoare, minunată și magică, avea să se întoarcă la
viața ei dintotdeauna.
Se gândi că, dacă ar fi fost mai puternică, mai curajoasă, poate că ar fi
plecat de la Penwood House cu ani în urmă. Dar oare chiar ar fi contat atât
de mult? Poate că nu-i plăcea să locuiască cu Araminta, dar nici n-avea să-și
croiască o soartă mai bună în viață dacă pleca. Poate că i-ar fi plăcut să fie
guvernantă și cu siguranță era îndeajuns de calificată pentru un astfel de
post, dar cei fără recomandări nu-și prea găseau de lucru, iar Araminta cu
siguranță nu avea să-i ofere vreuna.
— Ești foarte tăcută, spuse Benedict încet.
— Mă gândeam.
— La ce anume?
— La lucrurile care mi-ar lipsi și la cele care nu mi-ar lipsi, dacă viața mea
s-ar schimba drastic.
Benedict o privi cu intensitate.
— Și te aștepți să se schimbe drastic?
Sophie clătină din cap și încercă să nu îngăduie să i se întrezărească
tristețea din voce când răspunse:
— Nu.
Benedict întrebă aproape în șoaptă:
— Vrei să se schimbe?
— Da, oftă ea, fără să vrea. O, da.
Benedict o luă de mâini, i le duse la buze și le sărută pe rând.
— Atunci vom începe chiar acum, îi făgădui el. Iar mâine vei fi
transformată.
— Sunt transformată în noaptea asta, șopti ea. Mâine voi dispărea.
Benedict o trase aproape și o sărută ușor, scurt, pe frunte.
— Atunci trebuie să facem astfel încât noaptea asta să ne ajungă o viață
VP - 36
întreagă.

Capitolul 3

Autoarea așteaptă cu sufletul la gură să vadă ce costume va

alege înalta societate pentru balul mascat al familiei Bridgerton.
Se zvonește că Eloise Bridgerton are de gând să se costumeze în
Ioana D’Arc, iar Penelope Featherington, care se află la al treilea
ei sezon și care s-a întors de curând dintr-o vizită făcută
verișorilor ei irlandezi, se va costuma în spiriduș. Domnișoara
Posy Reiling, fiica vitregă a răposatului conte de Penwood,
plănuiește să se costumeze în sirenă, iar autoarea abia așteaptă
să o vadă, dar sora ei mai mare, domnișoara Rosamund Reiling, a
fost foarte secretoasă în privința costumului ei.
Cât despre bărbați, dacă e să ne luăm după balurile mascate de
până acum, cei trupeși se vor costuma în Henric al VIII-lea, cei
mai zvelți în Alexandru cel Mare sau poate în diavol , iar cei
plictisiți (printre care se vor număra cu siguranță și frații
Bridgerton eligibili pentru însurătoare) în ei înșiși: adică ținută
de seară neagră și o semimască care să marcheze ocazia.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

5 iunie 1815

— Dansează cu mine, spuse Sophie impulsiv.

Benedict zâmbi amuzat, dar o strânse de mână și murmură:
— Credeam că nu știi să dansezi.
— Ai spus că mă vei învăța.
Benedict se uită îndelung la ea, pironind-o cu privirea, apoi o trase de
mână și-i spuse:
— Vino cu mine!
O trase după el și se furișară pe un coridor, urcară un rând de scări și apoi
cotiră și ajunseră în fața unor uși glisante. Benedict prinse mânerele din fier
forjat și deschise larg ușile, dând la iveală o terasă privată mică, împodobită
cu ghivece cu plante și două șezlonguri.
— Unde suntem? întrebă Sophie, privind în jur.
— Chiar deasupra terasei de lângă sala de bal. Închise ușile în urma lui.
Nu auzi muzica?
VP - 37
 Sophie auzea, în mare, huruitul scăzut al conversației nesfârșite, dar dacă
se străduia, putea auzi și cadența slabă a orchestrei.
— Händel, zise ea și zâmbi încântată. Guvernanta mea avea o cutie
muzicală chiar cu melodia asta.
— Ți-ai iubit foarte mult guvernanta, zise el încet.
Își ținuse ochii închiși în timp ce fredonase melodia, dar când îl auzi, îi
deschise, uimită.
— Cum de-ai știut?
— Așa cum am știut și că ai fost mai fericită la țară. Benedict o mângâie pe
obraz, trecându-și lent degetul înmănușat peste pielea ei, până îi ajunse la
maxilar. Se vede pe chipul tău.
Sophie nu spuse nimic preț de câteva clipe, după care se trase la o parte și
zise:
— Da, păi, cu ea am petrecut cel mai mult timp.
— S-ar zice că ai avut o copilărie plină de singurătate, zise el încet.
— Uneori, da. Se îndreptă spre marginea balconului și se sprijini de
balustradă, uitându-se spre noaptea întunecată. Alteori, nu. Apoi se întoarse
brusc, zâmbindu-i larg, iar Benedict știu că nu avea să-i mai dezvăluie nimic
despre copilăria ei. Tu, în schimb, probabil că nu ai fost niciodată singur, zise
ea, cu atâția frați și atâtea surori în jur.
— Știi cine sunt, spuse el.
Sophie încuviință din cap.
— La început nu am știut.
Benedict se îndreptă spre balustradă, își sprijini un șold de ea și își
încrucișă brațele.
— Ce m-a dat de gol?
— Fratele tău, de fapt. Semănați atât de bine…
— Chiar și cu mască?
— Chiar și cu mască, zise ea și zâmbi cu indulgență. Lady Whistledown
scrie destul de des despre voi și amintește cu orice ocazie cât de bine
semănați.
— Și știi care dintre frați sunt?
— Benedict, răspunse ea. Dacă Lady Whistledown are dreptate când zice
că ești cel mai înalt dintre frați.
— Ce mai detectiv!
Sophie păru ușor stingherită.
— N-am făcut decât să citesc o rubrică mondenă. Nu sunt cu nimic
diferită de toți ceilalți prezenți la bal.
Benedict o privi preț de o clipă, întrebându-se dacă își dădea seama că îi
dezvăluise un alt indiciu care să-l ajute să-i descopere identitatea. Dacă îl
VP - 38
recunoscuse doar din ce citise în Whistledown, însemna că nu ieșise de prea
mult timp în societate sau poate chiar deloc. În orice caz, nu se număra
printre numeroasele domnișoare pe care i le prezentase mama lui.
— Ce altceva știi despre mine din Whistledown? întrebă el, cu un zâmbet
lent și leneș.
— Încerci să mă faci să te complimentez? întrebă ea, zâmbindu-i la fel de
nonșalant și slab. Sunt convinsă că știi că familia Bridgerton e aproape
mereu scutită de penița ei ascuțită. Lady Whistledown scrie aproape
întotdeauna lucruri măgulitoare despre familia ta.
— Ceea ce i-a făcut pe mulți să speculeze în privința identității ei,
recunoscu el. Unii cred că e membră a familiei Bridgerton.
— Și este?
Benedict ridică din umeri.
— Nu din câte știu eu. Și nu mi-ai răspuns la întrebare.
— La ce întrebare?
— Ce știi despre mine din Whistledown.
Sophie păru surprinsă.
— Chiar vrei să știi?
— Dacă nu pot afla nimic despre tine, măcar să știu ce știi despre mine.
Sophie zâmbi și își atinse buza de jos cu arătătorul, un gest încântător de
distras.
— Păi, să vedem. Luna trecută ai câștigat ceva cursă de cai prostească în
Hyde Park.
— Nu a fost câtuși de puțin prostească, zise el rânjind, și sunt mai bogat
cu o sută de lire datorită ei.
Sophie îl privi cu aroganță.
— Cursele de cai sunt aproape tot timpul prostești.
— Ai vorbit ca o femeie, bombăni el.
— Păi…
— Nu-mi spune lucruri evidente, o întrerupse el.
Ceea ce o făcu să zâmbească.
— Ce mai știi? întrebă el.
— Din Whistledown? Își bătu ușor cu degetul în obraz. I-ai rupt o dată
capul unei păpuși de-ale surorii tale.
— Și încă încerc să-mi dau seama cum de-a știut despre asta, bombăni
Benedict.
— Poate că Lady Whistledown este totuși o Bridgerton, la urma urmei.
— Imposibil. Apoi adăugă apăsat: Nu că n-am fi îndeajuns de deștepți ca
să o facem, ci mai degrabă ceilalți din familie ar fi prea deștepți ca să nu-și
dea seama.
VP - 39
 Sophie izbucni în râs, iar Benedict o privi cu atenție, întrebându-se dacă
era oare conștientă că îi mai oferise un mic indiciu în privința identității ei.
Lady Whistledown scrisese despre întâlnirea nefericită a păpușii cu o
ghilotină cu doi ani în urmă, într-una dintre cele mai timpurii rubrici de-ale
ei. Acum era livrată și la țară, dar la început doar cei din Londra avuseseră
acces la Whistledown.
Ceea ce însemna că doamna misterioasă se aflase în Londra cu doi ani în
urmă. Și totuși, îl recunoscuse doar după ce îl întâlnise pe Colin.
Se aflase în Londra, dar nu își făcuse debutul în societate. Poate că era
mezina familiei și citise Whistledown în timp ce surorile ei mai mari se
bucuraseră de sezoanele lor.
Nu era suficient ca să afle cine era, dar era un punct de pornire.
— Ce mai știi despre mine? întrebă el, nerăbdător să vadă dacă avea să-i
dezvăluie fără să vrea și alte lucruri.
Sophie chicoti, vădit amuzată.
— Se pare că nu ai avut nicio legătură serioasă cu vreo tânără, iar mama
ta nu crede că te vei însura vreodată.
— Nu mai sunt chiar atât de presat, acum că fratele meu și-a luat soție.
— Vicontele?
Benedict încuviință din cap.
— Lady Whistledown a scris și despre asta.
— Cu lux de amănunte. Deși… Se aplecă spre ea și-i spuse încet: Nu a
relatat toate informațiile.
— Într-adevăr? întrebă ea cu mare interes. Ce-a lăsat la o parte?
El țâțâi și clătină din cap.
— N-am de gând să dezvălui secretele din timpul perioadei în care fratele
meu i-a făcut curte soției lui dacă tu nu îmi vei zice nici măcar cum te
cheamă.
Sophie pufni.
— Curte e cam mult spus. Apoi, Lady Whistledown scria că…
— Lady Whistledown, o întrerupse el zâmbind ușor, oarecum
batjocoritor, nu știe tot ce se petrece în Londra.
— Cu siguranță pare să știe mai tot ce se întâmplă.
— Așa zici? o întrebă el gânditor. Nu sunt de acord cu tine. De exemplu,
bănuiesc că dacă Lady Whistledown s-ar afla aici, pe terasă, nu ar ști cine
ești.
Sophie făcu ochii mari în spatele măștii. Benedict se simți oarecum
satisfăcut. Își încrucișă brațele.
— Așa este?
Sophie încuviință din cap.
VP - 40
 — Dar sunt atât de bine deghizată, că nu m-ar recunoaște nimeni în clipa
de față.
Benedict ridică din sprânceană.
— Și dacă ți-ai da jos masca? Atunci te-ar recunoaște?
Sophie se îndepărtă de balustradă și făcu câțiva pași spre centrul terasei.
— Nu am de gând să-ți răspund.
Benedict o urmă.
— Nici nu mă așteptam să o faci. Dar am vrut să te întreb oricum.
Sophie se întoarse și i se tăie răsuflarea când își dădu seama că Benedict
se afla la doar câțiva centimetri de ea. Îl auzise venind după ea, dar nu se
așteptase să fie chiar atât de aproape. Dădu să spună ceva, dar, spre
surprinderea ei, nu găsi nimic de spus. Reuși doar să se uite fix la el, la ochii
lui foarte închiși la culoare care o priveau din spatele măștii.
Nu reuși să vorbească. Îi era greu și să respire.
— Încă n-ai dansat cu mine, zise el.
Sophie nu se clinti, ci rămase locului în timp ce Benedict îi puse mâna lui
mare pe talie. Simți furnicături în locul în care o atingea, iar aerul deveni
dens și încins.
Era dorință, își dădu seama Sophie. Despre asta le auzise pe cameriste
șoptind. Nicio domnișoară bine-crescută n-ar fi trebuit să știe despre ea.
Dar nu era o domnișoară bine-crescută, se gândi ea sfidătoare. Era
bastardă, copila nelegitimă a unui nobil. Nu era membră a înaltei societăți și
nici nu avea să fie vreodată. Oare chiar trebuia să le respecte regulile?
Jurase mereu că nu avea să devină amanta cuiva, că nu avea să aducă
niciodată pe lume un copil care să sufere aceeași soartă de bastard ca ea. Dar
nu avea de gând să facă ceva atât de cutezător. Era doar un dans, doar o
seară, poate doar un sărut.
Erau suficiente ca să distrugă o reputație, dar ce reputație avea la urma
urmei? Se afla în afara societății, în afara hotarelor. Și își dorea o noapte
plină de fantezie.
Își ridică privirea.
— Deci nu vei da bir cu fugiții, murmură el, cu un licăr fierbinte și incitant
în ochi.
Sophie clătină din cap, dându-și seama că Benedict știuse încă o dată la ce
se gândea. Ar fi trebuit s-o înspăimânte că-i putea citi cu atâta ușurință
gândurile, dar în noaptea încărcată de seducție, în timp ce vântul îi juca prin
șuvițele de păr desfăcute și muzica plutea agale de sub ei, i se păru mai
degrabă incitant.
— Unde să pun mâna? întrebă ea. Vreau să dansez.
— Chiar aici, pe umărul meu, îi zise el. Nu, o idee mai jos. Așa, acolo.
VP - 41
 — Probabil mă crezi o găgăuță, zise ea, pentru că nu știu să dansez.
— De fapt, cred că ești foarte curajoasă pentru că recunoști asta. Îi apucă
mâna cu mâna lui liberă și o ridică lent în aer. Cele mai multe femei pe care
le cunosc s-ar fi prefăcut rănite sau neinteresate.
Sophie îl privi în ochi, deși știa că avea să i se taie răsuflarea.
— Nu sunt o actriță îndeajuns de bună încât să mă prefac neinteresată,
recunoscu ea.
Benedict o apucă mai strâns de spate.
— Ascultă muzica, îi zise el, cu o voce straniu de răgușită. Simți cum urcă
și coboară?
Sophie clătină din cap.
— Ascultă mai atent, îi șopti el la ureche. Unu, doi, trei; unu, doi, trei.
Sophie închise ochii și reuși să înăbușe cumva pălăvrăgeala nesfârșită a
oaspeților de sub ei, până auzi doar muzica în crescendo și diminuendo.
Respirația îi încetini și se trezi mișcându-se în ritmul orchestrei, legănându-
și capul înainte și înapoi, la numărătoarea șoptită a lui Benedict.
— Unu, doi, trei; unu, doi, trei.
— O simt, șopti ea.
Benedict zâmbi. Sophie nu știa cum de știa asta; încă avea ochii închiși.
Dar îi simți zâmbetul, îl auzi în răsuflarea lui.
— Foarte bine, zise el. Acum uită-te la picioarele mele și lasă-mă să te
conduc!
Sophie deschise ochii și privi în jos.
— Unu, doi, trei; unu, doi, trei.
Păși șovăitoare în ritm cu el… chiar pe piciorul lui.
— O! Îmi pare rău! rosti ea numaidecât.
— Surorile mele s-au descurcat mult mai rău, o asigură el. Nu renunța!
Sophie încercă din nou și, dintr-odată, picioarele ei știură ce să facă.
— O! răsuflă ea surprinsă. E minunat!
— Ridică-ți privirea, îi porunci el cu blândețe.
— Dar mă voi împiedica.
— Ba nu o vei face, îi promise el. Să știi că nu te voi lăsa. Uită-te în ochii
mei!
Sophie făcu așa cum îi ceru și în clipa în care se priviră în ochi, sufletul ei
păru să se blocheze și nu reuși să-și mai mute privirea de la el. Benedict o
învârti în cercuri și spirale pe terasă, la început lent, apoi tot mai repede,
până i se tăie răsuflarea și ameți.
Și în tot acest timp nu-și luă privirea de la el.
— Ce simți? întrebă el.
— Totul! zise ea râzând.
VP - 42
 — Ce auzi?
— Muzica. Făcu ochii mari, entuziasmată. Aud muzica așa cum n-am mai
auzit-o niciodată până acum.
Benedict o strânse mai tare, iar spațiul dintre ei se micșoră cu câțiva
centimetri.
— Ce vezi? întrebă el.
Sophie se împletici, dar nu-și luă ochii de la el.
— Îmi văd sufletul, șopti ea. Îmi văd însuși sufletul.
Benedict se opri din dans.
— Ce-ai spus? întrebă el în șoaptă.
Sophie nu zise nimic. Clipa aceea părea prea încărcată, prea plină de
însemnătate și se temea să nu o strice.
Ba nu, nu era adevărat. Se temea că avea să o facă și mai frumoasă, iar
atunci ar fi suferit și mai tare la miezul nopții, când urma să se întoarcă la
realitate.
Cum, Cerule mare, avea să poată lustrui din nou pantofii Aramintei după
o astfel de experiență?
— Știu ce-ai spus, îi zise Benedict cu voce răgușită. Te-am auzit și…
— Nu spune nimic, îl întrerupse Sophie.
Nu voia să-i spună că simțea la fel, nu voia să audă nimic din ce-ar fi făcut-
o să suspine după el pe vecie.
Dar probabil că era deja prea târziu.
Benedict se uită fix la ea preț de o clipă chinuitor de îndelungată, apoi
murmură:
— Nu voi vorbi. Nu voi rosti un singur cuvânt.
Și apoi, înainte ca Sophie să apuce măcar să respire, îi acoperi buzele cu
ale lui, cu o blândețe splendidă și o tandrețe dureroasă.
Își frecă buzele de-ale ei, lent, doar insinuarea de fricțiune făcând-o să se
înfioare și să simtă furnicături în tot corpul.
Benedict îi atinse buzele, iar Sophie o resimți până în degetele de la
picioare. Era o senzație bizar de stranie… și de minunată.
Apoi îl simți trăgând-o spre el folosindu-și mâna pe care o ținea pe
spatele ei, cea care o ghidase cu atâta ușurință în timpul valsului. O presiune
lentă, dar neînduplecată, și Sophie se încinse pe măsură ce trupurile li se
apropiară, apoi luă foc de-a dreptul când îl simți apăsându-se de ea.
Părea foarte mare și foarte puternic, iar în brațele lui se simțea cea mai
frumoasă femeie din lume.
Dintr-odată, totul părea posibil, poate chiar și o viață fără servitute și
stigmatizare.
Gura îi deveni mai insistentă, și Benedict o gâdilă cu limba în colțul gurii.
VP - 43
Își trecu mâna, care o ținuse în continuare pe a ei în poziția de vals, de-a
lungul brațului ei și apoi în sus pe spatele ei, oprindu-se pe ceafa ei,
desfăcându-i părul.
— Ai părul moale ca mătasea, șopti el, iar Sophie chicoti, pentru că
Benedict purta mănuși.
Benedict se trase la o parte și o întrebă amuzat:
— De ce râzi?
— Cum de știi cum se simte părul meu? Doar ai mănuși.
Benedict zâmbi ștrengărește, ca un băiețandru, iar Sophie simți un nod în
stomac și inima cum i se topește.
— Nu știu cum de știu, zise el, dar știu. Zâmbi și mai strâmb, apoi adăugă:
Dar, ca să fiu sigur, poate că ar trebui să-l simt fără mănuși.
Îi întinse mâna.
— Te ocupi tu?
Sophie se uită preț de câteva secunde la mâna lui, după care își dădu
seama la ce se referise. Respiră șuierător, agitată, se dădu un pas în spate și
își ridică mâinile spre ale lui. Apucă lent vârful fiecărui deget al mănușii și
trase ușor de ele, pe rând, slăbind ușor materialul scump, ca să îi poată da
mănușa jos.
Își ridică privirea spre el, cu mănușa în mână. Văzu o expresie cât se poate
de stranie în privirea lui. Foamete… și încă ceva. Ceva aproape spiritual.
— Vreau să te ating, șopti el și îi cuprinse obrazul cu mâna goală,
mângâind-o ușor cu buricele degetelor, urcând lent, ca o șoaptă, până ajunse
la părul de lângă urechea ei.
Trase ușor, până reuși să-i desfacă o șuviță. Eliberată din coafură, părul i
se cârlionță ușor, iar Sophie nu reuși să-și mute privirea de la el, fire de aur
înfășurate pe după arătătorul lui.
— M-am înșelat, murmură el. E mai moale decât mătasea.
Sophie fu cuprinsă brusc de imboldul puternic de a-l atinge la fel, așa că
întinse mâna.
— E rândul meu, zise ea încet.
Privirea lui Benedict i se înflăcără și se apucă să-i dea jos mănușa,
desprinzând-o mai întâi la degete, așa cum făcuse ea. Dar apoi, în loc să tragă
mănușa, își apropie buzele de marginea mănușii lungi, deasupra cotului ei, și
îi sărută pielea sensibilă de pe interiorul brațului.
— Și ea e mai moale decât mătasea, murmură el.
Sophie își folosi mâna liberă ca să-l apuce de umăr, neștiind sigur dacă
avea să reușească să rămână în picioare.
Benedict trase de mănușă, dându-i-o jos de pe braț chinuitor de lent,
urmărindu-i progresul cu buzele, până ajunse la interiorul cotului.
VP - 44
Întrerupând ușor sărutul, își ridică privirea și îi spuse:
— Nu te deranjează dacă mai rămân puțin aici.
Sophie clătină din cap neajutorată.
Benedict o linse pe îndoitura brațului.
— Cerule mare, gemu ea.
— M-am gândit eu că-ți va plăcea, îi șopti el fierbinte.
Sophie încuviință din cap. Sau, mai degrabă, avusese de gând să
încuviințeze. Nu era convinsă că o și făcuse.
Benedict continuă să o sărute senzual în jos pe antebraț, până ajunse la
încheietura mâinii. Rămaseră acolo o clipă, după care se opri de tot în
centrul palmei ei.
— Cine ești? întrebă el, ridicându-și capul, dar fără să-i dea drumul la
mână.
Sophie clătină din cap.
— Trebuie să știu.
— Nu-ți pot spune. Apoi, când își dădu seama că nu avea să accepte un
refuz, îl minți și adăugă: Nu încă.
Benedict o apucă de deget și îl trecu ușor peste buzele lui.
— Vreau să ne întâlnim mâine, zise el încet. Vreau să vin în vizită și să văd
unde locuiești.
Sophie nu spuse nimic, ci doar rămase locului, încercând să nu
izbucnească în plâns.
— Vreau să-ți cunosc părinții și să-ți mângâi afurisitul de câine, continuă
el, oarecum șovăielnic. Înțelegi ce vreau să spun?
De sub ei se auzi în continuare zgomot de muzică și conversație, dar
singurul sunet de pe terasă erau respirațiile lor aspre.
— Vreau… șopti el și păru oarecum surprins, de parcă nu-i venea să
creadă ce spunea. Îți vreau viitorul. Vreau fiecare părticică din tine.
— Nu mai spune nimic, îl imploră ea. Te rog! Nu mai rosti un singur
cuvânt!
— Spune-mi cum te cheamă! Spune-mi cum să te găsesc mâine!
— Eu…
Dar chiar atunci auzi un sunet de clopot straniu și exotic.
— Ce se aude?
— Un gong, îi răspunse el. Anunță demascarea.
Sophie intră în panică.
— Poftim?
— Trebuie să fie miezul nopții.
— Miezul nopții? icni ea.
Benedict încuviință din cap.
VP - 45
 — A sosit momentul să-ți dai masca jos.
Sophie își duse iute mâna la tâmplă, apăsându-și tare masca, de parcă ar fi
reușit să și-o lipească cumva de chip doar prin puterea voinței.
— Te simți bine? întrebă Benedict.
— Trebuie să plec, rosti ea dintr-odată și apoi, fără avertisment, își ridică
fustele și fugi de pe terasă.
— Așteaptă! îl auzi strigând în urma ei, simți curentul de aer pe care îl
stârni când încercă să o apuce de rochie.
Dar Sophie era rapidă și, poate mai important de-atât, intrase de-a
dreptul în panică, așa că o zbughi în jos pe scări de parcă ar fi fost urmărită
de flăcările iadului.
Se năpusti în sala de bal, știind că Benedict avea să o urmărească cu
hotărâre și că avea șanse mai mari să scape de el în mulțime. Trebuia doar
să reușească să străbată încăperea și apoi să poată ieși pe ușa lăturalnică și
să ocolească casa spre trăsura care o aștepta.
Spectatorii își dădeau jos măștile și toată lumea râdea zgomotos. Sophie
se împinse și se îmbrânci, orice doar ca să ajungă în cealaltă parte a
încăperii. Mai privi odată cu disperare în spate. Benedict intrase și el în sala
de bal și cerceta cu atenție mulțimea. Nu părea să o fi văzut încă, dar știa că
avea să o facă în cele din urmă; rochia ei argintie era ușor de reperat.
Sophie îi îmbrânci pe oameni din calea ei. Cel puțin jumătate din ei nu
părură să observe; probabil că erau prea beți.
— Mă scuzați, bombăni ea, înghiontindu-l pe Iuliu Cezar în coaste.
Pardon, mârâi ea; atunci o călcă Cleopatra pe picior. Mă scuzați, eu…
Și apoi i se tăie efectiv răsuflarea, pentru că se trezi față în față cu
Araminta.
Sau, mai bine zis, Araminta fără mască, iar Sophie cu mască. Sophie încă
era deghizată. Dar Araminta ar fi putut cu siguranță s-o recunoască. Și…
— Ai grijă pe unde mergi, îi spuse Araminta pe un ton arogant.
Apoi, în timp ce Sophie încremeni cu gura căscată, se îndepărtă
legănându-și fustele à la Regina Elisabeta.
Araminta nu o recunoscuse! Dacă Sophie nu și-ar fi dorit înnebunită să
iasă din Bridgerton House înainte ca Benedict să o prindă din urmă, ar fi râs
cu poftă, încântată.
Sophie privi cu disperare în urmă. Benedict o văzuse și își croia acum
drum prin mulțime mult mai eficient decât o făcuse ea. Înghiți în sec, tare, își
adună puterile și înaintă, aproape doborând două zeițe grecești la pământ
înainte să ajungă în sfârșit la ușă.
Privi în urmă îndeajuns încât să vadă că Benedict fusese oprit de o
doamnă mai în vârstă cu baston și apoi ieși în fugă din clădire și ocoli
VP - 46
clădirea, spre locul în care aștepta trăsura familiei Penwood, așa cum
spusese doamna Gibbons că avea să fie.
— Pleacă, pleacă, pleacă! îi strigă Sophie înnebunită vizitiului.
Și dusă fu.

Capitolul 4

Mai mulți participanți la balul mascat i-au relatat autoarei că

Benedict Bridgerton a fost văzut în compania unei doamne
necunoscute înveșmântate într-o rochie argintie.
Oricât ar fi încercat, autoarea nu a reușit să-i descopere
identitatea. Și dacă autoarea nu poate afla adevărul atunci puteți
fi siguri că identitatea ei este într-adevăr un secret bine păstrat.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

7 iunie 1815

Dispăruse.
Benedict rămase pe trotuar în fața Bridgerton House, privind spre stradă.
Grosvenor Square era plină ochi de trăsuri. Putea fi în oricare dintre ele,
stând pur și simplu acolo, pe dalele de piatră, încercând să scape de
aglomerație. Sau se putea afla într-una dintre cele trei trăsuri care tocmai
reușiseră să scape din învălmășeală și o cotiseră spre stradă.
În orice caz, dispăruse.
Îi venea s-o strângă de gât pe Lady Danbury, care își înfipsese bastonul în
vârful pantofului lui și insistase să-i spună ce părere avea despre costumele
majorității participanților. Până reușise să evadeze, doamna lui misterioasă
dispăruse deja prin ușa lăturalnică a sălii de bal.
Și știa că nu avea de gând să-i îngăduie să o mai vadă vreodată.
Benedict înjură gutural, plin de ranchiună. Cu niciuna dintre
domnișoarele pe care i le perindase mama lui prin față, care nu fuseseră
deloc puține la număr, nu simțise nici măcar o singură dată aceeași legătură
fierbinte ca aceea care se aprinsese între el și doamna în argintiu. Din clipa
în care o văzuse, ba nu, chiar dinainte să o vadă, când doar îi simțise
prezența, aerul prinsese viață, sfârâind plin de încordare și entuziasm. Și el
fusese plin de viață, cum nu se mai simțise de ani întregi, de parcă totul ar fi
fost dintr-odată nou și strălucitor și încărcat de pasiune și de visuri.
Și totuși…
VP - 47
 Benedict înjură din nou, de data asta cu o urmă de regret.
Și totuși, nu știa nici măcar ce culoare aveau ochii ei.
Cu siguranță nu fuseseră căprui. Era convins de asta. Dar în lumina slabă
a lumânărilor, nu reușise să își dea seama dacă erau albaștri sau verzi. Sau
poate căprui sau cenușii. Și, din cine știe ce motiv, acest lucru îl supăra
nespus de tare. Îl măcina pe dinăuntru, lăsându-i o senzație arzătoare de
foame în stomac.
Se zicea că ochii sunt oglinda sufletului. Dacă o găsise într-adevăr pe
femeia visurilor lui, pe cea cu care își putea închipui în sfârșit o familie și un
viitor, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ar fi trebuit să știe ce culoare
aveau ochii ei!
Nu avea să-i fie ușor să o găsească. Nu era niciodată ușor să găsești pe
cineva care nu voia să fie găsit, iar ea îi explicase cât se putea de limpede că
identitatea ei era secretă.
Dispunea de câteva indicii neînsemnate în cel mai bun caz. Câteva
comentarii întâmplătoare despre rubrica lui Lady Whistledown și…
Benedict își coborî privirea spre mănușa pe care o ținea încă în mâna
dreaptă. Uitase de ea în timp ce străbătuse în goană sala de bal. O apropie de
față și o mirosi, dar, spre surprinderea lui, nu mirosea a apă de trandafiri și a
săpun, ca doamna lui misterioasă, ci avea mai degrabă un iz ușor stătut, de
parcă ar fi stat mulți ani într-un cufăr, în pod.
Ce straniu! De ce ar fi purtat o mănușă veche?
O întoarse în palmă, de parcă mișcarea cu pricina ar fi adus-o cumva
înapoi, și atunci observă niște cusături pe tiv.
SLG. Inițialele cuiva.
Să fi fost ale ei?
Și un blazon de familie. Pe care nu îl recunoscu.
Dar pe care mama lui avea să-l recunoască cu siguranță. Mama lui știa
mereu astfel de lucruri. Și cel mai probabil că, dacă recunoștea blazonul,
avea să știe și cui îi aparțineau inițialele SLG.
Pentru prima oară, Benedict simți o scânteie de speranță. Avea s-o
găsească.
Avea s-o găsească și s-o facă a lui. Pur și simplu.
•
Fu nevoie de doar jumătate de oră pentru ca Sophie să revină la starea ei
ponosită obișnuită. Rochia, cerceii sclipitori și coafura elegantă dispărură ca
prin magie. Condurii încrustați cu nestemate fură puși la loc în șifonierul
Aramintei, iar rujul cu care o dăduse camerista se afla pe măsuța de toaletă a
lui Rosamund. Ba chiar își luase și cinci minute ca să își maseze pielea de pe
față, ca să îndepărteze urmele lăsate de mască.
VP - 48
 Sophie arăta așa cum arăta mereu înainte de culcare: ștearsă, simplă și
modestă, cu părul împletit într-o cosiță lejeră, cu picioarele acoperite de
ciorapi călduroși care să o ferească de răcoarea nopții.
Părea din nou ceea ce era de fapt: o simplă cameristă. Dispăruse orice
urmă a prințesei din povești care fusese pentru scurt timp într-o seară.
Și cel mai trist era că și prințul ei din povești dispăruse.
Benedict Bridgerton fusese întocmai cum citise despre el în Whistledown.
Chipeș, puternic, voios. Era genul de bărbat la care visau toate tinerele, dar,
se gândi ea posacă, nu și ea. Bărbații că el nu se căsătoreau cu fiicele
nelegitime ale conților. Și cu siguranță nu se căsătoreau cu cameriste.
Dar, preț de o seară, fusese al ei și presupuse că asta trebuia să-i fie de
ajuns.
Apucă un cățel de pluș pe care îl avea din copilărie. Îl păstrase în tot acest
timp ca să-i amintească de vremuri mai fericite. Îl ținea de obicei pe scrin,
dar, din cine știe ce motiv, și-l dorea mai aproape de ea în clipa de față. Se
târî în pat, cu cățelușul la subsuoară, și se făcu covrig sub așternuturi.
Apoi închise ochii și se mușcă de buză, în timp ce lacrimi tăcute se
prelinseră pe perna ei.
Fu o noapte foarte lungă.
•
— Îl recunoști?
Benedict Bridgerton stătea lângă mama lui în salonul ei foarte feminin
decorat în nuanțe de roz și de crem, arătându-i singura legătură pe care o
avea cu femeia în argintiu. Violet Bridgerton apucă mănușa și studie cu
atenție blazonul. O clipă mai târziu îi spuse:
— Penwood.
— Adică „contele de Penwood”?
Violet încuviință din cap.
— Iar „G”-ul vine de la Gunningworth. Titlul a trecut recent în afara
familiei, dacă îmi amintesc corect. Contele a decedat fără probleme
discutabile… cu circa șase sau șapte ani în urmă. Titlul i-a revenit unui văr
îndepărtat. Și… adăugă ea dând dezaprobator din cap, ai uitat să dansezi cu
Penelope Featherington azi-noapte. Norocul tău că fratele tău ți-a luat locul.
Benedict își înăbuși un geamăt și încercă să ignore mustrarea.
— Deci cine este SLG?
Violet miji ochii albaștri la el.
— De ce te interesează?
Benedict gemu și spuse:
— Presupun că nu-mi vei răspunde pur și simplu la întrebare fără să-mi
adresezi la rândul tău o întrebare.
VP - 49
 Violet pufni delicat.
— Mă știi mai bine de-atât.
Benedict reuși cu greu să nu-și dea ochii peste cap.
— Cui, întrebă Violet, îi aparține mănușa, Benedict?
Întrucât Benedict nu-i răspunse pe cât de iute i-ar fi plăcut ei, adăugă:
— Ai face bine să-mi spui totul. Știi că îmi voi da oricum seama cât de
curând și va fi mult mai puțin stânjenitor pentru tine dacă nu trebuie să te
întreb nimic.
Benedict oftă. Avea să fie nevoit să-i spună totul. Sau, cel puțin, aproape
totul. Nu-i plăcea câtuși de puțin să-i împărtășească mamei lui astfel de
detalii… Pentru că avea tendința să se apuce de orice speranță de
însurătoare pentru el și să se țină scai de ea. Dar nu prea avea de ales. Nu
dacă voia să o găsească pe ea.
— Am cunoscut pe cineva azi-noapte, la balul mascat, zise el în cele din
urmă.
Violet își împreună mâinile, încântată.
— Într-adevăr?
— Din pricina ei am uitat să dansez cu Penelope.
Violet păru nespus de încântată.
— Cine e? Una dintre fiicele lui Penwood? Se încruntă și apoi adăugă: Nu,
nu se poate. Nu a avut fiice. Dar a avut două fiice vitrege. Se încruntă din
nou. Deși, trebuie să recunosc că, întrucât le-am cunoscut pe amândouă… ei
bine…
— Ei bine, ce?
Violet se încruntă, de parcă s-ar fi străduit să găsească un mod politicos
de-a spune ce avea de zis.
— Ei bine, pur și simplu n-aș fi spus că te-ar interesa vreuna dintre ele,
atâta tot. Dar dacă ești interesat, adăugă ea, înseninându-se la față, atunci o
voi invita pe contesa moștenitoare la ceai. Măcar atât pot face și eu.
Benedict dădu să spună ceva, dar își văzu mama încruntându-se din nou,
așa că se opri.
— Acum ce mai e? întrebă el.
— O, nimic, spuse Violet. Doar că… ei bine…
— Haide, spune odată, mamă.
Violet zâmbi ușor.
— Doar că nu prea îmi place de contesa moștenitoare. Mereu mi s-a părut
cam rece și ambițioasă.
— Unii ar spune că și tu ești ambițioasă, mamă, sublinie Benedict.
Violet făcu o grimasă.
— Desigur că sunt foarte ambițioasă și îmi doresc ca toți copiii mei să se
VP - 50
căsătorească bine și să fie fericiți, dar nu sunt genul care și-ar mărita fiica cu
un bărbat de 70 de ani doar pentru că e duce!
— Așa a făcut contesa moștenitoare?
Benedict nu-și amintea niciun duce de 70 de ani care să se fi căpătuit de
curând.
— Nu, recunoscu Violet, dar ar face-o. În timp ce eu…
Benedict își înăbuși un zâmbet când mama lui arătă bombastic spre ea
însăși.
— Eu le-aș îngădui copiilor mei să se căsătorească și cu cerșetori, dacă
asta i-ar face fericiți.
Benedict ridică din sprânceană.
— Ar trebui să fie cerșetori cu principii și sârguincioși, desigur, îi explică
Violet. Fără cereri din partea pariorilor.
Benedict nu vru să râdă de mama lui, așa că tuși în schimb, discret, în
batistă.
— Dar n-ar trebui să-ți faci griji în privința mea, spuse Violet, privindu-l
cu coada ochiului și apoi lovindu-l ușor cu pumnul în braț.
— Ba desigur că ar trebui, zise el degrabă.
Violet zâmbi cu seninătate.
— Voi face abstracție de ceea ce simt față de contesa moștenitoare dacă
ții la una dintre fiicele ei… își ridică privirea plină de speranță. Ții la vreuna
dintre fiicele ei?
— N-am idee, recunoscu Benedict. Nu am aflat cum o cheamă. Am doar
mănușa ei.
Violet îl privi cu asprime.
— N-am de gând să te întreb cum de ai intrat în posesia mănușii.
— Prin circumstanțe foarte nevinovate, te asigur.
Violet afișă o mină cât se poate de sceptică.
— Am prea mulți fii ca să cred așa ceva, bombăni ea.
— Inițialele? îi aminti Benedict.
Violet cercetă din nou cu atenție mănușa.
— E destul de veche, zise ea.
Benedict încuviință din cap.
— Așa mi s-a părut și mie. Avea un miros ușor stătut, de parcă ar fi fost
pusă la păstrare vreme îndelungată.
— Și cusăturile sunt uzate, comentă ea. Nu știu de la ce vine L-ul, dar s-ul
ar putea fi de la Sarah. Mama răposatului conte, decedată și ea. Ar avea sens,
ținând cont de vârsta mănușii.
Benedict se holbă preț de o clipă la mănușa din mâna mamei lui, după
care spuse:
VP - 51
 — Întrucât sunt destul de convins că nu am vorbit cu o stafie noaptea
trecută, cui crezi că i-ar putea aparține mănușa?
— Nu am idee. Cuiva din familia Gunningworth, îmi închipui.
— Știi unde locuiesc?
— În Penwood House, de fapt, îi răspunse Violet. Noul conte încă nu le-a
dat afară. Nu știu de ce. Poate că se teme că vor vrea să locuiască cu el după
ce își ia în primire locuința. Cred că nici măcar nu a venit în oraș pentru
sezon. Nu l-am cunoscut niciodată în persoană.
— Știi cumva…
— Unde se află Penwood House? îl întrerupse Violet. Bineînțeles că da.
Nu e departe de noi, la câteva străzi distanță.
Îi oferi instrucțiuni, iar Benedict, în graba lui de-a pleca, se ridicase deja
în picioare și aproape că ieși pe ușă înainte ca mama lui să termine ce avea
de zis.
— Ah, Benedict! îl strigă Violet, zâmbind amuzată.
Benedict se întoarse.
— Da?
— Pe fiicele contesei le cheamă Rosamund și Posy. În caz că te
interesează.
Rosamund și Posy. Niciunul dintre nume nu părea să se potrivească, dar
ce știa el? Poate că nici celor care îl cunoșteau pe el nu li se părea că i se
potrivea numele de Benedict. Se răsuci pe călcâie și încercă să iasă din nou
din casă, dar mama lui îl opri încă o dată.
— Ah, Benedict!
Benedict se întoarse.
— Da, mamă? întrebă el cu o mină voit chinuită.
— Îmi vei spune ce se întâmplă, nu-i așa?
— Desigur, mamă.
— Minți, zise ea zâmbind, dar te iert. E așa drăguț să te văd îndrăgostit.
— Nu sunt…
— Cum zici tu, dragule, îi spuse ea fluturând din mână.
Benedict hotărî că nu prea avea sens să-i răspundă, așa că își dădu doar
ochii peste cap și ieși din încăpere, apoi părăsi degrabă casa.
•
— Sophieeeeeeeeeeeeeee!
Sophie își ridică brusc capul. Araminta părea și mai iritată ca de obicei,
dacă se putea așa ceva. Araminta era mereu supărată pe ea.
— Sophie! Fir-ar unde-i afurisita aia?
— Afurisita aia e chiar aici, bombăni Sophie, lăsând din mână lingurița de
argint pe care tocmai o lustruise.
VP - 52
 Întrucât era deja camerista Aramintei, a lui Rosamund și a lui Posy, nu ar
fi trebuit să adauge și lustruitul argintăriei pe lista ei de sarcini, dar
Araminta se delecta de-a dreptul s-o muncească din greu.
— Sunt aici, zise ea și se ridică în picioare, după care ieși pe coridor.
Dumnezeu știe de ce era supărată Araminta. Privi încolo și încoace pe
coridor. Milady?
Araminta apăru valvârtej de după colț.
— Ce, se răsti ea, ridicând ceva în mâna dreaptă, înseamnă asta?
Sophie își mută privirea spre mâna Aramintei și abia reuși să-și înăbușe
un icnet. Araminta ținea în mână pantofii pe care Sophie îi împrumutase în
seara dinainte.
— Nu… Nu știu la ce te referi, se bâlbâi ea.
— Pantofii ăștia sunt nou-nouți. Nou-nouți!
Sophie nu spuse nimic, până își dădu seama că Araminta aștepta un
răspuns din partea ei.
— Ăăă, care e problema mai precis?
— Uită-te aici! țipă Araminta, arătând cu degetul spre unul dintre călcâie.
E zgâriat. Zgâriat! Cum s-a putut întâmpla una ca asta?
— Eu cu siguranță nu știu, milady, zise Sophie. Poate că…
— Nu există niciun poate că, pufni Araminta. Cineva mi-a purtat pantofii.
— Te asigur că nu ți-a purtat nimeni pantofii, îi răspunse Sophie, uimită
de faptul că reușise să o facă pe un ton uniform. Știm cu toții cât de
minuțioasă ești când vine vorba despre pantofii tăi.
Araminta miji ochii bănuitoare.
— Ești cumva sarcastică?
Sophie fu de părere că dacă Araminta trebuia să o întrebe asta, atunci
însemna că se descurca chiar bine la partea cu sarcasmul, dar minți și zise:
— Nu! Desigur că nu. Ziceam pur și simplu că ai foarte mare grijă de
pantofii tăi. Așa rezistă mai mult.
Araminta nu spuse nimic, așa că Sophie adăugă:
— Iar asta înseamnă că nu trebuie să cumperi la fel de multe perechi.
Ceea ce, desigur, era de-a dreptul ridicol, întrucât Araminta deținea deja
mai multe perechi de pantofi decât ar fi putut spera o persoană să apuce să
poarte în toată viața.
— E vina ta, mârâi Araminta.
În opinia Aramintei, totul era din vina lui Sophie, dar de data asta chiar
avea dreptate, așa că Sophie doar înghiți în sec și spuse:
— Ce-ai vrea să fac cu ei, milady?
— Vreau să știu cine mi-a purtat pantofii.
— Poate că s-au zgâriat în șifonier, îi sugeră Sophie. Poate că i-ai lovit din
VP - 53
greșeală ultima dată când ai trecut pe lângă ei.
— Eu nu fac niciodată un lucru din greșeală, se răsti Araminta.
Sophie încuviință în tăcere. Araminta gândea totul dinainte.
— Le pot întreba pe cameriste, spuse Sophie. Poate că una dintre ele știe
ceva.
— Cameristele sunt niște idioate, îi răspunse Araminta. Lucrurile pe care
le știu ele ar încăpea în unghia mea mică.
Sophie așteptă ca Araminta să spună „Persoanele de față se exclud”, dar
bineînțeles că nu o făcu. În cele din urmă, Sophie zise:
— Pot să încerc să lustruiesc pantoful. Sunt convinsă că putem scăpa de
zgârietură.
— Tocurile sunt învelite în satin, zise Araminta disprețuitoare. Dacă vei
reuși să găsești o modalitate de a-l lustrui, atunci va trebui să te înscriem la
Colegiul Regal al Cercetătorilor Textili.
Sophie își dori din toată ființa să o întrebe dacă chiar exista un Colegiu
Regal al Cercetătorilor Textili, dar Araminta nu prea avea sensul umorului
nici când nu făcea crize de furie. Cu siguranță că ar fi fost un dezastru dacă s-
ar fi amuzat pe seama ei acum.
— Aș putea încerca să îi frec până iese, sugeră Sophie. Sau să îi perii.
— Așa să faci, spuse Araminta. De fapt, dacă tot te apuci de asta…
Of, drăcie! Toate lucrurile rele începeau cu Araminta spunând:
„Dacă tot te apuci de asta”.
— …mi-ai putea lustrui toți pantofii.
— Toți? zise Sophie și înghiți în sec.
Trebuia să fi fost pe puțin optzeci de perechi în colecția Aramintei.
— Toți. Și dacă tot te apuci de asta…
Nu din nou.
— Lady Penwood?
Din fericire, Araminta se opri înainte să își termine porunca și se întoarse
spre majordom, ca să vadă ce voia.
— A venit un gentleman să vă vadă, milady, îi spuse acesta și îi înmână o
carte de vizită albă, curată.
Araminta o luă și citi numele de pe ea. Făcu ochii mari și icni ușor, după
care se întoarse din nou spre majordom și zbieră la el:
— Ceai! Și biscuiți! Cea mai bună argintărie. Numaidecât. Majordomul
plecă degrabă, lăsând-o pe Sophie să se holbeze la Araminta cu o curiozitate
vădită.
— Pot ajuta cu ceva? întrebă Sophie.
Araminta clipi de două ori, holbându-se la Sophie de parcă ar fi uitat de
ea.
VP - 54
 — Nu, se răsti ea. Sunt prea ocupată ca să-mi bat capul cu tine. Urcă
numaidecât. Se opri, apoi adăugă: Ce cauți aici jos, de fapt?
Sophie arătă spre sufrageria din care ieșise nu cu mult timp în urmă.
— Mi-ai spus să lustruiesc…
— Ți-am spus să vezi de pantofii mei, mai că nu țipă Araminta.
— În… în regulă, zise Sophie lent.
Araminta se purta foarte ciudat, chiar și pentru Araminta.
— Voi lăsa atunci…
— Acum!
Sophie se duse grăbită spre scări.
— Stai așa!
Sophie se întoarse.
— Da? întrebă ea șovăielnică.
Araminta strânse din buze și se încruntă urât.
— Asigură-te că Rosamund și Posy sunt coafate cum trebuie.
— Desigur.
— Apoi îi poți zice lui Rosamund să te încuie în șifonierul meu. Sophie se
holbă la ea. Chiar voia ca Sophie să poruncească să fie încuiată în șifonier?
— Ai priceput?
Sophie nu reuși să încuviințeze din cap. Unele lucruri erau pur și simplu
prea înjositoare.
Araminta se duse cu pași apăsați spre ea și își apropie fața de-a ei.
— Nu mi-ai răspuns, zise ea șuierat. Ai priceput?
Sophie încuviință din cap, aproape imperceptibil. Se părea că în fiecare zi
descoperea tot mai mult cât de tare o ura Araminta.
— De ce mă ții aici? șopti ea fără să gândească.
— Pentru că te consider utilă, îi răspunse Araminta cu voce joasă. Sophie
o privi pe Araminta ieșind cu pași apăsați din încăpere, apoi se duse iute
spre scări. Coafurile lui Rosamund și Posy erau acceptabile, așa că oftă și se
întoarse spre Posy:
— Încuie-mă în șifonier, te rog!
Posy clipi surprinsă.
— Poftim?
— Mi s-a spus să o pun pe Rosamund să o facă, dar pur și simplu nu pot.
Posy se holbă cu mare interes în șifonier.
— Pot să te întreb de ce?
— Trebuie să-i lustruiesc pantofii mamei tale.
Posy înghiți în sec, simțindu-se incomod.
— Îmi pare rău.
— Și mie, zise Sophie oftând. Și mie.
VP - 55
 Capitolul 5

Și, că tot discutăm despre balul mascat, costumul de sirenă al

domnișoarei Posy Reiling a fost întrucâtva nefericit, dar, în opinia
autoarei, nu la fel de îngrozitor ca acela al doamnei
Featherington și ale celor două fiice mai mari ale ei, care s-au
costumat într-un bol de fructe: Philippa, în portocală, Prudence,
în măr, iar doamna Featherington, în ciorchine de struguri.
Din nefericire, niciuna dintre cele trei nu părea câtuși de puțin
apetisantă.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

7 iunie 1815

Ce se alesese de viața lui, se întrebă Benedict, de ajunsese să fie obsedat

de o mănușă? Se bătuse peste buzunarul hainei de vreo duzină de ori de
când luase loc în salonul lui Lady Penwood, asigurându-se în tăcere că încă
era acolo. Neobișnuit de agitat, nu știa prea bine ce avea de gând să-i spună
contesei moștenitoare când avea să sosească, dar era destul de descurcăreț
la vorbă de felul lui; cu siguranță că avea să se gândească la ceva din mers.
Bătu din picior și aruncă o privire la ceasul de pe polița căminului. Îi
dăduse majordomului cartea de vizită cu circa cincisprezece minute în urmă,
ceea ce însemna că Lady Penwood urma să coboare cât de curând. Părea a
exista o regulă nescrisă prin care toate doamnele din înalta societate
trebuiau să își lase vizitatorii să aștepte cel puțin cincisprezece minute, chiar
douăzeci, dacă se simțeau îndeosebi de capricioase.
„O regulă a naibii de prosteasca, se gândi Benedict irascibil. Nu avea să
priceapă niciodată de ce restul lumii nu prețuia punctualitatea la fel de mult
ca el, dar…
— Domnule Bridgerton!
Își ridică privirea. O femeie blondă destul de atrăgătoare și foarte la
modă, pe la patruzeci și ceva de ani, intră parcă plutind în încăpere. I se păru
oarecum cunoscută, dar era de așteptat. Cu siguranță că participaseră
amândoi la numeroase întruniri sociale, chiar dacă nu fuseseră prezentați.
— Dumneavoastră trebuie să fiți Lady Penwood, murmură el, ridicându-
se și făcând o plecăciune politicoasă.
— Într-adevăr, îi răspunse ea și înclină cu eleganță din cap. Sunt încântată
că ați ales să ne onorați cu prezența. Desigur, le-am informat și pe fiicele
mele de acest lucru. Vor coborî numaidecât.
VP - 56
 Benedict zâmbi. Chiar sperase că contesa avea să facă asta. Ar fi fost șocat
dacă n-ar fi făcut-o. Nicio mamă care avea fiice bune de măritiș nu îi ignora
vreodată pe frații Bridgerton.
— Abia aștept să le cunosc, zise el.
Lady Penwood se încruntă puțin.
— Deci nu le-ați cunoscut încă?
Fir-ar! Acum contesa avea să se întrebe ce căuta acolo.
— Am auzit foarte multe lucruri încântătoare despre ele, improviză el,
încercând să nu geamă.
Dacă Lady Whistledown avea să afle despre asta, și se părea că Lady
Whistledown afla despre toate lucrurile, curând avea să se ducă vestea în tot
orașul că își căuta o soție și că le luase în vizor pe fiicele contesei. Din ce alt
motiv ar fi vizitat două femei cărora nici nu le fusese prezentat?
Lady Penwood radie de fericire.
— Rosamund a mea este considerată una dintre cele mai încântătoare
fete din sezonul acesta.
— Și Posy? întrebă Benedict, cu o satisfacție oarecum bolnăvicioasă.
Colțurile gurii lui Lady Penwood se încordară.
— Posy este încântătoare, se bâlbâi ea ușor.
Benedict îi zâmbi binevoitor.
— Abia aștept să o cunosc pe Posy.
Lady Penwood clipi, apoi își mască surprinderea cu un zâmbet oarecum
dur.
— Sunt convinsă că și Posy va fi încântată să vă cunoască.
O servitoare intră în încăpere cu un serviciu de ceai din argint bogat
ornamentat, iar când Lady Penwood încuviință din cap, îl așeză pe o masă.
Însă înainte ca servitoarea să apuce să plece, contesa spuse (pe un ton
oarecum tăios, în opinia lui Benedict):
— Unde sunt lingurițele Penwood?
Servitoarea făcu o plecăciune din cap scurtă, destul de panicată, apoi îi
răspunse:
— Sophie lustruia argintăria în sufragerie, milady, dar a trebuit să urce
când ați…
— Tăcere! o întrerupse Lady Penwood, deși ea întrebase despre linguri în
primul rând. Sunt convinsă că domnul Bridgerton nu este atât de cu nasul pe
sus încât să aibă nevoie de lingurițe cu monogramă pentru ceai.
— Bineînțeles că nu, murmură Benedict, gândindu-se că Lady Penwood
era puțin prea cu nasul pe sus ea însăși de se gândise să aducă vorba despre
asta.
— Du-te! Du-te! îi porunci contesa servitoarei, făcându-i semn să plece.
VP - 57
Pleacă!
Servitoarea ieși degrabă din salon, iar contesa se întoarse spre el și îi
explică:
— Argintăria noastră mai bună este gravată cu blazonul Penwood.
Benedict se aplecă înainte.
— Într-adevăr? întrebă el vădit interesat. Ar fi fost o metodă excelentă de
a confirma că blazonul de pe mănușă aparținea într-adevăr familiei
Penwood. În Bridgerton House nu avem nimic de genul ăsta, zise el, sperând
că nu mințea. Sincer să fie, nici măcar nu observase modelul de pe
argintărie. Mi-ar plăcea foarte mult să îl văd.
— Într-adevăr? întrebă Lady Penwood și privirea i se lumină. Știam eu că
sunteți un bărbat cu mult gust și rafinat.
Benedict zâmbi, în mare parte ca să nu geamă.
— Va trebui să trimit pe cineva în sufragerie să aducă o bucată.
Bineînțeles, presupunând că afurisita aia a reușit să-și facă treaba.
Colțurile gurii i se strâmbară în jos într-o manieră cât se poate de
neatrăgătoare, iar Benedict observă că avea riduri de încruntare adânci.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el politicos.
Lady Penwood clătină din cap și flutură nepăsătoare din mână.
— Doar mă gândeam cât de greu e să găsești servitori buni. Sunt convinsă
că mama dumneavoastră spune mereu la fel.
Mama lui nu spusese niciodată așa ceva, dar probabil pentru că toți
servitorii familiei Bridgerton erau tratați foarte bine și, prin urmare, erau
întru totul devotați familiei. Dar Benedict încuviință oricum din cap.
— Cât de curând va trebui s-o dau afară pe Sophie, zise contesa pufnind.
Nu reușește să facă nimic cum trebuie.
Benedict simți un ușor junghi de milă pentru biata Sophie cea absentă.
Dar nu avea de gând să intre într-o discuție cu Lady Penwood despre
servitori, așa că schimbă subiectul arătând spre ceainic și spunând:
— Îmi închipui că s-a infuzat suficient.
— Desigur, desigur. Lady Penwood își ridică privirea spre el și-i zâmbi.
Cum îl beți?
— Cu lapte, fără zahăr.
În timp ce Lady Penwood îi pregăti ceaiul, Benedict auzi zgomot de pași
coborând pe scări și inima începu să-i bată repede, plină de entuziasm. Din
clipă în clipă, fiicele contesei aveau să intre pe ușă și cu siguranță că una
dintre ele avea să fie femeia pe care o cunoscuse în noaptea dinainte. Ce-i
drept, avusese chipul acoperit aproape în întregime, dar știa cu aproximație
ce conformație și ce înălțime avea. Și era aproape convins că avea părul
șaten-deschis și lung.
VP - 58
 Cu siguranță că avea să o recunoască dacă o vedea. Cum să nu?
Dar când cele două domnișoare intrară în încăpere, știu instantaneu că
niciuna dintre ele nu era femeia care îi bântuise gândurile. Una dintre ele era
mult prea blondă și, în plus, avea o atitudine pedantă, afectată. Nu se vedea
strop de bucurie în înfățișarea ei, nici urmă de zburdălnicie în zâmbetul ei.
Cealaltă părea destul de prietenoasă, dar era prea plinuță și avea părul prea
închis la culoare.
Benedict făcu tot posibilul să nu pară dezamăgit. Zâmbi în timpul
prezentărilor și le sărută galant mâinile, murmurând ceva prostii despre cât
de încântat era să le cunoască. O linguși intenționat pe cea plinuță, doar
pentru că era limpede că mama ei o prefera pe cealaltă.
Astfel de mame, hotărî el, nu meritau să fie mame.
— Și mai aveți și alți copii? o întrebă Benedict pe Lady Penwood când
aceasta termină prezentările.
Lady Penwood îl privi ciudat.
— Desigur că nu. Altfel i-aș fi adus să vă cunoască.
— Mă gândeam că poate mai aveți copii în sala de clasă, zise el sfios.
Poate din căsătoria cu contele.
Lady Penwood clătină din cap.
— Eu și lordul Penwood nu am fost binecuvântați cu copii. Ce păcat că
titlul nu mai aparține familiei Gunningworth!
Benedict observă fără să vrea că contesa părea mai degrabă iritată, dec ât
întristată de faptul că nu reușise să îi ofere un moștenitor contelui Penwood.
— Soțul dumneavoastră a avut frați sau surori? întrebă el.
Poate că doamna lui misterioasă era vreo verișoară din familia
Gunningworth.
Contesa îl privi suspicioasă, pe bună dreptate, se gândi Benedict, întrucât
îi punea niște întrebări deloc obișnuite pentru o vizită de după-amiază.
— Este limpede, îi răspunse ea, că răposatul meu soț nu a avut frați, din
moment ce titlul a fost moștenit în afara familiei.
Benedict știa că ar fi trebuit să tacă din gură, dar femeia asta era al naibii
de enervantă, așa că trebui să spună:
— Ar fi putut avea un frate care a decedat înaintea lui.
— Ei bine, n-a avut.
Rosamund și Posy priveau discuția dintre ei cu mare interes, mișcându-și
capetele încolo și încoace, ca niște mingi într-un meci de tenis.
— Dar surori? întrebă Benedict. Întreb doar pentru că eu mă trag dintr -o
familie foarte numeroasă. Arătă spre Rosamund și Posy. Nu-mi închipui cum
e să ai un singur frate. Mă gândeam că poate fiicele dumneavoastră au
verișori care să le țină tovărășie.
VP - 59
 Lui Benedict i se păru o explicație neînsemnată, dar trebuia să se
mulțumească cu ea.
— A avut într-adevăr o soră, răspunse contesa și pufni disprețuitoare.
Care a trăit și a murit fată bătrână. A fost o femeie foarte credincioasă, îi
explică ea, și a ales să se dedice muncii caritabile.
S-a zis și cu teoria aia.
— Mi-a plăcut foarte mult balul dumneavoastră mascat de noaptea
trecută, zise Rosamund brusc.
Benedict o privi surprins. Cele două fete fuseseră atât de tăcute, încât
Benedict uitase că puteau vorbi.
— De fapt, a fost balul mamei mele, răspunse el. Nu m-am implicat deloc
în planificarea lui. Dar îi voi transmite complimentele dumneavoastră.
— Chiar vă rog să o faceți, zise Rosamund. Dumneavoastră v-ați simțit
bine la bal, domnule Bridgerton?
Benedict se holbă la ea preț de o clipă, înainte să-i răspundă. Avea o
privire dură, de parcă ar fi încercat să afle o informație specifică.
— Da, m-am simțit bine, zise el în cele din urmă.
— Am observat că ați petrecut mult timp cu o anumită doamnă, insistă
Rosamund.
Lady Penwood își întoarse brusc capul spre el, dar nu spuse nimic.
— Într-adevăr? murmură Benedict.
— Era îmbrăcată în argintiu, zise Rosamund. Cine era?
— O femeie misterioasă, spuse el, și zâmbi enigmatic.
Nu aveau de ce să știe că era un mister și pentru el.
— Sunt convinsă că ne puteți împărtăși numele ei, îi zise Lady Penwood.
Benedict doar zâmbi și se ridică. Nu avea să obțină alte informații aici.
— Mă tem că trebuie să plec, doamnelor, zise el pe un ton cordial și făcu o
plecăciune.
— N-ați mai apucat să vedeți lingurile, îi aminti Lady Penwood.
— Va trebui să o lăsăm pe altă dată, spuse Benedict.
Puțin probabil ca mama lui să fi identificat blazonul Penwood greșit și, în
plus, probabil că avea să verse dacă mai rămânea mult timp în tovărășia
contesei de Penwood cea dură și încordată.
— A fost o vizită încântătoare, minți el.
— Într-adevăr, spuse Lady Penwood și se ridică să-l conducă spre ușă.
Scurtă, dar încântătoare.
Benedict nu se sinchisi să zâmbească din nou.
•
Când auzi ușa de la intrare închizându-se în urma lui Benedict
Bridgerton, Araminta spuse:
VP - 60
 — Ce-a mai fost și asta?
— Păi, spuse Posy, se poate să…
— Nu te-am întrebat pe tine, o întrerupse Araminta.
— Păi, atunci, pe cine ai întrebat? ripostă Posy cu o îndrăzneală
necaracteristică ei.
— Poate că m-a văzut de la distanță, zise Rosamund, și…
— Ba nu te-a văzut de la distanță, se răsti Araminta și străbătu încăperea.
Rosamund se dădu în spate, surprinsă. Rareori se întâmpla ca mama ei
să-i vorbească pe un ton atât de nerăbdător.
Araminta continuă:
— Tu însăți ai zis că era vrăjit de nu știu ce femeie în rochie argintie.
— Nu am zis chiar „vrăjit”…
— Nu mă contrazice în lucruri atât de neînsemnate. Vrăjit sau nu, nu a
venit aici ca să o vadă pe vreuna dintre voi, spuse Araminta pe un ton destul
de batjocoritor. Nu știu ce punea la cale. A…
Se opri brusc când ajunse la fereastră. Dădu la o parte perdeaua și îl văzu
pe domnul Bridgerton pe trotuar, scoțând ceva din buzunar.
— Ce face? șopti ea.
— Cred că e o mănușă, spuse Posy.
— Ba nu e o… zise Araminta de la sine, mult prea obișnuită să o
contrazică pe Posy în orice lucru. A, chiar e o mănușă.
— Ai zice că aș putea recunoaște o mănușă când văd una, bombăni Posy.
— La ce se uită? întrebă Rosamund, îmbrâncindu-și sora din drum.
— E ceva pe mănușă, spuse Posy. Poate o broderie. Noi avem mănuși care
au blazonul Penwood brodat pe tiv. Poate că e la fel și cu mănușa aia.
Araminta păli.
— Te simți bine, mamă? întrebă Posy. Ești cam palidă.
— A venit s-o caute, șopti Araminta.
— Pe cine? întrebă Rosamund.
— Pe femeia în argintiu.
— Păi, nu o va găsi aici, răspunse Posy, întrucât eu am fost sirenă, iar
Rosamund a fost Maria Antoaneta. Și tu, desigur, ai fost Regina Elisabeta.
— Pantofii, icni Araminta. Pantofii.
— Ce pantofi? întrebă Rosamund enervată.
— Erau zgâriați. Cineva mi-a purtat pantofii. Araminta, deja incredibil de
palidă, se albi și mai tare la față. Ea a fost. Cum de-a reușit una ca asta? Ea
trebuie să fi fost.
— Cine? întrebă Rosamund.
— Mamă, sigur te simți bine? întrebă Posy din nou. Nu ești deloc în apele
tale.
VP - 61
 Dar Araminta ieșise deja în fugă din încăpere.
•
— Pantof prost ce ești! mârâi Sophie, frecând călcâiul unui pantof mai
vechi de-al Aramintei. Pe ăștia nici măcar nu i-a purtat de ani întregi.
Termină de lustruit vârful și îl așeză la locul lui în șirul de pantofi
ordonați. Dar, înainte să apuce să se întindă după altă pereche, ușa de la
șifonier se deschise cu putere, izbindu-se de perete cu atâta forță, încât
Sophie aproape că țipă, surprinsă.
— Cerule mare, ce m-ai speriat! îi zise ea Aramintei. Nu te-am auzit
sosind și…
— Fă-ți bagajul, îi zise Araminta pe un ton jos și crud. Vreau să pleci din
casă înainte de răsăritul soarelui.
Sophie scăpă din mână cârpa pe care o folosise ca să lustruiască pantofii.
— Poftim? icni ea. De ce?
— Chiar am nevoie de un motiv? Știm amândouă că nu mai primesc bani
ca să am grijă de ține de circa un an. E de ajuns că nu te mai vreau pe aici.
— Dar unde să mă duc?
Araminta miji ochii la ea cu răutate.
— Nu e treaba mea, nu-i așa?
— Dar…
— Ai 20 de ani. Cu siguranță ești suficient de în vârstă ca să-ți croiești
drum în viață. N-am de gând să te mai cocoloșesc.
— Nu m-ai cocoloșit niciodată, spuse Sophie încet.
— Nu îndrăzni să-mi întorci vorba.
— De ce nu? ripostă Sophie, cu voce tot mai pițigăiată. Ce am de pierdut?
Oricum mă dai afară din casă.
— Ai putea să-mi arăți puțin respect, zise Araminta cu voce șuierătoare și
o călcă pe Sophie pe fustă, țintuind-o pe genunchi, ținând cont că te-am
îmbrăcat și adăpostit în ultimul an din bunătatea inimii.
— Ba tu nu faci nimic din bunătatea inimii.
Sophie trase de fustă, dar era prinsă bine sub călcâiul Aramintei.
— De ce m-ai ținut, de fapt, aici?
Araminta chicoti.
— Ești mai ieftină ca o servitoare obișnuită și chiar îmi place să-ți dau
ordine.
Lui Sophie nu-i plăcea deloc să fie practic sclava Aramintei, dar măcar
Penwood House era căminul ei. Doamna Gibbons era prietena ei, iar Posy
era de obicei compătimitoare, iar lumea era… ei bine… destul de
înfricoșătoare. Unde să se ducă? Ce să facă? Cum să se întrețină?
— De ce acum? întrebă Sophie.
VP - 62
 Araminta ridică din umeri.
— Nu-mi mai ești de folos.
Sophie privi spre șirul lung de pantofi pe care tocmai îi lustruise.
— Nu-ți sunt?
Araminta își apăsă tocul ascuțit în fusta lui Sophie, sfâșiind materialul.
— Ai mers la bal azi-noapte, nu-i așa?
Sophie simți cum i se scurge tot sângele din față și știu că Araminta citi
adevărul din privirea ei.
— Nu, minți ea, bâlbâindu-se. Cum aș fi…
— Nu știu cum ai făcut-o, dar știu că ai fost acolo. Araminta împinse cu
piciorul o pereche de pantofi spre Sophie. Încalță-i!
Sophie se holbă la pantofi, îngrozită. Erau din satin alb, cu cusături
argintii. Erau pantofii pe care îi purtase cu o noapte înainte.
— Încalță-i! țipă Araminta. Știu că Rosamund și Posy au piciorul prea
mare. Ești singura care mi-ar fi putut purta pantofii noaptea trecută.
— Și de-aia crezi că am mers la bal? întrebă Sophie cu vocea întretăiată,
panicată.
— Încalță-i, Sophie!
Sophie făcu întocmai cum i se spusese. Desigur, pantofii i se potriviră la
perfecție.
— Ai întrecut măsura, spuse Araminta cu voce joasă. Te-am avertizat cu
ani în urmă să nu-ți uiți locul în lume. Ești bastardă, copilă de lele,
produsul…
— Știu ce înseamnă bastardă, se răsti Sophie.
Araminta ridică arogantă din sprânceană, ridiculizând în tăcere
răbufnirea lui Sophie.
— Nu ești demnă să faci parte din societatea civilizată, continuă ea, și
totuși ai îndrăznit să pretinzi că ești la fel de bună ca noi, ceilalți, participând
la un bal mascat.
— Da, am îndrăznit, strigă Sophie, fără să-i mai pese că Araminta îi
descoperise cumva secretul. Am îndrăznit și aș îndrăzni din nou. Am sângele
la fel de albastru ca al tău și o inimă mult mai bună și…
Într-o clipă Sophie se afla în picioare, țipând la Araminta, iar în
următoarea se trezi pe podea, acoperindu-și cu mâna obrazul care îi era
acum roșu de la palma pe care i-o trăsese Araminta.
— Să nu te compari vreodată cu mine, o avertiză Araminta.
Sophie rămase pe podea. Cum de putuse tatăl ei să-i facă una ca asta, să o
lase în grija unei femei care o detesta vădit? Oare chiar îi păsase atât de
puțin de ea? Sau fusese pur și simplu orb la starea de fapt a lucrurilor?
— Să pleci din casă până mâine-dimineață, zise Araminta cu voce joasă.
VP - 63
Nu vreau să te mai văd vreodată la față.
Sophie dădu să se îndrepte spre ușă.
— Dar nu, zise Araminta, înfigându-și podul palmei în umărul ei, înainte
să termini treaba pe care ți-am zis s-o faci.
— Îmi va lua până mâine-dimineață doar să termin, se împotrivi Sophie.
— E problema ta, nu a mea.
Și, zicând acestea, Araminta trânti ușa în urma ei și răsuci zgomotos cheia
în încuietoare.
Sophie se holbă la lumânarea pâlpâitoare pe care o adusese ca să
lumineze puțin șifonierul lung și întunecat. Nici vorbă ca fitilul să reziste
până dimineață.
Și nici vorbă să lustruiască restul pantofilor Aramintei. Nici în ruptul
capului!
Sophie se așeză pe podea, cu brațele și picioarele încrucișate, și se holbă
la flacăra lumânării până începu să se uite cruciș. În ziua următoare, la
răsăritul soarelui, viața ei avea să se schimbe pe vecie. Poate că Penwood
House nu fusese un loc foarte primitor, dar măcar era sigur.
Nu avea aproape niciun ban. Nu văzuse un bănuț de la Araminta în ultimii
șapte ani. Din fericire, încă îi rămăseseră o parte din banii pentru cheltuieli
pe care îi primise pe când tatăl ei trăise și ea fusese tratată ca pupila lui, nu
ca sclava soției lui. Sophie avusese numeroase oportunități să-i cheltuiască,
dar știuse întotdeauna că ziua aceasta putea sosi oricând și i se păruse
prudent să păstreze bănuții pe care îi avea, oricât de puțini ar fi fost.
Dar nu avea să ajungă prea departe cu cele câteva lire pe care le avea.
Avea nevoie de un bilet ca să plece din Londra, iar asta costa bani. Probabil
mai bine de jumătate din cât economisise ea. Se gândi că ar putea rămâne în
oraș o vreme, dar mahalalele din Londra erau murdare și primejdioase, iar
Sophie știa că, la bugetul de care dispunea, nu s-ar fi putut așeza în niciunul
dintre cartierele mai bune. În plus, dacă tot avea să fie pe cont propriu,
atunci ar fi putut foarte bine să se întoarcă la țară, unde îi plăcea să fie.
Ca să nu mai pomenim că Benedict Bridgerton se afla aici. Londra era un
oraș mare, iar Sophie era convinsă că ar fi reușit să-l evite ani la rândul, dar
se temea cu disperare că nu avea să vrea să îl evite, că avea să se trezească
privind la casa lui, sperând să-l zărească ieșind pe ușa din față.
Iar dacă el avea să o vadă… Ei bine, Sophie nu știa ce s-ar fi întâmplat
atunci. Poate că avea să se înfurie din pricina înșelăciunii ei. Poate că avea să
vrea să o facă amanta lui. Sau poate că nu avea să o recunoască deloc.
Era însă convinsă de lucrurile pe care nu avea să le facă: nu avea să se
arunce la picioarele ei, declarându-și devotamentul etern, și nici să o ceară
în căsătorie.
VP - 64
 Fiii de viconți nu se căsătoreau cu nulități umile. Nici măcar în romanele
de dragoste.
Nu, trebuia să plece din Londra. Să stea departe de ispită. Dar avea să aibă
nevoie de mai mulți bani, care să-i ajungă până avea să găsească de muncă.
Care să-i ajungă…
Sophie zări ceva sclipitor: o pereche de pantofi vârâți într-un colț. Doar că
îi curățase cu o oră înainte și știu că nu pantofii în sine sclipeau, ci o pereche
de cleme pentru pantofi cu pietre prețioase, ușor detașabile și îndeajuns de
mici încât să-i încapă în buzunar.
Oare îndrăznea s-o facă?
Se gândi la toți banii pe care îi primise Araminta pentru întreținerea ei,
bani pe care nu găsise niciodată de cuviință să-i împartă cu ea.
Se gândi la toți anii în care trudise ca slujnică, fără să primească o leafa
pentru asta.
Se gândi la conștiința ei, apoi și-o înăbuși degrabă. În astfel de vremuri,
nu își îngăduia să aibă o conștiință.
Luă clemele pentru pantofi.
Și apoi, câteva ore mai târziu, când Posy veni (împotriva voinței mamei
ei) și îi dădu drumul din șifonier, Sophie își împachetă toate lucrușoarele și
plecă.
Spre surprinderea ei, nu privi deloc în urmă.

VP - 65
 PARTEA A II-A

Capitolul 6

Au trecut trei ani de când unul dintre frații Bridgerton s-au

căsătorit, iar Lady Bridgerton a fost auzită spunând de mai multe
ori că e pe punctul de a-și pierde mințile. Benedict nu s-a
căsătorit (iar autoarea este de părere că, întrucât a împlinit 30 de
ani, ar fi fost de mult timpul să o facă), nici Colin, deși lui i se
poate ierta întârzierea, întrucât, la urma urmei, are doar 26 de
ani.
Vicontesa moștenitoare are și două fete în privința cărora
trebuie să-și facă griji. Eloise are aproape 21 de ani și, deși a
primit mai multe cereri în căsătorie, nu pare deloc înclinată spre
măritiș. Francesca are aproape 20 de ani (din întâmplare, cele
două sunt născute în aceeași zi), și, la rândul ei, pare mai
interesată de sezon, decât de măritiș.
Autoarea consideră că Lady Bridgerton nu are motive de
îngrijorare. E de neconceput ca vreunul dintre frații Bridgerton
să nu se căsătorească în cele din urmă cu parteneri acceptabili și,
în plus, cei doi copii ai ei deja căsătoriți i-au dăruit deja cinci
nepoți în total, asta fiind, de fapt, ceea ce-și dorește cu adevărat.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

30 aprilie 1817

Alcool și țigări de foi. Jocuri de cărți și multe femei angajate. Era întocmai
genul de petrecere care i-ar fi plăcut la nebunie lui Benedict Bridgerton pe
când ieșise de pe băncile universității.
Acum era doar plictisit.
Nici măcar nu știa prea bine de ce acceptase să vină. Probabil din și mai
multă plictiseală. Momentan, sezonul londonez din 1817 fusese doar o
repetiție a celui anterior, iar cel din 1816 oricum nu i se păruse prea
scânteietor de la bun început. Ar fi fost mai mult decât banal să ia totul de la
capăt.
Nici măcar nu-și cunoștea prea bine gazda, un anume Phillip Cavender.
VP - 66
Era o situație din aceea, cu prietenul unui prieten unui prieten, iar în clipa
de față Benedict își dorea cu ardoare să fi rămas în Londra. Tocmai scăpase
de o răceală îngrozitoare și ar fi trebuit să se folosească de ea ca scuză ca să
nu participe, dar prietenul lui, pe care nici măcar nu-l mai văzuse de câteva
ore, îl îndemnase și îl lingușise, iar Benedict cedase într-un final.
Și acum regreta din toată inima.
Străbătu holul principal al casei părinților lui Cavender. Prin intrarea din
stânga văzu un joc de cărți cu mize mari în plină desfășurare. Unul dintre
jucători asuda din greu.
— Ce idiot, bombăni Benedict.
Bietul om probabil că se afla la un pas distanță de a-și pierde căminul
ancestral.
Ușa dinspre dreapta lui era închisă, dar auzi niște chicote feminine,
urmate de un râset masculin, urmate de gemete și chelălăituri destul de
neatrăgătoare.
Era nebunie curată. Nu voia să fie aici. Ura jocurile de cărți unde mizele
erau mai mari decât își permiteau participanții și nu fusese niciodată
interesat să se împerecheze într-o manieră atât de publică. Habar n-avea ce
se petrecuse cu prietenul care îl adusese aici și nu-i prea plăceau ceilalți
invitați.
— Plec, zise el, deși nu era nimeni pe coridor care să-l audă.
Deținea o proprietate nu foarte departe de acolo, la circa o oră călare, de
fapt. Era doar o căsuță țărănească, dar era a lui și, în clipa de față, i se părea
raiul pe pământ.
Dar bunele maniere îi cereau să-și găsească gazda și să-și anunțe
plecarea, chiar dacă domnul Cavender era atât de băut, încât în ziua
următoare nu avea nici măcar să-și amintească conversația dintre ei.
Însă după circa zece minute în care îl căută în van, Benedict începu să își
dorească ca mama lui să nu le fi insuflat copiilor ei bunele maniere cu atâta
hotărâre. Ar fi fost mult mai ușor doar să plece și să termine odată cu asta.
— Încă trei minute, mârâi el. Dacă nu-l găsesc pe afurisitul ăla de idiot în
trei minute, am plecat.
Chiar atunci, o pereche de tineri se împleticiră pe lângă el, împiedicându-
se de propriile picioare și râzând hârâit. Văzduhul se umplu de un iz alcoolic,
iar Benedict se dădu discret în spate, în cazul în care vreunul dintre ei ar fi
simțit brusc nevoia să dea la boboci.
Benedict ținuse mereu la cizmele lui.
— Bridgerton! strigă unul dintre ei.
Benedict îi salută cu o mișcare scurtă din cap. Amândoi erau cu circa cinci
ani mai mici decât el și nu-i cunoștea prea bine.
VP - 67
 — Ba nu-i un Bridgerton, îngână celălalt. E un… ah, ba da, chiar e un
Bridgerton. Îți dai seama după păr și nas. Miji ochii. Dar care dintre frații
Bridgerton o fi?
Benedict ignoră întrebarea.
— Ați văzut-o pe gazda noastră?
— Avem o gazdă?
— Bineînțeles că avem o gazdă, răspunse cel dintâi. Cavender. Un ins al
naibii de simpatic, să știi, de ne-a lăsat să-i folosim casa…
— Casa părinților lui, îl corectă celălalt. Încă nu i-a moștenit, bietul de el.
— Întocmai! Casa părinților lui. Oricum, grozav din partea lui.
— L-ați văzut careva? mârâi Benedict.
— Afară, răspunse cel care își amintise că aveau o gazdă. În față.
— Mulțumesc, zise Benedict tăios, apoi trecu cu pași mari pe lângă ei și se
îndreptă spre ușa de la intrare.
Avea să coboare scările din față, să-l salute pe Cavender și apoi să se
îndrepte spre grajduri ca să-și ia faetonul. Aproape că le putea face pe toate
din mers.
•
Sophie Beckett se gândi că sosise timpul să-și găsească alt loc de muncă.
Trecuseră aproape doi ani de când plecase din Londra, doi ani de când în
sfârșit nu mai era practic sclava Aramintei, doi ani de când fusese întru totul
pe cont propriu.
După ce plecase de la Penwood House, amanetase clemele pentru pantofi
ale Aramintei, dar diamantele cu care se lăudase Araminta se dovediseră a fi
de fapt din sticlă, așa că nu îi aduseseră prea mulți bani. Încercase să își
găsească de lucru ca guvernantă, dar niciuna dintre agențiile la care
întrebase nu fusese dispusă să o primească. Era limpede că era bine educată,
dar nu avusese recomandări și, în plus, celor mai multe femei nu le plăcea să
angajeze pe cineva atât de tânără și de drăguță.
Sophie își cumpărase în cele din urmă un bilet pentru o diligență spre
Wiltshire, fiind cea mai îndepărtată locație pe care și-o putea permite, astfel
încât să păstreze grosul banilor de buzunar pentru urgențe. Din fericire,
găsise de lucru rapid, ca servitoare la etaj pentru domnul și doamna John
Cavender. Erau o pereche obișnuită, care se așteptau ca servitorii lor să
muncească cum trebuie, dar fără să le ceară imposibilul. După ce trudise
atâția ani pentru Araminta, locul de muncă găsit în casa familiei Cavender i
se păru de-a dreptul un concediu.
Dar apoi fiul lor se întorsese din călătoria lui prin Europa, și totul se
schimbase. Phillip o încolțea mereu pe coridor și, când insinuările și
sugestiile îi fuseseră respinse, devenise și mai agresiv. Sophie tocmai
VP - 68
începuse să se gândească că poate ar fi fost momentul să își caute de lucru în
altă parte, când domnul și doamna Cavender plecaseră pentru o săptămână
în vizită la sora doamnei Cavender, în Brighton, iar Phillip hotărâse să dea o
petrecere pentru două duzini de prieteni apropiați.
Îi fusese greu să evite avansurile lui Phillip și înainte, dar măcar se
simțise destul de protejată. Phillip nu ar fi îndrăznit să o atace câtă vreme
mama lui se afla în casă.
Dar acum că domnul și doamna Cavender plecaseră, se părea că Phillip
avea impresia că putea face și lua orice își dorea, iar prietenii lui nu erau cu
nimic mai buni ca el.
Sophie știa că ar fi trebuit să plece numaidecât din casă, dar doamna
Cavender se purtase frumos cu ea și nu i se păru politicos să plece fără un
preaviz de două săptămâni. După două ore în care fusese alergată prin casă,
însă, se hotărî că pentru bunele maniere nu merita să-și piardă virtutea, așa
că îi spusese menajerei (care, din fericire, o înțelesese) că nu mai putea
rămâne, își strânsese puținele lucrușoare pe care le avea într-o geantă mică,
coborâse degrabă scările lăturalnice și ieșise din casă. Avea de mers vreo
trei kilometri până în sat, dar chiar și în toiul nopții, drumul spre oraș i se
părea infinit mai sigur decât să rămână în casa familiei Cavender și, în plus,
știa un han micuț unde ar fi putut găsi o masă caldă și o cameră la un preț
rezonabil.
Însă tocmai ce cotise pe lângă casă și ajunsese pe aleea din față, când
auzise un strigăt răgușit.
Își ridică privirea. Of, fir-ar ! Phillip Cavender, părând și mai beat și mai
răutăcios ca de obicei.
Sophie o luă la fugă, rugându-se ca alcoolul să îi afecteze coordonarea lui
Phillip, pentru că știa că, altfel, era clar mai rapid ca ea.
Dar probabil că faptul că o luase la fugă doar îl ațâțase și mai tare, pentru
că îl auzi țipând voios, apoi îi auzi pașii bocănind pe pământ, apropiindu-se
tot mai tare de ea, și îi simți mâna apucând-o de gulerul mantiei, oprind-o
brusc.
Phillip râse triumfător, iar Sophie se simți mai înspăimântată ca oricând.
— Ia te uită ce-am prins, chicoti el. Pe micuța domnișoară Sophie. Va
trebui să te prezint prietenilor mei.
Lui Sophie i se uscă gura și nu își dădu prea bine seama dacă inima
începuse să-i bată de două ori mai repede sau dacă i se oprise cu totul.
— Dați-mi drumul, domnule Cavender, zise ea pe un ton cât mai sever.
Știa că îi plăcea când era neajutorată și implora, dar refuză să-i facă pe
plac.
— Nu prea cred, zise el, întorcând-o cu fața spre el, forțând-o să-i
VP - 69
privească zâmbetul viclean. Își întoarse capul într-o parte și strigă: Heasley!
Fletcher! Ia te uită ce-am aici!
Sophie privi îngrozită cum doi bărbați ieșiră din umbre. Din câte se părea,
erau la fel de beți ca Phillip, sau poate chiar mai beți decât el.
— Mereu dai cele mai bune petreceri, spuse unul dintre ei cu voce
mieroasă.
Phillip se umflă de mândrie.
— Dați-mi drumul! spuse Sophie din nou.
Phillip rânji.
— Ce ziceți, băieți? Să fac cum îmi cere doamna?
— Ei, drăcie! răspunse cel mai tânăr dintre cei doi.
— S-ar putea ca „doamna”, zise celălalt, cel care îi spusese lui Phillip că dă
cele mai bune petreceri, să fie un termen cam impropriu, nu crezi?
— Ai dreptate! răspunse Phillip. E o servitoare și, cum bine știm, soiul lor
s-a născut ca să servească. O îmbrânci pe Sophie, împingând-o spre unul
dintre prietenii lui. Poftim! Aruncă un ochi la marfa.
Sophie țipă când o împinse în față și își strânse bine geanta mică. Urma să
fie violată; era limpede. Dar mintea ei panicată voia să se agațe de orice
urmă de demnitate, așa că refuză să le îngăduie să-i verse toate lucrușoarele
pe pământul rece.
Bărbatul care o prinse o pipăi dur, apoi o îmbrânci spre al treilea. Acesta
tocmai o prinsese de după talie, când Sophie auzi pe cineva strigând:
— Cavender!
Sophie închise ochii, chinuită. „Un al patrulea bărbat. Cerule mare, oare
trei nu erau de ajuns?”
— Bridgerton! strigă Phillip. Vino încoace!
Sophie deschise brusc ochii. Bridgerton?
Un bărbat înalt și puternic ieși din umbre, înaintând cu ușurință, eleganță
și încredere.
— Ce se întâmplă aici?
Cerule mare, i-ar fi recunoscut vocea oriunde. O auzea adesea în vise.
Era Benedict Bridgerton. Prințul ei din povești.
•
Aerul nopții era răcoros, dar lui Benedict i se păru înviorător după ce
fusese forțat să inspire izul de alcool și tutun dinăuntru. Luna era aproape
plină, strălucind rotundă și grasă, și o briză blândă răvășea frunzele din
copaci. Una peste alta, era o noapte splendidă ca să plece de la o petrecere
plictisitoare și să se ducă călare până acasă.
Dar trebuia să ia lucrurile pe rând. Mai întâi trebuia să-și găsească gazda,
să-i mulțumească pentru ospitalitate și să-și anunțe plecarea. Când ajunse
VP - 70
pe prima treaptă de jos, strigă:
— Cavender!
— Aici! se auzi răspunsul, iar Benedict își întoarse capul spre dreapta.
Cavender se afla sub un ulm bătrân și impunător, împreună cu alți doi
bărbați. Păreau să se distreze cu o servitoare, împingând-o de la unul la
altul.
Benedict gemu. Era prea departe ca să-și dea seama dacă servitoarei îi
plăcea atenția pe care i-o acordau, iar dacă nu, atunci avea să fie nevoit să o
salveze. Nu așa plănuise să-și petreacă seara. Nu-i plăcuse niciodată prea
tare să facă pe eroul, dar avea prea multe surori mai mici, patru, mai precis,
ca să ignore o femeie aflată la ananghie.
— Hei, băieți! strigă el și se duse agale spre ei, cu o postură voit
nonșalantă.
Era mereu mai bine să te miști lent și să evaluezi situația, decât să ataci
orbește.
— Bridgerton! strigă Cavender. Vino încoace!
Benedict se apropie chiar pe când unul dintre bărbați o cuprinse pe
tânără pe după talie și o țintui cu spatele la el. Cu cealaltă mână îi strângea și
frământa fundul.
Benedict o privi pe servitoare în ochi. Erau mari și plini de groază și îl
privea de parcă ar fi picat din cer.
— Ce se întâmplă aici? întrebă el.
— Doar un pic de distracție, chicoti Cavender. Părinții mei au fost
îndeajuns de binevoitori ca să angajeze bucățica asta bună ca servitoare la
etaj.
— Nu pare să se bucure de atențiile voastre, zise Benedict încet.
— Ba-i place foarte mult, răspunse Cavender rânjind. Cel puțin îndeajuns
de mult din partea mea.
— Dar nu și din partea mea, zise Benedict, înaintând.
— Poți să stai la rând, spuse Cavender, mereu voios. Imediat ce terminăm
noi.
— M-ai înțeles greșit, zise Benedict cu voce tăioasă, iar cei trei bărbați
încremeniră, privindu-l curioși. Dați-i drumul fetei, le ceru el.
Încă uluit de schimbarea bruscă de atmosferă și, cel mai probabil, având
reflexele încetinite de la alcool, bărbatul care o ținea pe fată nu făcu nimic.
— Nu vreau să mă lupt cu voi, zise Benedict, încrucișându-și brațele, dar
o voi face. Și vă asigur că nu mă înspăimântă raportul de trei la unu.
— Ia vezi tu, strigă Cavender furios. Nu poți veni aici să-mi dai ordine pe
proprietatea mea.
— E proprietatea părinților tăi, sublinie Benedict, amintindu-le tuturor că
VP - 71
Cavender era încă un mucos.
— E casa mea, ripostă Cavender, și e servitoarea mea. Și va face ce vreau
eu.
— Nu știam că sclavia e legală în țara asta, murmură Benedict.
— Trebuie să facă cum zic eu!
— Într-adevăr?
— Altminteri o voi concedia.
— Prea bine, zise Benedict și zâmbi ușor. Atunci întreab-o. Întreab-o pe
fată dacă vrea să se tăvălească cu voi trei. Pentru că asta aveai de gând, nu-i
așa?
Cavender rosti ceva incoerent.
— Întreab-o, spuse Benedict din nou, rânjind de-a dreptul, în mare pentru
că știa că zâmbetul lui avea să-l înfurie pe Cavender. Și dacă spune că nu, o
poți concedia pe loc.
— N-am de gând s-o întreb, se smiorcăi Cavender.
— Păi, atunci nu te poți aștepta s-o facă, nu-i așa?
Benedict o privi pe fată. Era frumușică, cu părul șaten-deschis cârlionțat
tuns scurt și ochi aproape prea mari pentru chipul ei.
— În regulă, zise el, aruncând scurt o privire în spate spre Cavender. O
întreb eu.
Fata își depărtă ușor buzele, iar Benedict avu senzația stranie că se mai
întâlniseră. Dar era imposibil, dacă nu cumva lucrase și pentru altă familie
aristocratică. Și chiar și atunci, probabil că ar fi văzut-o doar în treacăt. Nu
fusese niciodată atras de servitoare și, sincer să fie, de obicei nu le observa.
— Domnișoară… se încruntă. Chiar, cum te cheamă?
— Sophie Beckett, zise ea icnit, de parcă ar fi avut o broască mare în
gâtlej.
— Domnișoară Beckett, continuă el, binevoiești să ne răspunzi la o
întrebare?
— Nu! răbufni ea.
— Nu vei răspunde? întrebă el, cu o privire amuzată.
— Nu, nu vreau să mă tăvălesc cu ei trei! rosti ea într-o suflare.
— Păi, atunci ne-am lămurit, zise Benedict. Își ridică privirea spre cel care
încă o ținea pe Sophie. Îți sugerez să-i dai drumul, iar Cavender o poate
concedia.
— Și unde se va duce? rânji Cavender. Te asigur că nu va mai lucra în
comitatul ăsta.
Sophie se întoarse spre Benedict, întrebându-se același lucru.
Benedict ridică din umeri, nepăsător.
— Îi voi găsi un post în casa mamei. Se uită la ea și ridică din sprânceană.
VP - 72
Presupun că e o ofertă acceptabilă?
Sophie rămase cu gura căscată, deopotrivă îngrozită și surprinsă. Voia să
o ducă în casa lui?
— Nu e tocmai reacția la care m-am așteptat, zise Benedict pe un ton sec.
Cu siguranță va fi mai plăcut decât aici. Cel puțin te pot asigura că nu vei fi
violată. Ce zici?
Sophie aruncă o privire îngrozită spre cei trei bărbați care avuseseră de
gând să o violeze. Nu prea avea de ales. Benedict Bridgerton era singura cale
de-a scăpa de pe proprietatea familiei Cavender. Știa că nu avea cum să
lucreze pentru mama lui; nu ar fi îndurat să fie atât de aproape de Benedict
și să rămână în continuare o servitoare. Dar putea găsi mai târziu o cale de-a
evita să se întâmple una ca asta. În clipa de față, trebuia doar să scape de
Phillip.
Se întoarse spre Benedict și, temându-se să rostească ceva cu voce tare,
încuviință din cap. Avu impresia că se sufoca pe dinăuntru, deși nu își dădea
prea bine seama dacă de teamă sau de ușurare.
— Bine, zise el. Plecăm, atunci?
Sophie aruncă o privire cam tăioasă spre brațul celui care încă o ținea
prizonieră.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu, se răsti Benedict. Îi dai odată drumul
sau trebuie să te-mpușc în mână?
Benedict nici măcar nu ținea o armă în mână, dar o rostise pe un ton care
îl făcu pe bărbat să-i dea numaidecât drumul lui Sophie.
— Foarte bine, zise Benedict, și își întinse brațul spre servitoare.
Aceasta păși spre el și, cu degete tremurătoare, îl prinse de cot.
— Nu poți s-o iei așa, pur și simplu! strigă Phillip.
Benedict îl privi disprețuitor.
— Tocmai am făcut-o.
— Te vei căi pentru asta, zise Phillip.
— Mă îndoiesc. Acum dispari din fața mea!
Phillip pufni, apoi se întoarse spre amicii lui și zise:
— Să plecăm de-aici. După care se întoarse spre Benedict și adăugă: Să nu
crezi că te voi mai invita vreodată la petrecerile mele.
— Mi se frânge inima, zise Benedict tărăgănat.
Phillip mai pufni o dată, furios, după care el și cei doi amici ai lui se
duseră țanțoși spre casă.
Sophie îi privi îndepărtându-se, după care își mută lent privirea spre
Benedict. Când fusese încolțită de Phillip și prietenii lui pofticioși, știuse ce
voiseră să-i facă și aproape că-și dorise să moară. Și apoi, brusc, apăruse
Benedict Bridgerton, ca un erou din visurile ei, și se gândise că poate chiar
VP - 73
murise, pentru că din ce alt motiv ar fi fost acolo, cu ea, dacă nu pentru că
ajunsese în rai?
Fusese atât de uluită, încât aproape că uitase că amicul lui Phillip încă o
ținea țintuită de el, pipăind-o pe fund într-o manieră cât se poate de
umilitoare. Preț de o clipă, lumea dispăruse și singurul lucru pe care îl
văzuse, singurul lucru pe care îl știuse, fusese Benedict Bridgerton.
Fusese un moment desăvârșit.
Dar apoi lumea reapăruse, violent, și se gândise doar ce căuta el acolo?
Era o petrecere dezgustătoare, plină de bețivani și târfe. Când îl cunoscuse,
cu doi ani în urmă, nu i se păruse genul care să frecventeze astfel de
evenimente. Dar îl cunoscuse doar preț de două ore. Poate că îl judecase
greșit. Închise ochii, chinuită. În ultimii doi ani, amintirea lui Benedict
Bridgerton strălucise cel mai tare în viața ei mohorâtă și posomorâtă. Dacă
cumva îl judecase greșit, dacă nu era cu nimic mai bun ca Phillip și prietenii
lui, atunci nu avea să-i mai rămână nimic.
Nici măcar amintirea dragostei.
Dar o salvase. Era un lucru de netăgăduit. Poate că nu prea conta de ce
venise la petrecerea lui Phillip, ci doar că venise și o salvase.
— Te simți bine? întrebă el dintr-odată.
Sophie încuviință din cap, privindu-l drept în ochi, așteptându-se să o
recunoască.
— Ești convinsă?
Sophie încuviință din nou, încă așteptând. Cu siguranță că avea să se
întâmple curând.
— Bine. Te-au tratat cam dur.
— Voi fi bine. Sophie își mușcă buza de jos.
Habar n-avea cum o să reacționeze Benedict când urma să-și dea seama
cine era. Oare avea să fie încântat? Furios? Tot suspansul acesta o ucidea.
— Cât îți va lua ca să-ți împachetezi lucrurile?
Sophie clipi mută, apoi își dădu seama că încă își ținea geanta în mână.
— Le am pe toate aici, zise el. Încercam să plec când m-au prins.
— Ce fată deșteaptă, murmură el aprobator.
Sophie se holbă doar la el, nevenindu-i să creadă că nu o recunoscuse
încă.
— Să plecăm, atunci, zise el. Mi se face rău doar să știu că mă aflu pe
proprietatea lui Cavender.
Sophie nu spuse nimic, dar își ridică ușor bărbia și își înclină capul într -o
parte, privindu-l.
— Sigur te simți bine? întrebă el.
Și apoi Sophie începu să se gândească.
VP - 74
 Cu doi ani în urmă, când îl cunoscuse, avusese jumătate din chip acoperit
de o mască.
Avusese părul ușor pudrat, ceea ce-l făcuse să pară mai blond decât era
de fapt. În plus, de atunci îl tunsese și îl vânduse unui meșter de peruci.
Părul ei lung și ondulat era acum scurt și creț.
Întrucât nu o mai avusese pe doamna Gibbons să o hrănească, slăbise
vreo cinci kilograme.
Și, dacă te gândeai bine, fuseseră împreună doar vreo oră și jumătate.
Se uită la el, drept în ochi. Și atunci își dădu seama.
Nu avea s-o recunoască. Habar n-avea cine era.
Sophie nu știu dacă să râdă sau să plângă.

Capitolul 7

Toți invitații de la balul Mottram de joia trecută au văzut

limpede că domnișoara Rosamund Reiling a pus ochii pe domnul
Phillip Cavender.
În opinia autoarei, cei doi se potrivesc foarte bine.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

30 aprilie 1817

Zece minute mai târziu, Sophie stătea lângă Benedict Bridgerton în

faetonul lui.
— Ți-a intrat ceva în ochi? întrebă el politicos.
Asta îi captă atenția.
— Poftim? întrebă ea, ușor bâlbâit.
— Clipești întruna, îi explică el. M-am gândit că poate ți-a intrat ceva în
ochi.
Sophie înghiți în sec, încercând să nu râdă agitată. Ce-ar fi trebuit să-i
spună? Adevărul? Că clipea întruna pentru că se aștepta să se trezească din
visul pe care îl avea? Sau poate din coșmarul pe care îl avea?
— Sigur te simți bine? întrebă el.
Sophie încuviință din cap.
— Îmi închipui că sunt efectele șocului trăit, zise el.
Sophie încuviință din nou, lăsându-l să creadă că șocul era singurul lucru
care o afectase.
Cum de nu o recunoscuse? Visase la clipa aceasta ani la rândul. Prințul ei
VP - 75
din povești venise în sfârșit să o salveze și nici măcar nu știa cine era.
— Cum ziceai că te cheamă? întrebă el. Îmi pare rău. Mereu îmi ia ceva
vreme ca să-mi amintesc un nume.
— Sophia Beckett. Nu prea avea de ce să mintă; la balul mascat nu-i
spusese cum o cheamă.
— Îmi pare bine de cunoștință, domnișoară Beckett, zise el, cu ochii la
drumul întunecat. Eu sunt Benedict Bridgerton.
Sophie dădu scurt din cap, chiar dacă Benedict nu se uita la ea. Rămase
tăcută preț de o clipă, în mare pentru că pur și simplu nu știa ce să spună
într-o situație atât de incredibilă. Își dădu seama că se cunoscuseră oficial,
lucru care nu se întâmplase cu doi ani înainte. În cele din urmă, spuse doar:
— Ai dat dovadă de curaj.
Benedict ridică din umeri.
— Ei erau trei și dumneata unul singur. Cei mai mulți bărbați nu s-ar fi
amestecat.
De data asta, Benedict o privi.
— Urăsc agresorii, zise el.
Sophie încuviință din nou.
— M-ar fi violat.
— Știu, răspunse el. Și apoi adăugă: Am patru surori.
Sophie aproape că spuse și ea „Știu”, dar se abținu la timp. De unde putea
să știe o servitoare din Wiltshire una ca asta? Așa că spuse în schimb:
— Probabil că de aceea ai fost atât de înduioșat de necazul meu.
— Aș vrea să cred că și alții le-ar sări în ajutor de s-ar găsi vreodată într-o
situație asemănătoare.
— Mă rog să nu fii nevoit să afli vreodată.
Benedict încuviință cu îndârjire din cap.
— Și eu la fel.
Își văzură de drum, învăluiți de tăcere. Sophie își aminti de balul mascat,
când vorbiseră întruna, fără încetare. Își dădu seama că lucrurile erau
diferite acum. Era o servitoare, nu o femeie splendidă din înalta societate.
Nu aveau nimic în comun.
Și totuși, așteptă să o recunoască, să oprească brusc trăsura, să o strângă
la piept și să-i spună că o căutase vreme de doi ani. Dar își dădu curând
seama că nu avea să se întâmple așa. Nu o putea recunoaște pe lady în
servitoare și, sinceră să fie, de ce ar fi trebuit s-o facă?
Oamenii vedeau lucrurile pe care se așteptau să le vadă. Iar Benedict
Bridgerton cu siguranță nu se aștepta să vadă o doamnă elegantă din înalta
societate deghizată ca o servitoare umilă.
Nu trecuse zi în care să nu se gândească la el, în care să nu-și fi amintit
VP - 76
senzația pe care i-o lăsaseră buzele lui pe ale ei sau magia amețitoare din
noaptea aceea de bal mascat. Devenise piesa centrală a fanteziilor ei, a
visurilor în care era altcineva, cu alți părinți. În visurile ei, îl cunoscuse la un
bal, poate chiar la un bal dat de ea, găzduit de mama și tatăl ei devotați. O
curta într-o manieră încântătoare, cu flori parfumate și săruturi pe furiș. Și
apoi, într-o zi plăcută de primăvară, în timp ce păsările ciripeau și o briză
blândă plutea prin văzduh, se pleca pe un genunchi și o cerea în căsătorie,
mărturisindu-și dragostea și adorarea veșnice.
Era o reverie frumoasă, depășită doar de cea în care trăiau fericiți până la
adânci bătrâneți, cu trei sau patru copii splendizi, născuți în siguranță, în
cadrul căsniciei.
Dar cu toate fanteziile ei, nu își închipuise niciodată că avea să-l revadă în
realitate, cu atât mai puțin să o salveze de trei atacatori imorali.
Se întrebă dacă Benedict se gândea vreodată la femeia misterioasă în
argintiu cu care se sărutase pasional o dată. Îi plăcea să creadă că o făcea,
dar se îndoia că însemnase la fel de mult pentru el. La urma urmei, era
bărbat și probabil că sărutase zeci de femei.
Iar pentru el, noaptea cu pricina fusese ca oricare alta. Sophie încă citea
ziarul lui Whistledown când reușea să găsească un exemplar. Știa că
participa la o mulțime de baluri. De ce i-ar fi rămas întipărit în memorie un
anumit bal mascat?
Sophie oftă și își privi mâinile, cu care încă apuca șnurul de la geanta ei
mică. Își dori să fi avut o pereche de mănuși, dar singura pereche pe care o
deținea se rupsese de tot mai devreme în anul acela și nu își permisese să-și
cumpere unele noi. Avea mâinile aspre și crăpate și începu să i se facă frig la
degete.
— Astea-s toate lucrurile tale? întrebă Benedict, făcând semn spre geantă.
Sophie încuviință din cap.
— Mă tem că nu am multe. Doar un schimb de haine și câteva amintiri
personale.
Benedict nu spuse nimic preț de o clipă, după care zise:
— Ai un accent destul de rafinat pentru o servitoare.
Nu era primul care observa acest lucru, așa că Sophie îi răspunse cum le
răspundea de obicei oamenilor.
— Mama a fost menajera unei familii foarte binevoitoare și generoase.
Mi-au îngăduit să iau parte la unele dintre lecțiile fiicelor lor.
— De ce nu lucrezi la ei? Smuci cu iscusință din încheieturi și îndrumă
perechea de cai s-o ia la stânga când ajunseră la o bifurcație de drum.
Presupun că nu te referi la familia Cavender.
— Nu, răspunse ea, încercând să găsească un răspuns potrivit. Nimeni nu
VP - 77
se sinchisise vreodată să afle mai multe decât le explicase. Nimeni nu fusese
vreodată îndeajuns de interesat încât să-i pese de asta. Mama a murit,
răspunse ea în cele din urmă, și nu m-am împăcat prea bine cu noua
menajeră.
Benedict păru să accepte răspunsul oferit și își continuară drumul preț de
câteva minute. În jurul lor se lăsă o tăcere aproape desăvârșită; se auzea
doar vântul și zgomotul ritmic al copitelor de cal. În cele din urmă,
nemaiputând să-și stăpânească curiozitatea, Sophie întrebă:
— Unde mergem?
— Am o casă la țară nu departe de aici, răspunse el. Vom rămâne acolo o
noapte sau două, după care te voi duce la mama. Sunt convins că-ți va găsi
un loc de muncă în gospodărie.
Sophie își simți inima cum îi bate cu putere.
— Casa asta de la țară…
— Vei avea însoțitori, așa cum se cuvine, zise el zâmbind ușor. Îngrijitorii
vor fi acasă și te asigur că domnul și doamna Crabtree nu vor îngădui să se
petreacă nimic necuvenit în casa lor.
— Credeam că e casa dumitale.
Benedict zâmbi și mai tare.
— De ani în șir încerc să-i fac să gândească așa, dar încă n-am reușit.
Sophie simți cum i se întinde un zâmbet ușor pe buze.
— Cred că îmi va plăcea foarte mult de ei.
— Așa zic și eu.
Apoi se așternu din nou tăcerea. Sophie privi cu obstinație drept în față.
Se temea, lucru absurd, de altfel, că dacă aveau să se privească în ochi,
Benedict urma s-o recunoască. Dar era doar o închipuire a ei. O privise deja
drept în ochi, de mai multe ori, și tot o considera doar o servitoare.
După câteva minute, însă, simți niște furnicături stranii pe obraz și, când
se întoarse spre el, văzu că se tot uita la ea cu o expresie stranie.
— Ne-am mai cunoscut cumva? zise el dintr-odată.
— Nu, spuse ea, cu vocea o idee mai sugrumată decât ar fi preferat. Nu
cred.
— Sunt convins că ai dreptate, bombăni el, totuși, îmi pari cunoscută.
— Toate servitoarele arată la fel, zise ea și zâmbi fals.
— Așa credeam și eu, bombăni el.
Sophie se întoarse în față și rămase cu gura căscată. Oare de ce o spusese?
Nu voia ca el să o recunoască? Nu își petrecuse oare ultima jumătate de oră
sperând și dorindu-și și visând și…
Tocmai asta era problema. Visa. În visurile ei, Benedict o iubea. În visurile
ei o cerea în căsătorie. În realitate, poate că i-ar fi cerut să devină amanta lui,
VP - 78
lucru pe care jurase să nu-l facă niciodată. În realitate, poate că s-ar fi simțit
obligat de simțul onoarei să o ducă înapoi la Araminta, care probabil că ar fi
dus-o numaidecât la magistrat pentru că-i furase clemele pentru pantofi (și
Sophie era convinsă că Araminta le observase dispariția).
Nu, cel mai bine ar fi fost să nu o recunoască. Dacă ar fi recunoscut-o,
viața ei s-ar fi complicat și, ținând cont că nu avea nicio sursă de venit, ba
mai mult, avea doar câteva lucruri în plus în afară de hainele de pe ea, chiar
nu avea nevoie de complicații în viața ei.
Și totuși, se simțea nejustificat de dezamăgită că nu o recunoscuse
instantaneu.
— Asta a fost o picătură de ploaie? întrebă Sophie, nerăbdătoare să mute
conversația spre subiecte mai nevinovate.
Benedict privi în sus. Luna era acum ascunsă de nori.
— Nu părea că va ploua când am plecat, murmură el. O picătură mare de
ploaie ateriză pe coapsa lui. Dar cred că ai dreptate.
Sophie își ridică privirea spre cer.
— Și vântul s-a întețit destul de tare. Sper să nu vină o furtună.
— Ba cu siguranță va veni o furtună, zise el strâmb, ținând cont că suntem
într-o trăsură deschisă. Dacă mi-aș fi luat careta, nu ar fi fost nici urmă de
nor pe cer.
— Cât de aproape suntem de casa dumitale?
— Cam la o jumătate de oră, aș zice. Se încruntă. Dacă nu ne încetinește
ploaia.
— Păi, nu mă deranjează puțină ploaie, zise ea vitejește. Sunt lucruri mult
mai rele în viață decât să te uzi.
Știură amândoi la ce se referea.
— Nu cred că mi-am adus aminte să-ți mulțumesc, zise ea, încet.
Benedict își întoarse brusc capul spre ea. Pentru Dumnezeu, vocea ei i se
păru teribil de familiară. Dar când îi privi chipul, văzu doar o servitoare
simplă. O servitoare foarte atrăgătoare, ce-i drept, totuși o servitoare. Cu
care n-ar fi avut cum să se intersecteze.
— A fost o nimica toată, zise el în cele din urmă.
— Poate pentru dumneata. Pentru mine a fost totul.
Simțindu-se incomod să fie apreciat așa, Benedict doar încuviință din cap
și mârâi ușor, cum făceau de obicei oamenii când nu știau ce să spună.
— Ai făcut un lucru foarte curajos, zise ea.
Benedict mârâi din nou.
Și apoi zăgazurile cerului se rupseră.
În circa un minut, Benedict era deja ud leoarcă.
— Voi mâna caii cât pot de repede, strigă el, încercând să se facă auzit
VP - 79
prin vânt.
— Nu-ți face griji în privința mea! îi strigă Sophie la rândul ei, dar când
Benedict o privi, văzu că se ghemuise, strângându-se tare în brațe, încercând
să-și conserve căldura pe care o emana corpul ei.
— Lasă-mă să-ți dau mantia mea!
Sophie clătină din cap și râse.
— Probabil că mă va uda și mai tare, la cât de leoarcă e.
Benedict îndemnă caii să iuțească pasul, dar drumul devenea tot mai
noroios și vântul sufla ploaia în toate părțile, reducând și mai mult
vizibilitatea și-așa redusă.
Ei, drăcie! Asta îi mai trebuia. Deja fusese răcit toată săptămâna trecută și
probabil că oricum nu-și revenise întru totul. Probabil că un drum cu trăsura
pe ploaia asta glacială avea să-i stânjenească însănătoșirea și să-i curgă
nasul și ochii o lună întreagă… Și urma să aibă tot soiul de alte simptome
enervante și neatrăgătoare.
Bineînțeles…
Benedict zâmbi fără să vrea. Bineînțeles, dacă avea să fie din nou bolnav,
mama lui nu mai putea încerca să-l convingă să participe la toate petrecerile
din oraș, cu speranța că avea să găsească o tânără potrivită și să se așeze la
casa lui, liniștit și fericit.
Spre meritul lui, era mereu atent la potențiale soții. Cu siguranță nu se
împotrivea căsniciei, din principiu. Fratele lui, Anthony, și sora lui, Daphne,
se căsătoriseră și erau acum minunat de fericiți. Dar Anthony și Daphne erau
minunat de fericiți pentru că fuseseră îndeajuns de deștepți să se
căsătorească cu persoanele potrivite, iar Benedict era destul de convins că
nu întâlnise încă persoana potrivită.
Ba nu, se gândi el, amintindu-și de un moment cu câțiva ani în urmă, nu
era întru totul adevărat. Cunoscuse cândva pe cineva…
Doamna în argintiu.
Când o ținuse în brațe și o învârtise pe balcon în primii ei pași de vals,
simțise ceva diferit în sufletul lui, ca niște vibrații, ca niște furnicături. Ar fi
trebuit să fie al naibii de speriat.
Dar nu fusese. Ci rămăsese cu sufletul la gură, plin de entuziasm… și
hotărât să o aibă.
Dar apoi ea dispăruse. De parcă lumea ar fi fost plată și femeia căzuse de
pe ea. Nu aflase nimic în urma întâlnirii enervante cu Lady Penwood, iar
când își întrebase prietenii și familia, nimeni nu știuse nimic despre o tânără
îmbrăcată cu o rochie argintie.
Nu sosise și nici nu plecase însoțită de cineva. Din câte se părea, nici
măcar nu existase.
VP - 80
 O căutase la fiecare bal, petrecere și serată muzicală la care participase.
La naiba, chiar participase de la două ori mai multe evenimente ca de obicei,
cu speranța că avea să o vadă.
Dar mereu se întorsese acasă dezamăgit.
Se gândise că avea să nu o mai caute. Era un bărbat practic și presupusese
că, în cele din urmă, avea să renunțe pur și simplu să o mai caute. Și, într-un
fel, așa făcuse. După câteva luni, își dăduse seama că refuza mai multe
invitații decât accepta. Iar câteva luni și mai târziu, își dăduse seama că
putea din nou să cunoască femei și să nu le compare de la sine cu ea.
Dar nu reușea să nu se uite după ea. Poate că nu o făcea la fel de insistent,
dar ori de câte ori participa la un bal sau la o serată muzicală, se trezea
privind prin mulțime, ciulind urechile după râsul ei vioi.
Era pe-acolo, pe undeva. Se resemnase de mult cu gândul că cel mai
probabil nu avea s-o găsească și nu o mai căutase în mod activ de mai bine
de un an, dar…
Zâmbi melancolic. Pur și simplu, nu reușea să se oprească din căutări.
Devenise, într-un mod straniu, parte din ființa lui. Numele lui era Benedict
Bridgerton, avea șapte frați și surori, se pricepea destul de bine și la lupta cu
sabia și la creionat schițe, și se uita mereu după o femeie care îi mișcase
sufletul.
Spera… și își dorea… și privea întruna. Și chiar dacă își spunea că probabil
sosise vremea să se însoare, pur și simplu, nu reușea să găsească
entuziasmul necesar ca să o facă.
Pentru că dacă se căsătorea cu cineva și în ziua următoare ar fi văzut-o pe
ea?
I s-ar fi frânt inima, de-a dreptul.
Ba nu, ar fi fost mai mult de-atât. I s-ar fi zdrobit sufletul, de-a dreptul.
Benedict oftă ușurat când văzu satul Rosemeade în depărtare. Rosemeade
însemna că reședința lui se afla la doar cinci minute distanță, și al naibii să
fie de nu aștepta cu nerăbdare să intre și să se vâre într-o cadă plină cu apă
aburindă.
Aruncă o privire spre domnișoara Beckett. Și ea tremura, dar, se gândi el
ușor admirativ, nu se plânsese câtuși de puțin. Benedict încercă să se
gândească la alte femei pe care le cunoștea care ar fi făcut față vremii cu
atâta tărie sufletească și nu-i veni nimeni în minte. Până și sora lui, Daphne,
care era foarte de treabă, s-ar fi plâns până acum de frig cu urlete.
— Aproape am ajuns, o asigură el.
— Sunt bine… O! Dumneata ești bine?
Benedict tuși adânc, prelung, cu un huruit în piept. Avu impresia că-i
luaseră foc plămânii, iar gâtlejul îl duru de parcă i-ar fi tăiat cineva cu
VP - 81
briceagul.
— Sunt bine, icni el, smucind ușor de frâie, ca să-i readucă pe cai pe
direcția cea bună.
— Nu pari prea bine.
— Am fost răcit săptămâna trecută, zise el și-i făcu cu ochiul.
Fir-ar ce-l dureau plămânii!
— Nu părea o simplă răceală, zise ea și îi zâmbi într-o manieră care
probabil că se voise a fi sâcâitoare.
Doar că lui Benedict nu i se păru sâcâitoare, ci, sincer să fie, foarte
îngrijorată.
— Probabil că s-a agravat, bombăni el.
— Nu vreau să te îmbolnăvești din pricina mea.
Benedict încercă să rânjească, dar pomeții îl dureau prea tare.
— Oricum m-ar fi prins ploaia, indiferent că te luam sau nu cu mine.
— Totuși…
Orice vorbe avusese de gând să rostească fuseseră înăbușite de un alt
acces de tuse profundă, din piept.
— Scuze, bombăni el.
— Lasă-mă pe mine să mân caii, zise ea și se întinse după frâie.
Benedict se întoarse spre ea, nevenindu-i să creadă.
— E un faeton, nu o căruță cu un singur cal.
Sophie își înăbuși imboldul de a-l strânge de gât. Îi curgea nasul, avea
ochii roșii, nu se putea opri din tuse și tot avea energia necesară ca să se
poarte ca un păun arogant.
— Te asigur, spuse ea lent, că știu cum să conduc un echipaj de cai.
— Și unde ai dobândit astfel de abilități?
— În sânul aceleiași familii care m-a lăsat să iau lecții cu fiicele lor, minți
Sophie. Am învățat să mân un echipaj de cai odată cu fetele.
— Probabil că stăpâna casei te-a plăcut mult de tot, zise el.
— Într-adevăr, îi răspunse Sophie, încercând să nu râdă.
Araminta fusese stăpâna casei și se împotrivise din răsputeri de fiecare
dată când tatăl ei insistase să i se îngăduie să primească aceeași educație ca
Rosamund și Posy. Învățaseră toate trei să mâne un echipaj de cai în anul de
dinainte să moară contele.
— Voi mâna eu caii, mulțumesc, zise Benedict tăios.
După care strică tot efectul tușind din nou cu putere.
Sophie se întinse după frâie.
— Pentru numele lui…
— Poftim, zise el, înmânându-i frâiele și ștergându-se la ochi. Ia-le! Dar
voi sta cu ochii pe tine.
VP - 82
 — Nu m-aș aștepta la altceva, zise ea iritată.
Din cauza ploii, condițiile nu erau chiar ideale și nu mai ținuse frâiele unei
trăsuri de ani buni, dar fu de părere că se descurcă destul de bine. Presupuse
că unele lucruri nu le uitai, pur și simplu.
De asemenea, îi plăcu să facă ceva ce nu mai făcuse de când lăsase în
urmă viața de dinainte, de când fusese, cel puțin oficial, pupila unui conte. Pe
atunci avusese veșminte frumoase, mâncare bună și lecții interesante, și…
Oftă. Nu fusese o viață perfectă, dar fusese mai bună ca orice îi urmase.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Benedict.
— Nimic. De ce ai crede că s-a întâmplat ceva?
— Ai oftat.
— M-ai auzit cu tot vântul ăsta? întrebă ea, nevenindu-i să creadă.
— Am fost foarte atent. Sunt și-așa destul de bolnav… Tuși. N-am nevoie
să ne vâri și tu într-un șanț.
Sophie hotărî să nu-i răspundă.
— Virează la dreapta în față, îi spuse el. Așa vom ajunge direct la casa
mea.
Sophie făcu întocmai.
— Casa de la țară are un nume?
— „Casa mea de la țară”.
— Ar fi trebuit să mă aștept, bombăni ea.
Benedict zâmbi afectat. O faptă eroică, în opinia ei, întrucât părea al naibii
de bolnav.
— Nu glumesc, zise el.
Într-adevăr, peste un minut opriră în fața unei case elegante în fața căreia
se afla un semn mic, discret, pe care scria CASA MEA DE LA ȚARĂ.
— Proprietarul de dinainte i-a pus numele, zise Benedict în timp ce o
direcționă spre grajduri, dar mi s-a părut că mi se potrivește și mie.
Sophie privi spre casă, care, deși destul de mică, nu era deloc umilă.
— Asta numești dumneata casă de la țară?
— Nu, așa a numit-o proprietarul dinainte, răspunse el. Ar fi trebuit să-i
vezi cealaltă casă.
O clipă mai târziu se adăpostiră de ploaie, iar Benedict sărise din trăsură
și dezlega caii. Avea mănuși, dar erau complet ude și îi alunecau pe căpăstru,
așa că și le dădu jos și le aruncă cât-colo. Sophie îl privi în timp ce-și făcu
treaba. Avea degetele stafidite, ca niște prune uscate, și îi tremurau de frig.
— Lasă-mă să te ajut, zise ea și înaintă spre el.
— Mă descurc și singur.
— Desigur, zise ea pe un ton împăciuitor, dar o poți face mai rapid dacă te
ajut.
VP - 83
 Benedict se întoarse spre ea, probabil ca să refuze din nou, apoi se îndoi
de spate și tuși din nou. Sophie se duse iute spre el și-l conduse spre o bancă
din apropiere.
— Ia loc, te rog, îl imploră ea. Termin eu.
Se gândi că avea să se împotrivească, dar de data asta Benedict cedă.
— Îmi pare rău, spuse el cu voce răgușită. Eu…
— N-are de ce să-ți pară rău, zise ea, terminând iute ce avea de făcut.
Sau pe cât de repede reuși; avea degetele încă amorțite, iar pe alocuri
pielea i se albise pentru că fusese udă atâta vreme.
— Nu e foarte… Tuși din nou, de data aceasta mai răgușit și mai adânc ca
înainte… cavaleresc din partea mea.
— Ah, cred că te pot ierta de data asta, ținând cont că m-ai salvat mai
devreme.
Sophie încercă să-i zâmbească veselă, dar, din cine știe ce motiv, șovăi și,
fără să vrea, se trezi pe punctul de-a izbucni în lacrimi. Își întoarse iute fața,
nevrând ca Benedict să-i vadă chipul.
Dar probabil că o văzuse sau poate că simțise că ceva nu era în regulă,
pentru că o întrebă:
— Te simți bine?
— Sunt bine! răspunse ea, dar cu voce încordată și sugrumată și, până să
se dezmeticească ea, Benedict și ajunse lângă ea și o luă în brațe.
— E în regulă, îi zise el pe un ton alinător. Ești în siguranță acum.
Sophie izbucni în lacrimi. Plânse din pricina sorții pe care ar fi putut s-o
aibă în seara aceea și pentru soarta pe care o îndurase în ultimii nouă ani.
Plânse când își aminti momentul în care o ținuse în brațe la balul mascat și
pentru că o ținea și acum în brațe.
Plânse pentru că era atât de-al naibii de drăguț și pentru că, deși era
limpede că era bolnav, pentru că deși era doar o simplă servitoare pentru el,
tot voia să-i poarte de grijă și să o protejeze.
Plânse pentru că nici nu-și mai amintea când își îngăduise să plângă
ultima oară și plânse pentru că se simțea atât de singură.
Și plânse pentru că visase la el de atâta amar de vreme, iar el nu o
recunoscuse. Probabil că era mai bine așa, dar tot o durea inima.
În cele din urmă, lacrimile se opriră, iar Benedict se dădu în spate, o
mângâie pe bărbie și-i spuse:
— Te simți mai bine acum?
Sophie încuviință din cap, surprinsă că era adevărat.
— Bine. Te-ai speriat și…
Se trase la o parte, îndoindu-se de spate și tușind.
— Chiar că trebuie să te ducem înăuntru, zise Sophie, ștergându-și
VP - 84
ultimele șiroaie de lacrimi. În casă, vreau să spun.
Benedict încuviință din cap.
— Ne întrecem până la ușă.
Sophie făcu ochii mari, șocată. Nu-i venea să creadă că avusese prezența
de spirit să glumească pe tema asta, deși era limpede că se simțea foarte rău.
Dar își înfășură șnurul de la geantă pe după mâini, își ridică fustele și fugi
spre ușa de la intrare a casei. Până să ajungă la scări, râdea de la atâta efort,
chicotind de cât de ridicol era să alerge ca nebuna ca să scape de ploaie, deși
era deja udă leoarcă.
Deloc surprinzător, Benedict ajunsese înaintea ei la porticul mic. Poate că
nu se simțea bine, dar avea picioarele mult mai lungi și mai puternice. Pe
când încetini lângă el, bătea deja la ușă.
— Nu ai cheie? strigă Sophie.
Vântul încă vuia, așa că era greu să se audă unul pe celălalt.
Benedict clătină din cap.
— Nu aveam de gând să mă opresc aici.
— Crezi că îngrijitorii te vor auzi măcar?
— Sper naibii că da, bombăni el.
Sophie șterse șiroaiele de apă care i se scurgeau peste ochi și aruncă o
privire printr-o fereastră din apropiere.
— E foarte întuneric, îi zise ea. Crezi că s-ar putea să nu fie acasă?
— Nu știu unde altundeva ar putea fi.
— N-ar trebui să fie măcar o servitoare sau un lacheu pe aici?
Benedict clătină din cap.
— Trec atât de rar pe aici, încât mi s-a părut prostește să angajez un
personal complet. Servitoarele vin doar în timpul zilei.
Sophie făcu o grimasă.
— Aș sugera să căutăm o fereastră deschisă, dar puțin probabil să găsim
una pe ploaia asta.
— Nu neapărat, zise Benedict cu îndârjire. Știu unde e ascunsă cheia de
rezervă.
Sophie îl privi surprinsă.
— De ce pari atât de posac?
Benedict tuși de mai multe ori înainte să-i răspundă:
— Pentru că înseamnă că trebuie să ies din nou în afurisita asta de
furtună.
Sophie știu că Benedict începea să ajungă la capătul răbdării. Vorbise urât
deja de două ori în fața ei și nu părea genul care să vorbească așa în fața unei
femei, fie ea chiar și o simplă servitoare.
— Așteaptă aici, îi porunci el și apoi, înainte ca Sophie să apuce să
VP - 85
răspundă, plecă iute din porticul care îi adăpostea.
Câteva minute mai târziu auzi o cheie întorcându-se în încuietoare, iar
ușa din față se deschise larg și îl văzu pe Benedict, ținând în mână o
lumânare și picurând pe podea.
— Nu știu unde sunt domnul și doamna Crabtree, zise el, cu vocea
răgușită de la atâta tușit, dar cu siguranță nu sunt aici.
Sophie înghiți în sec.
— Suntem singuri?
Benedict încuviință din cap.
— Cu desăvârșire.
Sophie se îndreptă spre scări.
— Atunci, aș face bine să găsesc odăile servitorilor.
— Ba nici vorbă de așa ceva, mârâi el, apucând-o de braț.
— Nu?
Benedict clătină din cap.
— N-ai să te duci nicăieri, fată dragă.

Capitolul 8

S-ar părea că zilele acestea nu poți face nici doi pași la un bal
din Londra fără să te împiedici de o matroană care se plânge de
cât de dificil e să găsești servitori buni. Într-adevăr; autoarea a
avut impresia că doamna Featherington și Lady Penwood aveau
să se încaiere de-a dreptul la serata muzicală a familiei Smythe-
Smith de săptămâna trecută. S-ar părea că, în urmă cu o lună,
Lady Penwood i-a furat o cameristă doamnei Featherington ,
promițându-i o leafă mai bună și pe gratis veșmintele de care nu
mai avea nevoie. (Ar trebui menționat aici că și doamna
Featherington i-a dat bietei fete veșmintele de care nu mai avea
nevoie, dar oricine a văzut vreodată ce haine poartă fetele
Featherington ar înțelege de ce camerista nu ar considera acest
lucru un beneficiu.)
Lucrurile s-au complicat, însă, când camerista cu pricina a
fugit înapoi la doamna Featherington, implorând-o s-o angajeze
din nou. S-ar părea că Lady Penwood avea impresia că sarcinile
unei cameriste includeau mai degrabă treburi de spălătoare de
vase, servitoare de la etaj și bucătăreasă.
Cineva ar trebui să-i spună femeii că o singură fată nu poate
VP - 86
 munci cât trei.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

2 mai 1817

— Vom face focul, spuse Benedict, și ne vom încălzi înainte să ne culcăm.

Nu te-am salvat de Cavender ca să mori de gripă.
Sophie îl privi tușind din nou, străbătut de spasme și îndoindu-se de
spate.
— Îmi cer iertare, domnule Bridgerton, spuse ea fără să vrea, dar, dintre
noi doi, cred că dumneata ești mai în primejdie ca mine să fii afectat de
gripă.
— Întocmai, icni el, și te asigur că nu îmi doresc nici eu să fiu afectat. Așa
că…
Se aplecă din nou și tuși încă o dată, cu putere.
— Domnule Bridgerton? întrebă Sophie îngrijorată.
Benedict înghiți convulsiv și abia reuși să îngâne:
— Ajută-mă să fac focul înainte să tușesc până uit de mine.
Sophie se încruntă, îngrijorată. Accesele de tuse erau tot mai dese și de
fiecare dată mai profunde, mai hârâite, de parcă ar fi venit din adâncul
pieptului.
Făcu cu ușurință focul. Întrucât fusese cameristă, avea destul de multă
experiență la aprins focul și, curând, își țineau amândoi mâinile cât mai
aproape de flăcări.
— Mă gândesc că schimbul tău de haine nu mai e uscat, zise Benedict,
dând din cap spre sacul lui Sophie.
— Mă îndoiesc, zise ea cu tristețe. Dar nu are importanță. Dacă rămân aici
îndeajuns de mult timp, mă voi usca.
— Nu fi prostuță, zise el tușind, și se întoarse cu spatele la foc. Sunt
convins că găsesc un schimb de haine și pentru tine.
— Ai veșminte de femeie aici? întrebă ea sceptică.
— Doar nu ești atât de mofturoasă încât să nu poți purta o pereche de
pantaloni și o cămașă o seară, nu-i așa?
Până în clipa aceea, probabil că Sophie chiar fusese mofturoasă, dar,
făcând abstracție de asta, chiar că i se păru o idee prostească.
— Presupun că nu, zise ea. Chiar că o îmbia un rând de veșminte uscate.
— Bine, zise el tăios. Ce-ar fi să faci focul în două dormitoare, iar eu voi
căuta niște veșminte pentru amândoi?
— Pot sta în odăile pentru slujitori, zise Sophie repede.
— Nu e nevoie, spuse Benedict, ieșind cu pași mari din încăpere și
VP - 87
făcându-i semn să îl urmeze. Am odăi în plus și nu ești servitoare în casa
asta.
— Dar sunt servitoare, sublinie ea, ducându-se degrabă după el.
— Atunci fă cum dorești. O porni în sus pe scări, dar trebui să se oprească
pe la jumătate, să tușească. Poți căuta o odăiță minusculă unde stau
servitorii, cu un pat dur de scânduri, sau te poți folosi de un dormitor pentru
oaspeți, care te asigur că sunt prevăzute cu saltele cu pene și cuverturi cu
puf de gâscă.
Sophie știu că ar fi trebuit să nu-și uite locul în lume și să urce următorul
șir de trepte, care ducea în pod, dar pentru numele lui Dumnezeu, o saltea cu
pene și o cuvertură cu puf i se părură însuși raiul pe pământ. Nu mai
dormise de ani întregi într-un loc atât de confortabil.
— Voi căuta atunci un dormitor pentru oaspeți mic, consimți ea. Cel mai
mic pe care îl ai.
Benedict zâmbi sec, cu jumătate de gură; ceva de genul „ți-am spus eu”.
— Alege care cameră vrei tu. Dar nu pe aia, zise el, arătând spre a doua
ușă de pe stânga. Aia-i a mea.
— Mă duc imediat să fac focul în ea, zise Sophie.
Avea mai multă nevoie ca ea de căldură și, în plus, își dădu seama că era
nespus de curioasă să-i vadă dormitorul. Îți puteai da seama de multe
lucruri despre o persoană după cum îi era decorat dormitorul. Bineînțeles,
se gândi ea cu o grimasă, cu condiția ca persoana cu pricina să fi avut
suficienți bani ca să decoreze așa cum voia. Sophie se îndoia că ar fi ghicit
cineva ceva despre ea după foișorul mic din pod în care locuise în casa
familiei Cavender… Poate doar că nu avea nicio lețcaie-n buzunar.
Sophie își lăsă geanta pe coridor și intră iute în dormitorul lui Benedict.
Era o odaie încântătoare, caldă, masculină și foarte comodă. Deși Benedict
spusese că locuia rareori acolo, avea tot soiul de obiecte personale pe birou
și pe mese: miniaturi cu frații și surorile lui, probabil, cărți cu coperte de
piele și chiar și un castron de sticlă mic plin cu…
Pietre?
— Ce straniu, murmură Sophie, înaintând, deși știa că era îngrozitor de
invazivă și băgăcioasă.
— Fiecare dintre ele are o însemnătate aparte, se auzi o voce din spatele
ei. Le colecționez de când… Se opri să tușească. De când eram copil.
Sophie se înroși când își dădu seama că fusese surprinsă vârându-și cu
nerușinare nasul în lucrurile lui, dar tot era curioasă, așa că ridică o piatră.
Avea o nuanță rozalie și era străbătută de o nervură gri dințată chiar prin
mijloc.
— Ce-i cu asta?
VP - 88
 — Am luat-o în timpul unei drumeții, zise Benedict ușor. S-a întâmplat să
fie în ziua în care a murit tatăl meu.
— Ah! Sophie dădu drumul pietrei de parcă ar fi ars-o. Îmi pare rău.
— S-a întâmplat cu mult timp în urmă.
— Tot îmi pare rău.
Benedict zâmbi trist.
— Și mie.
Apoi tuși atât de tare, că fu nevoit să se sprijine de perete.
— Trebuie să te încălzești, spuse Sophie repede. Mă apuc de foc.
Benedict îi aruncă un mănunchi de haine pe pat.
— Pentru tine, zise el simplu.
— Mulțumesc, spuse ea, concentrându-se în continuare la soba mică.
Era periculos să rămână în aceeași cameră cu el. Nu îl credea în stare de
avansuri indecente; era un gentleman adevărat, așa că nu avea să forțeze o
femeie pe care abia o cunoștea să se culce cu el. Nu, pericolul era mai
degrabă din partea ei. Sinceră să fie, era îngrozită că, dacă urma să petreacă
prea mult timp în tovărășia lui, avea să se îndrăgostească lulea de el.
Și cu ce s-ar fi ales atunci?
Doar cu inima frântă.
Sophie se ghemui în fața sobei mici din fier preț de câteva minute, ațâțând
flacăra până fu încrezătoare că nu avea să se stingă.
— Poftim, zise ea odată mulțumită. Se ridică, își arcui ușor spatele,
întinzându-se, și apoi se întoarse spre el. Asta ar trebui să… O, Cerule mare!
Benedict Bridgerton era de-a dreptul verde la față.
— Te simți bine? întrebă ea și se duse degrabă lângă el.
— Nu mă simt prea bine, îngână el, sprijinindu-se puternic de stâlpul
patului.
Părea ușor beat, dar Sophie fusese în tovărășia lui în ultimele două ore și
știa că nu băuse deloc.
— Trebuie să te urci în pat, zise ea, împleticindu-se sub greutatea lui când
Benedict hotărî să se sprijine de ea, în loc de stâlpul patului.
Rânji.
— Vii și tu?
Sophie se clătină în spate.
— Acum sunt convinsă că ai febră.
Benedict vru să își ducă mâna la frunte, dar se lovi în schimb peste nas.
— Au! țipă el.
Sophie se înfioră, compătimitoare.
Benedict își duse mâna la frunte.
— Hmmm, poate că ard puțin.
VP - 89
 Era un gest îngrozitor de ireverențios din partea ei, dar era în joc
sănătatea unui om, așa că Sophie îl atinse pe frunte. Nu ardea, dar nici nu era
rece.
— Trebuie să îți dai jos hainele ude, zise ea. Numaidecât.
Benedict privi în jos și clipi nedumerit când își văzu hainele ude leoarcă,
de parcă ar fi fost o surpriză pentru el.
— Da, murmură el gânditor. Da, cred că așa trebuie să fac. Își apucă
nasturii de la cămașă, dar avea degetele atât de umede și de amorțite, încât îi
tot alunecau de pe ei. În cele din urmă, ridică neajutorat din umeri și-i spuse:
Nu reușesc.
— Of, vai! Poftim, o să…
Sophie dădu să-i desfacă nasturii, apoi își trase mâinile înapoi, agitată,
după care strânse din dinți și întinse din nou mâinile. Îi desfăcu repede
nasturii, străduindu-se din răsputeri să se uite în altă parte în timp ce fiecare
nasture desfăcut mai dădu la iveală cinci centimetri de piele.
— Aproape am terminat, bombăni ea. Încă o clipă.
Benedict nu-i răspunse, așa că Sophie își ridică privirea spre el. Avea ochii
închiși și se legăna ușor. Dacă n-ar fi stat în picioare, ar fi putut jura că
dormea.
— Domnule Bridgerton? întrebă ea ușor. Domnule Bridgerton! Capul îi
tresări violent.
— Ce e? Ce e?
— Ai adormit.
Benedict clipi, confuz.
— Și asta e rău pentru că…?
— Nu poți adormi în hainele astea.
Benedict privi în jos.
— Cum de mi s-a desfăcut cămașa?
Sophie îi ignoră întrebarea și-l îmboldi în schimb până când se sprijini cu
fundul de saltea.
— Ia loc, îi porunci ea.
Probabil că o spusese pe un ton potrivit de poruncitor, pentru că Benedict
se așeză.
— Ai ceva haine uscate pe care să le îmbraci? întrebă ea. Benedict își
dădu jos cămașa, lăsând-o să se adune pe podea într-o grămăjoară
dezordonată.
— Nu dorm niciodată îmbrăcat.
Sophie simți cum i se pune un nod în stomac.
— Păi, în noaptea asta cred că ar trebui, și… Ce faci?
Benedict o privi de parcă i-ar fi pus cea mai prostească întrebare din
VP - 90
lume.
— Îmi dau jos pantalonii.
— N-ai putea aștepta măcar să mă întorc cu spatele?
Benedict o privi absent.
Sophie îl privi la rândul ei.
Benedict continuă să se holbeze la ea. În cele din urmă îi spuse:
— Deci?
— Deci ce?
— N-ai de gând să te întorci cu spatele?
— Ah! scânci ea și se întoarse de parcă i-ar fi aprins cineva focul sub
picioare.
Benedict clătină istovit din cap, se așeză pe marginea patului și își dădu
jos ciorapii. Ferească-l sfântu’ de domnișoare rușinoase. Era o servitoare,
pentru numele lui Dumnezeu! Și dacă era fecioară, și, judecând după
comportamentul ei, bănuia că așa stăteau lucrurile, cu siguranță mai văzuse
până atunci un bărbat gol. Servitoarele intrau și ieșeau mereu din odăi fără
să bată la ușă, ducând prosoape și cearșafuri și câte și mai câte. Era de
neconceput să nu fi dat vreodată buzna din greșeală peste un bărbat gol.
Își dădu jos pantalonii. Lucru deloc ușor, de altfel, întrucât erau încă
destul de uzi și fu nevoit să-i descojească literalmente de pe el. Când fu gol-
goluț, ridică din sprânceană spre Sophie, care stătea tot cu spatele la el. Avea
o postură rigidă, cu mâinile strânse pumn pe lângă corp.
Fu surprins să-și dea seama că îl făcea să zâmbească.
Începea să se simtă puțin lent în mișcări și încercă de două ori înainte să
reușească să-și ridice piciorul îndeajuns ca să se urce în pat. Cu un efort
considerabil, se aplecă în față și apucă marginea cuverturii, trăgând-o peste
el. Apoi, epuizat cu desăvârșire, se lăsă pe perne și gemu.
— Te simți bine? întrebă Sophie.
Benedict se căzni să-i răspundă:
— Bine, dar semănă mai degrabă a „Hmpf”.
O auzi mișcându-se prin încăpere și, când reuși să își ridice o pleoapă pe
jumătate, văzu că venise lângă pat. Părea îngrijorată.
Din cine știe ce motiv, i se păru un gest duios. Trecuse multă vreme de
când o femeie care nu-i era rudă se îngrijorase de bunăstarea lui.
— Sunt bine, mormăi el, încercând să-i zâmbească liniștitor.
Dar o rosti pe o voce ce părea să se audă dintr-un tunel lung și îngust. Se
trase de ureche. Avea impresia că rostea cuvintele așa cum trebuia;
problema era la urechi, cu siguranță.
— Domnule Bridgerton? Domnule Bridgerton?
Benedict ridică din nou o pleoapă, cu greu.
VP - 91
 — Du-te-n pat, mârâi el. Usucă-te!
— Ești sigur?
Benedict încuviință din cap. Îi era prea greu să mai vorbească.
— Prea bine. Dar voi lăsa ușa deschisă. Dacă ai nevoie de mine la noapte,
trebuie doar să mă strigi.
Benedict încuviință din nou. Sau cel puțin încercă să o facă. Apoi adormi.
•
Sophie fu gata de culcare în niciun sfert de oră. Cu un exces de energie
plină de agitație, reuși să se schimbe în hainele uscate și să facă focul în
camera ei, dar când puse capul pe pernă, simți cum pune stăpânire pe ea o
istoveală crâncenă, încât i se păru că-i ajunsese până la oase.
Fusese o zi lungă, se gândi ea amețită. O zi foarte lungă, într-adevăr, în
care își făcuse treburile de dimineață, apoi fugise din casă să scape de
Cavender și amicii lui… Pleoapele i se închiseră. Fusese o zi extraordinar de
lungă și…
Sophie se ridică brusc, cu inima bătându-i cu putere. Focul din sobă ardea
mocnit, ceea ce însemna că sigur adormise. Fusese istovită, însă, așa că ceva
trebuie să o fi trezit. Să fi fost domnul Bridgerton? Oare o strigase? Nu
arătase prea bine când plecase de lângă el, dar nici nu păruse în pragul
morții.
Sophie sări din pat, apucă o lumânare și o țâșni spre ușa camerei, ținând
de betelia pantalonilor prea mari pentru ea, pe care îi împrumutase de la
Benedict, când aceștia începură să-i alunece în jos pe șolduri. Când ajunse pe
coridor, auzi din nou sunetul care probabil că o trezise.
Era un geamăt adânc, urmat de un zgomot de parcă s-ar fi zbătut cineva,
urmat de ceea ce păru a fi un scâncet.
Sophie intră valvârtej în odaia lui Benedict și se opri scurt lângă sobă ca
să-și aprindă lumânarea. Era întins în pat, aproape nefiresc de nemișcat.
Sophie se duse încet spre el, cu privirea ațintită pe pieptul lui. Știa că nu
putea să fie mort, dar s-ar fi simțit mult mai bine dacă avea să-i vadă pieptul
ridicându-se și coborând.
— Domnule Bridgerton? șopti ea. Domnule Bridgerton?
Niciun răspuns.
Se apropie și mai mult de el și se aplecă deasupra patului.
— Domnule Bridgerton?
Benedict o apucă dintr-odată de umăr, dezechilibrând-o și făcând-o să
cadă în pat.
— Domnule Bridgerton! scânci Sophie. Dați-mi drumul!
Dar Benedict începuse să se zvârcolească și să geamă, și trupul lui emana
îndeajuns de multă căldură, încât Sophie să-și dea seama că avea febră.
VP - 92
 Reuși să se smucească cumva din strânsoarea lui și pică de pe pat, în timp
ce Benedict se agită în continuare, bombănind cuvinte fără sens.
Sophie așteptă preț de o clipă în tăcere, după care îi atinse fruntea. Ardea.
Își mușcă buza de jos, încercând să hotărască ce-ar fi trebuit să facă. Nu
mai îngrijise bolnavi cu febră, dar i se păru logic că trebuia să-i scadă
temperatura. Pe de altă parte, camerele celor bolnavi păreau să fie mereu
închise, sufocante și calde, așa că poate…
Benedict începu din nou să se zvârcolească și apoi, dintr-odată, murmură:
— Sărută-mă!
Sophie își scăpă pantalonii din mână, care îi căzură pe podea. Scânci
surprinsă și se aplecă iute să-i tragă înapoi. Ținând bine de betelie cu mâna
dreaptă, îl bătu ușor peste mână cu stânga, apoi se răzgândi.
— Doar visezi, domnule Bridgerton, îi zise ea.
— Sărută-mă, repetă el.
Dar nu deschise ochii.
Sophie se aplecă mai aproape de el. Chiar și la lumina unei singure
lumânări îi văzu ochii mișcându-i-se rapid pe sub pleoape. Ce straniu era, se
gândi ea, să vezi pe altcineva visând.
— Fir-ar să fie! strigă el dintr-odată. Sărută-mă!
Sophie se trase în spate surprinsă și așeză degrabă lumânarea pe măsuța
de lângă pat.
— Domnule Bridgerton, eu… dădu ea să spună, vrând să-i explice de ce
nici prin minte nu-i trecea să-l sărute, dar apoi se gândi… De ce nu?
Cu inima bătându-i cu putere, se aplecă și îl sărută ușor, cât se poate de
tandru, pe buze.
— Te iubesc, șopti ea. Te-am iubit mereu.
Spre ușurarea ei nemărginită, Benedict nu se mișcă. Nu era genul de
moment pe care voia ca Benedict să și-l amintească în dimineața următoare.
Dar în clipa aceea, chiar pe când era convinsă că adormise la loc, adânc,
Benedict începu să-și miște capul încolo și încoace, lăsând urme adânci în
perna moale, cu pene.
— Unde-ai plecat? mârâi el răgușit. Unde-ai plecat?
— Sunt chiar aici, îi răspunse Sophie.
Benedict deschise ochii și, preț de câteva secunde infime, păru întru totul
lucid când îi spuse:
— Nu tu.
Apoi își dădu ochii pe spate, iar capul începu din nou să i se zbată încolo și
încoace.
— Păi, doar pe mine mă ai, murmură Sophie. Nu pleca nicăieri, zise ea și
râse agitată. Mă întorc imediat.
VP - 93
 Și apoi, cu inima bătându-i cu putere, plină de teamă și de emoții, ieși în
fugă din odaie.
•
În zilele pe care și le petrecuse ca servitoare, Sophie învățase că
majoritatea gospodăriilor erau conduse în mare la fel. Tocmai de aceea nu-i
fu deloc greu să găsească așternuturi curate cu care să le înlocuiască pe cele
îmbibate în sudoarea lui Benedict. Reuși să găsească și o carafă cu apă rece
și câteva prosoape mici cu care să-i umezească fruntea.
Când se întoarse în dormitorul lui, îl găsi din nou nemișcat, dar respirând
superficial și repede. Sophie îl atinse din nou pe frunte. Nu era sigură, dar i
se păru că era și mai cald acum.
Of, vai! Nu era de bine și categoric nu avea calificarea necesară să
îngrijească un bolnav cu febră. Araminta, Rosamund și Posy nu se
îmbolnăviseră nici măcar o dată în viața lor, iar soții Cavender fuseseră și ei
neobișnuit de sănătoși. O îngrijise doar pe mama doamnei Cavender, care nu
putuse să meargă singură. Dar nu avusese niciodată grijă de cineva cu febră.
Înmuie o cârpă în carafa cu apă, apoi o stoarse până când nu mai picură
deloc.
— Ar trebui să te ajute să te simți puțin mai bine, șopti ea și i-o așeză ușor
pe frunte. Apoi adăugă, pe o voce destul de neîncrezătoare: Cel puțin, așa
sper.
Benedict nu se clinti când îl atinse cu cârpa. Sophie îl consideră un semn
grozav și pregăti alt prosop rece. Însă nu știu unde să-l pună. Nu i se păru
tocmai potrivit să i-l așeze pe piept și cu siguranță nu avea de gând să
îngăduie ca așternuturile să-i coboare sub talie, decât dacă bietul de el ar fi
fost cu un picior în groapă (și chiar și atunci, nu prea știa ce-ar fi putut să
facă, acolo jos, ca să-l readucă la viață). Așa că îl atinse în cele din urmă după
urechi și puțin pe lateralele gâtului.
— E mai bine așa? întrebă ea, fără să se aștepte la vreun răspuns de la el,
dar simțind oricum că ar fi trebuit să continue acea conversație unilaterală.
Chiar nu știu prea multe despre cum trebuie să îngrijești de bolnavi, dar mi
se pare că ți-ar plăcea ceva rece pe frunte. Știu că așa aș vrea eu, dacă aș fi
bolnavă.
Benedict se foi, neliniștit, murmurând vorbe incoerente.
— Într-adevăr? îi răspunse Sophie, încercând să zâmbească, dar
nereușind s-o facă. Mă bucur că așa simți.
Benedict mai bombăni ceva.
— Ba nu, îi răspunse ea, atingându-l cu cârpa rece pe ureche, trebuie să
fiu de acord cu ce-ai spus prima oară.
Benedict nu se mișcă.
VP - 94
 — Dar m-aș putea răzgândi, îi zise ea îngrijorată. Nu te simți jignit, te rog.
Benedict nu se mișcă.
Sophie oftă. Nu puteai conversa prea mult cu un bărbat inconștient
înainte să ți se pară un lucru prostesc. Ridică cârpa pe care i-o pusese pe
frunte și-i atinse pielea. I se păru oarecum cleioasă acum. Cleioasă și încă
călduță, o combinație pe care nu și-ar fi închipuit-o posibilă.
Hotărî să nu-i mai pună cârpa pe frunte, așa că o așeză pe carafa. Nu păru
să mai poată face mare lucru pentru el în momentul de față, așa că Sophie se
ridică și se plimbă lent prin odaie, cercetând cu nerușinare fiecare lucru care
nu era prins în cuie și câteva dintre cele prinse.
Prima dată se opri lângă colecția de miniaturi. Erau nouă pe măsuța de
scris; Sophie presupuse că îi înfățișau pe părinții lui Benedict și pe cei șapte
frați și surori. Dădu să le așeze pe cele ale fraților lui după vârsta lor, dar
apoi își dădu seama că cel mai probabil miniaturile nu fuseseră pictate în
același timp, așa că se putea să fie una care îl înfățișă pe fratele lui mai mare
la 15 ani și pe fratele lui mai mic la 20 de ani.
O uimi cât de mult semănau între ei, cu părul castaniu-închis, cu gurile
mari și structura osoasă elegantă. Le privi îndeaproape, ca să compare
culoarea ochilor, dar îi fu imposibil să o facă la lumina slabă a lumânării și
oricum, de cele mai multe ori, culoarea ochilor nu se distingea cu ușurință la
miniaturi.
Lângă miniaturi se afla castronul cu colecția de pietre a lui Benedict.
Sophie ridică câteva dintre ele pe rând, rostogolindu-le ușor în palmă.
— Mă întreb de ce sunt oare atât de speciale pentru tine? zise ea în șoaptă
și le așeză cu grijă înapoi în castron.
Pentru ea arătau ca niște simple pietre, dar presupuse că lui Benedict i se
păreau mai interesante și unice dacă îi aminteau de ceva aparte.
Găsi o cutie de lemn mică pe care nu reuși nicidecum să o deschidă;
probabil că era o cutie din aceea cu cifru despre care auzise că proveneau
din Orient. Și, cel mai incitant dintre toate, sprijinit de laterala biroului, era
un caiet mare de schițe, plin cu desene în creion, cele mai multe dintre ele
peisaje, dar și câteva portrete. Oare Benedict le desenase? Sophie miji ochii
în josul fiecărei pagini. Literele alea mici cârlionțate aduceau într-adevăr cu
doi „B”.
Sophie icni ușor și zâmbi fără să vrea. Nu își închipuise vreodată că
Benedict era artist. Whistledown nu menționase niciodată despre așa ceva și
părea genul de lucru pe care autoarea rubricii mondene l-ar fi aflat de-a
lungul anilor.
Sophie apropie caietul de schițe de lumânare și răsfoi paginile. Voi să se
așeze și să cerceteze fiecare schiță măcar zece minute, dar i se păru prea
VP - 95
intruziv să-i studieze desenele atât de amănunțit. Probabil că doar încerca
să-și justifice de ce era atât de băgăreață, dar, cumva, nu i se păru la fel de
rău să arunce doar o privire la ele.
Peisajele variau. Unele dintre ele înfățișau „Casa mea de la țară” (sau ar fi
trebuit oare să-i spună Casa lui de la țară?), iar altele, o casă mai mare,
despre care Sophie presupuse că era locuința de la țară a familiei
Bridgerton. Cele mai multe peisaje nu aveau niciun element de arhitectură,
ci doar câte un pârâu bolborositor sau câte un copac ce se legăna în bătaia
vântului sau vreo pajiște scăldată de ploaie. Iar lucrul uimitor la desenele lui
era că păreau să surprindă un moment în întregimea și adevărul lui. Sophie
putea să jure că putea auzi pârâul bolborosind sau foșnetul frunzelor suflate
de vânt.
Portretele erau mai puține, dar lui Sophie i se părură infinit mai
interesante. Erau câteva cu sora lui cea mai mică, sau cel puțin așa bănuia
Sophie, și câteva cu mama lui. Printre favoritele lui Sophie se numără un
desen care înfățișa ceea ce părea a fi un fel de joc de exterior. Cel puțin cinci
frați și surori Bridgerton țineau niște ciocane lungi, iar una dintre fete stătea
în față, cu fața schimonosită de hotărâre, în timp ce încerca să lovească
mingea printr-o portiță.
Sophie aproape că izbucni în râs când văzu imaginea. Simți veselia din
ziua aceea și o făcu să tânjească cu disperare după o familie a ei.
Se uită spre Benedict, care dormea în continuare liniștit în pat. Oare își
dădea seama cât de norocos era că se născuse într-un clan atât de numeros
și de iubitor?
Sophie oftă și mai întoarse câteva pagini, până ajunse la sfârșitul
caietului. Ultima schiță era diferită de celelalte; printre altele, deoarece
părea a fi o scenă nocturnă, iar femeia înfățișată își ținea fustele deasupra
gleznelor în timp ce străbătea în fugă…
Cerule mare! Sophie icni șocată. Era ea!
Își apropie schița de față. Nimerise la perfecție detaliile rochiei, rochia
aceea argintie minunată, magică, care îi aparținuse o singură seară. Ba chiar
își amintise și de mănușile ei lungi până la cot și coafura exactă pe care o
avusese. Chipul nu îi era la fel de ușor de recunoscut, dar trebuia să facă o
concesie pentru el, ținând cont de faptul că nu i-l văzuse de fapt în întregime.
Ei bine, nu până acum.
Benedict gemu dintr-odată, iar Sophie aruncă o privire spre el și văzu că
se foia neliniștit în pat. Închise caietul cu schițe și-l puse la locul lui, apoi se
duse degrabă la căpătâiul lui.
— Domnule Bridgerton? șopti ea.
Își dorea cu disperare să-i spună Benedict. Așa se gândea acum la el; așa îi
VP - 96
spusese mereu în visurile ei în ultimii doi ani atât de lungi. Dar ar fi fost un
gest impardonabil de ireverențios și cu siguranță nu s-ar fi potrivit cu
statutul ei de servitoare.
— Domnule Bridgerton? întrebă ea din nou, în șoaptă. Ești bine?
Benedict deschise ochii.
— Ai nevoie de ceva?
Benedict clipi de câteva ori, iar Sophie nu-și dădu prea bine seama dacă o
auzise sau nu. Părea atât de absent, încât nici măcar nu era convinsă că o
văzuse.
— Domnule Bridgerton?
Benedict miji ochii.
— Sophie, zise el răgușit, de parcă ar fi avut gâtlejul îngrozitor de uscat și
de iritat. Servitoarea.
Sophie încuviință din cap.
— Sunt aici. De ce ai nevoie?
— Apă, spuse el pe un ton scrâșnit.
— Numaidecât. Sophie înmuiase cârpele în apa din carafa, dar hotărî că
nu era momentul potrivit pentru mofturi, așa că apucă paharul pe care-l
adusese de la bucătărie și îl umplu cu apă. Poftim, îi zise ea și-i înmână
paharul.
Degetele îi tremurau, așa că Sophie ținu de pahar când Benedict și-l duse
la buze. Luă câteva înghițituri, apoi se trânti înapoi pe perne.
— Mulțumesc, îi zise el în șoaptă.
Sophie îl atinse din nou pe frunte. Era încă destul de cald, dar părea din
nou lucid, iar Sophie o luă ca pe un semn că febra cedase.
— Cred că te vei simți mai bine mâine-dimineață.
Benedict râse. Nu apăsat și nu viguros, dar râse în toată regula.
— Mă îndoiesc, zise el răgușit.
— Păi, nu-ți vei reveni complet, ce-i drept, încuviință ea, dar cred că te vei
simți mai bine decât acum.
— Ar fi cu siguranță greu să mă simt mai rău ca acum.
Sophie îi zâmbi.
— Crezi că te poți muta într-o parte a patului, ca să-ți schimb
așternuturile?
Benedict încuviință din cap și făcu întocmai, închizându-și istovit ochii în
timp ce Sophie schimbă așternuturile în jurul lui.
— Ce șiretlic util, zise el când Sophie termină.
— Mama doamnei Cavender venea deseori în vizită, îi explică Sophie. Era
țintuită la pat, așa că a trebuit să învăț cum să schimb așternuturile fără să
se dea jos din pat. Nu e foarte dificil.
VP - 97
 Benedict încuviință din cap.
— Mă voi culca la loc acum.
Sophie îl bătu ușor pe umăr, încercând să-l liniștească. Nu se putu abține.
— Te vei simți mai bine mâine-dimineață, îi șopti ea. Îți promit că așa va
fi!

Capitolul 9

S-a spus deseori că medicii sunt cei mai răi pacienți, dar
autoarea este de părere că orice bărbat este un pacient
îngrozitor. S-ar putea spune că e nevoie de paciență pentru a fi
pacient și, cum bine se știe, bărbații din specia noastră nu prea au
deloc răbdare.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

2 mai 1817

În dimineața următoare, primul lucru pe care îl făcu Sophie fu să țipe.

Adormise pe scaunul cu spătar drept lângă patul lui Benedict, cu
membrele răsfirate într-o manieră deloc elegantă și cu capul într-o parte,
într-o poziție cam incomodă. La început dormise superficial, cu urechile
ciulite, ca să audă orice semn de suferință dinspre pat. Dar după circa o oră
de tăcere desăvârșită și binecuvântată, istoveala pusese stăpânire pe ea și
căzuse într-un somn adânc, genul de somn din care ar trebui să te trezești
liniștit și zâmbind odihnit.
Poate că de aceea, când deschise ochii și văzu doi străini holbându-se la
ea, se sperie atât de tare, încât dură cinci minute ca inima să nu-i mai bată cu
putere.
— Cine sunteți? întrebă Sophie înainte să-și dea seama cine trebuiau să
fie: domnul și doamna Crabtree, cei care aveau grijă de „Casa mea de la
țara”.
— Cine ești tu? întrebă bărbatul, deloc beligerant.
— Sophie Beckett, zise ea și înghiți în sec. Eu… Arătă cu disperare înspre
Benedict. El…
— Scuipă tot, fătucă!
— Nu o torturați, se auzi o voce răgușită dinspre pat.
Trei capete se întoarseră numaidecât spre Benedict.
— Te-ai trezit! exclamă Sophie.
VP - 98
 — Mi-aș dori din suflet să nu o fi făcut, bombăni el. Zici că mi-a luat foc
gâtlejul.
— Vrei să-ți mai aduc niște apă? întrebă Sophie binevoitoare.
Benedict clătină din cap.
— Ceai. Te rog!
Sophie sări în picioare.
— Mă duc să-ți aduc.
— Eu îi voi aduce, zise doamna Crabtree cu fermitate.
— Ați vrea să vă ajut? întrebă Sophie cu timiditate. Cei doi o făceau să se
simtă de parcă ar fi avut zece ani. Erau amândoi scunzi și îndesați, dar
efectiv debordau de autoritate.
Doamna Crabtree clătină din cap.
— Ce menajeră aș mai fi și eu dacă n-aș fi în stare să pregătesc un ceai.
Sophie înghiți în sec. Nu își dădea seama dacă doamna Crabtree era
ofensată sau glumea.
— N-am vrut să insinuez…
Doamna Crabtree flutură din mână, semn că nu avea de ce să-și ceară
scuze.
— Îți aduc și ție o ceașcă?
— Nu ar trebui să-mi aduceți nimic, îi spuse Sophie. Sunt ser…
— Adu-i o ceașcă, porunci Benedict.
— Dar…
Arătă cu degetul spre ea și mormăi:
— Liniște!
Apoi se întoarse spre doamna Crabtree și îi oferi un zâmbet care ar fi
putut topi și o calotă de gheață.
— Binevoiești să pui și o ceașcă pentru domnișoara Beckett pe tavă?
— Desigur, domnule Bridgerton, răspunse ea, dar îmi îngăduiți să spun…
— Poți spune ce vrei tu după ce te întorci cu ceaiul, îi promise el.
Doamna Crabtree îl privi cu severitate.
— Am multe de spus.
— Nu mă îndoiesc câtuși de puțin.
Benedict, Sophie și domnul Crabtree așteptară în tăcere până când
doamna Crabtree părăsi camera și apoi, când fu convins că nu îi mai putea
auzi, domnul Crabtree chicoti de-a dreptul și spuse:
— Ați încurcat-o acum, domnule Bridgerton!
Benedict zâmbi slab.
Domnul Crabtree se întoarse spre Sophie și îi explică:
— Când doamna Crabtree are multe de spus, chiar are multe de spus.
— Ah, răspunse Sophie.
VP - 99
 I-ar fi plăcut să spună ceva mai inteligent, dar chiar nu reuși să găsească
ceva mai bun ca „ah” într-un timp atât de scurt.
— Și când are multe de spus, continuă domnul Crabtree, zâmbind larg și
viclean, îi place să o spună cu multă vigoare.
— Din fericire, spuse Benedict pe un ton sec, vom fi ocupați cu ceaiul.
Lui Sophie îi chiorăiră mațele zgomotos.
— Și, continuă Benedict, privind-o amuzat, sigur un mic dejun copios, la
cum o știu eu pe doamna Crabtree.
Domnul Crabtree încuviință din cap.
— L-a pregătit deja, domnule Bridgerton. V-am văzut caii în grajduri când
ne-am întors de la fiica noastră azi-dimineață, iar doamna Crabtree s-a
apucat numaidecât de micul dejun. Știe cât de mult vă plac ouăle.
Benedict se întoarse spre Sophie și îi zâmbi conspirativ.
— Chiar că-mi plac ouăle.
Lui Sophie îi chiorăiră din nou mațele.
— Dar n-am știut că veți fi doi, spuse domnul Crabtree…
Benedict chicoti, apoi scânci de durere.
— Mi-e greu să-mi închipui că doamna Crabtree nu a pregătit destul cât
pentru o mică armată.
— Păi, nu cred că a avut timp să pregătească un mic dejun cum se cuvine,
cu plăcintă cu carne de vită și pește, spuse domnul Crabtree, dar cred că are
costiță, șuncă, ouă și pâine prăjită.
Stomacul lui Sophie mormăi de-a dreptul. Sophie își puse mâna pe burtă,
abia înăbușindu-și imboldul de a-i spune printre dinți: „Fă liniște!”
— Ar fi trebuit să ne spuneți că veniți, adăugă domnul Crabtree, dând din
deget spre Benedict. Nu am fi plecat în vizită dacă am fi știut că veniți.
— A fost o decizie luată pe moment, zise Benedict, întorcându-și gâtul
într-o parte și în cealaltă. Am fost la o petrecere groaznică și m-am hotărât
să plec de-acolo.
Domnul Crabtree făcu semn din cap spre Sophie.
— Și ea de unde a apărut?
— Și ea a fost la petrecere.
— Ba nu am fost la petrecere, îl corectă Sophie. Doar că s-a întâmplat să
fiu pe-acolo.
Domnul Crabtree miji ochii la ea, bănuitor.
— Care-i diferența?
— Nu am mers la petrecere. Eram servitoare în casa cu pricina.
— Ești servitoare?
Sophie încuviință din cap.
— Asta tot încercam să vă spun.
VP - 100
 — Nu arăți a servitoare, zise domnul Crabtree, apoi se întoarse spre
Benedict. Vi se pare că aduce a servitoare?
Benedict ridică din umeri, neajutorat.
— Nu știu a ce aduce.
Sophie se încruntă la el. Poate că nu fusese o insultă, dar cu siguranță nu
fusese niciun compliment.
— Dacă e servitoarea altcuiva, insistă domnul Crabtree, atunci ce caută
aici?
— Pot să vă explic când se întoarce doamna Crabtree? întrebă Benedict.
Din moment ce sunt convins că va avea aceleași întrebări?
Domnul Crabtree îl privi preț de o clipă, clipi din ochi, încuviință din cap,
apoi se întoarse din nou spre Sophie.
— De ce ești îmbrăcată așa?
Sophie își coborî privirea și își dădu seama, îngrozită, că uitase cu
desăvârșire că purta haine de bărbat. Haine de bărbat atât de mari, încât
abia de reușea să-și țină nădragii să nu-i cadă de pe ea.
— Mi s-au udat veșmintele, îi explică ea, din cauza ploii.
Domnul Crabtree încuviință din cap cu compătimire.
— Ce mai furtună a fost azi-noapte! De-aia am și rămas la fiica noastră.
Știți, avusesem de gând să ne întoarcem acasă.
Benedict și Sophie doar încuviințară din cap.
— Nu stă nemaipomenit de departe, continuă domnul Crabtree. Chiar de
partea ailaltă a satului.
Aruncă o privire spre Benedict, care încuviință numaidecât din cap.
— Tocmai ce-a născut alt bebeluș, adăugă el. O fată.
— Felicitări, spuse Benedict, iar Sophie își dădu seama după chipul lui că
nu era doar politicos. Chiar vorbea serios.
Se auzi un zgomot de pași apăsați dinspre scări; cu siguranță era doamna
Crabtree care se întorcea cu micul dejun.
— Ar trebui să o ajut, zise Sophie, sărind în picioare și zbughind-o spre
ușă.
— Odată ce-ai fost servitor, rămâi mereu servitor, zise domnul Crabtree
cu înțelepciune.
Benedict nu fu convins, dar i se păru că o văzu pe Sophie înfiorându-se.
Un minut mai târziu, doamna Crabtree intră în cameră, ducând un
serviciu de ceai splendid din argint.
— Unde-i Sophie? întrebă Benedict.
— Am trimis-o jos după restul lucrurilor, răspunse doamna Crabtree. Ar
trebui să urce cât ai zice pește. Drăguță fată, adăugă ea pe un ton pragmatic,
dar are nevoie de o curea pentru nădragii pe care i i-ai împrumutat.
VP - 101
 Benedict simți cum i se strânge pieptul când și-o închipui pe Sophie-
servitoarea cu nădragii în jurul gleznelor. Înghiți în sec, incomod, când își
dădu seama că senzația aceea de strângere în piept ar fi putut fi dorință.
Apoi gemu și se apucă de gât, pentru că înghițirea în sec ne plăcută
devenise și mai neplăcută după ce tușise amarnic o noapte întreagă.
— Aveți nevoie de-o băutură tonică de-a mea, spuse doamna Crabtree.
Benedict clătină din cap înnebunit. Mai băuse cândva o băutură tonică de-
a ei și vărsase trei ore întruna.
— Nici vorbă să accept un refuz, îl avertiză ea.
— Nu acceptă niciodată un refuz, adăugă domnul Crabtree.
— Ceaiul va face minuni, zise Benedict repede, sunt convins.
Dar altceva îi distrase deja atenția doamnei Crabtree.
— Unde-i fata aia? bombăni ea, ducându-se din nou spre ușă și privind
afară din odaie. Sophie! Sophie!
— Dacă o poți împiedica să-mi aducă o băutură tonică, îi șopti Benedict
pe un ton imperios domnului Crabtree, te-ai făcut cu cinci lire.
Domnul Crabtree radie de fericire.
— E ca și făcut!
— Iat-o, zise doamna Crabtree. O, Cerule mare!
— Ce s-a întâmplat, draga mea? întrebă domnul Crabtree, ducându-se
agale spre ușă.
— Biata de ea nu poate căra tava și ține nădragii sus în același timp, îi
răspunse doamna Crabtree, cloncănind compătimitoare.
— Nu o vei ajuta? întrebă Benedict din pat.
— O, da, bineînțeles, răspunse ea și ieși degrabă.
— Mă întorc imediat, spuse domnul Crabtree peste umăr. Nu vreau să
ratez asta.
— Cineva să-i dea fetei o curea, ce naiba! strigă Benedict ursuz.
Nu i se părea prea drept ca toată lumea să iasă pe coridor și să
urmărească spectacolul, în timp ce el era țintuit la pat.
Și categoric era țintuit la pat. Amețea doar la gândul de-a se ridica.
Probabil că fusese mai bolnav decât își dăduse seama în noaptea de
dinainte. Nu mai simțea nevoia de a tuși la fiecare câteva secunde, dar se
simțea istovit, epuizat. Îl dureau mușchii, iar gâtlejul îi era foarte iritat. Nici
măcar dinții nu și-i simțea cum trebuie.
Își amintea vag cum Sophie îl îngrijise. Îi pusese comprese reci pe frunte,
îl veghease, ba chiar îi cântase și un cântec de leagăn. Dar nu reușise să-i
vadă limpede chipul. În cea mai mare parte a timpului nu avusese energia
necesară ca să deschidă ochii, iar când o făcuse, odaia fusese întunecată, iar
Sophie rămăsese mereu ascunsă în umbre, ceea ce-i amintise de…
VP - 102
 Benedict trase scurt aer în piept și își simți inima bătându-i nebunește în
piept când, într-un moment brusc de claritate, își aminti visul pe care îl
avusese.
O visase pe ea.
Nu era un vis nou, deși nu îl mai avusese de luni bune. Nu era nicio
fantezie pentru cei inocenți. Benedict nu era câtuși de puțin un sfânt, iar
când o visa pe femeia de la balul mascat, nu purta rochia argintie.
De fapt, se gândi el și zâmbi răutăcios, nu purta nimic.
Dar îl nedumerea faptul că visul reapăruse acum, după atâtea luni de
absență. Oare Sophie fusese cea care îl declanșase? Crezuse, de fapt, sperase,
că visul dispăruse pentru că o uitase.
Era limpede că nu.
Sophie categoric nu arăta ca femeia cu care dansase cu doi ani în urmă.
Părul nu se potrivea deloc și era mult mai slabă. Își amintea foarte bine
formele voluptuoase ale femeii mascate de când o ținuse în brațe; prin
comparație cu ea, Sophie era cam sfrijită. Poate că la voce semănau puțin,
dar trebuia să recunoască că, odată cu trecerea timpului, amintirile despre
noaptea cu pricina se estompaseră și nu-și mai amintea la perfecție vocea
femeii misterioase. În plus, accentul lui Sophie, deși excepțional de rafinat
pentru o servitoare, nu era la fel de elevat precum fusese al ei.
Benedict pufni frustrat. Ura să-i spună ea. Părea a fi cel mai crud secret al
ei. Nu-i spusese nici măcar cum o cheamă. O parte din el își dorea să-l fi
mințit și să-i fi spus un nume fals. Măcar atunci i-ar fi putut spune cumva în
gând.
Măcar atunci i-ar fi putut șopti numele în noapte, când se holba pe
fereastră, întrebându-se unde naiba era.
Benedict fu salvat de la alte reflecții de zgomote de pași împleticiți și
împiedicați care se auziră dinspre coridor. Domnul Crabtree se întoarse
primul, clătinându-se sub greutatea tăvii cu micul dejun.
— Ce s-a întâmplat cu ceilalți? întrebă Benedict bănuitor, privind spre
ușă.
— Doamna Crabtree s-a dus să-i caute niște straie cuviincioase lui Sophie,
îi răspunse domnul Crabtree, așezând tava pe biroul lui Benedict. Șuncă sau
costiță?
— Amândouă. Sunt lihnit. Și ce drăcie vrea să spună prin „straie
cuviincioase”?
— O rochie, domnule Bridgerton. Asta poartă femeile.
Benedict se gândi serios să arunce cu un ciot de lumânare în el.
— Mă refeream, zise el cu o răbdare de sfânt, în opinia lui, unde o să
găsească o rochie?
VP - 103
 Domnul Crabtree se duse spre el cu o farfurie plină cu mâncare așezată
pe o tavă cu picioare care avea să se potrivească peste poala lui Benedict.
— Doamna Crabtree are mai multe. Îi face mereu plăcere să împartă cu
altele.
Benedict se înecă cu bucata de ou pe care tocmai o înfulecase.
— Doamna Crabtree și Sophie nu prea se potrivesc la mărime.
— Nici dumneavoastră nu vă prea potriviți, sublinie domnul Crabtree, și
v-a purtat bine mersi hainele.
— Parcă ziceai că i-au picat pantalonii pe coridor.
— Păi, nu va mai trebui să ne facem griji în privința asta când va purta
rochia, nu-i așa? Nu prea cred că-i va aluneca în jos pe umeri.
Benedict hotărî că era mai sigur pentru sănătatea lui mintală să își vadă
de treaba lui, așa că se concentră pe deplin asupra micului dejun. Era la a
treia porție când doamna Crabtree năvăli în odaie.
— Iacătă-ne! anunță ea.
Sophie intră tiptil în odaie, înghițită de rochia voluminoasă a doamnei
Crabtree. Desigur, cu excepția gleznelor. Doamna Crabtree era cu vreo
doisprezece centimetri mai scundă decât Sophie.
Doamna Crabtree radie de fericire.
— Nu-i așa că arată strașnic?
— O, da, răspunse Benedict, cu buzele zvâcnindu-i.
Sophie îl privi urât.
— Vei avea mult loc pentru micul dejun, zise el curajos.
— E doar până-i spăl veșmintele, explică doamna Crabtree. Dar măcar e
decentă. Se duse legănat spre Benedict. Cum e micul dejun, domnule
Bridgerton?
— Delicios, răspunse el. N-am mai mâncat așa de bine de luni întregi.
Doamna Crabtree se aplecă și-i șopti:
— Îmi place de Sophie a dumneavoastră. Putem s-o păstrăm?
Benedict se înecă. Nu știu nici el cu ce, dar se înecă oricum.
— Poftim?
— Eu și domnul Crabtree nu mai suntem așa de tineri. Ne-ar prinde bine
încă un rând de mâini pe-aici.
— Eu, păi, ei bine… își drese glasul. Mă voi gândi la asta.
— Excelent. Doamna Crabtree se întoarse în cealaltă parte a odăii și o
apucă pe Sophie de braț. Vino cu mine! Ți-au chiorăit mațele toată
dimineața. Când ai mâncat ultima oară?
— Ăăă, ieri, cândva, aș zice.
— Ieri când? insistă doamna Crabtree.
Benedict își ascunse zâmbetul în spatele unui șervet. Sophie părea de-a
VP - 104
dreptul copleșită. Doamna Crabtree avea de obicei efectul ăsta asupra
oamenilor.
— Ăăă, păi, de fapt…
Doamna Crabtree își puse mâinile în șold. Benedict rânji. Sophie o
încurcase, clar.
— Ai de gând să-mi spui că n-ai mâncat ieri? întrebă doamna Crabtree cu
voce răsunătoare.
Sophie îi aruncă o privire disperată lui Benedict. Acesta ridică din umeri
cu o mină de genul nu-te-aștepta-să-te-ajut-eu. În plus, îi cam plăcea să o
vadă pe doamna Crabtree agitându-se din cauza ei. Ar fi pus rămășag că de
ani buni nu se mai agitase nimeni din cauza bietei fete.
— Am fost foarte ocupată ieri, se eschivă Sophie.
Benedict se încruntă. Probabil că fusese ocupată să fugă de Phillip
Cavender și de haita de idioți pe care îi numea prieteni.
Doamna Crabtree o împinse pe Sophie în scaunul din spatele biroului.
— Mănâncă, îi porunci ea.
Benedict o privi pe Sophie înfigându-se în mâncare. Era limpede că
încerca să se poarte cât mai frumos cu putință, dar, în cele din urmă,
probabil că foamea o biruise, deoarece un minut mai târziu înfuleca de-a
dreptul cu poftă.
Doar când observă că i se încleștase maxilarul ca o menghină își dădu
seama că era întru totul furios. Nu știa nici el prea bine pe cine. Dar nu îi
plăcea să o vadă pe Sophie atât de înfometată.
Se crease o legătură stranie între el și servitoare. El o salvase pe ea, iar ea
îl salvase pe el. Ah, ce-i drept, se îndoia că febra de noaptea trecută l-ar fi
ucis; dacă ar fi fost cu adevărat ceva grav, s-ar fi luptat și acum cu ea. Dar
Sophie îl îngrijise și-l făcuse să se simtă comod și probabil că îi grăbise
însănătoșirea.
— Vă veți asigura că va mai mânca cel puțin o porție mare? îl întrebă
doamna Crabtree pe Benedict. Mă duc să-i pregătesc o odaie.
— În locuințele servitorilor, adăugă Sophie repede.
— Nu fi prostuță. Până nu te angajăm, nu ești servitoare în casa asta.
— Dar…
— Nu mai avem ce vorbi pe tema asta, o întrerupse doamna Crabtree.
— Vrei să te ajut, dragă? întrebă domnul Crabtree.
Doamna Crabtree încuviință din cap și plecară amândoi într-o clipă.
Sophie se opri din misiunea ei de-a consuma cât mai multă mâncare
posibil și se holbă la ușa prin care dispăruseră cei doi. Presupuse că o
considerau totuși de-a lor, pentru că, dacă nu ar fi fost decât o simplă
servitoare, nu ar fi lăsat-o niciodată singură cu Benedict. Reputația cuiva
VP - 105
putea fi distrusă din lucruri mult mai mărunte ca acesta.
— Nu ai mâncat deloc ieri, nu-i așa? întrebă Benedict încet.
Sophie clătină din cap.
— Data viitoare când îl voi vedea pe Cavender, mârâi el, îl voi bate măr.
Dacă ar fi fost un om mai bun, ar fi fost îngrozită, dar Sophie nu reuși să
își înăbușe un zâmbet la gândul că Benedict îi apăra în continuare onoarea.
Sau la gândul că l-ar fi putut vedea pe Phillip Cavender cu nasul strămutat în
dreptul frunții.
— Umple-ți din nou farfuria, zise Benedict. Măcar pentru binele meu. Te
asigur că doamna Crabtree a numărat câte ouă și câte fâșii de costiță au fost
pe platou când a plecat și mă va lua la rost dacă numărul lor nu scade până
se întoarce.
— E o doamnă foarte cumsecade, spuse Sophie și se întinse după ouă.
Prima farfurie cu mâncare abia de-i astâmpărase puțin foamea; nu avu
nevoie de alte imbolduri să mănânce.
— Cea mai bună.
Sophie prinse cu măiestrie o bucată de șuncă între o furculiță și o lingură
pentru servire și o mută pe farfuria ei.
— Cum te simți în dimineața asta, domnule Bridgerton?
— Foarte bine, mulțumesc. Sau, dacă nu chiar bine, atunci măcar mai bine
ca noaptea trecută.
— Am fost foarte îngrijorată din pricina dumitale, zise ea, înfigându-și
furculița într-un colț de șuncă și tăind o bucată din ea.
— A fost foarte amabil din partea ta să mă îngrijești.
Sophie mestecă, înghiți, apoi spuse:
— A fost o nimica toată, serios. Așa ar fi procedat oricine.
— Poate că da, spuse el, dar nu cu la fel de multă grație și bună dispoziție.
Sophie se opri cu furculița în aer.
— Mulțumesc, zise ea încet. Ce compliment încântător!
— Nu am… ăăă…
Își drese glasul.
Sophie îl privi curioasă, așteptând să-și termine ideea.
— Nu are importanță, bombăni el.
Dezamăgită, își vârî o bucată de șuncă în gură.
— Nu am făcut nimic pentru care ar trebui să-mi cer iertare, nu-i așa? zise
el dintr-odată.
Sophie scuipă bucata de șuncă în șervet.
— Să înțeleg că da, bombăni el.
— Nu! zise ea rapid. Chiar deloc. Doar că m-ai luat prin surprindere.
Benedict miji ochii.
VP - 106
 — Nu m-ai minți în privința asta, nu-i așa?
Sophie clătină din cap și își aminti sărutul perfect pe care i-l oferise. Poate
că el nu făcuse nimic pentru care să-și ceară iertare, dar asta nu însemna că
nici ea nu făcuse.
— Roșești, o acuză el.
— Ba nu.
— Ba da, zise el, roșești.
— Roșesc, răspunse ea cu impertinență, pentru că mă întreb de ce ai
crede că trebuie să-ți ceri iertare.
— Ești cam insolentă pentru o servitoare, spuse el.
— Îmi pare rău, zise Sophie repede.
Trebuia să nu-și uite lungul nasului. Dar îi era greu să o facă atunci când
era cu bărbatul acesta, singurul din înalta societate care se purtase cu ea,
chiar dacă doar pentru câteva ore, ca de la egal la egal.
— Am spus-o ca pe un compliment, zise el. Nu te controla din pricina
mea.
Sophie nu spuse nimic.
— Îmi pari chiar… Se opri, căutând cuvântul potrivit. Înviorătoare.
— O, zise Sophie și lăsă furculița din mână. Mulțumesc.
— Ai planuri pentru restul zilei? întrebă el.
Sophie își plecă privirea spre hainele ei uriașe și făcu o grimasă.
— Mă gândeam să aștept până sunt gata veșmintele mele și apoi voi
încerca să aflu dacă vreuna dintre gospodăriile din vecinătate are nevoie de
o servitoare.
Benedict se încruntă la ea.
— Ți-am spus că-ți voi găsi o slujbă în casa mamei.
— Și apreciez oferta, zise ea repede. Dar aș prefera să rămân la țară.
Benedict ridică nepăsător din umeri, ca și când n-ar fi avut niciodată de
trecut mari obstacole în viață.
— Poți lucra la Aubrey Hall, atunci. În Kent.
Sophie își mușcă buza de jos. Nu-i prea putea mărturisi că nu voia să
lucreze pentru mama lui pentru că ar fi însemnat să-l vadă pe el.
Nu-și putea închipui o tortură mai dureroasă.
— Nu ar trebui să mă consideri responsabilitatea dumitale, zise ea în cele
din urmă.
Benedict o privi cu superioritate.
— Ți-am spus că-ți voi găsi o slujbă nouă.
— Dar…
— Ce-ar mai putea fi de discutat?
— Nimic, bombăni ea. Absolut nimic.
VP - 107
 Era limpede că nu avea sens să se certe cu el în momentul de față.
— Bine. Se lăsă mulțumit pe perne. Mă bucur că vedem lucrurile la fel.
Sophie se ridică.
— Ar trebui să plec.
— Ca să faci ce anume?
— Nu știu, îi răspunse ea, simțindu-se prost.
Benedict rânji.
— Să te distrezi, atunci.
Sophie apucă mai strâns mânerul lingurii.
— Nu o face, o avertiză el.
— Ce anume?
— Nu arunca cu lingura.
— Nici prin gând nu mi-ar trece, zise ea cu voce încordată.
Benedict izbucni în râs.
— O, ba da, ți-ar trece. Visezi să o faci chiar acum. Doar că nu ai face-o
efectiv.
Sophie apucă lingura atât de strâns, încât îi tremură mâna. Benedict
chicoti atât de puternic, încât patul se cutremură.
Sophie se ridică, cu lingura în mână. Benedict zâmbi.
— Ai de gând s-o iei cu tine?
„Nu-ți uita lungul nasului”, țipă Sophie în sinea ei. „Nu-ți uita lungul
nasului”.
— Oare la ce te gândești, întrebă Benedict, de pari atât de adorabil de
feroce? Nu, nu-mi spune, adăugă el. Sunt convins că are legătură cu decesul
meu prematur și dureros.
Lent, cu grijă, Sophie se întoarse cu spatele la el și așeză lingura pe masă.
Nu voia să riște să facă vreo mișcare bruscă. O singură mișcare falsă și era
convinsă că ar fi aruncat cu lingura spre capul lui.
Benedict ridică din sprâncene, aprobator.
— A fost foarte matur din partea ta.
Sophie se întoarse lent.
— Ești așa de fermecător cu toată lumea sau doar cu mine?
— O, doar cu tine, îi răspunse el rânjind. Va trebui să mă asigur că îmi vei
accepta oferta de a-ți găsi un loc de muncă în casa mamei. Chiar scoți la
iveală cea mai bună parte a mea, domnișoară Sophie Beckett.
— Asta-i cea mai bună parte a ta? întrebă ea cu un scepticism vădit.
— Mă tem că da.
Sophie clătină doar din cap în timp ce se duse spre ușă. Conversațiile cu
Benedict Bridgerton puteau fi istovitoare de-a dreptul.
— Ah, Sophie! strigă el.
VP - 108
 Sophie se întoarse. Benedict zâmbi cu șiretenie.
— Știam că nu vei arunca lingura.
Ce se întâmplă apoi cu siguranță nu fu vina lui Sophie. Era convinsă că,
pentru scurtă vreme, fu posedată de un demon. Pentru că nu recunoscu sub
nicio formă mâna pe care o întinse spre măsuța de lângă ea, cu care apucă
un ciot de lumânare. Ce-i drept, mâna cu pricina părea să fie legată cu
fermitate de brațul ei, dar nu i se păru câtuși de puțin familiară în timp ce o
duse în spate și azvârli ciotul în partea cealaltă a încăperii.
Drept spre capul lui Benedict Bridgerton.
Sophie nici măcar nu așteptă să vadă dacă nimerise. Dar pe când ieși cu
pași apăsați pe ușă, îl auzi pe Benedict izbucnind în râs. Apoi îl auzi strigând:
— Bine lucrat, domnișoară Beckett!
Și Sophie își dădu seama, pentru prima dată de ani întregi, că zâmbetul ei
provenea dintr-o bucurie pură, neîntinată.

Capitolul 10

Chiar dacă a spus că va participa (cel puțin din spusele lui

Lady Covington), Benedict Bridgerton nu a fost prezent la balul
anual al familiei Covington. Multe tinere (și mamele lor) din sala
de bal s-au plâns de acest lucru.
Din spusele lui Lady Bridgerton (mama lui, nu cumnata lui),
domnul Bridgerton a plecat la țară săptămâna trecută și nu a mai
dat niciun semn de viață de atunci. Cei care se tem pentru
sănătatea și bunăstarea domnului Bridgerton nu ar trebui să se
agite; Lady Bridgerton părea mai degrabă enervată, decât
îngrijorată. Anul trecut, patru perechi și-au întâlnit viitorii
parteneri la balul familiei Covington; iar în anul de dinainte, trei.
Spre disperarea lui Lady Bridgerton, dacă se vor forma
perechi la balul familiei Covington de anul acesta, fiul ei Benedict
nu se va număra printre ele.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

5 mai 1817

Benedict avea să descopere curând că o recuperare îndelungată,

tărăgănată, avea avantajele ei.
Cel mai evident dintre ele era cantitatea și varietatea de bucate excelente

VP - 109
care soseau din bucătăria doamnei Crabtree. Mereu fusese hrănit bine la
„Casa mea de la țară”, dar doamna Crabtree chiar că era la înălțimea situației
când avea un bolnav în casă.
Ba chiar mai bine de atât, domnul Crabtree reușise să intercepteze toate
băuturile tonice ale doamnei Crabtree și să le înlocuiască cu cel mai bun
coniac pe care îl avea Benedict în casă. Benedict îl bău ascultător până la
ultima picătură, dar când se uitase ultima dată pe fereastră văzuse că trei
tufe de trandafiri se ofiliseră, probabil cele la care golise domnul Crabtree
băuturile tonice.
Era un sacrificiu trist, dar pe care Benedict era mai mult decât dispus să-l
facă după ultima lui experiență cu băuturile tonice preparate de doamna
Crabtree.
Un alt avantaj al faptului că stătea la pat era simplul fapt că, pentru prima
oară de ani întregi, se putea bucura de puțină liniște. Citea, schița, ba chiar
visa cu ochii închiși… Fără să se simtă vinovat pentru că și-ar fi neglijat altă
sarcină sau muncă gospodărească.
Benedict hotărî curând că ar fi fost cât se poate de fericit să ducă o viață
de indolență.
Dar de departe cel mai bun lucru la recuperarea lui era Sophie. Intra în
camera lui de mai multe ori pe zi, uneori ca să-i aranjeze pernele, alteori ca
să-i aducă de mâncare și uneori doar ca să-i citească. Benedict bănuia că
sârguința ei se datora dorinței ei de-a se simți de folos și de a-i mulțumi prin
faptele ei pentru că o salvase de Phillip Cavender.
Dar lui Benedict nu-i păsa de ce venea în vizită; pur și simplu, îi plăcea că
o făcea.
La început fusese tăcută și rezervată, încercând vădit să respecte
standardul conform căruia servitorii n-ar fi trebuit să fie nici văzuți, nici
auziți. Dar Benedict nici nu voise să audă de așa ceva și o atrăsese voit în
conversație, doar ca să nu mai plece. Sau o îndemnase și o împunsese, doar
ca să o enerveze, pentru că îi plăcea mai mult de ea când scuipa foc pe nări,
decât când era umilă și supusă.
Dar, în mare, îi plăcea pur și simplu să se afle în aceeași încăpere cu ea.
Nu părea să aibă importanță dacă vorbeau sau dacă Sophie stătea pe scaun,
răsfoind o carte, în timp ce el se uita pe fereastră. Prezența ei îi crea pur și
simplu o senzație de pace.
O bătaie sonoră în ușă îl trezi la realitate. Își ridică dornic privirea și
strigă:
— Intră!
Sophie își vârî capul pe ușă, cârlionții ei care îi ajungeau până la umeri
clătinându-se ușor când se frecară de marginea ușii.
VP - 110
 — Doamna Crabtree s-a gândit că ai vrea niște ceai.
— Ceai? Sau ceai și biscuiți?
Sophie rânji și împinse ușa cu șoldul, ținând în mâini tava.
— O, a doua variantă, categoric.
— Splendid. Și mi te vei alătura?
Sophie ezită, așa cum făcea mereu, dar apoi încuviință din cap, un alt
lucru pe care îl făcea mereu. Învățase de mult că nu avea sens să te cerți cu
Benedict când își punea ceva în minte.
Lucru care îi cam plăcea lui Benedict.
— Ți-a revenit culoarea în obraji, zise ea în timp ce așeză tava pe o masă
din apropiere. Și nu mai pari atât de obosit. Aș zice că te vei putea da jos din
pat curând.
— O, curând, sunt convins, spuse el evaziv.
— Arăți tot mai sănătos pe zi ce trece.
Benedict zâmbi vitejește.
— Așa crezi?
Sophie ridică ceainicul și se opri înainte să toarne.
— Da, spuse ea zâmbind ironic. Altminteri n-aș fi spus-o.
Benedict îi privi mâinile în timp ce pregătea ceaiul. Se mișca având o
grație înnăscută și turna ceaiul de parcă s-ar fi născut pentru asta. Era
limpede că arta de a servi ceaiul după-amiaza se numărase printre celelalte
lecții pe care le învățase de la angajatorii generoși ai mamei ei. Sau poate că
doar le urmărise îndeaproape pe celelalte doamne în timp ce pregăteau
ceaiul. Benedict observase că era foarte atentă de felul ei.
Parcurseseră acest ritual îndeajuns de des, încât Sophie nu mai trebui să
întrebe cum bea ceaiul de obicei. Îi înmână o ceașcă, cu lapte, fără zahăr,
după care așeză mai mulți biscuiți și chifle pe o farfurie.
— Pregătește-ți și ție o ceașcă, îi spuse Benedict, mușcând dintr-un
biscuit, și ia loc lângă mine!
Sophie șovăi din nou. Benedict știu că avea să ezite, deși încuviințase deja
să i se alăture. Dar era un bărbat răbdător, iar răbdarea îi fu răsplătită cu un
oftat ușor pe care îl scoase Sophie când se întinse și apucă altă ceașcă de pe
tavă.
După ce își pregăti ceaiul, două cuburi de zahăr și un strop mic de lapte,
se așeză în scaunul cu spătar drept tapițat cu catifea de lângă patul lui,
sorbind din ceai și privindu-l peste marginea ceștii.
— Tu nu vrei biscuiți? întrebă Benedict.
Sophie clătină din cap.
— Am mâncat câțiva când i-a scos din cuptor.
— Norocoaso! Mereu sunt mai buni când sunt calzi. Dădu gata încă un
VP - 111
biscuit, își scutură câteva firimituri de pe mânecă, apoi se întinse după un
altul. Și cum ți-ai petrecut ziua?
— De când te-am văzut ultima oară, cu două ore în urmă? Benedict îi
aruncă o privire care îi dădu de înțeles că pricepuse că era sarcastică, dar
alegea să nu reacționeze în consecință.
— Am ajutat-o pe doamna Crabtree în bucătărie, zise Sophie. Pregătește o
tocăniță de vită pentru cină și avea nevoie să curețe cineva cartofii. Apoi am
împrumutat o carte din bibliotecă și am citit în grădină.
— Într-adevăr? Ce-ai citit?
— Un roman.
— A fost bun?
Sophie ridică din umeri.
— Cam prostesc, dar romantic. Mi-a plăcut.
— Ia zi-mi, tânjești după romantism?
Sophie roși instantaneu.
— E o întrebare cam personală, nu crezi?
Benedict ridică din umeri și dădu să spună ceva de-a dreptul obraznic, de
genul „A meritat încercarea”, dar când îi privi chipul, obrajii care căpătau o
nuanță rozalie încântătoare și privirea plecată în poală, se întâmplă un lucru
straniu de tot. Își dădu seama că o dorea.
O dorea cu ardoare.
Nu știa prea bine de ce-l surprindea acest lucru. Desigur că o dorea. Era la
fel de viguros ca orice alt bărbat și nu puteai petrece mult timp în prezența
unei femei atât de poznașe și de adorabile ca Sophie fără să o dorești. Ei
drăcie, doar le dorea pe jumătate din femeile pe care le întâlnea, la o
intensitate redusă și într-o manieră deloc imperioasă.
Dar în clipa aceea, cu femeia aceasta, deveni imperios.
Benedict se foi în pat. Apoi își strânse cuvertura în poală. După care se foi
din nou.
— Stai incomod? întrebă Sophie. Vrei să-ți aranjez pernele?
Primul imbold al lui Benedict fu să-i răspundă afirmativ, să o apuce când
se apleca peste el și apoi să-și facă de cap cu ea, din moment ce aveau să se
afle, lucru convenabil de altfel, în pat.
Dar bănui că lui Sophie nu avea să-i placă planul lui prea mult, așa că îi
spuse în schimb:
— Sunt bine, apoi se înfioră când își dădu seama că o spusese cu o voce
straniu de chițăită.
Sophie zâmbi și privi spre biscuiții de pe farfuria lui, apoi spuse:
— Poate încă unul.
Benedict își mută brațul, ca Sophie să poată ajunge ușor la farfurie, care,
VP - 112
își dădu el seama cu o oarecare întârziere, se afla în poala lui. Îl încercară
senzații ciudate sau, mai bine zis, simți senzații ciudate în vintre când o văzu
întinzând mâna spre vintrea lui… Chiar dacă ținta era o farfurie cu biscuiți.
Benedict își închipui brusc cum lucrurile, acolo jos, încep să se miște, așa
că apucă degrabă farfuria, ca să nu se dezechilibreze.
— Te deranjează dacă iau ultimul…
— E-n regulă! zise el cu voce răgușită.
Sophie apucă un biscuit cu ghimbir de pe farfurie și se încruntă.
— Arăți mai bine, zise ea, mirosind ușor biscuitul, dar vocea nu-ți pare
mai bine. Te deranjează iar gâtul?
Benedict sorbi scurt din ceai.
— Nicidecum. Probabil că am înghițit niște praf.
— O. Mai bea niște ceai, atunci. Ar trebui să treacă repede. Își lăsă ceașca
din mână și adăugă: Ai vrea să-ți citesc?
— Da! spuse Benedict repede, adunându-și cuvertura în jurul taliei.
Poate că avea să încerce să ia farfuria aceea poziționată strategic și ce s-ar
fi ales de el atunci?
— Sigur ești bine? întrebă ea, părând mai degrabă bănuitoare decât
îngrijorată.
Benedict zâmbi încordat.
— Sunt bine.
— Prea bine, zise ea și se ridică. Ce-ai vrea să-ți citesc?
— O, orice, zise el, fluturând nepăsător din mână.
— Poezie?
— Splendid.
Ar fi spus „Splendida și de s-ar fi oferit să-i citească o dizertație despre
botanica din tundra arctică.
Sophie se îndreptă spre un raft de cărți încastrat și privi alene la cărțile
de pe el.
— Byron? întrebă ea. Blake?
— Blake, zise el destul de ferm.
Probabil că o oră întreagă de aiureli romantice scrise de Byron avea să-l
scoată din minți.
Sophie luă un volum de poezii subțire de pe raft și se întoarse spre
scaunul ei, iar fustele mai degrabă neatrăgătoare îi foșniră înainte să se
așeze.
Benedict se încruntă. Nu observase niciodată cu adevărat ce rochie urâtă
purta. Nu era chiar atât de urâtă precum cea pe care i-o împrumutase
doamna Crabtree, dar cu siguranță nici nu fusese croită astfel încât să scoată
în evidență cele mai bune calități ale unei femei.
VP - 113
 Ar trebui să-i cumpere o rochie nouă. Desigur, Sophie nu ar fi acceptat așa
ceva nici în ruptul capului, dar poate că dacă veșmintele ei de-acum ar fi ars
din greșeală…
— Domnule Bridgerton?
Dar oare cum ar fi reușit să-i ardă rochia? Ar fi trebuit ca Sophie să nu o
poarte în momentul respectiv, iar asta ar fi fost o provocare în sine…
— Mă asculți? întrebă Sophie.
— Hmmm?
— Nu mă asculți.
— Scuze, recunoscu el. Îmi cer iertare. Eram cu mintea în altă parte. Te
rog, continuă!
Sophie o luă de la capăt și, în încercarea lui de a-i arăta cât de atent era la
ea, se concentră asupra buzelor ei, lucru care se dovedi a fi o mare greșeală.
Pentru că, dintr-odată, nu mai văzu nimic altceva în afară de buzele ei și
se gândi întruna cum ar fi fost să o sărute și știu, știu cu desăvârșire, că dacă
unul dintre ei nu avea să plece din odaie în următoarele treizeci de secunde,
urma să facă un lucru pentru care avea să-i datoreze o mie de scuze.
Nu că n-ar fi avut de gând să o seducă. Doar că ar fi preferat să o facă cu
puțin mai multă finețe.
— O, vai, rosti el dintr-odată.
Sophie îl privi ciudat. Nu o învinuia. Parcă era idiot de-a dreptul. Nu mai
spusese „O, vai” de ani. Asta dacă o spusese vreodată.
Ei, drăcie, zici că era maică-sa.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Sophie.
— Tocmai mi-am adus aminte de ceva, zise el.
O replică destul de prostească, în opinia lui.
Sophie ridică din sprâncene, întrebătoare.
— Un lucru pe care îl uitasem, spuse Benedict.
— Lucrurile pe care ni le amintim, zise ea, părând foarte amuzată, sunt
cel mai adesea lucruri pe care le-am uitat.
Benedict se încruntă la ea.
— Voi avea nevoie de puțină intimitate.
Sophie se ridică numaidecât.
— Desigur, murmură ea.
Benedict își înăbuși un geamăt. Fir-ar! Părea rănită. Nu avusese de gând
să-i rănească sentimentele. Trebuia doar s-o scoată din cameră, ca să n-o
tragă în pat cu el.
— E o chestiune personală, îi spuse el, încercând să o facă să se simtă mai
bine, dar bănuind că nu făcea decât să pară un mare prost.
— Aaaaa, zise ea, cu înțeles. Vrei să-ți aduc oala de noapte?
VP - 114
 — Pot să merg și singur la oala de noapte, ripostă el, uitând că nu avea
nevoie să folosească oala de noapte.
Sophie încuviință din cap și se ridică, așezând cartea de poezie pe o masă
de alături.
— Te las să-ți faci treaba. Trage de sfoara cu clopoțel când ai nevoie de
mine.
— Nu te voi chema ca pe o servitoare, mârâi el.
— Dar sunt o…
— Nu și pentru mine, zise el, pe un ton puțin mai aspru decât era nevoie,
dar îi detestase mereu pe cei care agasau servitoarele neajutorate.
Îi veni să verse la gândul că s-ar fi putut transforma într-o astfel de
creatură respingătoare.
— Prea bine, zise ea, pe un ton umil, de servitoare.
Apoi încuviință din cap ca o servitoare, deși era destul de convins că o
făcuse doar ca să-l enerveze, și plecă.
În clipa în care Sophie plecă, Benedict sări din pat și fugi spre fereastră.
Bine. Nu se vedea nici țipenie de om. Își dădu jos halatul, își luă în schimb o
pereche de pantaloni, o cămașă și o haină, și privi din nou pe fereastră. Bine.
Nu se vedea nimeni nici acum.
— Cizme, cizme, bombăni el, privind prin odaie. Unde naiba îi erau
cizmele? Nu cizmele bune, ci perechea pe care o folosea când avea de mers
prin noroi… Ah, iată-le! Apucă cizmele și le încălță.
Se întoarse la fereastră. În continuare nimeni. Minunat. Benedict își trecu
un picior peste pervaz, apoi pe celălalt, după care se apucă de o ramură
lungă și zdravănă a unui ulm din apropiere. Apoi trebui doar să se legene, să
se clatine și să se balanseze ca să coboare.
Și apoi se duse drept spre lac. Spre lacul foarte rece.
Ca să înoate în apa foarte rece.
•
— Dacă avea nevoie de oala de noapte, bombăni Sophie înfundat, ar fi
putut să-mi spună. Nu e ca și cum n-aș mai fi adus oale de noapte până acum.
Coborî cu pași apăsați la parter, neștiind prea bine de ce cobora la parter
(nu avea nimic anume de făcut acolo), dar se îndreptă în direcția cu pricina
pentru că pur și simplu nu-i veni în minte altceva mai bun de făcut.
Nu înțelegea de ce-i era atât de greu să o trateze drept ceea ce era: o
servitoare. Insista că nu lucra pentru el și că nu trebuia să facă nimic ca să-și
câștige existența în „Casa mea de la țară”, dar, în același timp, o asigura că
avea să-i găsească un loc de muncă în gospodăria mamei lui.
Dacă ar fi tratat-o ca pe o servitoare, i-ar fi fost ușor să-și aducă aminte că
era un nimeni ilegitim și că el era un membru al uneia dintre cele mai avute
VP - 115
și mai influente familii din înalta societate. De fiecare dată când o trata ca pe
o persoană reală (iar, din experiența ei, cei mai mulți aristocrați nu îi tratau
câtuși de puțin pe servitori ca pe niște persoane reale), își amintea de
noaptea balului mascat, în care fusese, preț de o seară perfectă, o lady
fascinantă și elegantă, genul de femeie care avea dreptul să viseze la un
viitor alături de Benedict Bridgerton.
Se purta de parcă ar fi plăcut-o cu adevărat și de parcă s-ar fi simțit bine
în tovărășia ei. Și poate că așa era. Dar asta era cea mai crudă întorsătură a
sorții dintre toate, pentru că o făcea să-l iubească, pentru că o făcea, într-o
mică măsură, să creadă că avea dreptul să viseze la el.
Și apoi, inevitabil, trebuia să-și aducă aminte cum stăteau lucrurile de
fapt, și asta o durea atât de-al naibii de tare.
— O, iată-te, domnișoară Sophie!
Sophie își ridică privirea, cu care urmărise absentă crăpăturile din
parchet, și o văzu pe doamna Crabtree coborând în spatele ei.
— Bună ziua, doamnă Crabtree, spuse Sophie. Cum merge cu tocănița de
vită?
— Bine, bine, spuse doamna Crabtree absentă. Am avut cam puțini
morcovi, dar cred că va ieși oricum gustoasă. L-ai văzut pe domnul
Bridgerton?
Sophie clipi surprinsă, când auzi întrebarea.
— În camera lui. Cu un minut în urmă.
— Păi, nu mai e acolo acum.
— Cred că a avut nevoie să folosească oala de noapte.
Doamna Crabtree nici măcar nu se îmbujoră; era soiul de conversație pe
care servitorii o purtau adesea despre angajatorii lor.
— Păi, dacă a folosit-o, atunci nu a folosit-o, dacă pricepi ce vreau să zic,
spuse ea. Odaia mirosea la fel de proaspăt ca o zi de primăvară.
Sophie se încruntă.
— Și nu era acolo?
— Nici urmă de el.
— Nu-mi închipui unde s-ar fi putut duce.
Doamna Crabtree își puse mâinile pe șoldurile late.
— Eu voi căuta la parter și tu caută la etaj. Una dintre noi trebuie să-l
găsească.
— Nu sunt convinsă că e o idee așa de bună, doamnă Crabtree. Dacă a
plecat din cameră, probabil că a avut un motiv întemeiat ca s-o facă. Cel mai
probabil nu vrea să fie găsit.
— Dar e bolnav, protestă doamna Crabtree.
Sophie se gândi la asta, apoi și-l închipui pe Benedict. Pielea îi era
VP - 116
lucioasă, sănătoasă, și nu păruse câtuși de puțin obosit.
— Nu sunt atât de convinsă de asta, doamnă Crabtree, zise ea în cele din
urmă. Cred că se preface că e bolnav.
— Nu fi prostuță, pufni doamna Crabtree. Domnul Bridgerton nu ar face
niciodată așa ceva.
Sophie ridică din umeri.
— Nici eu n-aș fi zis una ca asta, dar, sincer, nu mai pare câtuși de puțin
bolnav.
— De la băuturile mele tonice, zise doamna Crabtree și dădu încrezătoare
din cap. Ți-am spus că-l vor ajuta să se refacă mai repede.
Sophie îl văzuse pe domnul Crabtree golind băuturile tonice în tufele de
trandafiri; văzuse și ce urmări avusese acest lucru asupra lor. Nu fusese o
priveliște deloc frumoasă. Nu avea să-și dea niciodată seama cum de reuși să
zâmbească și să încuviințeze din cap.
— Apoi, mi-ar plăcea să știu unde s-a dus, continuă doamna Crabtree. Nu
ar trebui să se dea jos din pat și o știe foarte bine.
— Sunt convinsă că se va întoarce curând, spuse Sophie împăciuitoare.
Între timp, aveți nevoie de ajutor în bucătărie?
Doamna Crabtree clătină din cap.
— Nu, nu. Tocănița mai trebuie doar să se facă acum. În plus, domnul
Bridgerton m-a mustrat că ți-am dat voie să muncești.
— Dar…
— Nu mă mai contrazice, te rog, o întrerupse doamna Crabtree. Are
dreptate, desigur. Ești oaspete în casa asta și n-ar trebui să ridici un deget.
— Nu sunt oaspete, protestă Sophie.
— Atunci ce ești?
Sophie se blocă.
— Nu am nici cea mai vagă idee, zise ea în cele din urmă, dar cu siguranță
nu sunt oaspete. Un oaspete ar fi… Un oaspete ar fi…
Se chinui să-și înțeleagă gândurile și sentimentele. Presupun că un
oaspete ar avea același rang social sau măcar unul cât mai apropiat. Un
oaspete ar fi cineva care nu a fost niciodată nevoit să-i servească pe alții, să
frece podele sau să golească oale de noapte.
— Un oaspete ar fi…
— Oricine este invitat de stăpânul casei ca oaspete, ripostă doamna
Crabtree. Asta-i frumusețea la a fi stăpânul casei. Poți face orice vrei. Și ar
trebui să nu te mai bagatelizezi. Dacă domnul Bridgerton alege să te
considere un oaspete, atunci ar trebui să-i accepți hotărârea și să te simți
bine. Când ai trăit ultima oară comod, fără să-ți înțepenești degetele
muncind?
VP - 117
 — Nu mă poate considera cu adevărat un oaspete, rosti Sophie încet.
Dacă așa ar fi fost, ar fi numit o însoțitoare ca să-mi protejeze reputația.
— De parcă cu aș îngădui să se petreacă lucruri necuvenite în casa mea,
se zbârli doamna Crabtree.
— Desigur că nu, o liniști Sophie. Dar când vine vorba despre reputații,
aparențele contează la fel de mult ca faptele. Iar în ochii societății, o
menajeră nu se califică drept însoțitoare, oricât de strictă și de morală ar fi.
— Dacă așa ar sta lucrurile, protestă doamna Crabtree, atunci ai nevoie
de o însoțitoare, domnișoară Sophie.
— Nu fiți caraghioasă. Nu am nevoie de o însoțitoare pentru că nu fac
parte din aceeași clasă socială ca el. Nu-i pasă nimănui dacă o servitoare
locuiește și muncește în gospodăria unui holtei. Nimeni nu o desconsideră și
cu siguranță că cineva care s-ar gândi să se însoare cu ea nu ar considera-o
compromisă. Sophie ridică din umeri. Așa merg lucrurile în lume. Și, evident,
așa gândește și domnul Bridgerton, indiferent că vrea să o recunoască sau
nu, pentru că nu a zis nici măcar o dată că nu s-ar cuveni să mă aflu aici.
— Păi, mie nu-mi place, zise doamna Crabtree. Nu-mi place câtuși de
puțin.
Sophie zâmbi doar, pentru că era atât de drăguț că menajerei îi păsa de
ea.
— Cred că mă voi duce la o plimbare, zise ea, dacă sunteți sigură că nu
aveți nevoie de ajutor în bucătărie. Și, adăugă ea zâmbind cu șiretenie, câtă
vreme mă aflu în această poziție stranie, neclară. Poate că nu sunt oaspete
aici, dar e prima dată de ani întregi în care nu sunt servitoare și mă voi
bucura de timpul meu liber cât mai pot.
Doamna Crabtree o bătu viguros peste umăr.
— Așa să faci, domnișoară Sophie. Și culege-mi și mie o floare dacă tot
ieși.
Sophie zâmbi larg și ieși pe ușa din față. Era o zi frumoasă, neobișnuit de
caldă și de însorită, iar în aer se simțea aroma suavă a primilor boboci de
primăvară. Nu-și amintea ultima dată când ieșise la plimbare doar ca să se
bucure de aerul curat.
Benedict îi spusese despre un iaz din apropiere, așa că se gândi să o
apuce agale într-acolo, poate chiar să-și vâre degetele de la picioare în apă,
dacă se simțea deosebit de cutezătoare.
Își ridică chipul spre soare și zâmbi. Poate că aerul era cald, dar cu
siguranță că apa era încă rece ca gheața, fiind doar începutul lunii mai.
Totuși, avea să se simtă bine. Orice moment de recreere, de liniște și
solitudine îi crea o senzație de bine.
Se opri preț de o clipă, încruntându-se spre orizont. Benedict îi spusese că
VP - 118
lacul se afla la sud de „Casa mea de la țară”, nu-i așa? Dacă ar fi luat-o spre
sud, ar fi trebuit să treacă printr-o pădurice destul de densă, dar cu
siguranță că nu avea să moară dintr-o drumeție scurtă.
Sophie își croi drum prin pădure, călcând peste rădăcini de copaci și dând
la o parte crengi joase, dându-le apoi drumul la loc, cu nepăsare. Soarele de-
abia reușea să pătrundă prin paravanul de frunze de deasupra ei, iar jos, la
nivelul solului, aducea mai mult a amurg, decât a miez de zi.
În față, în depărtare, văzu un luminiș, unde presupuse că trebuia să se afle
iazul. Pe măsură ce se apropie de el, văzu apa licărind în lumina soarelui și
suspină mulțumită, fericită să afle că o apucase în direcția corectă.
Dar pe măsură ce se apropie și mai tare, auzi un sunet, ca și când cineva
ar fi stropit în jur, și își dădu seama, deopotrivă îngrozită și curioasă, că nu
era singură.
Se afla la doar circa trei metri de marginea iazului. Oricine din apă ar fi
putut s-o vadă cu ușurință, așa că se ascunse repede după trunchiul unui
stejar mare. Dacă ar fi fost cât de puțin rațională, s-ar fi întors chiar atunci
și-ar fi dat fuga înapoi spre casă, dar nu reuși să se abțină și aruncă o privire
de după copac, ca să vadă cine ar fi fost îndeajuns de țicnit să înoate într-un
lac într-o perioadă atât de rece din an.
Cu mișcări lente, silențioase, se furișă de după copac, încercând să stea
cât mai ascunsă.
Și văzu un bărbat.
Un bărbat gol.
Un… Benedict gol?

Capitolul 11

Războiul servitoarelor continuă în Londra. Lady Penwood i-a

spus doamnei Featherington că este o hoață conspirativă și
prost-crescută în fața a trei matroane ale societății, inclusiv
îndrăgita vicontesă moștenitoare Bridgerton!
Doamna Featherington a ripostat, spunându-i lui Lady
Penwood că locuința ei e ca un azil de săraci, povestind cum
servitoarea ei personală a fost maltratată (al cărei nume, după
cum a aflat autoarea, nu este Estelle, așa cum s-a pretins inițial ba
mai mult, nici măcar nu este franțuzoaică. Fata se numește Bess
și se trage din Liverpool.)
Lady Penwood a plecat ofensată, urmată de fiica ei,
VP - 119
 domnișoara Rosamund Reiling. Cealaltă fiică a lui Lady Penwood,
Posy (care era îmbrăcată cu o rochie verde nefericită), a rămas în
urmă, părând întrucâtva spăsită, până când mama ei s-a întors, a
apucat-o de mânecă și-a scos-o târâș de acolo.
Autoarea nu întocmește clar listele cu invitații la petrecerile
de societate, dar e greu de închipuit că doamnele Penwood vor fi
invitate la următoarea serată pe care o va da doamna
Featherington.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

7 mai 1817

Era greșit din partea ei să rămână. Atât de greșit.

Nespus de greșit.
Și, totuși, nu se clinti.
Găsi o rocă mare, golașă, ascunsă în mare parte de un tufiș scund și
îndesat, și se așeză, fără să își mute ochii de la el.
Era gol. Încă nu-i venea să creadă.
Era, desigur, în parte scufundat în apă până în dreptul toracelui.
Partea de jos, se gândi ea, amețită, a toracelui.
Sau, poate că, dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, ar fi trebuit să își
reformuleze gândul dinainte: Era, din păcate, în parte scufundat în apă.
Sophie era la fel de inocentă… păi, ca orice altă fată inocentă, dar fir-ar să
fie, era curioasă și deja pe jumătate îndrăgostită de el. Oare era chiar atât de
imoral din partea ei să-și dorească să sufle o rafală puternică de vânt?
Îndeajuns de puternică încât să creeze un mic val care să mute altundeva
apa de lângă trupul lui? Oriunde altundeva?
Prea bine, era imoral. Ea era imorală și nu-i păsa.
Își petrecuse toată viața alegând drumul cel sigur, calea cea prudentă.
Într-o singură noapte din scurta ei viață renunțase cu totul la precauție. Și
noaptea aceea fusese cea mai palpitantă și cea mai magică dintre toate, cu
adevărat cea mai frumoasă noapte din viața ei.
Așa că se hotărî să rămână pe loc, să nu se dea bătută și să privească în
continuare la ceea ce vedea. Oricum nu avea nimic de pierdut. Nu avea un
loc de muncă, nici alte opțiuni, în afară de promisiunea lui Benedict că avea
să-i găsească o slujbă în gospodăria mamei lui (și avea oricum impresia că ar
fi fost o idee foarte proastă).
Așa că se lăsă pe spate, încercă să nu se miște deloc și privi cu ochi mari.
•
Benedict nu fusese niciodată un bărbat superstițios și cu siguranță nu
VP - 120
considerase niciodată că ar fi avut un al șaselea simț, dar o dată sau de două
ori în viața lui trăise o răbufnire stranie de conștientizare, un fel de
furnicături mistice care îl avertizau că avea să se întâmple ceva important.
Prima dată se întâmplase în ziua în care murise tatăl lui. Nu-i spusese
niciodată nimănui despre asta, nici măcar fratelui lui mai mare, Anthony,
care fusese întru totul devastat de moartea tatălui lor, dar în după-amiaza cu
pricina, pe când el și Anthony se întrecuseră pe câmpurile din Kent într-o
cursă de cai prostească, simțise o senzație stranie de amorțeală în brațe și
picioare, urmată de o durere de cap ciudată, puternică. Nu îl duruse ca atare,
nu tocmai, dar îi tăiase răsuflarea și-i crease cea mai intensă senzație de
groază pe care și-o putuse închipui vreodată.
Pierduse cursa, desigur; era greu să apuci frâiele când degetele nu-ți
funcționau cum trebuie. Și când se întorsese acasă, aflase că groaza lui nu
fusese fără temei. Tatăl lor murise deja; se prăbușise după ce fusese înțepat
de o albină. Lui Benedict încă îi venea greu să creadă că un bărbat atât de
puternic și de plin de viață ca tatăl lui fusese răpus de o albină, dar nu
existase altă explicație.
A doua oară când i se întâmplase, însă, sentimentul fusese întru totul
diferit. Se întâmplase în noaptea balului mascat dat de mama lui, chiar
înainte să o vadă pe femeia în rochie argintie. La fel ca înainte, senzația îi
începuse în brațe și picioare, dar în loc să se simtă amorțit, de data aceasta
simțise furnicături stranii, de parcă ar fi prins viață dintr-odată, după ani în
care fusese somnambul.
Apoi se întorsese și o văzuse și știuse că ea era motivul pentru care se afla
acolo în noaptea aceea; motivul pentru care locuia în Anglia; la naiba, însuși
motivul pentru care se născuse.
Desigur, dispăruse în neant, dovedindu-i că se înșelase, dar la momentul
respectiv așa crezuse și, dacă l-ar fi lăsat, i-ar fi dovedit-o și ei.
Acum, în timp ce stătea în iaz, cu apa până la mijloc, chiar deasupra
buricului, avu din nou senzația aceea stranie că era, cumva, mai plin de viață
decât fusese cu doar câteva clipe înainte. Era un sentiment plăcut, un val de
emoții incitante care îl lăsară fără suflare.
Ca înainte. Când o cunoscuse pe ea.
Ceva urma să se întâmple sau poate că era cineva pe-aproape.
Viața lui avea să se schimbe.
Și, își dădu el seama strângând din buze, era la fel de gol ca în ziua în care
se născuse. Nu prea era în avantajul unui bărbat, cel puțin nu dacă nu se afla
printre cearșafuri de mătase, cu o tânără atrăgătoare lângă el.
Sau sub el.
Se duse spre apa ușor mai adâncă, simțind nămolul moale de pe fundul
VP - 121
iazului printre degete. Apa îi venea acum câțiva centimetri mai sus. Îngheța,
fir-ar să fie, dar măcar era cât de cât acoperit.
Cercetă cu privirea malul, uitându-se în sus la copaci și în jos printre
tufișuri. Trebuia să fie cineva acolo. Altfel n-avea cum să explice senzația
stranie de furnicături care îi cuprinsese acum tot corpul.
Și dacă simțea furnicături în tot corpul într-un lac atât de rece, încât se
îngrozea la gândul de a-și vedea părțile intime (bietele de ele probabil că se
micșoraseră de tot, lucru pe care niciun bărbat nu voia să și-l închipuie),
atunci trebuie să fi fost niște furnicături foarte puternice, într-adevăr.
— Cine-i acolo? strigă el.
Niciun răspuns. Nici nu se așteptase să primească vreunul, dar meritase
încercarea.
Miji ochii și cercetă din nou cu privirea malul, întorcându-se 360 de
grade, urmărind să vadă orice mișcare cât de mică. Nu văzu nimic, doar
mișcarea blândă a frunzelor bătute de vânt, dar când termină de cercetat
zona, știu.
— Sophie!
Auzi un icnet, urmat de o explozie de activitate.
— Sophie Beckett, strigă el, dacă fugi de mine, jur că te voi urmări și nu
mă voi sinchisi să mă îmbrac.
Zgomotele care se auzeau dinspre mal se atenuară.
— Te voi ajunge din urmă, continuă el, pentru că sunt mai puternic și mai
rapid. Și s-ar putea să mă simt nevoit să te trântesc la pământ, doar ca să fiu
sigur că nu vei scăpa.
Zgomotele de mișcare încetară.
— Bine, mârâi el. Arată-te!
Sophie nu se arătă.
— Sophie, o avertiză el.
Urmă o clipă de tăcere, urmată de zgomot de pași lenți, șovăielnici, și apoi
o văzu, pe mal, îmbrăcată cu una dintre rochiile acelea îngrozitoare pe care
ar fi vrut să le scufunde în Tamisa.
— Ce cauți aici? întrebă el.
— Am plecat la plimbare. Ce cauți dumneata aici? ripostă ea. Cică ești
bolnav. Cu siguranță că nu-ți prinde bine treaba asta, zise ea, întinzând
brațul spre el și, implicit, spre iaz.
Benedict îi ignoră întrebarea și comentariul.
— M-ai urmărit?
— Desigur că nu, răspunse ea, iar Benedict o crezu.
Nu o credea o actriță atât de talentată încât să se prefacă atât de
neprihănită.
VP - 122
 — Nu te-aș urmări niciodată la un loc de înot, continuă ea. Ar fi indecent
din partea mea.
Și apoi se făcu ca para focului, pentru că știau amândoi că era un
argument pe care nu-l putea susține câtuși de puțin. Dacă i-ar fi păsat cât de
cât de decență, ar fi plecat de la iaz în clipa în care îl văzuse, din greșeală ori
ba.
Benedict scoase o mână din apă și o îndreptă spre ea, răsucindu-și
încheietura, semn să se întoarcă cu spatele.
— Întoarce-te cu spatele, cât mă aștepți, îi porunci el. Îmi va lua doar o
clipă să mă îmbrac.
— Plec de îndată, se oferi ea. Așa vei avea parte de mai multă intimitate
și…
— Ba vei rămâne, spuse el cu fermitate.
— Dar…
Benedict își încrucișă brațele la piept.
— Ți se pare că am chef de ceartă?
Sophie se holbă la el răzvrătită.
— Dacă o iei la fugă, o avertiză el, te voi prinde.
Sophie privi distanța dintre ei, apoi încercă să estimeze distanța până la
„Casa mea de la țara”. Dacă se oprea ca să se îmbrace, poate că ar fi avut o
șansă să scape, dar dacă nu o făcea…
— Sophie, spuse el, văd efectiv cum scoți aburi pe urechi. Nu-ți mai chinui
creierul cu calcule matematice inutile și fă cum ți-am cerut.
Un picior îi zvâcni. Nu avea să știe niciodată dacă din dorința de-a o
zbughi spre casă sau de-a se întoarce.
— În clipa asta, îi porunci el.
Sophie oftă apăsat și mârâi, dar își încrucișă brațele la piept și se întoarse,
holbându-se la o scorbură de copac din fața ei de parcă viața ei ar fi depins
de ea. Bărbatul acela enervant nici nu își văzu prea liniștit de treabă, iar ea
părea să nu reușească să se abțină de la a asculta și de la a încerca să
identifice fiecare foșnet și fiecare pleoscăit al apei din spatele ei. Acum ieșea
din apă, acum se întindea după pantaloni, acum…
Nu avea niciun sens. Avea o imaginație îngrozitor de imorală și n-avea
cum să scape de ea.
Ar fi trebuit s-o lase să se întoarcă acasă. În schimb, acum trebuia să
aștepte, de-a dreptul umilită, până urma să se îmbrace el. Își simți pielea
încinsă și era convinsă că obrajii i se coloraseră în vreo opt nuanțe diferite
de roșu. Un gentleman ar fi lăsat-o să plece, stingherită, și să se ascundă în
odaia ei cel puțin trei zile, cu speranța că gentilomul avea să uite pur și
simplu toată treaba.
VP - 123
 Dar era limpede că Benedict Bridgerton era hotărât să nu se poarte ca un
gentleman în după-amiaza aceasta, pentru că, atunci când își mișcă un
picior, doar ca să-și miște degetele de la picioare, care, sincer, începuseră să-
i amorțească, după nicio secundă, îi spuse mârâit:
— Nici să nu te gândești.
— Nu m-am gândit! protestă ea. Mi-a amorțit piciorul. Și grăbește-te! N-
are cum să-ți ia atât de mult ca să te îmbraci.
— O? zise el tărăgănat.
— O faci doar ca să mă chinui, bombăni ea.
— Ești liberă să te întorci oricând cu fața spre mine, zise el, cu voce
amuzată. Te asigur că te-am rugat să te întorci cu spatele la mine pentru
firea ta sensibilă, nu a mea.
— Mi-e bine aici, răspunse ea.
După ceea ce i se păru a fi o oră, dar probabil că fuseseră doar trei minute,
îl auzi spunând:
— Te poți întoarce acum.
Sophie aproape că se temu să o facă. Avea un simț al umorului pervers,
care l-ar fi făcut să-i poruncească să se întoarcă înainte să fi terminat de
îmbrăcat.
Dar se hotărî să aibă încredere în el, chit că nu prea avea de ales oricum,
și se întoarse. Spre ușurarea ei și, dacă era să fie sinceră cu ea însăși, ușor
spre dezamăgirea ei, era îmbrăcat destul de decent, mai puțin câteva pete
umede de la apa care îi pătrunsese prin haine.
— De ce nu m-ai lăsat să plec acasă? întrebă ea.
— Am vrut să fii aici, spuse el simplu.
— Dar de ce? insistă ea.
Benedict ridică din umeri.
— Nu știu. Poate ca pedeapsă pentru că m-ai spionat.
— Nu te-am… negă Sophie din reflex, dar se opri la jumătatea
răspunsului, pentru că bineînțeles că îl spionase.
— Ce fată deșteaptă, murmură el.
Sophie se încruntă la el. I-ar fi plăcut să-i zică ceva amuzant și isteț, dar
avea senzația că orice i-ar fi ieșit în clipa aceea pe gură ar fi fost chiar
opusul, așa că nu zise nimic. Mai bine să fii un prost tăcut, decât unul limbut.
— E foarte urât să-ți spionezi gazda, zise el, punându-și mâinile în
șolduri, reușind să pară deopotrivă autoritar și relaxat.
— A fost un accident, mormăi ea.
— O, te cred, zise el. Dar chiar dacă nu ai avut de gând să mă spionezi,
când s-a ivit oportunitatea, ai profitat totuși de ea.
— Mă învinuiești pentru asta?
VP - 124
 Benedict rânji.
— Câtuși de puțin. Aș fi făcut la fel.
Sophie rămase cu gura căscată.
— O, nu te preface că te simți ofensată, spuse el.
— Dar nu mă prefac.
Benedict se aplecă spre ea.
— Sincer să fiu, mă simt chiar flatat.
— A fost doar curiozitate academică, rosti ea printre dinți. Te asigur.
Benedict zâmbi șiret.
— Vrei să zici că ai fi spionat orice bărbat gol peste care ai fi dat?
— Desigur că nu!
— Cum ziceam, spuse el tărăgănat, sprijinindu-se cu spatele de un copac,
mă simt flatat.
— Ei bine, acum, că am lămurit lucrurile, zise Sophie pufnind, mă întorc la
„Casa mea de la țară”.
Reuși să facă doar doi pași înainte să-l simtă apucând-o de rochie.
— Nu prea cred, zise el.
Sophie suspină istovită și se întoarse spre el.
— M-ai stânjenit deja cât se poate de mult. Ce altceva ai mai vrea să-mi
faci?
Benedict o trase încet spre el.
— O întrebare foarte interesantă, murmură el.
Sophie încercă să își înfigă călcâiele în pământ, dar nu se compara cu
mâna lui neînduplecată. Se împletici ușor, apoi se trezi la doar câțiva
centimetri de el. Aerul i se păru dintr-odată încins, foarte încins, iar Sophie
avu senzația bizară că nu mai știa cum să-și folosească mâinile și picioarele.
Simți furnicături pe piele, inima îi bătea cu rapiditate, iar afurisitul de el se
holba doar la ea, fără să se clintească, fără să o tragă de tot spre el.
Doar holbându-se la ea.
— Benedict? șopti ea, uitând că încă îi spunea domnul Bridgerton.
Benedict zâmbi. Era un zâmbet scurt, știutor, care o făcu să simtă fiori pe
șira spinării și într-un cu totul alt loc.
— Îmi place când îmi spui pe nume, zise el.
— Nu a fost cu intenție, recunoscu ea.
Benedict își duse degetul la buzele ei.
— Șșșt, o mustră el. Nu-mi spune asta. Nu știi că un bărbat nu-și dorește
să audă așa ceva?
— Nu am prea multă experiență cu bărbații, spuse ea.
— Iată, în schimb, un lucru pe care un bărbat dorește să-l audă.
— Într-adevăr? întrebă ea sceptică.
VP - 125
 Știa că bărbații își doreau ca soțiile lor să fie inocente, dar Benedict nu
avea să se însoare cu o fată ca ea.
O atinse cu vârful degetului pe obraz.
— Asta îmi doresc eu să aud de la tine.
Sophie icni scurt. Urma să o sărute.
Urma să o sărute. Era deopotrivă un lucru minunat, dar și îngrozitor care
se putea întâmpla.
Dar, of, cât de mult și-o dorea!
Știa că avea să o regrete mâine. Râse întrucâtva înăbușit, înecat. Pe cine
păcălea? Avea să o regrete în nici zece minute. Dar își petrecuse ultimii doi
ani aducându-și aminte cum se simțise în brațele lui și nu era convinsă că
putea să reziste tot restul vieții fără să aibă măcar încă o amintire care să-i
dea putere.
Benedict își trecu degetul peste obrazul ei, spre tâmpla ei, apoi peste
fruntea ei, ciufulindu-i firele moi de păr în timp ce se îndreptă spre puntea
nasului.
— Atât de frumușică, zise el încet, ca o zână din povești. Uneori mă
gândesc că n-ai cum să fii reală.
Sophie nu spuse nimic, ci doar începu să respire mai repede.
— Cred că te voi săruta, șopti el.
— Crezi?
— Cred că trebuie să te sărut, zise el, pe un ton de parcă nu-i venea nici
lui să creadă ce spunea. E ca respiratul. Nu prea avem de ales.
Benedict o sărută cu o tandrețe sfâșietoare. Își atinse buzele de ale ei într-
o mângâiere ușoară ca pana, înainte și înapoi, cu doar un strop de fricțiune.
Îi tăie răsuflarea de-a dreptul, dar fu mai mult de-atât… Sophie se simți
amețită și slăbită. Îl prinse de umeri, întrebându-se de ce oare se simțea atât
de dezechilibrată și de straniu, și apoi își dădu brusc seama…
Era întocmai ca înainte.
Felul în care își trecu buzele peste ale ei, ușor și dulce, felul în care începu
prin a o stârni cu blândețe, nu prin a o pătrunde cu forța… Așa făcuse și la
balul mascat. După doi ani de visare, Sophie retrăia în sfârșit cel mai frumos
moment din viața ei.
— Plângi, spuse Benedict, atingând-o pe obraz.
Sophie clipi doar, apoi își șterse lacrimile de care nici nu știuse.
— Vrei să mă opresc? șopti el.
Sophie clătină din cap. Nu, nu voia să se oprească. Voia să o sărute așa
cum o făcuse la balul mascat, voia ca mângâierea aceea plină de tandrețe să
devină o împreunare mai plină de pasiune. Și apoi voia să continue să o
sărute, pentru că, de data asta, orologiul nu urma să mai bată miezul nopții,
VP - 126
iar ea nu avea să fie nevoită să fugă.
Și voia ca el să știe că ea era femeia de la balul mascat. Și se rugă cu
disperare ca Benedict să nu o recunoască niciodată. Și era atât de-al naibii
de confuză și…
Și Benedict o sărută.
O sărută cu adevărat, cu buze înverșunate și o limbă iscoditoare și cu
toată pasiunea și dorința pe care și le-ar fi dorit vreodată o femeie. O făcea
să se simtă frumoasă, valoroasă, neprețuită. O trata ca pe o femeie, nu ca pe
o târfă servitoare și, până în clipa aceea, nu își dăduse seama cât de mult îi
lipsise să fie tratată ca o persoană. Mica nobilime și aristocrații nu își vedeau
servitorii, încercau să nu-i audă și, când erau obligați să discute cu ei, o
făceau cât mai scurt și mai formal.
Dar când o săruta Benedict, se simțea reală.
Și când o săruta, o făcea cu tot corpul lui. Buzele lui, care inițiaseră
momentul lor de intimitate cu o reverență plină de blândețe, erau acum
înverșunate și poruncitoare. Mâinile lui, atât de mari și de puternice, încât
păreau să-i acopere jumătate din spate, o țineau lipită de el cu o forță care îi
tăie răsuflarea. Și trupul lui, Cerule mare, ar fi trebuit să fie ilegal să fie atât
de aproape de-al ei; simțea căldura pe care o emana prin haine, pârjolindu-i
însuși sufletul.
O făcea să tremure. O făcea să se topească.
O făcea să vrea să i se dăruiască, lucru pe care jurase să nu îl facă
niciodată în afara căsătoriei.
— O, Sophie, murmură el, răgușit, cu buzele lipite de ale ei. Nu m-am mai
simțit niciodată…
Sophie încremeni, deoarece era aproape convinsă că avusese de gând să
spună că nu se mai simțise niciodată așa și nu știa ce părere avea despre
asta. Pe de o parte, era palpitant să fie singura care îl putea îngenunchea,
care îl putea face să se simtă amețit de dorință și trebuință.
Pe de altă parte, nu era prima oară când o săruta. Nu simțise oare aceeași
senzație splendidă și atunci?
Cerule mare, oare era geloasă pe ea însăși?
Benedict se trase în spate un centimetru.
— Ce s-a întâmplat?
Sophie clătină scurt din cap.
— Nimic.
Benedict îi cuprinse bărbia cu degetele și i-o ridică.
— Nu mă minți, Sophie! Ce s-a întâmplat?
— Sunt… Sunt doar agitată, se bâlbâi ea. Atâta tot.
Benedict miji ochii și o privi îngrijorat și bănuitor.
VP - 127
 — Ești sigură?
— Categoric. Ieși din strânsoarea lui și se îndepărtă câțiva pași de el, cu
brațele încrucișate la piept. Să știi că de obicei nu fac astfel de lucruri.
Benedict o privi îndepărtându-se, îi văzu postura mohorâtă.
— Știu, zise el încet. Nu ești genul de fată care să facă așa ceva.
Sophie râse scurt când îl auzi și, chiar dacă Benedict nu-i vedea chipul, își
închipui ce mină avea.
— De unde știi? întrebă ea.
— E limpede din tot ceea ce faci.
Sophie nu se întoarse spre el. Nu spuse nimic.
Și apoi, înainte să-și dea seama de ce spunea, rosti cea mai bizară
întrebare dintre toate:
— Cine ești, Sophie? întrebă el. Cine ești cu adevărat?
Sophie nu se întoarse nici de data asta, iar când vorbi, o făcu într-o șoaptă
ușoară:
— Ce vrei să spui?
— Ceva nu e chiar în regulă cu tine, zise el. Vorbești prea corect pentru o
servitoare.
Sophie se jucă agitată cu pliurile fustei și spuse:
— E un delict să vrei să vorbești corect? Nu ajungi prea departe în țara
asta cu un accent de origine umilă.
— S-ar putea spune, zise el încet, că oricum n-ai ajuns prea departe.
Sophie își îndreptă brațele pe lângă corp. Ca niște bețe drepte și rigide cu
pumnii strânși la capete. Și apoi, în timp ce Benedict așteptă să spună ceva,
Sophie se urni.
— Așteaptă! strigă el și o ajunse din urmă din mai puțin de trei pași mari
și o prinse de încheietura mâinii. O trase până fu nevoită să se întoarcă spre
el. Nu pleca, spuse el.
— De obicei nu rămân în tovărășia celor care mă insultă.
Benedict aproape că tresări și știu că avea să-l bântuie mereu privirea ei
rănită.
— Nu era o insultă, zise el, și o știi prea bine. Spuneam adevărul. Nu ești
menită să fii servitoare, Sophie. Pentru mine e limpede și ar trebui să fie
limpede și pentru tine.
Sophie râse… Un sunet aspru, încordat, pe care nu se așteptase să-l audă
vreodată de la ea.
— Și ce sugerezi să fac, domnule Bridgerton? întrebă ea. Să-mi caut de
lucru ca guvernantă?
Benedict se gândi că era o idee foarte bună și dădu să i-o spună și ei, dar
Sophie îl întrerupse:
VP - 128
 — Și cine crezi că m-ar angaja?
— Păi…
— Nimeni, se răsti ea. Nu mă va angaja nimeni. Nu am recomandări și par
mult prea tânără.
— Și frumușică, zise el pe un ton sumbru.
Nu se gândise niciodată prea mult la angajarea unei guvernante, dar știa
că era de obicei o sarcină de care se ocupa mama. Și bunul-simț îi spunea că
nicio mamă nu ar fi vrut să aducă în casa ei o tânără atât de frumușică. Iată
numai cât suferise Sophie din pricina lui Phillip Cavender.
— Ai putea fi camerista unei lady, sugeră el. Măcar atunci n-ai mai curăța
oale de noapte.
— Ai fi surprins, bombăni ea.
— Companioana unei doamne mai în vârstă?
Sophie oftă. Fu un sunet trist, istovit, care aproape că-i frânse inima.
— Ești foarte amabil că încerci să mă ajuți, zise ea, dar am explorat deja
toate acele opțiuni. În plus, nu sunt responsabilitatea ta.
— Ai putea fi.
Sophie îl privi surprinsă.
În clipa aceea, Benedict știu că trebuia să fie a lui. Exista o legătură între
ei, o legătură stranie, inexplicabilă pe care o mai simțise o singură dată în
viață, cu femeia misterioasă de la balul mascat. Și, în timp ce ea plecase,
dispărând în neant, Sophie era foarte reală. Se săturase de miraje. Își dorea o
femeie pe care o putea vedea, pe care o putea atinge.
Și ea avea nevoie de el. Poate că încă nu își dădea seama de asta, dar avea
nevoie de el. Benedict o luă de mână și o trase, luând-o prin surprindere și
strângând-o în brațe când căzu pe el.
— Domnule Bridgerton! icni ea.
— Benedict, o corectă el, cu buzele lipite de urechea ei.
— Dă-mi…
— Spune-mi pe numele mic, insistă el.
Putea fi foarte încăpățânat când era în interesul lui și nu avea să-i dea
drumul până nu urma să-i spună pe numele mic.
Și poate că nici măcar atunci.
— Benedict, cedă ea în cele din urmă. Eu…
— Șșșt!
O reduse la tăcere cu gura lui, mușcând-o ușor de colțurile buzelor. Când
o simți moale și docilă în brațele lui, se trase în spate, doar îndeajuns încât
să o poată privi în ochi. I se părură imposibil de verzi în lumina târzie a
după-amiezii, suficient de adânci încât să se înece în ei.
— Vreau să vii cu mine la Londra, șopti el fără să se gândească. Vino și
VP - 129
locuiește cu mine!
Sophie îl privi surprinsă.
— Fii a mea, zise el, cu voce răgușită și imperioasă. Fii a mea chiar acum!
Fii a mea pentru totdeauna! Îți voi da orice vrei. În schimb, te vreau doar pe
tine.

Capitolul 12

Speculațiile continuă în privința dispariției lui Benedict

Bridgerton. Din spusele lui Eloise Bridgerton, care, fiind sora lui,
ar fi trebuit să știe astfel de lucruri, trebuia să se întoarcă în oraș
cu câteva zile în urmă.
Dar, și cu siguranță că Eloise ar fi prima care ar recunoaște
acest lucru, un bărbat de vârsta și statutul domnului Bridgerton
nu e nevoit să îi spună surorii lui mai mici pe unde umblă.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

9 mai 1817

— Vrei să-ți fiu amantă, spuse ea pe un ton pragmatic.

Benedict o privi nedumerit, deși Sophie nu știa dacă din pricină că
afirmația ei era atât de evidentă sau pentru că nu era de acord cu cuvintele
pe care le folosise.
— Vreau să fii cu mine, insistă el.
Era un moment sfâșietor de dureros, și totuși Sophie aproape că zâmbi.
— Cum anume diferă asta de a fi amanta ta?
— Sophie…
— Cum anume diferă? repetă ea, pe un ton strident.
— Nu știu, Sophie, zise el nerăbdător. Are importanță?
— Pentru mine, da.
— În regulă, spuse el pe un ton tăios. În regulă. Fii amanta mea și vei avea
parte de asta.
Sophie apucă doar să icnească înainte ca Benedict să-i acopere buzele cu
ale lui, cu o ferocitate care îi înmuie genunchii. Nu se mai sărutaseră
niciodată așa, dur și imperios, și presărat cu o furie stranie, ciudată.
Îi devoră gura într-un dans primitiv al pasiunii. Îi simți mâinile peste tot,
pe sâni, pe după talie, chiar și sub fustă. O atinse, o strânse, o mângâie și o
dezmierdă.
VP - 130
 Și în tot acest timp, o ținu atât de aproape de el, încât fu convinsă că avea
să se topească și să-i pătrundă în piele.
— Te doresc, zise el cu voce aspră, sărutând-o în scobitura de la baza
gâtului. Te doresc chiar acum. Te vreau aici.
— Benedict…
— Te vreau în patul meu, mârâi el. Te vreau mâine. Și te vreau în ziua
următoare.
Era imorală și slabă, și cedă în fața impulsului de moment, arcuindu-și
gâtul, ca să o poată săruta mai bine. Buzele lui îi stârneau o senzație atât de
plăcută pe piele, o făceau să simtă fiori și furnicături până în miezul ființei ei.
O făcea să tânjească după el, să tânjească după toate lucrurile pe care nu le
putea avea și să le blesteme pe cele pe care putea să le aibă.
Și apoi se trezi pe pământ, iar el era lângă ea, pe jumătate peste ea. I se
păru atât de mare, de puternic și, în clipa aceea, atât de întru totul al ei. O
parte foarte mică a minții ei încă funcționa și știa că ar fi trebuit să-l refuze,
că ar fi trebuit să oprească nebunia aceea, dar, pentru numele lui Dumnezeu,
nu putea să o facă. Nu încă.
Petrecuse atât timp visând la el, încercând cu disperare să își amintească
mirosul pielii lui, sunetul vocii lui. În multe nopți, imaginea lui fusese
singura care îi ținuse tovărășie. Trăise doar cu visuri și nu i se îndepliniseră
prea multe dintre ele. Nu voia încă să-l piardă pe acesta.
— Benedict, murmură ea, atingându-i părul mătăsos și prefăcându-se…
prefăcându-se că nu-i ceruse să fie amanta lui, că era altcineva… Oricine
altcineva.
Oricine, dar nu fiica bastardă a unui conte mort, care nu avea cum să se
întrețină decât servindu-i pe alții.
Murmurele ei părură să-l încurajeze și începu să-și miște mâna, care îi
gâdilase îndelung genunchiul, în sus, strângându-i pielea moale a coapsei.
După ani în șir de trudă, era zveltă, nu cu curbe, cum era la modă, dar pe
Benedict nu părea să-l deranjeze. De fapt, îi simți inima bătându-i și mai
repede, îl auzi răsuflând și mai apăsat.
— Sophie, Sophie, Sophie, gemu el, sărutând-o înnebunit peste toată fața,
până îi găsi din nou gura. Am nevoie de tine. Își împinse cu fierbințeală
șoldurile în ale ei. Simți câtă nevoie am de tine?
— Și eu am nevoie de tine, șopti ea.
Și așa era. Ardea un foc în ea care ani întregi arsese mocnit. Când îl
văzuse, se aprinsese din nou, iar atingerea lui era precum petrolul lampant,
care o făcea să ardă din răsputeri.
Benedict se chinui să-i desfacă nasturii mari, prost lucrați, de pe spatele
rochiei.
VP - 131
 — O să ard rochia asta, mârâi el, cu cealaltă mână mângâind-o întruna pe
spatele genunchiului. Te voi îmbrăca în mătase și satin.
Trecu la urechea ei, ciupind-o ușor de lob, apoi lingând-o în punctul
sensibil dintre ureche și obraz.
— Te voi îmbrăca cu nimic.
Sophie încremeni în brațele lui. Reușise să spună singurul lucru care îi
putea aduce aminte de ce se afla acolo, de ce o săruta. Nu era din dragoste
sau din oricare dintre emoțiile pline de tandrețe la care visase ea, ci din
dorință trupească. Și voia să o facă o femeie întreținută.
Așa cum fusese mama ei.
Cerule mare, ce ofertă ispititoare! Nespus de ispititoare. Îi oferea o viață
ușoară și luxoasă, o viață cu el.
În schimbul sufletului ei.
Ba nu, nu era întru totul adevărat sau întru totul o problemă. Poate că ar
fi putut trăi ca amantă. Poate că beneficiile – și cum ar fi putut considera o
viață cu Benedict drept altceva decât un beneficiu – ar fi depășit
neajunsurile. Dar, deși poate că ar fi fost dispusă să ia astfel de decizii în ce
privea viața și reputația ei, nu avea să o facă în numele copilului ei. Și ce
șanse erau să nu aibă un copil? Toate amantele aveau în cele din urmă copii.
Cu un țipăt chinuit, îl împinse și se trase la o parte, rostogolindu-se într-o
parte, până ajunse în patru labe, oprindu-se ca să-și tragă sufletul, înainte să
se ridice în picioare.
— Nu pot face una ca asta, Benedict, zise ea, abia reușind să-l privească.
— Nu văd de ce nu, bombăni el.
— Nu pot fi amanta ta.
Benedict se ridică în picioare.
— De ce nu?
Ceva din atitudinea lui o enervă. Poate că aroganța din tonul lui sau poate
insolența din postura lui.
— Pentru că nu vreau, se răsti ea.
Benedict miji ochii la ea, nu bănuitor, ci furios.
— Ai vrut cu doar câteva clipe în urmă.
— Nu ești corect, spuse ea cu voce joasă. Nu gândeam.
Benedict își ridică bărbia, beligerant.
— Nici nu trebuie să gândești. Tocmai asta e ideea.
Sophie roși în timp ce-și încheie nasturii la loc. Se descurcase foarte bine
să o facă să nu gândească. Aproape că renunțase la o viață întreagă de
jurăminte și morală, după un singur sărut imoral.
— Ei bine, nu voi fi amanta ta, repetă ea.
Poate că, dacă o rostea de suficiente ori, urma să fie mai încrezătoare în
VP - 132
faptul că nu avea să o convingă din nou.
— Și ce vei face în schimb? o întrebă el printre dinți. Vei munci ca
servitoare?
— Dacă trebuie.
— Ai prefera să-i slujești pe oameni, să le lustruiești argintăria, să le freci
afurisitele de oale de noapte decât să trăiești cu mine.
Sophie îi răspunse cu un singur cuvânt încet și adevărat.
— Da.
Benedict o privi furios.
— Nu te cred. Nimeni nu ar face o astfel de alegere.
— Eu am făcut-o.
— Ești o proastă.
Sophie nu spuse nimic.
— Înțelegi la ce renunți? insistă el, dând cu sălbăticie din braț în timp ce
vorbi.
Sophie își dădu seama că îl rănise. Îl rănise și-l insultase și acum răbufnea
ca un urs rănit.
Încuviință din cap, chiar dacă Benedict nu o privea.
— Ți-aș putea da orice ți-ai dori, se răsti el. Rochii, bijuterii… La naiba,
uită de rochii și de bijuterii! Ți-aș putea dărui un acoperiș deasupra capului,
adică mai mult decât ai acum.
— Așa este, spuse ea încet.
Benedict se aplecă în față, sfredelind-o cu privirea.
— Ți-aș putea da totul.
Sophie reuși cumva să rămână în picioare și să nu plângă. Și totodată
reuși cumva și să-i spună calm:
— Dacă tu consideri că asta înseamnă totul, atunci probabil că nu ai
înțelege de ce trebuie să te refuz.
Făcu un pas în spate, cu intenția de-a pleca spre Casa lui de la țară, ca să-
și strângă puținele lucruri pe care le avea, dar era limpede că Benedict nu
terminase cu ea, deoarece o opri întrebând-o strident:
— Unde te duci?
— Înapoi spre casă, îi zise el. Să-mi fac bagajul.
— Și unde crezi că te vei duce cu bagajul ăla?
Sophie rămase cu gura căscată. Doar nu se aștepta să rămână.
— Ai un loc de muncă? întrebă el. Un loc în care să te duci?
— Nu, răspunse ea, dar…
Benedict își puse mâinile în șolduri și se încruntă.
— Și crezi că te voi lăsa pur și simplu aici, fără bani și fără posibilități?
Sophie fu atât de surprinsă, încât începu să clipească incontrolabil.
VP - 133
 — Păi, se bâlbâi ea, nu m-am gândit…
— Așa e, nu te-ai gândit, se răsti el.
Sophie se holbă la el, cu ochii mari și gura întredeschisă, nevenindu-i să
creadă ce auzea.
— Proastă ce ești! izbucni el. Ai idee cât de periculos e în lume pentru o
femeie singură?
— Păi, da, reuși ea să îngâne. Chiar știu.
Benedict nu dădu vreun semn că ar fi auzit-o, ci continuă să îndruge
despre „bărbați care profitau” și „femei neajutorate” și „soartă mai rea decât
moartea”. Sophie nu era convinsă, dar i se păru că auzise până și fraza
„friptură de vită și budincă”. Pe la jumătatea tiradei lui Benedict, Sophie nu
mai reuși deloc să se concentreze la ce-i spunea. Îi privi doar gura și îi
ascultă tonul vocii, încercând să priceapă de ce părea să-i pese de
bunăstarea ei, ținând cont de faptul că tocmai ce-l respinsese.
— Asculți măcar ce îți zic? întrebă Benedict.
Sophie nici nu încuviință, nici nu clătină din cap, ci le îmbină pe cele două
într-o manieră ciudată.
Benedict înjură pe sub mustață.
— Ajunge! spuse el. Vii la Londra cu mine.
Asta păru s-o trezească la realitate.
— Tocmai am spus că nu voi veni!
— Nu trebuie să fii naibii amanta mea, se răsti el. Dar nu te las să-ți porți
singură de grijă.
— Îmi purtam destul de bine de grijă și singură înainte să te cunosc.
— Destul de bine? bolborosi el. La familia Cavender? Aia numești tu
„destul de bine”?
— Nu ești corect!
— Iar tu nu ești inteligentă.
Benedict consideră că îi adusese un argument rațional, chiar dacă puțin
arogant, dar era limpede că Sophie nu era de acord cu el, pentru că, spre
surprinderea lui, se trezi pe spate, doborât de un croșeu de dreapta uimitor
de rapid.
— Să nu mă mai faci niciodată proastă, rosti ea printre dinți.
Benedict clipi, încercând să o vadă din nou într-un singur exemplar.
— Nu te-am…
— Ba da, răspunse ea cu voce joasă, furioasă.
Apoi se răsuci pe călcâie și, în fracțiunea de secundă înainte să plece,
Benedict își dădu seama că o putea opri într-un singur mod. Cu siguranță era
prea amețit ca să reușească să se ridice repede în picioare, așa că se întinse
și o apucă de gleznă cu ambele mâini, trântind-o la pământ chiar lângă el.
VP - 134
 Nu era o manevră prea cavalerească, dar nu avea multe opțiuni și, în plus,
ea îl pocnise prima.
— Ba nu pleci nicăieri, mârâi el.
Sophie își ridică lent capul și scuipă pământ, uitându-se urât la el.
— Nu pot să cred, îl muștrului ea, că ai făcut asta.
Benedict îi dădu drumul la picioare și se ridică în poziție ghemuit.
— Ba să crezi.
— Ești…
Benedict ridică mâna.
— Nu spune nimic acum. Te implor.
Sophie făcu ochii cât casa.
— Mă implori?
— Te aud, îi zise el, ceea ce înseamnă că sigur vorbești.
— Dar…
— Cât despre faptul că te implor, spuse el, întrerupând-o din nou, te
asigur că a fost doar o figură de stil.
Sophie dădu să spună ceva, dar apoi se răzgândi și închise gura,
bosumflându-se precum un copil de trei ani. Benedict expiră scurt, apoi îi
întinse mâna. La urma urmei, era tot pe jos și nu părea prea fericită.
Sophie se holbă la mâna lui cu o repulsie uimitoare, apoi își mută privirea
spre chipul lui și se încruntă la el cu o asemenea ferocitate, încât Benedict se
întrebă de nu cumva îi crescuseră coarne de curând. Fără să spună ceva,
Sophie îi ignoră ajutorul oferit și se ridică singură în picioare.
— Cum vrei tu, murmură el.
— Proastă alegere a cuvintelor, se răsti ea, apoi se îndepărtă de el cu pași
apăsați.
Întrucât Benedict era în picioare, de data asta nu simți nevoia să o
oprească. În schimb, se ținu după ea, rămânând la doar doi pași în urma ei
(lucru care cu siguranță că o înfuria). În cele din urmă, după circa un minut,
se întoarse spre el și-i spuse:
— Te rog să mă lași în pace.
— Mă tem că nu pot s-o fac, îi răspunse el.
— Nu poți sau nu vrei?
Benedict se gândi preț de o clipă.
— Nu pot.
Sophie se încruntă la el și își văzu de drum.
— Și mie mi se pare la fel de greu de crezut, strigă Benedict, ținându-se
după ea.
Sophie se opri și se întoarse spre el.
— Imposibil.
VP - 135
 — N-am ce-i face, zise el, ridicând din umeri. Nu sunt câtuși de puțin
dispus să-ți dau drumul.
— „Câtuși de puțin dispus” nu înseamnă deloc că „nu poți”.
— Nu te-am salvat de Cavender ca să te las să-ți irosești viața.
— Nu e o alegere care să-ți aparțină.
Avea dreptate, dar nu avea de gând să o recunoască.
— Poate că așa e, spuse el, dar e o alegere pe care o voi face oricum. Vii cu
mine la Londra. Nu mai avem ce discuta pe această temă.
— Încerci să mă pedepsești, spuse ea, pentru că te-am refuzat.
— Ba nu, îi răspunse el lent, gândindu-se la vorbele ei. Ba nu, nu te
pedepsesc. Mi-ar plăcea să te pedepsesc și, în starea de acum, aș zice chiar că
meriți să fii pedepsită, dar nu de aceea o fac.
— Atunci de ce o faci?
— Pentru binele tău.
— E cea mai condescendentă și mai arogantă…
— Sunt convins că ai dreptate, zise el, dar, cu toate acestea, în cazul de
față, în momentul de față, e limpede că știu ce e mai bine pentru tine și tu,
nu, așa că… Nu mă lovi din nou, o avertiză el.
Sophie își coborî privirea spre pumnul ei. Nici măcar nu-și dăduse seama
că-l strânsese și fusese cât pe ce să-l lovească din nou. O transforma într-un
monstru. Nu exista altă explicație. Nu crezuse că avea să lovească vreodată
pe cineva și, iat-o, gata să o facă a doua oară într-o zi.
Fără să își mute privirea de la mâna ei, își descleștă lent pumnul, își
întinse degetele ca o stea de mare și le ținu răsfirate până numără la trei.
— Cum, întrebă ea foarte încet, ai de gând să mă oprești să plec?
— Are vreo importanță? întrebă el, ridicând din umeri cu nonșalanță.
Sunt convins că îmi va veni vreo idee.
Sophie rămase cu gura căscată.
— Vrei să zici că m-ai lega și…
— Eu nu am spus nimic de genul, o întrerupse el și-i zâmbi răutăcios. Dar
este o idee îmbietoare, ce-i drept.
— Ești vrednic de dispreț, se răsti ea.
— Iar tu pari a fi eroina unui roman foarte prost scris, îi răspunse el. Ce
ziceai că ai citit azi-dimineață?
Sophie își simți mușchii obrajilor zvâcnindu-i cu putere, își simți
maxilarul încleștându-i-se într-atât, încât fu convinsă că aveau să i se
zdrobească dinții. Nu avea să priceapă niciodată cum de Benedict putea fi
deopotrivă cel mai bun și cel mai rău om din lume. În clipa de față, însă,
partea lui îngrozitoare părea să aibă câștig de cauză și era destul de
convinsă, făcând abstracție de logică, că avea să-i explodeze capul dacă mai
VP - 136
rămânea chiar și o secundă în tovărășia lui.
— Plec! spuse ea, în opinia ei cu mult dramatism și hotărâre.
Dar Benedict doar îi zâmbi strâmb și îi spuse:
— Te urmez.
Iar afurisitul de el rămase cu doi pași în urma ei până ajunseră acasă.
•
Benedict nu se străduia deseori să-i enerveze pe oameni (cu excepția
fraților și surorilor lui), dar era limpede că Sophie Beckett îi scotea la iveală
partea diabolică. Rămase în pragul ușii în timp ce Sophie împachetă,
sprijinindu-se cu nonșalanță de cadrul ușii. Își ținea brațele încrucișate, într-
o manieră care știa din instinct că avea să o irite, și piciorul drept ușor
îndoit, sprijinindu-și vârful cizmei de podea.
— Să nu-ți uiți rochia, zise el îndatoritor.
Sophie se încruntă la el.
— Cea urâtă, adăugă el, de parcă ar fi fost nevoie de clarificări.
— Ambele sunt urâte, se răsti ea.
Ah, o reacție.
— Știu.
Sophie începu din nou să-și vâre lucrurile în bagaj.
Benedict făcu un semn amplu cu brațul.
— Simte-te liberă să iei și un suvenir.
Sophie se îndreptă de spate și-și puse mânioasă mâinile în șolduri.
— Inclusiv serviciul de ceai din argint? Pentru că aș putea trăi câțiva ani
buni de pe banii pe care i-aș primi pentru el.
— Poți cu siguranță să iei serviciul de ceai, răspunse el jovial, întrucât te
vei afla mereu în tovărășia mea.
— Nu voi fi amanta ta, îi zise ea printre dinți. Ți-am spus că nu o voi face.
Nu pot s-o fac.
Lui Benedict i se păru întrucâtva important că spusese „nu pot”. Se gândi
la asta preț de câteva secunde, timp în care Sophie își adună și ultimele
lucruri și își închise geanta.
— Asta e, murmură el.
Sophie îl ignoră și se îndreptă în schimb spre ușă, aruncându-i o privire
tăioasă.
Benedict știa că voia să se dea la o parte, ca să poată pleca. Nu se clinti
însă; își mișcă doar degetul cu care își atinse gânditor maxilarul.
— Ești nelegitimă, îi zise el.
Sophie se făcu albă ca varul la față.
— Sigur ești, își spuse el mai mult sieși decât ei.
Ciudat era că se simți mai degrabă ușurat de această descoperire. Așa se
VP - 137
explica de ce îl respinsese: nu avea deloc de-a face cu el, ci cu ea.
Nu-l mai ustura așa de tare.
— Nu-mi pasă că ești nelegitimă, zise el, încercând să nu zâmbească.
Era un moment serios, dar, pentru numele lui Dumnezeu, îi venea să
rânjească de-a dreptul, pentru că acum avea să meargă la Londra cu el și să
fie amanta lui. Nu mai exista niciun obstacol și…
— Nu înțelegi nimic, îi zise ea, clătinând din cap. Nu are de-a face cu dacă
sunt îndeajuns de bună ca să-ți fiu amantă.
— Aș ține la copiii pe care i-am avea împreună, spuse el pe un ton solemn,
dându-se la o parte din cadrul ușii.
Sophie deveni și mai rigidă, dacă se putea așa ceva.
— Și cum rămâne cu soția ta?
— Nu am soție.
— Și nu vei avea niciodată?
Benedict încremeni. Și-o închipui pe doamna de la balul mascat. Se
gândise la ea în multe feluri. Uneori era îmbrăcată în rochia de bal argintie,
alteori nu era îmbrăcată cu nimic.
Uneori era îmbrăcată în rochie de mireasă.
Sophie miji ochii la el, apoi pufni disprețuitoare și trecu pe lângă el.
Benedict se duse după ea.
— Nu e o întrebare dreaptă, Sophie, zise el, urmând-o îndeaproape.
Sophie străbătu coridorul, fără să se oprească măcar când ajunse la scări.
— Mie mi se pare mai mult decât dreaptă.
Benedict coborî în goană scările, până ajunse înaintea ei, oprindu-i
înaintarea.
— Trebuie să mă însor cândva.
Sophie se opri. Trebui să o facă, pentru că Benedict îi stătea în cale.
— Da, așa este, spuse ea. Dar eu nu trebuie să fiu amanta nimănui.
— Cine a fost tatăl tău, Sophie?
— Nu știu, minți ea.
— Cine a fost mama ta?
— A murit la naștere.
— Parcă ziceai că a fost menajeră.
— E limpede că am denaturat adevărul, zise ea, fără să-i mai pese că
fusese prinsă cu minciuna.
— Unde ai crescut?
— Nu are importanță, zise ea, încercând să treacă pe lângă el.
Benedict o prinse de braț, țintuind-o locului.
— Pentru mine are importanță.
— Dă-mi drumul!
VP - 138
 Țipătul ei spintecă tăcerea din coridor. Fu atât de tare, încât soții Crabtree
ar fi dat cu siguranță fuga să o salveze. Doar că doamna Crabtree plecase în
sat, iar domnul Crabtree era afară, de unde nu putea auzi nimic. Nu era
nimeni care să o ajute și era la mila lui.
— Nu te pot lăsa să pleci, șopti el. Nu ești făcută pentru o viață de
servitute. Te va ucide.
— Dacă ar fi fost să mă ucidă, ripostă ea, ar fi făcut-o cu ani în urmă.
— Dar nu ești nevoită să mai faci asta, insistă el.
— Să nu cumva să te prefaci că e vorba despre mine în toată povestea
asta, zise ea, aproape tremurând de emoție. Nu o faci pentru că ești
îngrijorat de bunăstarea mea. Atâta doar că nu-ți place să ți se pună cineva
de-a curmezișul.
— Ce-i drept, recunoscu el, dar nu vreau nici să văd cum plutești în
derivă.
— Am plutit în derivă toată viața, șopti ea și simți cum ochii i se umplu de
lacrimi trădătoare.
Cerule mare, nu voia să plângă în fața lui. Nu acum, nu acum că se simțea
atât de dezechilibrată și de slăbită.
Benedict o atinse pe bărbie.
— Lasă-mă să fiu ancora ta!
Sophie închise ochii. Atingerea lui era dureros de dulce, și o parte destul
de mare din ea tânjea să-i accepte oferta, să lase în urmă viața pe care fusese
forțată să o ducă și să-și încerce norocul cu el, cu bărbatul acesta
nemaipomenit, minunat și enervant care îi bântuise ani la rândul visele.
Dar durerea pe care o trăise în copilărie era încă prea recentă. Și
stigmatul nelegitimității ei era ca un semn făcut cu fierul roșu pe sufletul ei.
Nu avea să-i facă același lucru altui copil.
— Nu pot, șopti ea. Îmi doresc…
— Ce-ți dorești? întrebă el cu urgență în glas.
Sophie clătină din cap. Fusese pe punctul de a-i spune că își dorea să fi
putut, dar știa că nu ar fi fost înțelept din partea ei să rostească astfel de
vorbe. Benedict s-ar fi agățat de ele și ar fi insistat din nou.
Și ei i-ar fi fost și mai greu să îl refuze.
— Nu-mi dai de ales, atunci, spuse el pe un ton neîndurător.
Sophie îl privi în ochi.
— Ori vii cu mine la Londra și…
Sophie dădu să protesteze, dar Benedict ridică o mână, reducând-o la
tăcere.
— Și îți voi găsi de lucru în casa mamei mele, adăugă el răspicat.
— Ori? întrebă ea posomorâtă.
VP - 139
 — Ori va trebui să-l anunț pe magistrat că ai furat de la mine.
Sophie simți un gust acid în gură.
— Nu ai face-o, spuse ea în șoaptă.
— Cu siguranță nu vreau să o fac.
— Dar ai face-o.
Benedict încuviință din cap.
— Aș face-o.
— M-ar spânzura, spuse ea. Sau m-ar trimite în Australia.
— Nu și dacă le-aș cere eu altminteri.
— Și ce le-ai cere?
Ochii lui căprui i se părură ciudat de imobili, iar Sophie își dădu brusc
seama că nici lui nu-i plăcea conversația cu pricina.
— Le-aș cere, zise el, să-ți dea drumul în custodia mea.
— Ar fi foarte convenabil pentru tine.
Benedict își mută degetele, cu care o mângâiase până atunci pe bărbie,
spre umărul lui.
— Încerc doar să te salvez de tine însăți.
Sophie se îndreptă spre o fereastră din apropiere și privi pe geam,
surprinsă că Benedict nu încercase să o oprească.
— Mă faci să te urăsc, să știi, îi spuse ea.
— Pot să trăiesc cu gândul ăsta.
Sophie încuviință scurt din cap.
— Atunci te voi aștepta în bibliotecă. Aș vrea să plecăm astăzi.
Benedict o privi îndepărtându-se și nu se clinti când ușa de la bibliotecă
se închise în urma ei. Știa că nu avea să fugă. Nu era genul care să-și încalce
cuvântul.
Nu o putea lăsa să plece. Ea plecase, „ea” cea mare și misterioasă, se gândi
el și zâmbi cu amărăciune: singura femeie care îi mișcase inima.
Femeia care nici măcar nu-i spusese cum o cheamă.
Dar acum era Sophie, care îl făcea să simtă anumite lucruri. Lucruri pe
care nu le mai simțise de când o cunoscuse pe ea. Se săturase să tânjească
după o femeie care practic nu exista. Sophie era aici și avea să fie a lui.
Și, se gândi el cu hotărâre și înverșunare, Sophie nu avea să-l părăsească.
— Pot trăi cu gândul că mă urăști, zise el în direcția ușii închise. Doar că
nu pot trăi fără tine.

VP - 140
 Capitolul 13

S-a mai raportat în această rubrică că autoarea a prezis o

posibilă relație între domnișoara Rosamund Reiling și domnul
Phillip Cavender. Autoarea poate spune acum că, cel mai
probabil, acest lucru nu se va întâmpla. Lady Penwood (mama
domnișoarei Reiling) a fost auzită spunând că nu se va mulțumi
cu un simplu domn, deși tatăl domnișoarei Reiling, deși de neam
ales, nu a fost un membru al aristocrației.
Ca să nu mai pomenim, desigur, că domnul Cavender a început
să pară foarte interesat de domnișoara Cressida Cowper.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

9 mai 1817

Lui Sophie i se făcu rău de cum trăsura plecă de la „Casa mea de la țară”.
Până să se oprească peste noapte la un han din Oxfordshire, îi era de-a
dreptul greață. Și când ajunseră la periferia Londrei… Ei bine, era destul de
convinsă că avea să verse.
Reuși cumva să-și păstreze conținutul stomacului acolo unde îi era locul,
dar pe măsură ce trăsura lor înaintă mai mult pe străzile întortocheate ale
Londrei, o cuprinse un sentiment intens de neliniște.
Ba nu, nu de neliniște. De pieire.
Era luna mai, ceea ce însemna că sezonul era în plină desfășurare. Ceea ce
însemna că Araminta era în oraș.
Ceea ce însemna că sosirea lui Sophie în oraș era o idee foarte rea.
— Foarte rea, bombăni ea.
Benedict își ridică privirea spre ea.
— Ai spus ceva?
Sophie își încrucișă brațele a răzvrătire.
— Doar că ești un om foarte rău.
Benedict chicoti. Sophie știuse că avea să chicotească, dar tot o irită.
Benedict trase la o parte draperia și privi pe geam.
— Aproape am ajuns, spus el.
Îi spusese că avea să o ducă direct la locuința mamei lui. Sophie își
amintea casa grandioasă din Grosvenor Square de parcă ar fi fost acolo
noaptea trecută. Sala de bal uriașă, cu sute de aplice pe pereți, toate cu o
lumânare perfectă din ceară de albine. Odăile mai mici fuseseră decorate în
stilul Adam, cu tavane ornate splendid și pereți zugrăviți în nuanțe pale,
VP - 141
pastelate.
Fusese casa visurilor ei, literalmente vorbind. În toate visurile ei cu
Benedict și viitorul lor fictiv, se văzuse mereu în casa cu pricina. Era
caraghios din partea ei, știa prea bine, din moment ce era al doilea fiu și,
prin urmare, nu se număra printre cei care aveau să moștenească
proprietatea, dar, cu toate acestea, era cea mai frumoasă casă pe care o
văzuse vreodată, iar visurile nu aveau oricum de-a face cu realitatea. Dacă
Sophie voia să se viseze în Palatul Kensington, era dreptul ei să o facă.
Desigur, se gândi ea cu un zâmbet crispat, cel mai probabil că nu avea să
vadă vreodată interiorul Palatului Kensington.
— De ce zâmbești? întrebă Benedict.
Sophie îi răspunse fără să-și ridice privirea spre el:
— Uneltesc cum să te ucid.
Benedict zâmbi larg… Nu că s-ar fi uitat la el, dar era genul acela de
zâmbete pe care le putea auzi efectiv în felul în care răsufla.
Ura faptul că era atât de sensibilă la fiecare nuanță a lui. Mai ales că
bănuia că și el era la fel în ceea ce-o privea.
— Măcar pare distractivă, zise el.
— Ce anume? întrebă ea, luându-și în sfârșit privirea de la tivul de jos al
draperiei, la care se holbase timp îndelungat. Ore întregi, i se păru.
— Uciderea mea, zise el, zâmbind strâmb, amuzat. Dacă tot ai de gând să
mă ucizi, ai putea măcar să te simți bine făcând-o, pentru că eu sigur nu o voi
face.
Sophie rămase cu gura căscată.
— Ești smintit, zise ea.
— Probabil că da. Ridică cu nonșalanță din umeri și se lăsă pe spate,
proptindu-și picioarele pe băncuța din fața lui. Mai că nu te-am răpit, la
urma urmei. Cred că s-ar califica drept cel mai nebunesc lucru pe care l-am
făcut vreodată.
— Ai putea să mă lași să plec acum, zise ea, deși știa că nu avea să o facă.
— Aici, în Londra? Unde te-ar putea ataca tâlhari în orice clipă? Ar fi fost
iresponsabil din partea mea, nu crezi?
— Nici nu se compară cu faptul că m-ai răpit împotriva voinței mele!
— Nu te-am răpit, zise el, cercetându-și absent unghiile de la mâini. Te-
am șantajat. E o diferență enormă între cele două.
Sophie nu mai fu nevoită să-i răspundă, pentru că trăsura se opri cu o
hurducătură.
Benedict trase la o parte draperiile pentru o ultimă oară, apoi le dădu
drumul la loc.
— Ah! Iată-ne!
VP - 142
 Sophie îl așteptă să coboare, apoi se duse spre ușă. Se gândi preț de o
clipă să-i ignore mâna întinsă și să sară din trăsură singură, dar era destul
de înaltă și chiar nu voia să se facă de râs împiedicându-se și sfârșind în
șanț.
Ar fi fost drăguț să-l insulte, dar nu cu prețul unei glezne scrântite.
Oftă și îi apucă mâna.
— Foarte inteligent din partea ta, murmură Benedict.
Sophie îi aruncă o privire tăioasă. Cum de știuse la ce se gândise?
— Știu aproape întotdeauna la ce te gândești, îi spuse el.
Sophie se împiedică.
— Hopa! strigă el și o prinse cu măiestrie înainte să pice în șanț.
O ținu în brațe o clipă mai mult decât ar fi fost nevoie, apoi o coborî pe
trotuar. Sophie ar fi vrut să spună ceva, doar că își încleștase dinții prea tare
ca să poată rosti ceva.
— Nu-i așa că te ucide ironia? o întrebă Benedict, zâmbind răutăcios.
Sophie se strădui să își descleșteze maxilarul.
— Nu, dar s-ar putea să te ucidă pe tine.
Afurisitul râse.
— Haide, spuse el. Te voi prezenta mamei mele. Sunt convins că-ți va găsi
ceva de lucru.
— S-ar putea să nu aibă posturi libere, sublinie Sophie.
Benedict ridică din umeri.
— Mă iubește. Va crea un post pentru tine.
Sophie rămase tare pe poziție, refuzând să mai facă un pas până nu avea
să spună răspicat ce avea de zis.
— Nu voi fi amanta ta.
Benedict murmură cu o mină uimitor de calmă:
— Da, ai mai spus-o.
— Vreau să zic că planul tău nu va funcționa.
Benedict îi răspunse cu o inocență prefăcută.
— Am un plan?
— Of, te rog! pufni ea disprețuitoare. Vei încerca să mă istovești, sperând
că voi ceda în cele din urmă.
— Nici prin gând nu mi-ar trece una ca asta.
— Sunt convinsă că te gândești la mai mult de-atât, murmură ea.
Probabil că Benedict o auzise, pentru că chicoti. Sophie își încrucișă
brațele a răzvrătire, fără să-i pese că nu arăta deloc demnă în postura cu
pricina, acolo, pe trotuar, unde putea fi văzută de toată lumea. Oricum nu
avea s-o bage nimeni în seamă, îmbrăcată așa, în haine de servitoare din
lână aspră. Se gândi că poate ar fi trebuit să aibă o perspectivă mai
VP - 143
luminoasă asupra vieții și o atitudine mai optimistă în ce privea noul ei post,
dar, fir-ar să fie, în clipa de față voia doar să se bosumfle.
Sincer, i se părea că își câștigase acest drept. Cu siguranță avea dreptul să
se bosumfle și să fie nemulțumită.
— Am putea rămâne aici, pe trotuar, toată ziua, zise Benedict, cu o voce
ușor sarcastică.
Sophie dădu să-l privească furioasă, dar observă unde se aflau de fapt. Nu
erau în Grosvenor Square. Sophie nici măcar nu știa prea bine unde se aflau.
În Mayfair, cu siguranță, dar casa din fața lor nu era cu siguranță casa la care
se ținuse balul mascat.
— Ăăă, asta e Bridgerton House? întrebă ea.
Benedict ridică din sprânceană.
— De unde ai știut că casa mea se numește Bridgerton House?
— Mi-ai zis tu.
Lucru care, din fericire, era adevărat. Vorbise despre Bridgerton House și
despre reședința de la țară a familiei Bridgerton, Aubrey Hall, de mai multe
ori în timpul conversațiilor lor.
— Ah!
Păru să-i accepte explicația.
— Păi, de fapt, nu, nu e. Mama s-a mutat din Bridgerton House cu circa
doi ani în urmă. A dat un ultim bal, un bal mascat, de fapt, după care i-a
predat locuința fratelui meu și soției lui. A spus mereu că va pleca de cum
avea să se însoare și să-și întemeieze o familie a lui. Cred că primul lui copil
s-a născut la doar o lună după plecarea ei.
— Băiat sau fată? întrebă ea, deși știa răspunsul.
Doamna Whistledown scria mereu despre astfel de lucruri.
— Un băiat. Edmund. Apoi au mai avut un fiu, Miles, la începutul anului.
— Ce frumos, murmură Sophie, deși simți cum i se strânge inima.
Puțin probabil ca ea să aibă copii. Era una dintre cele mai triste realizări
la care ajunsese. Ca să aibă copii avea nevoie de un soț, iar căsătoria părea
un țel ireal. Nu fusese crescută să fie servitoare, așa că nu avea prea multe în
comun cu bărbații pe care îi întâlnea în viața de zi cu zi. Nu că ceilalți
servitori nu ar fi fost oameni buni și onorabili, dar era dificil să își închipuie
cum ar fi fost să trăiască cu cineva care, de exemplu, nu știa să citească.
Nu era musai neapărat nevoie să se căsătorească cu cineva de neam ales,
dar până și clasa de mijloc îi era inaccesibilă. Niciun negustor cu stimă de
sine nu s-ar fi căsătorit cu o servitoare.
Benedict îi făcu semn să-l urmeze, iar Sophie se supuse, până ajunseră la
treptele din fața casei.
Sophie clătină din cap.
VP - 144
 — Voi folosi intrarea lăturalnică.
Benedict strânse din buze.
— Ba vei folosi intrarea din față.
— Voi folosi intrarea lăturalnică, zise ea cu fermitate. Nicio femeie de
educație aleasă nu va angaja o servitoare care intră pe ușa din față.
— Ești cu mine, spuse el scrâșnind din dinți. Vei folosi intrarea din față.
Sophie izbucni în râs.
— Benedict, chiar ieri voiai să-ți devin amantă. Ai îndrăzni să-ți aduci
amanta să-ți cunoască mama pe ușa din față?
Îl încurcase. Sophie zâmbi larg și îl privi cum se strâmbă frustrat. Se simți
mai bine decât o făcuse de zile întregi.
— Ți-ai aduce, continuă ea, în mare ca să îl mai chinuie un pic, amanta să
o cunoască în primul rând?
— Nu ești amanta mea, se răsti el.
— Într-adevăr.
Benedict își ridică bărbia și o sfredeli cu privirea, abia stăpânindu-și furia.
— Ești o afurisită de servitoare, zise el cu voce joasă, pentru că ai insistat
să fii servitoare. Și, ca servitoare, ești, deși destul de jos pe scara socială, încă
întru totul respectabilă. Cu siguranță îndeajuns de respectabilă pentru
mama mea.
Zâmbetul lui Sophie dispăru. Poate că îl împinsese prea tare.
— Bine, mârâi Benedict, când fu limpede că Sophie nu avea să se mai
certe cu el pe tema asta. Vino cu mine!
Sophie îl urmă în sus pe trepte. S-ar putea ca situația să fie în avantajul ei,
totuși. Cu siguranță că mama lui Benedict nu avea să angajeze o servitoare
care avea nerușinarea să folosească ușa din față. Și, întrucât refuzase cu
fermitate să fie amanta lui Benedict, acesta avea să fie nevoit să își accepte
înfrângerea și să-i îngăduie să se întoarcă la țară.
Benedict deschise ușa din față și o ținu ca Sophie să intre în fața lui.
Majordomul sosi în doar câteva secunde.
— Wickham, spuse Benedict, te rog să o anunți pe mama că am sosit.
— Așa voi face, domnule Bridgerton, îi răspunse Wickham. Și îmi
permiteți să vă informez că a fost foarte curioasă pe unde ați umblat
săptămâna asta?
— Aș fi fost șocat de n-ar fi fost, îi răspunse Benedict.
Wickham dădu din cap spre Sophie, cu o expresie între curiozitate și
desconsiderare.
— Să o anunț și că aveți un oaspete?
— Chiar te rog.
— Să o anunț cine este oaspetele dumneavoastră?
VP - 145
 Sophie îl privi cu mare interes pe Benedict, întrebându-se ce avea să
spună.
— Se numește domnișoara Beckett, îi răspunse Benedict. A venit să caute
de lucru.
Wickham ridică din sprânceană. Sophie fu surprinsă. Credea că
majordomii trebuiau să nu-și arate deloc sentimentele.
— Ca servitoare? întrebă Wickham.
— Ca orice, spuse Benedict, pe un ton ușor nerăbdător.
— Prea bine, domnule Bridgerton, zise Wickham și apoi dispăru în sus pe
scări.
— Nu cred că i s-a părut a fi deloc bine, îi șopti Sophie lui Benedict,
ascunzându-și cu grijă zâmbetul.
— Nu Wickham e șeful aici.
Sophie oftă ușor, ceva de genul „cum zici tu”.
— Îmi închipui că Wickham e de altă părere.
Benedict o privi cu neîncredere.
— E majordomul.
— Și eu sunt servitoare. Știu totul despre majordomi. Aș zice că mai multe
decât tine.
Benedict miji ochii.
— Nu știu altă femeie care să se poarte mai puțin ca o servitoare ca tine.
Sophie ridică din umeri și se prefăcu a privi cu atenție un tablou cu natură
moartă de pe perete.
— Scoți la iveală cele mai rele trăsături ale mele, domnule Bridgerton.
— Benedict, îi zise el printre dinți. Mi-ai mai spus pe numele mic.
Folosește-l și acum.
— Mama ta va coborî cât de curând pe scări, îi aminti ea, și insiști să mă
angajeze ca servitoare. Mulți servitori îți spun pe numele mic?
Benedict îi aruncă o privire urâtă, iar Sophie știu că avea dreptate.
— Nu le poți avea pe amândouă, domnule Bridgerton, zise ea și zâmbi
ușor.
— Am vrut un singur lucru, mârâi el.
— Benedict!
Sophie își ridică privirea și văzu o femeie minionă și elegantă coborând
scările. Avea părul și tenul mai deschise la culoare ca Benedict, dar după
trăsături se vedea limpede că era mama lui.
— Mamă, spuse el, și se duse să o întâmpine la baza scărilor. Ce bine e să
te văd!
— Ar fi și mai bine, zise ea cu impertinență, dacă aș fi știut pe unde ai
umblat săptămâna asta. Ultima dată am auzit că te-ai dus la petrecerea lui
VP - 146
Cavender, și apoi toată lumea s-a întors fără tine.
— Am plecat mai repede de la petrecere, răspunse el, și m-am dus la
„Casa mea de la țară”.
Mama lui oftă.
— Presupun că nu mă pot aștepta să mă anunți de fiecare mișcare, acum,
că ai împlinit 30 de ani.
Benedict îi zâmbi cu indulgență. Mama lui se întoarse spre Sophie.
— Ea trebuie să fie domnișoara Beckett.
— Așa este, răspunse Benedict. Mi-a salvat viața când am fost la „Casa
mea de la țară”.
Sophie tresări.
— Nu i-am…
— Ba da, o întrerupse Benedict. M-am îmbolnăvit de la cum am mânat
prin ploaie și m-a îngrijit până m-am însănătoșit.
— V-ați fi revenit și fără mine, insistă ea.
— Dar nu, îi spuse Benedict mamei lui, la fel de repede sau de confortabil.
— Soții Crabtree nu erau acasă? întrebă Violet.
— Nu când am ajuns eu acolo, răspunse Benedict.
Violet o privi pe Sophie cu o curiozitate atât de vădită, încât Benedict fu
obligat să îi explice:
— Doamna Beckett a fost în serviciul familiei Cavender, dar, din cauza
anumitor circumstanțe, i-a fost imposibil să rămână la ei.
— Înțeleg… spuse Violet pe un ton deloc convingător.
— Fiul dumneavoastră m-a salvat de la o soartă foarte neplăcută, spuse
Sophie încet. Îi sunt foarte recunoscătoare.
Benedict o privi surprins. Ținând cont de cât de ostilă era față de el, nu se
așteptase să îl complimenteze de bunăvoie. Dar poate că ar fi trebuit să se
aștepte la asta; Sophie avea principii foarte înalte și nu era genul care să
permită ca furia să îi afecteze sinceritatea.
Era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai mult la ea.
— Înțeleg, spuse Violet din nou, de data aceasta mult mai convinsă.
— Speram să-i găsești ceva de lucru prin casă, spuse Benedict.
— Dar nu dacă ar fi un deranj prea mare, adăugă Sophie degrabă.
— Nu, spuse Violet lent, privind-o cu curiozitate pe Sophie. Nu, n-ar fi
niciun deranj, dar…
Benedict și Sophie se aplecară amândoi în față, așteptând restul sentinței.
— Ne-am mai întâlnit cumva? întrebă brusc Violet.
— Nu cred, spuse Sophie, bâlbâindu-se ușor. Oare de ce ar fi crezut Lady
Bridgerton că o cunoștea de undeva? Era convinsă că nu se întâlniseră la
balul mascat. Nu-mi închipui unde ne-am fi putut întâlni.
VP - 147
 — Sunt convinsă că ai dreptate, zise Lady Bridgerton și flutură din mână.
Îmi pari vag cunoscută. Dar sunt convinsă că probabil am cunoscut pe cineva
cu trăsături asemănătoare. Se întâmplă mai mereu.
— Mai ales mie, zise Benedict și zâmbi strâmb.
Lady Bridgerton își privi fiul cu o afecțiune vădită.
— Nu e vina mea că toți copiii mei seamănă între ei.
— Dacă nu ești tu de vină, întrebă Benedict, atunci cine?
— Tatăl tău, în întregime, răspunse Lady Bridgerton veselă. Se întoarse
spre Sophie și adăugă: Toți seamănă cu răposatul meu soț.
Sophie știu că ar fi trebuit să nu spună nimic, dar era un moment atât de
încântător și de călduros, încât spuse:
— Mie mi se pare că fiul dumneavoastră vă seamănă.
— Așa crezi? întrebă Lady Bridgerton și își împreună mâinile, încântată.
Ce frumos! Și eu care m-am considerat mereu doar un recipient pentru
familia Bridgerton.
— Mamă! spuse Benedict.
Violet oftă.
— Sunt prea directă, cumva? S-ar părea că o fac tot mai des la bătrânețe.
— Nu ești nicidecum bătrână, mamă.
Violet zâmbi.
— Benedict, ce-ar fi să te duci la surorile tale, iar eu o voi duce pe
domnișoara Bennett…
— Beckett, o întrerupse el.
— Da, desigur, Beckett, murmură ea. O voi duce sus, să o ajut să se
obișnuiască cu locul.
— Trebuie doar să mă duceți la menajeră, spuse Sophie.
Era foarte straniu ca stăpâna casei să se ocupe de angajarea unei
servitoare. Ce-i drept, era o situație neobișnuită în sine, pentru că Benedict îi
ceruse să o angajeze, dar era foarte ciudat ca Lady Bridgerton să se
intereseze personal de ea.
— Sunt convinsă că doamna Watkins este ocupată, zise Lady Bridgerton.
În plus, cred că avem nevoie de o servitoare personală la etaj. Ai experiență
în acest domeniu?
Sophie încuviință din cap.
— Minunat. Mă gândeam eu că da. Vorbești foarte corect.
— Mama a fost menajeră, zise Sophie din inerție. A muncit pentru o
familie foarte generoasă și…
Se întrerupse îngrozită, amintindu-și cu întârziere că îi spusese adevărul
lui Benedict: că mama ei murise la nașterea ei. Îi aruncă o privire agitată, iar
el îi răspunse înclinându-și cu ironie bărbia, spunându-i în tăcere că nu avea
VP - 148
să-i dea la iveală minciuna.
— Familia pentru care a muncit a fost foarte generoasă, continuă Sophie,
respirând ușurată, și m-au lăsat să particip la multe dintre lecțiile pe care le-
au urmat fiicele lor.
— Înțeleg, zise Lady Bridgerton. Așa se explică multe. Îmi vine greu să
cred că ai trudit ca servitoare. E limpede că ești îndeajuns de educată ca să
îți cauți slujbe mai alese.
— Citește foarte bine, spuse Benedict.
Sophie îl privi surprinsă. Benedict o ignoră și i se adresă în schimb mamei
lui:
— Mi-a citit mult în perioada de recuperare.
— Știi și să scrii? întrebă Lady Bridgerton.
Sophie încuviință din cap.
— Am o caligrafie destul de îngrijită.
— Minunat! Îmi prinde mereu bine o pereche de mâini în plus când
scriem invitațiile. Și vara asta vom da un bal. Am două fete care au ieșit în
societate anul acesta, îi explică ea lui Sophie. Sper ca una dintre ele să își
aleagă un soț înainte să se încheie sezonul.
— Nu cred că Eloise vrea să se căsătorească, spuse Benedict.
— Ține-ți gura, îi zise Lady Bridgerton.
— O astfel de afirmație e un adevărat sacrilegiu pe-aici, îi spuse Benedict
lui Sophie.
— Nu-l asculta, îi zise Lady Bridgerton și se îndreptă spre scări. Haide,
vino cu mine, domnișoară Beckett! Cum ai zis că e numele tău mic?
— Sophia. Sophie.
— Vino cu mine, Sophie! Te voi prezenta fetelor. Și, adăugă ea, strâmbând
din nas cu dezgust, îți vom găsi haine noi de purtat. Nu pot îngădui ca o
servitoare de-a noastră să fie îmbrăcată atât de zdrențăros. Lumea va crede
că nu te plătim cum se cuvine.
Din experiența lui Sophie, membrii înaltei societăți nu-și băteau capul să
își plătească servitorii așa cum se cuvine, așa că o mișcă generozitatea lui
Lady Bridgerton.
— Tu, îi zise Lady Bridgerton lui Benedict. Așteaptă-mă jos! Avem multe
de discutat.
— Tremur de frică, zise el inexpresiv.
— Nu știu care dintre ei mă va ucide primul: el sau fratele lui, bombăni
Lady Bridgerton.
— Care frate? întrebă Sophie.
— Oricare. Amândoi. Toți trei. Niște derbedei, toți trei.
Dar era limpede că erau niște derbedei pe care îi iubea. Sophie își dădu
VP - 149
seama de asta din felul în care vorbea, o vedea în privirea ei, care i se
aprindea de bucurie când își vedea fiul.
Și o făcu să se simtă singură, melancolică și geloasă. Cât de diferită ar fi
fost poate viața ei dacă mama ei ar fi supraviețuit nașterii. Poate că nu ar fi
fost respectabile, doamna Beckett, amantă, și Sophie, bastardă, dar lui
Sophie îi plăcea să creadă că mama ei ar fi iubit-o.
Lucru de care nu avusese parte de la niciun adult, nici măcar de la tatăl ei.
— Haide, Sophie, zise Lady Bridgerton brusc.
Sophie o urmă în sus pe scări, întrebându-se de ce se simțea de parcă
avea să facă parte dintr-o familie nouă, întrucât avea doar să înceapă o
slujbă nouă.
Era un sentiment… plăcut.
Și nu se mai simțise așa de foarte multă vreme.

Capitolul 14

Rosamund Reiling jură că l-a văzut pe Benedict Bridgerton în

Londra. Autoarea tinde să creadă că este adevărat; domnișoara
Reiling poate gini un holtei de la cincizeci de pași distanță.
Din nefericire pentru domnișoara Reiling, se pare că nu
reușește nicicum să pună mâna pe unul.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

12 mai 1817

Benedict abia de reuși să facă doi pași spre salon când sora lui, Eloise,
străbătu în goană holul. Ca toți cei din familia Bridgerton, avea părul
castaniu și des și un zâmbet larg. Spre deosebire de Benedict însă, avea ochii
de un gri limpede, intens, o nuanță care diferea de cea a fraților și surorilor
ei.
— Benedict! strigă ea și îl îmbrățișă într-o manieră destul de exuberantă.
Pe unde ai fost? Mama a bombănit toată săptămâna, întrebându-se pe unde
te-ai dus.
— Ciudat, dar când am vorbit cu mama, cu nici două minute în urmă, a
bombănit din pricina ta, întrebându-se când vei avea în sfârșit de gând să te
căsătorești.
Eloise făcu o grimasă.
— Când voi cunoaște pe cineva cu care merită să mă căsătoresc. Aș vrea
VP - 150
să se mute cineva nou în oraș. Am impresia că-i întâlnesc la nesfârșit pe
aceiași o sută și ceva de oameni.
— Chiar îi întâlnești la nesfârșit pe aceiași o sută și ceva de oameni.
— Exact asta spun și eu, zise ea. Nu a mai rămas niciun secret în Londra.
Știu deja totul despre toată lumea.
— Într-adevăr? întrebă Benedict pe un ton destul de sarcastic.
— N-ai decât să râzi de mine, replică ea, arătând cu degetul spre el într -o
manieră pe care cu siguranță că mama lui ar fi considerat-o nedemnă de o
doamnă, dar nu exagerez câtuși de puțin.
— Nici măcar puțin de tot? rânji el.
Eloise se încruntă la el.
— Unde ai fost săptămâna asta?
Benedict intră în salon și se trânti pe o canapea. Probabil că ar fi trebuit
să aștepte să se așeze ea mai întâi, dar era doar sora lui, la urma urmei, și nu
simțise niciodată nevoia să se poarte ceremonios când erau singuri.
— M-am dus la petrecerea lui Cavender, răspunse el, proptindu-și
picioarele pe o măsuță joasă. A fost dezgustătoare.
— Mama te va ucide dacă te prinde cu picioarele pe masă, îi zise Eloise și
se așeză pe un scaun aflat în diagonală față de el. Și de ce zici că petrecerea a
fost atât de îngrozitoare?
— Din pricina invitaților. Își privi picioarele și hotărî să le lase acolo unde
se aflau. N-am cunoscut în viața mea bădărani mai plictisitori și mai leneși ca
ei.
— Câtă vreme nu umbli cu mănuși.
Benedict ridică din sprânceană când îi auzi replica sarcastică.
— Îți interzic să te căsătorești cu oricine a fost la petrecere.
— Un ordin pe care probabil că îl voi respecta cu ușurință.
Bătu cu mâinile în brațele scaunului. Benedict zâmbi fără să vrea;
Eloise fusese mereu un bulgăre de energie și fremătare.
— Dar, zise ea, mijind ochii la el, asta nu explică unde ai fost toată
săptămâna.
— Ți-a mai spus cineva că ești prea băgăcioasă?
— O, tot timpul. Unde ai fost?
— Și insistentă.
— Nu se poate altfel. Unde ai fost?
— Ți-am spus cumva că mă gândesc să investesc într-o companie care
produce botnițe pentru oameni?
Eloise azvârli o pernă spre el.
— Unde ai fost?
— Se prea poate, zise el, aruncând ușor perna înapoi spre ea, ca
VP - 151
răspunsul să nu fie câtuși de puțin interesant. Am fost la „Casa mea de la
țară”, refăcându-mă după o răceală urâtă.
— Parcă te recuperaseși deja.
Benedict îi aruncă cu o privire încărcată deopotrivă de uluire și de
dispreț, pe cât de improbabil ar fi părut acest lucru.
— De unde știi asta?
— Știu totul. Ar fi trebuit să o știi deja până acum. Rânji. Răcelile pot fi
urâte de tot. Ți-a revenit?
Benedict încuviință din cap.
— După ce-am mânat caii prin ploaie.
— Păi, n-a fost prea isteț din partea ta.
— Există oare vreun motiv, întrebă el privind prin încăpere de parcă i s-
ar fi adresat altcuiva, nu lui Eloise, pentru care să mă las insultat de găgăuța
de soră-mea mai mică?
— Probabil pentru că mă pricep foarte bine la asta. Îl lovi în picior,
încercând să i-l dea jos de pe masă. Sunt convinsă că mama va ajunge din
clipă în clipă.
— Ba nu o va face, ripostă el. E ocupată.
— Cu ce anume?
Benedict flutură din mână spre tavan.
— Să-i dea instrucțiuni noii servitoare.
Eloise se îndreptă de spate.
— Avem o servitoare nouă? Nu mi-a spus nimeni.
— Cerule mare, zise el tărăgănat, s-a întâmplat un lucru despre care
Eloise nu știe nimic!
Eloise se lăsă pe spate în scaun, apoi îl lovi din nou peste picior.
— Fată în casă? Cameristă? Spălătoare de vase?
— Ce-ți pasă?
— Totdeauna e bine să știi cum stau lucrurile de fapt.
— Cameristă, cred.
Eloise se gând preț de o frântură de secundă la informația cu pricina.
— Și de unde știi tu?
Benedict se gândi că ar fi putut foarte bine să-i spună adevărul. Cu
siguranță avea să afle întreaga poveste înainte de apusul soarelui, și dacă
nu-i spunea el.
— Pentru că eu am adus-o aici.
— Pe servitoare?
— Nu, pe mama. Bineînțeles că pe servitoare.
— De când te deranjezi tu să angajezi servitori?
— De când tânăra cu pricina aproape că mi-a salvat viața îngrijindu-mă
VP - 152
când am fost bolnav.
Eloise rămase cu gura căscată.
— Ai fost chiar atât de bolnav?
Putea să o lase să creadă că fusese cu un picior în groapă. Poate că puțină
milă și îngrijorare din partea ei ar fi fost în avantajul lui data viitoare când
urma să aibă nevoie să o convingă să facă ceva.
— Am avut și zile mai bune, zise el cu moderație. Unde te duci?
Eloise se ridicase deja în picioare.
— Să o găsesc pe mama și să o cunosc pe noua cameristă. Probabil că ne
va servi pe mine și pe Francesca, acum că Marie a plecat.
— V-ați pierdut camerista?
Eloise se încruntă.
— Ne-a părăsit pentru Lady Penwood cea odioasă.
Benedict rânji când îi auzi descrierea. Își amintea foarte bine de singura
dată în care o întâlnise pe Lady Penwood; și lui i se părea odioasă.
— Lady Penwood este faimoasă pentru felul în care își maltratează
servitorii. A schimbat trei servitoare anul acesta. A furat-o pe cea a doamnei
Featherington chiar de sub nas, dar biata de ea a rezistat doar două
săptămâni.
Benedict ascultă cu răbdare tirada surorii lui, uimit de faptul că era
interesat de toate astea. Și totuși, din cine știe ce motiv straniu, chiar era.
— Ia aminte la ce-ți spun: Marie se va întoarce târâș într-o săptămână,
cerându-ne să o primim înapoi, prezise Eloise.
— Mereu iau aminte la ce-mi spui, răspunse el, doar că nu-mi pasă mereu.
— Vei regreta că ai zis așa ceva, ripostă Eloise, arătând cu degetul spre el.
Benedict clătină din cap, zâmbind ușor.
— Mă îndoiesc.
Eloise pufni.
— Mă duc sus.
— Distracție plăcută.
Eloise scoase limba la el, cu siguranță un comportament nedemn de o
tânără de 21 de ani, și plecă din încăpere. Benedict reuși să se bucure de
doar trei minute de solitudine înainte să audă din nou zgomot de pași în hol,
îndreptându-se cu ritmicitate înspre el. Când își ridică privirea, își văzu
mama în pragul ușii.
Se ridică numaidecât. Puteai ignora anumite maniere în cazul surorii tale,
dar niciodată în cazul mamei tale.
— Te-am văzut cu picioarele pe masă, spuse Violet înainte ca Benedict să
apuce măcar să deschidă gura.
— Doar o lustruiam cu cizmele.
VP - 153
 Violet ridică din sprâncene, apoi se îndreptă spre scaunul de pe care se
ridicase nu de mult Eloise și se așeză.
— În regulă, Benedict, zise ea pe un ton foarte pragmatic. Cine e?
— La domnișoara Beckett te referi?
Violet încuviință din cap scurt, calculat.
— N-am idee, în afară de faptul că a lucrat pentru familia Cavender și,
aparent, a fost abuzată de fiul lor.
Violet păli.
— Cumva a… Vai mie! A fost…
— Nu cred, rosti Benedict pe un ton sumbru. De fapt, sunt sigur că nu. Dar
nu pentru că Cavender n-ar fi încercat.
— Sărăcuța de ea! Ce norocoasă a fost că erai acolo ca să o salvezi.
Benedict își dădu seama că nu-i plăcea să retrăiască noaptea aceea de pe
peluza familiei Cavender. Chiar dacă escapada lor se încheiase într-un mod
favorabil, se părea că nu reușea să nu se gândească la „Ce-ar fi fost dacă?”
Dacă nu și-ar fi făcut apariția la timp? Dacă prietenii lui Cavender și acesta
ar fi fost mai puțin beți și mai încăpățânați? Sophie ar fi putut fi siluită.
Sophie ar fi fost siluită.
Și acum că o cunoștea mai bine pe Sophie, acum că ajunsese să țină la ea,
se înfiora doar la gândul cu pricina.
— Ei bine, zise Violet, nu este cine spune că este. Sunt sigură de asta.
Benedict se îndreptă de spate.
— De ce spui asta?
— E mult prea educată ca să fie fată în casă. Poate că angajatorii mamei ei
i-ar fi îngăduit să participe la câteva dintre lecțiile fiicelor lor, dar chiar la
toate? Mă îndoiesc. Benedict, fata vorbește franceză!
— Da?
— Păi, nu pot fi absolut sigură, recunoscu Violet, dar am surprins-o
uitându-se la o carte în franceză de pe biroul Francescăi.
— A te uita nu e totuna cu a citi, mamă.
Violet îl privi arțăgoasă.
— Chiar m-am uitat la cum i se mișcă ochii. Crede-mă, citea.
— Dacă tu zici, cu siguranță că așa e.
Violet miji ochii la el.
— Ești sarcastic?
— În mod obișnuit, zise Benedict zâmbitor, aș răspunde că da, dar în
cazul de față, vorbeam foarte serios.
— Poate că a fost alungată de vreo familie aristocratică, se gândi Violet.
— Alungată?
— Pentru că a rămas grea, explică ea.
VP - 154
 Benedict nu era obișnuit ca mama lui să vorbească cu atâta franchețe.
— Ăăă, nu, zise el, gândindu-se cu câtă fermitate refuzase Sophie să-i
devină amantă. Nu cred.
Dar apoi se gândi… De ce nu? Poate că refuza să aducă un copil nelegitim
pe lume pentru că avusese deja un copil nelegitim și nu voia să repete
greșeala.
Simți brusc un gust acru în gură. Dacă Sophie avusese un copil, atunci
Sophie avusese un iubit.
— Sau poate, continuă Violet, tot mai entuziasmată, că e copila nelegitimă
a unui nobil.
Era o ipoteză mult mai plauzibilă… și mai digerabilă.
— Ai fi zis că i-a lăsat suficiente fonduri ca să nu fie nevoită să lucreze ca
fată în casă.
— Mulți bărbați își ignoră cu desăvârșire copiii nelegitimi, zise Violet, și
fața i se strâmbă a dezgust. E de-a dreptul scandalos.
— Mai scandalos decât faptul că îi fac în primul rând?
Violet îl privi morocănoasă.
— În plus, continuă Benedict, lăsându-se pe spate pe canapea și
proptindu-și o gleznă pe celălalt genunchi, dacă ar fi bastarda unui nobil
care a ținut suficient de mult la ea încât să o școlească, atunci de ce nu mai
are nici măcar un sfanț acum?
— Hm, bună observație. Violet își bătu ușor cu degetul arătător în obraz,
își țuguie buzele, apoi continuă să bată cu degetul. Dar, nu te teme, zise ea în
cele din urmă, îi voi descoperi identitatea în cel mult o lună.
— Aș sugera să-i ceri ajutorul lui Eloise, replică Benedict sec.
Violet încuviință din cap, gânditoare.
— Bună idee! Fata aia l-ar face și pe Napoleon să-și dezvăluie secretele.
Benedict se ridică.
— Trebuie să plec. Sunt istovit de la drum și aș vrea să ajung acasă.
— Poți oricând să rămâi aici.
Benedict îi zâmbi cu jumătate de gură. Mamei lui îi plăcea nespus de mult
să-și aibă toți copiii aproape.
— Trebuie să mă întorc la locuința mea, zise el, apoi se aplecă și o sărută
pe obraz. Mulțumesc că ai angajat-o pe Sophie.
— Pe domnișoara Beckett, vrei să spui? întrebă Violet, zâmbind cu
viclenie.
— Sophie, domnișoara Beckett, zise Benedict cu o indiferență prefăcută.
Oricum vrei să-i spui tu.
Când plecă, nu își văzu mama zâmbind larg în spatele lui.
•
VP - 155
 Sophie știa că nu ar fi trebuit să se simtă prea confortabil în Bridgerton
House; la urma urmei, avea să plece de cum reușea să facă aranjamentele
necesare. Dar, în timp ce privi prin odaia ei, cu siguranță cea mai frumoasă
odaie primită vreodată de o servitoare, și se gândi la felul prietenesc și la
zâmbetul călduros al lui Lady Bridgerton…
Pur și simplu, își dori să fi putut rămâne acolo pe vecie.
Dar era imposibil. O știa la fel de bine cum știa că se numea Sophia Maria
Beckett, nu Sophia Maria Gunningworth.
În primul rând, exista pericolul să intre în contact cu Araminta, mai ales
acum că Lady Bridgerton o ridicase de la rangul de fată în casă la cel de
cameristă. O cameristă putea, de exemplu, să își însoțească sau să își
escorteze stăpâna în timpul ieșirilor din casă. Ieșiri în locuri pe care
Araminta și fetele ar putea alege să le frecventeze.
Iar Sophie nu se îndoia câtuși de puțin că Araminta avea să găsească un
mijloc prin care să-i facă viața un calvar. Araminta o ura într-un fel care sfida
rațiunea, care depășea orice emoție. Dacă urma să o vadă pe Sophie în
Londra, nu s-ar fi mulțumit să o ignore pur și simplu. Sophie nu se îndoia
câtuși de puțin că Araminta avea să mintă, să înșele și să fure doar ca să-i
îngreuneze viața.
Atât de mult o ura pe Sophie.
Dar, dacă era să fie sinceră cu ea însăși, adevăratul motiv pentru care nu
putea rămâne în Londra nu era Araminta. Ci Benedict.
Cum să-l evite dacă locuia în casa mamei lui? Era furioasă pe el în clipa de
față, ba mai mult decât furioasă, sinceră să fie, dar știa, în adâncul ființei, că
furia era de scurtă durată. Cum avea să-i reziste, zi de zi, când tânjea după el
doar când îl vedea? Cândva, curând, urma să-i zâmbească, în felul acela
strâmb al lui, cu jumătate de gură, și ea avea să se trezească că se prinde de
mobilă, doar ca să nu se topească lamentabil la picioarele lui.
Se îndrăgostise de bărbatul greșit. Nu putea fi niciodată al ei în condițiile
dorite de ea și refuza să se ducă la el în condițiile propuse de el.
Era o situație deznădăjduită.
Sophie fu scutită de alte gânduri deprimante de o bătaie scurtă în ușă.
Când strigă „Da?”, ușa se deschise, iar Lady Bridgerton intră în odaie.
Sophie sări numaidecât în picioare și făcu o mică reverență.
— Aveați nevoie de ceva, milady? întrebă ea.
— Nu, nicidecum, îi răspunse Lady Bridgerton. Doar verificam dacă te
obișnuiești cu locul. Îți pot aduce ceva?
Sophie clipi, uluită. Lady Bridgerton o întreba pe ea dacă avea nevoie de
ceva? Relațiile dintre stăpână și servitoare stăteau de obicei invers.
— Nu, mulțumesc, zise Sophie. Dar aș fi bucuroasă să vă aduc ceva
VP - 156
dumneavoastră.
Lady Bridgerton flutură din mână.
— Nu e nevoie. Nu trebuie să te simți obligată să faci ceva pentru noi azi.
Aș prefera să te obișnuiești mai întâi cu locul, ca să nu fii distrasă când
începi.
Sophie își plecă privirea spre geanta ei mică.
— Nu am multe lucruri de despachetat. Sincer, aș fi fericită să încep lucrul
numaidecât.
— Prostii! Ziua e deja pe sfârșite și oricum nu avem planuri să ieșim în
seara asta. Eu și fetele ne-am descurcat săptămâna asta cu o singură
servitoare, așa că vom supraviețui cu siguranță încă o noapte.
— Dar…
Lady Bridgerton zâmbi.
— Nu te mai împotrivi, te rog. Măcar atât pot să fac pentru tine, ținând
cont că mi-ai salvat fiul: să îți ofer o ultimă zi liberă.
— N-am făcut prea multe, zise Sophie. S-ar fi însănătoșit și fără mine.
— Cu toate acestea, l-ai ajutat când avea nevoie de ajutor, lucru pentru
care îți voi rămâne datoare.
— Plăcerea a fost de partea mea, răspunse Sophie. Îi datoram măcar atât
după ce-a făcut pentru mine.
Apoi, spre surprinderea ei, Lady Bridgerton înaintă și se așeză pe scaunul
din spatele măsuței de scris a lui Sophie.
Măsuță de scris! Sophie încă încerca să priceapă asta. Ce servitoare fusese
binecuvântată vreodată cu o măsuță de scris?
— Deci, spune-mi, Sophie, îi zise Lady Bridgerton și îi zâmbi cuceritor,
amintindu-i instantaneu de zâmbetul natural al lui Benedict. De unde ești?
— La origine, din Anglia de Est, răspunse Sophie, negăsind niciun motiv
ca să mintă. Familia Bridgerton era din Kent; puțin probabil ca Lady
Bridgerton să cunoască Norfolkul, unde crescuse Sophie. Nu foarte departe
de Sandringham, dacă știți unde vine asta.
— Da, chiar știu, spuse Lady Bridgerton. Nu am fost pe acolo, dar am auzit
că e o clădire încântătoare.
Sophie încuviință din cap.
— Chiar este. Desigur, nu am intrat niciodată în ea. Dar exteriorul este
frumos.
— Unde a lucrat mama ta?
— Blackheath Hall, răspunse Sophie, mințind cu ușurință. I se pusese
îndeajuns de des întrebarea cu pricina; de atunci alesese un nume pentru
căminul ei fictiv. O cunoașteți?
Lady Bridgerton se încruntă.
VP - 157
 — Nu, nu cred.
— Puțin mai la nord de Swaffham.
Lady Bridgerton clătină din cap.
— Nu, nu îl cunosc.
Sophie îi zâmbi cu blândețe.
— Nu-l știe multă lume.
— Ai frați sau surori?
Sophie nu era obișnuită ca un angajator să vrea să afle atât de multe
despre istoricul ei personal; de obicei le păsa doar de locurile de muncă
anterioare și de recomandări.
— Nu, zise ea. Am fost singură la părinți.
— Ah, ei bine, măcar te-ai bucurat de tovărășia fetelor împreună cu care
ai luat lecții. Probabil că a fost plăcut pentru tine.
— A fost distractiv, minți Sophie.
Sinceră să fie, să învețe împreună cu Rosamund și Posy fusese de-a
dreptul o tortură. Preferase mult mai mult lecțiile în care fusese singură cu
guvernanta, înainte ca ele să se mute la Penwood Park.
— Drept vorbind, a fost foarte generos din partea angajatorilor mamei
tale… Mă scuzi, se întrerupse Lady Bridgerton singură, încruntându-se, cum
ai zis că îi chema?
— Grenville.
Lady Bridgerton se încruntă din nou.
— Nu-i cunosc.
— Nu vin prea des la Londra.
— Ah, păi, așa se explică, zise Lady Bridgerton. Dar, după cum ziceam, a
fost foarte generos din partea lor să-ți îngăduie să iei parte la lecțiile fiicelor
lor. Ce-ai studiat?
Sophie încremeni, nedându-și prea bine seama dacă era interogată sau
dacă Lady Bridgerton era cu adevărat interesată de ea. Nimeni nu se
sinchisise să pătrundă atât de adânc în istoricul fals pe care și-l crease.
— Ăăă, materiile obișnuite, se eschivă ea. Aritmetică și literatură. Istorie,
cu puțină mitologie. Franceză.
— Franceză? întrebă Lady Bridgerton, părând foarte surprinsă. Ce
interesant! Profesorii de franceză sunt foarte scumpi de obicei.
— Guvernanta vorbea franceză, îi explică Sophie. Așa că nu a costat în
plus.
— Cum te descurci la franceză?
Sophie nu avea de gând să-i spună adevărul, că o vorbea la perfecție. Sau
aproape la perfecție. Își ieșise un pic din mână în ultimii ani și își mai
pierduse din fluență.
VP - 158
 — Tolerabil, zise ea. Îndeajuns de bine ca să mă dau drept servitoare
franțuzoaică, dacă asta doriți.
— O, nu, zise Lady Bridgerton, râzând cu poftă. Cerule mare, sigur nu. Știu
că e la modă să ai servitoare franțuzoaice, dar nu ți-aș cere niciodată să-ți
faci treburile încercând să îți amintești în același timp să vorbești cu accent
franțuzesc.
— E foarte grijuliu din partea dumneavoastră, zise Sophie, încercând să
nu-și arate neîncrederea.
Era convinsă că Lady Bridgerton era o doamnă simpatică; trebuia să fie o
doamnă simpatică de crescuse o familie atât de simpatică. Dar acum
aproape că era prea simpatică.
— Păi, e… O, bună, Eloise. Ce te aduce aici sus?
Sophie privi spre cadrul ușii și văzu o tânără care nu putea fi decât o fiică
a lui Lady Bridgerton. Avea părul castaniu și dens, prins într-o spirală
elegantă în dreptul cefei, și gura mare și expresivă, întocmai ca a lui
Benedict.
— Benedict mi-a spus că avem o cameristă nouă, zise Eloise.
Lady Bridgerton făcu semn spre Sophie.
— Ea e Sophie Beckett. Tocmai stăteam de vorbă. Cred că ne vom înțelege
de minune.
Eloise îi aruncă o privire ciudată mamei ei. Sau cel puțin lui Sophie i se
păru ciudată. Presupuse că se putea ca Eloise să îi arunce mereu mamei ei o
privire ușor bănuitoare, ușor confuză, cu coada ochiului. Dar, cumva, Sophie
nu credea că era așa.
— Fratele meu mi-a spus că i-ai salvat viața, spuse Eloise, întorcându-și
privirea spre Sophie.
— Exagerează, zise Sophie, zâmbind ușor.
Eloise îi aruncă o privire straniu de șireată, iar Sophie avu impresia clară
că îi studia zâmbetul, încercând să se hotărască dacă Sophie îl lua peste
picior pe Benedict și, dacă da, dacă o făcuse în glumă sau din răutate.
Momentul păru suspendat în timp, după care buzele lui Eloise se curbară
într-o manieră surprinzător de șireată.
— Cred că mama are dreptate, zise ea. Ne vom înțelege de minune.
Sophie avu impresia că tocmai ce trecuse un soi de test crucial.
— Le-ai cunoscut pe Francesca și pe Hyacinth? întrebă Eloise.
Sophie clătină din cap, chiar pe când Lady Bridgerton spuse:
— Nu sunt acasă. Francesca o vizitează pe Daphne, iar Hyacinth a plecat
la familia Featherington. Ea și Felicity par să fi depășit cearta și sunt iarăși
de nedespărțit.
Eloise chicoti.
VP - 159
 — Biata Penelope! Cred că îi plăcea pacea și liniștea relative care
domneau când Hyacinth nu era de față. Știu că eu, una, m-am bucurat să iau
o pauză de la Felicity.
Lady Bridgerton se întoarse spre Sophie și îi explică:
— Fiica mea, Hyacinth, se află cel mai adesea în casa celei mai bune
prietene de-ale ei, Felicity Featherington. Și când nu, atunci o poți găsi pe
Felicity la noi.
Sophie zâmbi și încuviință din cap, întrebându-se încă o dată de ce îi
împărtășeau această bârfa picantă. O tratau de parcă ar fi fost membră a
familiei, lucru pe care nici măcar familia ei reală nu o făcuse niciodată.
Era o senzație foarte stranie.
Stranie și minunată.
Stranie, minunată și îngrozitoare.
Pentru că nu ar fi rezistat niciodată.
Dar poate că reușea să mai rămână o vreme. Nu pentru multă vreme.
Câteva săptămâni, poate chiar o lună. Îndeajuns ca să-și facă ordine în
treburi și în gânduri. Îndeajuns încât să se liniștească și să se prefacă a fi mai
mult decât o slujitoare.
Știa că nu avea să poată face parte vreodată din familia Bridgerton, dar
poate că le putea fi prietenă.
Și trecuse atâta vreme de când fusese prietena cuiva.
— S-a întâmplat ceva, Sophie? întrebă Lady. Ai o lacrimă în ochi.
Sophie clătină din cap.
— Doar un fir de praf, bombăni ea, prefăcându-se ocupată să-și desfacă
geanta mică cu lucruri pe care o avea. Știa că nu o credea nimeni, dar nu-i
prea păsa.
Și chiar dacă nu știa încotro putea să se ducă, avea senzația stranie că
viața ei tocmai începuse.

Capitolul 15

Autoarea este destul de convinsă că jumătatea bărbătească a

populației nu va fi deloc interesată de următoarea parte a
rubricii, așa că vi se îngăduie să săriți peste următoarea secțiune.
Pentru voi, doamnele, în schimb, autoarea va fi prima care vă va
informa că familia Bridgerton a fost atrasă recent în bătălia
servitoarelor purtată întregul sezon de Lady Penwood și doamna
Featherington. S-ar părea că servitoarea fiicelor lui Lady
VP - 160
 Bridgerton a plecat la familia Penwood, înlocuind-o pe
servitoarea care a fugit înapoi la familia Featherington după ce
Lady Penwood a forțat-o să lustruiască trei sute de perechi de
pantofi.
Cât despre alte vești în ce privește familia Bridgerton ,
Benedict Bridgerton s-a întors cu siguranță în Londra. S-ar părea
că s-a îmbolnăvit pe când se afla la țară și și-a prelungit șederea
acolo. Ne-am dori să existe o explicație mai interesantă
(îndeosebi atunci când, asemenea autoarei, depindem de povești
interesante pentru a ne câștiga traiul), dar ; din nefericire, nu e
nimic mai mult de atât.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

14 mai 1817

Până în dimineața următoare, Sophie îi cunoscuse deja pe cinci dintre

frații și surorile lui Benedict. Eloise, Francesca și Hyacinth încă locuiau
împreună cu mama lor, Anthony trecuse pe acolo la micul dejun, împreună
cu fiul lui mic, iar Daphne, care era acum ducesa de Hastings, fusese chemată
să o ajute pe Lady Bridgerton să plănuiască balul care avea să marcheze
sfârșitul sezonului. Singurii frați Bridgerton pe care Sophie nu-i cunoscuse
încă erau Gregory, care era plecat la Eton, și Colin, care, din spusele lui
Anthony, era plecat pe Dumnezeu știe unde.
Deși, dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, Sophie îl cunoscuse deja pe
Colin, cu doi ani în urmă, la balul mascat. Așa că se simți mai degrabă
ușurată că nu era în oraș. Se îndoia că ar fi recunoscut-o; la urma urmei,
Benedict nu o făcuse. Dar, cumva, o stresa și neliniștea destul de tare gândul
de a-l întâlni din nou.
Nu că ar fi trebuit să conteze, se gândi ea cu tristețe. Zilele acestea totul i
se părea destul de stresant și neliniștitor.
Spre lipsa de surprindere a lui Sophie, Benedict veni să ia micul dejun în
casa mamei lui. Sophie ar fi trebuit să reușească să-l evite întru totul, doar că
îl găsi zăbovind prin hol în timp ce ea încercă să ajungă la bucătărie, unde
avea de gând să mănânce de dimineață împreună cu ceilalți servitori.
— Și cum a fost prima noapte la numărul cinci de pe Bruton Street? o
întrebă el, zâmbind agale și masculin.
— Splendidă, răspunse Sophie, dându-se într-o parte, ca să îl poată ocoli.
Dar, pe când se dădu în stânga, el se dădu în dreapta, punându-i-se în
cale.
— Mă bucur tare că te simți bine, zise el mieros.
VP - 161
 Sophie se dădu din nou în dreapta.
— Mă simțeam, replică ea tăios.
Benedict era mult prea bine dispus ca să se dea din nou spre stânga lui,
dar reuși cumva să se întoarcă și să se sprijine de o masă astfel încât să -i
blocheze din nou înaintarea.
— Ți s-a făcut un tur al casei? întrebă el.
— De către menajeră.
— Și al împrejurimilor?
— Nu are împrejurimi.
Benedict zâmbi, cu ochi căprui calzi și înduioșători.
— Are o grădină.
— Cam de dimensiunea unei bancnote de o liră, ripostă ea.
— Și totuși…
— Și totuși, interveni Sophie, trebuie să iau micul dejun.
Se dădu curtenitor la o parte.
— Pe data viitoare, murmură el.
Iar Sophie avu senzația îngrozitoare că data viitoare avea să sosească
într-adevăr rapid.
•
Treizeci de minute mai târziu, Sophie ieși încet din bucătărie, aproape
așteptându-se ca Benedict să sară la ea de după colț. Ei bine, poate că nu
aproape așteptându-se. Judecând după felul în care abia reușea să respire,
probabil că se aștepta întru totul.
Dar Benedict nu era acolo.
Sophie înaintă ușor. Cu siguranță că avea să dea năvală în jos pe scări din
clipă în clipă, încolțind-o prin simpla-i prezență.
În continuare nici urmă de Benedict.
Sophie dădu să spună ceva, apoi își mușcă limba, dându-și seama că
fusese pe punctul de a-l striga.
— Ce proastă ești, bombăni ea.
— Cine-i proastă? întrebă Benedict. Doar nu tu.
Sophie tresări.
— De unde ai apărut? întrebă ea, după ce aproape reuși să-și tragă
sufletul.
Benedict arătă spre o intrare deschisă.
— De acolo, răspunse el, pe un ton nevinovat.
— Deci acum mă sperii ieșind din debarale?
— Desigur că nu, zise el părând jignit. Era o casă a scării.
Sophie se uită pe după el. Era casa scării lăturalnică. Casa scărilor folosită
de servitori. Cu siguranță nu un loc prin care se întâmpla să se plimbe pur și
VP - 162
simplu un membru al familiei.
— Te furișezi des pe scările lăturalnice? întrebă ea, încrucișându-și
brațele la piept.
Benedict se aplecă în față, doar îndeajuns de aproape de ea, încât să se
simtă inconfortabil și ușor entuziasmată, deși abia recunoștea acest lucru în
fața ei înseși, darămite în fața altora.
— Doar atunci când vreau să iau pe cineva prin surprindere.
Sophie încercă să treacă pe lângă el.
— Trebuie să mă apuc de lucru.
— Acum?
Sophie scrâșni din dinți.
— Da, acum.
— Dar Hyacinth ia micul dejun. N-ai cum să-i coafezi părul în timp ce
mănâncă.
— Le servesc și pe Francesca, și pe Eloise.
Benedict ridică din umeri, zâmbind cu inocență.
— Și ele iau micul dejun. Într-adevăr, nu ai nimic de făcut.
— Ceea ce dovedește cât de puține știi despre ce înseamnă să-ți câștigi
traiul muncind, ripostă ea. Trebuie să calc, să repar, să lustruiesc…
— Te pun să lustruiești argintăria?
— Pantofi! mai că nu țipă ea. Trebuie să lustruiesc pantofi.
— Ah. Se lăsă pe spate, sprijinindu-și un umăr de perete și încrucișându-
și brațele la piept. Pare o treabă neinteresantă.
— Chiar este o treabă neinteresantă, zise ea scrâșnit, încercând să ignore
lacrimile care îi inundaseră brusc ochii.
Știa că viața ei era neinteresantă, dar o durea când o spunea altcineva.
Benedict zâmbi cu jumătate de gură, agale, seducător.
— Dar, știi, viața ta nu trebuie să fie neinteresantă.
Sophie încercă să treacă pe lângă el.
— O prefer neinteresantă.
Benedict flutură amplu din braț, făcându-i semn să treacă.
— Dacă așa vrei.
— Da. Dar nu o rostise pe cât de ferm voise să o facă. Da, repetă ea.
Of, fie, nu avea sens să se mintă singură. Nu voia asta. Nu întru totul. Dar
așa trebuiau să meargă lucrurile.
— Încerci să te convingi pe tine sau pe mine? întrebă el încet.
— Nici măcar nu merită să-ți răspund, răspunse ea, dar fără să-l privească
în ochi.
— Atunci ai face bine să urci, zise el, ridicând din sprânceană când văzu
că Sophie nu se clinti. Sunt convins că ai o mulțime de pantofi de lustruit.
VP - 163
 Sophie urcă în goană scările, scările pentru servitori, fără să se uite în
spate.
•
Data viitoare o găsi în grădină, adică peticul de verdeață despre care
zisese de curând, ironic (și corect), că era de mărimea unei bancnote de o
liră. Surorile Bridgerton se duseseră în vizită la surorile Featherington, iar
Lady Bridgerton trăgea un pui de somn. Sophie le călcase și pregătise
rochiile pentru evenimentul social din seara respectivă, alesese panglici
pentru păr care să se asorteze cu fiecare rochie și lustruise suficienți pantofi
ca să le ajungă o săptămână întreagă.
Întrucât își terminase treburile, Sophie hotărî să ia o pauză scurtă și să
citească în grădină. Lady Bridgerton îi spusese că putea împrumuta după
bunul-plac din biblioteca ei mică, așa că Sophie alese un roman publicat de
curând și se așeză pe un scaun din fier forjat din curtea interioară. Citise
doar un capitol când auzi zgomot de pași dinspre casă. Reuși cumva să nu-și
ridice privirea până nu văzu o umbră căzând peste ea. Așa cum prezisese,
era Benedict.
— Locuiești cumva aici? întrebă Sophie pe un ton sec.
— Nu, răspunse el, proptindu-se în scaunul de lângă ea, deși mama îmi
spune mereu să mă simt ca acasă.
Nu-i veni în minte nicio replică isteață, așa că doar pufni și-și vârî nasul
din nou în carte.
Benedict își puse picioarele pe măsuța din fața lui.
— Și ce citim astăzi?
— Întrebarea ta, zise ea, închizând cartea dintr-odată, dar marcând cu
degetul unde rămăsese, ar insinua că chiar citesc, deși te asigur că nu o pot
face cât timp ești aici.
— Prezența mea e atât de captivantă, zici?
— E atât de deranjantă.
— Mai bine decât neinteresantă, sublinie el.
— Îmi place ca viața mea să fie neinteresantă.
— Dacă îți place ca viața ta să fie neinteresantă înseamnă că nu înțelegi ce
înseamnă entuziasmul.
Aroganța din tonul lui era îngrozitoare. Sophie strânse atât de tare cartea
în mâini, încât încheieturile degetelor i se albiseră.
— Mi-a ajuns de cât entuziasm am avut parte în viață, zise ea printre
dinți. Te asigur de asta.
— Mi-ar plăcea să aprofundez această conversație, rosti el tărăgănat,
doar că nu ai găsit de cuviință să-mi împărtășești niciun detaliu despre viața
ta.
VP - 164
 — Nu a fost o scăpare din partea mea.
Benedict cloncăni dezaprobator.
— Atât de ostilă.
Sophie făcu ochii cât casa.
— M-ai răpit…
— Te-am constrâns, îi aminti el.
— Chiar vrei să te lovesc?
— Nu mi-ar displăcea, zise el cu blândețe. Și, în plus, acum că ești aici,
oare chiar a fost atât de îngrozitor că te-am forțat să vii? Îți place familia
mea, nu-i așa?
— Da, dar…
— Și se poartă corect cu tine, nu-i așa?
— Da, dar…
— Atunci care, întrebă el, pe un ton cât se poate de îngâmfat, este
problema?
Sophie aproape că își ieși din fire. Fu cât pe ce să sară în picioare și să-l
apuce de umeri și să-l scuture bine, dar își dădu seama în ultima clipă că era
întocmai ce voia el să facă. Așa că, în schimb, doar pufni și spuse:
— Dacă nu-ți poți da seama care este problema, atunci nu am cum să-ți
explic eu.
Afurisitul de el râse.
— Cerule mare, zise el, ce eschivare măiastră!
Sophie apucă cartea și o deschise.
— Citesc.
— Sau cel puțin încerci, murmură el.
Sophie dădu pagina, deși nu citise ultimele două paragrafe. De fapt,
încerca doar să-l ignore cât mai vădit și, în plus, le putea relua mai târziu,
după ce Benedict avea să plece.
— Ții cartea cu susul în jos, îi spuse el.
Sophie icni și privi în jos.
— Ba nu!
Benedict zâmbi cu șiretenie.
— Dar tot a trebuit să te uiți, ca să fii sigură, nu-i așa?
Sophie se ridică și spuse:
— Mă duc înăuntru.
Benedict se ridică numaidecât.
— Și pleci din aerul acesta splendid de primăvară?
— Și plec de lângă tine, ripostă ea, deși nu-i scăpă gestul de respect pe
care îl făcuse față de ea. În mod obișnuit, gentlemanii nu se ridicau în
picioare pentru servitoare.
VP - 165
 — Ce păcat, murmură el. Mă distram așa de bine.
Sophie se întrebă oare cât de tare l-ar fi rănit dacă ar fi aruncat cu cartea
în el. Probabil că nu suficient ca să compenseze pierderea demnității.
Era uluită de cât de ușor îi era să o înfurie. Îl iubea cu disperare, căci
renunțase de mult să se mai mintă singură în privința asta, și totuși o putea
face să tremure de mânie din tot corpul cu o simplă glumă.
— La revedere, domnule Bridgerton.
Benedict îi făcu semn să plece.
— Sunt convins că ne vom revedea mai târziu.
Sophie se opri, neștiind sigur dacă îi plăcea sau nu comportamentul lui
expeditiv.
— Parcă plecai, zise el, părând ușor amuzat.
— Chiar plec, insistă ea.
Benedict își lăsă capul într-o parte, dar nu spuse nimic. Nici nu trebuia să
o facă. Expresia vag ironică din ochii lui își făcu treaba destul de bine.
Sophie se întoarse și se îndreptă spre ușa care ducea în casă, dar când se
află pe la jumătatea drumului, îl auzi strigând:
— Rochia nouă e destul de fermecătoare.
Sophie se opri și oftă. Poate că devenise din pupila falsă a unui conte o
simplă cameristă, dar bunele maniere erau bune maniere și nu avea cum să
ignore un compliment. Se întoarse și spuse:
— Mulțumesc. A fost un dar din partea mamei tale. Cred că i-a aparținut
Francescăi.
Benedict se sprijini de gard, adoptând o postură înșelător de leneșă.
— E un obicei, nu-i așa, să împarți rochii cu camerista ta?
Sophie încuviință din cap.
— Când ai terminat cu ele, desigur. Nimeni nu ar dona o rochie nouă.
— Înțeleg.
Sophie îl privi bănuitoare, întrebându-se de ce naiba îi păsa atât de mult
lui Benedict de starea noii ei rochii.
— Nu voiai să intri? o întrebă el.
— Ce pui la cale? întrebă ea.
— De ce ai crede că pun ceva la cale?
Sophie își țuguie buzele, apoi spuse:
— Nu ai fi tu dacă nu ai pune ceva la cale.
Benedict zâmbi când o auzi.
— Cred că tocmai mi-ai făcut un compliment.
— Nu a fost neapărat menit să fie un compliment.
— Cu toate acestea, rosti el cu blândețe, am ales să-l consider un
compliment.
VP - 166
 Sophie nu știu cum ar fi fost mai bine să reacționeze, așa că nu spuse
nimic. Nici nu se îndreptă spre ușă. Nu știa prea bine de ce, întrucât își
exprimase foarte vocal dorința de-a rămâne singură. Dar lucrurile pe care le
spunea nu se potriveau mereu cu ceea ce simțea. În inima ei tânjea după
acest bărbat, visa la o viață care nu avea să devină vreodată reală.
N-ar fi trebuit să fie atât de furioasă pe el. Nici el nu ar fi trebuit să o
forțeze să vină la Londra împotriva dorinței ei, ce-i drept, dar nu-l putea
învinovăți pentru că îi oferise posibilitatea de a deveni amanta lui. Făcuse
ceea ce ar fi făcut orice bărbat de rangul lui. Sophie nu își făcea iluzii în ce
privea locul pe care îl ocupa în rândul societății londoneze. Era servitoare.
Cameristă. Și singurul lucru care o diferenția de celelalte servitoare și
servitori era faptul că gustase puțin din lux în copilărie. Fusese crescută cu
blândețe, chiar dacă fără dragoste, iar experiența ei îi modelase idealurile și
valorile. Acum avea să rămână prinsă pe veci între două lumi, fără să dețină
un loc clar în oricare dintre ele.
— Pari foarte serioasă, zise el încet.
Sophie îl auzi, dar nu reuși să-și întrerupă șirul gândurilor.
Benedict înaintă. Dădu să o atingă pe bărbie, dar apoi se controlă. În clipa
de față părea de neatins, de neajuns.
— Nu suport când pari atât de tristă, spuse el, surprins de propriile
cuvinte.
Nu avusese de gând să spună nimic; pur și simplu îi scăpase.
Sophie își ridică privirea când îl auzi.
— Nu sunt tristă.
Benedict clătină foarte ușor din cap.
— Ai o tristețe profundă în ochi. Rareori dispare.
Sophie își duse mâna la față, de parcă ar fi putut atinge efectiv tristețea cu
pricina, de parcă ar fi fost solidă, de parcă ar fi putut trece cu un masaj.
Benedict o luă de mână și i-o duse la buze.
— Mi-aș dori să îmi împărtășești secretele tale.
— Nu am…
— Nu minți, o întrerupse el, pe un ton mai aspru decât intenționase. Ai
mai multe secrete decât orice femeie pe care am… Se întrerupse, amintindu-
și brusc de femeia de la balul mascat. Mai multe secrete decât aproape orice
femeie pe care am cunoscut-o vreodată, încheie.
Sophie îl privi în ochi pentru o fracțiune de secundă, după care își
întoarse privirea.
— Nu e nimic în neregulă cu secretele. Dacă aleg să…
— Secretele tale te rod pe dinăuntru, zise el tăios. Nu voia să stea pur și
simplu acolo și să-i asculte scuzele, iar frustrarea îi distruse răbdarea. Ai
VP - 167
ocazia să-ți schimbi viața, să apuci fericirea și, totuși, nu vrei să o faci.
— Nu pot, zise ea, iar durerea din vocea ei aproape că îl descurajă întru
totul.
— Prostii! zise el. Poți face orice alegi să faci. Doar că nu vrei.
— Nu îngreuna și mai mult lucrurile, șopti ea.
Când o auzi rostind vorbele acelea, ceva se frânse în el. O simți într-un
mod palpabil, ca o senzație stranie de ceva rupt, care eliberă un val de sânge
ce alimentă mânia plină de frustrare ce mocnise în el zile la rând.
— Crezi că nu e deja greu? întrebă el. Crezi că nu e greu?
— Nu am spus asta!
Benedict o apucă de mână și o trase aproape de el, ca să vadă singură cât
de tare era.
— Ard pentru tine, zise el, atingându-i urechea cu buzele. În fiecare
noapte, stau întins în pat, gândindu-mă la tine, întrebându-mă de ce naiba
ești cu mama, pentru numele lui Dumnezeu, și nu cu mine.
— Nu am vrut…
— Nu știi ce vrei, o întrerupse el.
Era o afirmație crudă, cât se poate de arogantă, dar nu-i mai păsa. Îl
rănise așa cum nu crezuse că s-ar putea vreodată, cu o forță pe care nu-și
închipuise că o avea. Alesese o viață de corvoadă în locul unei vieți petrecute
cu el, iar acum era oropsit să o vadă aproape în fiecare zi, să o vadă, să o
guste și să o miroasă doar cât dorința să-i rămână acută și puternică.
Era vina lui, desigur. Ar fi putut să o lase la țară, ar fi putut să se scutească
singur de această tortură chinuitoare. Dar se surprinsese până și pe sine
însuși și insistase ca Sophie să vină la Londra. Era un lucru straniu și
aproape că se temea să-i analizeze însemnătatea, dar avea mai multă nevoie
să știe că era în siguranță și protejată, decât avea nevoie să fie a lui.
Sophie îi rosti numele, dar cu o voce presărată cu dorință, și Benedict știu
că nu-i era indiferent. Poate că nu pricepea întru totul ce însemna să dorești
un bărbat, dar îl dorea oricum.
Îi acoperi gura cu a lui, jurându-și în sinea lui că, dacă urma să-l refuze,
să-i dea un semn cât de mic că nu își dorea să facă asta, avea să se oprească.
Urma să fie cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată, dar avea să o facă.
Dar Sophie nu îl refuză și nu îl împinse, nici nu se zbătu, nici nu se foi. În
schimb, se topi de-a dreptul în brațele lui, vârându-și mâinile în părul lui și
depărtându-și buzele sub ale lui. Benedict nu știa de ce Sophie se hotărâse
brusc să-l lase să o sărute, ba nu, să îl sărute ea pe el dar nu avea de gând să-
și dezlipească buzele de ale ei ca să se întrebe de ce.
Profită de moment, gustând din ea, sorbind-o, respirând-o. Nu mai era
chiar atât de încrezător că avea să reușească să o convingă să-i devină
VP - 168
amantă și deveni dintr-odată imperativ ca sărutul acesta să fie mai mult
decât un simplu sărut. Era posibil să fie nevoie să-i ajungă pentru toată viața.
O sărută cu o vigoare reînnoită, alungând din minte vocea care îi
bombănea întruna că mai fusese acolo, că mai făcuse asta. Cu doi ani în urmă
dansase cu o femeie, o sărutase, iar ea îi spusese că sărutul acela trebuia să
le ajungă pentru o viață întreagă.
Fusese mult prea încrezător în sine la momentul acela; nu o crezuse. Și o
pierduse; poate chiar pierduse totul. Cu siguranță nu mai întâlnise pe nimeni
de atunci alături de care să-și fi închipuit măcar că ar fi putut clădi o viață.
Până la Sophie.
Spre deosebire de doamna în argintiu, nu putea trage nădejde că s-ar fi
putut căsători cu ea, dar, spre deosebire de doamna în argintiu, ea era aici.
Și nu avea de gând s-o lase să-i scape.
Era aici, cu el, și era divină. Mirosul suav al părului ei, gustul ușor sărat al
pielii ei… Se născuse, se gândi el, ca să se adăpostească în brațele lui. Iar el se
născuse ca să o țină în brațe.
— Vino acasă cu mine, îi șopti el la ureche.
Sophie nu spuse nimic, dar Benedict o simți crispându-se.
— Vino acasă cu mine, repetă el.
— Nu pot, zise ea încet, fiecare cuvânt străbătându-i pielea ca o șoaptă.
— Ba poți.
Sophie clătină din cap, dar nu se trase din brațele lui, așa că Benedict
profită de momentul acela și o sărută din nou. O pătrunse cu limba,
explorând colțișoarele calde ale gurii ei, gustând din însăși esența ei. Îi găsi
cu mâna sânul și îl strânse ușor; i se tăie răsuflarea când îi simți sfârcul
întărindu-se sub atingerea lui. Dar nu era de ajuns. Voia să-i simtă pielea, nu
rochia.
Dar nu era locul potrivit. Se aflau în grădina mamei lui, pentru numele lui
Dumnezeu! Ar fi putut da oricine peste ei și, sincer să fie, dacă n-ar fi tras-o
în alcovul de lângă ușă, i-ar fi putut vedea oricine. Sophie și-ar fi putut
pierde slujba din pricina asta.
Poate că ar trebui să o tragă la vedere, unde i-ar fi văzut toată lumea,
pentru că atunci ar fi rămas din nou pe cont propriu și nu ar fi avut de ales
decât să accepte să-i fie amantă.
Lucru pe care, își aminti în sinea lui, și-l și dorea.
Dar își dădu seama și, sincer să fie, fu destul de surprins că avu prezența
de spirit necesară într-un astfel de moment încât să-și dea seama de orice,
că unul dintre motivele pentru care ținea atât de mult la ea era conștiința ei
de sine solidă și neclintită. Știa cine era și, din păcate pentru el, persoana cu
pricina nu se abătea de la limitele societății respectabile.
VP - 169
 Dacă avea să o compromită într-o manieră atât de publică, în fața unor
oameni pe care îi admira și respecta, avea să-i frângă spiritul. Iar acesta ar fi
fost un delict de neiertat.
Se trase lent în spate. Încă o dorea și încă voia să-i fie amantă, dar nu avea
de gând să forțeze treaba compromițând-o în locuința mamei lui. Când avea
să vină la el – și își jură că avea să o facă –, urma să fie de bunăvoie.
Între timp, avea să-i facă curte, să o epuizeze. Între timp, avea să…
— Te-ai oprit, șopti ea, părând surprinsă.
— Nu e locul potrivit, răspunse el.
Preț de o clipă, expresia nu i se schimbă deloc. Apoi, de parcă i-ar fi tras
cineva un oblon peste față, expresia i se preschimbă într-una de groază.
Începu mai întâi în ochi, care deveniră imposibil de mari și, cumva, și mai
verzi decât de obicei, apoi îi ajunse la gură, și Sophie își depărtă buzele și
icni.
— Nu m-am gândit, șopti ea, mai mult pentru sine.
— Știu, răspunse Benedict zâmbind. Știu. Nu-mi place deloc când
gândești. Mereu se sfârșește prost pentru mine.
— Nu putem face asta din nou.
— Cu siguranță nu aici.
— Nu, vreau să spun…
— Strici momentul…
— Dar…
— Fă-mi pe plac, spuse el, și lasă-mă să cred că după-amiaza asta s-a
încheiat fără ca tu să-mi spui că nu se va mai întâmpla niciodată.
— Dar…
Benedict îi puse un deget pe buze.
— Nu-mi faci pe plac…
— Dar…
— Nu merit să am și eu o fantezie micuță?
În sfârșit, reuși să o facă să priceapă. Sophie zâmbi.
— Bine, zise el. Așa mai merge.
Lui Sophie îi tremurară buzele, apoi, în mod uimitor, zâmbi și mai tare.
— Minunat, murmură el. Deci acum voi pleca. Și ai un singur lucru de
făcut în timpul acesta. Vei rămâne chiar aici și vei continua să zâmbești.
Pentru că mi se frânge inima când văd orice altă expresie pe chipul tău.
— Nu mă vei putea vedea, sublinie ea.
Benedict o atinse pe bărbie.
— Voi ști.
Și apoi, înainte ca expresia încântătoare de șoc și adorare de pe chipul ei
să i se schimbe, Benedict plecă.
VP - 170
 Capitolul 16

Familia Featherington a găzduit un mic dineu ieri-seară și,

deși autoarea nu a fost îndeajuns de privilegiată ca să participe la
el, s-a spus că seara a fost considerată un succes. Trei membri ai
familiei Bridgerton au participat, dar, din păcate pentru fetele
familiei Featherington, niciunul dintre ei nu a fost de sex
bărbătesc. Nigel Berbrooke cel mereu amiabil a fost, de
asemenea prezent, și i-a acordat multă atenție domnișoarei
Philippa Featherington.
Autoarei i s-a spus că Benedict și Colin Bridgerton au fost
invitați amândoi, dar au trebuit să comunice cu regret că nu vor
putea participa.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

19 mai 1817

Pe măsură ce zilele se scurseră și deveniră o săptămână, Sophie descoperi

că puteai fi foarte ocupată, într-adevăr, atunci când lucrai pentru familia
Bridgerton. Slujba ei era să le servească pe toate cele trei fete necăsătorite
din casă, așa că zilele îi erau pline cu coafat, cârpit, călcat rochii, lustruit
pantofi… Nu plecase din casă nici măcar o singură dată… dacă nu lua în
calcul timpul liber petrecut în grădina din spate.
Dar dacă o astfel de viață în serviciul Aramintei ar fi fost posomorâtă și
înjositoare, casa Bridgerton era plină de râsete și zâmbete. Fetele se
ciondăneau și se tachinau, dar niciodată cu răutatea pe care Sophie o văzuse
pe Rosamund tratând-o pe Posy. Și când luau ceaiul într-un context
neoficial, la etaj, doar Lady Bridgerton și fetele, Sophie era mereu invitată să
li se alăture. Își aducea de obicei coșul cu lucruri de cârpit și dregea ceva sau
cosea nasturi, în timp ce femeile din familia Bridgerton pălăvrăgeau întruna,
dar era atât de încântător să poată sta și sorbi dintr-un ceai delicios, cu lapte
proaspăt și turte dulci. Și, după câteva zile, Sophie începu chiar să se simtă
îndeajuns de confortabil ca să și contribuie din când în când la conversație.
Ajunsese să fie momentul ei preferat din zi.
— Unde, întrebă Eloise într-o după-amiază, cam la o săptămână după
ceea ce Sophie numea acum marele sărut, crezi că e Benedict?
— Au!
Toate cele patru femei Bridgerton se întoarseră spre Sophie.
— Te simți bine? întrebă Lady Bridgerton, cu ceașca în aer.
VP - 171
 Sophie făcu o grimasă.
— M-am înțepat în deget.
Lady Bridgerton zâmbi ușor, secretos.
— Mama ți-a spus deja, zise Hyacinth, în vârstă de 14 ani, cel puțin de o
mie de ori…
— De o mie de ori? întrebă Francesca ridicând din sprâncene.
— De o sută de ori, se corectă Hyacinth, privind-o enervată pe sora ei mai
mare, că nu trebuie să aduci rufele pe care le ai de cârpit la ceai.
Sophie își înăbuși la rândul ei un zâmbet.
— M-aș simți foarte leneșă dacă nu aș face-o.
— Păi, eu n-am de gând să-mi aduc broderia, anunță Hyacinth, deși nu-i
ceruse nimeni să o facă.
— Te simți leneșă? întrebă Francesca.
— Ba câtuși de puțin, ripostă Hyacinth.
Francesca se întoarse spre Sophie.
— O faci pe Hyacinth să se simtă leneșă.
— Ba nu mă simt! protestă Hyacinth.
Lady Bridgerton sorbi din ceai.
— Chiar lucrezi la aceeași broderie de ceva vreme, Hyacinth. Din
februarie, dacă îmi amintesc bine.
— Mereu își amintește bine, îi spuse Francesca lui Sophie.
Hyacinth se încruntă la Francesca, care își ascunse zâmbetul după ceașca
de ceai.
Sophie tuși, ca să își ascundă și ea zâmbetul. Francesca, care la 20 de ani
era doar cu un an mai mică decât Eloise, avea un simț al umorului șiret,
subversiv. Cândva, Hyacinth avea să o egaleze, dar nu încă.
— Nu mi-a răspuns nimeni la întrebare, anunță Eloise, așezându-și
zgomotos ceașca pe farfurioară. Unde e Benedict? Nu l-am mai văzut de un
car de vreme.
— A trecut o săptămână, zise Lady Bridgerton.
— Au!
— Ai nevoie de un degetar? o întrebă Hyacinth pe Sophie.
— De obicei nu sunt atât de neîndemânatică, bombăni Sophie.
Lady Bridgerton își duse ceașca la buze și o ținu multă vreme acolo. Sau
cel puțin păru a fi multă vreme.
Sophie strânse din dinți și reluă cârpitul cu un aer de dușmănie. Spre
surprinderea ei, Benedict nu trecuse deloc pe acolo de la marele sărut de
săptămâna trecută. Se trezise privind pe fereastră, uitându-se pe după
colțuri, așteptându-se mereu să-l zărească pe acolo.
Și totuși, nu era niciodată acolo.
VP - 172
 Sophie nu își dădea seama dacă se simțea zdrobită sau ușurată. Sau
ambele.
Oftă. Categoric ambele.
— Ai spus ceva, Sophie? întrebă Eloise.
Sophie clătină din cap și murmură că nu, refuzând să-și ridice privirea de
la bietul deget arătător abuzat. Se strâmbă ușor, își strânse pielea și privi
mărgeaua de sânge care apăruse pe vârful degetului.
— Unde e? insistă Eloise.
— Benedict are 30 de ani, zise Lady Bridgerton cu blândețe. Nu trebuie să
ne informeze de orice activitate pe care o desfășoară.
Eloise pufni zgomotos.
— Ce schimbare radicală față de săptămâna trecută, mamă.
— Ce vrei să spui?
— „Unde e Benedict?” își imită Eloise cât se poate de bine mama. „Cum
îndrăznește să plece fără o vorbă? De parcă ar fi dispărut de pe fața
pământului.”
— Era o situație diferită, zise Lady Bridgerton.
— Cum așa? întrebă de data aceasta Francesca, zâmbind cu șiretenie, ca
de obicei.
— Spusese că avea să meargă la petrecerea lui Cavender, băiatul acela
îngrozitor, și apoi nu s-a mai întors, în timp ce de data asta… Lady
Bridgerton se opri și își țuguie buzele. De ce vă dau explicații vouă?
— N-am idee, murmură Sophie.
Eloise, care stătea cel mai aproape de Sophie, se înecă cu ceai.
Francesca o plesni pe Eloise peste spate, în timp ce se aplecă spre Sophie
și o întrebă:
— Ai spus ceva, Sophie?
Sophie clătină din cap și înfipse acul în rochia pe care o cârpea, ratând cu
totul tivul.
Eloise o privi cu coada ochiului, șovăielnic.
Lady Bridgerton își drese glasul.
— Ei bine, cred că… Se opri și își plecă capul într-o parte. Cred că aud pe
cineva pe coridor.
Sophie își înăbuși un geamăt și privi spre intrare, așteptându-se să-l vadă
intrând pe majordom. Wickham se încrunta mereu dezaprobator la ea
înainte să transmită veștile pe care le aducea. Nu era de acord ca servitoarea
să ia ceaiul cu doamnele din casă și, deși nu își rostea niciodată gândurile
despre asta cu voce tare în fața familiei Bridgerton, rareori se căznea să nu-
și arate opiniile prin mâna lui.
Dar, în loc de Wickham, pe ușă intră Benedict.
VP - 173
 — Benedict! strigă Eloise și se ridică în picioare. Tocmai vorbeam despre
tine.
Benedict o privi pe Sophie.
— Într-adevăr?
— Eu, nu, bombăni Sophie.
— Ai spus ceva, Sophie? întrebă Hyacinth.
— Au!
— Va trebui să-ți iau rufele alea, zise Lady Bridgerton zâmbind amuzată.
Vei pierde jumătate de litru de sânge înainte să se încheie ziua.
Sophie sări în picioare.
— Mă duc după un degetar.
— Nu ai degetar? întrebă Hyacinth. Nici n-aș visa măcar să cârpesc fără
degetar.
— Ai visat tu vreodată la cârpit lucruri? întrebă Francesca, zâmbind cu
superioritate.
Hyacinth o lovi, aproape răsturnând serviciul de ceai.
— Hyacinth! o mustră Lady Bridgerton.
Sophie se holbă la ușă, încercând cu disperare să se concentreze la orice
altceva în afară de Benedict. Își petrecuse toată săptămâna sperând să-l
zărească măcar, dar acum, că era acolo, își dorea doar să evadeze. Dacă îi
privea chipul, avea să-și mute inevitabil privirea spre buzele lui. Și dacă îi
privea buzele, se gândea numaidecât la sărutul lor. Și dacă se gândea la
sărutul lor…
— Am nevoie de degetar, izbucni ea și sări în picioare.
La anumite lucruri chiar nu se cuvenea să se gândească în public.
— Ai zis-o deja, murmură Benedict, ridicând din sprânceană într-un arc
desăvârșit… Și cu desăvârșire arogant.
— E jos, bombăni ea. În odaia mea.
— Dar odaia ta e sus, zise Hyacinth.
Lui Sophie îi veni s-o ucidă.
— Așa am și zis, rosti ea printre dinți.
— Ba nu, spuse Hyacinth pe un ton pragmatic, nu așa ai zis.
— Ba da, spuse Lady Bridgerton, așa a zis. Am auzit-o eu.
Sophie își răsuci brusc capul spre Lady Bridgerton și știu într-o clipită că
femeia mințise.
— Trebuie să mă duc după degetar, spuse ea, și i se păru că o spunea
pentru a treizecea oară.
Se grăbi spre ușă, înghițind în sec când trecu pe lângă Benedict.
— N-am vrea să te rănești, zise el, dându-se la o parte ca să-i permită să
iasă. Dar când trecu pe lângă el, se aplecă spre ea și-i șopti: Lașo!
VP - 174
 Sophie își simți obrajii arzându-i și pe la jumătatea drumului în jos pe
scări își dădu seama că voise să se întoarcă în odaia ei. Fir-ar să fie, nu voia
să urce la loc scările și să fie nevoită să treacă din nou pe lângă Benedict.
Probabil că era tot în ușă și avea să zâmbească ușor când urma să treacă pe
lângă el… Un zâmbet din acela ușor batjocoritor, ușor seducător, care o lăsa
mereu fără suflare.
Ce dezastru! Nu avea cum să rămână în casa asta. Cum să rămână cu Lady
Bridgerton, când de fiecare dată când îl zărea pe Benedict i se tăiau
genunchii? Pur și simplu, nu era îndeajuns de puternică. Avea să o epuizeze,
să o facă să-și uite toate principiile, toate jurămintele pe care le făcuse.
Trebuia să plece. Nu exista altă opțiune.
Și ce păcat, pentru că îi plăcea să lucreze pentru surorile Bridgerton. O
tratau ca pe o ființă umană, nu ca pe un cal de povară abia plătit. Îi puneau
întrebări și părea să le pese de răspunsurile pe care le dădea.
Sophie știa că nu era de-a lor, că nu avea să fie niciodată de-a lor, dar îi
era atât de ușor să se prefacă din pricina lor. Și, sinceră să fie, tot ce-și dorise
mereu de la viață fusese o familie.
În cazul familiei Bridgerton, aproape că se putea preface că avea și ea o
familie.
— Te-ai rătăcit?
Sophie își ridică privirea și îl văzu pe Benedict stând în capul scărilor,
sprijinindu-se agale de perete. Privi în jos și văzu că se afla tot pe scări.
— Ies, spuse ea.
— Să cumperi un degetar?
— Da, zise ea sfidătoare.
— Nu ai nevoie de bani?
Ar fi putut minți și-ar fi putut spune că avea bani în buzunar sau ar fi
putut spune adevărul, dovedind astfel că era o neghioabă patetică. Sau ar fi
putut pur și simplu să fugă în jos pe scări și să iasă în goană din casă. Era
varianta mai lașă, dar…
— Trebuie să plec, bombăni ea și o țâșni din loc atât de iute, încât uită cu
desăvârșire că ar fi trebuit să folosească intrarea servitorilor. Străbătu în
fugă holul și deschise ușa grea, împleticindu-se în jos pe scările din față.
Când ajunse pe trotuar, se întoarse spre nord, nu dintr-un motiv anume, ci
doar pentru că trebuia să o apuce într-o parte și apoi auzi o voce.
O voce îngrozitoare, terifiantă.
Cerule mare, era Araminta.
Îi stătu inima în loc și se lipi iute de zidul casei. Araminta stătea cu fața
spre stradă și, dacă nu avea să se întoarcă, nu urma s-o observe.
Măcar era ușor să taci când nu puteai nici măcar respira.
VP - 175
 Oare ce căuta aici? Penwood House se afla la cel puțin opt străzi distanță,
mai aproape de…
Apoi Sophie își aminti. Citise în ziarul lui Whistledown anul trecut, unul
dintre puținele exemplare de care reușise să facă rost pe când lucrase
pentru familia Cavender. Noul conte de Penwood se hotărâse în sfârșit să
locuiască în Londra. Araminta, Rosamund și Posy fuseseră forțate să își
caute o locuință nouă.
Chiar lângă familia Bridgerton? Nici că și-ar fi putut închipui un coșmar
mai rău de-atât!
— Unde e fata aia nesuferită? o auzi pe Araminta spunând.
Lui Sophie îi păru numaidecât rău de fata cu pricina. Întrucât fusese „fata
aia nesuferita* a Aramintei, știa că postul cu pricina nu aducea prea multe
beneficii.
— Posy! strigă Araminta, apoi urcă într-o trăsură care aștepta.
Sophie își mușcă buza și i se strânse inima. În clipa aceea își dădu
întocmai seama de ce se întâmplase. Araminta trebuia să fi angajat o
servitoare nouă și probabil că se purtase înfiorător cu biata fată, dar nu ar fi
putut să o degradeze și să o înjosească așa cum făcuse cu ea. Trebuia să
cunoști o persoană, să o urăști cu adevărat, ca să te porți atât de crud cu ea.
Nu ar fi funcționat cu orice servitoare bătrână.
Și, întrucât Araminta trebuia neapărat să înjosească pe cineva, fiindcă nu
știa cum să se simtă bine în pielea ei fără să facă pe altcineva să se simtă
prost, era limpede că o alesese pe Posy ca țap ispășitor.
Posy ieși valvârtej pe ușă, suptă și trasă la față. Părea nefericită și poate o
idee mai dolofană ca în urmă cu doi ani. Aramintei sigur nu-i plăcea asta, se
gândi Sophie ursuză. Nu fusese niciodată în stare să accepte că Posy nu era
minionă, blondă și frumoasă ca Rosamund și ca ea însăși. În timp ce Sophie
fusese dușmanca de temut a Aramintei, Posy fusese în schimb dezamăgirea
ei.
Sophie o privi pe Posy oprindu-se în capul scărilor, apoi se aplecă și își
ajustă șireturile ghetelor scurte pe care le purta. Rosamund scoase capul pe
geamul trăsurii și strigă „Posy!” pe o voce care lui Sophie i se păru foarte
neatrăgătoare și pițigăiată.
Sophie se trase în spate și întoarse capul. Se afla chiar în câmpul vizual al
lui Rosamund.
— Vin acum! strigă Posy.
— Grăbește-te! se răsti Rosamund.
Posy termină de legat șireturile, apoi înaintă grăbită, dar alunecă pe
ultima treaptă și se prelinse pe trotuar. Sophie se împletici în față, vrând
instinctiv să o ajute pe Posy, dar apoi se lipi la loc de zidul casei. Posy nu se
VP - 176
rănise, și Sophie nu își dorea deloc ca Araminta să afle că era în Londra,
efectiv în casa de alături.
Posy se ridică de jos și își răsuci gâtul, mai întâi spre dreapta, apoi spre
stânga, apoi…
Apoi o văzu. Sophie era convinsă de asta. Posy făcu ochii mari și rămase
cu gura ușor căscată. Apoi își împreună buzele și le țuguie, pregătită să
rostească „S”, adică „Sophie”?
Sophie clătină înnebunită din cap.
— Posy! se auzi țipătul iritat al Aramintei.
Sophie clătină din nou din cap, rugând-o, implorând-o din priviri pe Posy
să nu o dea de gol.
— Vin acum, mamă! strigă Posy.
Încuviință scurt, o singură dată, din cap către Sophie, apoi se urcă în
trăsură, care, din fericire, o porni în direcția opusă.
Sophie se lăsă moale pe clădire. Nu se mișcă un minut întreg.
Și apoi mai rămase nemișcată alte cinci minute.
•
Benedict nu avea de gând să le priveze de ceva pe mama și surorile lui,
dar după ce Sophie fugi din salonul de la etaj, își pierdu interesul față de ceai
și turte.
— Chiar mă întrebam pe unde ai umblat, spuse Eloise.
— Hm?
Își înălță ușor capul spre dreapta, întrebându-se oare cât din stradă ar fi
reușit să vadă dacă privea pe fereastră din unghiul acela.
— Am spus, țipă efectiv Eloise, că chiar mă întrebam…
— Eloise, vorbește mai încet, interveni Lady Bridgerton.
— Dar nu mă ascultă.
— Dacă nu te ascultă, zise Lady Bridgerton, atunci nu-i vei atrage atenția
țipând.
— S-ar putea să meargă dacă arunci cu o turtă în el, sugeră Hyacinth.
— Hyacinth, să nu cumva să…
Dar Hyacinth azvârlise deja turta. Benedict se feri, cu nicio secundă
înainte să-i ricoșeze din tâmplă. Se uită mai întâi la zid, unde se putea vedea
acum o pată ușoară în locul în care se izbise turta, apoi la podea, unde
aceasta aterizase, în mod uimitor, într-o bucată.
— Cred că e semn că trebuie să plec, zise el mieros, zâmbindu-i cu
obrăznicie surorii lui mezine.
Turta pe care o azvârlise îi oferise scuza de care avea nevoie ca să iasă
rapid din încăpere și să vadă dacă nu cumva reușea să se țină după Sophie
oriunde avea ea impresia că se ducea.
VP - 177
 — Dar abia ce-ai ajuns, sublinie mama lui.
Benedict o privi numaidecât bănuitor. Spre deosebire de tonul plângăcios
cu care îi zicea de obicei „Dar abia ce-ai ajuns”, de data asta nu părea câtuși
de puțin supărată de faptul că pleca.
Ceea ce însemna că punea ceva la cale.
— Aș putea rămâne, spuse el, ca s-o pună la încercare.
— O, nu, zise ea, ducându-și ceașca de ceai la gură, deși Benedict era
destul de sigur că era goală. Nu vrem să te reținem dacă ești ocupat.
Benedict se căzni să adopte o mină nepăsătoare sau să-și ascundă măcar
șocul. Ultima oară când îi spusese mamei lui că era „ocupat”, îi răspunsese
cu „Prea ocupat pentru mama ta?”
Primul impuls fu să spună „Mai rămân” și să se așeze pe un scaun, dar avu
prezența de spirit necesară ca să își dea seama că era ridicol să rămână ca
să-și contrarieze mama când, de fapt, voia să plece.
— Atunci voi pleca, rosti el lent, ducându-se cu spatele spre ușă.
— Pleacă, zise ea, alungându-l de acolo. Distracție plăcută!
Benedict hotărî să plece din încăpere înainte să-l amețească și mai tare.
Se aplecă și ridică turta, aruncând-o ușor spre Hyacinth, care o prinse
rânjind. Le salută apoi din cap pe mama și pe surorile lui și ieși pe coridor,
ajungând la scări și auzind-o pe mama lui spunând:
— Credeam că nu mai pleacă odată.
Foarte straniu, într-adevăr.
Coborî scările cu pași lungi și lejeri și ieși pe ușa din față. Se îndoia că
Sophie se mai afla în apropierea casei, dar dacă plecase la cumpărături, ar fi
putut s-o apuce într-o singură direcție. Se întoarse spre dreapta, având de
gând să meargă până la șirul scurt de magazine, dar reuși să facă doar trei
pași înainte să o vadă pe Sophie, lipită de zidul din cărămidă al casei mamei
lui, părând că abia dacă își amintea cum să respire.
— Sophie? Benedict dădu fuga spre ea. Ce s-a întâmplat? Ești bine?
Sophie tresări când îl văzu, apoi încuviință din cap.
Benedict nu o crezu, desigur, dar nu părea să aibă sens să-i spună asta.
— Tremuri, zise el, uitându-se la mâinile ei. Spune-mi ce s-a întâmplat.
Te-a deranjat cineva?
— Nu, zise ea, cu o voce neobișnuit de tremurătoare. Doar că… Eu, ah…
Privi spre scările de alături. M-am împiedicat în timp ce coboram scările și
m-am speriat. Zâmbi șovăitor. Sunt convinsă că știi despre ce vorbesc. Când
simți că ți s-au întors măruntaiele pe dos.
Benedict încuviință din cap, pentru că bineînțeles că știa la ce se referea.
Dar asta nu însemna că o credea.
— Vino cu mine, spuse el.
VP - 178
 Sophie își ridică privirea spre el și ceva din ochii ei verzi și adânci îi
frânse inima.
— Unde? șopti ea.
— Oriunde altundeva.
— Eu…
— Locuiesc la doar cinci case mai încolo, zise el.
— Da? făcu ochii mari, apoi murmură: Nu mi-a spus nimeni.
— Îți promit că virtutea ta va fi în siguranță, o întrerupse el. Și apoi
adăugă, pentru că nu reuși să se stăpânească: Dacă nu cumva vrei tu să nu
fie.
Avu impresia că s-ar fi împotrivit dacă nu ar fi fost atât de buimăcită, dar
îi îngădui să o conducă în jos pe stradă.
— Doar vom sta în salonul din față, zise el, până te vei simți mai bine.
Sophie încuviință din cap, iar Benedict o conduse în sus pe scări și în casa
lui, o casă de la oraș modestă aflată puțin mai la sud de cea a mamei lui.
După ce fură ascunși vederii, iar Benedict închise ușa, ca să nu fie
deranjați de vreunul dintre servitorii lui, se întoarse spre ea, pregătit să-i
spună „Bun, acum ce-ar fi să-mi povestești ce s-a petrecut cu adevărat”, dar
ceva îl făcu să-și pună lacăt la gură în ultima clipă. Putea să o întrebe, dar
știa că nu avea să-i răspundă. Își clădise un zid de apărare, lucru care nu
avea să-l ajute câtuși de puțin.
Așa că adoptă o mină voit neutră și întrebă:
— Îți place să lucrezi pentru familia mea?
— Sunt foarte drăguți, răspunse ea.
— Drăguți? repetă el, convins că neîncrederea i se citea limpede pe față.
Mai degrabă exasperanți. Poate chiar istovitori, dar drăguți?
— Mie mi se par foarte drăguți, răspunse Sophie cu fermitate.
Benedict dădu să zâmbească, pentru că își iubea la nebunie familia și îi
plăcea nespus de mult că Sophie începea să-i iubească și ea, dar apoi își dădu
seama că-și tăia singur craca de sub picioare, pentru că, cu cât Sophie se
atașa mai mult de familia lui, cu atât avea să fie mai puțin probabil că o să se
facă de ocară în fața lor acceptând să-i devină amantă.
Fir-ar să fie! Făcuse o eroare de calcul gravă săptămâna trecută. Dar se
concentrase atât de tare să o aducă în Londra, iar să-i găsească o slujbă în
casa mamei lui păruse singura modalitate de a o convinge.
Asta, în combinație cu destul de multă constrângere.
La naiba! La naiba! La naiba! De ce nu o constrânsese oare să facă ceva
care ar fi adus-o mai ușor în brațele lui?
— Ai noroc că îi ai, spuse Sophie, cu o voce mai puternică decât avusese
toată după-amiaza. Aș da orice ca să…
VP - 179
 Dar nu își încheie fraza.
— Ai da orice ca să ce? întrebă Benedict, surprins de cât de mult își dorea
să-i audă răspunsul.
Sophie privi cu melancolie pe fereastră și-i răspunse:
— Ca să am o familie ca a ta.
— Nu ai pe nimeni, zise el.
O afirmație, nu o întrebare.
— Nu am avut niciodată pe nimeni.
— Nici măcar pe… Apoi își aminti că se scăpase și-i spusese că mama ei
murise la nașterea ei. Uneori, zise el, pe un ton voit voios și blând, nu e așa
ușor să fii un Bridgerton.
Sophie își întoarse lent capul spre el.
— Nu-mi pot închipui un lucru mai plăcut.
— Nici nu există lucru mai plăcut, răspunse el, dar nu înseamnă că e
mereu ușor.
— Ce vrei să spui?
Iar Benedict se trezi exprimând sentimente pe care nu i le împărtășise
nimănui până atunci, nici măcar, ba nu, în niciun caz familiei lui.
— Pentru cei mai mulți, zise el, sunt doar un Bridgerton. Nu sunt Benedict
sau Ben, nici măcar un gentleman înstărit și, sper eu, inteligent. Sunt doar,
zâmbi lamentabil, un Bridgerton. Mai precis, Numărul doi.
Sophie își simți buzele tremurându-i, apoi zâmbi.
— Ești mult mai mult de-atât, spuse ea.
— Mi-ar plăcea să cred asta, dar nu așa mă văd cei mai mulți.
— Cei mai mulți sunt neghiobi.
Benedict râse. Sophie era fermecătoare când se încrunta.
— Nu te voi contrazice, zise el.
Dar apoi, chiar pe când crezuse că conversația lor se încheiase, Sophie îl
surprinse spunându-i:
— Nu semeni deloc cu ceilalți din familia ta.
— În ce sens? întrebă el, fără să o privească în ochi.
Nu voia să-i arate cât de important era răspunsul ei pentru el.
— Păi, fratele tău, Anthony… zise ea și făcu o grimasă, gânditoare. Viața
lui s-a schimbat cu totul prin faptul că este cel mai mare. E limpede că simte
o răspundere față de familia ta care ție îți lipsește.
— Stai așa…
— Nu mă întrerupe, îi ceru ea, punându-i mâna pe piept, ca să-l
liniștească. Nu am spus că nu-ți iubești familia sau că nu ți-ai da viața pentru
oricare dintre ei. Dar lucrurile stau diferit în ceea ce-l privește pe fratele tău.
Se simte răspunzător și cred sincer că ar considera că a dat greș dacă
VP - 180
vreunul dintre frații sau surorile lui ar fi nefericit.
— De câte ori l-ai întâlnit pe Anthony? bombăni el.
— O singură dată.
Colțurile gurii i se încordară, de parcă ar fi încercat să-și înăbușe un
zâmbet.
— Dar a fost de ajuns. Cât despre fratele tău mai mic, Colin… Ei bine, pe el
nu l-am cunoscut, dar am auzit multe…
— De la cine?
— De la toată lumea, zise ea. Ca să nu mai pomenim că Whistledown îl
pomenește mereu și mărturisesc că am citit rubrica ani la rândul.
— Deci știai despre mine înainte să mă cunoști, zise el.
Sophie încuviință din cap.
— Dar nu te știam. Ești mai mult decât își dă seama Lady Whistledown.
— Spune-mi, zise el, punându-și mâna peste a ei. Tu ce vezi?
Sophie îl privi lung în ochii adânci ciocolatii și văzu în ei ceva neașteptat.
O scânteie mică de vulnerabilitate, de nevoie.
Avea nevoie să afle ce părere avea despre el, că era important pentru ea.
Bărbatul acesta, atât de sigur de sine și de încrezător, avea nevoie de
aprobarea ei.
Poate că avea nevoie de ea.
Își strânse mâna până palmele li se atinseră și cu celălalt deget arătător
trasă cercuri și vârtejuri pe mănușile lui din piele fină de căprioară.
— Ești… începu ea, fără grabă, pentru că știa că fiecare cuvânt cântărea
mai greu într-un moment atât de intens. Nu ești chiar așa cum te arăți lumii.
Vrei să fii considerat bine dispus, ironic și isteț și chiar ești așa, dar,
dedesubt, ești mult mai mult de-atât. Îți pasă, continuă ea, conștientă că
vocea îi răgușise din pricina emoțiilor. Îți pasă de familia ta și îți pasă chiar
și de mine, deși Dumnezeu știe că nu o merit mereu.
— Mereu, o întrerupse el, ducându-i mâna la buze și sărutându-i palma cu
o înflăcărare care îi tăie răsuflarea. Mereu.
— Și… și…
Îi era greu să continue când el o privea drept în ochi cu o emoție atât de
francă.
— Și ce? șopti el.
— O mare parte din cine ești ți se trage de la familia ta, spuse ea dintr -o
suflare. E adevărat. Nu poți crește înconjurat de o astfel de dragoste și
loialitate fără să devii o persoană mai bună datorită lor. Dar în adâncul tău,
în inima ta, în însuși sufletul tău, se află bărbatul care te-ai născut să fii. Tu,
nu fiul cuiva, nu fratele cuiva. Doar tu.
Benedict o privi cu atenție. Dădu să spună ceva, dar își dădu seama că nu-i
VP - 181
venea nimic în minte. Nu avea ce să spună într-un astfel de moment.
— În adâncul tău, murmură ea, ai un suflet de artist.
— Ba nu, zise el, clătinând din cap.
— Ba da, insistă ea. Ți-am văzut schițele. Ești genial. Cred că nici măcar
nu mi-am dat seama cât de genial până nu ți-am cunoscut familia. I-ai
surprins pe toți la perfecție, de la zâmbetul șiret al Francescăi, până la
obrăznicia din felul în care se ține Hyacinth.
— Nu am arătat nimănui schițele, recunoscu el.
Sophie își ridică brusc capul.
— Doar nu vorbești serios.
Benedict clătină din cap.
— Nu am făcut-o.
— Dar sunt geniale. Tu ești genial. Sunt convinsă că mamei tale i-ar face
nespusă plăcere să le vadă.
— Nu știu de ce, zise el, simțindu-se sfios, dar nu mi-am dorit niciodată să
le arăt altora.
— Mie mi le-ai arătat, zise ea încet.
— Cumva, spuse el, atingându-i bărbia cu degetele, mi s-a părut potrivit
să o fac.
Și apoi inima îi tresăltă, pentru că, dintr-odată totul i se părea potrivit.
O iubea. Nu știa cum de se întâmplase, ci doar că era adevărat.
Nu era doar o conveniență. Avusese multe relații din conveniență. Sophie
era diferită. Îl făcea să râdă. Îl făcea să își dorească să o facă pe ea să râdă. Și
când era cu ea… Ei bine, când era cu ea, o dorea al naibii de tare, dar în acele
câteva clipe în care reușea să-și controleze trupul…
Era mulțumit.
Ce straniu, să găsească o femeie care îl putea face fericit prin simpla ei
prezență. Nici măcar nu trebuia să o vadă sau să o audă, nici măcar să o
miroasă. Trebuia doar să știe că era acolo.
Dacă asta nu era dragoste, atunci nu știa ce era.
Se uită fix la ea, încercând să prelungească momentul, să se agațe de
aceste câteva clipe de desăvârșire. Privirea lui Sophie se înduioșă, iar
culoarea ochilor ei păru să se topească pe loc, dintr-un verde smarald lucios,
strălucitor, la culoarea suavă și blândă a mușchiului. Sophie își depărtă
buzele moi, iar Benedict știu că trebuia să o sărute. Nu pentru că ar fi vrut să
o facă, ci pentru că trebuia să o facă. Avea nevoie de ea alături de el,
dedesubtul lui, deasupra lui. Avea nevoie de ea în el, în jurul lui, parte din el.
Avea nevoie de ea așa cum avea nevoie de aer.
Și, se gândi el, în acea ultimă clipă rațională înainte să-i acopere buzele cu
ale lui, avea nevoie de ea chiar acum.
VP - 182
 Capitolul 17

Autoarea a auzit din surse sigure că în urmă cu două zile, în

timp ce lua ceaiul la Gunters, Lady Penwood a fost lovită în
tâmplă de un biscuit zburător.
Autoarea nu poate stabili cu exactitate cine a aruncat biscuitul ,
dar bănuiala pare să cadă pe cele mai tinere cliente din local ,
domnișoara Felicity Featherington și domnișoara Hyacinth
Bridgerton.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

21 mai 1817

Sophie mai fusese sărutată, adică mai fusese sărutată de Benedict, dar
nimic, niciun moment al nici unui sărut, nu o pregătise pentru asta.
Nu era un sărut. Era raiul pe pământ.
O sărută cu o intensitate pe care abia de o pricepea, tachinându-i buzele
cu ale lui, mângâind-o, mușcând-o ușor, atingând-o. Stârni un foc în ea, o
dorință de a fi iubită, o nevoie de a iubi la rândul ei. Și, Doamne sfinte, când o
săruta, voia doar să-i răspundă la sărut.
Benedict îi murmură numele, dar abia de-l auzi peste vuietul din urechi.
Asta însemna dorința. Asta însemna nevoia. Ce nătângă fusese să creadă că
și-o putea refuza! Ce înfumurare din partea ei să creadă că putea fi mai
puternică decât pasiunea.
— Sophie, Sophie, repetă el la nesfârșit, sărutând-o pe obraz, pe gât, pe
ureche.
Îi rosti numele de atâtea ori, încât păru să-i pătrundă în piele.
Îi simți mâinile pe nasturii rochiei, simți materialul desfăcându-se când îi
trecu pe rând prin butoniere. Jurase mereu că nu avea să facă așa ceva, și
totuși, când corsajul îi alunecă în talie, lăsând-o expusă cu nerușinare, îi
gemu numele și își arcui spatele, oferindu-i-se ca un soi de fruct interzis.
Lui Benedict i se tăie răsuflarea când o văzu. Își închipuise momentul
acesta de atâtea ori, în fiecare noapte când mergea la culcare și în fiecare vis
când chiar reușea să adoarmă. Dar realitatea era mult mai dulce ca orice vis
și mult mai erotică.
Își coborî încet mâna, cu care îi mângâiase pielea caldă a spatelui, peste
coastele ei.
— Ești așa frumoasă, șopti el, știind că cuvintele îi erau neajutorat de
insuficiente.
VP - 183
 De parcă ar fi reușit să descrie în cuvinte ce simțea. Și apoi, când degetele-
i tremurânde își încheiară călătoria și îi cuprinse sânul, gemu și se înfioră.
Nu mai putu rosti un singur cuvânt. Și-o dorea cu intensitate, cu sălbăticie.
Nu mai putea vorbi. Fir-ar abia de putea gândi.
Nu își dădea prea bine seama cum de ajunsese femeia aceasta să însemne
atât de mult pentru el. Parcă într-o zi fusese o străină, iar în următoarea îi
fusese la fel de indispensabilă precum aerul. Și totuși, nu se petrecuse într-o
străfulgerare orbitoare. Fusese un proces lent, șiret, care îi preschimbase în
liniște emoțiile până își dăduse seama că fără ea viața lui era lipsită cu
desăvârșire de sens.
O atinse pe bărbie, ridicându-i fața până reuși să o privească în ochi.
Părură să-i strălucească pe dinăuntru, lucind de la lacrimile-i nevărsate. Și
buzele îi tremurau, și știu că era la fel de afectată de clipa aceea.
Se aplecă în față… lent, lent de tot. Vru să-i ofere ocazia să îl refuze. L-ar fi
ucis dacă ar fi făcut-o, dar ar fi fost mult mai rău să-i asculte regretele în
proverbiala dimineață de după.
Dar Sophie nu îl refuză, iar când se află la doar câțiva centimetri de ea, își
închise ochii și își lăsă capul într-o parte, invitându-l în tăcere să o sărute.
Era uimitor, dar de fiecare dată când o săruta, buzele ei i se păreau mai
dulci, mirosul, mai ispititor. Și nevoia, mai intensă. Sângele i se învolbură de
dorință și avu nevoie și de ultima fărâmă de înfrânare ca să n-o împingă pe
canapea și să nu-i sfâșie veșmintele de pe ea.
„Mai târziu”, se gândi el și zâmbi în sinea lui. Dar, fiind cu siguranță prima
oară pentru ea, avea să o facă lent și cu tandrețe, așa cum visa orice tânără
fată.
Ei bine, poate că nu. Rânji de-a dreptul. La jumătate din lucrurile pe care
avea să i le facă cu siguranță că Sophie nici măcar nu se gândise să viseze.
— De ce zâmbești? îl întrebă ea.
Benedict se trase câțiva centimetri în spate și-i cuprinse fața cu mâinile.
— De unde ai știut că zâmbeam?
— Am simțit pe buze.
Benedict își trecu degetul peste buzele ei, apoi unghia peste pielea
cărnoasă.
— Tu mă faci să zâmbesc, șopti el. Când nu mă faci să urlu de nervi, mă
faci să zâmbesc.
Benedict îi văzu buzele tremurându-i și-i simți răsuflarea fierbinte și
umedă pe deget. Îi luă mâna și i-o duse la gură, frecându-i un deget de
buzele lui, cam la fel cum făcuse el cu ale ei. Dar când o văzu făcând ochii
mari, îi vârî degetul în gură și-i supse încet vârful, gâdilând-o cu dinții și
limba.
VP - 184
 Sophie icni. Un sunet deopotrivă dulce și erotic.
Benedict ar fi vrut s-o întrebe o mie de lucruri. Cum se simțea? Ce simțea?
Dar se temea al naibii de tare că avea să se răzgândească dacă îi dădea
ocazia să-și exprime gândurile în cuvinte. Așa că, în loc de întrebări, îi dărui
sărutări, acoperindu-i din nou buzele cu ale lui într-un dans mistuitor,
aproape incontrolabil, al dorinței.
Îi murmură numele ca pe o binecuvântare când o coborî pe canapea,
frecându-i spatele gol de tapițerie.
— Te doresc, gemu el. Habar nu ai cât de mult. Habar nu ai.
Sophie doar scânci ușor, gutural. Din cine știe ce motiv, îi ațâță și mai tare
focul, ca gazul, și o strânse și mai tare, apăsându-se în pielea ei, sărutându-i
gâtul grațios ca de lebădă.
Coborî, tot mai mult, lăsându-i o dâră fierbinte pe piele, oprindu-se doar
puțin când ajunse la sânul ei. Acum era cu totul sub el, cu ochii sticloși de
dorință, și era mult mai bine decât în orice vis al lui.
Și, oh, cât de mult o visase!
Cu un mârâit jos, posesiv, Benedict îi prinse sfârcul în gură. Sophie scânci
scurt, iar Benedict nu reuși să își înăbușe propriul mârâit de satisfacție.
— Șșșt, îngână el încet, lasă-mă să…
— Dar…
Îi puse degetul pe buze, probabil prea dur, dar îi era tot mai greu să-și
controleze mișcările.
— Nu te gândi, murmură el. Doar stai întinsă și lasă-mă să te satisfac.
Sophie îl privi neîncrezătoare, dar când își mută gura la celălalt sân și își
reluă asaltul senzual, îl privi năucă, își depărtă buzele și își lăsă capul pe
spate pe perne.
— Îți place așa? întrebă el în șoaptă, trecându-și limba peste sfârcul ei.
Sophie nu reuși să deschidă ochii, dar încuviință din cap.
— Îți place așa?
De data asta își trecu limba pe partea de dedesubt a sânului ei și o ciupi
de pielea sensibilă de pe coaste.
Răsuflând întretăiat și repede, Sophie încuviință din nou din cap.
— Dar așa?
Îi coborî și mai mult rochia, mușcând-o ușor până ajunse la buric.
De data asta Sophie nu mai reuși nici măcar să încuviințeze din cap.
Cerule mare, era practic goală în fața lui și nu reușea decât să geamă și să
ofteze, și să-l implore să continue.
— Am nevoie de tine, spuse ea gâfâind.
Benedict îi răspunse murmurând cu buzele lipite de pielea moale de pe
abdomenul ei.
VP - 185
 — Știu.
Sophie se vânzoli sub el, tulburată de această nevoie primitivă de
mișcare. Ceva foarte straniu creștea înăuntrul ei, ca niște furnicături
fierbinți. De parcă ea ar fi crescut, gata să-și iasă din piele. De parcă, după ce
trăise 22 de ani, prindea în sfârșit viață.
Își dorea cu disperare să-i simtă pielea, așa că apucă de materialul fin al
cămășii lui și-l strânse în mâini până îi ieși din pantaloni. Îl atinse, trecându-
și mâinile peste mijlocul lui, surprinsă și încântată să-i simtă mușchii
fremătând sub atingerea ei.
— Ah, Sophie, mârâi el, tremurând când ea își vârî mâinile sub cămașă, ca
să-l mângâie.
Reacția lui îi dădu curaj, așa că îl mângâie în continuare, tot mai sus, până
ajunse la umerii lui lați și musculoși.
Benedict gemu din nou, apoi înjură înăbușit și se ridică de pe ea.
— Afurisita asta îmi stă în cale, bombăni el, dându-și jos cămașa și
azvârlind-o cât colo.
Sophie reuși să se uite doar o secundă la pieptul lui gol, înainte ca
Benedict să ajungă din nou deasupra ei, de data asta piele pe piele.
Era cea mai minunată senzație pe care și-ar fi putut-o închipui vreodată.
Era atât de cald și, chiar dacă mușchii îi erau tari și puternici, pielea îi era
seducător de moale. Ba chiar mirosea bine, un amestec masculin cald de
santal și săpun. Sophie îi atinse părul când își vârî nasul în gâtul ei. Era des și
elastic, și o gâdila pe bărbie în timp ce el o sărută pe gât.
— Oh, Benedict, oftă ea. E perfect. Nu-mi pot închipui ceva mai frumos
de-atât.
Benedict își ridică privirea spre ea și o privi poznaș, zâmbind.
— Eu, da.
Sophie își simți buzele depărtându-i-se și știu că probabil părea o
nătângă, cum stătea întinsă acolo, holbându-se la el ca o idioată.
— O să vezi tu, zise el. O să vezi tu.
— Dar… O!
Scânci când Benedict îi dădu jos pantofii. O prinse cu o mână de gleznă,
apoi și-o mută tot mai sus pe piciorul ei.
— Ți-ai închipuit una ca asta? întrebă el, trecându-și degetele peste
partea din spate a genunchiului.
Sophie clătină din cap înnebunită, încercând să nu se vânzolească.
— Într-adevăr? murmură el. Atunci sunt convins că nu ți-ai închipuit asta.
Se întinse și îi desfăcu jartiera.
— O, Benedict, trebuie să nu…
— Ba nu, trebuie să… îi dădu jos ciorapii cu o lentoare chinuitoare. Chiar
VP - 186
trebuie.
Sophie privi cu gura căscată, încântată, cum îi azvârle peste cap. Nu erau
de cea mai bună calitate, dar erau oricum destul de ușori, așa că plutiră prin
văzduh ca puful de păpădie, până aterizară unul pe o lampă și celălalt pe
podea.
Apoi, în timp ce ea râdea și privea în continuare la ciorapul care atârna
parcă băut pe lampă, Benedict o luă prin surprindere și își trecu din nou
mâinile în sus pe picioarele ei, până ajunse la coapsele ei.
— Presupun că nu te-a atins nimeni aici, spuse el poznaș.
Sophie clătină din cap că nu.
— Și presupun că nu ți-ai închipuit niciodată cum ar fi.
Sophie clătină din nou din cap.
— Dacă nu ți-ai închipuit asta… zise el, strângând-o de coapse, făcând-o
să scâncească și să se arcuiască pe canapea, atunci sunt convins că nu ți-ai
închipuit nici asta.
Își plimbă degetele și mai sus în timp ce o rosti, zgâriind-o ușor cu
unghiile pe piele, până ajunse la peticul de cârlionți ce-i acopereau miezul.
— O, nu, zise ea, mai mult din reflex. Nu poți…
— O, dar pot. Te asigur de asta.
— Dar… Ooo!
Avu impresia că-și pierdu brusc puterea de a gândi, pentru că nu reuși să
se gândească la nimic cât timp o mângâie. Ei bine, aproape la nimic. Păru în
stare să se gândească la cât de obraznic era ce făceau și cât de mult își dorea
ca Benedict să nu se oprească.
— Ce-mi faci? icni ea, și toți mușchii i se încordară când Benedict își mișcă
degetele într-un anumit fel îndeosebi de imoral.
— Totul, îi răspunse el, capturându-i gura cu a lui. Orice vrei tu.
— Vreau… O!
— Așa vrei? murmură el cu buzele lipite de obrazul ei.
— Nu știu ce vreau, zise ea în șoaptă.
— Eu, da. Trecu la urechea ei, mușcând-o ușor de lob. Știu întocmai ce-ți
dorești. Ai încredere în mine.
Și chiar era atât de ușor. I se predă întru totul… nu că n-ar fi fost oricum
pe punctul de-a o face. Dar când îi spuse „Ai încredere în mine”, iar ea își
dădu seama că avea, se schimbă ceva înăuntrul ei. Era pregătită pentru asta.
Încă era greșit, dar era pregătită și și-o dorea, și măcar o dată în viață avea
să facă ceva fantastic și nebunesc și care nu-i stătea deloc în fire.
Doar pentru că voia să o facă.
De parcă i-ar fi citit gândurile, el se trase câțiva centimetri în spate și-i
cuprinse obrazul cu mâna mare.
VP - 187
 — Dacă vrei să mă opresc, zise el, cu o voce dureros de răgușită, trebuie
să-mi spui acum. Nu peste zece minute, nici măcar peste un minut. Trebuie
să-mi spui acum.
Mișcată de faptul că o întrebase măcar, îi cuprinse și ea obrazul la fel. Dar
când dădu să vorbească, reuși să rostească doar:
— Te rog.
Privirea i se înflăcără de dorință și apoi, de parcă ceva dinlăuntrul lui ar fi
cedat, se schimbă într-o clipită. Amantul blând și languros dispăru. Fu
înlocuit de un bărbat cuprins de dorință. O atinse peste tot: pe picioare, în
jurul taliei, pe față. Și înainte ca Sophie să-și dea seama, o dezbrăcă cu totul
de rochie, care ajunse pe podea, lângă unul dintre ciorapii ei. Era întru totul
goală și se simțea foarte straniu, dar, cumva, și foarte potrivit, câtă vreme
Benedict continua să o atingă.
Canapeaua era îngustă, dar nu părea să aibă importanță pentru Benedict,
care își dădu jos cizmele și pantalonii. Se cocoță lângă ea în timp ce-și azvârli
cizmele, neputând să se oprească din a o atinge, nici măcar cât se dezbrăcă la
rândul lui. Îi luă mai mult timp să se dezbrace așa, dar, pe de altă parte, avu
impresia stranie că ar fi pierit pe loc dacă se mișca de lângă ea.
Avusese impresia că mai dorise femei până atunci. Avusese impresia că
avusese nevoie de ele. Dar ce se întâmpla acum… avea de-a face cu mai mult
de-atât. Era spiritual. Era întipărit în sufletul lui.
Când se dezbrăcă în sfârșit de toate hainele, se întinse la loc deasupra ei,
oprindu-se doar preț de o clipă cutremurătoare, ca să savureze senzația pe
care i-o stârnea sub el, piele pe piele, din cap până-n picioare. Era tare ca
piatra, mai tare decât își amintea să fi fost vreodată, dar se împotrivi
impulsurilor și încercă să se miște încet.
Era prima oară pentru ea. Trebuia să fie perfect.
Sau, dacă nu perfect, măcar al naibii de bine.
Își vârî mâna între ei și o atinse. Era pregătită… mai mult decât pregătită
să-l primească. O pătrunse cu un deget, rânjind satisfăcut când o văzu
zvâcnind și strângându-se în jurul lui.
— E foarte… zise ea cu voce răgușită, gâfâind. Foarte…
— Straniu? încheie el în locul ei.
Sophie încuviință din cap.
Benedict zâmbi.
— Te vei obișnui cu senzația, îi făgădui el. Am de gând să te obișnuiesc cât
pot de mult cu ea.
Sophie își lăsă capul pe spate. Era nebunie pură. Înflăcărare. Ceva creștea
în ea, adânc în măruntaiele ei, încolăcindu-se, pulsând, făcând-o rigidă. Ceva
ce avea nevoie de eliberare, ceva ce o prinse, și totuși, în pofida presiunii, i
VP - 188
se păru spectaculos de minunat, de parcă se născuse pentru clipa aceea.
— O, Benedict, oftă ea. O, dragostea mea!
Benedict încremeni, preț de o fracțiune de secundă, dar îndeajuns ca
Sophie să-și dea seama că o auzise. Dar nu spuse nimic, ci doar o sărută pe
gât și o strânse de picior, în timp ce se așeză între coapsele ei și îi înghionti
intrarea.
Sophie depărtă buzele, șocată.
— Nu-ți face griji, zise el cu voce amuzată, citindu-i gândurile ca de obicei.
Va funcționa.
— Dar…
— Ai încredere în mine, murmură el cu buzele lipite de ale ei.
Sophie îl simți penetrând-o lent. O întindea, o invada și, totuși, nu ar fi
spus că era chiar o senzație rea. Ci… Ci…
Benedict o atinse pe obraz.
— Pari serioasă.
— Încerc să mă hotărăsc cum mi se pare senzația, recunoscu ea.
— Dacă ai prezența de spirit să faci asta, atunci e clar că nu fac treabă
bună.
Sophie tresări și își ridică privirea spre el. Benedict zâmbea, în felul acela
strâmb care o făcea mereu să se topească.
— Nu te mai gândi atâta, îi șopti el.
— Dar e dificil să nu… O!
Și apoi își dădu ochii peste cap și se arcui sub el.
Benedict își îngropă capul în gâtul ei, ca Sophie să nu-i vadă expresia
amuzată. I se păru că cel mai bun mod de a o opri să cerceteze prea mult un
moment care ar fi trebuit să fie doar senzație și emoție era să se miște
întruna.
Și așa făcu. Continuă necruțător, pătrunzând-o până ajunse la bariera
fecioriei ei.
Tresări. Nu mai fusese niciodată cu o fecioară. Auzise că durea, că
bărbatul nu avea cum să înlăture durerea femeii, dar cu siguranță că, dacă el
avea să fie blând, lui Sophie avea să-i fie mai ușor.
Benedict își plecă privirea spre ea. Era îmbujorată și răsufla repede. Avea
ochii sticloși, năuciți; era limpede că era prinsă în mrejele pasiunii.
Iar asta îl ațâță și pe el. Cerule mare, o dorea atât de tare, încât îl durea
până în măduva oaselor.
— S-ar putea să doară, minți el.
Avea să doară, cu siguranță. Dar era prins între faptul că își dorea să-i
spună adevărul, ca să fie pregătită, dar într-o versiune mai blândă, ca să nu
fie emoționată.
VP - 189
 — Nu-mi pasă, icni ea. Te rog. Am nevoie de tine.
Benedict se aplecă pentru un ultim sărut înflăcărat și își împinse șoldurile
în față. O simți strângându-se ușor în jurul lui când trecu de bariera fecioriei
ei și își mușcă, efectiv se mușcă de mână ca să nu se termine pe loc.
Ai fi zis că era un puști necopt de 16 ani, nu un bărbat experimentat de
30.
Ea îl adusese în starea aceasta. Numai ea. Fu copleșit la gândul acesta.
Scrâșni din dinți ca să-și înăbușe pornirile mai animalice și începu să se
miște înăuntrul ei, cu mișcări lente, deși își dorea, de fapt, să-și dea drumul
cu desăvârșire.
— Sophie, Sophie, gemu el încontinuu, încercând să-și aducă aminte că de
data asta trebuia să se concentreze asupra ei. Era acolo ca să-i împlinească
nevoile ei, nu pe ale lui.
Avea să fie perfect. Trebuia să fie perfect. Trebuia să iubească actul.
Trebuia să îl iubească pe el.
Sophie se mișca mai repede sub el, și fiecare clătinare, fiecare zvâcnet îi
ațâțau propria nebunie plină de dorință. Încerca să fie foarte blând, pentru
ea, dar Sophie făcea să-i fie al naibii de greu să se înfrâneze. Îl atingea peste
tot: pe șolduri, pe spate, îl strângea de umeri.
— Sophie, gemu el din nou.
Nu se mai putea înfrâna mult timp. Nu era îndeajuns de puternic. Nu era
îndeajuns de nobil. Nu era…
— Ohhhhhh!
Sophie se cutremură sub el, arcuindu-se și țipând. Își înfipse degetele în
spatele lui, zgâriindu-l cu unghiile, dar lui Benedict nici că-i păsa. Știa doar
că Sophie își dăduse drumul și era bine și, pentru numele lui Dumnezeu,
putea în sfârșit și el să…
— Ahhhhh!
Explodă. Pur și simplu, nu putea descrie altfel senzația.
Se mișcă incontrolabil, tremură incontrolabil, și apoi, într-o clipită, se
prăbuși, vag conștient că probabil o zdrobea, dar incapabil să miște un
singur mușchi.
Ar trebui să spună ceva, ar trebui să-i zică ei ceva despre cât de minunat
fusese. Dar își simți limba groasă și buzele grele și, în plus, abia de reușea să
deschidă ochii. Vorbele dulci trebuiau să mai aștepte. Era un simplu om și
trebuia să-și tragă sufletul.
— Benedict? șopti ea.
Benedict o atinse ușor cu mâna. Era singurul mod prin care reuși să-i dea
de înțeles că o auzise.
— Mereu e așa?
VP - 190
 Benedict clătină din cap, sperând ca Sophie să simtă mișcarea și să
înțeleagă ce însemna.
Sophie oftă și păru să se adâncească și mai tare în perne.
— Așa mă gândeam și eu.
Benedict o sărută pe tâmplă; doar până acolo reușea să ajungă. Nu, nu era
mereu așa. O visase de atâtea ori, dar asta… Asta…
Asta întrecea orice vis.
•
Sophie nu ar fi crezut că era posibil, dar probabil că ațipise, chiar și sub
greutatea lui Benedict care o împingea în canapea, îngreunându-i puțin
respirația. Probabil că adormise și el, iar Sophie se trezi odată cu el, ațâțată
de curentul brusc de aer rece care o străbătu când Benedict se ridică de pe
ea.
O acoperi cu o pătură înainte să apuce măcar să se simtă stânjenită de
goliciunea ei. Îi zâmbi, chiar dacă se îmbujoră, căci nu prea se putea face
mare lucru ca să-i alunge stânjeneala. Nu că și-ar fi regretat faptele. Dar o
femeie nu-și pierdea virginitatea pe o canapea fără să se simtă puțin
stânjenită din pricina asta. Pur și simplu, nu se putea așa ceva.
Totuși, pătura fusese un gest grijuliu din partea lui. Însă nu surprinzător.
Benedict era un bărbat atent.
Era însă limpede că nu era la fel de modest ca ea, deoarece nu încercă să
se acopere în timp ce străbătu încăperea și își adună articolele de
îmbrăcăminte azvârlite cu nepăsare. Sophie se holbă cu nerușinare la el
când își trase pantalonii pe el. Benedict se îndreptă de spate, mândru, și îi
zâmbi cu căldură și franchețe când o prinse privindu-l.
Cerule mare, cât de mult îl iubea!
— Cum te simți? întrebă el.
— Bine, răspunse ea. Bine. Zâmbi sfioasă. Splendid.
Benedict își luă cămașa și-și vârî un braț prin ea.
— Voi trimite pe cineva după lucrurile tale.
Sophie clipi năucă.
— Ce vrei să spui?
— Nu-ți face griji, mă voi asigura că e discret. Știu că s-ar putea să fie
stânjenitor pentru tine acum că-mi cunoști familia.
Sophie apucă strâns pătura, dorindu-și ca rochia ei să nu fi fost atât de
departe. Pentru că se simți dintr-odată rușinată. Făcuse singurul lucru pe
care jurase mereu că nu avea să îl facă niciodată, iar acum Benedict
presupunea că avea să fie amanta lui. Și de ce nu ar fi făcut-o? Era o
presupunere destul de firească.
— Te rog să nu trimiți pe nimeni după ele, zise ea încet.
VP - 191
 Benedict o privi surprins.
— Preferi să te duci tu?
— Aș prefera ca lucrurile mele să rămână unde sunt, zise ea încet.
Era mult mai ușor să-i spună așa, decât să-i zică direct că nu avea să
devină amanta lui.
Putea ierta o singură dată. Putea chiar să prețuiască o singură dată. Dar
știa că n-ar fi reușit să-și ierte o viață întreagă petrecută cu un bărbat care
nu-i era soț.
Sophie privi spre pântecul ei, rugându-se să nu fie nevoită să aducă pe
lume un copil nelegitim.
— Ce-mi zici, de fapt? spuse el, privind-o cu atenție.
La naiba! Nu avea să-i îngăduie să aleagă calea ușoară.
— Spun, zise ea, încercând să înghită nodul de mărimea unui bolovan
care i se puse brusc în gât, că nu pot fi amanta ta.
— Cum numești asta atunci? întrebă el cu voce încordată, făcând semn cu
brațul spre ea.
— O numesc o clipă de inconștiență, zise ea, fără să-l privească în ochi.
— Ah, deci sunt o clipă de inconștiență? zise el pe un ton nefiresc de
plăcut. Ce drăguț! Nu cred că mi s-a mai spus așa până acum.
— Știi că nu asta am vrut să spun.
— Oare? Își apucă o cizmă și se cocoță pe brațul unui fotoliu, ca să se
încalțe. Sincer să fiu, draga mea, habar n-am ce vrei să spui.
— N-ar fi trebuit să fac asta…
Benedict își întoarse brusc capul spre ea, privind-o cu o înflăcărare, cu o
străfulgerare în ochi care nu se potrivea deloc cu zâmbetul lui slab.
— Acum am devenit nu ar fi trebuit? Grozav! Chiar mai bine decât o clipă
de inconștiență. Nu ar fi trebuit pare mult mai obraznic, nu ți se pare? O
clipă de inconștiență e doar o greșeală.
— Nu trebuie să te porți atât de urât.
Benedict își lăsă capul într-o parte, de parcă s-ar fi gândit cu adevărat la
vorbele ei.
— Așa mă port? Eu aveam impresia că sunt foarte amabil și înțelegător.
Uite, nu țip, nu dramatizez…
— Aș prefera să țipi și să dramatizezi decât asta.
Benedict îi apucă rochia și i-o azvârli, într-o manieră deloc blândă.
— Păi, nu mereu ne alegem cu lucrurile pe care le-am prefera, nu-i așa,
domnișoară Beckett? Eu pot cu siguranță să confirm asta.
Sophie își apucă rochia și o vârî sub pătură, sperând să găsească în cele
din urmă un mod de-a o îmbrăca fără să miște pătura.
— Ar fi un șiretlic grozav dacă te-ai prinde cum s-o faci, zise el, zâmbindu-
VP - 192
i cu aroganță.
Sophie se încruntă la el.
— Nu-ți cer să-ți ceri iertare.
— Ce ușurare! Mă îndoiesc că aș găsi cuvintele potrivite.
— Te rog să nu fii sarcastic!
Benedict îi zâmbi cât se poate de ironic.
— Nu ești deloc în măsură să-mi ceri ceva.
— Benedict…
Benedict se duse lângă ea, privind-o cu poftă, insolent.
— Poate doar să-mi ceri să mă alătur ție din nou, lucru pe care l-aș face
bucuros.
Sophie nu spuse nimic.
— Înțelegi, zise el, privirea înmuindu-i-se o idee, cum te simți când ești
respins? De câte ori te aștepți să mă respingi înainte să mă opresc din a mai
încerca?
— Nu e vorba că vreau să…
— O, gata cu scuza aia veche! Ai folosit-o de prea multe ori. Dacă ai fi vrut
să fii cu mine, ai fi cu mine. Când mă refuzi o faci pentru că vrei să mă refuzi.
— Nu înțelegi, zise ea încet. Tu te-ai aflat mereu în situația de-a putea face
orice voiai tu. Unii dintre noi nu au acest lux.
— Ce neghiob sunt! Și eu care aveam impresia că-ți ofer tocmai acest lux.
— Luxul de a fi amanta ta, zise ea cu amărăciune.
Benedict își încrucișă brațele la piept, iar buzele îi zvâcniră când rosti:
— Nu va trebui să faci nimic din ce nu ai făcut deja.
— M-am lăsat dusă de val, spuse Sophie încet, încercând să-i ignore
insulta. O merita. Se culcase cu el. De ce nu ar fi crezut că avea să-i devină
amantă? Am făcut o greșeală, continuă ea. Dar nu înseamnă că ar trebui să o
repet.
— Îți pot oferi o viață mai bună, rosti el încet.
Sophie clătină din cap.
— Nu voi fi amanta ta. Nu voi fi amanta nimănui.
Benedict rămase cu gura căscată, șocat, în timp ce-i digeră cuvintele.
— Sophie, zise el nevenindu-i să creadă, știi că nu mă pot căsători cu tine.
— Bineînțeles că știu, se răsti ea. Sunt servitoare, nu idioată.
Benedict încercă preț de o clipă să se pună în locul ei. Știa că își dorea o
poziție respectabilă, dar cu siguranță știa că el nu-i putea oferi acest lucru.
— Ar fi greu și pentru tine, spuse el încet, și dacă m-aș căsători cu tine. Nu
ai fi acceptată. Înalta societate poate fi crudă.
Sophie râse tare, sec.
— Știu, zise ea, zâmbind deloc amuzată. Crede-mă că știu.
VP - 193
 — Atunci de ce…
— Fă-mi o favoare, îl întrerupse ea, întorcându-și fața dinspre el. Găsește
pe cineva cu care să te căsătorești. Găsește pe cineva acceptabil, care să te
facă fericit. Și apoi lasă-mă în pace!
Cuvintele ei îl afectară, iar Benedict își aminti brusc de doamna de la balul
mascat. Ea făcuse parte din lumea lui, din aceeași clasă ca el. Ea ar fi fost
acceptabilă. Și își dădu seama, în timp ce încremenise locului uitându-se la
Sophie, care se ghemuise pe canapea, încercând să nu se uite la el, că pe
femeia aceea și-o închipuise de fiecare dată când se gândise la viitor. De
fiecare dată când se închipuise cu o soție și copii.
Își petrecuse ultimii doi ani privind cu un ochi la fiecare ușă, așteptându-
se mereu ca doamna lui în argintiu să intre în încăpere. Uneori i se părea că
se purta ca un caraghios, ba chiar ca un prost, dar nu reușise să și-o scoată
niciodată din minte.
Sau să își alunge visul… cel în care îi jura loialitate și trăiau fericiți până la
adânci bătrâneți.
Era o fantezie caraghioasă pentru un bărbat cu o reputație ca a lui, grețos
de dulceagă și de sentimentală, dar nu se putuse stăpâni. Așa se întâmpla
când creșteai într-o familie mare și iubitoare: aveai tendința să-ți dorești
același lucru pentru tine însuți.
Dar femeia de la balul mascat devenise aproape un miraj. Ce naiba, nici
măcar nu știa cum o cheamă! Iar Sophie era aici.
Nu se putea căsători cu ea, dar asta nu însemna că nu puteau fi împreună.
Ar fi presupus un compromis, mai mult din partea ei, ce-i drept, dar ar fi
putut să o facă. Și cu siguranță ar fi fost mai fericiți împreună, decât
despărțiți.
— Sophie, spuse el, știu că nu este o situație ideală…
— Nu o face, îl întrerupse ea, cu voce joasă, abia audibilă.
— Dacă m-ai asculta doar…
— Te rog. Nu o face!
— Dar nu mă…
— Oprește-te! zise ea periculos de tare.
Era atât de încordată, încât umerii îi ajungeau practic până la urechi, dar
Benedict continuă oricum. O iubea. Avea nevoie de ea. Trebuia să o facă să
priceapă.
— Sophie, știu că vei fi de acord dacă…
— Nu voi aduce pe lume un copil nelegitim! strigă ea în cele din urmă,
căznindu-se să rămână înfășurată cu pătura în timp ce se ridică în picioare.
Nu o voi face! Te iubesc, dar nu atât de mult. Nu iubesc pe nimeni atât de
mult.
VP - 194
 Benedict privi spre pântecul ei.
— S-ar putea să fie deja prea târziu, Sophie.
— Știu, zise ea încet, și deja mă roade pe dinăuntru.
— Așa fac de obicei regretele.
Sophie își întoarse privirea de la el.
— Nu regret ce am făcut. Aș vrea să o pot face. Știu că ar trebui să o fac.
Dar nu pot.
Benedict se holbă doar la ea. Voia să o înțeleagă, dar pur și simplu nu
pricepea cum de putea fi atât de hotărâtă că nu voia să fie amanta lui și că nu
voia să-i poarte copiii, dar, în același timp, nu regreta că făcuseră dragoste.
Cum putea să spună că îl iubea? Așa îl durea și mai tare.
— Dacă nu vom avea un copil, spuse ea încet, mă voi considera foarte
norocoasă. Și nu voi mai sfida soarta.
— Nu, mă vei sfida doar pe mine, zise el, conștient că o spusese pe un ton
batjocoritor și urându-se din pricina asta.
Sophie îl ignoră, strângând și mai bine pătura în jurul ei, holbându-se în
gol la un tablou de pe perete.
— Voi avea o amintire pe care o voi prețui pe vecie. Presupun că de aceea
nu pot regreta ce am făcut.
— Nu-ți va ține de cald noaptea.
— Nu, încuviință ea cu tristețe, dar îmi va ține visurile pline.
— Ești o lașă, o acuză el. O lașă pentru că nu vrei să-ți împlinești acele
visuri.
Sophie se întoarse spre el.
— Ba nu, spuse ea, pe un ton uimitor de calm, ținând cont de cum se
încrunta la ea. Sunt bastardă. Și înainte să-mi spui că nu-ți pasă, îngăduie-mi
să te asigur că îmi pasă mie. Și tuturor celorlalți. Nu trece zi în care să nu mi
se amintească în vreun fel de nașterea mea josnică.
— Sophie…
— Dacă voi avea un copil, continuă ea, cu vocea ușor tremurată, știi cât l-
aș iubi? Mai mult decât viața însăși, mai mult decât suflarea însăși, mai mult
decât orice. Cum mi-aș putea răni copilul așa cum am fost eu rănită? Cum l-
aș putea supune la același fel de durere?
— Ți-ai respinge copilul?
— Desigur că nu!
— Atunci nu va simți aceeași durere ca tine, spuse Benedict ridicând din
umeri. Pentru că nici eu nu l-aș respinge.
— Nu înțelegi, spuse ea scâncind.
Benedict se prefăcu că nu o auzise.
— Am dreptate când presupun că tu ai fost respinsă de părinții tăi?
VP - 195
 Sophie zâmbi încordat și ironic.
— Nu tocmai. Mai degrabă ignorată.
— Sophie, zise el, ducându-se degrabă lângă ea și luând-o în brațe, nu
trebuie să repeți greșelile părinților tăi.
— Știu, spuse ea cu tristețe, fără să se zbată în brațele lui, dar și fără să-i
răspundă la îmbrățișare. Și tocmai de aceea nu pot fi amanta ta. Nu voi duce
aceeași viață ca mama mea.
— Nu ai…
— Se spune că o persoană deșteaptă învață din greșelile proprii, îl
întrerupse ea, punând capăt împotrivirii lui. Dar o persoană cu adevărat
deșteaptă învață din greșelile altora. Se trase de lângă el, apoi se întoarse
spre el. Aș vrea să cred că sunt o persoană cu adevărat deșteaptă. Te rog să
nu-mi răpești acest lucru.
Avea o durere disperată, aproape palpabilă, în privire. Îl lovi drept în
piept, așa că se împletici un pas în spate.
— Aș vrea să mă îmbrac, zise ea, întorcându-se cu spatele la el. Cred că ar
trebui să pleci.
Benedict se holbă la spatele ei preț de câteva secunde, apoi spuse:
— Te-aș putea face să te răzgândești. Te-aș putea săruta și ai…
— Ba nu ai face-o, zise ea, fără să se clintească. Nu-ți stă în fire.
— Ba da.
— M-ai săruta și apoi te-ai urî din pricina asta. Și n-ar dura mai mult de o
clipă.
Benedict plecă fără să mai spună ceva, lăsând ca țăcănitul ușii să-i anunțe
plecarea.
În încăpere, Sophie dădu drumul la pătură, cu mâini tremurătoare, și se
prăbuși pe canapea, pătându-i pe vecie materialul delicat cu lacrimi.

Capitolul 18

Domnișoarele și mamele chitite pe măritiș n-au prea avut de

unde alege în ultimele două săptămâni. Recolta de holtei din
sezonul acesta a fost mai săracă de la bun început, întrucât doi
dintre cei mai eligibili celibatari din anul 1816, ducele de
Ashbourne și contele de Macclesfield, s-au înhămat la jugul
căsniciei anul trecut.
Pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, cei doi frați Bridgerton
necăsătoriți (fără să-l luăm în seamă pe Gregory, care are doar 16
VP - 196
 ani și nu prea e în măsură să le ajute pe bietele domnișoare de pe
piața căsătoriilor) s-au cam făcut nevăzuți. Colin, din câte i s-a
spus autoarei, este plecat din oraș, posibil în Țara Galilor sau în
Scoția (deși nimeni nu pare să știe de ce s-ar duce în Țara Galilor
sau Scoția în toiul sezonului). Povestea lui Benedict însă e ușor
mai încurcată. Se pare că se află în Londra, dar evită toate
adunările sociale în favoarea unor locuri mai puțin de bonton.
Deși, sinceri să fim, autoarea nu ar trebui să lase impresia că
domnul Bridgerton amintit mai înainte și-a petrecut toate orele
de veghe în desfrânare. Dacă relatările sunt corecte, și-a petrecut
de fapt cea mai mare parte din ultimele două săptămâni în
locuința lui de pe Bruton Street.
Întrucât nu s-a zvonit că ar fi bolnav, autoarea poate doar să
presupună că a ajuns în sfârșit la concluzia că sezonul din Londra
este întru totul plicticos și nu merită să-i dedice din timpul lui.
Ce bărbat deștept!

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

9 iunie 1817

Sophie nu-l mai văzuse pe Benedict de două săptămâni întregi. Nu știa

dacă să fie încântată, surprinsă sau dezamăgită. Nu știa dacă era, de fapt,
încântată, surprinsă sau dezamăgită.
Nu mai știa nimic în ultima vreme. În jumătate din timp avea impresia că
nu se mai cunoștea nici măcar pe ea însăși.
Era convinsă că luase decizia corectă când refuzase din nou oferta lui
Benedict. O știa în mintea ei și, chiar dacă tânjea după bărbatul pe care îl
iubea, o știa și în inima ei. Suferise mult prea mult din pricina nelegitimității
ei ca să riște vreodată să abată același lucru asupra unui copil, cu atât mai
mult asupra copilului ei.
Ba nu, nu era adevărat. Riscase o dată. Și nu prea reușea să regrete. Era o
amintire prea de preț pentru ea. Dar asta nu însemna că ar fi trebuit să o
facă din nou.
Dar dacă era atât de convinsă că făcuse alegerea potrivită, atunci de ce o
durea atât de tare? Avea impresia că i se frângea inima întruna. În fiecare zi,
i se rupea tot mai mult, și în fiecare zi Sophie își spunea în sinea ei că nu
avea cum să fie mai rău de atât, că inima cu siguranță i se frânsese cât
putuse de mult, că era în sfârșit frântă de tot, și totuși în fiecare noapte
adormea plângând, tânjind după Benedict.
Și în fiecare zi se simțea tot mai rău.
VP - 197
 Era cu atât mai încordată pentru că era îngrozită să iasă din casă. Cu
siguranță că Posy avea să o caute, iar Sophie era de părere că cel mai bine ar
fi fost ca Posy să nu o găsească.
Nu pentru că ar fi crezut că Posy i-ar fi spus Aramintei că ea se afla în
Londra; o cunoștea îndeajuns de bine pe Posy ca să știe că nu și-ar fi încălcat
niciodată cu bună știință o făgăduință. Și putea cu siguranță să considere
drept făgăduință încuviințarea ei mută pe când Sophie clătinase înnebunită
din cap, făcându-i semn să nu spună nimic.
Dar, pe cât de loială ar fi fost Posy în inima ei când venea vorba despre a-
și ține făgăduințele, din păcate nu se putea spune același lucru și despre
buzele ei. Iar Sophie își putea închipui cu ușurință un scenariu, ba chiar
numeroase scenarii, de fapt, în care Posy să se scape din greșeală că o
văzuse pe Sophie. Ceea ce însemna că singurul mare avantaj al lui Sophie era
că Posy nu știa unde locuia. Din punctul ei de vedere, se putea foarte bine ca
Sophie să fi ieșit doar la o plimbare. Sau ca Sophie să fi venit să o spioneze
pe Araminta.
Sinceră să fie, părea mult mai plauzibil decât adevărul, și anume că
Sophie fusese șantajată ca să accepte un post de cameristă chiar în casa de
alături.
Așa că o încercase un talmeș-balmeș de emoții, de la melancolie la
agitație, de la durere sufletească la teamă de-a dreptul.
Reușise să nu lase să se vadă mare parte din sentimentele care o încercau,
dar știa că devenise distrasă și tăcută și mai știa și că Lady Bridgerton și
fiicele ei observaseră acest lucru. O priveau îngrijorate, îi vorbeau pe un ton
mai blând ca de obicei. Și se tot întrebau de ce nu lua ceaiul împreună cu ele.
— Sophie! Iată-te!
Sophie se grăbise spre odaia ei, unde o aștepta o grămăjoară de lucruri
care trebuiau drese, dar Lady Bridgerton o prinsese pe coridor.
Sophie se opri și încercă să o întâmpine cu un zâmbet și o mică reverență.
— Bună ziua, Lady Bridgerton.
— Bună ziua, Sophie. Te-am căutat peste tot.
Sophie o privi absentă. Părea să i se întâmple tot mai des în ultima vreme.
Îi era greu să se focalizeze pe ceva anume.
— Da? întrebă ea.
— Da. Mă întrebam de ce nu ai mai venit deloc la ceai toată săptămâna.
Doar știi că ești mereu invitată când îl bem în cadru informal.
Sophie simți cum i se încălzesc obrajii. Evitase să ia ceaiul împreună cu
ele pentru că îi era pur și simplu foarte greu să fie în aceeași încăpere cu
toate acele femei Bridgerton fără să se gândească la Benedict. Semănau atât
de mult între ele și, ori de câte ori erau împreună, se purtau ca o familie
VP - 198
adevărată.
Îi aduceau aminte lui Sophie de toate lucrurile pe care nu le avea, îi
aminteau de ceea ce nu avea să aibă vreodată: o familie a ei.
Cineva pe care să-l iubească. Cineva care s-o iubească pe ea. Într-un
context de respectabilitate și într-o căsnicie.
Presupunea că unele femei puteau renunța la respectabilitate pentru
pasiune și dragoste. O mare parte din ea își dorea să fi fost și ea o astfel de
femeie. Dar nu era. Dragostea nu putea învinge orice. Cel puțin, nu pentru ea.
— Am fost foarte ocupată, îi zise ea în cele din urmă lui Lady Bridgerton.
Lady Bridgerton doar îi zâmbi ușor, oarecum întrebătoare, lăsând să se
aștearnă o tăcere care o forță pe Sophie să mai spună ceva.
— Cu cârpitul, adăugă ea.
— Ce îngrozitor! Nu mi-am dat seama că am găurit atâția ciorapi.
— O, dar nu ați făcut-o! răspunse Sophie, mușcându-se numaidecât de
limbă. Se zisese cu scuza ei! Am de cârpit câteva lucruri de-ale mele,
improviză ea, înghițind în sec când își dădu seama cât de rău sunase asta.
Lady Bridgerton știa foarte bine că Sophie nu avea alte veșminte în afara
celor pe care i le dăruise chiar ea, care, desigur, erau toate în stare
desăvârșită. Și, oricum, era foarte urât din partea lui Sophie să își cârpească
lucrurile în timpul zilei, când ar fi trebuit să le servească pe fete. Lady
Bridgerton era o angajatoare înțelegătoare, așa că probabil că nu s-ar fi
supărat oricum, dar era împotriva codului de etică al lui Sophie. I se dăduse
o slujbă, una bună, chiar dacă una în care i se frângea inima zilnic, și se
mândrea cu munca ei.
— Înțeleg, zise Lady Bridgerton, zâmbind în continuare enigmatic.
Desigur, îți poți aduce ce ai de dres la ceai.
— O, dar nici prin gând nu mi-ar trece așa ceva.
— Dar eu îți spun că poți să o faci.
Și Sophie își dădu seama din tonul vocii ei că, de fapt, îi spunea că trebuia
să o facă.
— Desigur, murmură Sophie și o urmă în salonul de la etaj.
Fetele erau toate acolo, la locurile lor obișnuite, ciondănindu-se, zâmbind
și glumind (deși, din fericire, nu mai aruncau una în alta cu turte). Cea mai
mare dintre ele, Daphne, acum ducesa de Hastings, era de asemenea
prezentă, ținând-o în brațe pe mezina ei, Caroline.
— Sophie! spuse Hyacinth, zâmbind larg. Am crezut că ești bolnavă.
— Dar tocmai m-ai văzut azi-dimineață, îi aminti Sophie, când te-am
coafat.
— Da, dar n-ai părut prea în apele tale.
Sophie nu avea un răspuns potrivit, întrucât chiar nu se simțise în apele
VP - 199
ei. Nu putea contrazice adevărul. Așa că se așeză pur și simplu pe un scaun și
încuviință când Francesca o întrebă dacă voia ceai.
— Penelope Featherington zicea că trece astăzi pe aici, îi spuse Eloise
mamei ei chiar pe când Sophie luă prima gură din ceai.
Sophie nu o întâlnise niciodată pe Penelope, dar era menționată deseori
în ziarul lui Whistledown și știa că ea și Eloise erau prietene bune.
— Ați observat careva că Benedict nu ne-a mai vizitat de ceva vreme?
întrebă Hyacinth.
Sophie se înțepă în deget, dar, din fericire, reuși să nu scâncească de
durere.
— N-a mai trecut nici pe la noi, spuse Daphne.
— Păi, mi-a zis că mă va ajuta la aritmetică, bombăni Hyacinth, și cu
siguranță nu s-a ținut de cuvânt.
— Sunt sigură că a uitat pur și simplu, zise Lady Bridgerton pe un ton
diplomatic. Poate dacă i-ai trimite un bilet…
— Sau dacă i-ai bate la ușă, zise Francesca, dându-și ușor ochii peste cap.
Nu e ca și cum ar locui foarte departe de noi.
— Sunt o tânără necăsătorită, zise Hyacinth pufnind. Nu pot merge în
vizită la un holtei.
Sophie tuși.
— Ai 14 ani, spuse Francesca disprețuitor.
— Oricum!
— Ar trebui să-l rogi pe Simon să te ajute, zise Daphne. Se pricepe mult
mai bine la numere decât Benedict.
— Știi ce? Are dreptate, zise Hyacinth, privindu-și mama după ce se mai
încruntă o dată la Francesca. Ce păcat pentru Benedict! Acum nu-mi mai este
de niciun folos.
Chicotiră toate, deoarece știau că glumea. Mai puțin Sophie, care nu
credea că mai știa cum să chicotească.
— Dar, serios acum, continuă Hyacinth, la ce se pricepe? Simon se pricepe
la numere, iar Anthony știe istorie. Colin e mai amuzant, desigur, și…
— La artă, o întrerupse Sophie pe un ton ascuțit, puțin enervată că
propria lui familie nu-i vedea individualitatea și punctele forte.
Hyacinth o privi surprinsă.
— Poftim?
— Se pricepe la artă, repetă Sophie. Chiar mult mai mult decât oricare
dintre voi, îmi închipui.
Asta le captă atenția tuturor, pentru că, deși Sophie le îngăduise să vadă
că avea un umor sec, era în general blândă la vorbă și cu siguranță nu se
răstise niciodată la vreuna dintre ele.
VP - 200
 — Nici măcar nu știam că desenează, spuse Daphne pe un ton interesat.
Sau pictează cumva?
Sophie o privi scurt. Dintre femeile din familia Bridgerton, pe Daphne o
cunoștea cel mai puțin, dar i-ar fi fost imposibil să nu observe inteligența
ascuțită din privirea ei. Daphne era curioasă în ce privea talentul ascuns al
fratelui ei, voia să știe de ce nu știuse despre el și, cel mai mult, voia să știe
cum de știa Sophie despre el.
Sophie citi toate aceste lucruri în privirea ducesei într-o fracțiune de
secundă. Și tot într-o fracțiune de secundă decise că făcuse o greșeală. Dacă
Benedict nu le spusese celor din familia lui despre arta lui, atunci nu era ea
în măsură să o facă în locul lui.
— Desenează, spuse ea în cele din urmă, pe un ton suficient de tăios,
spera ea, ca să prevină alte întrebări.
Așa se și întâmplă. Nimeni nu mai spuse nimic, deși toate cele cinci femei
o priviră în continuare cu destul de mare atenție.
— Face schițe, bombăni Sophie.
Le privi pe fiecare în parte. Eloise clipea rapid. Lady Bridgerton nu clipea
deloc.
— Se pricepe, bombăni Sophie, mustrându-se în gând când o rosti.
Când familia Bridgerton tăcea, ceva o forța să umple golul.
În cele din urmă, după cea mai îndelungată secundă de tăcere posibilă,
Lady Bridgerton își drese glasul și spuse:
— Mi-ar plăcea să văd o schiță de-a lui. Își tamponă buzele cu un șervet,
deși nu sorbise deloc din ceai. Desigur, cu condiția să vrea să-mi arate.
Sophie se ridică.
— Cred că ar trebui să plec.
Lady Bridgerton o străpunse cu privirea.
— Te rog, zise ea, cu o voce catifelată, dar oțelită, rămâi!
Sophie se așeză la loc. Eloise sări în picioare.
— Cred că am auzit-o pe Penelope.
— Ba n-ai auzit-o, zise Hyacinth.
— De ce aș minți?
— Habar n-am, dar…
Majordomul apăru în pragul ușii.
— Domnișoara Penelope Featherington, zise el.
— Vezi? îi spuse Eloise lui Hyacinth răspicat.
— Am nimerit într-un moment prost? întrebă Penelope.
— Nu, îi răspunse Daphne zâmbind scurt, oarecum amuzată, doar într-
unul ciudat.
— Ah! Păi, cred că aș putea reveni mai târziu atunci.
VP - 201
 — Bineînțeles că nu, zise Lady Bridgerton. Te rog să te așezi și să bei un
ceai.
Sophie o privi pe tânăra femeie așezându-se pe canapea lângă Francesca.
Penelope nu era vreo frumusețe sofisticată, dar era destul de captivantă în
felul ei propriu, necomplicat. Avea părul roșcat cafeniu și obrajii ușor
presărați cu pistrui. Era o idee cam palidă la față, deși Sophie bănuia că avea
de-a face mai degrabă cu rochia galbenă neatrăgătoare pe care o purta.
Dacă se gândea mai bine, parcă citise ceva în rubrica doamnei
Whistledown despre veșmintele îngrozitoare ale lui Penelope. Ce păcat că
fata nu își putea convinge mama să-i îngăduie să se îmbrace în albastru.
Dar, în timp ce Sophie o studie pe furiș pe Penelope, își dădu seama că
Penelope o studia la rândul ei pe ea, nu chiar atât de pe furiș.
— Ne-am mai întâlnit cumva? o întrebă brusc Penelope.
Pe Sophie o cuprinse deodată o senzație îngrozitoare, ca o premoniție.
Sau poate că era un déjà vu.
— Nu cred, zise ea repede.
Penelope nu-și mută privirea de la ea.
— Ești sigură?
— Nu… Nu știu cum ne-am fi putut întâlni.
Penelope expiră scurt și clătină din cap, de parcă ar fi încercat să alunge
păienjenișul din mintea ei.
— Sunt sigură că ai dreptate. Dar îmi pari teribil de familiară.
— Sophie e noua noastră cameristă, zise Hyacinth, de parcă așa s-ar fi
explicat totul. De obicei ia ceaiul cu noi când suntem doar noi, în familie.
Sophie o privi pe Penelope murmurând ceva drept răspuns și apoi își
dădu brusc seama. O mai văzuse pe Penelope! La balul mascat, probabil cu
cel mult zece secunde înainte să-l cunoască pe Benedict.
Tocmai își făcuse intrarea, iar tinerii care o înconjuraseră rapid se
îndreptau încă spre ea. Penelope fusese chiar lângă ea, îmbrăcată într-un
costum verde ciudat, cu o pălărie amuzantă. Din cine știe ce motiv, nu
purtase mască. Sophie se holbase la ea preț de o clipă, încercând să-și dea
seama ce-ar fi trebuit să însemne costumul ei, când un tânăr gentilom se
ciocnise de Penelope, aproape trântind-o la pământ.
Sophie se întinsese și o ajutase să se echilibreze și tocmai îi spusese ceva
de genul „Gata, ai reușit”, când alți tineri dăduseră buzna între ele,
despărțindu-le.
Apoi ajunsese și Benedict, iar Sophie nu mai avusese ochi decât pentru el.
Până în clipa de față uitase de Penelope și de modul dezgustător în care o
trataseră tinerii gentlemani de la balul mascat.
Și era limpede că evenimentul rămăsese cumva întipărit și într-un
VP - 202
colțișor din mintea lui Penelope.
— Sunt sigură că mă înșel, zise Penelope în timp ce acceptă o ceașcă de
ceai de la Francesca. Nu are de-a face cu înfățișarea ta, ci mai degrabă cu
felul în care te porți, dacă are vreun sens ce zic.
Sophie hotărî că era nevoie de o intervenție împăciuitoare, așa că zâmbi
cât putu de frumos și spuse:
— O voi lua ca pe un compliment, întrucât sunt sigură că doamnele pe
care le cunoașteți sunt toate elegante și binevoitoare.
De cum închise gura, însă, își dădu seama că exagerase. Francesca o
privea de parcă i-ar fi ieșit coarne, iar lui Lady Bridgerton îi zvâcniră
colțurile gurii în timp ce spuse:
— Măi să fie, Sophie! Jur că e cea mai lungă propoziție pe care ai rostit-o
în ultimele două săptămâni.
Sophie își duse ceașca de ceai spre gură și bombăni:
— Nu m-am simțit prea bine.
— O! zise Hyacinth numaidecât. Sper că nu te simți prea rău, pentru că
speram să mă poți ajuta diseară.
— Desigur, zise Sophie, nerăbdătoare să găsească o scuză ca să-și
întoarcă privirea de la Penelope, care încă o studia de parcă ar fi fost o
enigmă umană. De ce anume ai nevoie?
— Am promis să am grijă de verișorii mei diseară.
— Ah, da, zise Lady Bridgerton, așezându-și farfurioara pe masă. Aproape
că am uitat.
Hyacinth încuviință din cap.
— M-ai putea ajuta? Sunt patru la număr și cu siguranță voi fi depășită de
situație.
— Desigur, zise Sophie. Ce vârste au?
Hyacinth ridică din umeri.
— De la șase la zece ani, zise Lady Bridgerton cu o mină dezaprobatoare.
Ar trebui să știi asta, Hyacinth.
Sophie îi zise lui Hyacinth:
— Cheamă-mă când sosesc. Îmi plac foarte mult copiii și te voi ajuta cu
plăcere.
— Nemaipomenit, zise Hyacinth, împreunându-și mâinile. Sunt atât de
tineri și de activi. M-ar fi epuizat cu siguranță.
— Hyacinth, spuse Francesca, nu e ca și cum tu ai fi bătrână și ramolită.
— Când ai petrecut tu ultima dată două ore cu patru copii sub vârsta de
zece ani?
— Opriți-vă, spuse Sophie, râzând pentru prima oară după două
săptămâni. Vă voi ajuta. Nu trebuie să fie nimeni epuizat. Și ar trebui să vii și
VP - 203
tu, Francesca. Sunt convinsă că ne vom simți nemaipomenit.
— Ești cumva… dădu Penelope să spună ceva, dar apoi se întrerupse. Nu
are importanță.
Dar când Sophie o privi, văzu că încă se holba la chipul ei cu o expresie cât
se poate de perplexă. Penelope dădu să spună ceva, dar închise gura, apoi o
deschise din nou și zise:
— Știu sigur că te știu de undeva.
— Sunt convinsă că are dreptate, spuse Eloise și rânji voioasă. Penelope
nu uită niciodată un chip.
Sophie păli.
— Te simți bine? întrebă Lady Bridgerton, aplecându-se în față. Nu arăți
prea bine.
— Cred că mi-a picat ceva prost, minți Sophie degrabă, apucându-se de
stomac, pentru un efect dramatic. Poate că laptele era stricat.
— Vai, mie! zise Daphne și se încruntă îngrijorată, privind spre bebelușul
ei. I-am dat și lui Caroline.
— Mie mi s-a părut că avea un gust normal, spuse Hyacinth.
— Atunci poate că a fost ceva ce-am mâncat azi-dimineață, zise Sophie,
nevrând ca Daphne să se îngrijoreze. Dar, oricum, cred că mai bine mă întind
puțin. Se ridică și făcu un pas spre ușă. Dacă sunteți de acord, doamnă
Bridgerton.
— Desigur, răspunse aceasta. Sper să te simți mai bine curând.
— Sunt convinsă că așa va fi, zise Sophie cu sinceritate.
Avea să se simtă mai bine de cum avea să iasă din raza vizuală a lui
Penelope Featherington.
— Vin să te chem când ajung verișorii mei, strigă Hyacinth.
— Dacă te simți mai bine, adăugă Lady Bridgerton.
Sophie încuviință din cap și ieși degrabă din încăpere, dar când plecă, o
zări pe Penelope Featherington privind-o cu foarte multă atenție, lucru care
îi stârni o senzație de groază înfiorătoare.
•
Benedict fusese într-o dispoziție proastă timp de două săptămâni. Și, se
gândi el în timp ce își târșâi picioarele pe trotuar spre casa mamei lui,
proasta lui dispoziție avea să se agraveze. Nu mai trecuse pe la mama lui
pentru că nu voia să o vadă pe Sophie; nu voia să își vadă mama, care cu
siguranță avea să-și dea seama de proasta lui dispoziție și să-l ia la întrebări
în privința asta; nu voia să o vadă pe Eloise, care cu siguranță urma să-și dea
seama de interesul pe care avea să i-l arate mama lui și să încerce să-l
interogheze; nu voia să o vadă pe…
Ce naiba, nu voia să vadă pe nimeni. Și, ținând cont de felul în care își
VP - 204
nimicise servitorii (verbal, desigur, deși, uneori și literalmente, în visele lui),
și restul lumii ar fi făcut bine să nu vrea să-l vadă pe el.
Dar, chiar pe când puse piciorul pe prima treaptă, întâmplarea făcu să
audă pe cineva strigându-l pe nume, iar când se întoarse, își văzu ambii frați
adulți îndreptându-se spre el.
Benedict gemu. Anthony și Colin îl cunoșteau cel mai bine și cu siguranță
că aveau să observe și să-i spună că li se părea că avea inima frântă.
— Nu te-am mai văzut de-un car de vreme, zise Anthony. Pe unde-ai
umblat?
— Pe ici, pe colo, zise Benedict evaziv. Mai mult pe acasă. Se întoarse spre
Colin. Pe unde ai umblat tu în schimb?
— Țara Galilor.
— Țara Galilor? De ce?
Colin ridică din umeri.
— Așa am avut chef. N-am mai fost niciodată acolo.
— Cei mai mulți oameni au nevoie de un motiv puțin mai convingător ca
să plece în toiul sezonului, zise Benedict.
— Nu și eu.
Benedict se holbă la el. Anthony se holbă la el.
— Of, prea bine, spuse Colin și se încruntă. A trebuit să evadez. Mama a
început să mă bată la cap cu treaba asta afurisită cu însuratul.
— „Treaba asta afurisită cu însuratul”? întrebă Anthony zâmbind amuzat.
Te asigur că deflorarea soției tale nu e o treabă chiar atât de sângeroasă.
Benedict rămase conștiincios de impasibil. Găsise o pată mică de sânge pe
canapea după ce făcuse dragoste cu Sophie. Azvârlise o pernă peste ea,
sperând ca până avea să o observe vreun servitor, să fi uitat cu toții că
avusese o femeie în vizită. Prefera să creadă că servitorii lui nu ascultaseră
pe la uși și că nu bârfeau, dar chiar Sophie îi spusese cândva că, în general,
servitorii știau tot ce se petrecea într-o casă, iar el tindea să creadă că avea
dreptate.
Dar, dacă cumva se înroșise, și adevărul este că i se părea că avea obrajii o
idee cam calzi, niciunul dintre frații lui nu observase, întrucât nu-i spuseră
nimic, și un lucru era sigur în viață, la fel de sigur ca faptul să soarele răsare
la est: un Bridgerton nu rata nicio ocazie să-l tachineze și să-l chinuie pe un
alt Bridgerton.
— Mi-a vorbit întruna despre Penelope Featherington, zise Colin și se
încruntă. Doar o știu pe fată de când purtam amândoi pantaloni scurți. Mă
rog, de când eu purtam pantaloni scurți. Ea purta… Se încruntă și mai tare,
pentru că amândoi frații lui râdeau de el. Orice purta ea pe când era mică.
— Rochii? îl ajută Anthony.
VP - 205
 — Jupe? sugeră Benedict.
— Ideea este, spuse Colin apăsat, că o știu de o veșnicie și Vă asigur că e
puțin probabil să mă îndrăgostesc de ea.
Anthony se întoarse spre Benedict și-i spuse:
— Se vor căsători în cel mult un an. Ascultă la mine!
Colin își încrucișă brațele la piept.
— Anthony!
— Poate doi, spuse Benedict. E încă tânăr.
— Spre deosebire de tine, ripostă Colin. Mă întreb de ce oare mă bate
mama pe mine la cap? Cerule mare, doar tu ai 31 de ani…
— 30, se răsti Benedict.
— Oricum, ai fi zis că tu vei duce greul.
Benedict se încruntă. Ce-i drept, mama lui fusese neobișnuit de rezervată
în ultimele săptămâni în a-și exprima părerea despre Benedict și căsătorie și
de ce ar trebui ca ambele cuvinte să fie rostite împreună, și încă curând.
Desigur, și Benedict evitase casa mamei lui de parcă ar fi fost ciumată, dar
chiar și înainte de asta mama lui nu-i spusese nimic.
Ce straniu!
— În orice caz, mormăi Colin, nu mă voi însura prea curând și cu
siguranță nu mă voi însura cu Penelope Featherington!
— Oh!
Fu o exclamație feminină și, fără să își ridice privirea, Benedict știu cumva
că avea să urmeze unul dintre cele mai stânjenitoare momente din viața lui.
Cu inima plină de groază, își înălță capul și se întoarse spre ușa din față a
casei. Acolo, în pragul ușii deschise, o văzu pe Penelope Featherington, cu
buzele depărtate, șocată, cu privirea îndurerată.
Și în clipa aceea Benedict își dădu seama de un lucru pe care probabil că
fusese prea prost (și prostesc de bărbat) ca să-l observe: Penelope
Featherington era îndrăgostită de fratele lui.
Colin își drese glasul.
— Penelope… chițăi el, cu o voce de parcă s-ar fi întors cu zece ani în
urmă, direct în perioada de pubertate. Îmi pare bine să te văd, se bâlbâi el.
Își rugă frații din priviri să-l salveze, dar niciunul dintre ei nu interveni.
Benedict se înfioră. Era pur și simplu unul dintre acele momente care nu
puteau fi salvate.
— Nu știam că ești aici, spuse Colin pe un ton jalnic.
— Evident că nu, zise Penelope, cu o voce care nu părea deloc încordată.
Colin înghiți în sec, dureros.
— Ai vizitat-o pe Eloise?
Penelope încuviință din cap.
VP - 206
 — Am fost invitată.
— Sunt convins că așa este! zise el repede. Bineînțeles că ai fost invitată.
Ești o foarte bună prietenă de familie.
Tăcere. O tăcere îngrozitoare, stânjenitoare.
— De parcă ai veni tu neinvitată, murmură Colin.
Penelope nu spuse nimic. Încercă să zâmbească, dar era limpede că nu-i
prea reușea. În sfârșit, chiar pe când Benedict se gândi că avea să treacă pe
lângă ei și să o ia la goană în jos pe stradă, Penelope îl privi pe Colin și-i
spuse:
— Nu ți-am cerut niciodată să te însori cu mine.
Colin se făcu roșu ca para focului, mai roșu decât ar fi crezut Benedict că
ar putea deveni un om. Colin dădu să spună ceva, dar nu reuși să scoată
niciun sunet.
Fu primul, și foarte posibil singurul, moment din câte își amintea
Benedict în care fratele lui mai mic nu reuși să își găsească cuvintele.
— Și niciodată… adăugă Penelope, înghițind în sec convulsiv, când se auzi
rostind cuvintele cu o voce ușor chinuită și frântă. Nu am spus niciodată
nimănui că aș vrea să mă ceri.
— Penelope, reuși Colin să îngâne în cele din urmă, îmi pare nespus de
rău.
— Nu ai pentru ce să-ți ceri iertare, zise ea.
— Ba nu, insistă Colin, chiar am. Te-am rănit și…
— N-ai știut că eram acolo.
— Dar oricum…
— Nu te vei căsători cu mine, spuse ea cu voce pustie. Nu este nimic în
neregulă cu asta. Nici eu nu mă voi căsători cu fratele tău, Benedict.
Benedict încercase să nu se uite la ei, dar vorbele ei îi captară numaidecât
atenția.
— El nu suferă când spun în gura mare că nu mă voi căsători cu el. Se
întoarse spre Benedict, privindu-l drept în ochi cu ochii ei căprui. Nu-i așa,
domnule Bridgerton?
— Desigur, răspunse Benedict repede.
— Deci am lămurit lucrurile, zise ea încordată. Nu a fost nimeni rănit.
Acum, dacă îmi permiteți, domnilor, aș vrea să mă duc acasă.
Benedict, Anthony și Colin se dădură la o parte când Penelope coborî
scările, ca niște picături din Marea Roșie.
— Nu ai o servitoare cu tine? întrebă Colin.
Penelope clătină din cap.
— Stau chiar după colț.
— Știu, dar…
VP - 207
 — Te voi însoți eu, spuse Anthony cu glas mieros.
— Chiar nu este nevoie, milord.
— Fă-mi pe plac, zise el.
Penelope încuviință din cap și o porniră împreună în jos pe stradă.
Benedict și Colin îi priviră în tăcere cum se îndepărtează, preț de treizeci
de secunde, înainte ca Benedict să se întoarcă spre fratele lui și să-i spună:
— Bine lucrat!
— Nu știam că era acolo!
— Evident, zise Benedict cu voce tărăgănată.
— Nu începe. Și-așa mă simt deja îngrozitor.
— Așa și trebuie.
— O, de parcă tu n-ai rănit niciodată fără să vrei o femeie? spuse Colin pe
un ton defensiv, îndeajuns de defensiv încât Benedict să știe că se simțea
într-adevăr că un ticălos.
Benedict nu mai trebui să-i răspundă, deoarece sosi mama lor, care
rămase în capul scărilor, în pragul ușii, cam la fel ca Penelope cu doar câteva
minute mai devreme.
— A sosit și fratele vostru? întrebă Violet.
Benedict dădu din cap spre colțul străzii.
— O însoțește pe domnișoara Featherington până acasă.
— Ah! Păi, ce atent din partea lui. Eu… Unde te duci, Colin?
Colin se opri brusc, dar mormăi fără să întoarcă capul:
— Am nevoie de o băutură.
— E puțin cam devreme pentru asta…
Violet se opri în toiul frazei, când Benedict îi puse mâna pe braț.
— Lasă-l să plece, zise el.
Lady Bridgerton dădu să protesteze, dar apoi se răzgândi și doar
încuviință din cap.
— Speram să fim toți la un loc pentru un anunț, zise ea oftând, dar
presupun că poate aștepta. Între timp, ce-ar fi să mi te alături la un ceai?
Benedict privi spre ceasul de pe perete.
— Nu e cam târziu pentru ceai?
— Lasă ceaiul, zise ea ridicând din umeri. Doar căutam un pretext ca să
pot vorbi cu tine.
Benedict reuși să zâmbească slab. Nu era în starea de spirit necesară ca să
converseze cu mama lui. Sincer să fie, nu era în starea de spirit necesară ca
să vorbească cu nimeni, lucru pe care cu siguranță că l-ar fi confirmat orice
persoană cu care interacționase de curând.
— Nu e nimic grav, spuse Violet. Cerule mare, zici că ești pe punctul de-a
fi dus spre eșafod.
VP - 208
 Probabil că ar fi fost greșit să-i spună că așa se și simțea, așa că se aplecă
și o sărută pe obraz.
— O, ce surpriză plăcută! zise ea, zâmbindu-i larg. Acum vino cu mine,
adăugă ea, arătând spre salonul de la parter. Vreau să-ți vorbesc despre
cineva.
— Mamă!
— Doar ascultă ce am de zis. E o fată încântătoare…
Da, clar era dus spre eșafod.

Capitolul 19

Domnișoara Posy Reiling (fiica vitregă mai mică a răposatului

conte de Penwood) nu apare frecvent în această rubrică (și, din
păcate, nu i se acordă frecvent atenție nici în timpul
evenimentelor sociale), dar am observat cu toții că s-a purtat
foarte straniu în timpul seratei muzicale organizate de mama ei
marți seară. A insistat să stea lângă fereastră și a petrecut cea
mai mare parte din spectacol holbându-se la stradă, de parcă s-ar
fi uitat după ceva… sau poate după cineva?

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

11 iunie 1817

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, Benedict stătea deja cocoșat în

scaun, cu ochii sticloși. Din când în când trebui să se asigure că nu stătea cu
gura căscată.
Atât de plictisitoare era conversația cu mama lui.
Tânăra despre care voise să discute cu el se dovediseră a fi de fapt șapte
tinere, și îl asigurase că fiecare dintre ele era mai bună decât cea dinaintea
ei.
Benedict avu impresia că urma să-și piardă mințile. Chiar acolo, în salonul
mamei lui, avea să se smintească de-a binelea. Să se ridice brusc de pe scaun,
să cadă la podea înnebunit, să dea din mâini și din picioare, să facă spume la
gură…
— Benedict, mă asculți măcar?
Își ridică privirea, clipind năuc. Fir-ar să fie! Acum avea să fie nevoit să se
concentreze asupra listei mamei lui de posibile soții. Îl atrăgea infinit mai
tare posibilitatea de a-și pierde mințile.

VP - 209
 — Încercam să-ți spun despre Mary Edgeware, zise Violet, părând mai
degrabă amuzată, decât frustrată.
Benedict deveni brusc bănuitor. Când era vorba despre copiii ei târându-
se spre altar, mama lui nu era niciodată amuzată.
— Mary și mai cum?
— Edge… Of, nu are importanță. Îmi dau seama că nu pot concura cu orice
problemă ai avea acum pe cap.
— Mamă, zise Benedict brusc.
Violet își plecă ușor capul într-o parte, curioasă și poate ușor surprinsă.
— Da?
— Când l-ai cunoscut pe tata…
— S-a întâmplat într-o clipită, zise ea ușor, știind cumva ce voise să o
întrebe.
— Deci ai știut că el era bărbatul potrivit pentru tine?
Violet zâmbi și privirea îi deveni îndepărtată și visătoare.
— O, n-aș fi recunoscut atunci, zise ea. Cel puțin, nu imediat. Mă
consideram pragmatică. Luasem mereu în râs ideea de dragoste la prima
vedere.
Se opri preț de o clipă, iar Benedict știu că nu se mai afla în încăpere cu el,
ci la un bal de demult, întâlnindu-l pentru prima oară pe tatăl lui. În cele din
urmă, chiar pe când avu impresia că uitase cu totul de conversația lor, Violet
își ridică din nou privirea spre el și îi spuse:
— Dar am știut.
— Din prima clipă în care l-ai văzut?
— Păi, cel puțin din prima clipă în care am vorbit.
Luă batista pe care i-o oferi Benedict și își tamponă ușor ochii, zâmbind
sfioasă, de parcă ar fi stingherit-o lacrimile pe care le vărsa.
Benedict simți cum i se pune un nod în gât și își întoarse privirea de la ea,
nevrând ca mama lui să vadă că și lui îi dăduseră lacrimile. Oare l-ar fi plâns
cineva la mai bine de un deceniu după moartea lui? Se simțea smerit să se
afle în prezența dragostei adevărate, iar Benedict se simți brusc atât de-al
naibii de invidios… pe părinții lui.
Găsiseră dragostea și avuseseră destulă minte ca să o recunoască și să o
prețuiască. Puțini oameni erau la fel de norocoși.
— Avea o voce atât de alinătoare, de caldă, continuă Violet. Când vorbea,
aveai impresia că erai singura persoană din încăpere.
— Îmi amintesc, spuse Benedict și zâmbi cald, nostalgic. Mare lucru să
poți face asta când aveai opt copii.
Mama lui înghiți în sec, apoi spuse cu vocea din nou tăioasă:
— Da, păi, n-a cunoscut-o niciodată pe Hyacinth, așa că presupun că erau
VP - 210
doar șapte copii.
— Totuși…
Violet încuviință din cap.
— Totuși.
Benedict o bătu ușor peste mână. Nu știa de ce; nu plănuise să o facă. Dar,
cumva, i se păru potrivit.
— Da, păi, zise ea, strângându-l ușor de mână, înainte să-și pună mâna
înapoi în poală. M-ai întrebat despre tatăl tău dintr-un motiv anume?
— Nu, minți el. Cel puțin, nu… Ei bine…
Violet așteptă răbdătoare, cu expresia aceea ușor expectativă a ei care
făcea pe toată lumea să-i spună ce simțea.
— Ce se întâmplă, întrebă el, la fel de surprins precum trebuie să fi fost și
ea de vorbele lui, când te îndrăgostești de cineva nepotrivit?
— De cineva nepotrivit, repetă ea.
Benedict încuviință din cap cu durere, regretându-și numaidecât
cuvintele. Nu ar fi trebuit să-i spună mamei lui, și totuși…
Oftă. Mama lui se pricepuse mereu uimitor de bine să asculte. Și, sincer
acum, în pofida faptului că făcea mereu pe pețitoarea, era cea mai calificată
persoană pe care o cunoștea când venea vorba despre chestiuni
sentimentale.
Când vorbi, păru să-și aleagă cu grijă cuvintele:
— Ce înseamnă nepotrivit?
— Cineva… Se opri puțin. Cineva cu care cineva ca mine probabil că n-ar
trebui să se căsătorească.
— Poate cineva care nu face parte din aceeași clasă socială?
Benedict privi spre un tablou de pe perete.
— Cineva de genul, da.
— Înțeleg. Păi… zise Violet, încruntându-se puțin, bănuiesc că depinde de
cât de în afara clasei noastre sociale s-ar afla persoana cu pricina.
— În afară.
— Puțin în afară sau destul de mult în afară?
Benedict era convins că niciun bărbat de vârsta și reputația lui nu purtase
vreodată o astfel de conversație cu mama lui, dar îi răspunse oricum:
— Destul de în afară.
— Înțeleg. Păi, atunci ar trebui să spun că… își mușcă ușor buza de jos
preț de o clipă, apoi continuă: Ar trebui să spun… repetă ea puțin mai
hotărâtă (deși, dacă ar fi fost să judece în termeni absoluți, deloc hotărâtă).
Ar trebui să spun, zise ea a treia oară, că te iubesc foarte mult și te voi
sprijini în toate lucrurile. Își drese glasul. Dacă vorbim despre tine.
Lui Benedict i se păru inutil să nege, așa că încuviință doar din cap.
VP - 211
 — Dar, adăugă Violet, te-aș avertiza să te gândești la ce faci. Desigur că
dragostea este cel mai important element în orice uniune, dar influențele
exterioare pot pune la grea încercare o căsnicie. Și, dacă te căsătorești, să
zicem, cu cineva, spuse ea, și își drese glasul, din rândul servitorilor, atunci
vei fi bârfit foarte tare și ostracizat destul de mult. Iar cuiva ca tine îi va fi
greu să îndure așa ceva.
— Cuiva ca mine? întrebă el, zbârlindu-se când o auzi.
— Sigur știi că nu s-a vrut a fi o insultă. Dar tu și frații tăi trăiți vieți rupte
din povești. Ești arătos, inteligent, atrăgător. Toată lumea te place. N-ai idee
cât de fericită sunt din acest motiv. Zâmbi, dar fu un zâmbet nostalgic și
oarecum trist. Nu e ușor să fii ignorat.
Și brusc Benedict pricepu de ce mama lui îl forța mereu să danseze cu fete
precum Penelope Featherington. Cele care rămâneau la marginea sălii de
bal, cele care se prefăceau mereu că nu voiau să danseze.
Și ea fusese ignorată.
Îi era greu să-și închipuie așa ceva. Mama lui era foarte îndrăgită acum,
zâmbea ușor și avea o mulțime de prieteni. Și, dacă Benedict auzise povestea
corect, tatăl lui fusese considerat cea mai bună partidă a sezonului.
— Ești singurul care poate lua această decizie, continuă Violet, aducându-
l pe Benedict din nou în prezent, și mă tem că nu va fi deloc ușor.
Benedict se holbă pe fereastră, tăcerea lui fiind o încuviințare.
— Dar, adăugă ea, dacă vei hotărî să te căsătorești cu cineva care nu face
parte din clasa noastră socială, te voi sprijini, desigur, în orice mod posibil.
Benedict își ridică brusc privirea spre ea. Puține femei din înalta societate
le-ar fi spus același lucru fiilor lor.
— Ești fiul meu, zise ea simplu. Mi-aș da viața pentru tine.
Benedict dădu să spună ceva, dar descoperi cu surprindere că nu reuși să
scoată niciun sunet.
— Cu siguranță nu te-aș alunga pentru că te-ai căsătorit cu cineva
nepotrivit.
— Mulțumesc, spuse el. Doar atât reuși să rostească.
Violet oftă, îndeajuns de tare ca să-i capteze din nou atenția. Părea
istovită, melancolică.
— Mi-ar fi plăcut ca tatăl tău să fie de față, zise ea.
— Nu o spui prea des, rosti el încet.
— Mereu îmi doresc ca tatăl tău să fi fost de față. Închise ochii preț de o
clipă. Mereu.
Și apoi, cumva, lucrurile se limpeziră în mintea lui. În timp ce privi chipul
mamei lui, dându-și în sfârșit seama de ba nu, pricepând în sfârșit cât de
adâncă fusese dragostea pe care și-o purtaseră părinții lui, totul deveni
VP - 212
limpede.
Dragostea. O iubea pe Sophie. Doar asta ar fi trebuit să conteze.
Crezuse că o iubise pe femeia de la balul mascat. Crezuse că voise să se
însoare cu ea. Dar înțelese acum că fusese doar un vis, o fantezie trecătoare
cu o femeie pe care abia dacă o cunoștea.
Dar Sophie era…
Sophie era Sophie. Și nu avea nevoie de altceva.
*
Sophie nu prea credea în destin sau soartă, dar după o oră petrecută cu
Nicholas, Elizabeth, John și Alice Wentworth, tinerii verișori ai clanului
Bridgerton, începu să creadă că poate exista totuși un motiv întemeiat
pentru care nu reușise să obțină un post de guvernantă.
Era epuizată.
Ba nu, se gândi ea, cu o oarecare disperare. „Epuizată” nu era o descriere
potrivită pentru starea ei curentă. Epuizarea nu reușea să surprindă întru
totul faptul că cei patru reușiseră să o aducă aproape în pragul nebuniei.
— Nu, nu, nu, e păpușa mea, îi zise Elizabeth lui Alice.
— Ba e a mea, ripostă Alice.
— Ba nu!
— Ba da!
— Rezolv eu, zise Nicholas, în vârstă de zece ani, și se duse țanțoș spre
ele, cu mâinile în șolduri.
Sophie gemu. Avea impresia că nu era o idee prea grozavă să îngăduie ca
disputa să fie soluționată de un băiat de zece ani care se întâmpla să se
creadă pirat.
— Nu veți vrea niciuna păpușa, spuse el, cu o licărire diabolică în privire,
dacă-i smulg pur și simplu…
Sophie interveni numaidecât:
— Ba nu-i vei smulge capul, Nicholas Wentworth.
— Dar atunci nu se vor mai…
— Nu, spuse Sophie cu hotărâre.
Nicholas o privi, întrebându-se vădit oare cât de hotărâtă era de fapt
Sophie, după care mormăi ceva și se îndepărtă.
— Cred că ar trebui să ne jucăm altceva, îi șopti Hyacinth lui Sophie.
— Știu sigur că ar trebui să ne jucăm altceva, bombăni Sophie.
— Dă-i drumul soldatului! E al meu! țipă John. Dă-i drumul!
Dă-i drumul!
— Nu voi face niciodată copii, anunță Hyacinth. De fapt, s-ar putea să nu
mă căsătoresc deloc.
Sophie nu-i spuse că, dacă ar fi fost ca Hyacinth să se căsătorească și să
VP - 213
aibă copii, cu siguranță că ar fi avut o armată de doici și bone care să o ajute
să-i crească și să-i îngrijească.
Hyacinth se înfioră când John o trase de păr pe Alice, apoi înghiți în sec,
incomod, când Alice îl lovi pe John în stomac.
— Situația începe să devină disperată, îi șopti ea lui Sophie.
— Baba-oarba! spuse Sophie dintr-odată. Cum vi se pare? Ce ziceți de un
joc de-a baba-oarba?
Alice și John încuviințară din cap cu entuziasm, iar, după ce cântări cu
grijă lucrurile, Elizabeth rosti și ea cu reticență:
— În regulă.
— Ce zici, Nicholas? îl întrebă Sophie pe ultimul dintre ei.
— Ar putea fi distractiv, zise el lent, îngrozind-o pe Sophie cu licărirea
diabolică din privire.
— Nemaipomenit, zise ea, încercând să alunge precauția din vocea ei.
— Dar tu trebuie să fii baba oarbă, adăugă el.
Sophie dădu să se împotrivească, dar, în clipa aceea, ceilalți trei copii
începură să sară-n sus și-n jos de bucurie, chelălăind încântați. Apoi soarta îi
fu pecetluită când Hyacinth se întoarse spre ea cu un zâmbet șiret și spuse:
— O, da, trebuie să accepți.
Sophie știu că era inutil să protesteze, așa că oftă prelung și exagerat,
doar ca să-i încânte pe copii, după care se întoarse, pentru ca Hyacinth să-i
lege o eșarfă la ochi.
— Vezi ceva? întrebă Nicholas.
— Nu, minți Sophie.
Nicholas se întoarse spre Hyacinth și făcu o grimasă.
— Poate vedea.
Oare cum de își dăduse seama?
— Mai leagă-i o eșarfă, zise el. Asta e prea transparentă.
— Ce umilință, bombăni Sophie, dar se aplecă oricum ușor, pentru ca
Hyacinth să-i mai lege o eșarfă la ochi.
— Acum e oarbă! strigă John.
Sophie le zâmbi tuturor grețos de dulce.
— Bine, deci, spuse Nicholas, vădit liderul grupului. Așteaptă zece
secunde ca să ne putem ascunde.
Sophie încuviință din cap, apoi încercă să nu se înfioare când îi auzi
fugind ca smintiții prin încăpere.
— Încercați să nu spargeți nimic! strigă ea, de parcă asta ar fi contat
pentru un copil de șase ani mult prea entuziasmat. Sunteți gata? întrebă ea.
Niciun răspuns. Asta însemna că erau gata.
— Baba! strigă ea.
VP - 214
 — Oarba! se auziră cinci voci la unison.
Sophie se încruntă, concentrată. Una dintre fete era cu siguranță în
spatele canapelei. Făcu câțiva pași mici la dreapta.
— Baba!
— Oarba! strigară cei cinci, după care se hliziră și chicotiră.
— Baba… Auci!
Alte țipete și hohote stridente de râs. Sophie gemu și se frecă în locul
loviturii.
— Baba! strigă ea, cu mult mai puțin entuziasm.
— Oarba!
— Oarba!
— OARBA!
— OARBA!
— OARBA!
— Te prind eu, Alice, bombăni ea pe sub mustață, hotărându-se să se
ducă după cea mai mică și, teoretic, cea mai slabă din grup. Te prind eu.
•
Benedict aproape că reușise să evadeze. După ce mama lui plecase din
salon, dăduse pe gât un pahar de coniac de care avusese mare nevoie și se
îndreptă spre ușă, doar ca să fie prins de Eloise, care îl informă că nu putea
sub nicio formă să plece încă, pentru că mama încerca din răsputeri să îi
adune pe toți copiii ei într-un singur loc, pentru că Daphne avea un anunț
important de făcut.
— A rămas iar însărcinată? întrebă Benedict.
— Prefă-te surprins. Nu ar fi trebuit să știi.
— Ba nu mă voi preface a fi nicicum. Plec.
Eloise se năpusti cu disperare asupra lui și reuși să-l prindă cumva de
mânecă.
— Ba nu poți pleca.
Benedict expiră prelung și încercă să-i desfacă degetele de pe brațul lui,
dar Eloise îi prinsese cămașa ca într-o menghină.
— Voi ridica un picior, zise el pe un ton lent, supărător, și voi face un pas
în față. Apoi voi ridica celălalt picior…
— I-ai promis lui Hyacinth că o vei ajuta la aritmetică, se scăpă Eloise. Nu
te-a văzut defel în ultimele două săptămâni.
— Nu e ca și cum ar merge la școală și ar risca să fie exmatriculată,
bombăni Benedict.
— Benedict, cum poți să spui un lucru atât de îngrozitor? exclamă Eloise.
— Știu, gemu el, sperând să o oprească din a-i face morală.
— Doar pentru că nouă, femeile, nu ni se îngăduie să studiem în locuri
VP - 215
precum Eton și Cambridge, nu înseamnă că educația noastră e mai puțin
valoroasă, declamă Eloise, ignorând cu desăvârșire remarca „Știu” pe care
fratele ei o rostise cu voce ștearsă.
— În plus… continuă ea.
Benedict se propti de perete.
— …sunt de părere că nu ni se permite să mergem la școală pentru că,
dacă am face-o, v-am întrece pe voi, bărbații, la toate materiile!
— Sunt convins că ai dreptate, oftă el.
— Nu mă trata cu superioritate.
— Crede-mă, Eloise, că nici prin gând nu mi-ar trece să te tratez cu
superioritate.
Eloise îl privi bănuitoare, apoi își încrucișă brațele la piept și-i spuse:
— Ei bine, atunci nu o dezamăgi pe Hyacinth.
— Nu o voi face, zise el obosit.
— Cred că e în odaia copiilor.
Benedict încuviință din cap distras și se întoarse spre scări.
Dar, pe când urcă târșâit scările, nu o văzu pe Eloise întorcându-se spre
mama lui, care privea pe furiș din salonul de muzică, și făcându-i cu ochiul și
zâmbindu-i.
•
Odaia copiilor se afla la al doilea etaj. Benedict nu urca prea des până la
palierul cu pricina; majoritatea fraților și surorilor lui aveau dormitoarele la
primul etaj. Doar Gregory și Hyacinth mai locuiau lângă odaia copiilor, și
întrucât Gregory era plecat la Eton mai tot anul și Hyacinth teroriza de
obicei pe cineva în altă parte a casei, Benedict pur și simplu nu prea avea
motive ca să ajungă pe acolo.
Nu îi scăpă din vedere că, pe lângă odaia copiilor, la etajul al doilea se
aflau și dormitoarele servitorilor de rang mai înalt. Inclusiv al cameristelor.
Sophie.
Probabil că se afla prin cine știe ce ungher al casei, cu rufele pe care le
avea de dres… Cu siguranță nu în odaia copiilor, care era teritoriul doicilor și
al bonelor. O cameristă nu ar fi avut niciun motiv ca să…
— Hi-hi-hi-ha-ha-ha!
Benedict ridică din sprâncene. Era cu siguranță un râs de copil, nu al lui
Hyacinth, care avea 14 ani.
A, da. Verișorii lui din familia Wentworth veniseră în vizită. Mama lui îi
spusese despre asta. Păi, avea să fie un bonus pentru el. Nu-i mai văzuse de
câteva luni și erau destul de simpatici, chiar dacă puțin cam energici.
Pe când se apropie de ușa odăii copiilor, râsetele se auziră și mai tare,
împreună cu câteva schelălăituri, ca să fie. Benedict zâmbi când îi auzi și se
VP - 216
răsuci când ajunse la ușa deschisă și apoi…
O văzu.
Pe ea.
Nu pe Sophie.
Pe ea.
Și totuși, era Sophie.
Era legată la ochi și zâmbea în timp ce încerca să-i prindă pe copiii care
chicoteau. Îi putea vedea doar partea de jos a feței și atunci își dădu seama.
Mai exista o singură femeie din lume căreia îi văzuse doar partea de jos a
feței.
Zâmbetul era la fel. Vârful mic și ascuțit al bărbiei ei era la fel. Totul era la
fel.
Ea era femeia în argintiu, femeia de la balul mascat.
Dintr-odată, totul i se păru logic. Doar de două ori în viață simțise această
atracție inexplicabilă, aproape mistică, față de o femeie. I se păruse uimitor
că găsise două femei, deși în inima lui crezuse mereu că exista o singură
femeie care era perfectă pentru el.
Inima lui avusese dreptate. Chiar exista una singură.
O căutase luni la rândul. Tânjise după ea și mai mult de-atât. Și iată că se
aflase chiar sub nasul lui.
Și nu-i spusese.
Oare înțelegea prin ce-l făcuse să treacă? Oare câte nopți petrecuse treaz,
simțind că o trăda pe doamna în argintiu, pe femeia cu care visase să se
căsătorească, doar pentru că se îndrăgostea de o cameristă?
Cerule mare, i se părea aproape o absurditate. Hotărâse în sfârșit să
renunțe la doamna în argintiu. Avusese de gând să o ceară în căsătorie pe
Sophie și la naiba cu orice consecințe sociale!
Și cele două erau una și aceeași persoană.
Mintea i se umplu de un vuiet straniu, de parcă cineva îi pusese la urechi
două scoici enorme, care fluierau, huruiau și bâzâiau; și aerul căpătă un
miros ușor înțepător, și totul căpătă o nuanță ușor roșiatică și…
Benedict nu reuși să-și mute privirea de la ea.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Sophie.
Toți copiii tăcuseră, holbându-se la Benedict cu gurile căscate și ochii cât
cepele.
— Hyacinth, zise Benedict pe un ton tăios, scoate-i te rog din odaie!
— Dar…
— Acum! urlă el.
— Nicholas, Elizabeth, John, Alice, veniți cu mine chiar acum, spuse
repede Hyacinth, cu voce tremurătoare. Avem biscuiți la bucătărie și știu
VP - 217
că…
Dar Benedict nu mai auzi restul frazei. Hyacinth reușise să-i scoată pe toți
din odaie într-un timp-record și-i conduse pe copii în jos pe coridor, vocea
auzindu-i-se tot mai îndepărtată.
— Benedict? întrebă Sophie, încercând să desfacă stângace nodul de la
ceafă. Benedict?
Benedict închise ușa cu un pocnet atât de zgomotos, că Sophie tresări.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea în șoaptă.
Benedict nu spuse nimic, ci o privi doar în timp ce încerca să-și desfacă
eșarfa. Îi plăcea să o vadă neajutorată. Nu se simțea prea binevoitor și
mărinimos în momentul de față.
— Vrei să-mi spui ceva? întrebă el, pe un ton controlat, deși mâinile îi
tremurau.
Sophie încremeni atât de tare, încât Benedict ar fi putut jura că putea
vedea căldura pe care o emana trupul ei. Apoi își drese glasul, un sunet
incomod, straniu, și încercă din nou să desfacă nodul de la eșarfa. Din
pricina mișcărilor ei, rochia i se întinse peste sâni, dar Benedict nu simți nici
urmă de dorință.
Se gândi ironic că era prima oară când nu o dorea, în oricare dintre
întrupările ei.
— Mă poți ajuta cu eșarfa? întrebă ea, dar cu voce șovăielnică.
Benedict nu se clinti.
— Benedict?
— E interesant să te văd cu o eșarfă legată la ochi, Sophie, spuse el încet.
Sophie își coborî lent mâinile pe lângă corp.
— E aproape ca o semimască, n-ai zice?
Sophie își depărtă ușor buzele și suflarea ușoară care le străbătu fu
singurul sunet care se auzi în încăpere.
Benedict se duse spre ea, lent, de neoprit, călcând îndeajuns de apăsat
pentru ca Sophie să îl audă cum o vânează.
— N-am mai fost de mulți ani la un bal mascat, spuse el.
Sophie știa. Își dădea seama după chipul ei, după felul în care își ținea
gura, încordată la colțuri și, totuși, ușor deschisă. Știa că el știa.
Benedict speră că era îngrozită.
Mai făcu doi pași spre ea, apoi coti brusc spre dreapta, trecându-și brațul
peste mâneca ei.
— Aveai de gând să-mi spui vreodată că ne-am mai întâlnit?
Sophie își mișcă gura, dar nu spuse nimic.
— Spune-mi: aveai de gând? întrebă el cu voce joasă și controlată.
— Nu, răspunse ea, cu voce tremurătoare.
VP - 218
 — Într-adevăr?
Sophie nu scoase un sunet.
— Dintr-un motiv anume?
— Nu… Nu mi s-a părut pertinent.
Benedict se răsuci.
— Nu ți s-a părut pertinent? se răsti el. M-am îndrăgostit de tine cu doi
ani în urmă, iar ție nu ți s-a părut pertinent?
— Pot să-mi dau jos eșarfa, te rog? întrebă ea în șoaptă.
— Poți rămâne oarbă din partea mea.
— Benedict, eu…
— Așa cum am fost și eu orb toată luna, continuă el furios. Să vedem
dacă-ți place!
— Ba nu te-ai îndrăgostit de mine cu doi ani în urmă, zise ea, trăgând de
eșarfa legată mult prea strâns.
— De unde să știi tu? Tu ai dispărut.
— A trebuit să dispar, strigă ea. Nu am avut de ales.
— Mereu avem de ales, zise el cu superioritate. Se numește liberul-
arbitru.
— Ușor de spus pentru tine, se răsti ea, trăgând înnebunită de eșarfa. Tu,
care ai totul! Eu a trebuit să… O!
Dintr-o singură mișcare, reuși cumva să-și tragă în jos eșarfele, până îi
atârnară larg în jurul gâtului.
Sophie clipi din cauza luminii bruște. Apoi îl zări pe Benedict și se
împletici în spate.
Privirea lui era încinsă, arzând de furie și, da, o suferință pe care abia de o
putea pricepe.
— Ce bine e să te văd, Sophie, zise el cu o voce periculos de joasă. Dacă
chiar așa te cheamă.
Sophie încuviință din cap.
— Tocmai mi-am dat seama de un lucru, zise el, pe un ton puțin prea
nonșalant. Dacă ai fost la balul mascat, înseamnă că nu ești chiar o
servitoare, nu-i așa?
— Nu aveam invitație, zise ea degrabă. Eram o șarlatancă. O prefăcută. Nu
aveam niciun drept să mă aflu acolo.
— M-ai mințit. Prin toate lucrurile făcute, prin toate astea, m-ai mințit.
— A trebuit să o fac, zise ea în șoaptă.
— O, te rog! Ce-ar putea fi atât de îngrozitor încât să fii nevoită să-ți
ascunzi identitatea de mine?
Sophie înghiți în sec. Aici, în odaia copiilor din casa familiei Bridgerton, cu
el tronând amenințător peste ea, nu prea reușea să-și amintească de ce
VP - 219
hotărâse să nu-i spună că ea era doamna de la balul mascat.
Poate că se temuse că Benedict avea să vrea să o facă amanta lui.
Lucru care se întâmplase oricum.
Sau poate că nu-i spusese nimic pentru că, până să își dea ea seama că
întâlnirea lor nu urma să fie una întâmplătoare, că nu avea de gând să-i
permită lui Sophie, slujitoarea, să plece din viața lui, era deja prea târziu.
Trecuse prea mult timp în care nu-i spusese și se temuse că avea să se
înfurie.
Lucru care se și întâmplase.
Dovedindu-i că avusese dreptate. Desigur, nu prea o consola cu nimic
acum că stătea față în față cu el și urmărea cum privirea i se încingea de
furie și i se răcea de dispreț… în același timp.
Poate că adevărul, oricât de înjositor ar fi fost, era că mândria îi fusese
rănită. Fusese dezamăgită că nu o recunoscuse el însuși. Dacă noaptea aceea
de la balul mascat fusese la fel de magică pentru el precum fusese pentru ea,
nu ar fi trebuit oare să o recunoască numaidecât?
Visase doi ani la el. Doi ani în care îi văzuse chipul în minte în fiecare
noapte. Și totuși, când el o văzuse, fusese o străină pentru el.
Sau poate, doar poate, că nu avusese de-a face cu nimic din toate astea.
Poate că lucrurile erau mai simple de atât. Poate că voise doar să își
protejeze inima. Nu știa de ce, dar se simțise o idee mai sigură, o idee mai
puțin expusă ca o servitoare anonimă. Dacă Benedict ar fi știut cine era, sau
dacă ar fi știut că ea fusese femeia de la balul mascat, atunci s-ar fi ținut
după ea. Necontenit.
O, cu siguranță se ținuse după ea pe când o crezuse o servitoare. Dar ar fi
fost cu totul diferit dacă ar fi știut adevărul. Sophie era convinsă de asta. Nu
ar fi considerat diferența de clasă dintre ei ca fiind chiar atât de mare, iar
Sophie ar fi pierdut o barieră importantă care se afla între ei. Statutul ei
social, sau lipsa lui, fusese ca un zid de protecție în jurul inimii ei. Nu se
putuse apropia prea tare de el pentru că, sinceră să fie, nu se putea apropia
prea tare de el. Un bărbat precum Benedict, fiu și frate de viconți, nu s-ar fi
căsătorit niciodată cu o servitoare.
Dar cu fiica nelegitimă a unui conte… Ei bine, asta era o situație mult mai
complicată. Spre deosebire de o servitoare, o bastardă aristocrată putea
visa.
Dar, asemenea visurilor unei servitoare, nici ale ei nu aveau șanse să se
înfăptuiască. Motiv pentru care visarea era cu atât mai dureroasă. Și știuse,
de fiecare dacă când îi stătuse pe vârful limbii să-și dezvăluie secretul, știuse
că, dacă i-ar fi spus, avea să se aleagă cu inima frântă.
Sophie mai că nu pufni în râs. Inima ei nu avea cum să se simtă mai rău ca
VP - 220
în clipa aceea.
— Te-am căutat, zise el, vocea lui joasă, intensă pătrunzându-i printre
gânduri.
Sophie făcu ochii mari și o podidiră lacrimile.
— Da? întrebă ea în șoaptă.
— Timp de șase luni afurisite, spuse el. Am avut impresia că ai dispărut
de pe fața pământului.
— Nu am avut unde să mă duc, zise ea, neștiind prea sigur de ce-i spunea
asta.
— M-ai avut pe mine.
Cuvintele lui rămaseră în văzduh, atârnând greu, apăsător, în cele din
urmă, dintr-un simț pervers de sinceritate târzie, Sophie spuse:
— Nu am știut că m-ai căutat. Dar… Dar…
Se înecă și închise ochii strâns, încercând să alunge durerea pe care o
simțea în clipa aceea.
— Dar ce?
Sophie înghiți în sec, convulsiv, iar când deschise ochii, nu-i privi chipul.
— Și dacă aș fi știut că mă căutai, spuse ea, strângându-se în brațe, nu ți-
aș fi îngăduit să mă găsești.
— Atât de respingător îți păream?
— Nu! strigă ea, privindu-l brusc.
Văzu că era rănit. O ascundea bine, dar și ea îl cunoștea bine. Văzu în
privirea lui că se simțea rănit.
— Nu, spuse ea, încercând să o rostească pe un ton calm și uniform. Nu
despre asta era vorba. Nu ar putea fi vorba vreodată despre asta.
— Atunci despre ce?
— Ne tragem din lumi diferite, Benedict. Chiar și atunci știam că nu am
putea avea un viitor împreună. Și ar fi fost un chin pentru mine. Să mă
tachinez singură cu un vis care nu putea deveni realitate? N-am putut să o
fac.
— Cine ești? întrebă el brusc.
Sophie încremeni și se holbă doar la el.
— Spune-mi! se răsti el. Spune-mi cine ești. Pentru că eu siguranță nu ești
o afurisită de cameristă, asta-i sigur.
— Sunt întocmai cine am spus că sunt, zise ea. Apoi, când îl văzu
aruncându-i o privire ucigătoare de-a dreptul, adăugă repede: Aproape.
Benedict se duse spre ea.
— Cine ești?
Sophie se mai dădu un pas în spate.
— Sophia Beckett.
VP - 221
 — Cine ești?
— Sunt servitoare de când aveam 14 ani.
— Și cine ai fost înainte de asta?
Sophie îi răspunse în șoaptă:
— O fiică nelegitimă.
— A cui?
— Are importanță?
Benedict deveni și mai beligerant.
— Are pentru mine.
Sophie se dezumflă. Nu se așteptase să ignore îndatoririle pe care le avea
prin naștere și să se căsătorească cu cineva ca ea, dar și sperase că nu avea
să-i pese chiar atât de mult.
— Cine au fost părinții tăi? insistă Benedict.
— Nimeni cunoscut ție.
— Cine au fost părinții tăi? urlă el.
— Contele de Penwood, strigă ea.
Benedict încremeni, fără să miște un mușchi. Fără să clipească măcar.
— Sunt fiica nelegitimă a unui nobil, zise ea cu asprime, ani de furie și
resentimente înăbușite revărsându-se din ea. Tatăl meu a fost contele de
Penwood, iar mama mea a fost servitoare. Da, rosti ea cu dispreț când îl văzu
pălind la față, mama mea a fost cameristă. Ca mine.
Urmă o pauză apăsătoare, după care Sophie spuse încet:
— Nu voi fi ca mama.
— Și totuși, dacă s-ar fi purtat altfel, nu ai mai fi aici ca să-mi povestești
toate astea.
— Nu asta e ideea.
Sophie văzu că mâinile lui Benedict, pe care până atunci le ținuse
încleștate în pumni pe lângă corp, începură să-i zvâcnească.
— M-ai mințit, spuse el cu voce joasă.
— Nu aveam de ce să-ți spun adevărul.
— Cine naiba ești tu ca să hotărăști asta în locul meu? răbufni el.
Sărăcuțul de Benedict! Nu poate îndura adevărul. Nu se poate hotărî singur.
Nu…
Se întrerupse, dezgustat de tonul plângăcios pe care îl adoptase. Sophie îl
transforma într-o persoană pe care nu o cunoștea, pe care nu o plăcea.
Trebuia să plece de acolo. Trebuia să…
— Benedict?
Îl privea într-un fel straniu. Părea îngrijorată.
— Trebuie să plec, bombăni el. Nu te pot privi în clipa asta.
— De ce? întrebă ea, și Benedict își dădu seama după mina ei că regretă
VP - 222
numaidecât întrebarea.
— Sunt atât de furios în momentul ăsta, zise el lent, sacadat, încât nici
măcar nu mă mai recunosc. Eu…
Își privi mâinile. Îi tremurau. Își dădu seama că voia să-i facă rău. Ba nu,
nu voia să-i facă rău. Nu și-ar fi dorit niciodată să-i facă rău. Și totuși…
Și totuși…
Era prima oară în viață când simțea că lucrurile îi scăpaseră de sub
control. Și asta îl înspăimânta.
— Trebuie să plec, zise el din nou și trecu apăsat pe lângă ea și ieși pe ușă.

Capitolul 20

Că tot veni vorba, mama domnișoarei Reiling, contesa de

Penwood, s-a purtat de asemenea straniu în ultima vreme. Dacă
este să dăm crezare bârfelor servitorilor (care știm cu toții că
sunt cele mai demne de încredere), contesa a făcut o criză de
nervi pe cinste aseară, azvârlind cel puțin șaptesprezece perechi
de pantofi în servitori.
Un lacheu are un ochi vânăt, dar, altminteri, sunt toți cât se
poate de sănătoși.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

11 iunie 1817

În nicio oră, Sophie își făcuse deja bagajele. Nu știa ce altceva să facă. Era
plină, dureros de plină, de o energie viguroasă și nu putea sta nicicum
locului. Picioarele i se mișcau întruna, iar mâinile îi tremurau și, tot la câteva
minute, se trezea trăgând adânc aer în piept, spontan, de parcă acea gură de
aer în plus ar fi reușit să o liniștească.
Nu își închipuia cum de i-ar fi îngăduit cineva să rămână aici, în casa lui
Lady Bridgerton, după ce se certase atât de îngrozitor cu Benedict. Lady
Bridgerton ținea la ea, ce-i drept, dar Benedict era fiul ei. Chiar că sângele
apă nu se face, mai ales sângele care le curgea prin vene celor din familia
Bridgerton.
Era trist, de fapt, se gândi ea în timp ce se așeză pe patul ei, frământând
încă în mâini o batistă cât se poate de mototolită. Deși fusese tulburată din
pricina lui Benedict, îi plăcuse să locuiască în casa familiei Bridgerton.
Sophie nu mai avusese până atunci onoarea de a locui în mijlocul unui grup
VP - 223
de oameni care înțelegeau cu adevărat ce însemna să fii o familie.
Avea să le ducă dorul.
Avea să-i ducă dorul lui Benedict.
Și avea să jelească după viața pe care nu o putea avea.
Neputând să stea locului, sări din nou în picioare și se duse spre fereastră.
— Naiba să te ia, papa, zise ea, privind spre ceruri. Poftim! Ți-am zis papa.
Nu m-ai lăsat niciodată să o fac. N-ai vrut niciodată să fii asta. Înghiți în sec,
convulsiv, și se șterse cu dosul palmei la nas. Ți-am zis papa. Cum te simți
acum?
Dar nu se auzi nicio bubuitură bruscă de tunet, niciun nor gri nu își făcu
apariția de nicăieri, ascunzând soarele. Tatăl ei nu avea să știe vreodată cât
de furioasă era pe el pentru că o lăsase fără un sfanț în buzunar, pentru că o
lăsase cu Araminta. Cel mai probabil că nu i-ar fi păsat oricum.
Se simțea cam istovită, așa că se sprijini de cadrul ferestrei și se frecă la
ochi.
— M-ai lăsat să gust dintr-o altă viață, șopti ea, și apoi m-ai lăsat de
izbeliște.
I-ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi fost crescută ca servitoare.
— Nu mi-aș fi dorit atât de multe. Ar fi fost mai ușor.
Se întoarse din nou și își zări geanta sărăcăcioasă. Nu voise să ia rochiile
pe care i le dăruiseră Lady Bridgerton și fiicele ei, dar nu prea avusese de
ales, întrucât rochiile ei vechi fuseseră făcute deja cârpe pentru curățenie.
Așa că alesese doar două dintre rochiile primite, câte avusese și când
ajunsese aici: cea pe care se întâmplase să o poarte când Benedict îi
descoperise identitatea și una de rezervă, pe care și-o vârâse în geantă. Pe
celelalte le lăsase în dulap, călcate frumos.
Sophie oftă și închise ochii preț de o clipă. Sosise momentul să plece. Nu
știa nici ea unde, dar nu putea rămâne aici.
Se aplecă și își apucă geanta. Nu avea prea mulți bani economisiți. Nu
prea mulți, dar dacă muncea și era cumpătată, într-un an de zile avea să
strângă suficient ca să plece în America. Auzise că acolo era mai ușor pentru
cei cu o naștere mai puțin respectabilă, că limitele de clasă nu erau chiar atât
de stricte ca în Anglia.
Privi pe furiș pe coridor, care, din fericire, era gol. Știa că era o lașitate din
partea ei, dar nu voia să își ia rămas-bun de la fiicele lui Lady Bridgerton.
Poate că urma să facă un lucru foarte prostesc, cum ar fi să plângă, și atunci
avea să se simtă și mai rău ca acum. În viața ei nu petrecuse timp cu femei de
vârsta ei care să o trateze cu respect și afecțiune. Sperase cândva că
Rosamund și Posy aveau să fie surorile ei, dar nu se întâmplase așa. Poate că
Posy încercase, dar Araminta nu i-ar fi îngăduit, iar Posy, oricât de blândă ar
VP - 224
fi fost, nu fusese niciodată îndeajuns de puternică ca să i se împotrivească
mamei ei.
Dar trebuia să își ia rămas-bun de la Lady Bridgerton. Nu avea cum să
scape de asta. Lady Bridgerton fusese mult mai binevoitoare cu ea decât se
așteptase vreodată, iar Sophie nu avea să-i mulțumească luându-și tălpășița
pe furiș, ca o infractoare. Cu puțin noroc, poate că Lady Bridgerton nu aflase
încă despre cearta ei cu Benedict. Sophie putea să o anunțe că demisionează,
își putea lua rămas-bun de la ea și apoi să plece.
Era după-amiaza târziu, mult după ora la care se servea de obicei ceaiul,
așa că Sophie hotărî să riște și să vadă dacă Lady Bridgerton se afla cumva în
biroul mic pe care îl avea lângă dormitorul ei. Era o odăiță caldă și
primitoare, cu o masă de scris și câteva etajere pentru cărți; un loc în care
Lady Bridgerton își scria corespondența și ținea socotelile gospodăriei.
Ușa era întredeschisă, așa că Sophie bătu ușor, lăsând ca ușa să se mai
deschidă câțiva centimetri.
— Intră! o auzi pe Lady Bridgerton spunând.
Sophie deschise ușa de tot și își vârî capul în odaie.
— Vă întrerup? întreba ea încet.
Lady Bridgerton lăsă pana din mână.
— Da, dar e o întrerupere bine-venită. Nu mi-a plăcut niciodată să țin
cheltuielile casei.
— Aș…
Sophie își mușcă limba. Fusese pe punctul de-a spune că ar fi preluat cu
bucurie sarcina în locul ei; se pricepuse mereu la numere.
— Ce voiai să zici? întrebă Lady Bridgerton, privind-o cu căldură.
Sophie clătină ușor din cap.
— Nimic.
Se așternu tăcerea în încăpere, până când Lady Bridgerton îi zâmbi ușor
amuzată lui Sophie și o întrebă:
— Mi-ai bătut la ușă dintr-un motiv anume?
Sophie trase adânc aer în piept, în încercarea de-a se calma (în zadar,
însă) și spuse:
— Da.
Lady Bridgerton o privi, așteptând, dar nu spuse nimic.
— Mă tem că trebuie să demisionez, zise Sophie.
Lady Bridgerton se ridică efectiv de pe scaun.
— Dar de ce? Nu ești fericită aici? S-a purtat vreuna dintre fete urât cu
tine?
— Nu, nu, o liniști Sophie degrabă. Nici vorbă de așa ceva. Fiicele
dumneavoastră sunt încântătoare, și la suflet, și la înfățișare. Niciodată nu
VP - 225
am… Adică niciodată nimeni nu a…
— Ce s-a întâmplat, Sophie?
Sophie se apucă de cadrul ușii, încercând cu disperare să-și găsească
echilibrul. Își simți picioarele nestatornice; la fel și inima. Din clipă în clipă
avea să izbucnească în lacrimi. Și de ce? Pentru că bărbatul pe care îl iubea
nu avea să se căsătorească niciodată cu ea? Pentru că o ura deoarece îl
mințise? Pentru că îi frânsese inima de două ori: o dată când îi ceruse să-i fie
amantă și o dată când o făcuse să-i îndrăgească familia și apoi o forțase să
plece?
Poate că nu-i ceruse el să plece, dar era cât se poate de limpede că nu
putea rămâne.
— E din pricina lui Benedict, nu-i așa?
Sophie își ridică numaidecât capul spre ea.
Lady Bridgerton îi zâmbi cu tristețe.
— E limpede că aveți sentimente unul pentru celălalt, zise ea cu blândețe,
răspunzând la întrebarea despre care Sophie era convinsă că i se vedea în
ochi.
— De ce nu m-ați concediat? întrebă Sophie în șoaptă.
Nu credea că Lady Bridgerton știa că ea și Benedict avuseseră relații
intime, dar nicio femeie de statutul lui Lady Bridgerton nu ar fi vrut ca fiul ei
să tânjească după o servitoare.
— Nu știu, răspunse Lady Bridgerton, părând mai confuză decât și-ar fi
închipuit-o vreodată Sophie. Probabil că așa ar fi trebuit să fac. Ridică din
umeri, cu o privire straniu de neajutorată. Dar îmi placi.
Lacrimile pe care Sophie se căznise să le controleze începură să i se
prelingă pe față, dar, în afară de asta, reuși cumva să rămână stăpână pe
sine. Nu tremură și nu scoase niciun sunet. Doar încremeni, cu desăvârșire,
în timp ce lacrimile continuară să i se prelingă pe chip.
Când Lady Bridgerton vorbi din nou, o făcu cu grijă și cumpătare, de
parcă le-ar fi ales cu mare atenție, așteptându-se la un anumit răspuns.
— Ești, zise ea, fără să își ia privirea de la Sophie, soiul de femeie care mi-
ar plăcea pentru fiul meu. Nu ne cunoaștem de multă vreme, dar îți cunosc
caracterul și inima. Și mi-ar plăcea…
Sophie suspină înăbușit, dar se stăpâni cât putu de repede.
— Mi-ar plăcea să fi avut alt istoric, continuă Lady Bridgerton și înclină
din cap cu compătimire și clipi lent, cu tristețe, când o auzi pe Sophie
plângând. Nu că ți-aș reproșa ție asta și nici nu am o părere mai proastă
despre tine din pricina asta, doar că îngreunează foarte mult lucrurile.
— Le face imposibile, zise Sophie în șoaptă.
Lady Bridgerton nu spuse nimic, iar Sophie știu în sufletul ei că era de
VP - 226
acord cu ea; poate nu întru totul, dar în procent de 98%, da.
— S-ar putea oare, întrebă Lady Bridgerton, cu și mai mare cumpătare și
grijă, ca istoricul tău să fie altfel decât pare?
Sophie nu spuse nimic.
— Sunt lucruri care nu se prea potrivesc la tine, Sophie.
Sophie știa că Lady Bridgerton se aștepta ca Sophie să o întrebe ce
anume, dar știa deja cam la ce se referea.
— Ai un accent impecabil, spuse Lady Bridgerton. Știu că mi-ai zis că ai
luat lecții împreună cu copiii pentru care a lucrat mama ta, dar nu mi se pare
o explicație suficient de bună. Lecțiile cu pricina ar fi început când ai fi fost
puțin mai mare, pe la șase cel mai devreme, iar tiparele de vorbire ar fi fost
deja destul de formate până atunci.
Sophie făcu ochii mari. Nu observase niciodată acest neajuns din povestea
pe care o inventase și era destul de surprinsă că până atunci nu o mai
observase nimeni. Dar, la o adică, Lady Bridgerton era mult mai isteață decât
cei cărora le istorisise povestea pe care o născocise.
— Și știi latină, zise Lady Bridgerton. Nu încerca să negi. Te-am auzit
bombănind pe sub mustață zilele trecute când te-a supărat Hyacinth.
Sophie privi fix spre fereastră, în stânga lui Lady Bridgerton. Nu reuși să o
privească în ochi.
— Mulțumesc că nu ai negat, îi zise Lady Bridgerton.
Apoi așteptă ca Sophie să spună ceva. Așteptă atât de mult, încât Sophie
trebui în cele din urmă să umple tăcerea nesfârșită.
— Nu sunt o partidă potrivită pentru fiul dumneavoastră, zise ea și nimic
altceva.
— Înțeleg.
— Chiar trebuie să plec.
Trebuia să o spună rapid, înainte să se răzgândească.
Lady Bridgerton încuviință din cap.
— Dacă așa dorești, nu pot face nimic ca să te opresc. Unde plănuiești să
mergi?
— Am rude în nord, minți Sophie.
Era limpede că Lady Bridgerton nu o crezu, dar îi răspunse oricum:
— Desigur, vei folosi una dintre trăsurile noastre.
— Nu aș putea face așa ceva.
— Doar nu crezi că ți-aș îngădui să nu o faci. Te consider
responsabilitatea mea, cel puțin în următoarele câteva zile, și este mult prea
periculos să pleci neînsoțită. Nu e sigur pentru femei să fie singure în lume.
Sophie zâmbi cu tristețe, fără să vrea. Poate că Lady Bridgerton o spusese
pe un ton diferit, dar rostise aproape aceleași cuvinte pe care i le zisese
VP - 227
Benedict cu câteva săptămâni în urmă. Și uite unde sfârșise. Nu ar fi spus
niciodată că ea și Lady Bridgerton erau prietene apropiate, dar o cunoștea
îndeajuns de bine ca să știe că avea să rămână fermă pe poziție în privința
aceasta.
— Fie, încuviință Sophie. Vă mulțumesc.
Putea să-i ceară vizitiului să o lase undeva, de preferat nu foarte departe
de un port de unde avea să-și poată cumpăra în cele din urmă un bilet spre
America și apoi să se gândească ce voia să facă în continuare.
Lady Bridgerton îi zâmbi scurt, cu tristețe.
— Presupun că ți-ai făcut deja bagajele?
Sophie încuviință din cap. Nu i se păru necesar să sublinieze faptul că
avea un singur bagaj.
— Ți-ai luat la revedere de la toată lumea?
Sophie clătină din cap.
— Aș prefera să nu o fac, recunoscu ea.
Lady Bridgerton se ridică și încuviință din cap.
— Uneori așa e mai bine, încuviință ea. Ce-ar fi să mă aștepți în hol? Voi
cere să se pregătească o trăsură.
Sophie se întoarse și dădu să iasă din încăpere, dar când ajunse la ușă, se
opri și se întoarse din nou.
— Lady Bridgerton, eu…
Ochii îi străluciră, de parcă s-ar fi așteptat la ceva vești bune. Sau, dacă nu
bune, atunci măcar diferite.
— Da?
Sophie înghiți în sec.
— Am vrut doar să vă mulțumesc.
Strălucirea din ochii lui Lady Bridgerton se stinse o idee.
— Pentru ce anume?
— Pentru că m-ați primit în casa dumneavoastră, pentru că m-ați
acceptat și pentru că mi-ați îngăduit să mă prefac că făceam parte din familia
dumneavoastră.
— Nu fi caraghioasă…
— Nu erați obligată să mă lăsați să iau ceaiul cu dumneavoastră și cu
fetele, o întrerupse Sophie. Dacă nu-i spunea acum totul, avea să-și piardă
curajul. Cele mai multe femei n-ar fi făcut-o, continuă ea. A fost încântător…
și nou… și… înghiți în sec. Îmi va fi dor de toată lumea, încheie ea.
— Nu trebuie să pleci, îi spuse Lady Bridgerton cu blândețe.
Sophie încercă să zâmbească, dar buzele îi tremurară și simți gust de
lacrimi pe ele.
— Ba da, zise ea, aproape înecându-se. Trebuie.
VP - 228
 Lady Bridgerton se uită fix la ea preț de o clipă foarte îndelungată, cu
ochii albaștri plini de compasiune și poate un strop de înțelegere.
— Înțeleg, zise ea încet.
Iar Sophie se temea că într-adevăr înțelegea.
— Ne vedem jos, spuse Lady Bridgerton.
Sophie încuviință din cap și se dădu la o parte, ca să o lase pe vicontesa
văduvă să treacă. Lady Bridgerton se opri pe coridor, privind spre geanta
uzată a lui Sophie.
— Asta-i tot ce ai? zise ea.
— Tot ce am pe lume.
Lady Bridgerton înghiți în sec, incomod, și se îmbujoră ușor, de parcă ar fi
fost stingherită de bogățiile pe care le avea… și pe care Sophie nu le
stăpânea.
— Dar nu asta, spuse Sophie, arătând spre geantă, e important. Ceea ce
aveți… Se opri și înghiți în sec, luptându-se cu nodul care i se pusese în gât.
Nu mă refer la ceea ce dețineți…
— Știu ce vrei să spui, Sophie. Lady Bridgerton se șterse ușor la ochi cu
degetele. Mulțumesc.
Sophie ridică ușor din umeri.
— E adevărul.
— Lasă-mă să-ți dau niște bani înainte să pleci, Sophie, spuse Lady
Bridgerton dintr-odată.
Sophie clătină din cap.
— N-aș putea primi. Am luat deja două dintre rochiile pe care mi le-ați
dat. Nu am vrut să o fac, dar…
— E în regulă, o asigură Lady Bridgerton. Ce altceva ai fi putut să faci? Nu
le mai ai pe cele cu care ai venit la noi. Își drese glasul, apoi adăugă: Dar, te
rog, lasă-mă să-ți dau niște bani. Văzu că Sophie dădu să se împotrivească,
așa că-i spuse: Te rog. M-aș simți mai bine așa.
Lady Bridgerton avea un fel anume de a se uita la tine care te făcea să vrei
să faci ce te ruga și, în plus, Sophie chiar avea nevoie de bani. Lady
Bridgerton era o doamnă generoasă; poate că avea chiar să-i dea suficient
cât să-și cumpere un bilet la clasa a treia peste ocean. Sophie se trezi că-i
mulțumește pentru bani înainte ca conștiința ei să apuce să se ia la trântă cu
oferta primită.
Lady Bridgerton încuviință scurt din cap și dispăru pe coridor.
Sophie trase adânc aer în piept, tremurat, apoi își apucă geanta și coborî
lent scările. Așteptă o clipă în hol, apoi hotărî că ar fi putut foarte bine să
aștepte afară. Era o zi frumoasă de primăvară, iar Sophie se gândi că poate s-
ar fi simțit mai bine dacă ar fi dat puțin cu nasul de soare. Sau măcar o idee
VP - 229
mai bine. În plus, măcar așa s-ar fi redus șansele să dea de vreuna dintre
fiicele Bridgerton și, oricât de dor i-ar fi fost de ele, pur și simplu nu voia să
fie nevoită să își ia rămas-bun.
Cu geanta într-o mână, deschise ușa de la intrare și coborî scările.
Nu ar fi trebuit să dureze prea mult până ca trăsura să fie adusă. Poate
cinci minute, cel mult zece…
— Sophie Beckett!
Lui Sophie i se puse un nod în stomac. Araminta. Cum de uitase de ea?
Încremeni și privi roată și în sus pe scări, încercând să-și dea seama în ce
parte s-o ia la fugă. Dacă fugea înapoi în casa familiei Bridgerton, Araminta
ar fi știut unde să o găsească, iar dacă o lua la goană la picior…
— Sergent! țipă Araminta. Să vină un sergent!
Sophie își aruncă geanta și-o luă la fugă.
— Cineva s-o oprească! urlă Araminta. Opriți hoața! Opriți hoața!
Sophie își continuă alergarea, deși știa că așa ar fi părut vinovată. Alergă
cât o ținură mușchii, cât o ținu fiecare gură de aer forțată pe care reuși să o
tragă în piept. Fugi întruna…
Până cineva se năpusti asupra ei, lovind-o în spate și trântind-o la
pământ.
— Am prins-o! strigă bărbatul. Am prins-o pentru dumneavoastră!
Sophie încremeni și icni de durere. Se lovi cu capul de trotuar uimitor de
tare, iar bărbatul care o prinsese i se așezase efectiv pe burtă.
— Aici erai! jubilă Araminta și veni grăbită lângă ea. Sophie Beckett. Cât
tupeu!
Sophie se încruntă la ea. Nu putea exprima în cuvinte cât de mult o
disprețuia. Ca să nu mai pomenim că o durea prea tare ca să vorbească.
— Te-am tot căutat, zise Araminta, zâmbindu-i cu răutate. Posy mi-a spus
că te-a văzut.
Sophie clipi mai prelung ca de obicei. „Of, Posy!” Se îndoia că o dăduse de
gol intenționat, dar de obicei o lua gura pe dinainte.
Araminta își puse piciorul foarte aproape de mâna lui Sophie, cea pe care
cel care o prinsese i-o ținea captivă, apoi zâmbi și își mută piciorul pe mâna
ei.
— N-ar fi trebuit să furi de la mine, zise Araminta și ochii albaștri îi
licăriră.
Sophie doar mârâi. Atât reuși să facă.
— Vezi tu, continuă Araminta voioasă, acum pot pune să fii închisă.
Presupun că aș fi putut face asta și înainte, dar acum adevărul e de partea
mea.
Chiar atunci veni în fugă un bărbat care se opri în fața Aramintei.
VP - 230
 — Autoritățile sunt pe drum, milady. O vom duce pe hoață de-aici cât ați
zice pește.
Sophie își mușcă buza de jos, neștiind dacă să se roage ca autoritățile să
întârzie până când Lady Bridgerton avea să iasă din casă sau să se roage să
ajungă numaidecât, pentru ca membrii familiei Bridgerton să nu fie martori
la rușinea pe care o trăia.
Și, în cele din urmă, dorința i se îndeplini. Cea din urmă, adică.
Autoritățile sosiră nici două minute mai târziu, o azvârliră în trăsură și o
duseră la închisoare.
Și, pe drum, Sophie se gândi doar la faptul că familia Bridgerton nu avea
să afle niciodată ce se alesese de ea și că poate că așa era cel mai bine.

Capitolul 21

Vai, dar ce agitație a fost ieri pe scările locuinței lui Lady

Bridgerton de pe Bruton Street!
Mai întâi, Penelope Featherington a fost văzută în compania
nu unuia, nu a doi, ci a TREI frați Bridgerton, fără îndoială o
ispravă până acum imposibilă pentru biata fată, care este destul
de cunoscută pentru felul ei timid de-a fi. Din păcate (dar
probabil previzibil) pentru domnișoara Featherington, când a
plecat în sfârșit, a făcut-o la brațul vicontelui, singurul căsătorit
dintre cei trei.
Dacă domnișoara Featherington ar reuși cumva să-l ducă pe
vreunul dintre frații Bridgerton la altar, cu siguranță că lumea,
așa cum o știm noi, s-ar sfârși, iar autoarea, care recunoaște de
bunăvoie că nu i-ar putea da de cap unei astfel de lumi, ar fi
forțată să demisioneze pe loc.
De parcă mica adunare a domnișoarei Featherington nu ar fi
fost o sursă de bârfă suficientă, nici trei ore mai târziu, o femeie a
fost abordată chiar în fața casei de către contesa de Penwood,
care locuiește trei case mai încolo. S-ar părea că femeia cu
pricina, despre care autoarea bănuiește că lucra în casa familiei
Bridgerton, a lucrat înainte pentru Lady Penwood. Lady
Penwood susține că femeia neidentificată a furat de la ea cu doi
ani în urmă și a pus numaidecât ca biata făptură să fie dusă la
închisoare.
Autoarea nu știe sigur care mai e pedeapsa pentru furt zilele
VP - 231
 astea, dar bănuiește că, dacă cineva îndrăznește să fure de la o
contesă, pedeapsa e destul de strictă. Cel mai probabil că biata
fată va fi spânzurată sau, cel puțin, deportată.
Războaiele pentru servitoare de dinainte (despre care am
relatat luna trecută în această rubrică) par destul de
neînsemnate acum.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

13 iunie 1817

Primul impuls al lui Benedict în dimineața următoare fu să-și toarne o

băutură strașnică. Sau poate vreo trei. Poate că era scandalos de devreme
din zi pentru băuturi spirtoase, dar o uitare indusă de alcool i se părea
destul de atrăgătoare după ce în seara de dinainte Sophie Beckett îl
schingiuise emoțional.
Dar apoi își aminti că stabilise o întâlnire în dimineața aceea pentru o
partidă de scrimă cu fratele lui, Colin. Dintr-odată, să-și schingiuiască fratele
în luptă i se păru o idee destul de atrăgătoare, chiar dacă nu avusese deloc
de-a face cu proasta dispoziție a lui Benedict.
Doar pentru asta erau frații, se gândi Benedict și zâmbi larg în timp ce-și
îmbrăcă echipamentul.
— Am doar o oră la dispoziție, zise Colin în timp ce-și puse butonul de
siguranță la floretă. Am o întâlnire după-amiază.
— Nu are importanță, îi răspunse Benedict, făcând câteva fandări, ca să-și
relaxeze mușchii de la picioare. Nu se mai duelase de ceva vreme; floreta îi
crea o senzație plăcută. Se retrase și îi împinse vârful în podea, lăsând lama
să se îndoaie ușor. Nu-mi va lua mai mult de o oră ca să te înving.
Colin își dădu ochii peste cap, apoi își coborî masca.
Benedict se duse spre centrul încăperii.
— Ești pregătit?
— Nu chiar, răspunse Colin, urmându-l.
Benedict fandă din nou.
— Am zis că nu eram pregătit! urlă Colin și sări într-o parte.
— Ești prea lent, se răsti Benedict.
Colin înjură pe sub mustață, apoi adăugă, mai tare:
— Fir-ar să fie! Ce te-a apucat?
— Nimic, aproape că mârâi Benedict. De ce ai crede asta?
Colin se dădu un pas în spate, până se aflară la o distanță potrivită pentru
a începe partida.
— O, știu și eu, zise el, pe un ton vădit sarcastic. Poate pentru că mai că nu
VP - 232
m-ai decapitat.
— Am vârful lamei acoperit.
— Și o fluturai de parcă ai fi folosit un paloș, ripostă Colin.
Benedict îi zâmbi îndârjit.
— E mai amuzant așa.
— Nu și pentru gâtul meu. Colin își trecu floreta dintr-o mână în cealaltă,
strângând și întinzând degetele. Se opri și se încruntă. Sigur e o floretă?
Benedict se încruntă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Colin, nu aș folosi niciodată o armă
reală.
— Doar verificam, bombăni Colin, atingându-și ușor gâtul. Ești pregătit?
Benedict încuviință din cap și îndoi genunchii.
— Regulile obișnuite, spuse Colin, ghemuindu-se ușor, ca un scrimer.
Fără lovituri la întâmplare.
Benedict încuviință scurt din cap.
— En garde!
Ridicară amândoi brațul drept și își răsuciră încheietura până ajunseră cu
palma în sus, apucând strâns floreta.
— E nou? întrebă brusc Colin, holbându-se cu interes la floreta lui
Benedict.
Benedict înjură că-și pierduse concentrarea.
— Da, e nou, îl repezi el. Prefer mânerele italienești.
Colin se dădu în spate, pierzându-și întru totul postura pentru scrimă în
timp ce privi la propria floretă, care avea un mâner franțuzesc mai simplu.
— L-aș putea împrumuta din când în când? Nu mi-ar displăcea să văd
dacă…
— Da! se răsti Benedict, abia înfrânându-și imboldul de-a înainta și de-a
fanda chiar atunci. Vrei să treci din nou en garde?
Colin îi zâmbi strâmb, iar Benedict știu că îl întrebase despre mâner doar
ca să-l enerveze.
— Cum dorești, murmură Colin, adoptând din nou poziția specifică.
Rămaseră locului preț de o clipă, apoi Colin spuse:
— La luptă!
Benedict înaintă numaidecât, fandând și atacând, dar Colin fusese mereu
iute de picior, așa că se retrase cu grijă, parând cu măiestrie atacul lui
Benedict.
— Ești foarte prost dispus azi, spuse Colin, fandând și aproape
nimerindu-l pe Benedict în umăr.
Benedict se dădu la o parte din calea lui și ridică floreta pentru a bloca
atacul.
VP - 233
 — Da, păi, am avut, zise el avansând din nou, cu floreta îndreptată înainte,
o zi proastă.
Colin se eschivă cu dibăcie de atacul lui.
— Frumoasă ripostă, zise el, ducându-și mânerul floretei la frunte, într-
un salut ironic.
— Taci din gură și luptă, se răsti Benedict.
Colin chicoti și înaintă, fluturând încolo și încoace floreta, forțându-l pe
Benedict să se retragă.
— Sigur e vorba despre o femeie, zise el.
Benedict blocă atacul lui Colin și începu să înainteze la rândul lui repede.
— Nu-i treaba ta, fir-ar să fie!
— Chiar este vorba despre o femeie, zise Colin, zâmbind cu superioritate.
Benedict fandă, lovindu-l cu vârful floretei pe Colin în claviculă.
— Punct, mârâi el.
Colin încuviință scurt din cap.
— Atingere pentru tine.
Se întoarseră în centrul încăperii.
— Ești pregătit? întrebă el.
Benedict încuviință din cap.
— En garde. Luptă!
De data aceasta Colin fu primul care atacă.
— Dacă ai nevoie de sfaturi despre femei… zise el, împingându-l pe
Benedict înapoi în colț.
Benedict își ridică floreta, blocând asaltul lui Colin îndeajuns de tare încât
să-și facă fratele mai tânăr să se împleticească în spate.
— Dacă voi avea nevoie de sfaturi despre femei, ripostă el, tu ai fi ultimul
la care aș apela.
— Mă rănești, zise Colin, redobândindu-și echilibrul.
— Ba nu, spuse Benedict tărăgănat. Pentru asta e butonul de siguranță.
— Cu siguranță am un istoric cu femeile mai bun decât al tău.
— O, serios? întrebă Benedict sarcastic. Își ridică nasul și, imitându-l
binișor pe Colin, spuse: „Cu siguranță nu mă voi căsători cu Penelope
Featherington!”
Colin tresări.
— Tu, zise Benedict, n-ar trebui să dai sfaturi nimănui.
— Nu știam că era acolo.
Benedict fandă, ratând la mustață umărul lui Colin.
— Asta nu-i o scuză viabilă. Erai în public, în plină zi. Și dacă nu ar fi fost
de față, cineva te-ar fi auzit și toată tărășenia ar fi sfârșit relatată în ziarul lui
Whistledown.
VP - 234
 Colin îi răspunse la fandare cu o parare, apoi ripostă cu o viteză orbitoare,
împungându-l pe Benedict în burtă.
— Atingere pentru mine, mârâi el.
Benedict încuviință din cap, recunoscând punctul.
— M-am purtat nesăbuit, zise Colin în timp ce se îndreptară înapoi spre
centrul încăperii. Tu, pe de altă parte, te porți ca un prost.
— Ce naiba vrei să spui?
Colin oftă și își ridică masca.
— De ce nu ne faci tuturor o favoare și nu te căsătorești odată cu fata?
Benedict se holbă la el și își simți mâna fără vlagă pe mânerul sabiei. Se
poate oare ca Colin să nu fi știut despre cine vorbeau de fapt?
Își dădu jos masca și privi în ochii de un verde-închis ai fratelui său și
aproape că gemu. Colin știa. Nu știa cum de știa, dar știa cu siguranță. Poate
că n-ar fi trebuit să fie surprins. Colin știa mereu totul. De fapt, singura
persoană care părea să știe vreodată mai multe bârfe decât Colin era Eloise,
și ea mereu își împărtășea înțelepciunea-i îndoielnică cu Colin în cel mult
câteva ore.
— De unde ai știut? întrebă Benedict în cele din urmă.
Colin zâmbi strâmb, cu jumătate de gură.
— Despre Sophie? E cam evident.
— Colin, e…
— Servitoare? Cui îi pasă? Ce vei păți dacă te însori cu ea? întrebă Colin și
ridică din umeri nepăsător. Oameni de care nu-ți pasă câtuși de puțin te vor
ostraciza? La naiba, nici pe mine nu m-ar deranja să fiu ostracizat de câțiva
dintre cei cu care sunt obligat să socializez.
Benedict ridică din umeri, indiferent.
— Mă hotărâsem deja că nu-mi pasă deloc de asta, zise el.
— Atunci care naiba e problema? întrebă Colin.
— E complicat.
— Nimic nu e vreodată chiar atât de complicat pe cât ni se pare nouă.
Benedict se gândi puțin la vorbele lui, sprijinind vârful floretei de podea
și lăsând lama flexibilă să se clatine încolo și încoace.
— Îți amintești balul mascat al mamei? întrebă el.
Colin se gândi puțin la întrebarea lui neașteptată.
— Cel din urmă cu câțiva ani? Chiar înainte să se mute din Bridgerton
House?
Benedict încuviință din cap.
— Da, acela. Îți amintești că ai cunoscut o femeie înveșmântată în
argintiu? Ai dat peste noi pe coridor.
— Desigur. Erai destul de fascinat de… Colin făcu ochii mari. Doar nu era
VP - 235
Sophie?
— Uimitor, nu-i așa? murmură Benedict, pe un ton vădit moderat.
— Dar… Cum…
— Nu știu cum a ajuns acolo, dar nu e servitoare.
— Nu e?
— Păi, de fapt e, clarifică Benedict, dar e și fiica nelegitimă a contelui de
Penwood.
— Nu actualul…
— Nu, cel care a murit cu câțiva ani în urmă.
— Și ai știut toate astea?
— Nu, zise Benedict, pe un ton tăios, sacadat, nu am știut.
— Ah! Colin își mușcă buza de jos, digerând înțelesul propoziției scurte
pe care o rostise fratele lui. Înțeleg. Se holbă la Benedict, apoi îl întrebă: Ce
vei face?
Benedict ridică brusc floreta, a cărei lamă se clătinase încolo și încoace în
timp ce o apăsase de podea, o îndreptă și-o azvârli cât acolo. O privi
imperturbabil în timp ce alunecă pe podea și spuse fără să-și ridice privirea:
— E o întrebare foarte bună.
Încă era furios pe Sophie pentru că îl amăgise, dar avea și el partea lui de
vină. Nu ar fi trebuit să-i ceară lui Sophie să fie amanta lui. Fusese
îndreptățit să o întrebe, ce-i drept, dar fusese și dreptul ei să refuze. Și când
o făcuse, ar fi trebuit să o lase în pace.
Benedict nu fusese crescut ca un copil nelegitim și, dacă experiența ei
fusese îndeajuns de nefericită încât Sophie să refuze să riște să aducă pe
lume un copil nelegitim la rândul ei… ei bine, atunci ar fi trebuit să respecte
asta.
Dacă o respecta pe ea, atunci trebuia să-i respecte convingerile.
Nu ar fi trebuit să se supere atât de tare pe ea, să insiste că orice era
posibil, că era liberă să facă orice alegere îi dorea inima. Mama lui avea
dreptate; chiar că ducea o viață de basm. Avea avere, familie, fericire… și ar
fi putut obține orice. Singurul lucru îngrozitor care i se întâmplase vreodată
fusese moartea bruscă și prematură a tatălui lui și chiar și atunci familia lui
îl ajutase să depășească momentul. Îi era greu să-și închipuie anumite dureri
și suferințe pentru că nu le trăise niciodată.
Și, spre deosebire de Sophie, nu fusese niciodată singur.
Și acum? Se hotărâse deja că era pregătit să înfrunte ostracizarea socială
și să se căsătorească cu ea. Fiica nelegitimă nerecunoscută a unui conte era o
partidă ușor mai acceptabilă decât o servitoare, dar nu cu mult. Poate că
societatea londoneză ar fi acceptat-o, dacă Benedict i-ar fi forțat, dar nu s-ar
fi dat peste cap ca să se poarte amabil cu ea. Cel mai probabil, el și Sophie
VP - 236
urmau să fie nevoiți să locuiască la țară, în liniște, ferindu-se de societatea
londoneză care mai mult ca sigur că avea să-i ocolească.
Dar într-o fracțiune de secundă își dădu seama că prefera mult mai mult o
viață liniștită cu Sophie decât una publică fără ea.
Conta oare că ea era femeia de la balul mascat? Îl mințise în privința
identității ei, dar el îi cunoștea sufletul. Când se sărutaseră, când râseseră,
când stătuseră pur și simplu și vorbiseră… nu se prefăcuse nici măcar o
clipă.
Femeia care îi putea face inima să cânte cu un simplu zâmbet, femeia care
îi aducea mulțumire doar stând lângă el în timp ce desena… Aceasta era
adevărata Sophie.
Și o iubea.
— Pari să fi luat o decizie, zise Colin încet.
Benedict își privi fratele gânditor. Oare când devenise atât de perceptiv?
Că tot veni vorba, oare când se maturizase așa? Benedict îl considerase
mereu pe Colin un tânăr ștrengar, fermecător și bine dispus, dar care nu
fusese niciodată obligat să-și asume vreo răspundere.
Dar când își privea fratele acum, vedea o altă persoană. Avea umerii puțin
mai lați, atitudinea puțin mai sigură și îmblânzită. Și o privire care părea mai
înțeleaptă. Era cea mai mare schimbare la el. Dacă ochii erau într-adevăr
oglinda sufletului, atunci sufletul lui Colin se maturizase pe când Benedict
nu fusese atent.
— Îi datorez câteva scuze, spuse Benedict.
— Sunt convins că te va ierta.
— Și ea îmi datorează câteva. Mai multe chiar.
Benedict își dădu seama că fratele lui voia să-l întrebe pentru ce anume,
dar, spre meritul lui, Colin spuse doar:
— Ești dispus să o ierți?
Benedict încuviință din cap că da.
Colin îi smulse floreta din mână.
— O pun eu la loc.
Benedict se holbă la degetele fratelui lui preț de o clipă cam prostesc de
îndelungată, apoi își veni în fire.
— Trebuie să plec, zise el deodată.
Colin abia de reuși să-și înăbușe un rânjet.
— Mi-am dat seama.
Benedict se holbă la fratele lui și apoi, doar pentru că simți imboldul
puternic să o facă, îl trase într-o îmbrățișare scurtă.
— Nu o spun prea des, zise el, cu vocea ușor răgușită, dar te iubesc.
— Și eu te iubesc, frățioare. Colin zâmbi strâmb, ca de obicei, tot mai tare.
VP - 237
Acum pleacă naibii de aici!
Benedict îi aruncă fratelui lui masca și ieși cu pași mari din încăpere.
•
— Cum adică a plecat?
— Mă tem că așa, pur și simplu, spuse Lady Bridgerton, cu o privire tristă
și compătimitoare. A plecat.
Benedict începu să simtă o presiune tot mai apăsătoare în tâmple; era o
minune că nu-i explodase încă capul.
— Și tu ai lăsat-o pur și simplu să plece?
— N-ar fi fost prea legal să o forțez să rămână.
Benedict aproape că gemu. Nu fusese prea legal nici ca el să o forțeze să
vină la Londra, dar o făcuse oricum.
— Unde a plecat? întrebă el.
Mama lui păru să se dezumfle pe scaun.
— Nu știu. Am insistat să ia una din trăsurile noastre, în parte pentru că
mă temeam pentru siguranța ei, dar și pentru că voiam să știu unde se duce.
Benedict își trânti palmele pe birou.
— Păi, atunci, ce s-a întâmplat?
— Așa cum încercam să-ți spun, am încercat s-o conving să ia una dintre
trăsurile noastre, dar e limpede că nu a vrut să o facă și a dispărut înainte să
pun să se aducă trăsura.
Benedict înjură pe sub mustață. Probabil că Sophie se afla încă în Londra,
dar Londra era uriașă și foarte populată. Era aproape imposibil să găsești pe
cineva care nu voia să fie găsit.
— Am presupus, spuse Violet cu delicatețe, că v-ați certat.
Benedict își trecu mâna prin păr, apoi își văzu mâneca albă.
— La naiba, bombăni el. Fugise acolo în hainele de scrimă. Își ridică
privirea spre mama lui și își dădu ochii peste cap. Fără prelegeri despre
blasfemie, mamă. Te rog!
Îi văzu buzele zvâcnind.
— Nici prin gând nu mi-ar trece.
— Unde o voi găsi?
Voioșia din ochii lui Violet dispăru.
— Nu știu, Benedict. Aș vrea să știu. Îmi plăcea de Sophie.
— E fiica lui Penwood, zise el.
Violet se încruntă.
— Am bănuit ceva de genul. Nelegitimă, presupun?
Benedict încuviință din cap.
Mama lui dădu să spună ceva, dar Benedict nu mai află ce anume, pentru
că, în clipa aceea, ușa de la biroul ei se deschise cu putere, trântindu-se de
VP - 238
perete cu o bufnitură asurzitoare. Francesca, care era limpede că fugise prin
toată casa, se izbi de biroul mamei ei, urmată de Hyacinth, care se izbi de
Francesca.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Violet, ridicându-se în picioare.
— E vorba despre Sophie, zise Francesca gâfâind.
— Știu, spuse Violet. A plecat. Chiar…
— Nu! interveni Hyacinth și trânti un ziar de birou. Uite!
Benedict încercă să apuce ziarul, pe care îl recunoscu numaidecât ca fiind
al lui Whistledown, dar mama lui ajunse prima la el.
— Ce este? întrebă el și i se puse un nod în stomac când o văzu pălind.
Violet îi înmână ziarul. Benedict citi rapid, trecând iute peste părțile cu
ducele de Ashbourne, contele de Macclesfield și Penelope Featherington,
până ajunse la secțiunea despre, bănui el, Sophie.
— Închisoare? șopti el.
— Trebuie să o scoatem de acolo, spuse mama lui și își îndreptă umerii,
ca un general gata de luptă.
Dar Benedict ieșise deja pe ușă.
— Așteaptă! strigă Violet, țâșnind după el. Vin și eu.
Benedict se opri chiar înainte să ajungă la scări.
— Ba nu vii, îi porunci el. Nu vreau să fii expusă la…
— O, fii serios! ripostă Violet. Nu sunt o floare plăpândă. Și pot garanta
pentru sinceritatea și integritatea lui Sophie.
— Vin și eu, spuse Hyacinth, oprindu-se din fugă lângă Francesca, care
ieșise și ea după ei pe coridorul de la etaj.
— Ba nu! răspunseră simultan mama și fratele ei.
— Dar…
— Am spus nu, zise Violet din nou, cu voce tăioasă.
Francesca pufni posacă.
— Presupun că e inutil să insist…
— Să nu cumva să închei propoziția, o avertiză Benedict.
— De parcă m-ai lăsa măcar să încerc.
Benedict o ignoră și se întoarse spre mama lui.
— Dacă vrei să mergi, plecăm imediat.
Violet încuviință din cap.
— Pune să se aducă trăsura și eu voi aștepta în față.
Zece minute mai târziu, se puseră deja în mișcare.

VP - 239
 Capitolul 22

Ce mai agitație pe Bruton Street! Vicontesa văduvă Bridgerton

și fiul ei, Benedict Bridgerton, au fost văzuți ieșind în goană din
casa ei vineri dimineață. Domnul Bridgerton și-a azvârlit efectiv
mama în trăsură și au pornit la drum cu o viteză amețitoare.
Francesca și Hyacinth Bridgerton au fost văzute stând în ușă , iar
autoarea știe din cea mai sigură sursă că Francesca a fost auzită
rostind un cuvânt foarte nedemn de o doamnă.
Dar locuința familiei Bridgerton nu a fost singura care a avut
parte de agitație. Și în casa familiei Penwood a fost multă
activitate, culminând cu o ceartă în public, pe treptele casei, între
contesă și fiica ei, domnișoara Posy Reiling.
Întrucât autoarei nu i-a plăcut niciodată de Lady Penwood,
poate spune doar: „Bravo, Posy!”

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

16 iunie 1817

Era rece. Foarte rece. Și se auzea un zgomot îngrozitor de pași micuți și

grăbiți care îi aparțineau cu siguranță unei creaturi mici, cu patru picioare.
Sau poate și mai rău de atât, unei creaturi mari cu patru picioare. Sau, mai
precis, unei versiuni mari a unei creaturi mici cu patru picioare.
Șobolani.
— Sfinte Dumnezeule, gemu Sophie.
Nu lua deseori numele Domnului în deșert, dar i se păru un moment bun
să înceapă. Poate că avea să o audă și să nimicească șobolanii. Da, ar fi fost
foarte frumos. Un fulger mare și năprasnic. Uriaș. De proporții biblice. Ar fi
putut lovi pământul, și-ar fi putut întinde tentaculele electrice pe tot globul
și să-i sfârâie pe șobolani, până mureau cu toții.
Ce vis încântător! Alături de toate celelalte în care își închipuise că avea
să trăiască fericită până la adânci bătrâneți ca doamna Benedict Bridgerton.
Sophie simți un junghi de durere în inimă și icni brusc. Dintre cele două
visuri, se temea că genocidul șobolanilor ar fi avut mai multe șanse de
înfăptuire.
Era pe cont propriu acum. Cu adevărat pe cont propriu. Nu știa de ce o
întrista atât de tare acest lucru. Sinceră să fie, fusese mereu pe cont propriu.
De când bunica ei o lăsase pe treptele locuinței Penwood Park nu mai
avusese un apărător, cineva care să-i pună interesele mai presus sau măcar
VP - 240
la același nivel cu ale lui.
Îi chiorăi stomacul, amintindu-i că putea să adauge și foamea pe lista ei de
suferințe.
Și setea. Nu-i aduseseră nici măcar o gură de apă. Începea să aibă fantezii
foarte stranii despre ceai.
Sophie expiră lent, prelung, încercând să-și amintească să inspire pe gură.
Putoarea era copleșitoare. Primise o oală de noapte necurățată pe care să o
folosească pentru funcțiile corporale, dar se ținuse până acum, încercând să
se ușureze cât mai rar. Goliseră oala de noapte înainte să i-o azvârle în
celulă, dar nu o curățaseră și, de fapt, când o ridicase, fusese udă, așa că
Sophie o scăpase numaidecât și se cutremurase de repulsie.
Desigur, golise multe oale de noapte la vremea ei, dar cei pentru care
lucrase reușiseră în general să-și atingă ținta, ca să zicem așa. Ca să nu mai
pomenim că Sophie se putuse spăla mereu pe mâini după aceea.
Acum, pe lângă frig și foame, nu se simțea câtuși de puțin curată.
Era o senzație îngrozitoare.
— A venit cineva să te vadă.
Sophie sări în picioare când auzi vocea răgușită și neprietenoasă a
gardianului. Oare Benedict aflase unde era? Oare ar fi vrut măcar să-i vină în
ajutor? Oare…
— Măi să fie…
Araminta. Sophie se întristă.
— Sophie Beckett, cloncăni Araminta, apropiindu-se de celulă și apoi
ducându-și o batistă la nas, de parcă Sophie ar fi fost sursa duhorii. N-aș fi
zis că ai îndrăzni să te arăți la față în Londra.
Sophie închise gura, răzvrătită. Știa că Araminta voia să o facă să se
înfurie și refuza să-i dea satisfacție.
— Mă tem că lucrurile nu arată prea bine pentru tine, continuă Araminta,
clătinând din cap, prefăcându-se a o compătimi. Se aplecă spre ea și-i șopti:
Magistratul nu-i prea are la suflet pe hoți.
Sophie își încrucișă brațele la piept și se holbă cu încăpățânare la zid.
Dacă avea să se uite măcar la Araminta, probabil că nu avea să se poată
înfrâna și avea să se năpustească asupra ei și să se lovească destul de rău de
barele de metal ale ușii celulei.
— Era destul de grav că ai furat clemele pentru pantofi, zise Araminta,
lovindu-se cu arătătorul peste bărbie, dar s-a înfuriat foarte tare când l-am
informat că mi-ai furat și verigheta.
— Nu ți-am…
Sophie se opri din țipat. Era întocmai ce voia Araminta.
— Nu? ripostă aceasta, zâmbind cu șiretenie. Își mișcă degetele în aer. Se
VP - 241
pare că nu o port și e cuvântul tău împotriva cuvântului meu.
Sophie dădu să spună ceva, dar nu scoase un sunet. Araminta avea
dreptate. Și niciun judecător nu ar fi crezut-o pe ea pe cuvânt în locul
contesei de Penwood.
Araminta zâmbi ușor, cu o expresie oarecum felină.
— Bărbatul de la intrare, cred că a zis că e gardianul, mi-a spus că cel mai
probabil nu vei fi spânzurată, așa că nu trebuie să-ți faci griji în privința asta.
Cel mai probabil vei fi deportată, în schimb.
Sophie mai că nu izbucni în râs. Cu o zi înainte se gândise să emigreze în
America. Acum se părea că avea să plece cu siguranță… doar că în Australia.
Și în lanțuri.
— Voi cere clemență pentru tine, spuse Araminta. Nu vreau să fii ucisă, ci
doar… să pleci.
— Ești un model de milă creștinească, bombăni Sophie. Sunt convinsă că
magistratul va fi mișcat.
Araminta își trecu degetele peste tâmplă, dându-și părul la o parte.
— Și totuși, oare nu va fi?
O privi pe Sophie drept în ochi și zâmbi. O expresie îndârjită și pustie și,
dintr-odată, Sophie trebui să știe…
— De ce mă urăști atât de tare? întrebă ea în șoaptă.
Preț de o clipă, Araminta doar se holbă la ea, apoi îi răspunse tot în
șoaptă:
— Pentru că te-a iubit.
Sophie amuți.
Araminta o privi tăios.
— Nu-l voi ierta niciodată pentru asta.
Sophie clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
— Nu m-a iubit niciodată.
— Te-a îmbrăcat, te-a hrănit, zise Araminta încordată. M-a forțat să
locuiesc cu tine.
— Nu a făcut-o din dragoste, zise Sophie. Ci din vină. Dacă m-ar fi iubit nu
m-ar fi lăsat cu tine. Nu era prost; sigur știa cât de mult mă urai. Dacă m-ar fi
iubit, n-ar fi uitat de mine în testamentul lui. Dacă m-ar fi iubit…
Se întrerupse, înecându-se…
Araminta își încrucișă brațele la piept.
— Dacă m-ar fi iubit, continuă Sophie, poate că și-ar fi făcut timp să
vorbească cu mine. Poate că m-ar fi întrebat cum mi-a mers în ziua aia, sau
ce studiam, sau dacă mi-a plăcut micul dejun. Înghiți în sec, convulsiv, și se
întoarse cu spatele. Îi era prea greu să se uite la Araminta în clipa aceea. Nu
m-a iubit niciodată, zise ea încet. Nu știa cum să iubească.
VP - 242
 Trecură câteva clipe bune în care nu-și spuseră nimic, apoi Araminta zise:
— Mă pedepsea.
Sophie se întoarse lent spre ea.
— Pentru că nu i-am dat un moștenitor, zise Araminta, și mâinile
începură să-i tremure. M-a urât din pricina asta.
Sophie nu știa ce să spună. Nu știa dacă avea ce să spună.
După o clipă îndelungată, Araminta zise:
— La început te-am urât pentru că erai o insultă la adresa mea. Nicio
femeie nu ar trebui să fie obligată să adăpostească copilul nelegitim al
soțului ei.
Sophie nu spuse nimic.
— Dar apoi… Dar apoi…
Spre surprinderea lui Sophie, Araminta se pleoști de perete, de parcă
amintirile ar fi lăsat-o fără vlagă.
— Dar apoi lucrurile s-au schimbat, spuse Araminta în cele din urmă.
Cum de te-a putut face cu o târfă oarecare, iar eu nu-i puteam dărui un copil?
Lui Sophie i se păru inutil să-și apere mama.
— Nu te uram pe tine, propriu-zis, să știi, spuse Araminta în șoaptă. Uram
să te văd.
Cumva, Sophie nu fu deloc surprinsă.
— Uram să-ți aud vocea. Uram că ai ochii lui. Uram să știu că erai în casa
mea.
— Era și casa mea, zise Sophie încet.
— Da, răspunse Araminta. Știu. Și am urât și asta.
Sophie se întoarse brusc și o privi pe Araminta în ochi.
— De ce ai venit? întrebă ea. N-ai făcut destule? Te-ai asigurat deja că voi
fi deportată în Australia.
Araminta ridică din umeri.
— Se pare că nu pot sta departe de tine. Mi se pare cumva încântător să te
văd la închisoare. Va trebui să mă spăl trei ore ca să scap de putoare, dar
merită.
— Atunci mă ierți dacă mă duc în colț și mă prefac că citesc o carte, se
răsti Sophie. Pentru mine nu e deloc încântător să te văd pe tine.
Se duse cu pași apăsați spre taburetul șubred cu trei picioare care
reprezenta singurul articol de mobilier din celulă și se așeză, încercând să
nu pară atât de tristă pe cât se simțea. Araminta o învinsese, ce-i drept, dar
spiritul nu-i fusese încă frânt și refuza să o lase pe Araminta să creadă
altminteri.
Se așeză, cu brațele încrucișate la piept, cu spatele spre ușa celulei,
ascultând să audă dacă Araminta avea să plece.
VP - 243
 Dar Araminta rămase.
În cele din urmă, după circa zece minute de astfel de prostii, Sophie sări
în picioare și strigă:
— Vrei să pleci?
Araminta își înclină ușor capul într-o parte.
— Mă gândesc.
Sophie ar fi vrut să întrebe „La ce anume?”, dar se cam temea să afle
răspunsul.
— Mă întreb cum e în Australia, se întrebă Araminta cu voce tare. Nu am
fost niciodată, desigur; nicio cunoștință civilizată de-a mea nu s-ar gândi
măcar să meargă acolo. Dar am auzit că e îngrozitor de cald. Și tu ai pielea
atât de albă! Cel mai probabil tenul tău încântător nu va supraviețui soarelui
fierbinte de acolo. De fapt…
Dar Araminta fu întreruptă (din fericire, pentru că Sophie se temu că ar fi
fost în stare să încerce să o ucidă dacă ar mai fi ascultat un singur cuvânt din
gura ei) de o explozie de agitație după colț.
— Ce drăcie…? zise Araminta, făcând câțiva pași în spate și lungindu-și
gâtul, ca să vadă mai bine.
Și apoi Sophie auzi o voce cunoscută.
— Benedict? șopti ea.
— Ce-ai spus? întrebă Araminta.
Dar Sophie sărise deja în picioare și se lipise de barele celulei.
— Am zis, tună Benedict, lasă-ne să trecem!
— Benedict! strigă Sophie.
Uită că nu își dorea neapărat ca familia Bridgerton să o vadă în
circumstanțe atât de înjositoare. Uită că nu avea niciun viitor împreună cu
el. Se gândi doar că venise după ea și că era acolo.
Dacă ar fi putut, Sophie și-ar fi băgat capul printre gratii.
O plesnitură dezgustătoare, de carne pe os, răsună în văzduh, urmată de o
bufnitură mai surdă, cel mai probabil cineva prăbușindu-se la podea.
Zgomot de pași alergând și apoi…
— Benedict!
— Sophie! Cerule mare, ești bine?
Își vârî mâinile prin bare, acoperindu-i obrajii cu palmele. Buzele li se
întâlniră; nu fu un sărut pasional, ci unul plin de groază și ușurare.
— Domnule Bridgerton? chițăi Araminta.
Sophie reuși cumva să-și mute privirea de la Benedict la Araminta, care
era șocată. În toată agitația de moment, uitase că Araminta nu știa despr e
legătura ei cu familia Bridgerton.
Fu unul dintre momentele desăvârșite ale vieții. Poate că asta însemna că
VP - 244
era superficială. Poate că însemna că nu își pusese ordine în priorități. Dar
lui Sophie îi plăcu la nebunie că Araminta, pentru care poziția și puterea
însemnau totul, tocmai îl văzuse pe unul dintre cei mai eligibili holtei ai
Londrei sărutând-o pe ea.
Desigur, Sophie se bucura și să-l vadă pe Benedict.
Benedict se dădu în spate, mângâind-o ușor pe față pe Sophie, apoi se
trase cu totul din celulă. Își încrucișă brațele la piept și o sfredeli cu privirea
pe Araminta. Sophie era convinsă că privirea lui ar fi putut pârjoli pământul,
de-a dreptul.
— De ce anume o acuzi? întrebă Benedict.
Sophie o displăcea profund pe Araminta, dar chiar și așa, nu ar fi spus
niciodată că era proastă. În clipa de față era însă pregătită să se
răzgândească, deoarece Araminta, în loc să tremure și să se facă mică, așa
cum ar fi făcut orice persoană întreagă la minte sub o privire atât de
înflăcărată, își puse în schimb mâinile în șolduri și urlă:
— Furt!
În clipa aceea, Lady Bridgerton apăru degrabă de după colț.
— Nu pot să cred că Sophie ar face așa ceva, zise ea, ducându-se iute
lângă fiul ei. Miji ochii la Araminta. Și, adăugă ea iritată, dumneata nu mi-ai
plăcut niciodată, Lady Penwood.
Araminta se trase în spate și își puse, jignită, mâna pe piept.
— Nu e vorba despre mine, pufni ea. Ci despre fata aia, zise ea aruncând o
privire nimicitoare spre Sophie, care a îndrăznit să-mi fure verigheta!
— Nu ți-am furat verigheta, și o știi prea bine! protestă Sophie. E ultimul
lucru pe care l-aș vrea de la tine…
— Mi-a furat clemele pentru pantofi!
Sophie tăcu din gură, beligerantă.
— Ha! Poftim! Araminta privi în jur, încercând să-și dea seama câte
persoane văzuseră. O recunoaștere clară a vinei.
— E fiica dumitale vitregă, spuse Benedict scrâșnit. Nu ar fi trebuit să se
simtă vreodată nevoită să…
Araminta se strâmbă și se înroși.
— Să nu spuneți vreodată, îl avertiză ea, că e fiica mea vitregă. Nu
înseamnă nimic pentru mine. Nimic!
— Ba să-mi fie cu iertare, zise Lady Bridgerton pe un ton uimitor de
politicos, dar dacă chiar nu însemna nimic pentru dumneata, nu te-ai fi aflat
aici, în închisoarea asta murdară, încercând să o spânzuri pentru furt.
Araminta fu scutită de un răspuns de sosirea magistratului, care fu urmat
de un bărbat extrem de posac, care se întâmpla să aibă și un ochi vânăt.
Întrucât gardianul o plesnise peste dos când o îmbrâncise în celulă,
VP - 245
Sophie zâmbi fără să vrea.
— Ce se petrece aici? întrebă magistratul.
— Femeia asta, zise Benedict, și vocea lui puternică și joasă înăbuși orice
altă încercare de a răspunde, mi-a acuzat logodnica de furt.
„Logodnică?”
Sophie abia de reuși să închidă gura, dar chiar și așa, trebui să se țină bine
de barele celulei, pentru că i se tăiaseră picioarele într-o clipită.
— Logodnică? icni Araminta.
Magistratul se îndreptă de spate.
— Și cine sunteți dumneavoastră mai exact, domnule? întrebă el, dându-
și seama că Benedict era cineva important, chiar dacă nu știa sigur cine era.
Benedict își încrucișă brațele la piept și își spuse numele.
Magistratul păli.
— Ăăă, sunteți rudă cu vicontele?
— E fratele meu.
— Iar dânsa e… înghiți în sec și arătă spre Sophie. Logodnica
dumneavoastră?
Sophie așteptă să se întâmple ceva supranatural care să dovedească că
Benedict mințea, dar, spre surprinderea ei, nu se întâmplă nimic. Până și
Lady Bridgerton încuviința din cap.
— Nu vă puteți căsători cu ea, insistă Araminta.
Benedict se întoarse spre mama lui.
— Există vreun motiv pentru care ar trebui să mă consult cu Lady
Penwood în această privință?
— Nu îmi vine niciunul în minte, îi răspunse Lady Bridgerton.
— E doar o târfă, spuse Araminta printre dinți. Mama ei a fost o târfă și
sângele apă nu…
Benedict o prinse de gât înainte să-și dea măcar seama cineva că se
mișcase.
— Nu mă forța să te lovesc, o avertiză el.
Magistratul îl bătu ușor pe umăr pe Benedict.
— Ar trebui să-i dați drumul.
— Îi pot pune botniță?
Magistratul păru să se gândească la idee, dar, în cele din urmă, clătină din
cap că nu.
Cu reticență vădită, Benedict îi dădu drumul Aramintei.
— Dacă te vei căsători cu ea, zise Araminta, frecându-și gâtul, mă voi
asigura că toată lumea va ști întocmai cine e: bastarda unei târfe.
Magistratul se întoarse spre Araminta cu o expresie severă.
— Cred că nu e nevoie de un astfel de limbaj.
VP - 246
 — Vă asigur că nu obișnuiesc să vorbesc așa, răspunse ea, pufnind cu
dispreț, dar în situația de față se cere un limbaj usturător.
Sophie își mușcă efectiv încheietura degetului în timp ce se holbă la
Benedict, care își încleșta și descleșta pumnul într-o manieră cât se poate de
amenințătoare. Era limpede că avea impresia că în situația cu pricina se
impuneau niște pumni puternici.
Magistratul își drese glasul.
— O acuzați de un delict foarte grav. Înghiți în sec, apoi adăugă: Și
urmează să se căsătorească cu un Bridgerton.
— Eu sunt contesa de Penwood, țipă ea. Contesa!
Magistratul îi privi pe cei din încăpere. Fiind contesă, Araminta îi întrecea
pe toți în rang, dar, în același timp, era o singură membră a familiei
Penwood împotriva a doi membri ai familiei Bridgerton, dintre care unul era
foarte mare, foarte vizibil furios și îl pocnise deja în ochi pe gardian.
— A furat de la mine!
— Ba nu, tu ai furat de la ea! urlă Benedict.
În încăpere se așternu brusc tăcerea.
— I-ai furat copilăria, zise Benedict, tremurând din tot corpul de furie.
Nu știa prea multe despre viața lui Sophie, dar știa cumva că femeia din
fața lui provocase o mare parte din durerea care se ascundea în ochii ei
verzi. Și ar fi fost dispus să pună rămășag că dragul și răposatul ei tată era
responsabil pentru cealaltă parte.
Benedict se întoarse spre magistrat și-i spuse:
— Logodnica mea este fiica nelegitimă a răposatului conte de Penwood.
Și de aceea contesa moștenitoare a acuzat-o pe nedrept de furt. Este vorba
pur și simplu de răzbunare și de ură.
Magistratul îl privi pe Benedict, apoi pe Araminta și apoi, în cele din
urmă, pe Sophie.
— Este adevărat? o întrebă el. Ai fost acuzată pe nedrept?
— Mi-a furat clemele pentru pantofi! țipă Araminta. Jur pe mormântul
soțului meu că mi-a furat clemele pentru pantofi!
— O, pentru numele lui Dumnezeu, mamă, eu am luat clemele pentru
pantofi.
Sophie rămase cu gura căscată.
— Posy?
Benedict o privi pe nou-sosită, o femeie scundă, ușor durdulie, vădit fiica
contesei, apoi o privi din nou pe Sophie, care se făcuse albă ca varul la față.
— Pleacă de aici, zise Araminta printre dinți. Nu ești implicată în această
procedură.
— Ba e limpede că este, zise magistratul, întorcându-se spre Araminta,
VP - 247
dacă ea a luat clemele pentru pantofi. Vreți să o acuzați?
— E fiica mea!
— Puneți-mă în celulă cu Sophie! zise Posy dramatic, ducându-și o mână
la piept cu mare efect. Dacă va fi deportată pentru furt, atunci și eu trebuie
să fiu deportată.
Benedict zâmbi pentru prima oară după zile întregi.
Gardianul își scoase cheile.
— Domnule? întrebă el șovăitor, înghiontindu-l pe magistrat.
— Lasă-le deoparte, se răsti magistratul. Nu o încarcerăm pe fiica
contesei.
— Ba nu le lăsa deoparte, interveni Lady Bridgerton. Vreau să-i dați
numaidecât drumul viitoarei mele nurori.
Gardianul îl privi neajutorat pe magistrat.
— Of, prea bine, zise magistratul, arătând cu degetul spre Sophie. Dă-i
drumul! Dar nu pleacă nimeni de-aici până nu mă lămuresc cum stau
lucrurile.
Araminta se zbârli și protestă, dar Sophie fu eliberată. Dădu să fugă spre
Benedict, dar magistratul își ridică brațul, oprind-o.
— Nu te grăbi, o avertiză el. Fără întruniri amoroase până nu-mi dau
seama cine trebuie arestat.
— Nimeni nu trebuie arestat, mârâi Benedict.
— Trebuie trimisă în Australia! strigă Araminta, arătând spre Sophie.
— Aruncați-mă și pe mine în celulă! oftă Posy, ducându-și dosul palmei la
frunte. Eu am făcut-o!
— Posy, vrei să taci? îi șopti Sophie. Crede-mă, nu vrei să ajungi în celula
aia. E îngrozitor. Și sunt șobolani.
Posy se îndepărtă o idee de celulă.
— Nu vei mai primi nicio invitație în acest oraș, îi spuse Lady Bridgerton
Aramintei.
— Sunt contesă! răspunse Araminta printre dinți.
— Iar eu sunt mai îndrăgită, ripostă Lady Bridgerton, pe un ton meschin
atât de necaracteristic ei, încât și Benedict, și Sophie rămaseră cu gura
căscată.
— Ajunge! spuse magistratul. Se întoarse spre Posy și arătă spre
Araminta. E mama ta?
Posy încuviință din cap.
— Și ai spus că tu ai furat clemele pentru pantofi?
Posy încuviință din nou din cap.
— Și nimeni nu i-a furat verigheta. E acasă, în cutia ei cu bijuterii.
Nimeni nu icni, pentru că nimeni nu era prea surprins.
VP - 248
 Dar Araminta spuse oricum:
— Ba nu e!
— În cealaltă cutie cu bijuterii, clarifică Posy. Cea pe care o ții în al treilea
sertar dinspre stânga.
Araminta păli.
Magistratul spuse:
— S-ar părea că nu aveți prea multe dovezi împotriva domnișoarei
Beckett, Lady Penwood.
Araminta începu să tremure de furie și întinse brațul tremurând spre
Sophie.
— A furat de la mine, zise ea cu o voce letală, apoi se întoarse furioasă
spre Posy. Fiica mea minte. Nu știu de ce și cu siguranță nu știu ce speră să
câștige din asta, dar minte.
Pe Sophie o cuprinse o senzație foarte incomodă în stomac. Posy urma să
dea de belea când avea să se întoarcă acasă. Cine știe ce avea să-i facă
Araminta drept răzbunare pentru că o umilise în public. Nu o putea lăsa pe
Posy să-și asume vina în locul ei. Trebuia să…
— Posy nu a… rosti ea fără să se gândească, dar nu reuși să încheie
propoziția, pentru că Posy o lovi cu cotul în burtă.
Tare.
— Ai spus ceva? întrebă magistratul.
Sophie clătină din cap, fără să poată vorbi. Posy îi luase piuitul.
Magistratul oftă istovit și își trecu mâna prin părul blond rar. Se uită la
Posy, apoi la Sophie, apoi la Araminta, apoi la Benedict. Lady Bridgerton își
drese glasul, forțându-l să se uite și la ea.
— E limpede, zise magistratul, părând să prefere să se fi aflat oriunde
altundeva, că nu are de-a face doar cu o clemă pentru pantofi furată.
— Cleme pentru pantofi, pufni Araminta. Erau două la număr.
— În orice caz, zise magistratul printre dinți, e limpede că vă urâți unii pe
ceilalți și, înainte să acuz pe cineva, aș vrea să știu de ce.
Preț de o clipă, nimeni nu vorbi. Apoi vorbiră toți deodată.
— Tăcere! urlă magistratul. Tu, zise el, arătând spre Sophie, începe tu.
— Ăăă… Acum că i se cedase cuvântul, Sophie se simți îngrozitor de
sfioasă.
Magistratul își drese glasul. Tare.
— Avea dreptate, zise Sophie iute, arătând spre Benedict. Sunt fiica
contelui de Penwood, deși nu am fost niciodată recunoscută ca atare.
Araminta dădu să spună ceva, dar magistratul se încruntă atât de urât la
ea, încât tăcu din gură.
— Am locuit la Penwood Park timp de șapte ani, înainte ca ea să se mărite
VP - 249
cu contele, continuă Sophie, arătând spre Araminta. Contele le-a zis tuturor
că era tutorele meu, dar toată lumea știa adevărul. Se opri, amintindu-și
chipul tatălui ei și gândindu-se că nu ar fi trebuit să fie surprinsă că nu și-l
putea închipui zâmbind. Semăn foarte tare cu el, zise ea.
— L-am cunoscut pe tatăl tău, zise Lady Bridgerton ușor. Și pe mătușa ta.
Așa se explică de ce mi-ai părut mereu cunoscută.
Sophie îi zâmbi scurt, recunoscătoare. Ceva din tonul lui Lady Bridgerton
i se păru foarte liniștitor și îi încălzi puțin sufletul, făcând-o să fie o idee mai
sigură pe ea.
— Te rog să continui, zise magistratul.
Sophie încuviință din cap, apoi adăugă:
— Când contele s-a căsătorit, contesa nu a vrut să mai locuiesc cu ei, dar
contele a insistat. Îl vedeam rareori și nu cred că el avea o părere prea bună
despre mine, dar mă considera într-adevăr responsabilitatea lui și nu voia s-
o lase să mă dea afară din casă. Dar când a murit…
Sophie se opri și înghiți în sec, încercând să scape de nodul care
I se pusese în gât. Nu-și mai spusese povestea până atunci; vorbele pe
care le rostea i se păreau ciudate și străine.
— La moartea lui, continuă ea, testamentul lui menționa că partea din
avere care îi revenea lui Lady Penwood avea să fie triplată dacă mă ținea în
casa ei până aveam să împlinesc vârsta de 20 de ani. Așa că a făcut-o. Dar
statutul meu în casă s-a schimbat dramatic. Am devenit servitoare. De fapt,
nici măcar servitoare, zise Sophie și zâmbi strâmb. Servitorii sunt plătiți. Așa
că am fost mai degrabă o sclavă.
Sophie o privi pe Araminta. Își ținea brațele încrucișate peste piept și
nasul în aer. Strângea tare din buze, și Sophie își dădu brusc seama că
văzuse de nenumărate ori aceeași expresie pe chipul Aramintei. De mai
multe ori decât ar fi îndrăznit să numere. De suficiente ori ca să-i frângă
sufletul.
Și totuși, iat-o, murdară și lefteră, dar cu mintea și spiritul încă puternice.
— Sophie? întrebă Benedict, privind-o îngrijorat. E totul în regulă?
Sophie încuviință lent din cap, pentru că începuse să înțeleagă că totul
chiar era în regulă. Bărbatul pe care îl iubea o ceruse (cam pe ocolite) de
soție, Araminta avea să fie în sfârșit umilită, așa cum merita, ba chiar de cei
din familia Bridgerton, care aveau s-o sfârtece, nu alta, iar Posy… Poate că
asta era cel mai frumos dintre toate. Posy, care își dorise mereu să-i fie soră,
care nu prea avusese curajul să fie ea însăși, își înfruntase mama și se prea
poate să fi salvat situația. Sophie era întru totul convinsă că, dacă Benedict
n-ar fi venit și n-ar fi declarat că era logodnica lui, doar mărturia lui Posy ar
fi scăpat-o de deportare… sau poate chiar de execuție. Și Sophie știa mai
VP - 250
bine decât oricine că Posy avea să plătească scump pentru curajul ei.
Probabil că Araminta punea deja la cale cum să-i facă viața un iad.
Da, totul era în regulă, iar Sophie spuse, dintr-odată cu spatele puțin mai
drept:
— Permiteți-mi să închei povestea. După moartea contelui, Lady
Penwood m-a ținut în casă ca servitoare neplătită. Deși, sinceră să fiu, m-a
pus să lucrez cât trei servitoare.
— Știi ce? spuse Posy entuziasmată. Numai luna trecută doamna
Whistledown a spus același lucru! I-am spus mamei că…
— Posy, taci din gură! se răsti Araminta.
— Când am împlinit 20 de ani, continuă Sophie, nu m-a dat afară din casă.
Nici acum nu știu de ce.
— Cred că am auzit destule, spuse Araminta.
— Ba eu nu cred că am auzit câtuși de puțin destule, se răsti Benedict.
Sophie îl privi pe magistrat, să știe ce să facă. Când acesta încuviință din
cap, continuă.
— Pot doar să cred că îi plăcea să-mi dea ordine. Sau poate că-i plăcea să
aibă o servitoare pe care să n-o plătească. Nu a mai rămas nimic din
testamentul lui.
— Nu e adevărat, se scăpă Posy.
Sophie se întoarse spre ea, șocată.
— Ți-a lăsat bani, insistă Posy.
Sophie simți cum rămâne cu gura căscată.
— Nu se poate. Nu am avut nimic. Tata s-a asigurat de bunăstarea mea
până la vârsta de 20 de ani, dar după aceea…
— După aceea, spuse Posy foarte hotărâtă, ai avut o zestre.
— O zestre? întrebă Sophie în șoaptă.
— Nu e adevărat! țipă Araminta.
— Ba e adevărat, insistă Posy. Ar trebui să nu lași în urmă dovezi
incriminatorii, mamă. Am citit o copie după testamentul contelui anul trecut.
Se întoarse spre ceilalți din încăpere și spuse: Era în aceeași cutie în care și-a
pus verigheta.
— Mi-ai furat zestrea? întrebă Sophie într-o șoaptă tremurătoare.
În toți acești ani crezuse că tatăl ei nu-i lăsase nimic. Știuse că nu o iubise,
că o considera poate un pic mai mult decât o responsabilitate, dar o duruse
când le lăsase zestre lui Rosamund și lui Posy, care nici măcar nu erau sânge
din sângele lui, și ei, nu.
Nu crezuse niciodată că o ignorase intenționat; sinceră să fie, se simțise
mai mult… uitată.
Iar asta o duruse mai tare decât dacă ar fi ocolit-o intenționat.
VP - 251
 — Mi-a lăsat zestre, spuse ea năucită. Apoi îi zise lui Benedict: Am o
zestre.
— Nu-mi pasă dacă ai sau nu zestre, răspunse Benedict. N-am nevoie de
ea.
— Îmi pasă mie, spuse Sophie. Am crezut că a uitat de mine. În toți acești
ani am crezut că și-a scris testamentul și-a uitat pur și simplu de mine. Știam
că nu îi putea lăsa bani fiicei lui nelegitime, dar le spusese tuturor că eram
pupila lui. Nu îl împiedica nimic să-i poarte de grijă pupilei lui. Din cine știe
ce motiv, se uită spre Lady Bridgerton și adăugă: I-ar fi putut lăsa bani unei
pupile. Se întâmplă mereu.
Magistratul își drese glasul și se întoarse spre Araminta:
— Și ce s-a întâmplat cu zestrea ei?
Araminta nu spuse nimic.
Lady Bridgerton își drese vocea.
— Nu cred că e foarte legal, zise ea, să furi zestrea unei tinere. Zâmbi lent,
mulțumită. Nu-i așa, Araminta?

Capitolul 23

Se pare că Lady Penwood a plecat din oraș. La fel și Lady

Bridgerton. Ce interesant…

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

18 iunie 1817

Benedict hotărî că nu-și iubise nicicând mai mult mama ca în clipa aceea.
Încerca să nu rânjească, dar îi era mult mai greu să se stăpânească când o
văzu pe Lady Penwood icnind ca un pește pe uscat.
Magistratul făcu ochii cât cepele.
— Doar nu sugerați să o arestez pe contesă?
— Nu, desigur că nu, spuse Violet cu modestie. Cel mai probabil că va fi
eliberată oricum. Aristocrații nu prea plătesc pentru fărădelegile comise.
Dar, adăugă ea, înclinându-și ușor capul într-o parte și aruncându-i o privire
foarte tăioasă lui Lady Penwood, dacă ați aresta-o, ar fi foarte stânjenitor
pentru ea să se apere de acuzațiile aduse.
— Ce încerci să spui? o întrebă Lady Penwood printre dinți.
Violet se întoarse spre magistrat.
— Aș putea discuta câteva clipe singură, cu Lady Penwood?
VP - 252
 — Desigur, milady. Încuviință țâfnos din cap, apoi strigă: Toată lumea
afară!
— Nu, nu, zise Violet zâmbind frumos și înmânându-i ceva ce aducea
bănuitor de mult a o bancnotă de o liră. Familia mea poate rămâne.
Magistratul se îmbujoră ușor, apoi îl apucă pe gardian de braț și-l scoase
din încăpere.
— Deci, murmură Violet, unde rămăsesem?
Benedict radie de mândrie când o văzu pe mama lui ducându-se drept
spre Lady Penwood și privind-o de sus. Aruncă o privire la Sophie și văzu că
rămăsese cu gura căscată.
— Fiul meu se va căsători cu Sophie, spuse Violet, iar tu le vei spune
tuturor celor interesați că era pupila răposatului tău soț.
— Nu voi minți niciodată pentru ea, ripostă Lady Penwood.
Violet ridică din umeri.
— Prea bine. Atunci te poți aștepta ca avocații mei să întrebe numaidecât
de zestrea lui Sophie. La urma urmei, Benedict va avea dreptul la ea după ce
se căsătoresc.
Benedict o prinse pe Sophie pe după talie și o strânse ușor.
— Dacă mă întreabă cineva, zise Lady Penwood printre dinți, voi
confirma orice poveste răspândești. Dar nu te aștepta să mă dau peste cap ca
să o ajut.
Violet se prefăcu a se gândi la asta, apoi spuse:
— Nemaipomenit. Cred că va fi suficient. Se întoarse apoi spre fiul ei.
Benedict?
Benedict încuviință scurt din cap.
Mama lui se întoarse din nou spre Lady Penwood.
— Tatăl lui Sophie se numea Charles Beckett și era un văr îndepărtat de-
al contelui, nu-i așa?
Lady Penwood arăta de parcă ar fi înghițit o moluscă stricată, dar
încuviință totuși din cap.
Violet se întoarse intenționat cu spatele la contesă și spuse:
— Sunt convinsă că unii membri ai înaltei societăți o vor considera
oarecum sărăcăcioasă, întrucât nimeni nu-i va cunoaște familia, dar măcar
va fi respectabilă. La urma urmei, se întoarse ea din nou și-i zâmbi larg
Aramintei, e înrudită cu familia Penwood.
Araminta mârâi straniu. Benedict abia reuși să nu izbucnească în râs.
— O, domnule magistrat! strigă Violet și, când acesta dădu buzna în
încăpere, îi zâmbi vitejește și îi spuse: Cred că am terminat ce aveam de
făcut aici.
Magistratul oftă ușurat și spuse:
VP - 253
 — Deci nu trebuie să arestez pe nimeni?
— S-ar părea că nu.
Magistratul mai că nu se rezemă de perete.
— Ei bine, eu plec! anunță Lady Penwood, de parcă nu ar fi văzut-o toată
lumea. Se întoarse furioasă spre fiica ei. Haide, Posy!
Benedict privi cum Posy se făcu efectiv albă ca varul la față. Dar înainte să
apuce să intervină, Sophie înaintă degrabă și o strigă pe Lady Bridgerton, în
același timp în care Araminta urlă:
— Acum!
— Da, dragă?
Sophie o apucă pe Violet de braț și o trase îndeajuns de aproape ca să-i
șoptească ceva le ureche.
— Ai dreptate, zise Violet. Se întoarse spre Posy. Domnișoară
Gunningworth?
— Domnișoara Reiling, de fapt, o corectă Posy. Contele nu m-a adoptat.
— Desigur. Domnișoară Reiling. Câți ani ai?
— 21, milady.
— Deci îndeajuns de matură ca să hotărăști de una singură. Ai vrea să vii
în vizită la noi?
— O, da!
— Posy, nu ai voie să locuiești cu familia Bridgerton! îi porunci Araminta.
Violet o ignoră cu desăvârșire și i se adresă lui Posy:
— Cred că sezonul acesta voi pleca mai repede din Londra. Ai vrea să stai
cu noi în Kent, pentru o perioadă mai lungă?
Posy încuviință iute din cap.
— V-aș rămâne îndatorată.
— Atunci ne-am înțeles.
— Ba nici vorbă, se răsti Araminta. E fiica mea și…
— Benedict, zise Lady Bridgerton pe un ton cam plictisit, cum îl cheamă
pe avocatul meu?
— Pleacă! se răsti Araminta la Posy. Și să nu-mi mai calci vreodată pragul.
Pentru prima oară în după-amiaza aceea, Posy începu să pară puțin
speriată. Nu o ajută deloc că mama ei se duse cu pași apăsați spre ea și-i
spuse șuierător:
— Dacă pleci acum cu ei, ești ca moartă pentru mine. M-ai înțeles?
Moartă!
Posy o privi panicată pe Violet, care se duse numaidecât spre ea și o luă
de braț.
— E în regulă, Posy, spuse Violet cu voce blândă. Poți rămâne la noi cât
vrei tu.
VP - 254
 Sophie înaintă și o luă pe Posy de celălalt braț.
— Acum vom fi cu adevărat surori, zise ea și apoi se aplecă și o sărută pe
obraz.
— O, Sophie! strigă Posy, izbucnind în lacrimi. Îmi pare așa de rău! Nu ți-
am luat niciodată apărarea. Ar fi trebuit să spun ceva. Ar fi trebuit să fac
ceva, dar…
Sophie clătină din cap.
— Erai tânără. Și eu eram tânără. Și știu mai bine ca oricine cât de greu e
să o sfidezi pe ea.
Îi aruncă o privire nimicitoare Aramintei.
— Nu-mi vorbi mie așa, zise Araminta furioasă și ridică mâna, gata s-o
lovească.
— A, a, a! interveni Violet. Avocații, Lady Penwood. Nu uita de avocați.
Araminta își coborî mâna, dar păru gata să izbucnească în flăcări din clipă
în clipă.
— Benedict? strigă Violet. Cât de repede am putea ajunge la biroul
avocaților?
Rânjind în sinea lui, Benedict se frecă gânditor pe bărbie.
— Nu se află foarte departe. Douăzeci de minute? Poate treizeci, dacă
sunt pline drumurile.
Araminta tremură de furie și îi spuse lui Violet:
— Atunci ia-o. A fost mereu doar o dezamăgire pentru mine. Și te poți
aștepta să rămână pe capul tău până mori, căci nimeni nu o va cere vreodată
în căsătorie. A trebuit să mituiesc bărbați doar ca să danseze cu ea.
Și atunci se petrecu un lucru foarte straniu. Sophie începu să tremure. Se
înroși, își încleștă dinții și apoi urlă ceva de groază. Și înainte să apuce
cineva să se gândească măcar să intervină, o pocni pe Araminta în ochiul
stâng, doborând-o la pământ.
Benedict crezuse că nimic nu avea să-l surprindă mai mult ca latura
machiavelică ascunsă a mamei lui.
Se înșelase.
— Asta, rosti Sophie printre dinți, nu e pentru că mi-ai furat zestrea. Nu e
pentru toate dățile în care ai încercat să mă dai afară din casă înainte de
moartea tatălui meu. Și nu e nici măcar pentru că m-ai transformat în sclava
ta personală.
— Ăăă, Sophie, zise Benedict ușor, atunci pentru ce e?
Sophie rămase cu privirea ațintită asupra Aramintei și spuse:
— Asta e pentru că nu ți-ai iubit fiicele la fel de mult.
Posy izbucni în plâns.
— Mamele ca tine au locul lor special în iad, zise Sophie cu o voce
VP - 255
periculos de joasă.
— Știți ce? chițăi magistratul. Chiar trebuie să eliberăm celula pentru
următorul ocupant.
— Are dreptate, spuse Violet degrabă și se puse în fața lui Sophie înainte
să înceapă să o lovească și cu piciorul pe Araminta. Se întoarse apoi spre
Posy. Ai lucruri pe care ai vrea să le iei de acasă?
Posy clătină din cap că nu.
Violet se întristă și o strânse ușor de mână pe Posy.
— Îți vom crea amintiri noi, draga mea.
Araminta se ridică în picioare, se mai încruntă o dată la Posy, apoi plecă
cu pași apăsați.
— Ei bine, spuse Violet și își puse mâinile în șolduri. Am crezut că nu mai
pleacă.
Benedict, care o ținuse pe Sophie pe după talie, îi dădu drumul și
murmură:
— Nu te clinti de aici! apoi se duse degrabă lângă mama lui. Ți-am spus
cumva, de curând, îi șopti el la ureche, cât de mult te iubesc?
— Nu, zise ea și îi aruncă un zâmbet elegant, dar știu oricum.
— Ți-am spus cumva că ești cea mai bună mamă?
— Nu, dar știu și asta.
— Foarte bine. Se aplecă și o sărută pe obraz. Mulțumesc. E un privilegiu
să fiu fiul tău.
Mama lui, care rămăsese ferm pe poziție toată ziua și care se dovedise
într-adevăr a fi cea mai încăpățânată și mai isteață dintre ei, izbucni în
lacrimi.
— Ce i-ai spus? îl întrebă Sophie.
— E în regulă, zise Violet, trăgându-și nasul cu putere. Doar că… îl
îmbrățișă cu putere pe Benedict. Și eu te iubesc!
Posy se întoarse spre Sophie și îi spuse:
— Ce familie drăguță!
Sophie se întoarse spre Posy și răspunse:
— Știu.
•
O oră mai târziu, Sophie se afla în salonul lui Benedict, cocoțată chiar pe
canapeaua pe care își pierduse virginitatea cu doar câteva săptămâni în
urmă. Lady Bridgerton nu fusese convinsă că era o idee înțeleaptă (sau
cuvenită) ca Sophie să meargă la Benedict singură, dar Benedict îi aruncase
o privire care o făcuse să cedeze rapid și să spună doar: „Adu-o acasă până la
șapte, cel târziu”.
Asta însemna că aveau o oră la dispoziție.
VP - 256
 — Îmi pare rău, spuse Sophie dintr-odată, de cum se așeză pe canapea.
Din cine știe ce motiv, nu-și spuseseră nimic pe drumul cu trăsura spre
casă. Se ținuseră de mână, și Benedict îi sărutase mâna, dar nu-și spuseseră
nimic.
Sophie se simțise ușurată. Nu fusese pregătită să vorbească. La închisoare
îi fusese ușor, cu toată agitația și toți oamenii din jur, dar acum că erau
singuri…
Nu știa ce să spună. În afară de:
— Îmi pare rău.
— Ba nu, mie îmi pare rău, răspunse Benedict, așezându-se lângă ea și
luând-o de mâini.
— Ba nu, mie… Sophie zâmbi brusc. Ne purtăm cam prostește.
— Te iubesc, spuse el.
Sophie rămase cu gura căscată.
— Vreau să mă căsătoresc cu tine, continuă el.
Sophie nu mai putu respira.
— Și nu-mi pasă de părinții tăi sau de învoiala mamei cu Lady Penwood
ca să te facă respectabilă. Se uită la ea cu ochii închiși la culoare plini de
dragoste. M-aș fi căsătorit oricum cu tine.
Sophie clipi, năucită. Simți cum îi dau lacrimile, mari și fierbinți, și bănuia
că avea să se facă de râs smiorcăindu-i-se. Reuși să-i rostească numele, după
care se pierdu cu totul cu firea.
Benedict o strânse de mâini.
— N-am fi putut locui în Londra, știu, dar nici nu trebuie să locuim în
Londra. Când m-am gândit la ce aveam de fapt nevoie în viață, nu la ce
voiam, ci la ce aveam nevoie, singurul lucru care mi-a tot venit în minte ai
fost tu.
— Eu…
— Nu, lasă-mă să termin, zise el, cu vocea suspect de răgușită. Nu ar fi
trebuit să-ți cer să fii amanta mea. Nu a fost drept din partea mea.
— Benedict, rosti ea încet, ce altceva ai fi putut face? Ai crezut că sunt o
servitoare. Într-o lume perfectă, ne-am fi putut căsători, dar nu trăim într-o
lume perfectă. Bărbații ca tine nu se căsătoresc…
— Fie. Nu am greșit că te-am rugat, atunci. Încercă să zâmbească, dar nu-i
prea reuși. Aș fi fost prost să nu te întreb. Te doream atât de tare și cred că
te iubeam deja și…
— Benedict, nu trebuie să…
— Să mă explic? Ba da, trebuie. Nu ar fi trebuit să insist după ce m-ai
refuzat. A fost nedrept din partea mea să te întreb, mai ales că știam
amândoi că trebuia să mă căsătoresc la un moment dat. Aș muri dacă ar
VP - 257
trebui să te împart cu cineva. Cum de-am putut să-ți cer ție să o faci?
Sophie îi dădu la o parte ceva de pe obraz. Dumnezeule, chiar plângea?
Nici nu-și mai amintea când plânsese ultima oară. Poate când murise tatăl
lui? Chiar și atunci plânsese doar în privat.
— Te iubesc din atât de multe motive, zise el, rostind fiecare cuvânt cu
precizie.
Știa că-i câștigase deja inima. Nu avea să fugă de el; avea să devină soția
lui. Dar tot voia ca momentul acesta să fie perfect. Un bărbat avea o singură
ocazie ca să-și declare dragostea; nu voia să dea greș.
— Dar cel mai mult iubesc, continuă el, că știi cine ești. Știi cine ești și cât
prețuiești. Ai principii, Sophie, și le respecți. O luă de mână și i-o duse la
buze. E un lucru atât de rar!
Văzu că o podidesc lacrimile și voia să o strângă în brațe, dar știa că
trebuie să termine. Se strânseseră atâtea cuvinte înăuntrul lui și toate
trebuiau rostite.
— Și, continuă el mai încet, ți-ai făcut timp ca să mă vezi. Ca să mă
cunoști. Pe mine, Benedict. Nu pe domnul Bridgerton, nu pe „Numărul doi”,
ci pe mine, Benedict.
Sophie îl mângâie pe obraz.
— Ești cea mai bună persoană pe care o știu. Îți ador familia, dar pe tine
te iubesc.
Benedict o strânse cu putere în brațe. Nu se putea abține. Trebuia să o
simtă în brațele lui, să se asigure că era acolo și că avea să fie mereu acolo.
Împreună cu el, alături de el, până la moarte. Era un lucru straniu, dar simți
o dorință nestăpânită să o țină în brațe… Să o țină pur și simplu în brațe.
O dorea, desigur. O dorea mereu. Dar, mai mult de-atât, voia să o țină în
brațe. Să îi simtă mirosul, să o simtă pe ea.
Își dădu seama că îl alina prezența ei. Nu trebuiau să vorbească. Nici
măcar nu trebuiau să se atingă (deși nu avea de gând să-i dea încă drumul).
Era pur și simplu mai fericit și posibil mai bun când Sophie se afla lângă el.
Își îngropă fața în părul ei și inhală, simțind un miros de…
Un miros de…
Se dădu în spate.
— Ai vrea să faci o baie?
Sophie se făcu roșie ca para focului într-o clipită.
— O, nu, gemu ea, cu mâna la gură. Era atât de murdar în închisoare și a
trebuit să dorm pe jos și…
— Nu-mi mai spune nimic, zise el.
— Dar…
— Te rog!
VP - 258
 Dacă mai auzea ceva despre asta, probabil că ar fi fost nevoit să ucidă pe
cineva. Câtă vreme nu pățise nimic permanent, nu voia să afle detalii.
— Cred, zise el, zâmbind ușor dintr-un colț al gurii pentru prima oară, că
ar trebui să faci o baie.
— Așa e. Încuviință din cap și se ridică în picioare. Mă voi duce direct la
casa mamei tale…
— Aici.
— Aici?
De data asta zâmbi cu toată gura.
— Aici.
— Dar i-am zis mamei tale…
— Că vei ajunge acasă până la ora nouă.
— Cred că a zis șapte.
— Oare? Ce ciudat! Eu am auzit nouă.
— Benedict…
Benedict o luă de mână și o trase spre ușă.
— Șapte seamănă îngrozitor de tare cu nouă.
— Benedict…
— De fapt, seamănă mai mult cu unsprezece.
— Benedict!
O lăsă lângă ușă.
— Stai aici!
— Poftim?
— Nu te clinti, zise el, ducându-și degetul la nas.
Sophie îl privi neajutorată cum iese pe coridor. Peste două minute se
întoarse.
— Unde ai fost? întrebă ea.
— Să pun să se pregătească o baie.
— Dar…
Benedict o privi foarte poznaș.
— Pentru două persoane.
Sophie înghiți în sec.
Benedict se aplecă spre ea:
— Se pare că puseseră deja apă la încălzit.
— Da?
Benedict încuviință din cap.
— Va dura doar câteva minute să se umple cada.
Sophie aruncă o privire spre ușă.
— E aproape ora șapte.
— Dar am voie să te țin aici până la ora douăsprezece.
VP - 259
 — Benedict!
Benedict o trase spre el.
— Și tu vrei să rămâi.
— N-am spus asta.
— Nici nu trebuie să o spui. Dacă nu ai fi de acord cu mine, ai spune mai
mult decât „Benedict!”
Sophie zâmbi fără să vrea; atât de bine o imita.
Benedict zâmbi diavolește.
— Mă înșel cumva?
Sophie își întoarse privirea de la el, dar știa că-i zvâcneau buzele.
— Așa mă gândeam și eu, murmură el. Făcu semn cu capul spre scări.
Vino cu mine!
Sophie se duse.
•
Spre surprinderea lui Sophie, Benedict ieși din odaie în timp ce ea se
dezbrăcă pentru baie. Își ținu răsuflarea când își trase rochia peste cap. Avea
dreptate: chiar puțea.
Servitoarea care pregătise cada o parfumase cu ulei și clăbuci de săpun
care pluteau încă la suprafața apei. După ce se dezbrăcă de tot, Sophie își
vârî degetul mare de la picior în apa aburindă. Apoi restul trupului. Divin.
Îi veni greu să creadă că trecuseră doar două zile de când nu se îmbăiase.
O singură noapte în închisoare și cele două zile i se părură mai degrabă ca
un an întreg.
Sophie încercă să nu se mai gândească la asta și să se bucure de
hedonismul de moment, dar îi era greu să se bucure de asta la cât de
nerăbdătoare era. Știuse când se hotărâse să rămână că Benedict avea de
gând să i se alăture. Ar fi putut refuza; chiar dacă o flatase și lingușise, dacă
ar fi refuzat, Benedict ar fi dus-o la mama lui.
Dar hotărâse să rămână. Undeva între ușa de la salon și baza scărilor își
dăduse seama că voia să rămână. Parcurseseră un drum atât de lung până
aici și nu era încă pregătită să renunțe la el, chiar dacă ar fi fost doar până în
dimineața următoare, când cu siguranță urma să vină să ia micul dejun în
casa mamei lui.
Avea să ajungă curând. Și atunci…
Se înfioră. Se înfioră chiar și în cada cu apă aburindă. Și apoi, pe când se
scufundă mai adânc în apă, care îi trecu de umeri și gât, până aproape de
nas, auzi ușa deschizându-se.
Benedict. Era îmbrăcat într-un halat de un verde-închis, legat cu un
cordon în talie. Avea picioarele goale; de fapt, picioarele îi erau goale de la
genunchi în jos.
VP - 260
 — Sper că nu te deranjează dacă cer ca asta să fie distrusă, zise el, privind
spre rochia ei.
Sophie zâmbi și clătină din cap. Nu asta se așteptase să spună și știa că o
făcuse pentru a o determina să se simtă în largul ei.
— Voi trimite pe cineva să-ți aducă alta, zise el.
— Mulțumesc.
Se ridică ușor în cadă, ca să-i facă loc, dar Benedict o surprinse când se
duse spre capătul ei de cadă.
— Apleacă-te în față, murmură el.
Sophie îl ascultă și oftă de plăcere când începu să o spele pe spate.
— Ani întregi am visat să fac asta.
— Ani? întrebă ea amuzată.
— Îhâm. Te-am visat de multe ori după balul mascat.
Sophie se bucură că stătea aplecată, cu fruntea sprijinită de genunchi,
pentru că se îmbujoră.
— Scufundă-ți capul, ca să te pot spăla pe păr, îi porunci el.
Sophie se cufundă în apă, apoi ieși repede la suprafață.
Benedict frecă săpunul în mâini și apoi începu să-i clăbucească părul.
— Îl aveai mai lung înainte, zise el.
— A trebuit să-l tai, zise ea. I l-am vândut peruchierului.
Nu era convinsă, dar i se păru că-l auzi mârâind.
— Era mult mai scurt înainte, adăugă ea.
— Te poți clăti.
Sophie își vârî capul sub apă, mișcându-l încolo și încoace înainte să iasă
la suprafață.
Benedict își făcu palmele căuș și le umplu cu apă.
— Mai ai clăbuci la spate, zise el și-i turnă apă în păr.
Sophie îl lăsă să repete procesul de câteva ori, apoi întrebă:
— Tu nu intri?
Era îngrozitor de îndrăzneț din partea ei și știa că probabil se făcuse roșie
ca o zmeură, dar trebuia să știe.
Benedict clătină din cap.
— Așa aveam de gând, dar e mult prea distractiv să fac asta.
— Să mă speli? întrebă ea sceptică.
Benedict zâmbi ușor cu jumătate de gură.
— De fapt, aștept cu nerăbdare să te șterg. Se aplecă și ridică un prosop
mare și alb. Hopa sus!
Sophie își mușcă buza de jos, nehotărâtă. Desigur, fusese cât se poate de
apropiată de el, dar nu era atât de sofisticată încât să se ridice goală din cadă
fără să se simtă stânjenită.
VP - 261
 Benedict zâmbi ușor în timp ce desfăcu prosopul. Îl întinse de tot, își
întoarse privirea de la ea și zise:
— Te voi înfășură înainte să apuc să văd ceva.
Sophie trase adânc aer în piept și se ridică, simțind cumva că restul vieții
ei avea să înceapă cu acea acțiune simplă.
Benedict o înfășură cu blândețe cu prosopul, ducând colțurile spre fața ei
când termină. Îi tamponă obrajii, încă acoperiți de stropi ușori de apă, apoi
se aplecă și o sărută pe nas.
— Mă bucur că ești aici, murmură el.
— Și eu.
O atinse pe bărbie, fără să își mute privirea de la ea, iar Sophie avu
impresia că-i atinsese și ochii. Apoi, cu cea mai ușoară și mai tandră atingere
imaginabilă, o sărută. Sophie nu se simți doar iubită, ci și venerată.
— Ar trebui să aștept până luni, zise el, dar nu vreau.
— Nu vreau să aștepți, șopti ea.
Benedict o sărută din nou, de data asta mai imperios.
— Ești atât de frumoasă, murmură el. Așa cum am visat.
O sărută pe obraz, pe bărbie, pe gât, și fiecare sărut, fiecare mușcătură
ușoară îi răpiră din echilibru și răsuflarea. Era convinsă că urma să i se taie
genunchii, convinsă că atacul lui plin de tandrețe avea să o lase fără vlagă și,
chiar când era convinsă că avea să se prăbușească la pământ, Benedict o luă
în brațe și o duse spre pat.
— În inima mea, îi jură el, așezând-o pe cuverturi și perne, ești soția mea.
Lui Sophie i se tăie răsuflarea.
— După nuntă, uniunea noastră va deveni legală, zise el, întinzându-se
lângă ea, binecuvântată de Dumnezeu și de țară, dar în clipa de față… Vocea
îi deveni răgușită când se propti într-un cot, ca să o poată privi în ochi. În
clipa de față e reală.
Sophie îi atinse fața.
— Te iubesc, șopti ea. Te-am iubit dintotdeauna. Cred că te-am iubit chiar
dinainte să te cunosc.
Benedict se aplecă și o sărută din nou, dar Sophie îl opri, șoptind ușor:
— Stai, așteaptă!
Benedict se opri, la doar câțiva centimetri distanță de buzele ei.
— La balul mascat, spuse ea, cu vocea neobișnuit de tremurătoare, chiar
înainte să te văd, te-am simțit. Ca o senzație de anticipare. Magică. Am simțit
ceva în aer. Și când m-am întors și te-am văzut, am avut impresia că m-ai
așteptat și am știut că din pricina ta m-am furișat la bal.
Sophie simți ceva ud pe obraz. O singură lacrimă, prelinsă din ochiul lui
Benedict.
VP - 262
 — Pentru tine exist, zise ea ușor, pentru tine m-am născut.
Benedict deschise gura, și Sophie fu convinsă că avea să spună ceva, dar
Benedict reuși doar să scoată un sunet aspru, greoi, și Sophie își dădu seama
că se simțea copleșit, că nu putea vorbi.
Se pierdu de tot.
Benedict o sărută din nou, încercând să-i dovedească prin fapte ce nu
putea rosti în cuvinte. Nu se gândise că ar fi putut s-o iubească mai mult ca
în urmă cu cinci secunde, dar când îi spusese… Când îi zisese…
Crescuse inima în el până avusese impresia că o să-i sară din piept.
O iubea. Dintr-odată, lumea deveni foarte simplă. O iubea și asta era tot ce
conta.
Halatul lui și prosopul ei dispărură și, când pielea li se atinse, o veneră cu
mâinile și buzele. Voia să priceapă cât de mult o dorea și să-l dorească și ea
la fel de mult pe el.
— O, Sophie, gemu el, reușind să îngâne doar numele ei. Sophie, Sophie,
Sophie!
Sophie îi zâmbi, și Benedict simți dorința să râdă. Își dădu seama că era
fericit. Atât de-al naibii de fericit!
Și se simțea bine.
Se întinse peste ea, pregătit să o pătrundă, pregătit să o facă a lui. Era
diferit de data trecută, când se lăsaseră amândoi duși de val. De data asta era
deliberat. Aleseseră mai mult decât pasiune; se aleseseră unul pe celălalt.
— Îmi aparții, zise el și o pătrunse fără să își ia privirea de la ea. Îmi
aparții.
Și mult mai târziu, pe când se strânseră în brațe istoviți și sleiți, îi șopti la
ureche:
— Și eu îți aparțin.
*
Câteva ore mai târziu, Sophie căscă și clipi până se trezi de tot,
întrebându-se de ce se simțea atât de bine, de ce-i era atât de cald și…
— Benedict! icni ea. Cât e ora?
Benedict nu-i răspunse, așa că îl prinse de umăr și-l scutură tare.
— Benedict! Benedict!
Benedict mârâi și se întoarse pe partea cealaltă.
— Dorm.
— Cât e ora?
Benedict își îngropă fața în pernă.
— N-am idee.
— Ar fi trebuit să ajung la mama ta până în ora șapte.
— Unsprezece, mormăi el.
VP - 263
 — Șapte!
Benedict deschise un ochi; cu greu.
— Știai că nu vei ajunge la ora șapte când ai hotărât să faci o baie.
— Știu, dar nu am crezut că voi întârzia mult după ora nouă. Benedict
clipi de câteva ori și privi prin odaie.
— Nu cred că vei ajunge…
Dar Sophie văzuse deja ceasul de pe policioară și se înecă la greu.
— Te simți bine? întrebă el.
— E ora trei dimineața!
Benedict zâmbi.
— Atunci poți să rămâi peste noapte.
— Benedict!
— N-ai vrea să-i deranjezi pe servitori, nu-i așa? Sunt convins că dorm
toți.
— Dar eu…
— Fie-ți milă, femeie, zise el în cele din urmă. Doar ne căsătorim
săptămâna viitoare.
Asta îi captă atenția.
— Săptămâna viitoare? chițăi ea.
Benedict încercă să adopte o mină serioasă.
— Cel mai bine e să ne ocupăm de astfel de lucruri cât mai rapid.
— De ce?
— De ce? repetă el.
— Da, de ce?
— A, păi, ca să oprim bârfele și toate alea.
Buzele i se depărtară și făcu ochii cât cepele.
— Crezi că doamna Whistledown va scrie despre mine?
— Cerule mare, sper că nu, bombăni el.
Sophie se întristă.
— Bine, s-ar putea să scrie despre tine. De ce naiba ai vrea să o facă?
— Îi citesc rubrica de ani întregi. Am visat mereu să-mi văd numele în ea.
Benedict clătină din cap.
— Ce visuri stranii ai!
— Benedict!
— Bine, fie, da, îmi închipui că doamna Whistledown va scrie despre
căsătoria noastră, dacă nu înainte de ceremonie, cu siguranță la scurtă
vreme după aceea. Așa e ea, diabolică.
— Aș vrea să știu cine e.
— Tu și jumătate din Londra.
— Eu și toată Londra, aș zice eu. Oftă, apoi spuse, pe un ton nu foarte
VP - 264
convingător: Chiar ar trebui să plec. Cu siguranță că mama ta își face griji
pentru mine.
Benedict ridică din umeri.
— Știe unde ești.
— Dar atunci va avea o părere mai proastă despre mine.
— Mă îndoiesc. Sunt convinsă că te va înțelege, ținând cont că ne vom
căsători în trei zile.
— Trei zile? icni ea. Parcă ziceai că săptămâna viitoare.
— Trei zile înseamnă săptămâna viitoare.
Sophie se încruntă.
— O! Ai dreptate. Deci luni?
Benedict încuviință din cap, părând satisfăcut.
— Închipuie-ți, zise ea. Voi apărea în rubrica lui Whistledown. Benedict se
propti într-un cot și o privi bănuitor.
— Te bucuri că te vei căsători cu mine, întrebă el amuzat, sau doar din
pricină că vei apărea în rubrica lui Whistledown?
Sophie îl plesni în joacă peste umăr.
— De fapt, zise el gânditor, ai apărut deja în ziarul lui Whistledown.
— Da? Când?
— După balul mascat. Doamna Whistledown a scris că am fost de-a
dreptul fascinat de o femeie misterioasă în argintiu. Nu a reușit nicicum să
afle cine erai. Rânji și adăugă: S-ar putea să fie singurul secret din Londra pe
care nu l-a descoperit.
Sophie deveni dintr-odată serioasă și se depărtă circa jumătate de metru
de el în pat.
— O, Benedict! Trebuie să… Vreau să… Adică… Se opri și își întoarse
privirea preț de câteva secunde, apoi îl privi din nou. Îmi pare rău.
Benedict se gândi s-o tragă înapoi în brațele lui, dar părea atât de sinceră,
încât nu avu de ales și trebui să o ia în serios.
— Pentru ce anume?
— Pentru că nu ți-am spus cine eram. Am greșit. Își mușcă limba și
adăugă: De fapt, nu am greșit propriu-zis.
Benedict se trase ușor în spate.
— Dacă nu ai greșit, atunci ce-ai făcut?
— Nu știu. Nu pot explica întocmai de ce am făcut ceea ce am făcut, dar…
Își mușcă din nou buzele.
Benedict începu să creadă că avea să se rănească de-a dreptul.
Sophie oftă.
— Nu ți-am spus imediat pentru că mi s-a părut ilogic. Eram convinsă că
ne vom despărți imediat după ce am plecat de la familia Cavender. Dar apoi
VP - 265
te-ai îmbolnăvit și a trebuit să te îngrijesc și nu m-ai recunoscut și…
Benedict îi puse degetul la buze.
— Nu are importanță.
Sophie ridică din sprânceană.
— Cu câteva seri în urmă părea să conteze foarte mult.
Benedict nu știa de ce, dar pur și simplu nu voia să înceapă o discuție
serioasă cu ea în momentul de față.
— S-au schimbat multe de atunci.
— Nu vrei să știi de ce nu ți-am spus cine eram?
Benedict o mângâie pe obraji.
— Știu cine ești.
Sophie își mușcă buza.
— Și vrei să știi ceva amuzant? continuă el. Știi de ce am ezitat, printre
altele, să-ți dăruiesc întru totul inima? Păstram o parte din ea pentru
doamna de la balul mascat, sperând mereu că aveam s-o găsesc într-o zi.
— O, Benedict, oftă ea, simțindu-se deopotrivă încântată de vorbele lui și
tristă pentru că îl rănise atât de tare.
— Dacă mă hotărâm să mă căsătoresc cu tine, însemna să renunț la visul
de-a mă căsători cu ea, zise el încet. Ce ironic, nu-i așa?
— Îmi pare rău că te-am rănit prin faptul că nu ți-am spus cine eram, zise
ea, fără să-l privească în ochi, dar nu sunt convinsă că îmi pare rău că am
făcut-o. Are logică ce spun?
Benedict nu spuse nimic.
— Cred că aș proceda la fel dacă ar fi să o iau de la capăt.
Benedict nu-i răspunse nici de data asta. Sophie începu să se
neliniștească.
— Așa mi s-a părut potrivit să fac la momentul cu pricina, insistă ea. Nu ar
fi folosit la nimic dacă ți-aș fi spus că am fost la balul mascat.
— Aș fi știut adevărul, zise el încet.
— Da, și ce-ai fi făcut cu adevărul acela? Se ridică în șezut și își trase
așternuturile până sub brațe. Ai fi vrut ca doamna ta misterioasă să fie
amanta ta, așa cum ai vrut ca servitoarea să fie amanta ta.
Benedict nu spuse nimic, ci doar se uită la ea.
— Ce încerc să spun, de fapt, continuă Sophie repede, este că, dacă aș fi
știut atunci ce știu acum, aș fi spus ceva. Dar nu am știut și am crezut că mă
voi alege doar cu inima frântă și… Se înecă cu ultimele vorbe, privindu-l
înnebunită și încercând să-și dea seama ce simțea. Te rog, spune ceva!
— Te iubesc, zise el.
De atât avea nevoie.

VP - 266
 EPILOG

Petrecerea de duminică din Bridgerton House va fi cu

siguranță cel mai important eveniment al sezonului. Întreaga
familie se va întruni, împreună cu circa o sută din cei mai
apropiați prieteni ai lor ca să sărbătorească ziua de naștere a
vicontesei văduve.
Se consideră o grosolănie să menționezi vârsta unei doamne ,
așa că autoarea nu va dezvălui a câta aniversare sărbătorește
Lady Bridgerton.
Dar nu vă temeți… Autoarea știe!

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

9 aprilie 1824

— Oprește-te! Oprește-te!
Sophie țipă și râse în timp ce coborî în fugă treptele de piatră care duceau
spre grădina din spatele Bridgerton House. După trei copii și șapte ani de
căsnicie, Benedict încă o făcea să zâmbească, încă o făcea să râdă… și încă o
fugărea prin casă ori de câte ori prindea ocazia.
— Unde sunt copiii? icni ea, când o prinse la baza scărilor.
— Îi supraveghează Francesca.
— Și mama ta?
Benedict rânji.
— Presupun că Francesca o supraveghează și pe ea.
— Ar putea da oricine peste noi aici, zise ea, privind în toate părțile.
Benedict zâmbi poznaș.
— Poate că, zise el, prinzând-o de fusta de catifea verde și trăgând-o spre
el, ar trebui să mergem pe terasa privată.
Cuvintele lui îi erau atât de familiare, încât într-o clipită fu transportată
cu nouă ani în urmă, la balul mascat.
— Terasa privată, zici? întrebă ea, privindu-l amuzată. Și, spune-mi, te
rog, cum de știi tu despre o terasă privată?
Benedict o sărută ușor pe buze.
— Am metodele mele, murmură el.
— Și eu, ripostă ea, zâmbindu-i cu șiretenie, am secretele mele. Benedict
se trase în spate.
VP - 267
 — O, da? Și mi le vei împărtăși și mie?
— Noi cinci, zise ea încuviințând din cap, vom fi în curând șase. Benedict
îi privi chipul, apoi abdomenul.
— Ești sigură?
— La fel de sigură ca data trecută.
Benedict o prinse de mână și i-o duse la buze.
— De data asta va fi fată.
— Așa ai spus și data trecută.
— Știu, dar…
— Și înainte de aia.
— Un motiv în plus ca sorții să fie de partea mea de data asta.
Sophie clătină din cap.
— Mă bucur că nu joci jocuri de noroc.
Benedict zâmbi când o auzi.
— Hai să nu spunem încă nimănui!
— Cred că unii bănuiesc deja, recunoscu Sophie.
— Vreau să văd cât îi ia lui Whistledown până își dă seama, spuse
Benedict.
— Vorbești serios?
— Afurisita aia a știut despre Charles, și despre Alexander, și despre
William.
Sophie zâmbi și-i îngădui să o tragă într-un loc ferit vederii.
— Îți dai seama că Whistledown a scris despre mine de 232 de ori?
Benedict încremeni.
— Ai ținut socoteala?
— 232 de ori, dacă includem și mențiunea de după balul mascat.
— Nu pot să cred că ai ținut socoteala.
Sophie ridică din umăr cu nonșalanță.
— E incitant să fii menționat.
Lui Benedict i se părea o bătaie de cap să fii menționat, dar nu avea de
gând să-i strice încântarea, așa că îi spuse în schimb:
— Măcar scrie mereu lucruri drăguțe despre tine. Altminteri, s-ar putea
să fiu nevoit să o vânez și să o alung din țară.
Sophie zâmbi fără să vrea.
— O, să fim serioși. Mă îndoiesc că ai reuși să-i afli identitatea, ținând cont
că nimeni din înalta societate nu a reușit să o facă.
Benedict ridică din sprânceană, cu aroganță.
— Nu prea mi se pare o dovadă de devotament și încredere maritală din
partea ta.
Sophie se prefăcu a-și cerceta cu atenție mănușa.
VP - 268
 — Nu ar trebui să-ți consumi energia pe așa ceva. E limpede că se pricepe
la ceea ce face.
— Păi, nu va ști despre Violet, se jură Benedict. Cel puțin nu înainte să fie
limpede pentru toată lumea.
— Violet? întrebă Sophie ușor.
— E timpul ca mama să aibă o nepoată care să-i poarte numele, nu crezi?
Sophie se lăsă pe el, sprijinindu-și obrazul de cămașa lui curată.
— Violet mi se pare un nume încântător, murmură ea, cuibărindu-se mai
adânc în brațele lui. Sper doar să fie fată. Pentru că, dacă e băiat, nu ne va
uita de-a pururi…
•
Mai târziu în noaptea aceea, într-o casă de la oraș din cea mai bună zonă a
Londrei, o femeie apucă penița și scrise:

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

12 aprilie 1824

A, blândule cititor, autoarea a aflat că numărul nepoților din

familia Bridgerton va crește curând la unsprezece…

Dar când încercă să scrie mai mult de atât, reuși doar să închidă ochii și să
suspine. Făcea asta de atâta vreme. Oare chiar trecuseră deja unsprezece
ani?
Poate că sosise momentul să treacă mai departe. Era obosită să scrie
despre toți ceilalți. Sosise momentul să trăiască pe cont propriu.
Așa că doamna Whistledown lăsă din mână penița și se duse spre
fereastră, dând la o parte draperiile verzi ca salvia și privind spre cerul
negru precum cerneala.
— A sosit timpul pentru ceva nou, șopti ea. A sosit timpul să fiu în sfârșit
eu însămi.

VP - 269
 Dragă cititorule,

Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu personajele tale preferate

după ce ai citit ultimele pagini ale poveștii? Ți-ai dorit doar câteva detalii în
plus dintr-un roman preferat? Eu mi-am dorit, iar dacă întrebările primite
de la cititorii mei sunt un indiciu, nu sunt singura. Astfel că, după
nenumărate cereri primite de la fanii familiei Bridgerton, am decis să încerc
ceva ușor diferit și am scris un „al doilea epilog” pentru fiecare roman.
Acestea sunt poveștile care urmează după povești.
La început, al doilea epilog al fiecărei povești Bridgerton era disponibil
doar on-line; mai târziu, au fost publicate (în paralel cu o povestire dedicată
lui Violet Bridgerton) într-o colecție numită Familia Bridgerton: Fericiți
până la adânci bătrâneți. Acum, pentru prima dată, fiecare al doilea epilog
este inclus în romanul pe care îl completează. Sper că vă veți bucura de
continuarea călătoriei lui Benedict și a lui Sophie.

VP - 270
 EPILOGUL 2

La 25 de ani, domnișoara Posy Reiling era considerată aproape o fată

bătrână. Unii ar fi spus că o luase pe scurtătură de la tânără domnișoară la
fată bătrână incurabilă; 23 de ani era adesea considerată granița cronologică
nemiloasă. Dar, așa cum spusese adesea Lady Bridgerton (tutorele ei
neoficial), Posy era un caz unicat.
În anii de debutantă, insista Lady Bridgerton, Posy avea doar 20, poate 21
de ani.
Eloise Bridgerton, cea mai mare fiică necăsătorită a lui Lady Bridgerton, o
spunea mai pe față: primii câțiva ani în care Posy ieșise în societate fuseseră
inutili și nu ar fi trebuit puși la socoteală.
Sora cea mai mică a lui Eloise, Hyacinth, care nu se lăsa niciodată mai
prejos verbal, spunea pur și simplu că, în cazul lui Posy, anii între vârsta de
17 și 22 de ani fuseseră „o mizerie de-a dreptul”.
În momentul cu pricina, Lady Bridgerton oftase, își turnase o băutură tare
și se lăsase pe un scaun. Eloise, care avea o limbă la fel de ascuțită ca
Hyacinth (deși, din fericire, o idee mai discretă), comentase că ar fi făcut
bine să o mărite cât de repede pe Hyacinth, altminteri mama lor avea să
devină alcoolică. Lady Bridgerton nu-i apreciase comentariul, deși se
gândise în sinea ei că s-ar putea să fie adevărat.
Așa era Hyacinth.
Dar povestea aceasta este despre Posy. Și, întrucât Hyacinth are tendința
să acapareze toate lucrurile în care este implicată… te rog să uiți de ea până
la sfârșitul poveștii.
Adevărul era că primii anii petrecuți de Posy pe piața căsătoriilor
fuseseră într-adevăr o mizerie de-a dreptul. Adevărat, debutase la o vârstă
cuvenită, la 17 ani. Și, adevărat, era fiica vitregă a răposatului conte de
Penwood, care făcuse, cu prudență, aranjamentele necesare în privința
zestrei ei înainte de moartea-i prematură cu câțiva ani în urmă.
Avea o înfățișare plăcută, chiar dacă era o idee cam durdulie, avea toți
dinții și se spusese de mai multe ori că avea ochi neobișnuit de blânzi.
Oricine ar fi evaluat-o pragmatic nu ar fi înțeles de ce trecuse atâta vreme
până să primească măcar o propunere.
Dar se poate ca toți cei care ar fi evaluat-o pragmatic să nu fi știut despre
mama lui Posy, Araminta Gunningworth, contesa de Penwood.
Araminta era splendidă, chiar mai frumoasă decât sora mai mare a lui

VP - 271
Posy, Rosamund, care fusese binecuvântată cu păr blond, o gură ca un boboc
de trandafir și ochi albaștri precum cerul.
Araminta era și ambițioasă, și foarte mândră de trecerea ei din rândul
micii nobilimi în rândul aristocrației. Devenise din domnișoara Wincheslea
în doamna Reiling și apoi în Lady Penwood, deși, dacă ai fi ascultat-o, ai fi
avut impresia că se născuse cu căiță.
Dar Araminta dăduse greș într-o privință: nu reușise să-i ofere un
moștenitor contelui. Ceea ce însemna că, în pofida apelativului Lady din fața
numelui ei, nu avea prea multă putere. Nici nu avea acces la soiul de avere
care considera că i se cuvenea.
Așa că își pusese toată speranța în Rosamund. Era convinsă că Rosamund
avea să își găsească un soț nemaipomenit. Rosamund era dureros de
frumoasă. Rosamund știa să cânte cu vocea și la pian și, chiar dacă nu se
pricepea la brodat, se pricepea de minune s-o împungă pe Posy, care se
pricepea. Și, întrucât lui Posy nu-i plăcea să fie împunsă la nesfârșit cu acul,
era limpede că broderia lui Rosamund arăta mereu splendid.
A lui Posy, în schimb, rămânea de obicei neterminată.
Și întrucât nu aveau chiar atât de mulți bani precum și-ar fi dorit
Araminta să creadă semenii lor, cheltuia cu dărnicie pe garderoba lui
Rosamund, pe lecțiile pe care le lua Rosamund, pe tot ce avea de-a face cu
Rosamund.
Nu avea de gând s-o lase pe Posy să arate stânjenitor de neîngrijită, dar
sincer, nu avea sens să cheltuiască mai mult decât era nevoie cu ea. Din
coadă de câine sită de mătase nu se face și cu siguranță nu puteai face din
Posy o Rosamund.
Dar.
(Și e un mare dar.)
Lucrurile nu se sfârșiseră prea bine pentru Araminta. E o poveste
groaznic de lungă care probabil că merită o carte în sine, dar e de ajuns să
spunem că Araminta i-a mai furat unei tinere moștenirea, unei anume
Sophia Beckett, care se întâmpla să fie fiica nelegitimă a contelui. Și ar fi
scăpat basma curată, pentru că nu-i păsa nimănui de un copil din flori, doar
că Sophie îndrăznise să se îndrăgostească de Benedict Bridgerton, al doilea
fiu al familiei Bridgerton menționate mai sus (o familie foarte influentă, de
altfel).
Acest lucru n-ar fi fost de ajuns să-i pecetluiască soarta Aramintei, doar că
Benedict hotărî că și el o iubea pe Sophie. La nebunie. Și, deși poate că ar fi
trecut cu vederea delapidarea, cu siguranță nu ar fi putut ignora faptul că
Sophie fusese dusă la închisoare (acuzată în mare de lucruri pe care nu le
făcuse).
VP - 272
 Situația scumpei Sophie părea destul de nefericită, chiar dacă Benedict și
mama lui, Lady Bridgerton, menționată de asemenea mai sus, interveniseră
în favoarea ei. Și, iată, cine își făcuse apariția și salvase situația, dacă nu
chiar Posy?
Posy, care fusese ignorată cea mai mare parte din viață.
Posy, care petrecuse ani la rând simțindu-se vinovată pentru că nu i se
împotrivise mamei ei.
Posy, care era în continuare ușor durdulie și care nu avea să fie niciodată
la fel de frumoasă ca sora ei, dar care avea să aibă mereu cei mai blânzi ochi
din lume.
Araminta o dezmoștenise pe loc, dar înainte ca Posy să apuce să se
întrebe dacă era un lucru bun sau rău pentru ea, Lady Bridgerton o invitase
să locuiască cu ea, oricât voia ea.
Poate că Posy fusese împunsă și înțepată vreme de douăzeci și doi de ani
de sora ei, dar nu era deloc proastă. Acceptase cu bucurie și nici măcar nu se
sinchisise să mai treacă pe acasă să-și ia lucrurile.
Cât despre Araminta, ei bine, își dădu curând seama că era în interesul ei
să nu comenteze public despre viitoarea Lady Sophia Bridgerton, decât ca să
o descrie ca fiind o adevărată bucurie și încântare.
Lucru pe care nu-l făcu. Dar nici nu o numi bastardă, așa cum se așteptase
toată lumea.
Așa se explică (chit că pe ocolite) de ce Lady Bridgerton era tutorele
neoficial al lui Posy și de ce o considera un caz unicat. În mintea ei, Posy
debutase de fapt doar după ce se mutase la ea. Cu sau fără zestrea familiei
Penwood, cine s-ar fi uitat măcar la o fată îmbrăcată în veșminte care nu i se
potriveau, care stătea mereu într-un colț și care încerca din răsputeri să nu
fie observată nici măcar de mama ei?
Așa că, dacă încă era necăsătorită la 25 de ani, cu siguranță că era
echivalentul a doar 20 de ani, de fapt. Sau cel puțin așa susținea Lady
Bridgerton.
Și nimeni nu prea voia să o contrazică. Cât despre Posy, zicea adesea că
viața ei începuse de fapt doar după ce mersese la închisoare.
De obicei trebuia să explice la ce se referea, dar așa se întâmpla cu
majoritatea afirmațiilor pe care le făcea Posy.
Posy nu se supăra. Celor din familia Bridgerton chiar le plăceau
explicațiile ei. O plăceau pe ea.
Ba mai bine de atât, și ea se plăcea pe sine.
Și asta era mai important decât își dăduse vreodată seama.
•
Sophie Bridgerton își considera viața aproape perfectă. Își adora soțul, îi
VP - 273
plăcea la nebunie casa ei primitoare și era convinsă că cei doi băieți ai ei
erau cei mai frumoși și cei mai deștepți din toată lumea, din toate timpurile,
din… ei bine, din absolut tot ce și-ar putea închipui cineva.
Ce-i drept, trebuiau să locuiască la țară deoarece, chiar și cu influența
puternică a familiei Bridgerton, era puțin probabil ca Sophie, din pricina
originii ei, să fie acceptată de unele dintre matroanele mai pretențioase din
Londra.
(Sophie le numea pretențioase. Benedict le numea cu totul altfel.)
Dar nu avea importanță. Nu chiar. Ea și Benedict preferau să trăiască la
țară oricum, așa că nu era o pierdere prea mare. Și, deși aveau să circule
mereu zvonuri că Sophie nu avea o naștere cuvenită, oficial era o rudă
îndepărtată și întru totul legitimă a răposatului conte de Penwood. Și chiar
dacă nimeni nu o crezuse cu adevărat când confirmase povestea cu pricina,
Araminta o confirmase oricum.
Sophie știa că până când copiii ei aveau să crească, zvonurile aveau să fie
îndeajuns de vechi pentru ca nimeni să nu le închidă ușa în nas, dacă aveau
să vrea să-și ocupe locurile de drept în rândul societății londoneze.
Totul era bine. Totul era perfect.
Aproape. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l facă era să-i găsească un
soț lui Posy. Nu orice soț, desigur. Posy merita ce era mai bun.
— E mai aparte, recunoscuse Sophie în fața lui Benedict cu o zi înainte,
dar nu înseamnă că nu e o partidă pe cinste.
— Desigur că nu, murmură el.
Încerca să citească ziarul. Era vechi de trei zile, dar pentru el erau tot
noutăți.
Sophie îi aruncă o privire tăioasă.
— Adică, desigur, zise el degrabă. Și apoi, când văzu că Sophie nu spune
nimic, adăugă: Adică oricare variantă care înseamnă că va fi o soție
nemaipomenită.
Sophie oftă.
— Problema e că cei mai mulți nu par să-și dea seama cât e de
încântătoare.
Benedict încuviință din cap, respectuos. Înțelegea care era rolul lui în
scena cu pricina. Era soiul de conversație care nu era de fapt o conversație.
Sophie gândea cu voce tare, iar el se afla acolo doar ca să-i dea câte un
imbold verbal sau gestual.
— Sau cel puțin așa spune mama ta, continuă Sophie.
— Aham.
— Nu e invitată să danseze pe cât de des ar trebui.
— Bărbații sunt niște fiare, încuviință Benedict, dând pagina ziarului.
VP - 274
 — Așa este, zise Sophie însuflețită. Desigur, persoanele de față se exclud.
— A, desigur.
— De cele mai multe ori, adăugă ea, pe un ton ușor înțepător.
Benedict flutură din mână.
— N-ai pentru ce.
— Mă asculți măcar? întrebă ea, mijind ochii la el.
— Fiecare cuvințel, o asigură el, coborând ziarul îndeajuns încât să o vadă
peste marginea de sus.
Nu o văzuse propriu-zis mijind ochii, dar o cunoștea îndeajuns de bine ca
să-și dea seama de asta din vocea ei.
— Trebuie să-i găsim un soț lui Posy.
Benedict se gândi puțin.
— Poate că nu vrea unul.
— Desigur că vrea unul!
— Mi s-a spus, își dădu Benedict cu părerea, că toate femeile își doresc un
soț, dar din experiența mea aș zice că nu este chiar așa.
Sophie se holbă doar la el, lucru care nu îl surprinse deloc. Era o afirmație
destul de lungă, de la un bărbat cu un ziar.
— Gândește-te la Eloise, zise el. Clătină din cap, cum făcea de obicei când
se gândea la sora lui. Câți bărbați a refuzat până acum?
— Cel puțin trei, zise Sophie, dar nu asta e ideea.
— Dar care este ideea, atunci?
— Posy.
— Am priceput, zise el lent.
Sophie se aplecă în față, cu o expresie stranie de uluire și hotărâre.
— Nu știu de ce bărbații nu-și dau seama cât e de minunată.
— E un gust care se formează în timp, spuse Benedict, uitând pe moment
că nu trebuia să își dea de fapt cu părerea.
— Poftim?
— Tu ai spus că e mai aparte.
— Dar nu trebuie să… Se pleoști puțin în scaun. Nu are importanță.
— Ce voiai să spui?
— Nimic.
— Sophie, o îmboldi el.
— Doar că nu trebuia să fii de acord cu mine, bombăni ea. Dar până și eu
îmi dau seama ce ridicol e totul.
Benedict își dăduse de mult seama că era un lucru nemaipomenit să aibă
o soție rațională.
Sophie nu spuse nimic vreme îndelungată, iar Benedict ar fi reluat
lecturarea ziarului dacă nu ar fi fost atât de interesant să-i privească chipul.
VP - 275
Se mușcase de buză, apoi oftase apăsat, apoi se îndreptase puțin de spate, de
parcă i-ar fi venit o idee bună, după care se încruntase.
Sincer, ar fi putut s-o privească toată după-amiaza.
— Ție îți vine în minte cineva? întrebă ea dintr-odată.
— Pentru Posy?
Sophie îi aruncă o privire de genul „despre cine altcineva ar putea fi
vorba?”
Benedict oftă. Ar fi trebuit să anticipeze întrebarea, dar începuse să se
gândească la tabloul la care lucra în atelier. Era un portret al lui Sophie, al
patrulea pe care îl făcea în trei ani de căsnicie. Începea să creadă că nu-i
surprinsese chiar atât de bine gura. Nu atât buzele, cât colțurile gurii mai
degrabă. Un portretist bun trebuia să înțeleagă mușchii din corp, chiar și pe
cei ai feței, și…
— Benedict!
— Ce zici de domnul Folsom? întrebă el iute.
— Avocatul?
Benedict încuviință din cap.
— Pare cam șmecher.
Acum că se gândea mai bine, Sophie avea dreptate.
— Sir Reginald?
Sophie îi aruncă din nou o privire tăioasă, vădit dezamăgită de alegerea
lui.
— E gras.
— La fel e și…
— Ba nu e, îl întrerupse Sophie. E durdulie, într-o manieră plăcută.
— Aveam de gând să spun că la fel e și domnul Folsom, zise Benedict,
simțind nevoia să se apere, dar ai ales să zici că e șmecher.
— Ah!
Benedict zâmbi ușor.
— Să fii șmecher e mult mai rău decât să fii mai corpolent, mormăi ea.
— Sunt întru totul de acord cu tine, zise Benedict. Ce zici de domnul
Woodson?
— Cine?
— Noul vicar. Cel despre care ai zis că…
— …are un zâmbet minunat! încheie Sophie entuziasmată. O, Benedict, e
perfect! O, te iubesc la nebunie! spuse ea și-i sări efectiv în brațe peste
măsuța joasă dintre ei.
— Păi, și eu te iubesc, zise el, și se felicită în sinea lui că se gândise să
închidă ușa de la salon mai devreme.
Azvârli ziarul peste umăr și totul fu cum nu se poate mai bine.
VP - 276
 •
Câteva săptămâni mai târziu sezonul se încheie, așa că Posy hotărî să
accepte invitația lui Sophie de a-i face o vizită prelungită. Londra era
fierbinte și lipicioasă și destul de urât mirositoare vara, așa că o ședere la
țară i se păru o idee nemaipomenită. În plus, nu își mai văzuse finii de câteva
luni și se înspăimântase de-a dreptul când Sophie îi scrisese că Alexander
începuse deja să-și piardă din colăceii de bebeluș.
O, era atât de pufos și de adorabil! Trebuia să-l vadă înainte să devină
prea slab. Neapărat.
Și ar fi fost plăcut să o vadă și pe Sophie. Îi scrisese că încă se simțea puțin
slăbită, iar lui Posy îi plăcea să fie de ajutor.
La câteva zile după sosirea ei acolo, ea și Sophie luau ceaiul împreună și
veni vorba, ca de obicei, despre Araminta și Rosamund, cu care Posy se
întâlnea uneori, din întâmplare, în Londra. După mai bine de un an de
tăcere, mama ei începuse în sfârșit să-i răspundă la salut, dar chiar și așa,
conversațiile lor erau scurte și rigide. Iar Posy hotărâse că așa era mai bine.
Poate că mama ei nu avea nimic să-i spună, dar nici ea nu avea nimic să-i
spună ei.
Fusese o revelație destul de eliberatoare.
— M-am întâlnit cu ea lângă modistă, zise Posy, pregătindu-și ceaiul așa
cum îi plăcea, cu lapte și fără zahăr. Tocmai coborâse scările, așa că n-am
avut cum s-o evit, și apoi mi-am dat seama că nici nu voiam să o evit.
Desigur, nu că aș fi vrut să-i vorbesc sau ceva de genul. Sorbi din ceai și
adăugă: Doar că nu voiam să-mi consum energia ascunzându-mă.
Sophie încuviință din cap aprobator.
— Și apoi am vorbit și, de fapt, nu ne-am zis mai nimic, deși a reușit să
strecoare o insultă isteață, cum face de obicei.
— Urăsc când face asta.
— Știu. Se pricepe atât de bine la asta.
— E un talent, zise Sophie. Nu unul bun, dar e totuși un talent.
— Păi, continuă Posy, trebuie să recunosc că m-am purtat foarte matur.
Am lăsat-o să spună orice a vrut, după care mi-am luat rămas-bun. Și apoi
mi-am dat seama de un lucru uimitor.
— Ce anume?
Posy zâmbi.
— Că îmi place de mine însămi.
— Păi, normal că da, zise Sophie confuză.
— Nu, nu, nu înțelegi, spuse Posy.
Ceea ce era ciudat, pentru că Sophie ar fi trebuit să o înțeleagă la
perfecție. Era singura persoană din lume care știa ce înseamnă să fii copilul
VP - 277
pe care Araminta nu îl prefera. Dar Sophie avea un fel vesel de-a fi. Așa
fusese mereu. Chiar și când Araminta o tratase ca pe o sclavă, Sophie nu
păruse niciodată înfrântă. Avusese mereu un spirit aparte, o scânteie. Nu era
sfidare; Sophie era cea mai puțin sfidătoare persoană pe care o știa Posy,
poate cu excepția ei înseși.
Nu era sfidare… ci rezistență. Da, întocmai.
În orice caz, Sophie ar fi trebuit să priceapă la ce se referise Posy, dar nu o
făcuse, așa că Posy spuse:
— Nu m-am plăcut mereu. Și de ce aș fi făcut-o? Nici măcar mama mea nu
mă plăcea.
— O, Posy, zise Sophie, cu ochii plini de lacrimi, nu trebuie să…
— Nu, nu, zise Posy înțelegătoare. Stai liniștită! Nu mă deranjează.
Sophie o privi fără să spună nimic.
— Bine, nu mă mai deranjează, se corectă Posy.
Privi la farfuria cu biscuiți de pe masa care se afla între ele. Ar fi trebuit să
se abțină. Luase deja trei și mai voia alți trei, deci poate că asta însemna că,
dacă mai lua unul singur, se abținea de fapt de la doi…
Bătu darabana cu degetele pe picior. Probabil că n-ar fi trebuit să ia nici
măcar unul. Probabil că ar fi trebuit să-i lase pentru Sophie, care tocmai
născuse un copil și trebuia să-și recapete puterile. Deși Sophie părea să-și fi
revenit întru totul, și micuțul Alexander avea deja patru luni…
— Posy?
Își ridică privirea.
— S-a întâmplat ceva?
Posy ridică ușor din umeri.
— Nu mă pot hotărî dacă vreau sau nu să mănânc un biscuit.
Sophie clipi confuză.
— Un biscuit? Serios?
— Sunt cel puțin două motive pentru care nu ar trebui să o fac, poate
chiar mai multe.
Se opri, încruntată.
— Pari foarte serioasă, zise Sophie. De parcă ai conjuga verbe în limba
latină.
— O, nu, cu siguranță aș arăta mult mai împăcată dacă aș conjuga verbe în
latină, zise Posy. Ar fi chiar simplu, întrucât nu știu să o fac. La biscuiți, în
schimb, mă gândesc întruna. Oftă și își privi mijlocul, apoi adăugă: Spre
groaza mea.
— Nu fi caraghioasă, Posy, o mustră Sophie. Ești cea mai încântătoare
femeie pe care o știu.
Posy zâmbi și apucă biscuitul. Minunat era faptul că Sophie nu mințea.
VP - 278
Sophie chiar o credea cea mai încântătoare femeie pe care o știa. Dar, la o
adică, Sophie fusese mereu așa. Vedea bunătate la cei în care alții vedeau…
De fapt, sinceră să fie, la cei la care alții nici măcar nu se sinchiseau să se
uite.
Posy mușcă din biscuit, mestecă și hotărî că meritase. Unt, zahăr și faină.
Ce putea fi mai delicios de atât?
— Am primit o scrisoare de la Lady Bridgerton astăzi, zise Sophie.
Posy își ridică privirea, interesată. Practic, Lady Bridgerton putea
însemna cumnata lui Sophie, soția actualului viconte. Dar știau amândouă că
se referea la mama lui Benedict. Pentru ele, avea să fie mereu Lady
Bridgerton. Cealaltă era Kate. Numai bine, pentru că așa prefera și Kate să
fie numită în familie.
— Zicea că a vizitat-o domnul Fibberly.
Posy nu spuse nimic, așa că Sophie adăugă:
— Te căuta pe tine.
— Desigur, zise Posy, hotărând să mănânce și al patrulea biscuit.
Hyacinth e prea tânără, iar Eloise îl înspăimântă.
— Eloise mă înspăimântă și pe mine, recunoscu Sophie. Sau cel puțin o
făcea. Sunt convinsă însă că Hyacinth mă va înspăimânta până mor.
— Trebuie doar să știi cum s-o iei, zise Posy și flutură din mână.
Ce-i drept, Hyacinth Bridgerton era înspăimântătoare, dar se înțelesesem
destul de bine. Probabil din pricina simțului foarte ferm (unii ar fi spus de
neclintit) ai dreptății pe care îl avea Hyacinth. Când aflase că mama lui Posy
nu o iubise niciodată la fel de mult ca pe Rosamund…
Ei bine, Posy nu spusese niciodată povești vânătorești și nu avea să
înceapă acum, dar să zicem doar că de atunci Araminta nu mai mâncase
niciodată pește.
Sau pui.
Posy o auzise de la servitori, care știau mereu toate bârfele.
— Dar voiai să-mi povestești despre domnul Fibberly, zise Sophie și sorbi
din nou din ceai.
Posy ridică din umeri, deși nu își amintea să fi voit așa ceva.
— E atât de plictisitor.
— Chipeș?
Posy ridică din nou din umeri.
— Nu-mi dau seama.
— De obicei trebuie doar să-i privești chipul.
— Nu reușesc să trec peste cât e de plictisitor. Cred că nu râde niciodată.
— Nu poate fi chiar atât de rău.
— O, ba da, crede-mă. Mai luă un biscuit și apoi își dădu seama că nu
VP - 279
voise să o facă. Păi, îl luase deja. Doar nu-l putea pune la loc. Îl flutură în aer
în timp ce vorbi, încercând să-și demonstreze ideea. Uneori scoate un sunet
îngrozitor, ceva de genul: „Ăăăm, ăăăm, ăăăm”, și am impresia că râde, dar e
limpede că nu e așa.
Sophie chicoti, deși părea să considere că nu ar fi trebuit să o facă.
— Și nici măcar nu se uită la sânii mei!
— Posy!
— E singura trăsătură bună pe care o am.
— Ba nu e așa! zise Sophie și privi în jur prin salon, deși nu era nici
țipenie de om prin jur. Nu pot să cred că ai spus așa ceva.
Posy răsuflă frustrată.
— Nu pot spune sâni în Londra și acum nu pot spune nici în Wiltshire?
— Nu când noul vicar trebuie să sosească din clipă în clipă, zise Sophie.
O bucată din biscuitul lui Posy se rupse și-i căzu în poală.
— Poftim?
— Nu ți-am zis?
Posy o privi bănuitoare. Cei mai mulți aveau impresia că Sophie nu se
pricepea să mintă, dar asta doar pentru că avea o înfățișare foarte angelică.
Și pentru că mințea rar. Așa că toată lumea presupunea că nu s-ar fi priceput
câtuși de puțin la mințit.
Dar Posy știa că nu era așa.
— Nu, zise ea, scuturându-și fustele, nu mi-ai zis.
— Nu-mi stă deloc în fire așa ceva, murmură Sophie.
Apucă un biscuit și mușcă din el.
Posy se holbă la ea.
— Știi ce nu fac acum?
Sophie își înălță capul spre ea.
— Nu-mi dau ochii peste cap, pentru că încerc să mă port așa cum se
cuvine pentru vârsta și maturitatea pe care le am.
— Chiar că pari serioasă.
Posy continuă să o privească drept în ochi.
— Presupun că e necăsătorit.
— Ăăă, da.
Posy ridică din sprânceana stângă, expresia aceea de superioritate fiind
probabil singurul dar util pe care îl moștenise de la mama ei.
— Câți ani are domnul vicar?
— Nu știu, recunoscu Sophie, dar are tot părul în cap.
— La asta s-a ajuns, deci, murmură Posy.
— M-am gândit la tine când l-am cunoscut, zise Sophie, pentru că
zâmbește.
VP - 280
 Pentru că zâmbea? Posy începu să creadă că Sophie o luase ușor pe
arătură. Poftim?
— Zâmbește așa de des. Și așa de frumos, spuse Sophie și zâmbi și ea. M-
am gândit fără să vreau la tine.
De data asta Posy chiar își dădu ochii peste cap, după care spuse imediat:
— Am hotărât să renunț la maturitate.
— Chiar te rog.
— Îl voi cunoaște pe vicarul tău, spuse Posy, dar ar trebui să știi că am
hotărât să devin excentrică.
— Îți doresc succes, spuse Sophie, ușor sarcastică.
— Nu crezi că aș putea?
— Ești cea mai puțin excentrică persoană pe care o știu.
Era adevărat, desigur, dar dacă tot era să fie fată bătrână, Posy voia să fie
una excentrică, cu o pălărie uriașă, nu disperată, cu buzele țuguiate.
— Cum îl cheamă? întrebă ea.
Dar înainte ca Sophie să apuce să răspundă, auziră ușa din față
deschizându-se și apoi majordomul îi răspunse, anunțând:
— A venit domnul Woodson, doamnă Bridgerton.
Posy își vârî biscuitul pe jumătate mâncat sub un șervet și își împreună
frumos mâinile în poală. Era puțin îmbufnată pe Sophie că invitase un holtei
la ceai fără să o anunțe, dar, oricum, nu avea de ce să nu-i lase o impresie
bună. Privi cu anticipație spre ușă, așteptând răbdătoare, în timp ce
zgomotul de pași făcuți de domnul Woodson se auzi tot mai aproape.
Și apoi…
Și apoi…
Sincer, nici n-ar trebui să încercăm să povestim ce s-a întâmplat după
aceea, pentru că nu își amintea mai nimic.
Îl văzu și fu de parcă, după 25 de ani de viață, inima ei începu în sfârșit să
bată.
•
Hugh Woodson nu fusese niciodată cel mai admirat băiat din școală. Nu
fusese niciodată cel mai frumos sau cel mai sportiv. Nu fusese niciodată cel
mai deștept, sau cel mai snob, sau cel mai nesăbuit. Fusese în schimb, toată
viața lui, cel mai plăcut.
Lumea îl plăcea. Îl plăcuse dintotdeauna. Presupunea că se datora
faptului că și el plăcea cam pe toată lumea. Mama lui se jura că ieșise din
pântec zâmbind. O spunea des, deși Hugh bănuia că o făcea doar pentru a-i
da tatălui său ocazia să spună: „Of, Georgette, știi că avea doar gaze”.
Ceea ce-i făcea mereu pe amândoi să izbucnească în hohote de râs.
Drept dovadă a dragostei pe care Hugh le-o purta amândurora și a felului
VP - 281
său nonșalant de-a fi, de obicei râdea și el.
Cu toate astea, deși era atât de plăcut, nu părea să le atragă niciodată pe
femei. Îl adorau, desigur, și îi mărturiseau cele mai disperate secrete pe care
le aveau, dar o făceau mereu într-un fel care îl făcea să creadă că era privit
doar ca o ființă veselă și demnă de încredere.
Cel mai rău era că toate femeile pe care le cunoștea erau absolut convinse
că o cunoșteau pe femeia perfectă pentru el sau, dacă nu, erau măcar destul
de convinse că exista o astfel de femeie perfectă pentru el.
Observase însă că nicio femeie nu se considerase vreodată a fi ea însăși
femeia perfectă pentru el. Ei bine, el observase. Toți ceilalți păreau să nu-și
dea seama.
Dar își vedea de viață, pentru că nu avea rost să facă altfel. Și, întrucât
bănuise mereu că femeile erau mai inteligente, spera în continuare că femeia
perfectă se afla într-adevăr pe undeva.
La urma urmei, cel puțin patru duzini de femei îi spuseseră asta. Doar nu
puteau greși toate.
Dar Hugh se apropia de 30 de ani, iar Domnișoara Perfecțiune nu găsise
încă de cuviință să se arate. Hugh începea să creadă că ar fi trebuit să se
ocupe singur de situație, doar că nu avea nici cea mai vagă idee despre cum
să o facă, mai ales că tocmai se mutase într-un colțișor destul de liniștit din
Wiltshire, iar în parohia lui nu părea să existe nici măcar o femeie
necăsătorită și de vârstă adecvată.
Uimitor, dar adevărat.
Poate că ar fi trebuit să meargă la Gloucestershire duminica viitoare.
Postul de acolo era neocupat, așa că i se ceruse să țină o predică sau două
până aveau să găsească un nou vicar. Trebuia să fie cel puțin o femeie
singură pe acolo. Nu se putea ca toată zona Cotswolds să fie lipsită de astfel
de femei.
Dar nu era momentul potrivit să zăbovească prea mult asupra acestor
lucruri. Tocmai ajungea la un ceai la doamna Bridgerton, invitație pentru
care îi era foarte recunoscător. Încă se familiariza cu zona și cu locuitorii ei,
dar după o singură slujbă la biserică își dăduse seama că doamna Bridgerton
era plăcută și admirată de absolut toată lumea. Părea a fi și inteligentă, și
amabilă.
Spera că îi plăcea să bârfească. Chiar avea nevoie de cineva care să-i
povestească ce se petrecea prin zonă. Nu își putea îngriji turma fără să-i
cunoască istoricul.
Auzise și că bucătăreasa ei pregătea un ceai foarte gustos. Și biscuiții
pregătiți de ea erau îndeosebi pomeniți.
— A venit domnul Woodson, doamnă Bridgerton.
VP - 282
 Hugh păși în salon când majordomul îi rosti numele. Se bucura că uitase
să mănânce de prânz, pentru că în casă mirosea divin și…
Și apoi uită totul.
De ce venise.
Cine era.
Chiar și culoarea cerului și mirosul ierbii.
Într-adevăr, în timp ce rămase acolo, sub intrarea cu arcadă în salonul
familiei Bridgerton, mai știu un singur lucru.
Femeia de pe canapea, cea cu ochi minunați, și care nu era doamna
Bridgerton, era Domnișoara Perfecțiune.
•
Sophie Bridgerton știa câte ceva despre dragostea la prima vedere.
Fusese lovită cândva, demult, de proverbialul fulger, lăsată fără suflare de
pasiunea, de extazul amețitor și de senzația stranie de furnicături pe care i le
stârnise în tot corpul.
Sau cel puțin așa își amintea.
Își amintea de asemenea că, deși săgeata lui Cupidon se dovedise, în cazul
ei, uimitor de precisă, ei și lui Benedict le luase destul de mult timp ca să
ajungă să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Așa că, deși îi venea să
țopăie pe scaun de încântare în timp ce-i privi pe Posy și pe domnul
Woodson uitându-se unul la celălalt ca o pereche de turturele, o altă parte a
ei, cea foarte pragmatică, cea de copil din flori, cea care știa foarte bine că
lumea nu era făcută doar din curcubeie și îngerași, încerca să-și înfrâneze
entuziasmul.
Doar că, oricât de groaznică ar fi fost copilăria ei (iar anumite porțiuni din
ea fuseseră într-adevăr îngrozitoare), indiferent de cruzimile și de
mârșăviile cu care să confruntase în viață (și nici aici nu fusese prea
norocoasă), Sophie era, în esență, o romantică incurabilă.
Ceea ce îi aminti de Posy.
Într-adevăr, Posy o vizitase de mai multe ori pe an și, într-adevăr, una
dintre vizite coincidea aproape întotdeauna cu sfârșitul sezonului, dar se
putea ca Sophie să fi adăugat o rugăminte stăruitoare în invitația pe care i-o
adresase recent. Se putea să fi exagerat puțin când descrisese cât de repede
creșteau copiii și se putea chiar să fi mințit când spusese că se simțea cam
rău.
Dar, în cazul de față, scopul scuza cu siguranță mijloacele. Da, Posy îi
spusese că ar fi fost perfect mulțumită să rămână necăsătorită, dar Sophie
nu o crezuse nici măcar o clipă. Sau, mai exact, Sophie credea că Posy credea
că ar fi fost perfect mulțumită. Dar era de ajuns să o privești cum îi smotocea
pe micuții William și Alexander, ca să-ți dai seama că era născută să fie
VP - 283
mamă și că lumea ar fi fost un loc mult mai sărac dacă Posy nu ar fi avut o
grămadă de copii ai ei.
Ce-i drept, Sophie insistase o dată sau de vreo duzină de ori să îi facă
cunoștință lui Posy cu orice domn singur care se afla la momentul respectiv
în Wiltshire, dar de data asta…
De data asta Sophie știu.
De data asta era dragoste.
— Domnule Woodson, spuse ea, încercând să nu rânjească ca o smintită,
permite-mi să-ți fac cunoștință cu scumpa mea soră, domnișoara Posy
Reiling.
Domnul Woodson păru să aibă impresia că spunea ceva, dar de fapt se
holba la Posy de parcă tocmai ar fi întâlnit-o pe Afrodita.
— Posy, continuă Sophie, dânsul este domnul Woodson, noul nostru
vicar. A sosit de curând; aș zice, cu circa trei săptămâni în urmă?
Se afla acolo de aproape două luni, și Sophie o știa foarte bine, dar voia să
vadă dacă o ascultase suficient de bine încât să o corecteze.
Domnul Woodson încuviință doar din cap, fără să-și ia privirea de la Posy.
— Te rog, domnule Woodson, murmură Sophie, ia loc!
Domnul Woodson reuși să priceapă ce îi spusese și se așeză pe un scaun.
— Dorești ceai, domnule Woodson? întrebă Sophie.
Domnul Woodson încuviință din cap.
— Posy, vrei tu să torni ceai?
Posy încuviință din cap.
Sophie așteptă și apoi, când fu limpede că Posy nu avea de gând să facă
prea multe în afară de a-i zâmbi domnului Woodson, spuse:
— Posy!
Posy se întoarse să o privească, dar își mișcă capul foarte lent și cu mare
reticență, de parcă un magnet uriaș ar fi atras-o în direcția opusă.
— Vrei să-i torni ceai domnului Woodson? murmură Sophie, încercând să
zâmbească doar din priviri.
— Ah, desigur.
Posy se întoarse din nou spre vicar și zâmbi din nou prostește.
— Doriți ceai?
În mod obișnuit, Sophie i-ar fi spus că îl întrebase deja pe domnul
Woodson dacă dorește ceai, dar nu era nimic obișnuit la această întâlnire,
așa că hotărî să se lase pe spătar și să observe pur și simplu.
— Mi-ar plăcea, îi spuse domnul Woodson lui Posy. Mai mult ca orice pe
lume.
„Serios, acum”, se gândi Sophie, de parcă nici n-ar fi fost prezentă acolo.
— Cum îl serviți? întrebă Posy.
VP - 284
 — Oricum doriți.
Eh, asta era deja prea de tot. Niciun bărbat nu se îndrăgostea vreodată
atât de tare, încât să nu mai aibă o preferință când venea vorba despre ceai.
Ei drăcie! Doar erau în Anglia! Și, în plus, era vorba despre ceai.
— Avem și lapte, și zahăr, spuse Sophie, incapabilă să se abțină.
Avusese de gând să stea tăcută și să privească, dar, sincer acum, nici cel
mai mare romantic nu ar fi putut rămâne tăcut.
Domnul Woodson nu o auzi.
— Oricare dintre ele s-ar potrivi de minune în ceașca dumitale, adăugă
ea.
— Ai cei mai frumoși ochi, spuse el, cu uimire în glas, de parcă nu-i venea
să creadă că se afla chiar acolo, în încăperea aceea, împreună cu Posy.
— Zâmbetul dumitale, spuse Posy la rândul ei. Este… minunat.
Domnul Woodson se aplecă spre ea.
— Îți plac trandafirii, domnișoară Reiling?
Posy încuviință din cap.
— Trebuie să-ți aduc câțiva.
Sophie renunță să mai încerce să pară senină și, în cele din urmă, rânji cu
gura până la urechi. Oricum niciunul dintre ei nu se uita la ea.
— Avem trandafiri, spuse ea.
Niciun răspuns.
— În spate, în grădină.
Din nou, nimic.
— Unde ați putea merge la o plimbare.
Fu de parcă cineva înfipsese un ac în amândoi.
— Ah, să mergem?
— Aș fi încântată.
— Te rog, permite-mi să…
— Ia-mă de braț!
— Aș dori…
— Trebuie…
Până când Posy și domnul Woodson ajunseră la ușă, Sophie nu-și mai
putu da seama cine ce spunea. Și nici o singură picătură de ceai nu ajunsese
în ceașca domnului Woodson.
Sophie așteptă un minut întreg, apoi izbucni în râs și-și duse mâna la
gură, ca să înăbușe sunetul, deși nu era prea convinsă de ce ar fi trebuit să o
facă. Era un râs de pură încântare. Dar și mândrie pentru că orchestrase
totul.
— De ce râzi? întrebă Benedict, care intră în încăpere cu degetele pătate
de vopsea. Ah, biscuiți. Grozav! Mi-e o foame de lup. Am uitat să mănânc azi-
VP - 285
dimineață.
Îl luă pe ultimul și se încruntă.
— Puteai să-mi lași mai mulți.
— Din pricina lui Posy, zise Sophie rânjind. Și a domnului Woodson.
Prevăd o logodnă foarte scurtă.
Benedict făcu ochii mari. Se întoarse spre ușă, apoi spre fereastră.
— Unde sunt?
— În spate. Nu-i putem vedea de aici.
Benedict mestecă gânditor.
— Dar am putea din atelierul meu.
Timp de circa două secunde, niciunul dintre ei nu se mișcă. Dar doar preț
de două secunde.
Apoi alergară spre ușă, împingându-se și îmbrâncindu-se pe coridor spre
atelierul lui Benedict, care se afla într-un bovindou în partea din spate a
casei, beneficiind de lumină din trei direcții. Sophie ajunse prima, deși nu
prin mijloace tocmai corecte, și icni șocată.
— Ce-i? spuse Benedict din prag.
— Se sărută!
Benedict înaintă cu pași mari.
— Nu te cred!
— Ba da!
Se duse lângă ea și rămase cu gura căscată.
— Ei, al naibii să fiu!
Iar Sophie, care nu vorbea urât niciodată, răspunse:
— Știu. Știu.
— Și de-abia s-au întâlnit? Serios?
— Și tu m-ai sărutat în noaptea în care ne-am cunoscut, sublime ea.
— A fost cu totul altceva.
Sophie reuși să-și ia privirea de la cuplul care se săruta pe peluză
suficient de mult timp încât să întrebe:
— Cum anume?
Benedict se gândi preț de o clipă, apoi răspunse:
— Era un bal mascat.
— Aha, deci e în regulă să săruți pe cineva dacă nu știi cine e?
— Nu e corect, Sophie, cloncăni el și clătină din cap. Te-am întrebat și n-ai
vrut să-mi spui.
Așa era, așa că încheiară conversația și mai rămaseră acolo o clipă,
urmărindu-i cu nerușinare pe Posy și pe vicar. Nu se mai sărutau, ci vorbeau,
din câte se părea, cu o viteză uimitoare. Posy vorbea, apoi domnul Woodson
încuviința cu putere din cap și o întrerupea, apoi ea îl întrerupea pe el, iar el
VP - 286
păru să chicotească, nu alta, iar apoi Posy începu să vorbească agitată,
fluturând înnebunită din brațe.
— Ce naiba și-ar putea spune? se întrebă Sophie.
— Probabil că tot ce ar fi trebuit să-și spună înainte să o sărute.
Benedict se încruntă și își încrucișă brațele la piept.
— De cât timp o țin așa, oare?
— I-ai văzut de când i-am văzut și eu.
— Nu, mă refeream când a sosit el? Au vorbit măcar înainte să…
Arătă cu mâna spre fereastră, făcând semn spre cei doi, care păreau gata
să se sărute din nou.
— Da, desigur, dar… Sophie se opri, gândindu-se puțin.
Și Posy, și domnul Woodson fuseseră destul de amuțiți în timpul
întâlnirii. De fapt, nu-și putea aminti să fi rostit un singur cuvânt cu
însemnătate.
— Ei bine, mă tem că nu prea mult.
Benedict încuviință lent din cap.
— Crezi că ar trebui să ies la ei?
Sophie se uită la el, apoi la fereastră, apoi din nou la el.
— Ți-ai pierdut mințile?
Benedict ridică din umeri.
— E sora mea acum și asta este casa mea…
— Să nu cumva!
— Deci n-ar trebui să-i protejez onoarea?
— E primul ei sărut!
Benedict ridică din sprânceană.
— Și iată-ne, spionându-i.
— E dreptul meu, spuse Sophie indignată. Eu am aranjat totul.
— A, așa ai făcut? Parcă îmi amintesc că eu l-am numit pe domnul
Woodson.
— Dar nu ai făcut nimic în sensul ăsta.
— Asta e treaba ta, dragă.
Sophie se gândi la o replică, pentru că o spusese pe un ton cam enervant,
dar avea dreptate. Îi cam plăcea să încerce să-i găsească un soț lui Posy și cu
siguranței savura succesul răsunător pe care îl avusese de data asta.
— Știi, spuse Benedict gânditor, s-ar putea să avem o fiică cândva. Sophie
se întoarse spre el. De obicei nu era genul de om care să tragă astfel de
concluzii ilogice.
— Poftim?
Făcu semn spre turturelele de pe peluză.
— Mă refeream că ar putea fi o practică excelentă pentru mine. Sunt
VP - 287
aproape convins că vreau să fiu un tată extrem de protector. Aș putea să dau
buzna peste ei și să-l rup în bătaie.
Sophie tresări. Bietul domn Woodson n-ar fi avut nicio șansă.
— Să-l provoc la duel?
Sophie clătină din cap.
— Prea bine, dar dacă o culcă pe iarbă, eu intervin.
— Nu o va… O, Cerule mare! Sophie se aplecă înainte, cu fața aproape
lipită de fereastră. O, drăcie!
Și nici măcar nu își acoperi gura, îngrozită că rostise o blasfemie. Benedict
oftă, apoi își flexă degetele.
— Chiar nu vreau să-mi rănesc mâinile. Ți-am terminat portretul pe
jumătate și merge atât de bine!
Sophie îi puse o mână pe braț, oprindu-l, deși nu se mișcase de fapt deloc.
— Nu, spuse ea, nu… Icni. Vai! Poate că ar trebui să facem ceva.
— Încă n-au ajuns pe iarbă.
— Benedict!
— În mod obișnuit, ți-aș zice să-l chemi pe preot, spuse el, doar că s-ar
părea că din pricina asta am ajuns în această belea în primul rând.
Sophie înghiți în sec.
— Poate că ai putea face rost de o autorizație specială pentru ei? Drept
cadou de nuntă?
Benedict rânji.
— E ca și făcut.
•
Fusese o nuntă splendidă. Iar sărutul de la sfârșit…
Nimeni nu fu surprins când Posy născu nouă luni mai târziu și apoi câte
unul în fiecare an. Își numise fiecare copilaș cu mare grijă, iar domnul
Woodson, care era la fel de iubit ca vicar precum fusese în toate celelalte
etape ale vieții sale, o adora și nu putea să se împotrivească vreuneia dintre
alegerile ei.
Mai întâi se născu Sophia, din motive evidente, apoi Benedict. Următorul
ar fi trebuit să se numească Violet, doar că Sophie o implorase să nu o facă.
Își dorise mereu să-și numească ea fiica așa și ar fi fost mult prea confuz
având în vedere că familiile locuiau atât de aproape. Așa că Posy alesese
Georgette, ca pe mama lui Hugh, despre care credea că avea cel mai drăguț
zâmbet din lume.
Apoi urmă John, după tatăl lui Hugh. Vreme îndelungată păruse că avea să
rămână mezinul familiei. După ce născuse în luna iunie timp de patru ani la
rând, Posy nu mai rămase însărcinată. Nu făcea nimic diferit, îi povestise ea
lui Sophie; ea și Hugh erau încă foarte îndrăgostiți. Se părea doar că trupul ei
VP - 288
hotărâse că nu avea să mai nască copii.
Ceea ce era în regulă. Cu două fete și doi băieți, toți mai mici de zece ani,
era și-așa cât se putea de ocupată.
Dar într-o dimineață, pe când John avea cinci ani, Posy se ridică din pat și
vomită pe podea. Putea însemna un singur lucru, iar în toamna următoare
născu o fată.
Sophie fu de față la naștere, așa cum se întâmplase de fiecare dată.
— Cum o vei boteza? o întrebă ea.
Posy privi în jos, la ființa perfectă din brațele ei. Dormea adânc și, deși
știa că nou-născuții nu zâmbeau, bebelușul chiar părea mulțumit de ceva.
Poate de faptul că se născuse. Poate că fetița avea să treacă prin viață
zâmbind. Poate că buna dispoziție avea să fie arma ei.
Ce ființă splendidă urma să devină!
— Araminta, spuse brusc Posy.
Sophie mai că nu căzu de uimire.
— Poftim???
— Vreau să o botez Araminta. Sunt destul de sigură.
Posy o mângâie pe fetiță pe obraz, apoi ușor sub bărbie.
Sophie continuă să clatine din cap.
— Dar mama ta… Nu pot să cred că ai vrea…
— Nu o botez așa pentru mama mea, o opri Posy cu blândețe. O botez așa
din pricina mamei mele. E diferit.
Sophie păru sceptică, dar se aplecă să vadă mai bine bebelușul.
— E într-adevăr o dulceață de copil, murmură ea.
Posy zâmbi, fără să-și mute privirea de la chipul bebelușului.
— Știu.
— Presupun că m-aș putea obișnui cu numele, spuse Sophie, încuviințând
din cap. O gâdilă ușor în palmă pe nou-născută până când aceasta își
înfășură instinctiv degețelele în jurul degetului ei. Bună seara, Araminta! Mă
bucur să te cunosc.
— Minty, zise Posy.
Sophie își ridică privirea spre ea.
— Poftim?
— O să-i spun Minty. Araminta va da bine în Biblia familiei, dar mi se pare
a fi o Minty.
Sophie strânse din buze, încercând să nu zâmbească.
— Mamei tale nu i-ar plăcea deloc.
— Așa e, murmură Posy.
— Minty, rosti Sophie, să vadă cum sună. Îmi place. Ba nu, cred că îmi
place la nebunie. I se potrivește.
VP - 289
 Posy o sărută pe Minty pe căpșor.
— Ce fel de fată vei fi? șopti ea. Dulce și docilă?
Sophie chicoti când o auzi. Fusese de față la douăsprezece nașteri, patru
proprii, cinci ale lui Posy și trei ale surorii lui Benedict, Eloise. Nu auzise
niciun bebeluș venind pe lume zbierând la fel de puternic ca Minty.
— Copila asta, spuse ea cu hotărâre, o să-ți dea de furcă, nu glumă.
Și așa fu. Dar asta, dragă cititorule, este o cu totul altă poveste…

VP - 290
virtual-project.eu

VP - 291