Serbarea ABECEDARULUI

5 elevi, fiecare cȃte o strofă:

Mai țineti minte ziua cu mult soare

Cȃnd ne-ați adus la școală dragi părinți?
Cȃnd ne-ați lăsat, cuprinși de nerăbdare,
Ȋn băncile școlarilor… cuminți?

Eroii năzdrăvani ai primei clase

Au mai crescut c-un an ȋn ghidușii,
Dar, printre amintirile rămase,
Sunt multe  cunoștințe, toate vii.

V-am invitat acum la o serbare

A literelor dragi, ce ne-au uimit
Cu forma… dar și visul lor cel mare:
S-avem, la timp, cuvȃntul potrivit.

Acum dorim, cu prima noastră carte,

Numită-atȃt de simplu: -“Abecedar”,
O dedicație să facem, mai  aparte,
Acelei ȋnzestrate cu mult har.

Căci de la Doamna noastră-nvățătoare

Am ȋnvățat să scriem, să citim,
Să nu ne repezim la corectoare,

Ci-ntȃi să fim atenți… să nu greșim!

Ȋmpreună, cei 5 elevi:

Să intre-acum ȋn scenă toți actorii!

Să intre-n scenă literele toate!
Departe alungați orice emoții,
Căci rolurile-s bine ȋnvățate!

Elevii, ȋn ținută de școală, se așază ȋn șir, ȋn fața clasei, rămȃnȃnd aliniați ȋn ordine alfabetică.
Doar litera “Z” va fi ȋnaintea literei “A”, urmȃnd a trece la locul său  după prima replică.

Cȃntec (1)
apoi
 Litera "Z" către litera “A”

-Buna ziua! Cine ești?

 Litera "A" către litera “Z”

-Mă mir cum de nu ghicești!

-Eu sunt “A”-ul din povești,

Și, cum știe-orice școlar,
Primul ȋn abecedar.

Nu demult, din alfabet,
 Am fugit ȋntr-un caiet
Să m-ascund - eram un  pici!-
Speriat… de Moș Arici!

Dar acum… acum sunt mare,

Știu cuvȃntul “ascultare”

Și-adevărul ȋl rostesc
Pe-unde trec, făr’ să roșesc.

Din povești cu-“A fost odată…”

 Par a fi desprins, dar, iată,

Am ambiția de-a fi
Actual… ȋn orice zi!

Și…amabil! Lȃngă mine

“B” să spună că e... bine!

Litera “Z” se așază ultima din șir

Restul literelor rămȃn pe loc și se adresează una alteia,
ȋn ordine alfabetică, ȋntorcȃndu-se față către față
(ȋntȃi către litera de dinainte, apoi, spre sfȃrșitul rolului, către litera imediat următoare)

Litera “A” se ȋntoarce, un pic surprinsă, cu fața către litera”B”

Aaa…, dar și eu, lȃngă tine,

Mă simt tot atȃt de bine!

Litera “B” către litera “A”

Pentru că, ȋntȃi de toate,

“B” ȋnseamnă… bunătate.

Dar mai e și bucurie:

De-a citi, ori de a scrie,
 De-a zȃmbi, a da binețe,
De-a răspunde cu blȃndețe.

B e binele făcut
Ȋn tăcere, neștiut…
Din bătrȃni, vorba-nțeleaptă,
Biruință-n lupta dreaptă.

 Litera “B” se ȋntoarce acum cu fața către litera”C”

Boacăne?  Eu nu le număr,
Dar pun umăr lȃngă umăr
Cȃnd ȋmi cere cineva…
Din stȃnga, din dreapta mea!

Litera “C” adresȃndu-se literei “B

Ȋn dreapta, de-acuma știi,

Sunt eu, “C”… de la copii,
De la chipul lor curat,
De la cer…  

Cum a plouat,
Cum aduc, ȋn curcubeu,
Prin culori, cuvȃntul meu:

Fii copil corect, cinstit,
Și vei crește… fericit!

Cȃt de mic, eu am un crez:

Toata viața să cutez
Spre un țel frumos, ȋnalt:

Să ajut… pe celălalt!

Litera “C” se ȋntoarce acum către litera “D”

Scrie și-n A_BE_ CE_ DAR:

“C” primește... și dă-n dar!

Acum, litera “D” ȋi oferă un mic cadou, spunȃnd:

Ai dreptate,-i chiar așa!

Eu sunt”D”… și ȋți voi da
Un cadou - să-l dăruiești
Tu, copile, cui dorești!

Litera C (primind și ȋntorcȃnd cutiuța pe toate fețele):

Ce să fie oare-aici?
 Litera “D” către litera “C”

Curioși, voi, ăștia mici!

Nu-i… nimic!  Ȋn acest dar

Am pus doar… un strop de har,
Am pus duh… și dăruire
Pentru-a noastră devenire!

Am mai pus și… demnitate,

Dragoste, bună la toate,
Ȋnsă-acolo, undeva,
E… și ghicitoarea mea!

Litera “D”către litera “E”

Evident, dacă dorești,

Tu, un “E”, …alți trei găsești!

Litera “E” către litera “D”

Excelentă… provocare!
Pentru mine este, oare?

Litera “D” dă din cap, confirmȃnd

“E” sunt eu… deci e…ceva…

ELEGANȚǍ?
 

Litera “D” (bucuroasă) scoate din buznuar primul cartonaș pe care scrie FB

Primul “Da”!

Litera “E” (cu degetul la frunte, la fel de gȃnditoare)

ERUDIȚIE?  Un pic?

De ajuns pentru-un pitic?

Litera “D” (satisfacută) scoate al doilea cartonaș

  pe care scrie FB

Ce elev!  Vii dintr-un basm?

Litera “E”, ghicind și ultimul cuvȃnt

Da, cu mult… ENTUZIASM!

Litera “D” scoate al treilea cartonaș pe care scrie FB, 
adăugȃnd:

Cu elan, ca pentru-o mie

De școlari! Plus energie!

Litera “E” continuă :

Pentru-un E ce exersează,
Chiar emoția contează!
Iar de e și exigent,
Poate-ajunge… eminent!

Acum către litera “F”

Excepțional, adică…

Să fiu explicit, nu strică!

Litera “F” către litera “E”

Trei FB-uri ai primit!
Sunt atȃt de fericit!

Ești… fantastic, ȋmi ești… frate!

Litera “E” (zȃmbind)

Chiar și-atunci cȃnd ne dăm coate?

Litera “F”

Fantezia… e de vină,
C-avem mintea, de ea, plină.
Ȋnsă mai avem și fapte
De copii… cu dinți de lapte.

Azi nu ne mai este frică,

De-o pedeapsă mititică,
Dar, de teme, ne ferim -
Nu cumva să le-nmulțim!

Alfabetul e o casă
C-o familie frumoasă,
Formȃnd, vii, sfinte cuvinte
Ca fiu, frate sau părinte!
Ȋn timp ce toate literele se iau de mȃna, litera “G” spune:

Flori suntem,… ȋntr-o grădină,

Toți, cu fața spre lumină,
Cȃteodata, generoși,
Alteori, un pic… geloși.

Graba, jocul ni-l mai strică.

Cȃnd genunchii se ridică,
Zgȃriați, din căzătură,
Să ne-auzi –toți buni de gură!

Grijulii, să nu greșim,
Tot caietu’-l mȃzgălim!
Nici dacă am fi zugravi,
Nu am fi așa grozavi!

Astfel e-n copilărie:

Giumbușlucuri, gingășie…
Cȃnd un gest plin de sfială,
Cȃnd regret pentru-o greșeală.

Ȋnsă, voi, părinți iubiți,

Cu mult drag ne ȋngrijiți.

Toate literele:

Ȋnsă, voi, părinți iubiți,

Cu mult drag ne ȋngrijiți.

Cȃntec (2)

Litera “H” către public:

Hop, veni și  rȃndul meu

Să-mi spun rolul.  Nu e greu.

Eu sunt “H”, un mic hoinar.

Cȃt haz am,… n-aveți habar.

Chiar și hrana mea-i aleasă:

Este cartea de pe masă!

Iar haina, cine nu știe,

Este multa hărnicie!

Acum ȋnsă-am hotărȃt
Să ȋnchei, spunȃnd atȃt:
 Litera “H” către litera “I”

Unde-i Har,... hora se-ncinge,
Unde nu-i, ȋncet se stinge.

Litera “I” către litera “H”:

Cum, pe oameni, ȋmpreună,

Nu ȋi ține-o zȃna bună?
Eu, de “I”, de la Iubire,
Știu din cartea de citire.

Litera “H” răspunde:

Ce spui tu e-adevărat,
Mama, ea te-a luminat
Cu bagheta-i fermecată,
Ȋn har, pururea scăldată!

Litera “I” (cu elan, ca după o descoperire surprinzătoare)

Pe o pȃnză azi aștern,

Cȃnd ideile se cern
Și devin imagini, iată,
Orice lecție-nvățată.

Tot ce ȋmi imaginez
E-un motiv ca să creez
Lumi de vis… Cu-ngăduință,
Căci n-am ȋncă… iscusință!

Litera “I” se ȋntoarce acum către litera “J”

Dar am inimă și minte

De copil ce, ȋnainte,
Pe cărarea vieții-o ia
Spre-a iubirii, sfȃntă stea!

Litera J  către litera “I”

Eu sunt “J” - mereu de strajă!

Sigur nu vorbești de-o vrajă?

Eu și-n joacă-am fost lovit

De acei ce m-au “iubit”!

Dar am ȋnvățat ceva:

Să iubesc... jertfind ceva!
 Să nu jinduiesc la cele
Ce sunt josnice sau rele!

Litera “J” se ȋntoarce către litera “K”

Și să judec, mai ales,

Cu cine, la joacă, ies!

Litera “K” spune și ea (pe un ton la fel de ȋnțelept):

Și la mine, cumpătare
Se scrie cu un “K” mare!

 Căci, oricȃt de mult iubesc,

Pe toate le cȃntăresc!

Ȋnsă n-as putea, exclam,

Să măsor la kilogram

Tainele copilăriei,
Aripile bucuriei,

Dragostea de-nvățătură
De povești… Nu am măsură

Pentru-acestea…

ȋntorcȃndu-se către litera “L”

…Așadar,
Nu le-așez pe vreun cȃntar.

Litera “L”, ușor aplecată către litera “K”

K… s-o spun și eu, pe șleau,

Pe cȃntar nici eu nu vreau!

Litera “K” (zȃmbind):

Lasă, nu te amărȋ,
Tu ești doar litera “L”!

Litera “L”, din nou:

Nu mă amărăsc deloc,
Pe-unde trec, eu ȋmi fac loc.

E plăcut ȋn clasa mea:

Știu cu cine pot lupta!
 Și-s destui colegi ce, iată,
Au o minte… luminată.

Cȃnd lucrez, normal, asud,

Dar de lene să n-aud:
Nu se cheamă că ești mare
Dacă n-ai nicio lucrare.

Litera “L” se intoarce acum către litera “M”

Mai și lăcrimez, se știe,

La necaz, la bucurie,
 Ȋnsa,-n toate, am o lege:
Om e-acel ce te-nțelege!

Litera “M” către literele anterioare:

Mulțumirea mea e mare,
Eu sunt “M” și azi ȋmi pare
Că nimic n-am auzit
Mai frumos… Cȃt ați muncit!

Cȃt de mult ați ȋnvățat!

Nu e oare minunat
C-ați ajuns cu toții-a scrie
Repede: mă_ri_ni_mi_e?

Matematica-i mirată
Că a fost elucidată
Taina cifrelor, dar are
Un mister ȋncă mai mare!

Căutați! Ȋl veți găsi!

Și-n final, veți mulțumi!

Sper că tot cu… modestie!

Poate chiar pe-o melodie!

Aici copiii se țin din nou de mȃnă și cȃntă ȋmpreună:

Cȃntec (3)

Litera “N” se ȋntoarce către litera “O”,

spunȃnd:

 “N” eu sunt… și ocrotesc

 Ȋn natura ce-o iubesc
Tot ce crește an de an
Din pămȃntul năzdrăvan.

Nicicȃnd, el, am observat,

Nu rămȃne ȋnghețat,
Ci renaște pentru noi,
Să ne scoată din nevoi.

Cȃnd ești negru de mȃhnit,

Cum, necum, te-a-nveselit,
Cu un fir gingaș de floare,
Din comori nepieritoare.

Cȃnd ți-e foame și n-ai hrană,

Tot țărȃna năzdrăvană,
De ȋi dai un bob, ea, mȃine,
Ȋți dă grȃul pentru pȃine.

Deci,… nădejde vă doresc!
Și cu “N” mă iscălesc.

Litera “O”către litera “N”

Mulțumim pentru urare!

Apoi litera “O” se ȋntoarce (un pic rușinată) către litera “P”

Eu sunt “O”… de la ce oare?

Poate de la… omenie?
Omenos, cine mă știe?

Mă gȃndesc că-s … ordonat.

Dar, dacă mă uit sub pat!

Optimist? Doar cȃnd fac scheme!

Nu și cȃnd mă-ncurc la teme!

Orice-aș face, -s osȃndit

De un “O”! M-am oglindit
Ȋntr-o litera ovală!
Dar așa este... ȋn școală!

Nu prea ai nicio scăpare:

Din “o” mic, devii…

“Om” mare!

Litera “P” către litera “O”

 “P” de la perseverență,
Iață,-ți face-o reverență!

  
Apoi litera “P” se ȋntoarce către litera “R”

Poezie, puritate…
Eu, cu pace,-aduc din toate…

Și, ofer, precum se știe,

Orișicui, prietenie.

Mai mă joc cu păpușele,

Că-s prietene și ele,

Dar mai mult ȋi prețuiesc

Pe acei…ce ȋmi vorbesc,

Ori ȋmi sunt de ajutor

Să prind aripi…pentru zbor!

Cum să poți urca spre creste,

Către-o lume de poveste?

Și polenul de pe flori
Cum să-l iei… dacă nu zbori?

Litera “R” către litera “P”

Cu rȃvnă, dar și răbdare

Vei ajunge pȃn’ la soare!

 
Apoi, litera “R” continuă:

Dar e bine să te țină

Ȋn pămȃnt, o rădăcină…

Să ai rostul tău ȋn viață,
Să răsari ȋn dimineață
Cu un chip surȃzător
De fiu…recunoscător.

Să alergi și să te miri,
Aer proaspăt să respiri,
Să ȋmparți un bob de rouă,
Cu o frunză, pe din două.

Litera “R” se ȋntoarce acum către litera “S:

Să visezi, privind departe,

Dar să pui și-un semn ȋn carte
La cuvȃntul “rațiune”,
 Ca să fii un “R”... pe bune!

Litera “S” ripostează:

Ca un “S”, eu spun prezent,
Să mă scuzi,… cu sentiment!

și continuă:

Orice “S” e un artist:

El nu lasă omul trist,
Ci-l ȋnvață cum să fie
Parte dintr-o simfonie.

Cum să acordeze-o strună
Ca să cȃnte ȋmpreună,
Cum s-alunge un suspin
C-un surȃs de  soare plin.

 “S” dă vieții strălucire,
Un scop nobil,  o sclipire
De speranță, dacă știi
Tu, din suflet, cum să-l scrii!

Apoi, ȋntorcȃndu-se către litera “Ș” :

Ȋn plus, “S”-ul nu te lasă

Să stai singurel ȋn clasă,
Ci ȋn pauză te scoate
Să te joci… pe săturate!

Litera “Ș” către litera “S”

Mai cu șarm, mai cu-ndrăzneală

Ne-am trezit și noi la școală,
Dar să știm cum se muncește
N-am fost informați, firește.

De cerneală, cȃte pete

Am șters toți de prin  caiete
Doar eu știu - ȋn șoaptă-o zic,
C-am și eu ȋn geantă-un pic!

Dar o șansă-l ȋnsoțește

Pe școlarul ce pornește
De cu seară, pȃnă-n zori,
Să gonească... porcușori!

Litera “Ș” se ȋntoarce acum către litera “T”, continuȃnd:

Șansa lui e chiar la școală,

 Unde orișice greșeală
Are leacul potrivit:

Să ȋnveți… din ce-ai greșit!

Aici, urmează un scurt dialog ȋntre “T” și ”Ț”

Litera “T” către litera “Ț”

Am greșit… și-am ȋnvățat:

N-am nimic de reparat
Ȋn caiet; iar, de-s atent,
Nici chiar ȋn comportament!

Litera “Ț” către litera “T”

“T”-ul ȋn cuvinte pune

Multele intenții bune,
Doar ȋn fapte, cȃteodată,
Este drept, o face lată!

Litera “T” către litera “Ț”

Tinerețea e la fel,
Cu tentații fel de fel,
Truda, și tu, de-o unești
Cu talent,... te depășești!

Litera “Ț” către litera “T”

Temerar, te poți lupta,

Făr’ să bați pe cineva.
Taina celui ce răzbate
Este-un bun temei... ȋn toate.

Litera “T” către litera “Ț”

Din tezaurul cetății
“T” ia armele dreptății!

Litera “Ț” catre litera “T”

"Ț" din pildele străbune,

Ia… tandrețe, -nțelepciune!

Litera “U”  către litera “V”

Cu uimire-am asistat
 La un dialog ciudat!

Unic este fiecare,
Că e “T”, că e “Ț” mare!

Pare-se că-i mai ușor

Dacă ai puțin umor
Și nu uiți să-l folosești
Cȃnd nu vrei… doar să lovești!

Uite cȃt de simplu este,

De urmezi, ca-ntr-o poveste,
Un ȋndemn, neabătut:
Să fii bun… de la-nceput!

Să te lupți, cȃt poți și tu,

Răului să ȋi spui “nu”!

Litera “V” către litera “U”

Ai vorbit ca ȋntr-un vis…

Tu fereastra ai deschis
Spre o viață mai frumoasă,
Și, ȋn fapte, virtuoasă.

Vorbele nu valorează
Cȃt o inimă vitează
De copil ce-a ȋnvățat
Ce-i bun, drept, adevărat,

Ce e vrednic de crezare,
Ce are, sau nu, valoare!

La iveală el va scoate
Chiar și vise... nevisate!

Apoi litera “V” către litera “X”:

Fără vrăji, fără magie,

Crezȃnd ȋn copilărie!

Litera “X”  către litera “V”

Bun exemplu, ce,-nainte,

Duce pe-un copil cuminte.
  Pe-un școlar ce exersează
Și ȋși ține mintea trează.

Prin acei ce ȋl exprimă,

“Adevărul” se imprimă
Doar ȋn suflete curate.
Dar la xerox nu-l poți scoate!

“Binele” nu face parte

Din științele… exacte.
"Frumosul", cȃnd să-l explici,
Vorbe mari... devin prea mici.

Litera “X”  acum către litera "Z" 

Dar eu, "X", nu mă-ntristez: 

Că exist, mă minunez!

Litera “Z”, către public:

Este foarte-adevărat!
 Tot ce știm... am ȋnvățat!
Ȋntr-un an… cȃt alții-n zece!
Dar, păcat că anul trece!

Școlăreii zăpăciți
Iată-i astăzi zugrăviți
Ȋn culori de curcubeu,
Prinși de coada unui zmeu!

Ȋntr-un zbor cu aripi vii,

De elevi… rămași copii.

Noi suntem cei plini de zel,

Iubind joaca tot la fel,
Dar zidind, cu drag, ceva:

Prima scară… spre o stea!

Cȃte-o treaptă fiecare!

Un salt mic… spre-o nouă zare!

Cȃntec de final
Coşuleţul cu poveşti
povesti scurte pentru copii
23 poveşti

 Şoricel de bibliotecă

A fost odată un şoricel de bibliotecă.

Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. 

Ea îl  trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce trebuiau devorate.

Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac, deoarece, la sfȃrşitul unei zile petrecute în
compania cărţilor groase, primea un păhărel - cȃt un  degetar - cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi; pare-se pentru a aduna multe cunoştinţe şi
a deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor.  Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit)
al şoricelului bucătar.

Însă, un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale,
care începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă.  E specialist în matematică şi astronomie, în chimie şi
botanică.  Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza.  Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă …
Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg: este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti, 
apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă.  Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi
la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval, furat cu mare
demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o
carieră de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într-o zi, însă, ce să vezi?  Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră
pentru a căuta o carte cu poveşti.  Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici
pricepere să scape, şi acum se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai
scumpe.

-Eu?  Studiez!  răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de
această corvoadă!

-Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti!  Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!
-Nu, pe asta nu! zise el uşurat.  Mama a zis că nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul.  Spune-i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel
atȃt de ambiţios ca tine.  De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într-o casă mai mare. 

-O să-i spun, domnule!  Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să citesc ceva… mai uşor?

Aşa se face că micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a
scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.

  

Mica rază

A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca puțin de acasă, pentru a călători prin lumea poveștilor.  Nu trebuia
decȃt să deschidă o minunată carte cu poze, să citească două-trei rȃnduri și gata, era departe… Atȃt de
departe, ȋncȃt nu mai vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai plecase.

Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică.  Fiarele pădurii și vrăjitoarele nu aveau
nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le stătea ȋn putere să se lupte cu oameni adevărați.  Atȃt de minunată era
priveliștea oferită de fiecare pagină, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte, printre gȃndurile sale, tot mai viu
colorate.  Și, prin cȃte ȋntȃmplări noi trecea, din toate păstra cȃte un ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de
el.

Ȋntr-o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat să se ȋntȃlnească?  Știu ce veți
spune: cu un lup!  Dar, nu, nu-i deloc așa, dădu nas ȋn  nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină vreme, de
acasă, pe firul aceleiași povești. 

-Bună!  Ce coincidență fericită! zise băiețelul.

-Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi colegului său foarte mirat.

-Dar eu.. nu pot să-ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să culeagă o floare ȋntr-o poveste.  Dacă ar
fi fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori adevărate, i-ar fi fost destul de ușor, dar, aici, pe el florile nu ȋl ascultau…

-Dacă o să te ȋntorci ȋn lumea aceasta, o să-ți dai seama foarte curȃnd cum stau lucrurile. 

-Da?  Atunci o să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece avea de jucat o partidă de fotbal.

Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu-se după un iepure de cȃmp, care tocmai ajunse la ușa
vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu-și micuța musafiră ȋnăuntru.

-Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos.  Am citit multe despre dumneavoastră.

Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr-un joben și-l ȋntinse fetiței, căreia se
vedea că ȋi era cam foame.

La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara Minunilor și rețete pe bază de legume,
musafira ȋși luă rămas bun.

Avea mult de colindat.  Foarte mult.  Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu-și prea găsea.  Și, parcă, nici chef.

-Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.

La ce bun să mă mai ȋntorc?  Acolo nimic nu este la fel de plăcut.  Toate sunt amestecate.  Binele nu se mai
deosebește de rău, nici adevărul de minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor.  Și că am primit, ȋn
sfȃrșit, puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!

Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Basmelor:

-Nu, draga mea.  Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că ești cu adevărat un suflet curat și
frumos, nu este de dorit să lași lumea ta.  Dacă toți cei buni s-ar refugia ȋn povești, cine ar mai schimba-o? 
Cine ar mai lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i-ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar străluci doar ȋn cărți,
cine ar mai lumina zilele vieții de pe pămȃnt? 

Du-te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind!  Noi nu avem puterea oamenilor de a trece de
pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.  Aceasta, numai copiii
ca tine o pot face.  Ia tot ce ȋți este de folos.  Cheamă-ne  cȃnd ȋți va fi o greu.  Ȋntoarce-te cȃnd ȋți va fi dor. 
Dar nu rămȃne aici.  

Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!

Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Basmelor și se ȋntoarse ȋn lumea ei.

Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr-un caiet, ȋn care eu n-am putut să mă
strecor din cauza unui lăcățel de argint.  Dar simt și cred... că acolo ȋncepea o nouă poveste…

Lenea și Prostia

Au fost odată două surori: Lenea și Prostia.  Nimic nu le plăcea din tot merită prețuit pe lume: nici Bucuria cea
simplă, nici Frumusețea cea armonioasă, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie.  Nici
una, nici alta…

Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău. 

Dar,  unde și cum să o alunge?   Munca era pretutindeni.   Oriunde era nevoie, ea ȋntindea grabnic o mȃnă de
ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era loc sub soare pe care să nu-l poată preface  ȋntr-un colțișor de rai cum
Lenea nu a ajuns să vadă vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l-a imaginat.

Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori răuvoitoare alergară la Viclenie:

-Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această pacoste!

-Care pacoste, dragelor?

-Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr-un singur glas.

-Munca? rȃse Viclenia.  Cum așa?  Dar ce rău vă poate face vouă Munca?  Ori sunteți proaste amȃndouă, ori
vă e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe care le trageți fiecare de pe urma ei.  Dar, fie, o să vă ajut, ȋn
schimbul unei frumușele sume de bani! 

-Bani?  De unde bani?  Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!

-Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia, cunoscȃndu-le bine pe amȃndouă.  Cu niciun
chip nu le-ar fi făcut un serviciu ȋnainte de a-și vedea plata.

-Tu ești cea vicleană.  Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără niciun efort! ȋndrăzni Lenea.

-Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți-i dăm! zise Prostia, mȃndră de ea.

Minunȃndu-se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine să le servească o lecție celor două,
decȃt să-i facă Muncii de petrecanie. 

-Bine, uite, cum faceți!  Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă.  Și, cȃnd vedeți că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va
spune așa: 

-Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face!  Dar tu nu știi să visezi ca mine!  Tu te mulțumești cu cȃt reușești să
ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea ȋți dă aripi… Ȋntr-o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești!  Ȋndrăznește,
aruncă iute uneltele și lasă-ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte și mai nobile realizări,
către cele mai frumoase cȃștiguri…

Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd-o cum să grăiască:

-O, Muncă, nu te-ai plictisit ȋncă?  Nu vezi că totul e ȋn zadar?  Ce faci azi, mȃine se strică.  Ce crești azi, mȃine
moare.  Totul e inutil… Și mereu la fel… Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul.  Ai
putea avea mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i-ai pune, ca mine, pe cei proști să muncească!

La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice. 

Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de-a binelea, timp ȋn care Lenea crezu că
visează la cele zise de ea… Iar după ce se trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt
Prostia crezu că meditează la ȋnțeleptele-i sfaturi… 

Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă…  Căci, iată, sosise vremea ca Munca să culeagă
roadele faptelor, să-și ia plata pentru nădejde și s-o ȋmpartă tuturor, cu folos. 

Obișnuite să-i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului că au greșit, mȃndrele surori nu
primiră din darurile Muncii nimic…

Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu altceva decȃt cu vorbe grele, pe care
oricum nu a pus niciun preț.
Muchi

A fost odată o familie de rozătoare simpatice, cu urechi lungi și nu chiar așa de pleoștite.
Locuința lor era la marginea pădurii, ȋntr-o căsuță bine ascunsă de privirile oamenilor.

Din cȃnd ȋn cȃnd, Muchi, mama iepurașilor Kuchi și Țuchi, ieșea din căsuță, străbătea tot cȃmpul cu cereale,
toate grădinile cu verdețuri și se oprea, ciulind bine urechile, lȃngă zidul unei școli.  Acolo, ȋn școala aceea,
Muchi ȋntȃlnise o ȋnvățătoare, care avea atȃt de mulți copii, ȋncȃt biata mamă a celor doi iepurași nu putea să
priceapă cum ȋi educa pe toți și ȋncă foarte bine.

Ȋnvățătoarea și-a dat lesne seama că Muchi e tare necăjită din pricina urecheaților ei, așa că a hotărȃt să o
ajute.  Ȋmpreună au pus la cale un plan care avea să dea rezultate, ȋnsă numai peste o vreme, după ce
micuțele rozătoare  se vor fi convins de gustul dulce al morcovilor meritați pe deplin și de gustul din cale afară
de amar al celorlalți.

Ȋn fiecare dimineață, pentru a ȋnvăța cum să-și pună planul ȋn aplicare, Muchi venea la școală, istovită, după
ore de alergat desculță printre verze și salate, care nu erau nici pe departe mai ȋmbietoare decȃt pacea și buna
ȋnțelegere din familia ei.   Kuchi și Țuchi, plini de neastȃmpăr, nu o puteau urma mai mult de cȃțiva metri,
preocupați să se joace ori să roadă tot ce găseau de ros prin ȋmprejurimi.

Așa se face că, după zile ȋntregi de chin, Muchi reuși să afle și să se deprindă cu o tehnică nouă ȋn educarea
răzgȃiaților și leneșilor ei copii, cărora nici la cele mai aspre amenințări nu li se mai zbȃrlea vreun fir din blăniță. 
Cum frica era un cuvȃnt necunoscut pentru ei, iar recompensele nu ȋi interesau, dat fiind că oricum aveau cam
tot ceea ce ȋși doresc  niște iepurași mofturoși, singura metodă rămăsese cea pe care Muchi avusese norocul
să o ȋnvețe.

-Mama, nu mă pedepsești?  ajunsese Kuchi să o ȋntrebe nedumerită la capătul unor eforturi disperate de a
scoate din fire.

-Nu, draga mea, nu te pedepsesc! răspundea mama, păstrȃndu-și calmul.

- Uite, am mai făcut o trăznaie! sărea Țuchi, explicȃnd ce și cum, cu lux de amănunte, ca pentru a cȃștiga
bătălia decisivă cu pacea din inima și zȃmbetul de pe chipul mamei sale.

-Te privește, dragul meu! ȋi răspundea Muchi, interesată sincer de transformarea ȋn bine a micuțelor făpturi.

Iepurașii erau uluiți.  Hotărȃră să ȋncerce și altfel.

-Dacă ȋmi fac lecțiile repede și corect, ce ȋmi dai? ȋntreba Kuchi, intuind că nu va mai primi, de data aceasta,
nimic.

-Fă-ți lecțiile repede și bine și vei vedea! ȋi răspundea mama, fără a-i promite ceva din cele de altădată.

-Dar eu, pot să ies cu iepurașii pe cȃmp și să nu-mi strȃng jucăriile? căuta Kuchi să provoace un nou scandal
pe aceeași temă ȋnvechită a ordinii la locul de joacă.

-Firește, ce te-ar putea reține? se arăta mama tot mai permisivă, spre surprinderea odraslelor cărora acum
chiar că li se pleoștiseră urechile.
După cȃteva zile, ȋn care făcură doar ce au dorit, au incălcat toate regulile și au ȋncercat tot ce le-a stat ȋn
putință pentru a o enerva pe Muchi, iepurașii se văzură nevoiți să o ȋntrebe:

-Mama, tu de ce nu ne mai pedepsești ca ȋnainte?

-Nu vă mai pedepsesc, micuții mei, din iubire pentru voi.  A fost nevoie să ȋnțeleg că vă pedepsesc
destul...faptele voastre. 

-Și de ce nu ne mai răsplătești cum ne răsplăteai?

-Pentru că ceea ce contează cu adevărat este mulțumirea voastră, nu a mea! Răsplata ascunsă pȃnă și ȋn cea
mai mică faptă bună este mai mult decȃt orice v-aș putea oferi.

-Te iubim, mama!  Te rugăm să ne ierți! plȃnseră amȃndoi iepurașii, ȋnțelegȃnd cȃt de amară i-au făcut viața.

Apoi se duseră ȋn grădină, de unde se ȋnapoiară veseli cu doi morcovi foarte frumoși. Unul scos din pămȃnt  și
unul desenat, după cum se pricepură fiecare. 

Judecătorul

A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă.  Toate animalele au participat la ea. 
Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe gȃze nu le poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau cȃnd
cearta se încinge prea tare.

Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de trăit.  Iar dacă ar fi putut, printr-o
minune, să cunoască felul în care gȃndeşte un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe
şira spinării şi ar fi luat-o la sănătoasa.

Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un om.  Un om bătrȃn, pe care anii îl
învăţaseră o grămadă de lucruri şi-l scoseseră teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi
altora tainele de nepătruns ale vieţii.

La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea aprigă, în care nu avu cum să
ucidă pe cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:

- Omule-înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din pădure nu recunosc că dreptatea este de
partea mea?
Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.

După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata-gata să se împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un
leu ramolit.

- Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se face că animalele astea
jalnice şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?

Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria cea vicleană, care o făcea să-i judece
pe alţii atȃt de strȃmb.

Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu-si colţii, de parcă dreptatea ar fi fost a făpturii
care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:

- Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?

Văzȃndu-le adunate pe toate, cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii – căci nu e uşor să crezi doar în tine şi,
astfel, să te simţi mereu atacat - bătrȃnul le răspunse pe un ton blajin:

- Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător este Timpul… Aveţi răbdare si veţi
afla de partea cui este dreptatea.  Pȃnă atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se
arate necruţător!

Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind însă că este, într-adevăr, 
mai înţelept să se îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult
dorita întȃietate.

Veveriţa care îşi rodea unghiile 

 A fost odată o familie de veveriţe.

Locuinţa lor era o scorbură destul de arătoasă pe dinăuntru: mici tablori pictate pe frunze de stejar împodobeau
pereţii, iar, din loc în loc, atârnând de tavanul scorburii, felinare cioplite în ghindă aruncau blânde sclipiri de
lumină.

În căsuţa aceasta trăia şi veveriţa care îşi rodea unghiile.

Era o veveriţă simpatică.
Ale cărei unghii, însă, se micşorau în mare si dureros secret.

-Unghiile veveriţelor este bine să fie oleacă mai lungi! îi ţinea mereu aceeasi lecţie bunica, dovadă că
observase - sau nu? - ce făcuseră nişte dinţişori bine ascuţiţi.

-Da, bunico, unghiile veveriţelor este bine să fie… foarte lungi! răspundea nepoţica, în timp ce se lupta cu o
alună rotundă, lucioasă… şi încăpăţânată. Se străduia de câteva zile, dar, fără unghii, nu putea deloc să o
apuce, darămite să o ducă la gură!

-Dar ce tot faci tu, acolo, prinţeso? o întrebă tatăl, aruncându-i, pentru prima dată, o privire plină de dragoste
peste filele mototolite ale unei cărţi cu poveşti.

-Mă joc! spuse ea; deşi stomacul îi gemea de foame, iar ochii îi plângeau după aluna... plină, plină, plină de
miez!

-Bravo! răspunse părintele mândru; apoi îşi reluă lectura, înfăşurându-se, fără să-i fie frig, în coada stufoasă.

-Veve, hai să mă ajuti! o strigă, atunci, mama, de undeva din adâncul scorburii, unde se verificau zilnic
proviziile pentru iarna cea lungă: ghinde, alune şi nuci…

Cu glas stins, aproape leşinată de foame, privindu-şi înlă

 crimată degetele, veveriţa o rugă să aştepte... puţin.

Doar puţin.

Doar până se întâmplă o minune, şi o mică zână - care crede în această poveste - va face ca tuturor degetelor
boante din lume să le crească unghiile din nou.

Ultimul fulg

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi,
un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.

De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că, dacă o să apuce să facă un pas în afara
căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acum prin văzduh, în cele mai strălucitoare straie de sărbătoare,
nu avea să revină acasă…

Mama zăpadă îi zicea mereu:

- Trebuie să te avânţi şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…

- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subţirel, pe care nimeni nu îl putea
convinge că este extraordinar să ningi...

Dacă văzu că nu reuşeşte deloc să-l trimită în lume, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...

- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se întâlnea cu
Zăpada.

- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea.

M-am gândit că poate mi-l iei dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.
Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.

- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.

Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi zise:

- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.

Deşi zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în menirea lor era
de o mie de ori mai mare.
Aşa că zise:

- Du-te fiul meu.

Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!

- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.

Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…

Povestitorul

A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce înseamnă bucuria, fiindcă nu se întâlnise
niciodată cu ea.

Într-o zi, văzându-l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia îşi trăgea sufletul la capătul unei zile
amare, iese un peşte mic şi îi zice:

- Omule, ce-ar fi dacă mi-ai spune tu o poveste? Ţi-aş da în schimb o comoară care te-ar face bogat şi pe care
nu ţi-ar fura-o nimeni...

Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să-şi vadă de ale lui...

Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o poveste ar putea chiar să schimbe
o viaţă…

Cum auzi de asta, şi gândindu-se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit dacă vrea o poveste care să-i
schimbe viaţa, îşi dădu drumul la gură...

Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste şi nădejde în Dumnezeu... Că doar
asta era povestea pe care o ştia cel mai bine şi din care spera, in sinea lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva
foloase…

- Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi vocea micuţei făpturi ce luă calea
undelor, retrăgându-se în adâncuri.

A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor colorate, omul spuse o nouă poveste,
parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub oglinda apei în care soarele îşi
număra ultimele raze...

Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să-l aştepte pe cel ce părea să-i soarbă cuvintele.
Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să se roage; întâi să-şi facă bine treaba, apoi să fie mulţumiţi
si oamenii pentru care se ostenea.

- Suflete, îi spuse într-o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de acum trebuie să plec pe firul râului, mai
departe...
Dar tu îţi vei primi răsplata pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.

- Ce răsplată?
Poate vrei să zici că am reuşit să-ţi schimb viaţa? zise omul, plin de speranţă.

- Nu numai că ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o şi pe a ta! zise peştişorul şi se făcu nevăzut, lăsându-l
pe cel ce devenise povestitorul satului să împărtăşeacă aceasta întâmplare oamenilor adunaţi în jurul său.

Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu aceea de a nu mai trudi pe nimic.

Zâna Primăverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.

Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.

Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.

Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.
Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit.
Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.

Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi.
Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.

O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se
gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură
frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o elevă bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.

Vedeţi, aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se transformă într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie... nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

"Puncte negre"

A fost odată o gărgăriţă.

Şi era foarte drăguţă şi fericită gărgăriţa.
Dar avea câteva puncte negre, acolo, pe spate, care o supărau mereu.
Tot ştergea la ele cu o cârpă mică făcută dintr-o frunză, însă punctele nu dispăreau.
Ele erau necazul cel mai mare.
Totuşi, dacă nu le-ar fi avut, poate că gărgăriţa ar fi murit de fericire şi toată lumea insectelor ar fi plâns după
ea.

Într-o zi, după ce a stat la masă şi s-a făcut aproape rotundă, gărgăriţa a observat ceva ciudat.
Când mânca pe săturate şi se umfla, punctele negre creşteau.
Sau când dormea mai mult decât trebuia.
Ba, în ultima vreme şi când uita de muncă, pentru că se distra ore în şir cu gâzele pe malul lacului.
Numai ce privea în oglinda apei, că le şi vedea: nişte puncte mari şi negre, de se speria de ele.
Degeaba le ştergea cu cârpa ei înmuiată în apă dulce.
Punctele nu ieşeau.
Dar nici nu mai erau puncte, erau nişte pete întunecate.

- Gărgăriţă, gărgăriţă, chiar nu-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine? a întrebat-o într-o seară o albinuţă care se
întorcea acasă de la serviciu.

- Nu-mi dau seama, surioară! Eram atât de viu colorată, de frumoasă şi de uşoară în zborul meu...
Acum nici nu pot să mă ridic de jos şi nici să mă uit în oglindă.
Punctele astea urâte sunt de vină.

- Ba nu, gărgăriţo, nu punctele sunt de vină.

- Ba da.
- Ba nu.

Şi tot aşa, până când gărgăriţa se făcu neagră de tot de la cearta aceea cu albinuţa.
O să fiu Verde

(pentru MiC)

A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...

- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.

Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine.

Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.

Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă
deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Şi dori să fie galben.

Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o
eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot
uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.

Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima
mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină
tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!

Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu
tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie,
de dragoste şi de viaţă:
- Ştiu: o să fiu Verde!

Spiriduşul

A fost odată un scriitor de poveşti.

Şi lui i se întâmpla aşa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduş, sărea pe hârtie, citea tot şi
zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde ştii?
Dar spiriduşul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.

Nu era poveste pe care spiriduşul să n-o citească şi să nu-şi dea cu părerea.

Poveştile care îi plăceau lui şi i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Şterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ştergea şi trecea la altă poveste.
Şi se gândea cum să facă să-i placă nemulţumitului.

Într-o zi, i-a venit şi ideea.

Ca să nu poată să mai zică spiriduşul ceva de rău, l-a chemat înainte să se apuce de scris:
- Spiriduşule, vino!
Nimic..
- Spiriduşule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul îl rugă şi mai fierbinte:
- Spiriduşule, vino, te rog frumos, ... am nevoie de ajutorul tău!
Hop, mititelul pe hârtie, printre literele care încă nu se vedeau.

După ce vorbeau un minut, povestitorul se înviora şi era plin de idei.

Care mai de care mai strălucite.
Iar poveştile curgeau una după alta.
Şi toate îi plăceau aşa de mult năzdrăvanului, încât îi chema şi pe spiriduşii celorlalţi scriitori, ca să se bucure
împreună.
Nemulţumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.

Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor.

Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap.
Dar lui nu-i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.

Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima ploaie.
- Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitară !
- Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari.
Atunci, greieruşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să-şi continue
lucrul.

- Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.

- De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
- Munceşti prea mult!
- Cânţi prea frumos!
- Eşti prea ordonat!
- Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.

Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de
cântat.

În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte...
Scăunelul şchiop

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.

Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l spună nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul scăunelulul ei drag.

Nu putea fiindcă nu avea gură.

Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?

Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care ţinea în braţe un ursuleţ
fără ochi.

-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic, din cauză că
visau.
- Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
- Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
- Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
- Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
- Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

- Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam, erau adevărate?
- Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au luat cu ei peste tot.
- Dar unul ţi-a scos ochii.
- Din greşeală.
- Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că ursuleţul tace
supărat, scăunelul începu o poveste.

O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu să râdă.
Pălăria

A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.

Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de la Zânele naturii, o pălărie de
toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc galben, o să-i crească părul lung de doi
metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i crească.

- Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată pălăria?
- Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva!
- Cine să ţi-o fure? Vezi pe cineva hoţ?
- Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi!
- Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
- Dar tu... ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
- Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.

Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…

Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
- Poftim! Dă-mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.

A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.

Iar pălăria...
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea jos în nici un fel de pe cap.
Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur.

Era bine ascuţit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie.
Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:

- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:

- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.

Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la
frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme
ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea
acolo unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau la plimbare pe hârtia atât de
albă…...

Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl
ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un
om minunat, de zăpadă.
Ţesătorul

A fost odată un păianjen care se puse pe ţesut o pânză dintr-un fir ca de borangic - subţire, subţire, cât să să te
minunezi de aşa fineţe de lucrătură…

Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza ţesătorului - ce se osteni îndeajuns ca să poată acum să-şi
privească opera şi pe cei ce se minunau de ea…

În sinea sa, păianjenul ştia foarte bine că orice lucru perfect este sortit destrămării, fiindcă ţesătorii ca el
trebuiau să se depăşească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toţi, din asta trăia: din straiele fine la care râvneau toate muştele cu rochii ca
din pânză de sac, ici colo cu străluciri de prost gust…

Şi cum muştele nu se lasă prea mult aşteptate, când vine vorba de a proba asemenea veşmânt străveziu, iată
că sosi şi prima dintre ele, aflată în căutarea unei rochii de seară, pentru cel dintâi ospăţ la care i se păru că a
fost invitată:

- Bună ziua, domnule Păianjen.

V-aţi întrecut în măiestrie de data asta! zise ea, deşi nu-şi aducea aminte să-i mai fi intrat prin atelier.

- Bună ziua, doamnă.

Recunosc, mi-a ieşit mai bine decât mă aşteptam…

- Aş putea proba? întrebă musca, în speranţa că o să fugă imediat, cu rochia pe trup.

- Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenţii rele…
Bucuros că cineva îi apreciază arta…

Dacă i-ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză-capcană…

Dar nu îi era foame; nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a ţese pentru încântarea celor din jur.
Şi chiar şi musca asta hoaţă, care îşi tăinuia gândul, se număra printre făpturile ce-i răsplăteau, fiecare în felul
ei, efortul de a crea pânze tot mai delicate…

- Da, cred că o s-o cumpăr! se hotărî musca să-l înşele.

Însă, până să-i spună păianjenul că i-o dăruieşte, fiindcă el este atât de dornic să creeze o alta, aceasta o şi
sfâşie, în graba de a-şi lua, bine îmbrăcată, zborul…
Coşuleţul

A fost odată un coşuleţ cu fructe.

Care aveau multe vitamine şi arătau destul de frumos pentru nişte fructe adevărate.
Cum stăteau ele în coşuleţ, şi aşteptau să vină cineva să le mănânce cu poftă, le-a trecut prin cap o idee:
Ce-ar fi să zică fiecare câte o poveste?
Şi aşa au şi făcut.
S-au apucat de povestit, fiecare pe rând, câte o istorioară de pe vremea când locuiau în livadă.

Primul care povesti fu mărul, cel cu un obraz verde şi unul roşu.

Apoi o pară zemoasă, care povestea şi plângea, povestea şi plângea, cu nişte lacrimi parfumate de-ţi venea să
i le sorbi una câte una.
Nectarina se ţinea tare, nu vărsă nici o lacrimă, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verişoara ei, piersica. Iar aceasta nu se lăsă până nu-şi istorisi toaţă viaţa – de la sâmburele crăpat
din care ieşi, într-un târziu, o urechelniţă plictisită.
Două prune gemene se sfătuiau ce să spună, ca să le facă invidioase pe celelalte fructe, numai că se luară la
bătaie şi se umplură singure de vânătăi. Iar istorioara lor rămase nepovestită.
Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale cărui boabe ţinură să zică, una după alta, câte ceva şi cu nişte gutui
grăbite să umple camera de aroma nemuritoare a basmelor din copilărie...

Abia după ce toate fructele sfârşiră de povestit, veni şi copilul pofticios pe care îl aşteptau.
Numai că acesta, neavând preferinţe, le gustă pe fiecare în parte, le întoarse puţin, ca să nu se vadă, şi duse
coşuleţul musafirilor care nu mai mâncaseră de mult fructe culese direct din livadă.

O lume frumoasă

Au fost odată nişte oameni foarte foarte harnici..

Ei umblau toată ziua de colo colo, să facă lumea şi mai frumoasă.
Mai măturau o străduţă, mai plantau un pomişor, mai îngrijeau de o floare care se aplecase prea tare şi nu
putea să se mai ridice şi tot aşa...
Pe unde treceau aceşti oameni totul strălucea, aşa de harnici erau.
Numai că într-o zi s-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit de tristeţe.
Toţi ceilalţi veneau lânga patul lui şi îl priveau.
Apoi dădeau puţin din cap şi începeau: unul îi aşeza cearceaful care atârna pe marginea patului, altul
deschidea fereastra şi avea grijă ca perdeluţa să nu stea strâmb, unul scutura faţa de masă de firimituri, apoi o
aşeza, bine întinsă la loc, altul îi spăla cana şi punea în ea apă proaspătă.
Ce mai, erau nişte oameni harnici, aşa cum fusese şi prietenul lor până să se îmbolnăvească.
De aceea nici nu prea ştiau cum să-l ajute.

Într-o zi, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă, unul dintre oameni harnici îşi luă copilul cu el şi se duseră la
omul bolnav.
Acolo, tatăl copilulului îşi începu treaba: scutură o pătură, aerisi camera, şterse fereastra care nu mai fusese
ştearsă de o zi întreagă, puse câteva flori într-o vază, aşeză CD-urile cu muzică la locul lor, până când nu mai
ştiu ce să facă şi se întoarse cu faţa către omul bolnav de tristeţe, care acum râdea cu gura până la urechi.
Fiul său tocmai îi spunea o poveste.

Omului din pat îi plăcu aşa de tare, încât îl rugă să i-o mai spună odată.
Era o poveste pe care oamenii mari şi foarte obosiţi de hărnicie o citeau seara la culcare copiilor lor.
Şi în care se spunea că degeaba munceşti toată ziua să faci lumea frumoasă, dacă tu nu ai cu cine să râzi şi să
te bucuri împreună de frumuseţea ei.

Piticul

A fost odată, într-o poveste, un pitic.

El însuşi era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, când aceştia îl căutau şi îi ziceau, trăgându-l de
hăinuţele peticite:

- Piticule, hai sa ne mai istoriseşti ceva, că ne înnebunim după poveştile tale.

Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o comoară în pământul de sub
picioare, piticul lăsa atunci treaba şi se punea pe zis câte şi mai câte - toate trăite de el de când îi fu dat să
nimerească în această poveste…

- Dragii piticului, îşi începea el mereu basmele fermecate… şi nu se lăsa până nu termina tot cu “dragii
piticului”… fiindcă tare îi mai avea la inimă pe copii.
Iar aceştia ziceau mereu că îl iubesc şi îl aplaudau şi îi mângâiau barba plină de câlţi.

Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o poveste.
Sau în care să nu îşi aducă aminte că, “uite, păţania asta veselă nu le-am zis-o încă”… promiţându-şi că a
doua zi, negreşit, o vor afla.

Numai că într-o “a doua zi”, tocmai când avea pe limbă o poveste nemaiauzită şi plină de haz, nici un copil nu îi
mai bătu la uşă.
Aşa se făcu în ziua aceea: să rămână pustie căsuţa lui, şi vreascurile să se stingă în sobă, şi piticul să se
întrebe: a greşit cu ceva?

Oare le-a spus prea multe poveşti şi i-a plictisit?

Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?
Şi nu l-au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă şi să bată din palme?

O, câte gânduri nu şi-a făcut bietul, trezindu-se singur...

Cele mai multe dintre ele deveniră, însă, nişte poveşti atât de frumoase şi de triste, încât, ascultându-le, unii
copii au învăţat ce înseamnă să plângă…

Iar piticul s-a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puţin şi din adâncul inimii lor…

Ȋmpărăția culorilor

A fost odată o ȋmpărăție ce-și merita pe deplin numele fericit de “Ȋmpărăția culorilor”.

Nu datorită pictorilor mȃndri - care, ȋn ultima vreme, nu prea mai reușeau să impresioneze pe nimeni cu operele
lor - se numea astfel. Ci datorită culorilor vii pe care Natura le dăruise tuturor celor ce-i slujeau cu dragoste și
devotament: de la Zăpada orbitor de albă din piscul muntelui, la verdele crud al ȋntȃiului Fir de Iarbă. De la
azurul Cerului, la petalele de purpură ale Trandafirului apărȃnd, cu spini nevinovați, hotarele ȋmpărăției fără
seamăn.

Antimpurile nu făceau decȃt să ȋmprospăteze nuanțele, sau, după chibzuințe ȋndelungate, să adauge altele noi,
pe cȃt de potrivite, pe atȃt de diafane.

Timpul ȋnsuși ȋși trimitea clipele să se scalde ȋn feericele culori, fără a le mustra că zăbovesc mai mult decȃt
este cazul. Și nu era un lucru rău acesta, nu era rău deloc; natura avȃnd grijă să se revanșeze la fiecare sfȃrșit
de an – altfel, imposibil de stabilit - cu decoruri de sărbătoare, pline de o magică strălucire.

Numai pictorilor nu le convenea nimic din toate cȃte se petreceau.  Pȃnzele lor rămȃneau  neobservate.
Culorile ajunseseră să li se usuce ȋn tuburi… Pensulele ȋși pierdeau firele de păr, ȋmbătrȃnite prematur… Ȋn
lumea artiștilor era o tristețe ca de moarte…

Și totusi, ȋntr-una din zile, unuia dintre ei ȋi bătu ȋn tȃmplă o idee salvatoare; solie neștiută din partea aceleiași
Naturi generoase:

-Hai să mergem și să aflăm secretul culorilor care nu-și pierd vraja niciodată!

-Hai! fură ei de acord, uniți, pentru prima oară, ȋn jurul unei speranțe timide.

Natura, firește, ȋi aștepta bucuroasă, ca pe niște fii mult ȋndrăgiți, deși, de felul lor, tare neascultători, cȃrtitori și
țȃfnoși.

-Bine! Voi dărui fiecăruia dintre voi dreptul de a folosi din culorile mele. 

-Din albul… Zăpezii? ȋntrebă un pictor nesigur.

-Din verdele… Ierbii? se auzi neȋncrezător, un alt glas. 

-Din azurul… Cerului?

-Din roșul… Trandafirului?

-Cum ați auzit! răspunse, zȃmbind, Natura.

Știind că, pătrunzȃndu-se de Harul smeriților slujitori, pictorii vor duce, mult dincolo de hotarele privirii, faima
acelei ȋmpărății a culorilor.

Privighetoarea fără glas

A fost odată o privighetoare fără glas.  Da, chiar așa: o privighetoare care, oricȃt s-ar fi străduit, nu putea să
cȃnte.  Visa, desigur, că ȋn nopți luminate feeric se va arăta, asemeni surioarelor ei,  de după cortina de frunze
și va susține concerte ȋncheiate cu ropote de aplauze.  Dar, din micul gȃtlej, nu se ivea niciun sunet care să dea
cuiva o cȃt de firavă speranță.

-Ești o greșeală a naturii! ȋși băteau joc de ea graurii.

-Ești o ciudățenie! o luau ȋn rȃs mierlele.

-O privighetoare fără voce sau o vrabie e tot una! ȋși arătau disprețul coțofanele.

Privighetoarea tăcea.  Lacrimile i se  făceau șirag și parcă i se ȋnnodau ȋn gȃt.   Totuși, dacă nu ar fi fost visurile
și exercițiile pe care le făcea zilnic nu ar mai fi avut pentru ce trăi.  Și pentru că nu putea lega prietenii  cu nicio
pasăre cȃntătoare, privighetoarea cea mută ȋși petrecea mai tot timpul de una singură, pe un ram ȋnalt, de unde
putea cuprinde cu privirea ȋntreaga zare.

Ȋntr-o zi, ȋnsă, ce să vadă?  Un pictor ȋși instală șevaletul ȋn apropierea pădurii.  Lȃngă șevalet ȋnșiră pensule și
culori, apoi  inspectă admirativ ȋmprejurimile… “Peisajul trebuie că i se pare minunat,  dacă se pune atȃt de
repede pe treabă!” gȃndi privighetoarea, fără ca gȃndul să ȋi fie auzit.  

Una după alta, culorile se ȋntindeau pe pȃnza cea albă, ȋmpletindu-și nuanțele ca ȋntr-o oglindă reflectȃnd fidel
o părticică din frumusețea Creației.  Iar pictorul, ȋntr-adevăr, era mulțumit.  Dar, ceva parcă lipsea din tabloul
său.  Ceva care i-ar fi dat și mai multă viață, care l-ar fi luminat, așa cum luminează, de pildă, un copil, viața
părinților săi.  

-O, ia te uită, o privighetoare!  Ia, hai să-i facem noi un portret!  glăsui artistul, impresionat de blȃndețea și de
tristețea păsării cenușii.  Nu ai tu veșminte prea grozave, dar trilul sigur ȋți este desăvȃrșit! a mai zis el și trecu
la completarea tabloului, sperȃnd să-l apuce noaptea acolo numai pentru a putea asculta cȃntecul fără de
seamăn al privighetorii.

Dar seara sosi și blȃnda sa tovarășă nu reuși să ȋngaime nimic.  

-Ei, drăguță privighetoare, tu nu ai glas! descoperi pictorul, luȃnd-o cu milă ȋn căușul palmelor sale.
Poate pentru că toată noaptea o ținu lȃngă inimă, cum Dumnezeu Ȋnsuși ȋl ține pe cel oropsit, sau poate pentru
că așa a fost să fie ȋn această poveste, de a doua zi, privighetoarea ȋncepu să cȃnte ca nicio altă pasăre.

Și atȃt de bine semăna ea cu cea din tabloul pictorului, ȋncȃt acesta nu-l mai vȃndu nimănui.

Melcul grijuliu

A fost odată un melc de oraș.  Ca toți frații săi, și acesta ȋși purta căsuța ȋn spinare, doar că avea mai multă
grijă de ea.  

După ce ploua, cȃnd frunzele erau mai curate, iar aerul mai parfumat, cu toții ieșeau de prin ascunzișuri, la
plimbare pe marile bulevarde ale trotuarelor.

Melcul nostru, ȋnsă, ȋși purta cochilia prin locuri ferite, departe de tălpile oamenilor grăbiți și atȃt de neatenți la
moluște.

Ȋntr-o zi, cum se deplasa el ȋncet pe sub cerul ȋnstelat, pe care, ȋnsă, nu-l putea vedea, iată că vine la el o
steluță:

-Bună seara, prietene!

-Bună seara! răspunse el, neștiind dacă poate fi prieten cu o steluță, sau nu.

-Mergi să-ți cauți tovarășii?

-Merg!

-Trebuie să-ți spun ceva foarte trist! zise steluța, ȋn timp ce din ochișorii ei ȋntunecați picurară cȃțiva stropi de
lumină.

-Știu, tovarășii mei de joacă și de drumeții nu mai sunt de găsit! se arătă ȋntristat melcul cel grijuliu.

Dar tu, pe cine cauți aici, pe pămȃnt?  

-Eu, dragă melcușorule, la fel ca și frații tăi, nu am fost atentă și am căzut din cer.  Dar n-aveai cum să mă vezi,
că tu nu privești ȋn sus.

-Nu privesc… și nu mă grăbesc.  Am o căsuță ȋn spinare  și o mare răspundere.  

-Bine faci că porți grija locuinței tale.  Dar, nu te supăra, cui ȋi trebuie o căsuță de melc?

Melcul tăcu.  Știa că o căsuță a lui nu va avea cine știe ce căutare.  Cu toate acestea, o căra zi de zi, cu multă
atenție, ca pe ceva de mare preț… Și toată viața sa de melc grijuliu și-o dedică acestui scop care ȋi fu pus ȋn
spate de la ȋnceputurile cele de taină ale lumii.
Privindu-l cum tace și simțind că a cam ȋntrecut măsura, mica stea căzătoare ȋi făcu atunci o propunere
curioasă:

-Uite, melcușorule, m-am gȃndit că ai putea să mă inviți și pe mine ȋn căsuța ta.  Eu, oricum nu mai am unde
ȋnnopta.  

-Cu bucurie! răspunse melcul, știind că avea o căsuță foarte curată și dichisită.

Ȋn noaptea aceea, dragi copii, pentru prima dată, ȋn pragul ușii sale, un melc privi cerul…  

Și ȋnțelese că, după ce el nu va mai fi, de acolo, din inima aceleiași cochilii, o prietenă, o steluță căzătoare va
avea grijă ca drumurile melcilor care au mai rămas pe pămȃnt să fie mereu luminate…
PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)

Pentru Mic -
un copil de pe planeta Pământ,
dar şi călăuzelor sale
pe tărâmul acestor poveşti

Întâlnire cu litera A

- Cu mine încep toate poveştile, zise litera "A", ieşită în relief.

- Eşti foarte lăudăroasă, răspunse Mic, dar o mângâie totuşi pe capul ţuguiat şi pe cele
două picioare parcă prinse cu aţă.

- Aşa-i că tu nici nu ştii să citeşti? continuă litera A, pe un ton superior. Mare mirare
dacă ai auzit vreodată de Albă-ca-zăpada (preferata mea) sau de pitici. De când sunt eu
în cartea asta nu ţi-am văzut niciodată părinţii. Apropo, cu ce se ocupă când nu îţi spun
poveşti?

Mic se înroşi:
- Cine este Albă-ca-zăpada?

- Cine să fie, sora ta!

- Şi eu de ce nu o cunosc?

- Pentru că, vezi tu, nici ea nu te cunoaşte pe tine! Ai înţeles?

- Bine, şi ce trebuie să fac dacă vreau să o întâlnesc?

- Păi, să intri şi tu în poveste.

- Cum?

- E foarte simplu: ciocăneşti la uşa mea şi eu îţi fac intrarea.

Mic îndoi atunci degetele şi atinse nesigur colţul foii...

Dintr-o dată simţi că ameţeşte, tras de o forţă nevăzută în interiorul unei pagini tot mai
albe...

***

Buldogul francez

"Am fost înghiţit de o poveste", se gândi Mic şi începu să ţopăie fericit în jurul unui
buldog francez, care şi el fusese înghiţit de aceeaşi poveste.

- Tu cine eşti? mârâi buldogul.

- Eu sunt un copil!

- Şi de ce mă deranjezi în timp ce scriu?

Băiatul dădu să se întoarcă cu spatele, dar buldogul îl prinse de turul pantalonilor.

- Stai, că nu te muşc. Poate n-ar fi rău să-mi dai o mână de ajutor. Nu mă descurc şi
singur şi în altă ţară.

- Tu de unde vii? întrebă copilul, fericit că este băgat în seamă.

- Din… Francezia. Nu aş fi venit, dacă nu m-aş fi uitat în oglindă.

Mic îl privi, dar nu mult.

- Vezi ce urât sunt? continuă buldogul. De aceea vreau să fiu deştept.

- Şi cum o să fii deştept?

- Întâi învăţ să scriu şi pe urmă o să învăţ să citesc. Aşa am auzit că te faci deştept.

- De la cine ai auzit?

- De la o literă pe care o chema "A". Eram gata s-o sfâşii, când a venit stăpânul meu şi
mi-a smuls cartea din colţi. A fost foarte drăguţă cu mine.

- Şi cu mine.

- Mi-a spus că pot fi un animal de companie minunat, dacă învăţ bunele maniere.

- Mă bucur să-ţi pot fi de folos!

- Atunci ajută-mă să-mi scriu numele pe plăcuţa asta. Sau nici tu nu ştii să scrii?

- Păi, să vezi…

- Uite cum facem, scriem numai iniţiala, îl salvă buldogul, mai avansat. Adică prima
literă din cuvânt. Adică "B".

- Eu îi fac spatele, spuse Mic.

- Eu capul şi burta.

- Şi după ce terminăm?

- După ce terminăm, îţi spun o poveste nemaiauzită cu prietenul meu, Bichon.

***

Povestea lui Bişon

- Povestea lui Bişon începe cu a fost odată?

- Da, toate poveştile încep cu a fost odată, răspunse atoateştiutor buldogul.

- Mi-ar plăcea să am şi eu un prieten celebru…

- De fapt, mi-e ca un frate.

Mic îşi aduse aminte de Albă-ca-zăpada, sora sa necunoscută dintr-o poveste.

- Ştii, cu Bichon e o istorie cam lungă… începu buldogul. Cred că e mai bine să-ţi zic
doar esenţialul.

- Vrei să nu mă plictisesc?

- Nu, vreau să rămâi cu ceva din povestea asta.

- Cu…CE?

- Exact, cu "C".

Copilul făcu ochii şi mai mari decât îi avea.

Apoi adăugă, înţelegător:

- Crezi că o-mi placă esenţialul?

- Da, foarte mult!
Cred că... cel mai mult, îşi umflă pieptul buldogul cu fălcile cam lăsate.
Un firicel de poveste i se scurgea de pe o buză.

Mic începu să râdă.

Buldogul şi el.
Părea mai frumuşel acum.
"De fapt, nu e deloc urât! Şi mai e şi foarte deştept…"
Gândul îi fu, însă, întrerupt:

- Bichon e grozav.
Şmecherul ăsta nici acum nu-şi arată vârsta.
Nu îţi spun câte suflete miloase l-au luat să-l crească…
Fiecare până s-a plictisit, şi toţi crezând la început că e pui…

- Eu sunt foarte mare ! simţi băiatul nevoia să intervină.

- Pentru că tu nu ai blană! zise Buldogul.

Dacă aveai blană şi nu ţi se vedeau decât ochii, toţi ar fi zis că eşti un pui de Bichon.

Lui Mic îi plăcu ideea.

- Trebuie să afli că într-o zi a ajuns în casa unei fete care, ca şi tine, nu ştia să scrie.

- Nici tu nu ştii să scrii.

- Eu sunt câine, ai uitat?

Copilul schimbă repede vorba.

- Şi cum o chema pe fată?

- C_nuşăreasa.

- Nu-mi sună bine, C_nuşăreasa.

- Nici mie, dar dacă fata aşa îşi scria numele, aşa ţi-l spun.

- De ce nu o corecta nimeni?

- Pentru că era foarte săracă. Nu avea decât zdrenţele de pe ea.

- Îi dau eu blugii mei.

- Fii serios, în poveşti nici băieţii nu poartă blugi.

Darămite o fată!
- Era o fată bună?

- Da.
L-a îndrăgit pe Bichon de cum l-a văzut alungat în stradă de o pisică aristocrată.

- Şi pe urmă?

- Pe urmă l-a luat în casa ei şi l-a ascuns, de frică să nu i-l fure cele două surori vitrege.

- Îmi place povestea.

- Stai să auzi mai departe.

Desigur, nu ştii, pentru că eşti Mic, dar într-o zi se dădu o petrecere la palatul acela, pe
care îl vezi ceva mai încolo.
La petrecere fură invitate toate fetele, mai puţin C_nuşăreasa.

- Îmi pare rău de ea.

- Şi lui Bichon i-a părut, că doar îmi e prieten şi frate.

De aceea a făcut o faptă necugetată pentru un câine de rasa şi de vârsta lui: s-a tuns.
Arăta ca un pui jumulit, dar cel puţin îi dăruise din inimă C_nuşăresei material pentru o
rochie albă şi pufoasă, cu pedigri.

- Cred că era frumoasă.

- Puţin spus.
Când a venit zâna şi a văzut-o s-a minunat.
Nu a trebuit să mai dea decât foarte puţin din baghetă.

- Şi Bişon?

- Bichon, pentru sacrificiul lui, a fost imediat răsplătit.

A primit înapoi toţi anii pe care îi trăise prin străini, plus un castron cu boabe mari şi
rotunde pe care erau scrise toate literele din alfabet.
Aşa a învăţat el să citească şi să scrie.
După care a învăţat-o şi pe C_nuşăreasa tot ce trebuia să cunoască pentru a fi o bună
soţie pentru un prinţ.

Lui Mic îi păru rău că povestea s-a terminat…

Dar buldogul mai adăugă, lingându-şi buzele de plăcerea continuării:

- E suficientă o singură boabă din aia în vârful unui pantof, ca să nu îţi intre piciorul şi
să ratezi o căsătorie pe cinste.
***

Prima despărţire

Mic se chinuia să îşi ia fără smiorcăieli rămas bun de la buldog.

Nu ştia să se despartă.
I se părea că nu o să poată niciodată să-l lase acolo şi el să pornească în căutarea Albei-
ca Zăpada.
Aşa că mai trăgea de timp.

- Dar pleacă odată, zise buldogul.

Ce te tot foieşti?
O să mă regăseşti aici, că doar nu am în ce poveste să mă mai duc.

- Mi-a venit o idee, răspunse băiatul.

Vii cu mine.

- Am eu nevoie de mişcare, dar nici chiar aşa, zâmbi câinele, cu colţurile gurii lăsate în
jos.

- Tu ai nasul fin, poţi să miroşi urmele…

- Şi picioare prea scurte.

Nu vreau să-ţi fiu o povară când o să te rog să mă iei în braţe.
Pe hârtie se merge mult.

Era adevărat.
Mic o ştia.
Trecură doar trei zile de când îşi începu călătoria, dar deja se simţea departe.

- Nu te voi uita niciodată, B! îl alintă el pe buldog.

- Nici nu ai cum, amice!

"Eu sunt Degeţica"

Litera A era din nou lângă Mic.

- Am venit! zise ea.

- Dar nu te-am chemat.

- Nu contează.
Eu ştiu când trebuie să vin.
Şi, în afară de asta, sunt oricum peste tot.

- Eşti o spioană?

- Nu, sunt o vocală.

- Ce este o vocală?

- Pentru tine,... o cântăreaţă... de operă!

- Atunci, cântă-mi şi mie ceva! îndrăzni băiatul.

Litera A trase aer în plămâni până se deformă. Pe urmă îl dădu afară pe tot, sub forma
unor sunete foarte plăcute:

- A, e, i, o, u….

- Cânţi foarte frumos, aplaudă Mic, extaziat.

- Nu-i aşa?
Nu degeaba sunt primă vocală pe scena palatului.
Puteam să fiu şi balerină, dar mi-au legat picioarele cu aţă, pentru că făceam mereu
şpagatul.

Băiatul o privi cu simpatie.

- Nu ţi-e greu să mergi aşa?

- Dar cine a spus că merg?

- Păi, cum ai ajuns până aici?

- Am zburat.

- Nu te cred.
- Vrei să încerci şi tu?

- Vreau.

- Închide ochii.

Mic închise ochii, lăsându-se pradă imaginaţiei.

- Unde mă duci?

- Nicăieri.

- Dar eu simt că mă duci undeva.

- Ţi se pare.

Şi totuşi el se trezi pe o frunză mare de brusture.

Singur.
Ba nu, alături de miniona Zână a Florilor, care îi pansa, cu o petală de crin, rana roşie
din genunchi.

- Eu sunt Degeţica, mai auzi, după care căzu într-un basm adânc.

***

Arcul Degeţicăi

- De ce te cheamă Degeţica? fu prima întrebare a băiatului, atunci când deschise ochii.

- Pentru că nu sunt mai mare decât degetul tău, Mic.

- Dar o să mai creşti, nu?

- Niciodată!

- Cred că eşti foarte tristă, dar să nu mai fii…

Eu cunosc o zână care o să te ajute…

- Şi eu sunt o zână, Mic.

- Da?

- Zâna Florilor.
De dragul lor trebuie să rămân ceea ce sunt.
- Dacă ai creşte, nu te-ai mai putea aşeza pe nici o petală! spuse, gânditor, băiatul.

- Şi nici nu aş mai putea trage cu arcul…

- Chiar ştii să tragi cu arcul?

- Da.

- În cine?
În muşte?

- Nu, în vânt.
Uneori este atât de duşmănos…

- De ce?

- Nu ştiu.
Florile nu i-au făcut nimic, niciodată.
Dimpotrivă, l-au răsfăţat cu înfăţişarea şi cu mireasma lor.

- Unde e arcul tău?

- Uite-l! i-l arătă Degeţica.

Mic era impresionat.

Un "D" foarte simplu şi uşor de folosit.

- Ţi-l pot împrumuta, spuse ea.

- Mulţumesc.
Crezi că aş putea să-mi fac şi eu unul?

- Asta nu e greu.

Băiatul se puse pe lucru, sub privirea atentă a zânei, care ştia că la final îi va dărui,
totuşi, arcul ei cu puteri magice.
Dar şi săgeţile fermecate ale gândului cu care nu poţi răni pe nimeni, niciodată.

***

A doua despărţire

Ca să îl scutească de chinul despărţirii de noua sa prietenă, litera A se înfăţişă degrabă

lângă Mic.
- Hai, e momentul.

- Ce moment?

- Momentul să o cunoşti pe Eliza.

Băiatul era nedumerit.

- Dar eu nu vreau s-o cunosc pe Eliza.

- Nu vrei, pentru că n-o cunoşti.

Cu asta îl blocă.

- Stai puţin, zise el, şi se întoarse înspre Degeţica:

Mulţumesc.

- Eu îţi mulţumesc ţie.

Îmi doream de multă vreme un "D" nou, murmură Zâna Florilor.

- Când vei mai avea nevoie de mine, să-mi trimiţi repede un gând.
Las totul şi vin! mai adăugă Mic, înainte să fie luat pe sus de "binevoitoarea" literă A:

- Te cred.
Hai odată, că apune soarele şi nu mai vezi lebedele…

- Dar de ce trebuie să văd ce vrei tu?

- Pentru că o singură dată te întâlneşti... pentru prima oară cu aşa ceva.

***

Scara

- Eliza! începu Mic să strige, cu ochii în toate părţile.

- Nu mai striga! îl apostrofă litera A.

- Dar vreau s-o cunosc! insistă el.

Vreau să-i arăt ce mi-a dat Degeţica.
Oare Eliza o să îmi dea ceva? întrebă el plin de speranţă.

- O să-ţi dea o urzică pe spate, asta o să-ţi dea!

Mic se bosumflă.
Nu ştia ce este o urzică, dar “pe spate” nu-i plăcea deloc.
Totuşi, indiferent de ce avea să i se întâmple, hotărî să nu mai ţipe.

- Dacă facem rost de o scară, o s-ajungem şi la Eliza! zise, ceva mai calmă, însoţitoarea
sa.

- Ştii unde e?

- Da.
E într-o temniţă atât de înaltă şi de întunecoasă, încât şi suindu-ne până la ea tot e
posibil să n-o zărim.

- Nu-mi place povestea asta, grăi Mic.

Nu-mi place deloc.

Litera A se înfipse bine pe picioare:

- Şi ce vrei? Alta mai bună nu avem în seara asta.

- Dar mi-ai promis!

- Trebuia să te iau de acolo!

- Eşti sigură, continuă el, că nu o să reuşim să facem să fie şi aceasta o poveste

frumoasă?

- Ţine numai de tine, piciule!

Simţindu-se aproape la fel de important ca un personaj principal, băiatul începu să

iradieze.
Răspândea atâta lumină în jur, încât zăriră, foarte aproape de ei, în formă de "E", scara
după care umblaseră o jumătate de oră.

- Bravo, Mic! îl lăudă litera A, ghicind că, dacă îl mai laudă un pic, nu doar că o să
ridice E-ul de jos, dar o să-l şi proptească de zid.
După care, tot el va urca primul şi va deschide geamul întunecatei odăi în care Eliza
împletea cămăşi din urzici…

- Te-am găsit, Eliza!

Fata nu avea voie să vorbească.

Surâse, însă, acelei lumini, în mijlocul căreia desluşi chipul fericit al unui copil.

***

Pe aripi de lebădă
Mic nu îşi putea lua ochii de la ea.

- De ce nu-mi vorbeşte? o întrebă, trist, pe A, zărind-o la capătul celei de-a treia trepte.

- E un blestem la mijloc! răspunse aceasta.

Dar poţi fi sigur că, stând degeaba aici,... tu îi eşti de mare folos!

Auzind ultimele cuvinte, inima lui de copil lumină din nou încăperea.
Eliza reuşi să termine, astfel, în foarte scurt timp o cămaşă. Şi încă una.
Acum era aproape sigură că va reuşi să îşi salveze fraţii, ţesând cu repeziciune fir cu fir
din urzicile care îi răniseră mâinile.

Mic o urmărea fascinat, bun motiv pentru litera A să încerce să-i distragă atenţia.

- Hei, iată lebedele.

- Am mai văzut lebede!

- Dar n-ai văzut... unsprezece!

Nici nu întoarse el bine capul, că uşa temniţei se dădu în lături.

Un om cu inimă de călău o smulse pe fata care ţinea strâns la piept straiele verzi.

- Pune-ţi mâna la ochi! îl îndemnă A, speriată de moarte.

- Nu te mai ascult! se împotrivi băiatul, pe jumătate leşinat.

De spaimă şi de emoţie, nu văzu şi nu simţi când aripile albe ale unei lebede îl depuseră
în braţele Elizei; ca ele să poată îmbrăca, rupând vraja, ultima dintre cămăşile ţesute cu
atâta trudă…

***

O familie ca-n poveşti

- Unde mă aflu? întrebă Mic, trăgând de sub tacâmurile de un argint strălucitor,

şerveţelul de mătase, cu monograma “F”.

- Eşti în epoca de piatră, isteţule! răspunse litera A.

- De ce nu-i văd pe Fred şi Barney?

- Uite-i colo. Cum de nu-i recunoşti?

Băiatul privi spre un capăt al mesei, unde, printre alţi copii îndrăgostiţi de poveşti, erau
aşezaţi, nu Fred şi Barney, ci doi prieteni buni, cu care mai bătea din când în când
mingea.
Acum ei înţepau cu furculiţa prăjiturile din vecinătatea farfurioarelor albe, din porţelan.

- Neciopliţi ca întotdeauna! comentă litera A, voind să pară manierată.

- Cine a făcut semnul acesta pe toate obiectele de pe masă? întrebă Mic, vrăjit de fineţea
lucrăturii.
De altfel, încercă să-l deseneze şi el, în puţinul sos care-i mai rămăsese din crema de
zahăr ars.

- E o monogramă, dacă nu ştiai! Un “F”.

În clipa aceea, intrară, pe rând, în straie pline de eleganţă şi cu o atitudine nobilă,

unsprezece bărbaţi înalţi şi chipeşi, ce făcură, dându-se în lături, un culoar pentru sora
lor, Eliza.

Mic încremeni.

Mai ales că fata se îndrepta, cu zâmbetul pe buze, în direcţia lui.

- Eşti într-o Familie, Mic!
Bucuria de a fi din nou alături de fraţii mei este la fel de mare ca recunoştinţa pe care ţi-
o port.

- Mi… mi…e? se bâlbâi el, emoţionat.

- Da, ţie.
Eram foarte deznădăjduită!
Credeam că nu voi mai avea suficientă lumină în suflet pentru a-mi termina lucrul.
Dar ai apărut tu...

Băiatul nu pricepu mare lucru.

- Eu m-am suit pe o scară, ca să te caut.

Vrei să-ţi arăt cum am făcut?

Litera A pufni în râs.

- Da, arată-mi! îl încurajă fata.

Dar el lăsă capul în jos.

- Nu contează.
Oricum ne despărţim.

- Nu ne despărţim, Mic.
- Ba da.
Eu mereu mă despart.

Eliza scoase din mâneca rochiei o batistă din cea mai fină dantelă, pe care era brodat un
“F” neînchipuit de frumos.

- De acum faci pentru totdeauna parte din această... Familie.

Băiatul era tare mândru.

Însă cuvântul "familie" avu darul de a-i aminti imediat de părinţii săi mereu ocupaţi.

- Nu ai şi pentru mama şi pentru tata câte o batistă?

Am avut, zâmbi Eliza.

Le-am oferit-o când erau de vârsta ta.

***

Fata cu nasul roşu

- Cum ajung înapoi acasă? întrebă Mic, simţind nevoia să scotocească prin toate
dulapurile părinţilor, după batista cu monogramă.

- Fraţii mei vor chema unsprezece lebede albe care te vor însoţi bucuroase.
Dar eşti sigur că nu doreşti îngheţată?

"Am tot timpul din lume", gândi băiatul şi se grăbi să răspundă:

- Nu sunt sigur că nu doresc!

Zâmbind, Eliza ceru să se aducă desertul promis.

În cupe de argint, cu picior înalt, toate inscripţionate cu “F”-ul nobilei familii, îngheţata
parcă se lăuda cu aroma sa irezistibil de naturală.

Toţi copiii de la masa poveştilor, printre care şi prietenii lui, inspirau profund…
Nuanţele vaniliei, ciocolatei şi căpşunelor colorau aerul ce le gâdila delicat nările.

Cu toate acestea, Mic nu reuşi să ducă linguriţa la gură: pe fereastra care dădea în
stradă, tocmai când se pregătea de atacul asupra propriei porţii, zări chipul unei fetiţe.
Poate că nu l-ar fi văzut, dacă flacăra unui băţ de chibrit aprins chiar atunci nu i-ar fi
atras atenţia şi nu ar fi luminat acea figură frumoasă şi tristă.

Cufundaţi în cupe, ceilalţi nu vedeau nimic.

Dar fata era acolo.
Şi sufla din când în când peste mâna cu care decupa în poleiul de pe geam o fereastră
mai mică.
Pentru doi ochi albaştri şi un nas roşu.

Doar gura nu i-o desluşi, din cauza unor flori albe, de gheaţă fără gust.

- O să plec! îi zise el Elizei.

Am ceva important de făcut!

Aceasta îşi chemă fraţii, care îi puseră în palme unsprezece lebede din hârtie.
- Când vei dori vreodată să îţi iei zborul, spuseră ei, priveşte aceste păsări…

***

Micul Gentleman

- Gata? Privim lebedele? zise litera A.

- Tu poţi să mai rămâi.

Eu am găsit pe cineva.

- Pe cine?

- Nu ştiu.
Aş vrea să fie Albă-ca-zăpada.

- Albă-ca-zăpada, sora ta, aici?

Că, de fapt, nu îi era soră adevărată, cum îl minţise la început, asta litera A nu mai
pomeni, de teamă să nu-l piardă de amic.

- Poate mă caută! zise băiatul.

- Ascultă-mă pe mine, că o cunosc, fără pitici nu face un pas.

- Pe pitici nu i-am văzut, fiindcă n-au ajuns până la geam! îi explică el, convins că
începe să aibă dreptate.

Şi totuşi, ceva nu se potrivea: Albă-ca-zăpada nu avea nasul roşu!

***

- Cine eşti? o întrebă pe fata aşezată pe trepte, ce căuta să aprindă, cu lacrimi în ochi, un
ultim băţ de chibrit.
- Nu ştiu cine sunt, dar aşa mă strigă lumea: “Fetiţa cu chibrituri”.

- Şi când nu o să mai ai chibrituri cum o să ţi se spună?

La asta nu se gândise niciodată.

Dar nici nu-i păsa prea tare dacă o să mai aibă vreun nume sau nu.

- Eu pot să fac să fii sora mea, zise Mic, luând-o de mână.

Vorbele acestea o mai încălziră puţin.

Dar gerul, care îi pătrunse în corp, de vreo câteva ore o scutura încontinuu.

- Vrei să intri în casă la noi? o întrebă.

Am o familie foarte mare.
O să primeşti şi tu o batistă cu monogramă.

- Mi-aş dori mai mult nişte ghete.

Băiatul îşi scoase ghetele imediat şi o încălţă.

Apoi îi aşeză pe umeri haina, din buzunarul căreia scoase iute batista.

- Uite dovada!

- Ce dovadă?

- Că există o Familie!

“Fetiţa cu chibrituri” vru să zâmbească, dar zâmbetul său se răzgândi într-o clipă.

- Brr... Ai mâncat ceva? o mai întrebă Mic, din dorinţa grabnică de a o convinge să intre
în casă.

Ea dădu din cap în semn că nu.

Dar nu voia să intre.
Îi era teamă că nimic din toate acestea nu era adevărat.

Atunci, băiatul deschise uşa şi aproape că o trase cu forţa înăuntru.

Picioarele lui de Mic Gentleman se învineţiseră sub şosetele galbene cu dungi gri, iar
degetele, fiecare în parte, luaseră, la adăpost de orice privire, forma "G" a unor cârcei.

***

“Dragă Hans…”
- Ea este “Fetiţa cu chibrituri”, o prezentă rapid tuturor copiilor aflaţi la, sub şi pe masa
cu poveşti.

- Noi o cunoaştem, ziseră unii.

- Noi o vedem pentru prima dată, spuseră alţii.

Apoi ciocniră, veseli, în cinstea ei, cupele fără îngheţată.

- Mic o să te salveze, o să vezi! grăi atunci un băiat “citit”, care avea acasă, într-un
dulăpior înalt, în formă de "H", o sută şi ceva de CD-uri.

Printre care şi unul cu acest basm scris de un om foarte mare, despre care, interesându-
se, află că îl cheamă Hans Christian Andersen.

În fiecare seară asculta CD-ul şi plângea că nu poate să facă nimic pentru a împiedica
fatalul deznodământ – adică nefericitul sfârşit, atât al fetiţei, cât şi al poveştii.

- Mic o să te salveze! se uniră apoi, într-un cor, toate vocile.

Doar că Mic nu era de faţă.

Fugise lângă sobă, ca să îşi încălzească şi să îşi îndrepte degetele de la picioare.

Ciorapii lui galbeni cu dungi gri, puşi la uscat, atârnau de cele două braţe ale un sfeşnic
aflat pe o policioară.

Era plăcut. Umbrele calde ale flăcărilor se jucau printre degetele lui răsfirate, sub
privirea celei ce căuta, fără succes, să îi dea ghetele înapoi.

Băiatul era ca şi adormit.

În primul din cele cinci vise - care îi traversară într-un singur minut mintea aţipită - se
făcea că mai mulţi copii decât el îi cer să o salveze pe fetiţa cu chibrituri.

În al doilea vis, fetiţa cu chibrituri îi dădea ghetele înapoi iar el îi spunea: “Păstrează-le,
o să mai ai nevoie de ele, după ce le usuci!”

În al treilea, se întâlni cu părinţii săi, de care îi era tare dor, undeva într-un magazin cu
articole pentru copii la un preţ rezonabil, iar aceştia îi cumpărară şosete groase din lână
şi bocanci serioşi. Plus un palton şi un fular,... amândouă roz.

Al patrulea vis fu şi mai frumos. Se desfăşura într-un decor minunat, în preajma

Naşterii Domnului, când, de prea multă bucurie, copiii şi părinţii marii Familii simt
nevoia să-şi consume energia, făcând tot felul de cadouri şi împodobind în exces bradul.
Ultimul dintre vise îl mai aduse cu picioarele pe pământ.

Adică şedea cu ele sub o masă şi, în ciuda faptului că nu cunoştea încă toate literele,
compunea, totuşi, o primă scrisoare.

Ea începea cu aceste două, simple cuvinte:

“Dragă Hans…”

***

Un strop de Iubire

Mai departe, fu nevoie ca băieţelul să-şi recunoască în sinea sa neputinţa şi să trimită

săgeata unui gând grăbit către Degeţica.

Iat-o, ivindu-se în visul său, asemeni un funigel, dintre petale roşii de flăcări.

- Am venit, dragul meu.

- Mulţumesc, prietena mea zână.

Am nevoie să mă ajuţi să-l conving pe Hans.

- Dar tu ştii cine este Hans? spuse ea.

- Un copil? întrebă el.

Degeţica zâmbi.

- Un copil mare.

- Asta înseamnă că nu o să vrea să mă ajute? mai întrebă Mic, folosindu-se de puţina

experienţă pe care o avea cu băieţii din cartier.

- Asta înseamnă că l-ai şi convins.

- Daaa? păru el mirat.

- Da.

- Deci nu trebuie să-i mai scriu şi să-l rog să fie bun cu fetiţa cu chibrituri, care cred că
o să moară de frig?

- Ba da, poţi să îi scrii. Numai că Hans nu i-a dorit niciodată răul, asta voiam să îţi spun.
Inima lui este ca şi a ta.

- Dar de ce băiatul cu CD-uri plânge în fiecare seară?

- Pentru că el încă nu a priceput unde se duce fetiţa.

- Şi unde se duce, dacă eu am priceput?

- În casa din Cer a acestei mari Familii de pe pământ.

- Casa din Cer? Aşa cum e casa de la munte, unde trăieşte mamaia?

- Exact. Vezi că ai înţeles?

Şi, ca să fii sigur că nu te mint, hai să-ţi citesc sfârşitul poveştii:

“ Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată
nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în
strălucire şi în bucurie, şi fetiţei nu-i mai era frig, nici frică: era în cer.”

- Vreau şi eu să plec în Cer, zise Mic.

- Nu se poate, încă nu ştii să scrii şi să citeşti, zâmbi Degeţica.

- Da, ai dreptate! fu el de acord.

Dar mai târziu tot mă duc!

În clipa aceea, sfârşindu-se minutul, se trezi.

Nici Degeţica şi nici Fetiţa cu chibrituri nu mai erau acolo.

Rămăseseră doar copiii cu urechile lor mereu ciulite, cărora, la lumina unei lumânări
înalte, asemeni unui "I" făcut din ceară, începu să le spună... ce a vrut să le povestească
Hans.

Un strop fierbinte, de Iubire, îi căzu pe mână, când aşeză, de emoţie, "I"-ul de ceară mai
bine în sfeşnic…

***

Bucuria...Jocului

- Da’ frumos mai povesteşti! zise un bătrânel palid, format din ceară topită, la poalele
lumânării.

- Tu…cine eşti? îl întrebă Mic, după ce toţi copiii adormiseră înţelegând mesajul
poveştii lui Andersen.

- Nu mă recunoşti? Eu sunt... Jocul!

- Cum eşti Jocul, dacă abia te ţii în baston? se arătă nedumerit Mic.

- Nu e baston, se oţărî bătrânelul.

Chestia asta în formă de “J”, pe care ţi-o imaginezi tu aici, e…o crosă.

- O crosă?

- O crosă de golf.

- O crosă de golf?
Ce este…un golf? continuă copilul, pe acelaşi ton mirat.

- Golf este prenumele meu.

Ţi-am spus că eu sunt... Jocul!

- Aha! păru să priceapă Mic.

- Aha se spune când nu pricepi nimic! spuse bătrânelul şi adăugă:

Tu ai vreun nume de familie?

Băiatul se lumină.
- Am, la fel ca şi tine.
Dar…e acasă, pe uşă.
Ce mult vreau să ajung acasă la mine! se întristă el deodată.

- Închide cartea! zise bătrânelul, zâmbind.

Dă-le încolo de poveşti.
Mai distrează-te şi tu.

- Nu pot, e o carte frumoasă şi toţi prietenii mei serioşi sunt în ea.

- Eu cred că tu nu ştii drumul! insistă omul cu crosa.

- Nu trebuie să-l ştiu, îi explică Mic.

Am primit unsprezece lebede din hârtie, pe care, doar dacă le privesc, o să mă ducă
unde vreau.

- Şi unde o să le spui că vrei?

- Ăăăă….!

- Ascultă, eu te trimit la sigur! continuă figura de ceară, al cărei trup tot lua proporţii.
- Poţi tu să faci asta?

- Pentru un copil, orice! zise Jocul.

Dar repede, până nu mă îngraş.

- Şi cum o să mă trimiţi acasă?

- Simplu.
Tu te faci Mic de tot, adică ghem, până începi să semeni cu o minge... de golf, zâmbi
bătrânelul.

- Şi tu?

- Lasă-mă... pe mine.
Promit că despărţirea asta n-o să te doară!

- Dacă promiţi…, simţi nevoia să-şi facă puţin curaj băiatul.

După care se ghemui atât de mult, încât nu i se mai văzură nici capul, nici picioarele -
doar haina plesnită pe spinare şi cele două buzunare din spate ale blugilor.
Ele avură nevinovata ocazie de a se întâlni pentru prima, dar mai ales pentru ultima
oară, cu Jocul şi cu crosa lui.

***

Un Kilogram de emoţii

Bătrânelul de ceară asudase.

Figura i se albi de tot, iar trupul începu să i se subţieze.
Crosa zăcea, frântă, la pământ.

- Gata, l-am trimis! spuse el.

- Sper că unde trebuie! completă ea.

- Ce greutate crezi că avea?

- Greutatea lui, plus un Kg. de emoţii!

- Emoţii? Ce sunt alea? făcu pe naivul bătrânelul, devenind tot mai rigid.

- De unde să ştiu? răspunse crosa.

Ştiu doar că toţi copiii le au când se întorc undeva după ce au lipsit nişte ore bune.
- Băiatul ăsta nici nu a fost plecat.
Iar părinţii, stai liniştită, oricum nu sunt acasă…

- Şi totuşi... de ce s-a urnit aşa de greu?

Bătrânelul tăcu.
Kilogramul de emoţii îi aparţinuse.
O singură dată în viaţa lui dependentă de-o lumânare a avut mâna atât de grea – atunci
când a trebuit să-l mintă pe băiat... că despărţirea de poveşti n-o să doară.

***

Lecţia

Tot ghemuit, copilul plângea în pat, cu sughiţuri, sub privirile părinţilor săi frumos
înrămaţi.
Care, nu doar că nu erau acasă în momentul prost ales de omul de ceară pentru a-l
expedia înapoi, dar nici batistele cu monograma “F” nu le mai aveau.
Scotocise destul, ca să fie sigur că pentru ei Familia nu însemna mare lucru.

Dacă ar aprinde acum o lumânare, visa Mic, ştergându-şi nasul cu mâneca, poate că un
nou omuleţ de ceară i-ar întinde o crosă de ajutor.
Nu avea, însă, voie să pună mâna pe cutiile cu chibrituri.

Sau, dacă ar lua cartea şi ar ciocăni la uşa literei A, poate că aceasta i-ar deschide şi l-ar
pofti într-o altă poveste.
Dar îi era ruşine să nu se întâlnească, din întâmplare, cu prietenii săi, ale căror nume nu
ştia nici acum să le scrie:
cu Buldogul francez,
cu Bichon şi
C_nuşăreasa,
cu Degeţica,
Eliza sau
Fetiţa cu chibrituri,
cu Hans, pe care nici nu l-a cunoscut,
şi chiar cu Joc, o figură de om de ceară, care trebuie să se fi topit între timp, sub
greutatea unui kilogram de emoţii, pe uriaşul lui teren "de golf".

Aşa că se sui întâi pe scaun, apoi în genunchi pe biroul tatălui său şi în cele din urmă în
picioare, cu mâna întinsă după un pix confiscat.
Pentru că nu găsi nici o coală de scris, iar de pereţi - în urma unei pedepse de neuitat -
avea oroare, scoase din buzunar cele unsprezece lebede din hârtie…
Pe fiecare dintre perechile de aripi desenă câte o literă mare şi strâmbă, de care fu
extraordinar de mulţumit.
Gata, îşi spuse Mic, acum îmi pot lua zborul…
Şi le privi de parcă el inventase alfabetul.

***

Învăţăturile celor unsprezece lebede

- Ce-ai făcut, ai scris pe aripile noastre! se văitară lebedele, care nu mai erau albe.
Acum nu te vom putea duce mai departe de colţul în “L” al unei foi de hârtie.

- De ce? întrebă copilul, cu o undă de tremur în glas.

- Pentru că jumătate din puterea noastră magică a fost luată de literele tale! zise prima
dintre păsări.

- Dacă noi zburăm pe verticală, ele sigur vor dori să zboare pe orizontală! zise a doua.

- Pentru că o literă are o mare greutate, şi pe drept cuvânt! se auzi cea de a treia.

Mic le asculta surprins, posac, dar parcă şi puţin mândru în sinea lui.
Chiar era curios ce spune a patra.

- Pentru că noi am putea să te ducem oriunde, dar literele se încăpăţânează să te ţină

legat de Mica ta lume…

- Şi de şcoală… completă lebăda a cincea.

A şasea se clătina în zbor, ca o bărcuţă cu monograma "F":

- Pentru că acum “cineva” o să spună…că celelalte au trădat Familia!

- Ba nu e adevărat! interveni copilul.

Nu o să zică nimeni asta.
Şi dacă o să zică...

A şaptea lebădă o ţinu pe a ei:

- Suntem compromise, ne putem aştepta să fim aruncate oricând…

- Poate chiar în foc! se temu cea de a opta…

- Literele tale nu au nimic de a face cu perfecţiunea! adăugă a noua.

- O să fie perfecte, o să vezi! îi promise Mic.

- Când literele tale o să fie perfecte..., să sperăm că nu vei uita să vrei să zbori cu noi!
continuă penultima lebădă, lăsând-o pe cea din urmă să facă sinteza:
- În concluzie, nu te putem duce mai departe de colţul unei foi de hârtie, zise aceasta, cu
oarece părere de rău.

***

Noapte bună, Mama

Mic era răvăşit.

Intrarea în lumea poveştilor nu era un lucru deloc uşor.
Nu pe o lebădă pe care ai scris cu pixul.
Dar atunci, cum?

- Ce-i cu tine, de ce nu dormi? îl întrebă mama sa, ivindu-se din întunericul holului.

Băiatul încerca, în timp ce o privea cu bucurie, să-şi aducă aminte dacă a pus pixul la
loc.

- Nu mai ştiu cum să intru în poveste, răspunse.

Deloc nu mai ştiu…

- Vrei să te ajut? îl întrebă ea, blând.

- Da.

- Atunci închide ochii…

Mic închise ochii, primind mângâierile şi cuvintele ca pe o binecuvântare îndelung

aşteptată.

- A fost odată ca niciodată un băiat, începu ea.

- Mama, tu ştii poveşti cu mine?

- Multe.
Dar acum o să-ţi zic numai una…
Acestui băiat îi plăcea foarte mult să observe cum creşte puţin câte puţin în fiecare zi.

- De ce?

- Pentru că altfel nu avea cum să-şi dea seama că trece timpul… se băgă în discuţie
litera A, de pe aripa de hârtie a unei lebede plutind în acvariu…

- Oglinda îl încuraja pe copil să spere că într-o zi va fi mare cât părinţii lui.

Poate chiar mai mare, ca să poată avea grijă de ei când aceştia îi vor da cheile casei
poveştilor şi îi vor spune: de acum tu eşti stăpânul acestui ţinut fermecat!

- Cheile casei poveştilor?

- Da, cheile cu care se deschideau toate uşile casei în care locuia familia băiatului.

- Chiar avea familie?

- Fireşte, zise ea.

- Şi aveau şi batiste cu monogramă?

- Poate aveau, poate nu aveau.

- Dar tu ai o batistă cu “F” de la familie? insistă el.

Că eu am căutat peste tot şi nu am găsit nicăieri.

- Eu… am avut, zâmbi mama, dar monograma era pictată, aşa că a ieşit la primul spălat.

- Uf, ce bine !
Ce bine că mi-ai explicat! răsuflă uşurat Mic.
Şi îşi puse capul pe o pernă moale, plină cu vise…

***

Mic cel verde

- Mic, trezeşte-te! Astăzi luăm masa la iarbă verde.

Băiatul se grăbi să-şi scoată singur pijamaua, să se spele pe ochi şi chiar să îmbrace
singura mânecă întoarsă pe faţă a hanoracului. Atât era de nerăbdător să vadă căreia
dintre mesele din casă i se făcea favoarea de a fi scoasă la plimbare.
- Nu uita să-ţi iei şi cartea! S-ar putea să te plictiseşti printre atâţia oameni mari.
- E foarte frumos şi verde aici! se extazie Mic, odată instalat.
- E obişnuit şi plictisitor, chicoti litera A, gâdilată pe ambele tălpi de-un firişor de trifoi
strecurat de copil în carte.
- Azi te învăţ să vorbeşti cu păsărelele! îşi făcu el un plan, la umbra unui salcâm plin cu
vrăbii; acolo găsiră părinţii săi foarte nimerit să aşeze norocoasa măsuţă pliantă şi
câteva scăunele pe care nu stătea nimeni, toţi coborând pe malul apei, la bălăceală sau
la pescuit.
- Vrei să te învăţ să vorbeşti cu păsărelele?
- Dar tu vrei să te învăţ să taci din gură? îi răspunse ofuscată litera A. Ce, crezi că nu
pot să mă înţeleg cu nişte necuvântătoare?
- Fii atentă, să vezi cum mă sui şi îţi culeg din pom o vrabie mică.
- Nu eşti destul de înalt pentru pretenţiile tale! zise ea şi continuă să-şi manifeste
îngrijorarea:
- Dă-te jos, că te spun! Dacă o să cazi peste mine, mă omori!
Băiatul râse, adăugând plin de mândrie:
- Numai pe mine mă ţine!
Dar chiar şi aşa pirpiriu cum era, tot reuşi să o frângă în două.
Biata masă…
Arăta ca un "M" pe care nimeni, niciodată, nu se va mai putea sui ca să culeagă vrăbiuţe
dintr-un salcâm.

***

Neghiniţă

În căderea sa, Mic văzu fire verzi.

Apoi nu le mai văzu deloc, căci alunecă, fără să poată fi prins, în adâncul unei alte
poveşti...

- Eu sunt Neghiniţă! auzi o voce în urechea dreaptă.

- Eu sunt Mic.

- Dar nu eşti mai mic decât mine!

Tu mie nu îmi încapi în ureche!
Tu mie nu îmi poţi auzi gândul! sălta vesel, pe ritmul propriei muzici, Neghiniţă.

Mic îşi strecură un deget în urechea cu pricina.

Şi îl tot rotea, după cum fugea acest purice de copil.

- Eu sunt Neghiniţă şi o să mă duc şi în urechea ta stângă, dacă vreau.

- Du-te! zise Mic, schimbând tactica.

- Nu mă mai duc, dar o să ies afară, să mă vezi ce grozav sunt!

Ţuşti, în palma băiatului, care se strânse în jurul zgâtiei năzdrăvane.

- Dă-mi drumul, băiete, că nu sunt o gâză.

Pe Mic îl gâdila palma, dar voia să-l pună la punct.

- Nu-ţi dau drumul, că ai râs de mine.

- Dă-mi drumul, şi o să fim prieteni.

- Eu am prieteni mulţi într-o carte!

- Atunci dă-mi drumul din alt motiv! încercă bobul însufleţit.

Mic deschise pumnul şi Neghiniţă, care nu se aştepta, căzu pe jos, rostogolindu-se până
la gura tunelului unei cârtiţe ce scoase capul afară, după un strop de aer.
Zgâtia i se înfipse-ntr-o nară.
Cârtiţa strănută, enervată.

Doar lui Mic îi trecu pe loc orice supărare şi se duse de-l strânse pe Neghiniţă, fiindcă
nu mai mişca.

- Hai, trezeşte-te, zise.

Sunt de acord, o să fim prieteni adevăraţi.
Şi, dacă îţi place aşa de mult, o să mă ajuţi să ascult gândurile oamenilor mari.

Auzind una ca asta, Neghiniţă sări în picioare.

- Să dăm mâna, atunci!

Mic întinse mâna şi firul de copilaş îi sări în palma care nu se mai închise; iar, de acolo,
în buzunarul hanoracului, pentru a-l putea însoţi peste tot...

***

Origami

Ca să îl distreze, pentru cât mai avea de stat în lumea poveştilor, Mic îi făcea lui
Neghiniţă, prietenul lui, tobogane din hârtie.
Nu ştia că aşa se face şi litera “N”.
Ştia doar că nu vrea să-l vadă ducându-se de-a dura, cine ştie pe unde - mai bine să dea
cu capul de zidul de hârtie pe care i-l ridica drept în faţă.

- Hai, mai fă-mi un tobogan, îl ruga Neghiniţă, când termina de ascultat gândurile
oamenilor mari.
Iar Mic se executa cu bucurie.

Uneori doar îi desena “N”-ul pe nisipul unui ţărm şi Neghiniţă se rostogolea de-a lungul
liniei, până ce ameţea şi ajungea să creadă că este un “Z”.
Râdeau atunci amândoi şi împrăştiau în aer nisipul…

Într-o zi, însă, Neghiniţă dispăru.

Mic scutură toate scoicile; poate, poate cade perluţa lui de prieten…
Strânse toţi melcii şi îi rugă să alerge după un pic de copil.
Făcu un năvod din alge, pe care îl aruncă oriunde se nimerea câte un fir, mai periculos,
de apă.
Şi striga:
- Neghiniţă! Neghiniţă!
Dar Neghiniţă nu scotea capul de nicăieri.

Povestea se prelungea tristă.

Atunci se ivi lângă el, parcă ghicindu-i singurătatea inimii, o fetiţă cu ochii oblici.

- Eu "este" Origami! se prezentă ea, necunoscând încă bine limba română.

- Eu "găsit" pentru tine "un" Neghiniţă! mai zise, despăturind aripa unui cocor din
hârtie, la care lucrase o săptămână.

- Cocorul "mele" găsit "Neghiniţa" sus! arătă ea, calmă, înspre cerul care îşi recăpăta în
obraji, încet, încet, culoarea albastră.

- Mulţumesc! rosti Mic bucuros.

Dar regretă mult că nu avea la el, spre a i-o dărui, nici o lebădă din cele pe care scrisese
atât de frumos.

***

Oameni în zbor

Litera "O" era mare ca o oglindă.

Sau oglinda era mare ca litera "O".
Şi în ea se oglindea fata cu ochii oblici.

Frunze de hârtie, flori de hârtie umpleau braţele salcâmului sub care se întâmpla
povestea.
Inima copacului bătea deasupra lui Mic şi a lui Neghiniţă, în ritmul inimii unei făpturi
care încerca să-i înveţe joaca sa…

Doar Mic era atent.

Nu la mâinile fetei, ci la chipul ei nemişcat, străbătut de umbrele cocorilor ce îşi luau
zborul unul după altul…

Neghiniţă, el îşi tot reamintea cu plăcere căderea din cer pe aripile uneia dintre păsări şi
mulţumi în gând lui Dumnezeu că fu salvat pentru a nu se ştie câta oară înainte de pieri.
Apoi îl privi pe acest... mare copil.
Pe alţii îi părăsi, de cum le citi gândurile răutăcioase.
Dar în gândul prietenului său toamna era atât de caldă şi de bogată, încât i se făcu poftă
de picătura de must a unui bob de strugure.

- Origami, poţi să te opreşti puţin?

- De ce, "Micul"?

- Vrei să zici… Mic, nu Micul, că nu sunt Micul Prinţ! râse timid băiatul de felul în care
fata stâlcea cuvintele.

- Cine este Prinţul? întrebă ea.

- Un prieten, dar nu-l cunosc încă.

L-am văzut numai într-o carte, răspunse el, grăbindu-se către altă întrebare.

- Origami... ?

- Spune, Micul.

- Tu... din ce poveste vii?

- Eu nu vin din poveste, Micul.

Vin din Ţara "meu".

Palma grea a tatălui îi deschise ochii.

L-ar fi întrebat “De ce mă baţi?”, dar într-o fracţiune de secundă observă masa ruptă.
Tot atunci mai zări, alături de feţele îngrijorate ale părinţilor săi, chipul micuţei Origami
şi înţelese că ar fi grozav să se trezească.

Dar nu reuşi.

Nu înainte de a ajunge, cu un avion de hârtie, pe planeta Micului Prinţ!

Planeta fără litere

Să pilotezi un avion este o experienţă extraordinară.

Mai ales când este un avion de hârtie şi ai de zburat pe deasupra vulcanilor sau a
mărilor spumegând.
Dacă mai vezi şi catralioanele de stele lăsate în urmă, atunci nu încape vorbă că trebuie
să zbori mai departe, până unde te duce povestea.
Din fericire, poveştile nu te duc doar acolo unde trebuie, ci şi acolo unde eşti aşteptat:

- Ai venit, prietene, rosti Micul Prinţ.

- Cam repede! răspunse Mic, nedumerit de cât de puţin durează în vis o secundă:

- Timpul nu contează.
Hai, vino să-ţi arăt planeta.
Nu e atât de mare ca a ta, dar, oricum, e atât cât îi trebuie unui copil singur.

Nici Mic nu avea fraţi, aşa că zise:

- Pentru tine e mai simplu să faci curat.

- Nu e simplu, eu nu am unde să arunc nimic, înţelegi?

A trebuit să rog să mi se deseneze un loc care nu există pentru asta!

Mic îl privea cu admiraţie.

În plus, părul lui blond, zburlit şi fularul fluturând inspirau mult respect unui copil
îmbrăcat în blugi, cu tunsoare clasică.

- Tu câţi ani ai?

- De ce mă întrebi lucruri care nu servesc la nimic?

Şi apoi, urăsc cifrele!

- Dar literele?
Literele… îţi plac?

- Îmi plac, sunt bune.

Însă nu am unde să le cresc pe planeta mea.

Atunci, uitând cu desăvârşire că nu mai are cu ce să se întoarcă, Mic despături avionul

şi îi întinse foaia:

- Literele cresc cel mai bine pe hârtie!

Aşa e la mine în carte!

- O, de ce nu m-am gândit la asta? spuse Micul Prinţ; care nu aflase că era un personaj
al cărţii şi deci nu avea de ce să se dea mare.

***

Semaforul de pe asteroidul B –612

- Cum vrei să arate prima literă de pe hârtia ta? întrebă Mic.

- Vreau să arate ca un semafor.

- Îmi arăţi?

Micul Prinţ scoase la lumină minuscula trusă de desen pe care o ţinea într-un buzunar
secret.

- E de la Antoine, zise, gândindu-se la prietenul său şi la marea familie în care l-a lăsat
singur…
Desenez foarte rar de la o vreme…

Semaforul în formă de “P” era… perfect.

- Dar nu are culoare, observă Mic.

- Nu are, pentru că nu i-am făcut încă.

Vreau să vadă aceasta şi floarea mea.

După ce se aşeză mai bine, cât să poată şi floarea să tragă cu ochiul, deocamdată
prefăcându-se neinteresată, Micul Prinţ făcu o bulinuţă roşie.
Apoi, suprapusă, încă o bulinuţă roşie.

- N-am mai văzut două culori roşii la un semafor! îndrăzni Mic.

- Bănuiam.
Tu nu ai o floare a ta, de care trebuie să ai grijă tot timpul.

- Semaforul este pentru ea?

- Desigur! încuviinţă Micul Prinţ, sunt culorile ei preferate.

Dar şi pentru oaie.
Acum o să poată să aştepte fără să se plictisească.
Şi n-o să mă mai tem că fuge să-mi mănânce prietena.

***

- Şi când o să poată să treacă? întrebă Mic.

- Când îi dau eu voie, zise Micul Prinţ şi din “P” făcu un “R”, pentru pietoni.
Adică lângă semafor desenă... un picior de oaie.

- Asta e o literă, o recunosc, bătu Mic din palme.

Am văzut-o în carte.

Micul Prinţ nu schiţă nici un gest.

Uneori nu răspundea, ci cădea pe gânduri, ca să revină cu câte o frază scurtă şi plină de
sens:

- Orice literă ştie că e o literă - dar numai noi ştim că poate să fie şi altceva.

"Roşu – puteţi trece!"

- Gata, acum puteţi trece! îi invită Micul prinţ.

- Unde?

Semaforul, sau poate planeta, îi dădeau lui Mic senzaţia că se află deja pretutindeni.
Aşa încât rămase pe loc şi lăsă oaia bătrână să se avânte către nicăieri, foarte tacticoasă,
cu şalul ei de lână creaţă pe umeri.

- Câţi...?
Era pregătit să întrebe câţi ani are oaia, dar se opri.
Nu putea avea mai mulţi decât cel care i-o desenă, iar despre acela observă că Micului
prinţ nu prea îi plăcea să vorbească.

- Câte...? ar mai fi vrut să ştie, dar îşi aduse aminte, of, că cifrele şi întrebările despre
ele nu erau deloc agreate.
Totuşi, dacă ar fi aflat câte ore au trecut din ziua numită "azi", ar fi putut face un calcul
despre câte ore au mai rămas până nu se ştie când.

Fără avion, nu putea pleca nicăieri.

Iar avionul era acum doar o bucată de hârtie pe care Micul prinţ îşi satisfăcuse un
capriciu necesar.

- E roşu, de ce nu treci? îl întrerupse acesta din meditaţie.

Cum vrei să ajungi... dincolo?

- De ce dincolo?

- Păi nu acolo vrei să ajungi? era nedumerit prinţul.

- Ba da...
Adică...
Eşti sigur?

- Absolut!

- Ai desenat un semafor fermecat şi mie nu mi-ai spus! se arătă Mic şi surprins şi

indignat.

- Dar tu ce credeai, că o să fac un semafor obişnuit?

- Da!
Că doar nu ai răsfoit aşa de multe poveşti ca mine! răspunse băieţelul de pe pământ,
dispus chiar să iniţieze o conversaţie despre asta.

- Nu ai timp! îi zise Micul prinţ.

Trebuie să treci - acum ori niciodată!

- De ce?

- Nu o să mai prinzi acest roşu!

- Dar ce are acest roşu diferit de celălalt roşu?

- Nu e vorba de culoare, nu înţelegi?

Mic nu înţelegea.
Dar se hotărî să treacă.
Dacă prietenul său zicea că o să ajungă unde trebuie şi mai era şi sigur, atunci aşa
trebuia să fie.

- Bine! se decise Mic şi îi întinse o mână tremurătoare.

Apoi Micul prinţ dispăru cu fularul fluturând şi el rămase pe loc - pe planeta sa uriaşă,
cu cerul verde din cauza frunzelor de salcâm.

***

Revenirea

Întoarcerea lui Mic avu darul să-i bucure pe toţi, chiar şi pe el, care scăpă de un nod în
gât.

- Să nu te mai sui niciodată pe masă! fură cuvintele dulci, de întâmpinare, ale mamei
sale.

- Ne-ai dat emoţii, băiete! îi spuse tatăl, mângâindu-l pe umărul julit.

- Eu este Yoshiko, auzi vocea micuţei "Origami".

Eu speriat... cumplit.

- Yoshiko, îl lămuri mama sa, este fetiţa care te-a văzut căzând; ne-a anunţat imediat.

- Noi luat masa la iarbă verde, râdea Yoshiko, arătând înspre părinţii ei, care îi făceau
semne vesele cu mâna.

- Nu te cheamă Origami? zise Mic, aparent confuz.

- Yoshiko! răspunse fata.

Origami este... uite, şi îi arătă un cocor agăţat de frunzele copacului.

Apoi ţinu să adauge:

- Ai carte frumoasă!
Citit aici, cu voce tare, despre copilul “Neghiniţă”.

Mic se simţi ruşinat.

Chiar dacă vorbea corect româneşte, el nu ştia să citească.
Nu se mai bucura deloc.

Mai bine rămânea pe asteroid, unde literele puteau să fie orice.

***

Şarpele de Supă

- Uite Mic, puţină supă cu tăiţei, viitoarea ta supă preferată.

- Mulţumesc mama.
Crezi că supa asta o să mă facă mai repede mare?

- Dar de ce mare vrei să fii, Micul? spuse Yoshiko, invitată în ziua aceea să ia masa
împreună cu familia băiatului.

Tăiţeii se prelingeau pe marginea farfuriilor celor doi copii, care îi urmăreau, nu doar cu
lingura, ci şi cu furculiţa.

- Mama, tăiţelul ăsta parcă e o literă, spuse Mic.

- Şarpe de supă este! îl completă Yoshiko, încercând fără succes să-l vâneze, sau măcar
să-l domesticească.

Mic începu să râdă.

- Auzi, şarpe de supă!

Şerpii sunt doar de apă!
Şi imediat aruncă un tăiţel prins cu mâna în paharul ei.

Yoshiko luă şi ea un tăiţel în formă de “S” şi i-l plimbă prin faţa ochilor, după care îl
băgă în gură.

- Uite, eu mâncat şarpe!

- Gata, copii, la masă nu ne jucăm.

Cine mai vrea tăiţei, să spună!

- Micul, mai vrea.

Băiatul aprobă în tăcere, aducându-şi aminte de motivul adevărat pentru care s-a aşezat
la masă.
În curând o să poată face concurs de litere cu Yoshiko.
O să vadă ea atunci.

A lover's concerto

"Timpul nu contează"

Probabil datorită supei cu tăiţei, Mic nu dormi în noaptea aceea.

Imediat după ce tatăl său plecă să o returneze părinţilor pe Yoshiko, iar mama începu să
deretice prin bucătărie, el se urcă din nou pe birou.
După un pix şi, eventual, o agendă neîncepută.
Găsi una... începută doar pe jumătate, pe care o ascunse sub pernă.

Târziu, când lumea dormea fără griji - pentru că toţi ştiau să scrie şi să citească, iar pe
cei care nu ştiau încă părea să nici nu îi intereseze - băiatul îşi luă agenda, pixul şi
începu să se antreneze pentru concursul de litere.
Adică, ce, el nu putea să treacă la nivelul doi?
Ba da.
Cu ajutorul prietenilor din carte şi, mai nou, din viaţă, se poate orice.

Ştia cum se face un "L", de când cu lebedele; păsările acelea obraznice care i-au spus că
mai departe de colţul foii nu o să-l ducă vreodată. Oricum, nici ele nu vor ieşi prea
curând din acvariu…

Cu "M" nu avea nimic – o masă ruptă la mijloc, ce nu-ţi scoate ochii, ba, dimpotrivă, îţi
face cunoştinţă cu Neghiniţă şi te mai şi te trimite pe planeta Micului prinţ, aceea nu
este tocmai o masă de lepădat.

Neghiniţă, prietenul lui cât o boabă - care, cine ştie pe unde s-o mai rostogoli ?-
Neghiniţă are şi el dreptul la o iniţială, la un "N" frumos ca un tobogan din hârtie, sau
ca un "Z"... ameţit.

"O" vine de la Origami, orice ar însemna origami – dar şi de la oglinda în care se uită
atent o fată cu numele Yoshiko, dacă nu vrea să te privească în ochi.

"P" şi "R" erau semafoarele – minunatele semafoare de pe Asteroidul B – 612, unde a

căpătat încredere în prietenie. Dacă ar fi nevoie să mai ajungă pe vreo planetă pentru
asta, nu ar ezita să o facă, în ciuda tuturor oilor ce s-ar grăbi să-i taie calea pe trecerea
pentru pietoni.

De "S" îşi amintea ca de o literă şerpuind prin supa gustoasă ce maturizează, fără
îndoială, copiii.

Pe toate acestea Mic le rememora vrând - nevrând... Şi umplea, mulţumit de calitatea

producţiilor sale grafice, agenda de lucru.

Dacă ar fi ştiut să lege literele între ele – căci pe "T" îl cunoştea încă de când primise
tăbliţa magnetică pe care scria deja...TATA - ar fi redat cu brio, la capăt de an, şi
maxima grozavă auzită din gura Micului prinţ:

"T I M P U L N U C O N T E A Z Ă"

***

"Tu nu ai inimă?"

- Ai adormit? se înfiinţă litera A în mintea lui Mic, după numai cinci minute de când
acesta îşi făcu mulţumit rugăciunea.
- Da, am adormit! răspunse în vis băiatul, întorcându-se pe cealaltă parte.

- Păcat, voiam să te felicit!

- De ce?

- Cum de ce?
Ai învăţat să scrii singur nişte litere foarte grele.

- Tu eşti prima! zise Mic.

Cu tine încep... şi nu prea încep toate poveştile.

- Mersi, lasă asta.

Printre altele, voiam să te anunţ că n-ai terminat.

- Cum aşa?

- Păi, mai suntem.

Familia noastră e mare, nu ca a ta.

- Dacă vrei să ştii, eu mă rog de multe zile pentru o soră şi un căţel.

Dar nu vreau să fie ca tine.

- Ca mine, cum? păru litera A interesată.

- Ca tine, aşa cum eşti tu când vrei să pari mai deşteaptă decât toţi.

- Şi nu sunt?

- Şi ce dacă eşti?
Dar nu trebuie să arăţi, nu e frumos.

- Nu vrei să mă ajuţi să mă schimb?

- Ba da, numai că nu am cum.

Eşti doar o literă care se dă mare.

- Pot să mă dau şi mică.

Dar numai de mână.

- Ai face tu asta?

- Dacă m-ai ajuta, poate.

- Dar de ce... eu?

- Pentru că eşti un băiat deştept şi ambiţios.
Şi simt că ai şi inimă.

- Tu nu ai inimă?

- Nu, eu nu am, sunt o literă şi atât.

- Dar atunci cu ce simţi că eu am inimă?

Litera A stătu să se gândească.

Şi stătu…
Şi stătu…

Până când se iviră zorii şi fu nevoită să se întoarcă, plină de emoţie, în cartea sa cu

poveşti...

***

Ultima literă

E suficient să îţi spună cineva că ai o inimă, ca să începi să o crezi şi tu...

De câte ori băiatul deschidea cartea, litera "A" începea să palpite.

Dar şi mai tare se emoţiona când acesta lua un creion şi îi făcea portretul pe un colţ de
hârtie.
Sau când el ciocănea la uşă, iar ea îl invita înăuntru, în câte o nouă poveste, exact ca pe
vremurile ce începeau cu "A fost odată..."

Mic învăţă să-l scrie repede şi pe "U" – o literă semănând perfect cu cel dintâi suport
pentru creioane, primit de la părinţii săi.
Nu gol, ci plin cu tot felul de pixuri, culori şi carioci pe care le merita cu prisosinţă.

Apoi, un accident caraghios, în urmă căruia "A" căzu cu picioarele în sus, îl făcu să
râdă şi să dorească să o ca_ri_ca_tu_ri_ze_ze imediat.
Numai că litera aceea nu mai era "A", ci un "V" căruia nu trebuia să-i lege nimeni
picioarele; era limpede, la cât de bine stătea pe un vârf, dar mai ales pe două, că are
aptitudini pentru balet...

Mai erau şi litere care, ca să-l păcălească, îşi puneau câte o căciulă sau câte o virgulă.
Le-a demascat rapid, în graba de a ajunge la "X" - o literă deosebită, stând cu mâinile
încrucişate la piept, gata oricând de plecăciuni în faţa copiilor ce reuşesc să ajungă
până la ea.

Mic ajunse.
Era fericit.
Dar nici nu poţi să nu fii atunci când cunoşti toate literele!
Şi când în ele simţi, bătând puternic, inima ta.

***

Veşti bune

Epilog - pentru cei cărora nu le plac despărţirile:

1.La capătul alfabetului, Mic a înfipt între pagini steguleţul său de explorator al Cărţii
Poveştilor, pe care a scris fără nici o greşeală: Yoshiko

2.Yoshiko a pierdut concursul de litere româneşti, dar l-a câştigat pe cel de litere
japoneze

3.Mic şi Yoshiko îşi scriu des şi urmează să ia împreună masa la iarbă verde, într-o
vacanţă de vară

4.Mic nu are încă o surioară pe care să o cheme Albă-ca-zăpada, are, în schimb, un

foarte frumos şi deştept buldog francez, cu numele "B"

5.Dacă se va apuca vreodată de scris poveşti, o va face numai pentru a-şi aduce
Aminte...

E uşor să călătoreşti,
să te duci cu gândul pe tărâm de poveste,
dar cel mai greu e să te întorci din minunata lume
a lui "a fost odată" în lumea lui..."este".
Şi totuşi, un povestitor trebuie mereu şi mereu
să revină acasă,
  la copiii din realitatea lui,
nu întotdeauna la fel de frumoasă.

 
 1.Poveste cu două litere
 

Două litere oarecare vorbeau între ele cu voce tare:

- Suntem închise în cartea asta pentru vecie! zise o Majusculă stacojie, pentru care eu, un scriitor poznaş,
nutrisem, când eram mititel, un respect uriaş.
- Asta este părerea ta, eu zic că ne putem oricând fofila! răspunse o literă mărunţică, aflată nu prea departe,
străduindu-se, pentru început , să iasă de sub semnul de carte.
- Lasă, că ştiu eu mai bine, cunoşteam multe majuscule… ca şi mine. Ne adunam, pline de măreţie,
în jurul câte unui subiect... Dar, astăzi unde sunt?  E suspect!
- Ascultă… Auzi?  Un foşnet! Mie mi se pare că o să ieşim foarte curând la plimbare…
- Nu mai sper, este inutil!
- Ah, dacă am avea norocul să trecem pe sub ochii unui copil! Să fim citite o dată şi încă o dată, la nesfârşit!
- Ajunge, dragă, m-am plictisit!
Dar minunea se petrecu. Şi ţinu… două zile. Cât îi luă unei fetiţe curioase şi sprintene să ajungă până la
capătul ultimei file.

2.Poveste cu un om mare

Nu ştiu cum să vă zic, dar a fost odată un om mare care voia să fie mic.
Toţi oamenii mari visau să fie şi mai mari, iar unii copii se străduiau să se ţină după ei, de aceea când, îi
întrebai despre un lucru sau altul, înmulţeau totul cu trei.
Nu înţeleg de ce doreau să fie, să aibă, să poată... orice, acum mai mult decât niciodată.
Doar omul despre care nu ştiu cum să vă zic voia să devină din bogat mai sărac şi din mare mai mic.
I-ar fi plăcut cel mai mult să fie precum o furnică. Aşa că s-a dus la ea, plin de frică.
-Furnicuţo, mă gândesc că poate ai vrea să fii şi tu, într-o zi, Cineva!
Dar furnica nu îi răspunse, după cum aţi ghicit, iar omul nostru plecă necăjit...
A încercat la un greier care cânta:
-Greieruşule, spune-mi că nu ţi-ar displăcea să ai o căsuţă plină cu cele mai fine şi mai proaspete grăunţe de
pe pământ!
Dar greieruşul a răspuns:
-Si dacă atunci nu o să îmi mai placă să cânt?

La cine nu s-a dus! A luat la rând toate făpturile mici. Ar fi avut ceva şanse la un arici...Sau la o broscuţă
râioasă, alungată, pentru că se scărpina, dintr-un cor... Însă omul nostru, atât de mare, nu a fost destul de
convingător. Nu-i mai rămânea de făcut decât să aştepte să treacă zilele câte-un pic, câte-un pic...Totuşi, nu să
se împuţineze la trup însemna pentru el să devină mai mic. Ci altceva! Poate o nebunie… Să devină atât de
mic, încât totul în jur să capete măreţie!

“Cu adevărat mare este cel ce e mic în sine însuşi

şi nesocoteşte cu desăvârşire însuşi vârful cinstei.” 
(Toma de Kempis)
3.Povestea mâncătorului de bomboane

Ştiu de mult o poveste,

dar nu am vrut să v-o povestesc;
cum e un pic mai dulce decât plină de fapte,
mi-ar fi părut foarte rău să vă stricaţi,
tocmai cu ea,
dinţii de lapte.

Dar, dacă ziceţi voi că aţi mâncat destule dropsuri

şi bomboane de ciocolată
şi că nu din cauza asta sunteţi ştirbi,
fie, o să încep cu
…a fost odată.

Şi chiar a fost...
Un mâncător de bomboane, care învăţase
bomboanele pe de rost.

Avea acasă borcane imense şi zeci

de etichete colorate
pentru cele mai noi sortimente din lume;
unele primite, iar altele cumpărate.

Şi mai avea, comandat special de părinţi,

un tub uriaş cu pastă de dinţi.

De la un timp, însă,
cu mâncătorul de bomboane
ceva se-ntâmpla...
Dacă la început acorda fiecărei caramele
atenţia cuvenită,
acum, dintr-o dată, nu mai conta…

Mirarea cunoscuţilor era cât se poate de firească.

La fel şi mirarea bomboanelor,
care începuseră să se învechească.

Adio, gust bun!

Adio, masă dulce şi acrişoară,
drajeuri cu aromă de mere şi scorţişoară!
Adio, parfum de căpuşună tăvălită prin ciocolată,
jeleu în formă de banană
ori figurină gumată!

Neştiind motivul, m-am tot întrebat:

De ce mâncătorul nostru de bomboane,
într-o zi, s-a lăsat?
De ce nu îşi mai cheltuia bănuţii de buzunar?
De ce strângea din dinţi,
abţinându-se de la tot ce e dulce?
Sau…
de ce nu se mai ruga la Zeul Bomboanelor,
ci la Altcineva,
când se ducea să se culce?

Până când, asemeni oricărui povestitor

ce trebuie să-şi încheie la un moment dat povestea,
m-am dumirit:

Era de atâta vreme singur în mijlocul lor,

dar nici o bomboană
nu l-a făcut fericit!

"Binele nu-l gasim în cele trecatoare, 

ci suntem chemati sa ne împartasim 
din bunurile cele vesnice si adevarate."
 ( Sfântul Vasile cel Mare)

4. Poveste cu o fetiţă adevărată

A fost odată, într-o poveste din mintea mea,

o fetiţă care se plictisea.

Visul ei era să devină o fetiţă adevărată,

o fetiţă în carne şi oase,
ca să poată trece imediat
la realizarea planurilor ei secrete şi curajoase.

Aşa se explică faptul că, într-o dimineaţă,

după ce cu greu m-am trezit,
fetiţa, care şi-a luat şi povestea cu ea,
nu mai era de găsit.

Am întrebat în stânga, în dreapta,

am pus afişe la şcoli şi la grădiniţe:
“Ofer, recompensă, viitoarea mea carte de poveşti,
în schimbul acestei fetiţe!!!”

Nimeni nu m-a ajutat cu nimic,

până când, cu ochii în lacrimi, vine la mine,
râzând, un pitic:

- Eu am văzut-o, este singura fetiţă

care m-a făcut să râd cu adevărat.
Dar acum trebuie să plâng:
 a plecat...

- Pe mine m-a ajutat

să am cu cine să mănânc dintr-un corcoduş,
a sărit o fetiţă a străzii,
cu un aer ghiduş.

- Mie mi-a zis o poveste cu mine,

aşa de adevărată,
că nu am să pot s-o mai uit niciodată!
se auzi un glăscior subţirel,
ce venea, bănuiesc,
dintr-un băieţel.

- Şi pe mine m-a impresssionat!,

se căznea să nu sâsâie un băiat,
adăugând ştirb, dar elogios:
o fiinţă cu un sssuflet neasssemuit
de frumosss!

- Am făcut lecţiile împreună

şi pe urmă ne-am fugărit...,
rosti o fetiţă cu un glas sprinten şi mulţumit.

Numai eu o căutam în neştire,

ca să o rog, dacă vrea,
după ce-i ajută pe toţi copiii din lume,
să se întoarcă
înapoi în povestea mea.

“Fiecare să facă binele după putere 

şi să lumineze cu faptele luminii,
 dacă nu în rând cu marii luminători, 
apoi măcar printre micile stele.” 
(Filaret – Mitropolit al Moscovei)

5. Poveste cu o fetiţă de nerecunoscut

Era o fetiţă cuminte, ordonată, harnică,

iubitoare...
Primea numai cuvinte de laudă
şi de-ncurajare...

Spre deosebire de alţi copii,

îşi făcea întâi treburile, apoi ieşea afară
şi se juca.
Însă, cele mai frumoase momente
erau acelea când, seara, la lumina veiozei,
în micul ei fotoliu, lua o carte de poveşti
şi citea...

Avea timp pentru toate.

Dar, într-o zi, n-a mai putut să câştige lupta
…cu desenele animate.

A rămas în faţa televizorului, ca hipnotizată.

În câteva zile devenise de nerecunoscut;
altă fată!

Acum, singurul lucru pe care şi-l dorea

era doar un televizor
la care să se poată uita.

Treburile fuseseră amânate, joaca

nu o interesa mai deloc,
 iar cartea de poveşti, dacă ar fi găsit-o,
ar fi aruncat-o în foc.

Când au vizitat-o colegii, s-au speriat:

fetiţa aceea frumoasă şi îngrijită,
avea acum nişte cearcăne uriaşe
şi părul nepieptănat.

Unghiile îi erau murdare şi netăiate,

căci nu se putea smulge deloc
din faţa desenelor animate.

Se întrebau, înfricoşaţi, între ei:

cu cine seamănă oare?
Dar nu,
încă nu semăna perfect cu o vrăjitoare.

Abia peste câteva zile,

când a încercat să-şi îndrepte spatele
şi n-a mai putut,
a simţit şi ea că ceva, ceva, parcă
s-a petrecut.
Vederea îi slăbise şi scăzuse în greutate,
de la câte mese a sărit,
sub magia desenelor animate.

Cu chiu cu vai,
a izbutit de coada măturii să se prindă,
pentru a se deplasa până în camera ei,
… la oglindă.

Şi ce văzu! 

Nu se poate!

Semăna atât de bine cu vrăjitoarea

din desenele animate,
cu personajul acela urât şi ciudat,
încât a vrut să închidă "televizorul" imediat.

“Totul stă în a vrea şi a nu vrea” 

(Sfantul Ioan Gură de Aur)

6. Poveste cu o surioară împrumutată

A fost odată o fetiţă foarte neascultătoare,

căreia părinţii i-au arătat într-o zi
"Casa de frăţiori şi de surioare".

Adică acel loc

unde se strâng în jurul unor speranţe
copiii fără noroc;
şi de unde urma să vină, la ea acasă,
o fetiţă pe cât de necăjită,
pe atât de frumoasă.

În prima zi a traiului în comun,

surioara împrumutată a făcut
toată treaba.

- Surioara mea,
i-a zis ea fetiţei neascultătoare,
văd că te plictiseşte statul degeaba.
Eu, dacă m-ai ruga,
aş sări imediat şi te-aş ajuta.

Mai ales că mă simt atât de bine,

aici, împreună cu părinţii tăi
…şi cu tine!

A doua zi, surioara împrumutată

s-a trezit devreme,
a spălat păpuşile murdare,
a cusut jucăriile de pluş, a reparat
caruselul...

- Surioara mea,
i-a zis din nou fetiţei neascultătoare,
mie aşa îmi e felul,
să mă gândesc şi la oameni şi la jucării.
Uite, am ferit-o de mulţi copii,
dar, dacă eşti sigură că îţi place de ea,
îţi dau ţie păpuşa mea.

În următoarele zile, la fel.

În ciuda faptului că fetiţa neascultătoare
nu îi vorbea,
surioara împrumutată era plină de zel...

Şi de o bucurie
pe care un povestitor
crescut în casa părinţilor săi
nu are cum s-o descrie.

Tot ce poate el să facă este să spună

ce-a auzit:

- Surioară dragă, aici rolul meu s-a sfârşit.

Mă voi întoarce în locul
de unde părinţii tăi m-au adus.
Ştiu că nu o să-ţi pară prea rău,
dar mie îmi pare!

- Nu pleca, o rugă printre lacrimi

fetiţa cea neascultătoare.
Rămâi cu mine,
te rog,
promit că nu o să mă mai port urât
niciodată!

Astfel a trăit mulţi ani fericiţi,

într-o familie iubitoare,
o surioară “împrumutată”.
 "Cu adevarat milostiv 
este acela care îi îmbratiseaza pe toti 
si nu lasa pe nimeni în afara inimii sale."
( Sfântul Ioan din Kronstadt)

7. Poveste cu un copil care le ştie pe toate

Cineva mai mic decât mine

mi-a zis într-o zi că poveştile cresc
într-un copac uriaş,
dar că nu trebuie să le culegi imediat,
este bine să le mai laşi.

Am întrebat:
- Cât?
- Depinde.
- Şi dacă nu pot să aştept atât?
- Dacă nu poţi să aştepţi şi eşti mincinos,
n-ai decât să le culegi înainte.

Aşadar,
 am recunoscut eu, umil:
ca să fii un bun povestitor,
trebuie întâi să creşti mare ca un copil!

Altă dată, mi-a spus:

- Cineva te iubeşte acolo sus!

- Nu se poate, şi pe asta o ştii? am întrebat.
- Da, este lucrul cel mai adevărat.
- Tu nu ai nici o îndoială?
- Nu, pentru că am auzit de la mama,
nu am auzit de la şcoală!

Într-o zi, când eram foarte supărat,

a venit şi m-a mângâiat:

- Să ştii că eu te iert!

- De ce mă ierţi?
am vrut să mă dumiresc.
- Cum de ce te iert, ca să pot pe urmă
să te iubesc!

Astăzi nu am nici o poveste,

dar nu eram sigur dacă trebuie să vorbesc
sau să tac

în timp ce poveştile se coc în copac.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata,

nu printr-un anume fel de a gândi."

( Christos Yannaras)

8. Poveste cu Moş Crăciun

De câte ori îmi amintesc de Moş Crăciun,

simt pe la tâmple un fel de răcoare
din îndepărtatele şi misterioasele
ţinuturi polare.

Îmi vin în gând, apoi, minciunile gogonate

pe care noi copiii ni le spuneam râzând,
cu nasurile lipite
de ferestrele îngheţate.

Ciulind urechile după un clinchet

de clopoţei...
Holbându-ne după o sanie
alunecând printre stele...
Făcând, la adăpostul bradului cu crengile atârnând,
socoteala faptelor bune
şi a faptelor rele.

Într-un târziu, adormeam;

fie răpuşi de mirosul de cetină,
fie hipnotizaţi de fulgii de zăpadă
rostogolindu-se înspre geam.
Tăcută, o lumânare aprinsă
veghea, mai răbdătoare decât noi toţi,
întinderea pustie şi ninsă.

De fapt, introducerea asta lungă

a fost necesară
doar ca să am curajul să vă mărturisesc acum,
la sfârşit,
că, într-un an, Moş Crăciun... m-a dezamăgit.

Învăţasem atât de bine

şi mă rugasem pentru un dar,
însă el se purtase de parcă
nici nu avusese habar!

Mi-e şi ruşine să vă spun ce-am primit.

Ştie numai sărmana mea bunică.

Oricât le-ar părea unora de incredibil,

sau de ciudat,
eu o bănuiesc de a fi vorbit cu Moş Crăciun

să-mi aducă - a doua zi -

darul, pentru care l-am şi iertat.

"Credinta întareste

ceea ce ratiunea clatina."

( Sfântul Ioan Gura de Aur)

9. Povestea unei regăsiri

Un povestitor
îşi dădu în ultima sa zi
întâlnire cu personajele sale.

Era foarte, foarte emoţionat!

Pe unele nu le mai văzuse din vremea copilăriei,
când se apleca, fără să ştie de ce,
asupra hârtiei.

Începu chiar să tremure un pic,

amintindu-şi de toţi porcuşorii de cerneală
care guiţaseră în caietul unui pitic...
Dar, să nu vă mire,
până şi pe ei îi chemase la întâlnire.

Urmau să-şi facă apariţia,

din cărţile tipărite pretutindeni în lume,
tot felul de personaje misterioase,
de la prinţi şi prieteni imaginari,
la zâne şi sirene duioase.

De la fetiţele cuminţi şi băieţeii ghiduşi,

 la tot felul de animale, plante
şi spiriduşi.

Doar vrăjitoarele nu erau invitate

şi, desigur, duhurile cele rele
şi necurate.

În sufletul lui,
se simţea acum pregătit să-i revadă
pe toţi cei despre care a scris atât de frumos,

dar, nu o să vă vină să credeţi,

nu era încă gata…

pentru întâlnirea în lumea de dincolo de poveşti

cu… Mama şi Tata.

“Caută să părăseşti pământul fără niciun fel de părere de rău

 şi socoteşte-l drept o vale în care tu, ca un copil al nemuririi,
 te-ai jucat şi te-ai veselit.” 
(Sf. Nil Sinaitul)

10. Povestea unei mame

A fost odată,
într-un timp nu de multă vreme apus,
o mamă care avea de la zece copii în sus.
Toată curtea era plină de copii,
care mai de care mai ageri la minte,
mai oacheşi şi mai zglobii.

E adevărat că, uneori,

când mamei îi era cel mai greu,
pe câte unul dintre ei îl mai lua
să-l crească şi Dumnezeu.

În rest, se descurcau, cum şi alţii

se mai descurcă încă –
doar prin grijă, prin dragoste
şi prin muncă.

Era frumoasă viaţa lor,

care începea dimineaţa devreme
şi se sfârşea seara –
când, de pe chipurile arse de soarele trudei,
cădea într-o strachină cu mămăligă si lapte dulce
toată povara.

Unul lângă altul creşteau lângă ea,

în somn,
de la băieţelul din albioara de lemn,
la tânărul şcolit, cu un aer de domn.
De la fetiţa cu picioare subţiri şi părul sârmos,
la sora cea mare,
cu un surâs matur şi sfios.

Iar mama dormea, în vremurile de altădată,

tot cu câte un copil la sân,
un băiat, sau o fată…

Şi nu avea vreme să viseze altceva

decât că le va fi bine copiilor ei
în ziua… când va pleca.

Pentru că fiecare mamă, se ştie,

face la sfârşitul anilor săi
cea mai lungă călătorie…

Ca să se odihnească în cer
şi apoi să pregătească, pe îndelete,
ce ştie ea că le-a plăcut cel mai mult

fiecăruia dintre băieţi şi din fete…

 "Ma duc sa va gatesc un loc,

 ca unde voi fi Eu si voi sa fiti." 

(Sfânta Scriptura)

11. Poveste cu o fetiţă care nu ştia să se poarte frumos

Eram cu gândul la o poveste suavă,

când o fetiţă frumuşică, dar neastâmpărată foarte,
îmi atrase atenţia prin extraordinarul fapt
 că nu ştia să se poarte.

Eu chiar nu mai văzusem până atunci

copii necivilizaţi –
pentru mine toate fetiţele erau nişte zâne,
iar băieţii… nişte cavaleri minunaţi!

Aşa de tare m-am speriat,

când, în mijlocul magazinului, s-a pus pe ţipat,
încât am vrut să apăs pe un buton, pe ceva,
ca să tacă,
sau măcar să i se ofere o acadea.

Nimic.

Fetiţa a strigat că mai ţipă un pic...

După care, dacă nu i se cumpără
 jumătate din magazin,
adică fix jumătate din ceea ce îşi doreşte,
se apucă din nou de ţipat
şi nici că se mai opreşte!

Vă daţi seama ce poveste ar fi ieşit?

Cât aş fi plecat acasă de fericit?

 Mie, de când mă ştiu,

mi-a lipsit întotdeauna curajul
să îmi inventez, monstruos,
personajul.
Dar atunci, atunci aş fi avut,
pentru prima oară în viaţa mea,
ca subiect de poveste,
o fetiţă atât de rea!

Din păcate, s-a potolit.

Şi alt copil care să ţipe în felul acela
 - unde v-aţi ascuns? –

n-am mai auzit.

"Adevărata mamă
nu este cea care-i dă viaţă copilului,
  ci bună creştere."
 (Sfântul Ioan Gura de Aur)

12. Poveste cu o fetiţă pitită-n dulap

A fost odată, zice povestea mea,

o fetiţă pe care nimeni nu o iubea.

Cât era ziua de lungă, sau cât de lată,

cineva se repezea să o bată.
Dar ea nu se văita niciodat’ –
nu avea atâta forţă încât să scoată din pieptul ei
vreun oftat.

Dimpotrivă, când se putea,

o lua pe 'mama' supărată în braţe şi-o mângâia.
Iar pe 'tata', care mai tot timpul se îmbăta de necaz,
atunci când adormea,
îl săruta pe obraz.

Aşa treceau zilele, cam la fel;

dacă nu o bătea ea, o bătea el.
Iar fetiţa se simţea vinovată şi, cuminte,
stătea să o bată.

Dar era frumoasă tare copilăria,

mai ales când lacrimile se uscau şi răsărea
bucuria.

Sau când reuşea, i-a trecut ei o idee vitejească

prin cap,
să se pitească de furia părinţilor în dulap.

Acolo a petrecut clipe minunate.

Sub o rochie de mireasă,

a învăţat să se simtă cea mai iubită din casă.
Sub un costum doar o dată-mbrăcat,
a îndrăznit să plece ochii, sfioasă,
în faţa unui băiat.

Ba, mai mult, din atâta imaginaţie,

a adus pe lume surioare şi frăţiori –
dar nu mai mulţi decât perechile neîncălţate
de pantofiori.

Şi, ca să fie o poveste adevărată,

a născocit, pentru dragoste, atâtea cuvinte,
câte nici povestitorii la un loc
nu o să aibă vreodată în minte.

“Când ni se face bine,

 recunoştinţa cere să ne aducem aminte de el,
 iar când ni se face rău,
dragostea ne îndeamnă să-l uităm.”

13. Poveste cu un băiat mâncăcios

Undeva, se aude vorba că a existat

un băieţel foarte priceput la mâncat.

Mânca fiindcă se plictisea.

Dar şi când era supărat
băieţelul nostru se punea pe mâncat.

Numai când muncea nu mânca,

dar asta era o dată pe an,
când îşi scutura firimiturile din ghiozdan.

Vreţi să vă spun cât de hrănitor

era dulcele mic dejun servit la televizor?
Sau câte prânzuri bogate în grăsimi a savurat,
tolănit ca un rege în pat?

Ori despre mesele de seară, mai uşurele,

când dădea gata douăzeci de felii de pâine
cu şuncă de cauciuc
şi câteva sticle de suc pe bază de acuarele?

Nu cred că vă interesează prea tare

pofta lui de mâncare.
Ci, mai degrabă, aţi vrea să vă spun,
am ghicit?
1. pe lângă reţeta lui de slăbit,

2. ce bunătate este permisă în orice vreme

şi cantitate,

3. dacă părinţii ne roagă să mâncăm,

cum să facem, sătui deja,
să îi refuzăm

şi
4. pe cine trebuie să dăm vina,
când ne cade cam rău la stomac disciplina?

*** Aţi observat ce scurte sunt poveştile mele, nu-i aşa?

Ei bine, asta se întâmplă fiindcă m-a atenţionat, grijuliu, cineva:
povestitorule, mi-a zis cu jumătate de gură,
dumneata crezi că fiul meu, după ce vine sătul de la şcoală,
mai are timp de lectură?

"Postul trupului
este hrana sufletului."

14. Povestea micuţei gospodine

A fost odată o fetiţă

care a crescut atât de repede mare,
încât nu a avut timp în ultimii 18 ani
să înveţe să facă mâncare.

E adevărat, nu se pricepea la absolut nimic

în gospodărie,
dar cele mai mari dureri de cap
o apucau pe fetiţa noastră,
devenită domnişoară,
atunci când intra în bucătărie.

- Vezi,
se adresa ea cu respect unui pui scofâlcit,
dacă mă învăţa mama cum să mă port cu tine,
acum erai foarte rumenit.
Dar aşa, nu am deloc habar
de unde îţi convine să te apuc şi să te arunc
pe grătar.

Cu legumele se-nţelegea mai bine

de când avusese – o singură dată –
inspiraţia să le spele
şi să le îngrămădească, întregi,
în salată.
Rămase netăiate,
legumele nici că se mai simţiră de atunci
vreodată ameninţate.

Ouăle erau, însă, foarte rele de gură.

Nu le convenea, auzi,
 să se spargă mereu singure
şi să nu fie folosite la prăjitură.
Iar o dată pe an,
dacă tot nu umpleau frigiderul de puişori,
de ce să nu participe
la un pandişpan?

Din fericire,
pentru fetiţele care cresc prea repede,
lucrurile astea - toate –
 sunt povestite de mame cu experienţă

…printre rândurile cărţilor de bucate.

"Munca este folositoare nu doar pentru stapânirea corpului, 

ci si pentru dragostea fata de aproapele nostru, 
 ca Dumnezeu sa dea prin noi cele necesare altora." 
(Sfântul Ioan Gura de Aur)

15. Poveste cu o fetiţă nemulţumită

A fost odată ca niciodată

o fetiţă mai mereu bosumflată.

Nu ştiu cum se făcea

că pe fetiţa aceasta nimic,
dar nimic nu o bucura.

În ochii ei căprui
dimineţile erau toate la fel.
Pescăruşul semăna nesuferit de mult
cu un porumbel.
Soarele răsărea numai
ca să o umbrească pe ea.
Iar, ca să îi facă în ciudă, cârciumaresele,
relele,
îşi deschideau chiar sub fereastra
la care nu ajungea niciodată,
umbrelele.

-Ah, ce rău e să ai o grădină aşa de mică

în timp ce alţii au o grădină aşa de mare!
zicea fetiţa din povestea noastră,
ieşită, în silă, la o plimbare.

-Şi ce neplăcut este să umbli prin rouă,

cu o încălţăminte urâtă şi nouă!
Pe care nu ştiu de ce am ales-o,
când alta era atât de frumoasă!

Dar, lasă...
Că o să am eu bani,
chiar mai mulţi decat îmi doresc.
Şi mai fericită decât toate fetiţele
o să fiu atuncea când cresc!

Din păcate,
pentru toate domnişoarele
care se plac bosumflate,
fetiţa noastră nu s-a ţinut de cuvânt.
Într-o zi, subţire cum era,
fu luată pe sus
de o rafală de vânt.

Năucită,
uită până şi de faptul că era, în ziua aceea,
tare, tare nemulţumită!
Unde mai pui că acum trăgea cu sete, pe nas,
aer proaspăt… de aproape un ceas.
Şi se mai şi infiora de bucurie
la gândul că unde se află
…nu ştie.

Dar ce dor i se făcu de părinţii

şi de prietenii săi...
Uimitor!

Ce mult ar fi dorit să vadă

- împreună cu ei –
Cât de diferiţi erau pescăruşii
de paşnicii porumbei...

Cum raza de soare intra, neştiută,

pe gaura cheii în casă...

Sau cârciumăreasa –
câte gâze invita sub umbreluţa ei ieftină,
dar frumoasă...

Ah, minunată era grădina aceasta,

şi cât de mare!

Şi pe toată, desculţă,
o fetiţă mulţumită o avea acum
la picioare...

"Dumnezeu a dat fiecaruia minte, 

ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoara, 
sa înteleaga ceea ce trebuie."
( Sfântul Ioan Gura de Aur)

16. Poveste de coşmar

“ Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.”

Ce rău îmi pare,

nu ştiu nici o poveste frumoasă
cu o fetiţă hoaţă şi mincinoasă!

Dar, dacă o să pot,

o să inventez o poveste urâtă de tot.

În care să arăt că hoţia şi minciuna

se însoţesc la tot pasul,

că nu te poţi baza pe coaja vreunui ou,

că e foarte necesar să ai grijă unde te afli

atunci când îţi creşte nasul

şi că nu e prea uşor să tragi după tine

un bou.

Să zicem, deci, că a fost odată,

în lumea voastră şi-a mea,
o fetiţă extrem de supărată
că nu are tot ce ar vrea.

Mama şi tata se străduiau, desigur,

să nu-i lipsească nimic.

Îmbrăcată de ei, de sus până jos,

arăta întotdeauna atât de frumos!

Ba, aş spune că niciodată la fel,

la câte hăinuţe de asortat între ele
avea în dulapul ei mititel.

Diversele jucării stăteau cuminţi,

aranjate la locul lor,
sub rafturile înţesate de cărţi
dintr-un alt dulăpior.

Dar ea voia acum

mai mult decât îi era necesar.
Ţinea neapărat să îşi transforme odăiţa
într-un bazar.

O, cât admira ceea ce nu avea!

Aşa că se hotărî:
va fura!
Numai că, înainte de a trece la fapta ruşinoasă
despre care v-am zis,
fetiţa noastră avu acest vis:

Visă că se dădu jos din pat,

alcătuindu-si rapid o listă cu tot ce avea
de furat.

Apoi, pentru că îşi aduse aminte

de un proverb foarte nou,
trecu pe hârtie, ca să îl verifice,
şi un ou.

În cele din urmă, se duse lângă oglindă,

iar, după ce măsură, pentru orice eventualitate,
distanţa de la nas până la grindă,
se privi, cu un aer mirat,
până în străfundul sufletului său
vinovat.

Nu mai trebuia decât să se îmbrace

 într-un costum de hoţ,
să-şi stabilească Mall-ul de unde fură
şi, pentru prima oară în viaţă,
să aibă grijă
să tacă din gură.

Primul lucru pe care l-a furat,

a fost, însă, din nefericire,
un ou expirat.
Despre care nu avea habar
că i se va sparge în buzunar;
răspândind - de unde să ştie? -
 cel mai greu crunt de hoţie.

Pe urmă, a dat iama în jucarii şi păpuşi,

repezindu-se - parcă cineva i-ar fi prezis! –
la cea mai mare bovină de pluş.
Dar nu reuşit să o ducă, ce păcat,
decât până la una
din casele de marcat.

Acolo, pentru că nu avea bani,

a luat-o în primire un poliţist
ce i-a spus doar atât:
 “O copilă care fură e spectacolul cel mai trist!”
şi i-a dăruit două cătuşe de plastic,
să se joace cu ele,
ca nu cumva sa treacă la fapte
mai rele.

Dar fetiţa nostră a promis

că nici nu se va mai gândi...
să fure ceva imediat… sau în altă zi
şi a dat să intre în ascensor,
moment în care nasul, prins între uşi,
a început să îi crească îngrozitor.

Apoi,
chiar că nu mai ştiu ce s-a întâmplat.

Dar sunt sigur că,

după ce s-a trezit din visul acesta,
niciodată n-a mai furat...

"Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt. 

Dar fapta cine poate sa o contrazica ?"  
(Pr. Serafim)

17. Poveste cu un băiat care nu putea să plece

A fost odată, nimic mai adevărat,

undeva în lumea poveştilor,
un băiat.

Un băiat care nu voia să plece de-acasă...

Toţi îi spuneau:
-Băiatule, uite, lumea este atât de frumoasă!
Dar băiatul nostru parcă avea în loc de picioare,
pe drept cuvânt,
nişte rădăcini înfipte-n pământ.

Într-o zi, îi spune un tovarăş de nebunii:

-Băiatule, mâine o să ne nespărţim,
nu ştiam dacă ştii!

-Păi, de ce? întrebă el mirat.

-Pentru că am găsit, iată, pe harta asta ruptă
un loc minunat!
Să vezi ce casă mare o să construiesc acolo,
pentru toţi prietenii mei!

-Fie, zise băiatul cu ochii în lacrimi,

dacă poţi, dacă vrei!

Încetul cu încetul, nu ştiu cum se făcea,

din jurul băiatului toată lumea pleca.

N-au mai rămas decât cerul şi stelele,

munţii, câmpiile, pomii şi păsărelele.

Părinţii, până şi ei,

plecaseră la muncă în altă ţară,
să câştige… ca pentru trei.

De la o vreme, însă, o bucurie,

la care nici chiar povestitorul nu s-a aşteptat,
puse stăpânire pe inima credincioasă
a acestui băiat.

Acum nu mai avea pe nimeni şi nimic,

dar descoperi,
alungând părerea de rău,
ce anume îl ţine legat

de sufletul locului său.

"Patria este biserica noastra vremelnica,

 dupa cum Biserica este patria noastra eterna." 
(Lacordaire)

18. Povestea celui mai tăcut băieţel

A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? -

un băieţel căruia i se repeta mereu că e prost.
Dar ce era în capul lui, asta nimeni nu ştia,
cu excepţia tatălui său, pe care băieţelul,
în fiecare seară, îl întreba:

- Te rog, spune-mi, tată,

la ce îmi foloseşte ceea ce mă înveţi,
dacă oamenii nu mă vor socoti deştept
niciodată?

Iar tatăl îi răspundea zâmbind,

 mereu în acelaşi chip -
asemeni unui val ocolind cu duioşie
un castel de nisip…

Băieţelul creştea în tăcere,

dar, cu cât îşi îmbogăţea mintea,
cu atât inima i se umplea de durere…
Astfel că, seară de seară,
bătea la uşa tatălui său,
sperând că îl va elibera de povară:

- Tată, când va sosi momentul

să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot
ceea ce am învăţat?
Iar tatăl îi răspundea
cu un zâmbet încă nedescifrat -
Asemeni unei picturi pe o pânză de nori
cu un penel trecut de vânt
prin sute de mii de culori…

Timpul trecea, băiatul îmbătrânea…

Dar nici un om cu ştiinţă, în afara fiului acestui băiat

- prost, spun unii –
nu a mai fost în stare să înţeleagă
taina înţelepciunii.

“Nu te mândri cu mintea ta; 

dacă e lumină într-însa, aceasta este din darul lui Dumnezeu,
 iar dacă e întuneric, atunci nici n-ai cu ce te mândri” 
(Sf. Ioan Scărarul)

“Mintea care îşi închipuie multe despre înţelepciunea sa 

este un nor fără apă, 
care e purtat de vânturile slavei deşarte şi ale mândriei.”
(Avva Talasie)

19. Povestea unui băieţel inventiv

Unui băieţel îi plăceau tare mult

lucrurile complicate.
Prinsese drag de ele încă de când era foarte mic
şi murea de curiozitate.

Ambiţia de a realiza cele mai sofisticate

maşinării
îl făcu să depăşească viteza creşterii în vârstă
a altor copii.

Nu vă povestesc despre cât de repede

rotiţele minţii lui se-nvârteau
deoarece mi s-a părut extrem de periculos
să încerc să pătrund în mecanismul inteligenţei
unui băieţel atât de inventiv
şi de studios.

Mi-am aruncat, însă, privirea, cam slabă,

pe cărţile şi schemele lui extraordinare,
 din care nu am priceput
nici o boabă.

Dar atunci am ştiut

- cu cea mai mare precizie literară –
că băieţelul acesta va deveni...
 inventatorul pe care toţi copiii cărora le place cartea
(chiar şi de poveşti)

îl vor preţui.

“Bunele cunoştinţe sunt pentru aceia

 care le întrebuinţează la fapte bune.”
 (Filaret - Mitropolitul Moscovei
)

20. Povestea unei poveşti

Ţin minte că în copilăria mea

aveam grijă să nu mă îndepărtez de o poveste
care mă-nduioşa.

Mai mult decât de alte basme, legende

sau mituri,
eram atras, şi chiar şi acum mai sunt,
de Fetiţa mea cu chibrituri.
Trăiam, la flacăra unui beţişor,
clipe de o frumuseţe
 sfâşietoare…

Poate că nici nu am avut vreodată

o bucurie mai mare
decât aceea de a-i aşeza pe umerii îngheţaţi,
la fiecare lectură, ocrotitor,
hăinuţa mea de prieten
şi cititor.

Apoi aprindeam beţişoarele,

pe rând…
Ea, cuprinsă de o naivă înfrigurare,
eu, ştiind deja totul
şi tremurând…

E adevărat, acum când stau

şi îmi îngheaţă picioarele la masa mea,
deşi îmi este cumplit de dor,
mă întreb dacă toate aceastea
nu se petreceau cumva

într-o minte de scriitor.

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; 

face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, 
cu o mică rugăciune…"(Parintele Serghie)

21. Povestea unei călătorii

A răsărit luna...
Ea cunoaşte povestea fiecărui vis
care s-a pierdut pentru totdeauna...

Prin faţa ei trec,

spre palate cu vârfurile în nori,
caleştile de aur şi de argint ale primilor,
dar şi ale celor din urmă povestitori...

La început de noapte,
 luna îşi traveresează grădina
ca să guste din cuvintele coapte,
în a căror sevă îi stau frumuseţea
şi puterea multă,
apoi se aşează pe cer
şi ascultă...

Cum se apropie caleştile,

cum suduie vizitii,
cum se dau jos întâi domnişoarele
şi pe urmă copiii.

Iar, la sfârşit, cei ce se înclină

şi istorisesc
peripeţiile unui aşa drum,
aproape nepământesc.

Un avion sau o navetă spaţială,

trebuie să recunoaştem,
ar strica atmosfera aceasta un picuţ ireală,
cu care,
pe cei ce vor să se încredinţeze
că nu e doar vrajă,
povestitorul îi prinde

într-o tainică mreajă.

Ştiaţi că,
până la primul răsărit de soare,
orice poveste – împărtăşită -
poate să devină nemuritoare?