Luceafarul

-poemul genial, povestea nespusa-

Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, începută
încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în
aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena.
Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza terestru-cosmic este evidențiată în structura
poemului: prima și ultima parte realizează o fuziune între cosmic și terestru. A doua parte este
plasată în plan terestru, iar a treia - în plan cosmic. În prima parte Luceafărul și fata de împărat se
îndrăgostesc și își vorbesc în visul fetei: cu eforturi, Luceafărul se întrupează pentru a-i putea
răspunde la chemarea-descântec. În partea a doua, pajul Cătălin remarcă frumusețea și tristețea
fetei, care ducea dorul Luceafărului. Ei își fac reciproc mărturisiri: băiatul îi dă o delicată lecție
de iubire. Cea de-a treia parte consta in clatoria luceafarului catre Hyperion pentru a cere
mortalitatea, iar in ultima parte, a patra,  revenit pe cer, Luceafărul luminează cuplul de
îndrăgostiți aflat în pădurea edenică. Fata îl cheamă ca stea norocoasă , dar el, fără a se întrupa, îi
explică faptul că aparțin unor lumi diferite.
În spatele „Luceafărului“ stă „un scenariu“ desprins din viaţa reală a lui Mihai Eminescu.
Poezia a fost scrisă după descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica Micle. În
poezie, personajul „Luceafărul“ ar fi însuşi Eminescu, în vreme ce Cătălina şi Cătălin au fost
inspirate de Veronica şi Caragiale.
Analizând viaţa marelui poet, biografii lui Eminescu au ajuns la concluzia că în spatele
triunghiului amoros Luceafărul-Cătălina-Cătălin s-ar ascunde în realitate un triunghi amoros al
cărui protagonist a fost însuşi Eminescu. Astfel, poezia ar fi fost scrisă de Eminescu, după ce a
descoperit infidelitatea Veronicăi Micle, care avusese o aventură cu Caragiale, bun prieten al lui
Eminescu. Teoria a fost expusă pentru prima dată de I. Al. Brătescu Voineşti. Potrivit acestuia,
personajele din Luceafărul ar putea fi uşor identificate, dat fiind contextul dramei trăite de poet:
“Luceafărul n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, «nemuritor şi rece», Cătălina –
Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale, iar Demiurgul –
esteticianul Maiorescu. Geneza «Luceafărului» ar sta, aşadar, într-un conflict erotic şi faptul pare
confirmat azi prin producerea mărturiilor lui Brătescu-Voineşti care a văzut în ea, încă din 1892,
expresia unei mari suferinţi a poetului“
Astfel, punand in perspeciva viata peotului, incercarile sale amoroase si opera sa literara,
ajungem insasi la esenta artei si a peoziei, la sentimente veritabile, trairi umane puse pe hartie.
Fiecare parte a Luceafarului semnifica un episod al vietii poetului, el insusi fiind
Luceafarul. Prima parte este poveste idilica dintre aceasta entitate cereasca si o simpla fiinta
umana, o iubire imposibila, dar apparent pura ("ochiul tău mă-ngheață", "Privirea ta mă arde.").
Mai tarziu a se descoperi ca fiinta umana este de o conditie inferioara, fara scrupule, ce se
limiteaza la ce e palpabil (“Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăși mă sărută.”). Astfel, desi
Luceafarul porneste in calatorie prin spatiu catre insusi Hyperion, convins si dispus sa renunte la
orice pentru aceasta iubire, acesta ramane la precara sa stare de nemurire si realizeaza in final
incompatibilitatea dintre planul ceresc si cel terestru.
Pentru a conchide, putem afirma pe baza afirmatiilor prezentate mai sus ca in spatele artei este
viata si fara viata si emotie nu este nimic. Geniul se naste din insasi fiinta.