„Explicaţia”- metoda didactică folosită preponderent în prezentarea

Pildei Fiului Risipitor, atât în clasă cât şi în activităţile catehetice din

Biserică

Introducere

Metodele didactice prezintă, vehiculează cunoasterea sedimentară la un moment dat. Ele

sunt căi eficiente de organizare şi desfăşurare a predării-învăţării şi se corelează cu celelalte
componente ale instruiriii.
Termenul „metodă” derivă etimologic din două cuvinte greceşti şi are înţelesul de „drum
(către)...”, „cale(spre)”. În didactică, metoda se referă la calea care se urmează, drumul ce
conduce la atingerea obiectivelor educaţionaleii.
Clasificarea metodelor didactice este o problemă de interes teoretic și de mare importanță
practică deoarece influențează alegerea și utilizarea lor adecvată situațiilor date. Există criterii și
clasificări diferite. Până în prezent nu s-a ajuns încă la o clasificare unanim acceptată.
După sursele cunoașterii(învățării) sistemul de metode didactice este structurat în patru
mari categorii:
-Metode de comunicare și dobândire a valorilor socioculturale;
-Metode de explorare sistematică a realității obiective;
-Metode fundamentate pe acțiune(practică);
-Metode de raționalizare a conținuturilor și operațiilor de predare/învățare.
A.Metodele de comunicare se divid după suportul principal purtător de informație în
cadrul comunicării în:
1.Metode de comunicare orală(bazată pe limbajul oral,pe cuvântul rostit),la rândul lor
subdivizate în:
a.metode expozitive(afirmative) din care fac parte:narațiunea, descrierea,explicația, demostrația
teoretică,prelegerea școlară,prelegerea universitară(cursul magistral),conferință,expunerea cu
oponent,prelegerea-discuție,conferința-dezbatere,informarea,micro-simpozionul,instructajul,
instruirea prin înregistrări sonore,prin radio etc;
b.metode interactive(interogative,conversative,dialogate) de diverse tipuri:conversația euristică,
discuțiile sau dezbaterile,discuția-dialog,consultația în grup, preseminarul,seminarul,discuția în
masă,dezbaterea de tipul ”mesei-rotunde”,seminarul-dezbatere,dezbaterea de tip Phillips-66,
asaltul de idei (brainstorming),dezbaterea pe baza jocului de asociație de cunoștințe,discuția
dirijată(prin tematica enunțată),dezbaterea bazată pe întrebări recoltate în prealabil,discuția
liberă,colocviul,metoda focus-grup,metoda acvariului,metoda mozaicului,sinectica etc;
c.metode de instruire prin problematizare(învățarea prin rezolvare de situații-problemă).
2.Metode de comunicare scrisă (bazate pe limbajul scris sau cuvântul tipărit):instruirea prin
lectură sau învățarea după textul tipărit(munca cu manualul sau cu cartea),analiza(investigația)
de text,informarea și documentarea etc.
3.Metode de comunicare oral-vizuală (bazate pe limbajul audiovizual,adică al asocierii
imaginii,sunetului și cuvântului):instruirea prin filme,instruirea prin televiziune,instruirea prin
tehnici video etc.
4.Metode de comunicare interioară (bazate pe limbajul intern): reflecția personală și
experimentul mintal(reflecția se leagă nu numai de achizițiile culturale transmise ci și de cele
obținute în mod direct prin contactul cu realitatea și activitatea practică).

B.Metode de explorare organizată a realității – metode obiective,intuitive care se pot

împărți în două subgrupe principale,după caracterul acțiunii exploratorii,în:
1.Metode de explorare directă a realității (bazate pe contactul nemijlocit cu lumea obiectelor
și fenomenelor naturii și ale vieții sociale),în esență metode de învățare prin descoperire cum
sunt:observarea sistematică independentă (ori dirijată sau semidirijată),experimentul sau
observarea în condiţii de experimentare(efectuarea de experienţe şi de experimente), studiul de
caz,efectuarea anchetei de teren,efectuarea de studii comparative, explorarea prin coparticipare la
evenimentele vieţii cotidiene etc.
2.Metode de explorare indirectă a realităţii (bazate pe explorarea substitutelor obiectelor şi
fenomenelor reale):metode demonstrative,axate pe utilizarea diferitelor tipuri de imagini statice
şi dinamice,şi metode de modelare.
C.Metode bazate pe acţiune(metode practice) se grupează după caracterul acţiunii în:
1.Metode de acţiune efectivă, reală sau autentică:cele de exersare (tehnica exerciţiului, group-
trening-ului etc), diferite tipuri de lucrări practice(inclusiv experimentele),lucrări de
atelier,activităţi de fabricaţie, activităţi creative,studiu de caz,elaborare de proiecte etc. ,până
ajung la instruirea prin muncă, la metode de participare personală,la diferitele forme ale muncii
productive şi activităţii socioculturale,adică la metode participative care vor situa elevii în
realitatea economică şi socială de la care vor avea atât de multe lucruri de învăţat în modul cel
mai direct.
2.Metodele de acţiune simulată sau fictivă(metode de simulare):jocurile didactice,jocurile de rol
sau de simulare,învăţarea dramatizată,învăţarea pe simulatoare etc.
D.Metode de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare,centrate pe
performanţă,pe eficienţă maximă,aşa cum sunt: metodele algoritmice,instruirea
programată,instruirea bazată pe calculator, Instruirea Asistată de Calculator(IAC),învăţarea
electronică etc. Acestea valorifică elemente sau metode întregi aparţinând celorlalte grupări.
Acest sistem de clasificare a metodelor didactice permite cuprinderea cu aproximaţie a marii
majorităţi a principalelor metode şi variaţii ale acestora,mai frecvent întâlnite în practica
şcolarăiii.
Metoda explicaţiei folosită în prezentarea şi înţelegerea pildei Fiului Risipitor

Dintre toate aceste metode didactice, explicaţia este una din metodele utilizate în
predarea lecţiei: Căinţă şi iertare: Pilda Fiului Risipitor. De asemenea, explicaţia este o
metoda întâlnită şi în cadrul activităţilor catehetice în Biserică, când este interpretată Pilda Fiului
Risipitor.
Astfel, explicaţia face parte din categoria metodei de predare tradiţionale, verbale,
expozitive şi este forma de expunere în care predomină argumentarea raţională. Are un rol
important deoarece pe de o parte, scurtează timpul însuşirii de către elevi a culturii multimilenare
a omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de alta parte, ea
constituie o ocazie permanentă pentru educator de a oferi educatului un model de ordonare,
închegare, argumentare, sistematizare a informaţiei din diverse domenii.
Pornind de la un studiu realizat pe elevii şi foştii elevi care au, sau au avut parte de
educaţie religioasă observăm că Şcoala şi Biserica influenţează într-o măsură mare şi
semnificativă conduitele şi valorile religioase ale tinerilor. De aceea, în continuare vom
contextualiza modul cum metoda explicaţiei ajută la sintetizarea, aprofundarea şi aplicarea în
viaţă a valorilor morale ce reies din Pilda Fiului Risipitor.

Metoda explicaţiei în cadrul lecţiei Pilda Fiului Risipitor

Pilda Fiului Risipitor este o lecţie care face parte din unitatea de învăţare: Noţiuni de
Catehism şi este predată la clasa a VII a. În predarea acesteia se folosesc, pe lângă metoda
expunerii, mai multe metode didactice precum conversaţia euristică, problematizarea, observarea
dirijată, lectura biblică, meditaţia religioasă, cât şi mijloace didactice ca fişe de lucru, Biblia, fişe
intuitive.
După momentul organizatoric şi momentul de captare a atenţiei, în vederea prezentării
titlului noii lecţii, se foloseşte explicaţia prin sublinierea faptului că Mântuitorul Hristos ne-a
transmis învăţături atât prin minunile savârşite cât şi prin pildele rostite, Mântuitorul Hristos
fiind Învăţătorul Suprem.
În cadrul etapei de anunţare a titlului şi a competenţelor lecţiei, explicaţia este folosită
prin adresarea următoarelor cuvinte elevilor:”Astăzi vom încerca să cunoaştem şi să întelegem o
astfel de pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos”. După care se anunţă şi se scrie pe tablă data
şi titlul lecţiei: Pilda Fiului Risipitor iar elevii notează în caiete data şi titlul lecţiei şi ascultă cu
atenţie explicaţiile profesorului.
În etapa de comunicare şi de însuşire a noilor cunoştinţe, explicaţia este folosită când sunt
precizate simbolurile din pildă: tatăl=Dumnezeu, fiul mic=oamenii care petrec în păcate, risipind
darurile lui Dumnezeu, fiul mare=oamenii credincioşi, cărei ascultă pe Dumnezeu şi-l împlinesc
poruncile, averea=darurile lui Dumnezeu (talanţii), ţara îndepărtată=păcatul, slugile=îngerii. Tot
în cadrul acestei etape, explicaţia este folosită în prezentarea unor planşe ale Pildei fiului risipitor
realizate de catre pictori celebri.
Explicaţia va fi folosită şi în cadrul etapei de Fixare şi sistematizare a cunoştinţelor, etapă
în care se cere elevilor să răspundă la următoarele întrebari: "- Ce aşteaptă Dumnezeu de la cei
ce se depărtează de El, prin săvârşirea păcatelor?" - „ ... să se întoarcă pe calea cea
bună.""- Cât îi aşteaptă?" "- ... mult""- Ce face Dumnezeu când vede că ne întoarcem pe
calea binelui?" „- ... se bucură împreună cu tot cerul" dar şi în care se precizează faptul că
păcatul produce întotdeauna durere iar pocăinţa (îndreptarea) sinceră şi îndreptarea aduc cu sine
iertarea după cum deseori ne-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Şi pe cel ce vine la Mine
nu-l voi izgoni afară." (Ioan 6.37).
Astfel, în predarea lecţiei Căinţă şi iertare:Pilda Fiului Risipitor, explicaţia ajută la-
clarificarea unor idei, noţiuni, legi, fiind o legătură cauzală între obiecte şi fenomene realizată de
profesor, cu scopul clarificării la elevi a cunoştinţelor noi ale pildei

Folosirea Metodei explicaţiei în Pilda Fiului Risipitor, în cadrul activitatăţii catehetice

În continuare vom analiza Pilda Fiului Risipitor şi în cadrul unei activităţi catehetice din
Biserică. Activitatea catehetică este un proces de instructie tot cu scopul educaţiei religioase, în
vederea transmiterii valorilor spirituale ale adevarului, ale binelui, ale frumosului iar în cazul
Pildei pe care o analizăm, al căinţei şi al iertării.
Cateheza, ca formă organizată a transmiterii de valori spirituale nu-şi poate atinge scopul
dacă nu este concepută ca o manifestare a principiului antropologiei creştine: omul religiei
revelate se mântuieşte în solidaritatea universală şi în relaţie stabilă cu Dumnezeu în Treimeiv.
Ca şi lecţia de religie, şi cateheza este concepută după un planv, astfel cuprinde:
- Treapta I constă în producerea unei atmosfere de sfinţenie, de legătură a omului cu
Dumnezeu. Cateheza tinde astfel, cu mult mai sus decât o lecţie obişnuită. Ea trebuie
să înceapă cu o rugăciune colectivă în care catahet şi catehumeni cer ajutorul şi
binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea lor;
- Treapta a II a este pregătirea aperceptivă care este legată de procesul natural al
învăţării care cere continuitate realizată prin legătura cu catehezele anterioare.
Pregătirea aperceptivă continuă prin introducerea în subiectul catehezei, prin
anunţarea subiectului sau temei catehezei;
- Treapta a III a este tratarea sau predarea noilor cunoştinţe, considerată a fi partea
esenţială a unei cateheze;
- Treapta a IV a Asocierea cu componentele ei, Reproducerea şi Aprecierea:
completează tratarea în sensul că face legătura, asocierea, cu alte cunoştinţe ale celor
ce privesc subiectul Catehezei;
- Treapta a V a este generalizarea, care îl ridică pe catehumen pe culmile unui adevăr
evanghelic;
- Treapta a VI a este aplicarea. Prin ea, cel ce a început a-L cunoaşte şi a-L iubi pe
Hristos, învată să-L urmeze.
Pornind de la planul de mai sus, în cadrul unei activităţi catehetice Pilda Fiului Risipitor
poate fi prezentată prin folosirea mai multor metode didactice. În lucrarea de faţă vom vorbi
despre metoda explicaţiei care presupune o dezvăluire pe baza unei argumentaţii deductive a
adevărului.
 Astfel, în Parabola Fiului Risipitor, explicaţia este folosită, ca şi în cadrul Lecţiei, în
momentul în care Catehetul explică, prin folosirea întrebărilor Cine este fiul rătăcitor? Cine este
tatăl fiului rătăcitor? Cine este fratele fiului rătăcitor?. Astfel, Catehetul, foloseşte, în treptele a
III, a IV a, Va, explicaţia prin precizarea că fiul rătacitor este omul mânat de voluptatea
aventurii, de dorul de necunoscut, de mirajul ţării îndepărtate, este fiul neascultător, care forţează
tiparele bunei purtări, este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această
învăţare, este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se iluminavi.
De asemenea, explicaţia este folosită când este prezentat tatăl ca prototip al părintelui, ca
tatăl generic, înţelegător, iertător, marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în
prilej de îndrumare şi formare, ca părintele ce priveşte cum se cuvine fapta fiului său, cât şi în
prezentarea fratelui fiului risipitor ca omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a
extrage foloase din acestea, ca prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să
primească în aceeaşi măsurăvii.
Astfel, explicaţia folosită în etapa de generalizare: „Acest frate al tău, mort era şi a înviat,
pierdut era şi s-a aflat” va avea o dublă finalitate pe de o parte va exprima într-o formă perfectă
mesajul de adevăr al parabolei iar pe de altă parte va zidi în sufletele ascultatorilor evlavia
adevărată faţă de textul scripturistic, text ce cuprinde revelaţia.

Lecţia în Şcoală şi activitatea catehetică în Biserică

Catehizarea în Biserică şi educaţia religioasă în şcoală sunt două procese de formare ce

au ca obiect cunoaşterea, interiorizarea şi concretizarea valorilor religioase. Cele două acţiuni, ca
procesualitate şi sistem de acţiuni, presupun atât asemănări, cât şi deosebiri, continuităţi sau
complementarităţi procesuale dar şi discontinuităţi sau specificităţi acţionale.
Educaţia religioasă reprezintă acea acţiune formativă deliberată, derulată în instituţiile
şcolare, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea şi modelarea personalităţii umane în
conformitate cu valorile religioase. Aceasta are un caracter unitar, la nivelul întregii ţări, prin
cadrul normativ stipulat de ministerul de resort, prin conţinuturile propuse şi prin dispozitivul
didactic adiacent (propus prin norme juridice, programe şcolare unitare, strategii didactice
performate de cadre anume pregătite pentru aşa ceva – profesorii de religie). Conţinuturile de
învăţat sunt centrate pe religia de bază a elevilor, dar cu numeroase deschideri istorice,
interdisciplinare şi interconfesionale. Educaţia religioasă are un caracter
obligatoriu/opţional/facultativ pe anumite trepte de învăţământ, reglarea făcându-se explicit prin
anumite norme sau legi.
Cateheza reprezintă acea acţiune formativă, derulată în cadrul bisericii de către personalul
de cult sau laici instruiţi, şi are ca obiectiv introducerea metodică a credincioşilor (de toate
vârstele)în cult și în tainele credinţei, prin cunoaşterea, punerea în situaţie şi profesarea efectivă a
valorilor unei confesiuni. Ea reprezintă o iniţiere sistematică într-un cult sau credinţă anume, prin
prezentarea specificităţii dogmatice, liturgice, morale etc. şi este exercitată de către preot,
sacerdot în perspectiva aderării la credinţă şi a unei evanghelizări explicite. Ea se poate
manifesta şi ocazional când circumstanţele o impun, fie a botezării - în cazul persoanelor de altă
religie, confesiune - fie a aprofundării învăţăturilor de credinţă. Conţinuturile valorice care se
transmit în cateheză sunt diverse, plurale, funcţie de specificitatea credinţei, particularităţile
publicului, ale spaţiului comunitar. Cateheza nu are un caracter neutral faţă de formaţiunea
religioasă pe care o reprezintă, ci unul vizibil apologetic şi misionar.
Dacă educaţia religioasă pune accentul pe cunoaşterea cadrului de valori religioase,
acestea fiind axate pe determinarea unui sens al existenţei, cateheza pune accentul pe stimularea
credinţei, pe formarea şi difuziunea comportamentelor religioase şi pe evanghelizarea
persoanelor.
În general, finalităţile educaţiei religioase vizează formarea unei persoane cu o cultură
religioasă şi o conduită pe măsură. Finalităţile catehezei sunt mai puternic centrate pe conturarea
şi consolidarea credinţei în perspectiva unui ţel ultim – mântuirea sau salvarea (în tradiţia
creştină).
Educaţia religioasă presupune o racordare optimă a arsenalului metodologic la obiectivele
şi conţinutul acestei laturi deosebite a educaţiei. Metodele şi tehnicile reclamă o aplicaţie și o
adaptare care să fie întotdeauna în serviciul credinţei. Opera educativă şi de catehizare se va
supune unei duble finalităţi: a) fidelitate faţă de ordinea divină, adică a naturii credinţei şi
exigenţelor ei; b) fidelitate faţă de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca
adevărurile credinţei să fie sesizate şi primite. Este de presupus că toate metodele didactice pot fi
compatibilizate şi contextualizate la specificul formării personalităţii religioase. Important este
ca sufletul elevului să fie sensibilizat şi modelat nu la modul coercitiv, ci prin înţelegere, bună şi
liberă voire. Proiectarea şi realizarea optimă a activităţii instructiv-educative depind de felul cum
se desfăşoară, dimensionează şi articulează componentele materiale, procedurale şi organiza-
torice, ce imprimă un anumit sens şi o anumită eficienţă pragmatică formării tineretului.
Concretizarea idealurilor educaţionale, în comportamente şi mentalităţi, nu este posibilă dacă
activitatea de predare şi învăţare nu dispune de un sistem coerent de căi şi mijloace de înfăptuire,
de o instrumentalizare procedurală şi tehnică a paşilor ce urmează a fi făcuţi pentru atingerea
scopului propus.
Realizarea unei cateheze presupune apelul la un evantai metodologic actic-participativ și
la o diversitate de procedee de sensibilizare a virtualului credincios față de adevărurile revelate
ale credinței. Diversitatea metodologică pusă în act este un semn al respectului față de cuvântul
revelat și față de ființa particulară chemată la opera de evanghelizare. Având în vedere faptul că
activitatea catehetică dobândește un statut mai nonformal (în sensul că nu trebuie să respecte
aceleași constrângeri precum cele de la lecțiile ce se desfășoară în școală) și că se poate
complementa și cu activități recreative sau cu caracter social-caritabil, spațiul metodic se poate
extinde înglobând o serie de tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea liberă și creativă a
personalității, precum: metode de rezolvare de probleme (discuția panel, recensământul
problemelor, tehnica galaxiilor), metode de dezvoltare a abilităților de comunicare (jocul de rol,
exercițiul de spargere a gheții, turul galeriei), metode de valorificare a experienței personale
(tehnica Delphi, studiul de caz, simularea). În plus, metodele invocate mai sus suscită învățarea
în grup și prin comuniune, asumarea unor roluri și responsabilități față de cel de lângă tine,
cunoașterea și exersarea unor valori nemaifiind o problemă strict individuală. Astfel de strategii
metodice fac ca și problemele aduse în atenție să fie mai largi, mai puțin încorsetante sau
previzibile, dar mult mai apropiate de interesele stringente ale tinerilorviii.

Concluzii

Comparând contextualizarea metodei explicaţiei în Pilda Fiului Risipitor atât în cadrul

orei de religie la Şcoală cât şi în carul activităţii catehetice din Biserică, pornind de la o serie de
criterii, am ajuns la concluzia că cele două parcursuri de formare prezintă (la nivel de obiective,
conținuturi, proceduri, funcționalități etc.) atât continuități, similarități, dar și deosebiri,
particularități (desigur, nu radicale). Chiar dacă acestea se realizează în cadre diferite, de către
actori diferiți, ele se complementează reciproc și se dovedesc a fi deosebit de utile pentru
receptarea mesajului pildei.
i
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, repere teoretice şi metodice, Ediţia a II a, Editura Polirom 2009, p. 292
ii
Ibidem
iii
Cerghit., I. − Metode de învăţământ. Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită. Ed. Polirom.,Bucureşti, 2006.

iv
Pr. Costachi Grigoraş, “...Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!...” Omiletică şi Catehetică specială, Editura Trinitas,
Iaşi, 2000, pp.239-240.
v
Idem, pp.240-250.
vi
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, repere teoretice şi metodice, Ediţia a II a, Editura Polirom 2009, p. 126.
vii
Ibidem
viii
Cucoș, Constantin, 2008, Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire, Editura Polirom, Iaşi,