8.

DESPRE MOARTE

Domnul Dumnezeu atuncu când l-a făcut pe om l-a făcut spre viaţă
şi nu spre moarte. Nu era în planul creaţiei ca omul să moară, ci fericirea
o dorea Dumnezeu pentru creaţia Lui. Adam era desăvârşit din punct de
vedere fizic, după cum ni se spune: a privit Dumnezeu toate câte a făcut
şi iată erau bune foarte (Facere 1,31); timpul ca dimensiune a
perisabilităţii nu îl afecta pe omul primordial. Dezvoltarea spirituală a lui
Adam se afla însă într-o stare de potenţabilitate; el nu era desăvârşit
spiritual, ci doar avea posibilitatea de a se desăvârşi. Căci Dumnezeu nu
a predestinat pe om spre fericire, căci o fericire predestinată nu mai este
fericire, ci i-a dat libertatea de a împlini prin lucrare proprie asemănarea
cu Dumnezeu în comuniune fericită.
Adam a refuzat asemănarea. Puţinele jaloane indicate de Creator
au fost răsturnate datorită nebuniei asemănării cu Dumnezeu în opoziţie
cu Acesta şi nu în comuniune. Dezbinătorul a realizat cea mai mare faptă
a sa prin câteva cuvinte: a despărţit pe om de Dumnezeu. Aşa a apărut
moartea. Căci i se spusese omului: Din pomul cunoştinţei binelui şi răului
să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.
(Facere 2, 17) Despărţirea de Dumnezeu este moartea sufletească în
care s-a aruncat neînţeleptul prin libera sa voinţă. Şi pentru a sesiza
foarte clar morbiditatea ce amorţise puterile sufleteşti ale omului este de
ajuns să citim referatul biblic în continuare şi să observăm lipsa totală a
părerii de rău şi a pocăinţei: nebunul era fixat în autonomia egoistă.
Trupul îi rămăsese însă omului la fel de desăvârşit ca atunci când a
fost creat, dar fericirea îi era compromisă de egoism. În această situaţie,
pentru ca omul să nu fie nefericit veşnic alături de un trup nesupus
stricăciunii, (nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii,
să mănânce şi să trăiască în veci…Facere3, 22), Dumnezeu a îngăduit
ca omul să îmbrace viaţa biologică. El a întors moartea împotriva vieţii
biologice şi astfel prin moarte este omorât nu omul, ci stricăciunea care-l
învăluie1. Moartea trupească distruge din efectele morţii sufleteşti,
dându-i astfel posibilitatea omului de a învia sufleteşti şi a-şi împlini
scopul primordial de a fi fericit.

a. Moartea (apariţia ei)

“Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând
înţelegi, şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi
rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea”. (Sf.Antonie
cel Mare, Î.d.v.mr., cap.107, în Fil.rom., vol.I, p.36)

1
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p.101,102;
“Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea
care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se
trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui”. (Sf.Antonie cel Mare,
Î.d.v.mr., cap.169, în Fil.rom., vol.I, p.46)

“Dumnezeu n-a făcut moartea, după cum s-a scris (Prov. 1,8), ba chiar a
împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la
cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de
nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viaţă-
făcător. Căci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că
nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de
experienţa morţii fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică”. (Sf.
Grigorie Palama, D.cun.nat., cap.47, în Fil.rom., vol.VII, p.451)

“Hotărârea cu privire la moartea sufletului, care a venit la îndeplinire prin

călcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului (căci părăsindu-L noi, ne-a
părăsit şi El, fără să ne silească, ca pe unii ce aveam voie liberă), a fost vestită de
mai înainte de către Dumnezeu cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-
am spus. La ea a adăugat şi a pus pe deasupra hotărârea cu privire la moartea
trupului. Dar rostind-o pe aceasta, a întârziat trecerea ei la îndeplinire din
adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni, pentru viitor. El n-a
zis către Adam: Întoarce-te de unde ai fost luat, ci: Pământ eşti şi în pământ te
vei întoarce. Cei ce ascultă cu pricepere, pot vedea şi în aceste cuvinte că
Dumnezeu n-a făcut moartea sufletului, nici a trupului. Căci n-a zis nici mai
înainte poruncind: Muriţi în ziua în care veţi mânca!, ci: Veţi muri în ziua în
care veţi mânca. Nici acum n-a zis: Întoarce-te în pământ!, ci: Te vei întoarce,
prevestind şi îngăduind ceea ce avea să se întâmple, şi neîmpiedicând, din
pricina dreptăţii”. (Sf. Grigorie Palama, D.cun.nat., cap.51, în Fil.rom., vol.VII,
p.454,455)

b. Moartea sufletească (nemurirea chinuitoare a celor morţi sufleteşte)

“Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea

trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de
moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu
are, fără numai negrija şi lenea”. (Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.45, în
Fil.rom., vol.I, p.25)

“Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte,
moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului,
care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului”.
(Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.49, în Fil.rom., vol.I, p.25,26)
“Moartea înseamnă propriu-zis despărţirea de Dumnezeu. Iar boldul morţii este
păcatul (I Cor. 15,56), pe care primindu-l Adam a fost izgonit şi de la pomul
vieţii, şi din rai, şi de la Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi
moartea trupului. Căci viaţa este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt viaţa (In.
14,6). Acesta coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarăşi la viaţă”. (Sf.
Maxim Mărturisitorul, Cap.d.dr, suta a doua, cap.93, în Fil.rom., vol.II, p.86)

“Virtutea şi cunoştinţa2 nasc nemurirea; lipsa lor e maica morţii”.(Talasie

Libianul, D.drag., suta întâi, cap.38, în Fil.rom., vol.IV, p.15)

“Să nu socoteşti lucru mic pierderea virtuţii, căci pentru ea a intrat moartea în
lume”. (Talasie Libianul, D.drag., suta a patra, cap.47, în Fil.rom., vol.IV, p.36)

“Trândăvia este moartea sufletului şi a minţii.3 Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să

lucreze împotriva noastră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar
mântui vreodată. Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne
este dată, dar stă în puterea lui Dumnezeu să ne trezească în chip tainic şi să ne
arate în chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputinţă ca, murind cineva, să învie
fără ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morţi”. (Sf. Simeon Noul Teolog,
C.225cap., cap.74, în Fil.rom., vol.VI, p.37)

“Precum pentru iubitorul de trup şi de viaţă, de plăceri şi de lume despărţirea de

acestea este moarte, aşa pentru iubitorul de curăţie şi de Dumnezeu, de cele
netrupeşti şi de virtute, moarte cu adevărat este despărţirea cea mai mică a
cugetării de acestea. Cel ce priveşte lumina supusă simţurilor, dacă va închide
puţin ochii sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeşte şi se întristează, şi nu
poate peste tot să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de
trebuinţă sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista şi nu se va
necăji cel ce e luminat de Duhul Sfânt şi priveşte cu trezvie şi cu înţelegere, fie
că priveghează, fie că doarme, bunătăţile acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi
urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2,9), la care îngerii
să privească (I Petru 1,12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Căci el
socoteşte aceasta, pe drept cuvânt, moarte şi înstrăinare de viaţa veşnică”. (Sf.
Simeon Noul Teolog, C.225cap., cap.61, în Fil.rom., vol.VI, p.74,75)

“Traiul şi viaţa de aici se fac o mare a răutăţilor celui ce vieţuieşte după oameni
şi e mişcat de duhul părerii de sine; ca o mare care învăluie şi înghite puterea
înţelegătoare a sufletului cu talazurile sărate ale plăcerilor şi izbeşte cu valurile
sălbatice ale patimilor cele trei părţi ale sufletului, înfuriate de duhurile
răutăţii.Ea se înalţă ca o primejdie înspăimântătoare şi-l aruncă în cea mai mare

2
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Sunt cele două etape generale ale vieţii duhovniceşti. (n.s.1,p.15)
3
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Deşi porneşte de la trup, trândăvia devine şi o stare a sufletului şi a minţii.
(n.s.41,p.37)
deznădejde când vederea lui şi cârma sufletului e sfărâmată de plăcerile trupului,
iar mintea cârmace se scufundă în adâncul păcatului şi în moartea
duhovnicească. Dar când el a ajuns în adâncul smereniei, marea răutăţilor îşi
linişteşte valurile, dăruindu-i pacea, iar talazurile sărate ale plăcerilor îşi
preschimbă valurile în ploi de lacrimi şi le preface în bucuria umilinţei
luminoase”.(Cuviosul Nichita Stithatul, C.300cap., suta întâi, cap.85, în
Fil.rom., vol.VI, p.220)

“A fi mort şi nesimţitor este totuna cu a fi orb la minte şi a nu vedea

duhovniceşte. Căci unul s-a lipsit de puterea vie şi lucrătoare; iar cel ce nu vede,
de lumina dumnezeiască care-l face să vadă şi să se roage4”. (Sf. Grigorie
Sinaitul, Cap.acro., cap.5, în Fil.rom., vol.VII, p.98)

“Este cu neputinţă a gusta dulceaţa celor dumnezeieşti fără simţirea

înţelegătoare (a minţii). Căci, precum cel ce şi-a tocit simţurile le-a făcut
nelucrătoare faţă de cele supuse lor şi nici nu vede, nici nu aude, nici nu
miroase, fiind amorţit, mai bine zis pe jumătate mort, aşa şi cel ce şi-a amorţit
puterile sufleteşti, cele după fire, prin patimi, le-a făcut nesimţitoare faţă de
lucrarea şi împărtăşirea tainelor Duhului. Căci cel ce nu vede, nu aude şi nu
simte duhovniceşte este mort, fiindcă nu este Hristos viind în el, nici el
mişcându-se şi lucrând în Hristos5”. (Sf. Grigorie Sinaitul, Cap.acro., cap.97, în
Fil.rom., vol.VII, p.129)

“Căci învierea trupului urmează învierii sufletului, precum şi moartea a urmat la

început morţii sufletului. Iar moartea sufletului este înstrăinarea de viaţa în
Dumnezeu. Şi aceasta este moartea cea cu adevărat cumplită.
Iar cea de după aceea, adică a trupului, e atotdorită. Căci e un semn al
iubirii de oameni a lui Dumnezeu. De ea se va lipsi, vai, ceata celor osândiţi la
judecata viitoare. Căci celor ce nu s-au folosit bine de talantul harului
dumnezeiesc, dat de Dumnezeu, le rămâne o înviere unită în veci cu acea a doua
moarte, cum ne-a descoperit Ioan în Apocalipsă (20,14; 21,8), care e mai rea ca
moartea. Iar dacă aceia trăiesc fără de moarte şi în acelaşi timp sunt morţi, sunt

4
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Avem aci o definiţie a luminii dumnezeieşti care nu are nimic care să nu o facă
acceptabilă şi înţeleasă. Ea e cea care ne face să înţelegem şi să ne înţelegem. Astfel înţeleasă, lumina
dumnezeiască risipeşte nedumeririle celor ce cred că ea este concepută ca o lumină asemenea celei materiale.
(n.s.4,p.98)
5
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Cât timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvântului
personal. Pentru a-L avea pe El trebuie să avem “simţirea înţelegătoare” a prezenţei Lui. Dar această simţire nu o
putem avea câtă vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin păcat sau întoarse spre interesele noastre egoiste.
Numai când Hristos însuşi viază în noi întăreşte puterile noastre de simţire a prezenţei Lui. “Simţirea minţii” sau
“simţirea înţelegătoare” a fost folosită de Sfântul Grigorie de Nisa şi de Diadoh pentru a indica o sesizare
spirituală a prezenţei lui Dumnezeu (Cuvânt ascetic,cap.36;Fil.rom. vol.I, Bucureşti, Humanitas,1999), nu numai
o deducţie teoretică a Lui prin raţiune. Prin “simţirea” aceasta se sesizează nu numai prezenţa lui Dumnezeu, ci
şi bunătăţile variate ce iradiază din El. Cuvântul “simţire a minţii” se foloseşte pentru a indica un contact cu
realitatea spirituală a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin simţurile trupului cu realităţile
sensibile. (n.s.50,p.129)
mulţi care trăiesc şi aici morţi, cum a arătat Domnul vieţii şi al morţii (Matei
8,22)”. (Sf. Grigorie Palama, D.împ.dum., cap.8, în Fil.rom., vol.VII, p.381,382)

“Că şi sufletul cuvântător e omorât uneori, cu toate că are existenţa ca viaţă 6, ne-
a învăţat Marele Pavel, scriind: Văduva care petrece în desfătări, deşi e vie, e
moartă (I Tim. 5,6). Că a zis aceasta şi despre pricina de faţă, adică despre
sufletul cuvântător, nu e rău să o spunem. Căci sufletul lipsit de Mirele
duhovnicesc, dacă nu se întristează şi nu plânge, şi nu-şi alege viaţa strâmtă şi
anevoioasă a pocăinţei, ci se revarsă în desfătări, petrecând cu poftă în ele, deşi e
viu (căci după fiinţă este nemuritor), a murit”. (Gr.Pal., D.cun.nat., cap.45, în
Fil.rom., vol.VII, p.450)

c. Moartea trupească

“Dintre cei ce se află într-o ospătărie unii închiriază paturi; alţii, neputând avea
pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei ce dorm în pat. Şi aşteptând
măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai
lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu
puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie ies din viaţă ca dintr-o ospătărie,
neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune
sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor”. (Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.80, în
Fil.rom., vol.I, p.31)

“A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi

deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără
suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de
izbăvirea din relele vieţii”. (Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.82, în Fil.rom.,
vol.I, p.32)

“Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să

se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind
şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună
vorbitor cu Dumnezeu”. (Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.127, în Fil.rom.,
vol.I, p.39)

“Dumnezeu a dat, prin providenţă, firii durerea fără voie şi moartea de pe urma
ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie”. (Sf. Maxim Mărturisitorul,
Răsp.c.Tal., sc.2, rp.61, în Fil.rom., vol.III, p.320)

6
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Existenţa sufletului nu e simplă existenţă, ci viaţă. Sau viaţa omului e una cu
existenţa sau cu fiinţa lui. Totuşi poate fi şi viaţa lui omorâtă, devenind viaţă moartă. Dar nu încetează de a
exista, ba chiar de a vieţui, cu o conştiinţă slăbită şi amăgită, o dată ce viaţa e existenţa sau fiinţa lui.
(n.s.42,p.450)
“Omorâtă fiind mintea prin călcarea poruncii a urmat cu necesitate şi moartea
trupului”. (Talasie Libianul, D.drag., suta a patra, cap.49, în Fil.rom., vol.IV,
p.36)

“Va veni peste noi ceasul înfricoşat al morţii; va veni şi a-l ocoli nu este cu
putinţă. Fie ca Stăpânul lumii şi al văzduhului, venind atunci, să găsească
fărădelegile noastre puţine şi neînsemnate, ca să nu ne vădească, adeverindu-ne,
şi să plângem fără folos. Căci sluga aceea, zice, care a cunoscut voia
Stăpânului său şi n-a lucrat după voia lui ca o slugă, se va bate mult (Lc.
12,47)”. (Isihie Sinaitul, Cuv.trez., suta a doua, cap.59, în Fil.rom., vol.IV, p.82)

“Îţi spun un cuvânt străin, şi să nu te minunezi. Este între Dumnezeu şi suflet o

taină ce se săvârşeşte într-ascuns. Dar este a măsurilor celor mai înalte, a
curăţiei, a dragostei şi a credinţei desăvârşite. Când omul, împăcat la culme, se
uneşte cu Dumnezeu, prin apropiere deplină, în rugăciune şi vedere neîncetată,
[…] învrednicindu-se de El, măcar că este în trup, a covârşit măsura stricăciunii
care-l supune morţii, aşteptând moartea ca pe un somn obişnuit, care-l transportă
dulce spre cele nădăjduite”. (Teognost, D.făpt., cap.69, în Fil.rom., vol.IV,
p.266)

“Moartea vine la fel şi pentru păcătos şi pentru drept, dar deosebirea e mare. Ca
muritori, mor amândoi şi nu e nici o mirare. Dar cel dintâi, fără plată şi osândit;
iar celălalt, fericit în veacul de acum şi în cel viitor”. (Petru Damaschinul,
Înv.duh., în Fil.rom., vol.V, p.89)

“…moartea fără păcate nu e moarte, ci mutare de la necaz la odihnă, de la

întuneric la lumină negrăită şi la viaţă veşnică”.(Sf. Varsanufie şi Ioan, Scr.duh.,
cap.218, în Fil.rom., vol.XI, p.249)

“Dar câtă bucurie trebuie să cugeţi că va avea sufletul care a început să slujească
lui Dumnezeu şi şi-a desăvârşit lucrarea lui? Căci la ieşirea lui din lumea
aceasta, va face să meargă înaintea lui lucrarea lui şi se vor bucura cu el îngerii
când îl vor vedea scăpat de stăpânirile lumii. Deoarece când va ieşi sufletul, vor
merge cu el îngerii şi vor ieşi în întâmpinarea lui toate puterile întunericului,
voind să-l ia în stăpânire de vor avea ceva de al lor în el. Dar atunci nu îngerii
vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a făcut. Ele îl vor înconjura şi-l vor păzi
de acele puteri, ca să nu se atingă de el. Iar de vor învinge faptele lui, vor cânta
înaintea lor îngerii, până ce vor ajunge la Dumnezeu întru veselie”. (Cuviosul
Isaia Pustnicul, 29cuv., cuv.16, cap.1, în Fil.rom., vol.XII, p.115,116)

d. Moartea trupească, încetare a păcatului (primită ca o binecuvântare de la

Dumnezeu)
“Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie
să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieţii veşnice. 7 Astfel, precum
viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maica morţii şi a stricăciunii, la fel moartea
Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face
năcătoare a vieţii veşnice8”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal., rp.61, în
Fil.rom., vol.III, p.314)

“Deci aceeaşi moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în
Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptăţii. Căci cel ce suferă moartea ca
o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o
suferă de pe urma păcatului său, primeşte de bunăvoie moartea adusă în lume de
păcat spre desfiinţarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un
har spre osândirea păcatului”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal., rp.61, în
Fil.rom., vol.III, p.316)

“Pentru că cel ce a fost botezat şi păzeşte botezul, întărindu-l prin porunci, nu

mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii
ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără
de sfârşit.[…] Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de o armă pentru
nimicirea firii în cei ce săvârşesc păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult
se va sluji firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului în cei ce
săvârşesc dreptatea prin credinţă”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal.,
rp.61, în Fil.rom., vol.III, p.317)

“Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii, ca să nu mai poată

oferi diavolului intrare în suflet”. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răsp.c.Tal., rp.63,
în Fil.rom., vol.III, p.338)

“Iar ca să nu fim cu totul neştiutori ai covârşitoarei Sale iubiri de oameni şi ai

adâncului său de înţelepciune, deci ai pricinii pentru care a adăugat Dumnezeu
sfârşitul prin moarte, i-a dăruit omului să mai trăiască nu puţin timp. Astfel a
arătat că ne educă cu milă, mai bine zis a rânduit educarea noastră prin dreptate,
ca să nu deznădăjduim cu desăvârşire. Prin aceasta ne-a dat vreme de pocăinţă şi
de a ne face bineplăcuţi Lui printr-o vieţuire pentru care ne lasă să existăm 9”.
(Sf. Grigorie Palama, D.cun.nat., cap.53, în Fil.rom., vol.VII, p.455,456)

7
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “Moartea” fiind în greceşte de genul masculin, iar “plăcerea” de genul feminin, textul
grec poate permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, se face tată a vieţii veşnice.
(n.s.1,p.314)
8
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: “Viaţa” lui Adam e pricină de moarte obştească. “Moartea” Domnului e pricină de
viaţă obştească şi veşnică. Pentru că “viaţa” lui Adam este o falsă viaţă, o consumare a adevăratei vieţi prin
viermele plăcerii. Iar “moartea” Domnului nu înseamnă o omorâre a vieţii, ci a viermelui care rodea sâmburele
adevărat al vieţii. (n.s.2,p.314)
9
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Chiar în moartea care vine după un proces îndelungat Dumnezeu a pus o putere
educativă, iar în această semnificaţie educativă a ei se arată pentru om un motiv de nădejde pentru grija lui
Dumnezeu faţă de noi. (n.s.48,p.456)
e. Ieşirea sufletului din trup în momentul morţii trupeşti

“Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese din trup:
unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor, iarăşi altul, negru de
mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu,
aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie
ca să nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea,
nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo”. (Sf.Antonie
cel Mare, Î.d.v.mr., cap.111, în Fil.rom., vol.I, p.36,37)

“Precum trupul ieşind din pântecele maicii sale nu poate să se hrănească fiind
încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit
prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască sau să se
unească cu Dumnezeu”. (Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.116, în Fil.rom.,
vol.I, p.37)

“După cum vei sluji sufletul până este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce
vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe
sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte”.
(Sf.Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap.115, în Fil.rom., vol.I, p.37)

“Sufletul nu va dori să se despartă de trup până nu-şi va pierde orice plăcere

pentru lumea de aici. Căci toate simţurile trupului se împotrivesc credinţei,
fiindcă ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteşte măreţia
bunurilor viitoare”. (Diadoh al Foticeii, Cuv.asc., cap.55, în Fil.rom., vol.I,
p.357,358)

“Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui războindu-l şi
ocărându-l cu îndrăzneală şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui pentru
cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi
preacredincios, chiar dacă a fost mai-nainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie
de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi
zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri care îl conduc, şi împrejmuit
ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului
viclean: “Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă,
fugarule din ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui i-am păcătuit, Lui îi
vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre
cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie
şi slugilor lui Hristos”. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce
spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui
Hristos.[…] După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii îngeri la locurile
hotărâte lui, potrivit cu starea lui”. (Ioan Carpatiul, Cap.mâng., cap.25, în
Fil.rom., vol.IV, p.131,132)

“Să se curăţească sufletul tău de amintiri rele şi să fie călăuzit de lumea

gândurilor celor bune, având în mintea ta pururea cuvântul: Inima iubitoare de
plăcere este închisoare şi lanţ în vremea ieşirii, iar cea iubitoare de osteneală
uşă deschisă . Căci într-adevăr sufletele curate când ies din trup sunt călăuzite
de îngeri, care le conduc de mână spre viaţa fericită. Iar pe cele întinate şi
nepocăite le vor lua, vai, dracii”. (Teodor al Edesei, 100cap., cap.28, în Fil.rom.,
vol.IV, p.207)

“Sufletul care se desparte de trup, plin de încredinţare (εν πληροφορια) şi-

l dezbracă pe acesta ca pe-o haină, încearcă o bucurie negrăită şi netălmăcită.
Căci dobândind acum cele nădăjduite, îl leapădă pe acesta fără întristare,
îndreptându-se cu pace spre îngerul luminos şi vesel care vine din înălţime, şi
străbătând fără piedică împreună cu acela văzduhul, nevătămat câtuşi de puţin de
duhurile răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi cu îndrăzneală şi graiuri de
mulţumire, până va ajunge să se poată închina Făcătorului şi de acolo să
primească hotărârea de-a se rândui cu cei asemenea şi de aceeaşi măsură în
virtute, până la învierea cea de obşte”. (Teognost, D.făpt., cap.61, în Fil.rom.,
vol.IV, p.263)

“Căci sufletul are în chip firesc prin duh aşa de mare legătura iubitoare cu
trupul său, încât niciodată nu vrea să-l părăsească şi nu l-ar părăsi nicidecum
dacă n-ar veni sila adusă de vreo boală foarte mare sau de vreo lovitură din
afară10”. (Sf. Grigorie Palama, D.cun.nat., cap.38, în Fil.rom., vol.VII, p.444)

10
Tâlcuirea Pr.D.Stăniloae: Duhul omului este în minte şi în cuvânt sau mintea şi cuvântul lui sunt în duh. Duhul
e legătura dintre minte şi cuvânt. Este însăşi legătura de iubire dintre ele. Dar iubirea pe care o reprezintă duhul
nu uneşte numai mintea şi cuvântul, ci se întinde şi asupra trupului, unind şi trupul cu mintea şi cu cuvântul.
Trupul devine viu şi se susţine în viaţă prin duhul minţii sau prin iubirea ei faţă de el. Iubirea aceasta, care uneşte
pe Tarăl şi pe Cuvântul sau Duhul lor, întocmeşte şi dă viaţă şi trupului Cuvântului la plinirea vremii.
(n.s.34,p.444)
 MOARTEA
MOARTEA (adevărata moarte - viaţa păcătoasă)
„(...) Poate fi dovedit că unirea sufletului păcătos cu trupul înseamnă
moarte, iar despărţirea de păcat înseamnă viaţă.” (Clement Alexandrinul,
Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. III, 12.1., în PSB, vol. 5, p. 242)
MOARTEA (cele trei înţelesuri ale cuvântului
„moarte”)
„(...) Voi căuta să definesc (...) ce se înţelege prin cuvântul «moarte» şi
să arăt apoi în câte înţelesuri e folosit acest cuvânt. De aceea voi încerca să
înfăţişez toate aceste înţelesuri nu după greci, ci aşa cum se cunosc ele din
Sfânta Scriptură. Poate că cineva care e mai înţelept decât mine va mai prezenta
şi altele. Cât despre mine, deocamdată cunosc trei feluri de «moarte». Care sunt
acestea? Mai întâi, scris este că «vieţuim pentru Dumnezeu», «noi care am murit
păcatului»124. Aceasta e moartea cea fericită, prin care murim păcatului. De
această moarte a murit Însuşi Domnul meu: «Căci ce a murit păcatului a murit
odată pentru totdeauna»125. Dar mai cunosc şi o altfel de moarte, aceea prin care
murim faţă de Dumnezeu, aşa cum stă scris: «Sufletul care a greşit va muri» 126.
În sfârşit, mai cunosc şi o a treia moarte, potrivit căreia socotim de obicei că cei
care au părăsit trupul au murit, aşa cum se spune în cartea Facerii: «Zilele vieţii
lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit» 127.” (Origen,
Convorbirile cu Heraclide, în PSB, vol. 8, p. 342)
MOARTEA (cugetarea la moarte)
„La fiecare lucrare şi la fiecare vorbă să ai înaintea ochilor tribunalul lui
Hristos, pentru ca lucrările tale, una câte una, fiind legate de acest amănunţit şi
îngrozitor examen, să-ţi aducă mărire în ziua răsplăţii, când vei fi considerat
vrednic de laudă în faţa întregii creaturi”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist.
146, în PSB, vol. 12, p. 332)
MOARTEA (desfacerea trupului întru cele din
care a fost alcătuit)
“Dacă nu s-ar strica trupurile, în primul rând, majoritatea oamenilor ar fi
stăpâniţi de cel mai mare păcat, mândria. Dacă acum, când trupurile noastre ni
se strică, când viermi izvorăsc din trupurile noastre moarte, mulţi oameni au
avut ambiţia să se facă dumnezei, ce nu s-ar întâmpla dacă trupurile noastre ar
1 124
Rom., 6, 8
1 125
Rom., 6, 10
1 126
Iez., 18, 4
1 127
Fac., 5, 5
rămâne aşa cum sunt? În al doilea rând, n-ar mai crede nimeni că trupul este
făcut din pământ. Dacă acum, când sfârşitul trupului dă mărturie de originea sa,
mulţi încă se mai îndoiesc de asta, ce nu s-ar presupune dacă oamenii n-ar vedea
descompunerea trupurilor? În al treilea rând, ar fi nespus de mult iubite trupurile
şi cea mai mare parte din oameni nu s-ar mai ocupa cu altceva decât de trupuri.
Dacă chiar acum unii oameni îmbrăţişează mormintele şi sicriele, cu toate că
trupurile au pierit, ce n-ar face dacă ar avea păstrat nevătămat trupul? În al
patrulea rând, n-ar mai fi dorite tare bunătăţile cele viitoare, în al cincilea rând,
ar căpăta mai multă crezare cei care susţin că lumea este veşnică şi ar susţine că
Dumnezeu nu este creatorul lumii. În al şaselea rând, nu s-ar mai cunoaşte
valoarea sufletului, nici însemnătatea existenţei lui în trup. În al şaptelea rând,
mulţi din cei care pierd pe cei scumpi ai lor ar părăsi oraşele, ar voi să locuiască
lângă morminte şi, ca şi cum ar fi ieşiţi din minţi, ar vorbi necontenit cu morţii
lor. Dacă şi acum oamenii pictează chipurile celor morţi, că nu pot avea
trupurile lor - că nici nu e cu putinţă, pentru că trupurile morţilor, împotriva
voinţei lor se descompun şi pier - şi stau lipiţi de tablourile celor morţi, ce
nerozii n-ar mai născoci oamenii, dacă trupurile nu s-ar descompune? După
părerea mea mulţi oameni ar înălţa temple unor astfel de trupuri, iar cei care pot
să facă vrăji cu trupurile morţilor, ar îndupleca pe demoni să vorbească prin
trupurile celor morţi, de vreme ce şi acum, cei care practică necromanţia
îndrăznesc să facă multe lucruri mai ciudate decât acestea. Câte slujiri idoleşti
nu s-ar fi născut de aici, dacă şi acum unii oameni încă se străduiesc să facă
aceasta cu praful şi cenuşa trupurilor moarte? Dar Dumnezeu, vrând să
stârpească aceste nerozii şi să ne înveţe să ne depărtăm de toate cele pământeşti,
a făcut să dispară dinaintea ochilor noştri trupurile celor morţi. Omul îndrăgostit
de trup, scos din minţi de chipul frumos al unei fete, dacă nu va vrea cu raţiunea
să cunoască urâţenia la care ajunge trupul, o va cunoaşte cu privirea. Că multe
fete, de aceeaşi vârstă cu iubita lui, de multe ori mai frumoase decât ea, după ce
au murit, la o zi sau două, încep să miroasă, să se topească, să putrezească şi să
facă viermi. Gândeşte-te, dar, ce fel de frumuseţe iubeşti şi pentru ce frumuseţe
ţi-ai ieşit din minţi! Dacă trupurile nu s-ar strica, n-ai cunoaşte bine acestea; ci,
după cum demonii se învârtesc pe lângă morminte, tot aşa şi mulţi îndrăgostiţi ar
sta necontenit lângă mormintele iubitelor lor, ar primi pe draci în sufletele lor şi
ar muri iute de această cumplită nebunie. Aşa, însă, descompunerea trupului, în
afară de toate celelalte mângâieri, aduce sufletului şi această mângâiere, că nu
lasă să se mai vadă chipul celui mort şi cu asta dă uitării durerea.
Dacă trupurile nu s-ar descompune, n-ar mai fi nici morminte, ci ai
vedea oraşele pline de morţi în loc de statui, că fiecare ar dori să-şi vadă morţii
lui. Mare amestec s-ar naşte de aici. Nimeni nu s-ar mai îngriji de suflet, nimeni
n-ar mai îngădui să i se vorbească de nemurirea sufletului şi s-ar mai ivi şi alte
multe nerozii, mai mari decât acestea, de care nici nu-i bine să vorbim.
 Trupul putrezeşte îndată, tocmai ca să vezi, în toată splendoarea,
frumuseţea sufletului”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXIV,
IV, în PSB, vol. 23, p. 427-428)
MOARTEA (dreptului şi moartea păcătosului)
„Să nu-l plângi pe cel care-şi sfârşeşte viaţa în ţară străină, nici pe cel care
trăind în pustie se mută din viaţa aceasta în viaţa cealaltă! Nu e vrednic de plâns
unul ca acesta, ci cel care moare în păcate, fie de moare în pat, fie în casă, fie
înconjurat de rude! Să nu-mi spui mie acele cuvinte goale, pline de batjocură şi
de nebunie: Cutare a murit mai rău ca un câine! N-a fost nici un cunoscut la
înmormântarea lui, nici n-a avut cu ce să-l înmormânteze! Au strâns mână de la
mână; aşa l-au înmormântat. Nu omule, a fi înmormântat aşa, nu înseamnă a
muri mai rău ca un câine! Cu ce a fost vătămat unul ca acesta? Cu nimic, afară
numai dacă n-a fost înmormântat cu haina virtuţii, că pe omul virtuos nimic nu-l
poate vătăma. Află că de cei mai mulţi drepţi, adică de profeţi şi de apostoli,
afară de câţiva, nici nu ştim unde au fost înmormântaţi. Unora li s-au tăiat
capetele, alţii s-au mutat din viaţa aceasta fiind ucişi cu pietre, alţii pentru
credinţă şi-au dat sufletul în nenumărate şi felurite munci; toţi au suferit
mucenicia lui Hristos. Dar nimeni nu va îndrăzni să spună de unii ca aceştia că
moartea lor a fost necinstită…”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil.
LXVI, I, în PSB, vol. 22, p. 324)
„Chiar de-ar cădea între tâlhari, chiar de-ar fi mâncat fiarele sălbatice,
dacă este virtuos, moartea lui este cinstită. Spune-mi, nu i s-a tăiat capul lui
Zaharia? Ştefan, cel dintâi care a pus cununa de mucenic, nu şi-a sfârşit viaţa
fiind ucis cu pietre? Lui Pavel nu i s-a tăiat capul? Petru n-a primit pedeapsa
crucii, fiind răstignit altfel decât Stăpânul, cu capul în jos? Şi nu sunt, oare,
pentru asta toţi cântaţi şi lăudaţi în toată lumea?
Gândindu-ne la toate acestea, să nu plângem nici pe cei care mor în ţări
străine, dar nici să fericim pe cei care-şi sfârşesc viaţa în paturile lor; ci, urmând
canonul Dumnezeieştii Scripturi, să fericim pe cei ce au murit ducând viaţă
virtuoasă şi să plângem pe cei ce au murit în păcate. După cum cel virtuos se
mută la o viaţă mai bună unde primeşte răsplata ostenelilor sale, tot aşa cel
păcătos, după ce a primit chiar de aici de pe pământ arvuna pedepselor, dă
socoteală dincolo de faptele sale şi este dat muncilor celor cu neputinţă de
îndurat”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil. LXVI, II, în PSB, vol.
22, p. 324-325)
MOARTEA (faţă de cele ale lumii)
„(...) Le scrie (fericitul Pavel — n.n.) celor ce s-au scuturat de viaţa
trupească şi iubitoare de plăceri: Căci aţi murit. Şi viaţa voastră s-a ascuns cu
Hristos în Dumnezeu. Deci când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi
vă veţi arăta împreună cu El întru slavă (Col. 3, 4)245. El a spus lămurit că
trebuie să ne mortificăm pe noi şi mădularele noastre cele de pe pământ,
declarându-le desfrânare, necurăţie şi cele asemenea lor (Col. 3, 5).” (Sf. Chiril
al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a Patra a Glafirelor la Facere, 12, în
PSB, vol. 39, p. 148-149)
MOARTEA (Hristos – Biruitorul morţii)
„În mod sigur, odată ce Mântuitorul tuturor a murit pentru noi, cei
credincioşi în Hristos nu mai murim ca odinioară din pricina legii care ne
ameninţa cu moartea. Căci a încetat această osândă. Ci încetând stricăciunea şi
fiind nimicită moartea prin harul învierii, de aci înainte trupul muritor se desface
numai pentru o vreme, când rânduieşte Dumnezeu fiecăruia, ca să putem
dobândi „o mai bună înviere” (Evr., 11, 35). Căci, asemenea seminţelor
aruncate în pământ, nu ne pierdem prin desfacere, ci fiind semănaţi vom învia,
odată ce moartea a fost desfiinţată prin harul Mântuitorului.” (Sf. Atanasie cel
Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup,
Cap. IV, XXI, în PSB, vol. 15, p. 116)
„Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra
ei şi că ea nu mai are putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărt, ne dă o dovadă şi
un temei vădit de credinţă şi aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi
pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă, prin
semnul crucii75b şi prin credinţa în Hristos. Odinioară, înainte de a fi avut loc
venirea dumnezeiască a Mântuitorului, toţi jeleau pe cei ce mureau ca pe unii ce
se stricau (se corupeau). Dar acum, cei ce cred în Hristos o calcă în picioare, ca
pe ceva ce nu e nimic şi aleg mai degrabă să moară decât să se lepede de
credinţa în Hristos. Căci ştiu că murind nu se pierd, ci se fac vii şi nestricăcioşi

2 45
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: A muri lumii înseamnă a trăi o viaţă mai adâncă,
nespectaculoasă, smerită, ascunsă în Dumnezeu, ca viaţa omenească a lui Hristos, care nu
mai e dependentă de cele ale lumii. Dar când chipul acesta al lumii va trece, se va arăta
Hristos în trupul Lui luminos, acum acoperit de cele inferioare şi opace ale lumii, iar odată
cu El se va arăta şi existenţa noastră alipită de El, ascunsă în El prin înfrânarea de la cele
spectaculoase ale lumii. Moartea noastră faţă de cele ale lumii echivalează cu o
intensificare a vieţii noastre ascunse împreună cu Hristos în Dumnezeu. Această stare
începe încă de aici, dar se împlineşte în moartea cu trupul.
Existenţa constă numai din viaţa de suprafaţă a lumii acesteia, sau a noastră legată de lumea
aceasta, pe care o constatăm trecătoare în toate ale ei şi plină de neajunsuri. Dacă ne
identificăm viaţa în mod total cu viaţa legată de această lume, o pierdem pe cea adâncă şi
fundamentală, sau o slăbim la culme. (n.s. 245, p. 149)
7 5b
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Creştinii îşi fac semnul crucii pentru că prin ea cred că vor învia
şi ei cum a înviat Hristos. În crucea lui Hristos e puterea pentru învierea şi viaţa de veci,
când e însuşită spiritual prin semnul ei făcut asupra noastră. Prin ea se transcende moartea
şi stricăciunea, legate de lumea văzută. Prin ea ne unim cu Hristos, Care a purtat-o spre
înviere. (n.s. 75b, p. 122)
prin înviere.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi
despre arătarea Lui nouă, prin trup, Cap. IV, XXVII, în PSB, vol. 15, p. 122)
„În ce priveşte cuvintele: De este cu putinţă să treacă paharul (Matei,
26, 30), aflaţi cum le-a spus acestea, certând pe Petru: Nu cugeţi cele ale lui
Dumnezeu, ci ale oamenilor (Marcu, 8, 33). Căci voia ceea ce se ruga să nu-i
vină şi pentru care venise. Şi era propriu Lui să vrea, căci pentru aceasta a venit.
Însă era propriu trupului să-i fie frică. De aceea ca om a spus acest cuvânt. Şi
amândouă acestea s-au spus de către El, ca să arate că Dumnezeu însuşi o voia,
dar făcându-Se om avea un trup temător şi pentru aceasta amesteca voia Lui cu
slăbiciunea omenească, pentru ca, desfiinţând-o pe aceasta, să facă pe om
îndrăzneţ faţă de moarte. Iată deci un lucru cu adevărat minunat (paradoxal): Cel
pe care duşmanii lui Hristos Îl socotesc vorbind cu frică, îi face pe oameni
îndrăzneţi şi fără teamă faţă de ceea ce se socoteşte că El avea frică. De aceea
fericiţii apostoli, întăriţi de aceste cuvinte, au dispreţuit după El moartea, în aşa
fel că nici nu mai aveau grijă de cei ce-i judecau, ci spuneau: Se cade să
ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte, 5, 20). Iar ceilalţi sfinţi
mucenici îndrăzneau aşa de mult încât socoteau mai vârtos că se mută la viaţă
decât că suferă moartea.
Deci cum nu e absurd să admire bărbăţia slujitorilor Cuvântului, iar de
Cuvântul însuşi să se spună că I-a fost frică, dacă prin El aceia dispreţuiau
moartea? Din hotărârea şi bărbăţia atât de neclintită a martirilor se arată că nu
dumnezeirea era cea care se temea, ci că Mântuitorul a înlăturat frica noastră.
Căci precum a desfiinţat moartea prin moarte şi toate cele omeneşti prin fapte
omeneşti, aşa, prin ceea ce se socoteşte că era la El frică, a înlăturat frica noastră
şi a făcut pe oameni să nu se mai teamă de moarte145.” (Sf. Atanasie cel Mare,
Trei cuvinte împotriva arienilor, Cuvântul al Treilea împotriva arienilor, LVII,
în PSB, vol. 15, p. 387-388)
„Căci prima topire a morţii a fost patima mântuitoare, şi începutul
îndrăznelii Sfinţilor împotriva ei a fost învierea lui Hristos 1564.” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Noua,
Introducere, în PSB, vol. 41, p. 827)
„Dar rupând Mântuitorul nostru lanţurile morţii, aceasta s-a arătat dulce
celor ce iubesc pe Hristos, deşi ea se apropie cu asprime1568. Căci prin moartea

1 45
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: (...) El a avut o frică reală, ca să învingă de fapt frica. Dar
martirii întemeiaţi pe exemplul Lui biruitor al morţii şi pe puterea ce le vine din Hristos
cel înviat au putut să nu mai aibă frica, întrucât moartea a fost învinsă în însăşi rădăcina ei.
(n.s. 145, p. 388)
1 564
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Învierea lui Hristos a înlăturat în cei ce cred în El frica de
moarte şi robia în care îi ţinea pe oameni această frică. (n.s. 1564, p. 827)
1 568
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Moartea lui Hristos s-a arătat dulce, căci El a omorât moartea.
Dar moartea s-a apropiat de El cu asprime. Când s-a realizat, a devenit dulce, căci n-a mai
dus sufletul pentru suferinţă la iad şi nici trupul la distrugerea definitivă, ci a condus la
întemeierea dumnezeiască a vieţii trupului, găsind în Dumnezeu puterea recreării lui.
Lui a apărut viaţa veşnică, care a desfiinţat stăpânirea stricăciunii.” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Noua,
Introducere, în PSB, vol. 41, p. 830)
„A trebuit ca singur şi primul dintre toţi, Fiul ce este din Tatăl Cel viu,
să-Şi dea trupul morţii preţ de răscumpărare pentru viaţa tuturor ca, prin puterea
vieţii Cuvântului unit cu el, să poată dărui şi firii trupurilor puterea să biruiască
lanţurile morţii2034.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia
Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 12, în PSB, vol. 41, p. 1076)
„Căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morţii2111
şi moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune şi
viaţă nouă. Purtând pe umeri lemnul pe care avea să fie răstignit 2112,
înaintează, fiind osândit de mai înainte la moarte şi purtând această hotărâre
asupra Lui numai pentru noi.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol.
41, p. 1117-1118)
„Căci moartea noastră s-a transformat, prin moartea lui Hristos,
strămutându-se într-un fel de somn, spre o putere şi împlinire a unei trebuinţe

Moartea trupului a trăit-o sufletul ca fiind dulce. Pătruns de dumnezeire, a putut da viaţă
celor din iad, morţi înainte de El în nădejdea venirii Lui. Această deplină pătrundere a
sufletului de dumnezeire I-a dat putere să învie trupul din mormânt. A încetat să mai fie
«în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul şi pe scaun împreună cu Tatăl», sufletul
pătrunzându-se de dumnezeire şi ridicând trupul la o viaţă nouă, nemuritoare. Într-un fel,
trupul a rămas chiar din momentul morţii legat cu sufletul şi cu dumnezeirea prin ipostasul
care le unea pe toate, deşi la vedere erau despărţite. Moartea devine dulce după Hristos şi
pentru cei ce se unesc cu El prin credinţă. (n.s. 1568, p. 830)
2 034
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Trupul lui Hristos s-a dat prin moarte preţ de răscumpărare
pentru viaţa noastră nu în sens juridic, ci în sensul că trupul Lui, biruind moartea şi
umplându-se de viaţa veşnică, comunică viaţa Lui cea dumnezeiască şi trupurilor noastre.
Trupul Lui s-a dat morţii ca preţ pentru viaţa noastră, întrucât prin moartea Lui a învins în
trupul Său moartea şi, ca urmare, a învins-o şi în trupurile noastre, comunicându-ne viaţa
trupului Său înviat. (n.s. 2034, p. 1076)
2 111
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Pătimirea de bunăvoie, deci fără de păcat, a morţii, a întărit,
prin răbdarea ei, puterea sufletului lui Hristos, ajutat fiind în aceasta şi de puterea
Dumnezeirii care sălăşluia în aceeaşi Persoană. Iar această tărie ajunsă la maximum, la
sfârşitul răbdării, a putut să învie trupul lui Hristos. (n.s. 2111, p. 1117)
2 112
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: E un simbol şi în purtarea crucii de către Hristos în vederea
morţii. O purta pentru a scăpa noi de această purtare. Căci, cât suntem păcătoşi, înaintăm
spre moarte purtând cele ce ne duc spre ea. După ce ne-am unit cu Hristos, greutăţile şi
bolile prin care înaintăm spre sfârşitul vieţii pământeşti nu ne mai duc la moartea
spirituală, veşnică, ci spre o viaţă fericită a sufletului, şi apoi şi spre învierea cu trupul.
Înainte moartea, şi în mod accentuat cea de pe cruce, era un blestem pentru păcat. Acum
acest blestem e înlăturat de Hristos (scăpându-ne de el), întrucât nu l-a purtat ca un
vinovat, ci ca un nevinovat. Atârnând pe nedrept asupra Lui acest blestem, el însuşi s-a
făcut nedrept atât asupra Lui, cât şi asupra tuturor celor ce se unesc cu El spiritual, prin
credinţă. (n.s. 2112, p. 1117)
superioare. Căci trăim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, după Scripturi
(Rom. 6, 11)2148. De aceea şi fericitul Pavel numeşte adormiţi pe cei ce au murit
în Hristos. Căci odinioară puterea morţii pusese stăpânire pe firea noastră.
Fiindcă «a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu
păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam» (Rom. 5, 14) şi: «după cum am
purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc» (I Cor. 15, 49),
suportând moartea din blestemul dumnezeiesc (Gal. 3, 13)2149. Dar, deoarece ne-a
luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, şi, luptând pentru viaţa
tuturor, a răscumpărat prin moartea Sa viaţa tuturor şi, desfiinţând stăpânirea
stricăciunii, a înviat, ne-am replăsmuit după Chipul Lui, răbdând o altfel de
moarte, care nu ne mai desface într-o stricăciune nesfârşită, ci ne aduce somnul plin
de nădejdea cea bună, după asemănarea Celui ce ne-a făcut această cale nouă, Care
este Hristos2150.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în PSB, vol. 41, p. 1136-1137)
„Şi (Hristos - n.n.) rămâne preot în veac, ca unul ce nu încetează de a
exista, prin o moarte care pune sfârşit păcatului sau firii, fiindcă e Dumnezeu şi

2 148
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Moartea lui Hristos a transformat moartea omenească într-o
moarte nouă, întâi în El şi apoi în toţi cei ce cred în El. Ea a devenit un somn scurt, o trecere
la viaţa nouă a umanităţii în Dumnezeu, la viaţa plină de bucurie în Dumnezeu. E o viaţă cu
adevărat nouă, care nu se învecheşte niciodată, căci nu se corupe, nu slăbeşte, ci sporeşte
continuu în putere şi bucurie din comuniunea cu Dumnezeu. (n.s. 2148, p. 1136)
2 149
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: «Blestemul» lui Dumnezeu carea adus moartea peste urmaşii
lui Adam nu e un act prin care Dumnezeu i-a supus morţii, ci o închidere a oamenilor faţă de
iubirea Lui, o închidere faţă de voinţa lui Dumnezeu de a li se comunica puterea Lui prin
iubire. Urmaşii lui Adam au moştenit slăbiciunea lui în a se deschide deplin lui Dumnezeu.
(n.s. 2149, p. 1137)
2 150
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Cei ce credem în Hristos prin moartea trupului trecem într-un
somn asemenea celui al lui Hristos din cele trei zile dinainte de învierea cu trupul. E un somn
care ne menţine într-o viaţă a sufletului, nedeplină, dar totuşi cu o anumită conştiinţă plină
de nădejdea cea bună a învierii. E ca un fel de somn, pentru că ne amintim de toate cele trăite
în trup ca într-un vis, dar n-avem puterea să săvârşim faptele reale, aşa cum le săvârşeam
când eram în trup. (n.s. 2150, p. 1137)
dătătorul a toată viaţa cea după fire şi virtute169.” (Sf. Maxim Mărturisitorul,
Ambigua, partea a doua, 30, în PSB, vol. 80, p. 142)
MOARTEA (incinerarea)
„(...) Nu trebuie arse corpurile. Alta este însă raţiunea acestei pietăţi, (...)
adversară a cruzimii faţă de corp, pe care omul nu trebuie să-l dea ca pentru
ispăşirea unei pedepse.” (Tertulian, Despre suflet, LI, 1, în PSB, vol. 3, p. 326)
MOARTEA (înmormântarea)
„În liniştea în care trăim, în aceeaşi linişte ne pregătim înmormântările.”
(Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXXVIII, 4, în PSB, vol. 3, p. 393)
„(...) Cadavrele se învrednicesc de o înmormântare mult mai frumoasă,
ca să nu jignim în mod brutal sufletul care a locuit în acel trup, aruncând fără
grijă trupul după ieşirea din el a sufletului, aşa cum aruncăm trupul animalelor.”
(Origen, Contra lui Celsus, Cartea a V-a, Cap. XXIV, în PSB, vol. 9, p. 335)
MOARTEA (jelirea celor chemaţi la Domnul)
„Tu însă jeleşti cu cântece de jale şi încerci să-ţi moi sufletul cu bocete!
Şi precum artiştii iau altă înfăţişare şi alte haine când intră pe scenă, tot aşa
socoteşti şi tu că se cuvine să apară şi cel care jeleşte: să aibă haină neagră, părul
murdar, în casă întuneric, necurăţenie, praf şi cântece de jale, care să păstreze
mereu vie în suflet rana durerii. Pe toate acestea lasă-le să le facă cei ce n-au
nădejde39.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omil. a IV-a despre
mulţumire, VI, în PSB, vol. 17, p. 383)

1 69
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos rămâne preot în veac, pentru că nu încetează de a exista
prin moartea menită să pună capăt păcatului şi firii, sau firii din pricina păcatului, ci El
foloseşte moartea spre înviere. Căci fiind Dumnezeu e Însuşi Dăruitorul vieţii celei după
fire şi al celei după virtute. Oamenii recâştigă prin virtute o viaţă superioară firii, dar o
recâştigă de la Dumnezeu, o recâştigă prin har şi o recâştigă deplin după ce o pierd pe cea
prin fire, în care prin păcat a intrat moartea.
Hristos are viaţa în Sine, deci etern, atât după fire cât şi după virtute, şi dăruieşte tuturor viaţa
după fire prin naşterea naturală şi viaţa cea după har prin virtutea lor, care pe de o parte e
produsul efortului lor, pe de alta, al harului. Desigur Hristos a acceptat şi El, odată cu firea
omenească, moartea; dar a acceptat-o voluntar, căci voluntar a luat firea noastră cea
muritoare. El însă nu putea rămâne în moarte, atât pentru că El era şi cauza vieţii după fire,
cât şi a vieţii conforme virtuţii. Propriu-zis la El viaţa conformă virtuţii e o viaţă după fire
a omului, dar datorită unirii firii omeneşti cu cea dumnezeiască. El biruieşte moartea,
intrată prin păcat în firea naturală, acceptată de El voluntar. La El moartea nu a devenit
involuntară, cum a devenit la om, după ce a ales prin voie păcatul. Deci nu a devenit
imposibil de biruit prin voinţă. În Hristos moartea a putut fi învinsă prin voia Sa care n-a
ales păcatul, dar şi prin voia divină conformă firii Lui divine. În El moartea a putut fi
învinsă prin amândouă voile, adică prin convergenţa voii umane cu cea divină, sau prin
virtutea firii umane şi prin firea divină. (n.s. 169, p. 143)
3 9
I Tes., 4, 13
 „Pentru ce, dar, plângi pe cel ce a plecat să-şi schimbe îmbrăcămintea?
Nici pe tine nu te plânge, că ai fost lipsit de un ajutor în viaţă! Este mai bine să
nădăjduieşti în Domnul decât să nădăjduieşti în om41.” (Sf. Vasile cel Mare,
Omilii şi cuvântări, Omil. a IV-a despre mulţumire, VI, în PSB, vol. 17, p. 383)
„Nu este scuzat nici acel soi de nerăbdare (în pierderea alor noştri dragi),
căreia i se admite o oarecare parte de durere. Trebuie să avem în vedere în
primul rând cuvintele Apostolului care zice: „Să nu vă întristaţi de adormirea
cuiva, ca păgânii, care sunt lipsiţi de speranţă”. Şi pe drept cuvânt. Pentru că
aceia care credem în învierea lui Hristos credem şi în învierea noastră, a celor
pentru care El a murit şi a înviat. Deci, unde este învierea morţilor, acolo
lipseşte durerea morţii, lipseşte şi nerăbdarea durerii. De ce să fii îndurerat dacă
nu crezi că ai pierit? De ce să suporţi cu nerăbdare că s-a dus pentru un timp cel
despre care crezi că se va întoarce? Ceea ce socoţi moarte este plecare. Nu este
de plâns cel care pleacă înainte, ci de regretat că lipseşte. Şi trebuie stăpânit şi
acest regret. De ce să-ţi pierzi cumpătul că a plecat cel pe care în curând îl vei
urma? Dealtfel nerăbdarea în cazuri de acest fel este şi o rea prevestire pentru
speranţa noastră şi o îndepărtare de la linia dreaptă a credinţei. Îl rănim pe
Hristos când nu primim cu linişte sufletească pe toţi cei chemaţi de El ca şi cum
ar fi de compătimit. Doresc — zice Apostolul —, să fiu primit înapoi şi să fiu cu
Domnul27. Iată ce dorinţă frumoasă exprimă! Deci noi înşine nu voim să urmăm
dorinţa creştinilor, dacă suntem îndureraţi şi fără răbdare că alţii au urmat-o.”
(Tertulian, Despre răbdare, IX, în PSB, vol. 3, p. 191)
“Că a biruit (Hristos) moartea! Pentru ce jeleşti de prisos? Moartea a
ajuns somn! Pentru ce te vaieţi şi plângi? Ar fi de râs chiar dacă păgânii ar face-
o! Dar când credinciosul se schimonoseşte aşa, ce apărare mai poate avea? Ce
iertare vor avea aceia care se prostesc aşa, când de atâta vreme avem dovada
clară a învierii? Tu însă, ca şi cum ţi-ai da toată silinţa să-ţi măreşti păcatul, ne
aduci la înmormântare bocitoare păgâne, ca să aprinzi jalea şi să aţâţi focul! Nu-l
auzi pe Pavel spunând: Ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are
credinciosul cu necredinciosul?11
Păgânii, care nu ştiu nimic de înviere, găsesc totuşi cuvinte de
mângâiere, spunând: Suferă cu curaj! Nu se mai poate îndrepta ce s-a făcut şi
nici nu reuşeşti ceva cu lacrimile! Dar tu, care auzi cuvinte mai pline de
filozofie şi mai folositoare decât acestea, tu nu te ruşinezi când te poceşti mai
rău decât păgânii? Noi nu spunem: Suferă cu curaj, că nu se mai poate îndrepta
ce s-a făcut!, ci spunem: Suferă cu curaj! Va învia negreşit! Se odihneşte, n-a
pierit! Îl aşteaptă învierea, viaţa veşnică, nemurirea, soarta îngerească! Nu auzi
ce spune psalmistul: Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a

4 1
Ps., 117, 9
2 7
Fil. I, 23
11
II Cor. 6, 15.
făcut ţie bine12. Dumnezeu numeşte moartea o binefacere şi tu te boceşti? Ce-ai
putea face mai mult dacă ai fi duşmanul şi vrăjmaşul celui mort? Dacă trebuie să
plângă cineva, apoi diavolul trebuie să plângă! Acela să bocească, acela să se
bată cu pumnii în piept, că noi mergem spre bunătăţi mai mari. Văicăreala
aceasta este vrednică de răutatea lui, şi nu de tine, care ai să fii încununat şi ai să
te odihneşti. Moartea e un port liniştit. Uită-te de câte răutăţi e plină viaţa
aceasta! Gândeşte-te de câte ori ţi-ai blestemat viaţa, şi asta se înrăutăţeşte din ce
în ce mai mult. Chiar de la început ai moştenit nu mică osândă! În dureri vei
naşte fii13, spune Dumnezeu; şi: În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta14; şi:
În lume necaz veţi avea15. Dar despre viaţa de dincolo aşa ceva nu s-a spus, ci cu
totul dimpotrivă: A fugit durerea, întristarea şi suspinarea16; şi: De la răsărit şi
de la apus vor veni şi se vor odihni în sânurile lui Avraam şi ale lui Isaac şi ale
lui Iacov17; căci cele de acolo sunt: cămară de nuntă duhovnicească, făclii
strălucitoare şi mutare la cer.
Pentru ce faci de ruşine pe cel plecat? Pentru ce faci pe alţii să tremure şi
să le fie frică de moarte? Pentru ce faci pe mulţi să învinuiască pe Dumnezeu că
trimite mari nenorociri?”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI,
III, în PSB, vol. 23, p. 385-386)
“Cum vom vorbi altuia de nemurire, cum îl vom convinge pe păgân,
când noi tremurăm şi ne temem de moarte mai mult decât păgânul? Mulţi
păgâni, deşi nu ştiau nimic de înviere, la moartea copiilor lor şi-au pus cununi pe
cap şi s-au îmbrăcat în haine albe ca să cucerească slava şi laude de la lume. Tu,
însă, nici pentru slava cea viitoare nu pui capăt tânguielilor muiereşti şi
bocetelor”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI, IV, în PSB,
vol. 23, p. 387)
“Domnul a murit şi trupul I-a fost înmormântat; dar l-au luat iarăşi
înapoi cu mai mare slavă, dându-ţi, şi prin asta, bune nădejdi. Dacă pentru tine
învierea nu e basm, nu boci! Dacă crezi în înviere, nu lăcrima, iar dacă
lăcrimezi, cum vei putea convinge pe păgân că tu crezi în înviere?”. (Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI, IV, în PSB, vol. 23, p. 387-388)
„(...) Mântuitorul a cercetat odinioară pe cei ce voiau să plângă pentru
fiica mai marelui sinagogii, zicând: Depărtaţi-vă şi nu plângeţi, căci copila n-a
murit, ci doarme (Matei 9, 24). Căci era cu adevărat o nebunie să verse lacrimi
pentru copila moartă, când era de faţă viaţa tuturor, adică Hristos. Iar dacă a
lăcrimat pentru Lazăr, acesta o face pentru că a fost un rod al duioşiei şi al milei

12
Ps. 114, 7.
13
Fac. 3, 16.
14
Fac. 3, 19.
15
Ioan 16, 33.
16
Isaia 35, 10.
17
Matei 8, 11.
şi bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi. Îi era milă de firea tiranizată de moarte, şi
lacrima era eliberarea ei de această patimă489.” (Sf. Chiril al Alexandriei,
Închinare în Duh şi Adevăr, Cartea a Douăsprezecea, în PSB, vol. 38, p. 429)
„De ce să ne tânguim pentru cei morţi, când prin Domnul Iisus Hristos
s-a făcut împăcarea lumii cu Dumnezeu Tatăl? (II Cor. 5, 18). Fiindcă am
primit, aşadar, binefacerile lui Hristos, precum către toţi, aşa şi către tine
suntem, soli ai lui Hristos (II Cor. 5, 20), pentru ca să ştii că darurile Lui nu se
mai cer înapoi, pentru ca să crezi ceea ce ai crezut totdeauna. Să nu şovăie inima
ta de prea mare durere, fiindcă de aceea Domnul Iisus S-a făcut păcat, pentru ca
să ridice păcatul lumii (Ioan 1, 29) şi pentru ca toţi să fim în El dreptatea lui
Dumnezeu (II Cor. 51, 21). De acum nu mai suntem supuşi păcatului, ci suntem
siguri de răsplata dreptăţii.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a
XXXVII-a, 7-8, în PSB, vol. 53, p. 185)
MOARTEA (mângâiere la moartea unui copil)
„A fost răpit un copil înainte de vreme şi dureri mai cumplite decât ale
naşterii rănesc pe îndurerata mamă pentru iubitul ei copil. Cum? Va lăsa oare
plânsetul şi va rosti cuvinte de mulţumire? Cum e cu putinţă asta?
Da, dacă se va gândi că Dumnezeu este un tată mai bun pentru copilul pe
care l-a născut, un chivernisitor şi un sprijinitor mai înţelept al vieţii copilului ei.
Pentru ce nu îngăduim înţeleptului Stăpân să-Şi chivernisească cum crede
făpturile Sale, ci ne indignăm, ca şi cum am fi lipsiţi de nişte bunuri ale noastre,
şi suferim pentru cei ce au murit, ca şi cum ar fi fost nedreptăţiţi? Tu, însă,
gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul
tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi a pornit cu puţin mai înainte pe
drumul pe care va trebui să mergem şi noi. (...) Pentru ce nu te-ai obişnuit mai
dinainte să socoteşti muritor pe cel muritor? Pentru ce ai lăsat să primeşti pe
nepregătite moartea neaşteptată a copilului tău? Dacă te-ar fi întrebat cineva,
când ţi s-a vestit la început naşterea copilului: Ce este noul născut?, ce ai fi
răspuns? Ai fi spus, oare, altceva decât că cel născut este om? Iar dacă este om,
atunci negreşit este şi muritor! Ce lucru de mirare este, deci, dacă a murit cel
muritor? Nu vezi că soarele răsare şi apune? Nu vezi că luna creşte, apoi
descreşte? Nu vezi pământul că înverzeşte, apoi se usucă? Care lucru din cele
din jurul nostru dăinuieşte veşnic?” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări,
Omil. a V-a la Muceniţa Iulita, IV, în PSB, vol. 17, p. 390)
„Din clipa în care ai ajuns mamă şi ţi-ai văzut copilul şi I-ai mulţumit lui
Dumnezeu, cred că n-ai uitat totuşi că el e muritor şi că ai adus pe lume tot un

4 89
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Lacrima lui Iisus pentru Lazăr a fost prima revărsare a vieţii
generoase spre cel răpus de moarte, ca ultimul punct al închisorii în egoism. Lacrima ca şi
jertfa nu e numai revărsare generoasă a Celui ce nu era supus egoismului, ci şi mijloc de
deschidere a porţii celui închis în învârtoşarea egoistă ce duce sau a dus la moarte. (n.s.
489, p. 429)
muritor. Iar în cazul acesta, ce-ţi pare aşa de straniu că a încetat din viaţă un
muritor?” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 6, II, în PSB, vol. 12, p. 129)
„…din clipa în care şi el s-a născut dintr-un părinte muritor, ce ciudăţenie
constă în faptul că şi el a devenit tatăl unui muritor?
Cât despre aceea că a murit prematur, înainte de a se fi săturat de viaţă şi
înainte chiar de a fi ajuns la deplina maturitate a vieţii, înainte de a fi păşit în
rândurile bărbaţilor şi de a fi lăsat urmaşi din familia sa, acestea nu constituie
temei de a face şi mai mare durerea, cum sunt convins, ci sunt motive de
consolare pentru cele întâmplate. Trebuie, dar, să mulţumim Domnului pentru
faptul că a rânduit ca fiul să nu lase pe pământ copii orfani, să nu lase în urma
lui o văduvă ajunsă pradă unei lungi tristeţi sau care să trebuiască să împartă
locaşul cu un alt bărbat şi să dispreţuiască astfel pe soţul primei căsnicii. Viaţa
tânărului n-a fost de lungă durată în această lume, dar cine e atât de nesimţit să
nu vadă această scurtare ca unul din cele mai mari dintre bunuri? Şederea de
aici, al cărei timp se prelungeşte, e un prilej pentru cele mai multe rătăciri şi
greşeli. Însă fiul tău n-a săvârşit rele”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 300,
în PSB, vol. 12, p. 584)
„ (…) la cei care mor prematur (…) după credinţa celor mai mulţi, dat
fiind faptul că se duc din viaţă la o vârstă atât de fragedă, când cugetul le-a fost
nevinovat şi bun, de aceea ei vor avea parte de o soartă şi de o stare din cele mai
bune.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios,
Preliminarii, în PSB, vol.30, p. 412)
„Mai fericit decât cel care a trăit numai în răutăţi se dovedeşte a fi nu
numai cel care n-a cunoscut niciodată răutatea, ci chiar şi cel care nici măcar n-a
ajuns să guste bine din viaţă. Acest lucru ni-l spune Evanghelia atunci când,
vorbind despre Iuda, zice că oameni de felul acestora ar fi fost mai bine de nu s-
ar fi născut18.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi prematur, către
Hierios, Preliminarii, în PSB, vol.30, p. 423)
„Căci se poate ca Cel care a cunoscut mai dinainte viitorul să oprească
dezvoltarea până la desăvârşire a pruncului pentru ca nu cumva răul cunoscut
prin puterea Preştiinţei să se dovedească biruitor şi copleşitor peste viaţa
tânărului şi astfel, pe temeiul deplinei libertăţi, restul vieţii să devină izvor
nesecat de nenorociri. Dar ca să înţelegem mai limpede lucrurile, mai bine dăm
un exemplu.
Să presupunem la un ospăţ o bogăţie variată de mâncăruri (…) Ca să nu
întârzie prea mult cu pregătirea unui astfel de banchet, cel care nu-i în stare să se
poarte cinstit şi cuviincios la masă e scos mai devreme din ceata comesenilor ca
să nu facă ceva ce nu se cade în astfel de întâlniri, apucături care servesc mai
mult pornirilor dobitoacelor.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi
prematur, către Hierios, Preliminarii, în PSB, vol.30, p. 423-424)
MOARTEA (mângâiere la moartea unui tânăr)
18
Matei 26, 24.
 “Spui că n-ai moştenitori, nici că n-ai cui lăsa averile tale? Ce-ai vrea
mai degrabă pentru copilul tău: să fie moştenitorul averilor tale sau moştenitorul
cerurilor? Ce-ai dori? Să moştenească averi sortite pierii, pe care, peste puţină
vreme, are să le lase sau averile cele veşnice şi nepieritoare? Nu-l mai ai tu
moştenitor, dar în locul tău îl are Dumnezeu! N-a ajuns împreună moştenitor cu
fraţii lui, dar a ajuns împreună moştenitor cu Hristos”. (Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilii la Matei, omilia XXXI, IV, în PSB, vol. 23, p. 387)
“Dacă a murit păcătos, Dumnezeu a oprit şirul păcatelor; că nici nu l-ar
fi luat, înainte de a se pocăi, dacă Dumnezeu ştia că are să se pocăiască. Dacă a
murit drept, a ajuns în stăpânirea bunătăţilor cereşti. Deci se vede că lacrimile
tale nu-s lacrimi de dragoste, ci de patimă fără judecată. Pentru că dacă l-ai iubi
pe cel mort, ar trebui să te veseleşti că a scăpat de valurile din lumea aceasta.
Spune-mi, ce câştigăm dacă trăim? Ce e nou şi deosebit pe pământ? Nu vedem,
oare, că aceleaşi lucruri se perindă zilnic pe dinaintea ochilor noştri? Zi şi
noapte, noapte şi zi; iarnă şi vară, vară şi iarnă, şi nimic mai mult; şi acestea
totdeauna la fel; dar nenorocirile, totdeauna altele şi tot mai noi. Ai fi vrut ca fiul
tău să guste în fiecare zi din ele, să rămână aici, să se îmbolnăvească, să
bocească, să se teamă, să tremure; pe unele nenorociri să le sufere, iar de altele
să se teamă ca nu cumva să le sufere? Nici aceea nu poţi spune, că ar fi fost cu
putinţă ca fiul tău, călătorind pe acest mare ocean, să fie scutit de tristeţe, de griji
şi de celelalte asemenea acestora.
În afară de acestea, gândeşte-te şi la aceea că n-ai născut un copil
nemuritor, şi că, dacă n-ar fi murit acum, ar fi suferit asta nu după multă vreme.
Nu te-ai săturat de a privi chipul lui? Te vei desfăta de el negreşit dincolo! Dar
doreşti să-l vezi şi aici? Ce te împiedică? Poţi să-l vezi şi aici, dacă duci o viaţă
curată; pentru că nădejdea celor viitoare este mai limpede decât vederea. Dacă
fiul tău ar locui în palatele împărăteşti, nici când n-ai căuta să-l vezi, odată ce
auzi că-i fericit. Pentru ce, dar, îţi pierzi cumpătul, mamă, când vezi că fiul tău a
plecat să locuiască în nişte palate împărăteşti cu mult mai frumoase decât cele de
pe pământ, când te desparţi de el numai pentru puţină vreme şi mai cu seamă
când în locul fiului tău îl ai pe soţul tău? N-ai nici soţ? Dar ai mângâiere! Ai pe
Tatăl orfanilor, pe Judecătorul văduvelor19. Ascultă-l şi pe Pavel, care fericeşte
această văduvie şi spune: Iar cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus
nădejdea în Domnul20. O văduvă ca aceasta este mai preţuită când arată mai
multă răbdare. Nu plânge, dar, pentru ceea ce ai să fii încununată, pentru ceea ce
ai să primeşti răsplată! N-ai făcut altceva decât că ai dat înapoi un bun ce ţi-a
fost încredinţat. Nu te mai îngrijora deci; ai depus comoara ta într-o vistierie, în
care furii nu pătrund. (…) Acum copilul tău a scăpat de orice schimbare. Dacă
rămânea aici poate că era un om cumsecade, dar poate că nu. Nu vezi câţi părinţi

19
Ps. 67, 5.
20
I Tim. 5, 5.
îşi dezmoştenesc copiii, câţi părinţi sunt siliţi să ţină în casă copii mai răi decât
cei dezmoşteniţi?
Gândindu-ne la toate acestea, să filozofăm. Aşa vom face plăcere şi celui
răposat şi ne vom bucura şi noi de multe laude de la oameni, iar de la Dumnezeu
vom primi răsplăţile cele mari ale răbdării şi vom dobândi şi bunătăţile cele
veşnice”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI, V, în PSB, vol.
23, p. 388)
„Şi Platon spusese: «Asta e pricina că zeii, care cunosc cele omeneşti, îi
scot mai repede din viaţă pe oamenii pe care îi iubesc foarte mult» 112, din care
Menandru a făcut versul acesta:
«Moare de tânăr acela pe care zeii îl iubesc» 113.” (Clement Alexandrinul,
Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. II, 17.5.-17.6., în PSB, vol. 5, p. 400)
“Să zici, dar: N-am pierdut pe fiul nostru, ci l-am dăruit Celui ce ni l-a
dat. Viaţa lui nu s-a nimicit, ci a fost schimbată cu una mai bună. Nu l-a astupat
glia pe dragul nostru băiat, ci l-a primit cerul în lăcaşurile lui. Să mai avem
puţină răbdare şi ne vom regăsi iarăşi cu cel dorit. Nu-i prea lungă vremea
despărţirii, pentru că în viaţa aceasta toţi suntem pe drum şi toţi ne grăbim spre
sălaşul nostru al fiecăruia, pe care unul l-a apreciat mai devreme, altul e acuma
pe drum, iar un altul se grăbeşte şi el, dar până la sfârşit toţi vom ajunge în el. Şi
chiar dacă el şi-a isprăvit drumul mai repede, aşteaptă acelaşi sălaş.21
Numai de ne-am asemăna şi noi cu acest fiu al nostru în curăţenia
virtuţii, încât să ne învrednicim şi noi de o odihnă atât de fericită pe cât de
nevinovată e şi viaţa pruncilor care petrec cu Hristos!” (Sf. Vasile cel Mare,
Epistole, epist. 5, în PSB, vol. 12, p. 127)
MOARTEA (mângâiere pentru cei întristaţi de
moartea cuiva drag)
„Cu toate acestea, cei ce credem în Hristos nu trebuie să ne întristăm
pentru cei ce mor, ca şi cei ce n-au nădejdea în înviere 22, căci numai prin răbdare
îndelungată vom dobândi mari cununi de mărire în preajma Celui Care s-a luptat
şi se luptă împreună cu noi, încât numai dacă vom îngădui acestui cuget lăuntric
să ne şoptească fără încetare acest adevăr al nostru, poate numai atunci vom
putea afla o alinare cât de mică”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 5, în PSB,
vol. 12, p. 126)
“Dar, după cum am învăţat din Evanghelie, nimic din câte se întâmplă nu-
i să nu fi fost cuprins în purtarea de grijă a Providenţei, pentru că nici o vrabie

1 12
Platon, «Axioh», 367 BC.
1 13
Menandru, «Fragm. 125», CAF, III, 36.
21
Plutarh, Eticele 113 C.
22
I Tes. 4, 13.
nu piere fără ştirea Tatălui ceresc23, încât tot ce se întâmplă e după voia Celui Ce
ne-a păzit. (…) Să privim, dar, cu înţelegere tot ce se întâmplă, pentru că dacă
ne-am ridica împotriva celor rânduite de sus n-am aduce nici o îndreptare celor
întâmplate, iar pe deasupra ne mai pierdem şi pe noi înşine. Să nu ne ridicăm,
dar, împotriva dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru că suntem mult mai
neştiutori decât ca să controlăm judecăţile cele negrăite ale Lui”. (Sf. Vasile cel
Mare, Epistole, epist. 6, II, în PSB, vol. 12, p. 128)
“Nu îngreuia peste măsură suferinţa, măcinându-te la nesfârşit în tânguire!
În genere cred că există motiv care să ne poată mângâia deplin, dar tot aşa cred
că la o întristare cum este cea de faţă ne trebuie şi rugăciune.
Doresc, deci, ca Însuşi Domnul apropiindu-Se de inima Ta să-ţi aprindă
cu putere negrăită o lumină în suflet spre gânduri mai bune şi spre a regăsi din
lăuntrul tău izvoarele mângâierii”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 6, II, în
PSB, vol. 12, p. 129)
“Oare n-ar fi mai bine să ne înţelegem şi să ne recâştigăm stăpânirea de
sine? Să nu privim mai bine spre Părintele nostru al tuturora, Care după ce a
îngăduit fiecăruia dintre sfinţii Săi să-şi slujească propria generaţie, i-a rechemat
la Sine pe fiecare la timpul potrivit?” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 28, II,
în PSB, vol. 12, p. 167)
“Pe cel iubit nu pământul ni l-a ascuns, ci cerul l-a primit”. (Sf. Vasile cel
Mare, Epistole, epist. 300, în PSB, vol. 12, p. 584)
“…lasă-te îndrumat de învăţătura despre înviere, pentru că eşti creştin, şi-
ţi trăieşte viaţa în nădejdea bunurilor viitoare”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole,
epist. 301, în PSB, vol. 12, p. 586)
„Dacă ai legături de rudenie cu mortul şi te doare despărţirea de cel pe
care-l iubeşti, nici atunci să nu-ţi pierzi nădejdea; căci acest înveliş material,
acum descompus prin moarte, îţi va apărea din nou ţesut din aceleaşi elemente,
nu cu această alcătuire grea şi grosolană, ci ţesut din nou, subtil şi eteric, aşa
încât obiectul iubirii tale va fi tot lângă tine, dar refăcut mai frumos şi mai
vrednic de a fi iubit de tine.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi
înviere, Preliminarii, în PSB, vol.30, p. 386)
„Mântuitorul nostru Iisus Hristos, făcându-se pe Sine începătură a celor
adormiţi, cu aceasta El ne-a deschis nouă, tuturor, uşa învierii, iar prin câte a
făcut atât asupra Sa cât şi asupra altora, care erau stăpâniţi de moarte, El ne-a
arătat că toţi vom învia în trup, într-o clipită, la trâmbiţa cea din urmă.” (Sf.
Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către monahul Olimpiu, în PSB, vol.30,
p. 472)
„Numai acela nu pierde nici o fiinţă dragă, acela căruia toţi îi sunt dragi
în Acela pe care nimeni nu-L pierde.” (Fericitul Augustin, Confessiones —
Mărturisiri, Cartea a IV-a, IX, (14), în PSB, vol. 64, p. 108)

23
Matei 10, 29.
 „…prin despărţirea de soţ ai senzaţia că parcă întreaga fiinţă ţi-a fost
frântă în două. Pentru că într-adevăr, potrivit cuvântului Domnului, nu mai sunt
doi, ci un singur trup24, iar o astfel de despărţire nu-i mai puţin dureroasă decât o
frângere în două a trupului nostru.
Dar dacă pricina întristării e atât de mare şi poate chiar mai mare decât
am spus, e cazul să ne întrebăm: ce consolare avem pentru ceea ce s-a
întâmplat? Mai întâi, însăşi legea pe care Dumnezeu a statornicit-o încă de la
început, în înţelesul că oricine vine pe lume trebuie să o şi părăsească la
momentul potrivit25. Or dacă aşa a fost rânduită soarta oamenilor, începând încă
de la Adam şi până în vremurile noastre, atunci nu se cuvine să ne indignăm
împotriva legilor obşteşti ale firii, ci să primim ceea ce a rânduit Dumnezeu
pentru noi”. (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 302, în PSB, vol. 12, p. 587)
MOARTEA (necunoaşterea ceasului morţii)
„Că de asta a făcut Stăpânul necunoscută ziua sfârşitului nostru, ca să ne
facă să fim necontenit treji şi cu ochii deschişi, ca să ne deştepte astfel şi mai
mult la săvârşirea faptelor de virtute. Privegheaţi. Ne spune Hristos, că nu ştiţi
nici ziua nici ceasul26”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil. L, II, în
PSB, vol. 22, p. 176)
“Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul. Ai văzut cât de des
sfârşeşte în acest chip Hristos cuvintele Sale, pentru a arăta că ne este de folos
neştiinţa ceasului plecării noastre de pe lumea aceasta?
Unde sunt acum cei care trândăvesc toată viaţa, iar când îi ţinem de rău,
spun: în ceasul sfârşitului am să las la săraci averile mele? Să audă aceste
cuvinte şi să se îndrepte! Mulţi n-au mai putut face asta atunci, că au fost răpiţi
dintr-o dată şi n-au mai avut vreme să spună celor apropiaţi ce planuri aveau”.
(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXVIII, II, în PSB, vol. 23, p.
889)
MOARTEA
(nu a fost sădită de Dumnezeu în natura omului)
„(...) Moartea îl urmează pe om nu din natură, ci din culpă, aceasta
nefiind naturală; uşor este folosit numele naturii în cele ce par a fi venit de la
naştere dintr-un accident. Căci numai dacă omul ar fi fost făcut de la început
direct pentru moarte, numai atunci moartea ar fi fost pusă pe seama naturii. Dar
că n-a fost făcut pentru moarte dovedeşte însuşi legământul condiţional cu
ameninţarea pentru om că-l aşteaptă moartea dacă nu-l va respecta. Căci dacă nu
l-ar fi călcat n-ar fi devenit muritor. Aşadar, nu va fi natural ceea ce se petrece

24
Fac. 2, 24; Matei 19, 6.
25
Fac. 3, 19.
26
Matei., 25, 13.
de voie, la libera alegere, din viaţa omului, şi nu din necesitate, cerut de o
autoritate prestabilită.” (Tertulian, Despre suflet, LII, 2, în PSB, vol. 3, p. 327)
MOARTEA (pentru creştini este somn şi
odihnă27)
„Unuia dintre monahi i-a fost anunţată moartea tatălui, dar el i-a răspuns
aceluia care l-a anunţat: termină şi nu mai huli, căci tatăl este nemuritor.”
(Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a VIII-a, capitolul I, în PSB,
vol. 75, p. 317)
„Acela, (…) care s-a mutat, în cele lăuntrice, din moarte la viaţă, trăieşte
cu adevărat în veac şi nu moare. Chiar dacă trupurile unor astfel de oameni se
descompun pentru un timp, ele se vor scula iarăşi, întru slavă, pentru că sunt
sfinţite. De aceea zicem că moartea creştinilor este somn şi odihnă.
Dacă, însă omul ar fi nemuritor şi după trup, toată lumea văzând acest
lucru extraordinar — că trupurile creştinilor nu se strică — ar face binele nu de
bună voie, ci dintr-o oarecare constrângere.
Dar pentru aceasta Dumnezeu rânduieşte astfel lucrurile şi are loc
descompunerea trupurilor, ca să se vădească şi să cunoască odată întru totul
liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor de la început şi să se arate că
de voia omului depinde să se întoarcă spre bine sau spre rău. Nici cel desăvârşit
(nu este împins de vreo putere) la săvârşirea binelui, după cum nici cel ce s-a
afundat în păcat şi s-a făcut vas al diavolului prin care toată lumea a fost
condamnată, nu este legat de vreo necesitate pentru a săvârşi răul; chiar şi acesta
are libertatea de a deveni vas al alegerii şi vieţii. La fel şi cei „îmbătaţi” de
divinitate, deşi plini şi încătuşaţi de Duhul Sfânt, nu sunt constrânşi de vreo
putere, ci au libertatea de a se întoarce şi de a face ceea ce vor în acest veac.”
(Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omil. XV, 39-40,
în PSB, vol. 34, p. 166)
„ (…) dacă cineva întru cele ascunse ale sale s-a mutat din moarte la viaţă,
acela trăieşte în veac şi nu moare, iar dacă trupurile unor oameni care aceştia se
descompun pentru un timp oarecare, ele nu sunt mai puţin sfinte şi se vor scula
întru slavă. De aceea adormirea sfinţilor o numim şi somn.” (Sf. Macarie
Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 2, în PSB, vol. 34, p.
283)
„Acum moartea nu mai este moarte; este numai un nume; dar, mai bine
spus, chiar numele a pierit. Acum nu mai numim moarte moartea, ci adormire şi
somn. De aceea însuşi Hristos spunea: Lazăr, prietenul nostru, a adormit28; iar
Pavel, în epistola către Tesaloniceni, spune: despre cei ce au adormit, nu vreau

27
Sf. Chiril al Alexandriei menţionează în acest sens: Hristos ne-a arătat Cel dintâi între
oameni, moartea ca somn, (căci era viaţa după fire). („Glaphyrorum in Genesim”, liber
IV, PG., LXIX, 220 B. ) – n.n.
28
Ioan, 11, 11.
să nu ştiţi voi, fraţilor29”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil. XXIX,
VII, în PSB, vol. 21, p. 375)
„Acum moartea nu mai este moarte, ci somn, călătorie, mutare dintr-un
loc mai rău în unul mai bun. Că moartea Stăpânului ne-a dăruit nouă nemurirea;
pogorându-Se la iad, i-a tăiat nervii şi i-a surpat tăria. Şi moartea, care era
înainte înfricoşătoare şi amară, a făcut-o Hristos să fie acum atâta de uşoară,
încât unii chiar sar în braţele morţii şi se grăbesc să se mute pe lumea aceasta.
De aceea şi Pavel striga zicând: Este cu mult mai bine să mă desfac şi să fiu
împreună cu Hristos30. Dar lucrul acesta acum, după venirea lui Hristos, după ce
au fost sfărâmate porţile cele de aramă, după ce Soarele dreptăţii31 a luminat
întreaga lume, atunci însă, faţa morţii era înfricoşătoare şi zguduia sufletele
drepţilor acelora. De aceea şi îndurau cu uşurinţă toate celelalte dureri, chiar
când erau greu de suferit”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil. XLV,
II, în PSB, vol. 22, p. 129-130)
„Căci de vreme ce Hristos a arătat cel dintâi între oameni moartea ca
somn (fiindcă era Viaţă după fire), S-a făcut ca o uşă şi cale firii omului spre
biruinţa necesară a morţii. De aceea prea înţeleptul Pavel numeşte adeseori pe
cei prinşi de moarte, adormiţi (I Cor. 11, 30)237, ca încă nereaduşi la viaţă prin
Hristos. Fiindcă a spus iarăşi: Că de credem că Hristos a murit şi a înviat, tot
aşa şi Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El (I Tes.
4, 14).” (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a Patra a Glafirelor
la Facere, 11, în PSB, vol. 39, p. 145)
„«Lazăr, prietenul nostru, a adormit» (In. 11, 11)
(...) Arătând puterea Lui dumnezeiască, numeşte adormire ieşirea
sufletului omenesc din trup. Căci n-a vrut să o numească moarte Cel ce a creat
pe om, precum s-a scris, spre nestricăciune (Înţ. Sol. 1, 13), şi a făcut neamurile
lumi spre mântuire. Şi cuvântul este adevărat. Căci, la Dumnezeu, moartea este
cu adevărat un somn, şi altceva nimic, moartea temporală a trupului nostru
încetând prin simpla voire a Vieţii prin fire, adică a lui Hristos. Deci observă că
nu zice: Lazăr a murit şi voi merge să-l înviez, ci «a adormit», evitând o
afirmaţie pretenţioasă, spre învăţătura şi folosul nostru1388. Căci altfel n-ar fi
rostit un cuvânt atât de obscur, încât să nu-l înţeleagă nici ucenicii. De aceea n-a

29
I Tes., 4, 13.
30
Filip., 1, 23.
31
Mal., 4, 2.
2 37
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: În Noul Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, 1972, se traduce greşit cu «au murit». (n.s. 237, p. 145)
1 388
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: N-a voit Hristos să-Şi pună în relief puterea de a învia un mort.
De fapt, cel ce moare, dacă sufletul rămâne într-o altă viaţă, nu e de fapt mort, ci doar
adormit. Mai ales după învierea lui Hristos, s-a asigurat şi învierea noastră cu trupul. Şi a
fost spre folosul nostru ca Hristos să spună că, datorită Lui, oamenii vor învia şi cu trupul,
deci sunt numai adormiţi. (n.s. 1388, p. 743)
spus: «Merg să-l readuc la viaţă, să-l înviez din morţi», ci: «să-l trezesc», ceea
ce înlătură orice bănuială1389.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 742-
743)
MOARTEA (prin moarte la viaţă)
„(...) Tot ceea ce începe să fie şi încetează de a mai fi, atunci începe să
existe şi încetează de a mai exista când se cunoaşte că a trebuit să înceapă sau să
înceteze în eterna raţiune, în care nimic nu începe, nici nu încetează. Este Însuşi
Cuvântul Tău, Care este şi Început, pentru că ne şi vorbeşte nouă.” (Fericitul
Augustin, Confessiones — Mărturisiri, Cartea a XI-a, VIII, (10), în PSB, vol.
64, p. 247)
MOARTEA (rugăciunile şi milosteniile pentru
cei chemaţi la Domnul)
„(...) Dumnezeu se îngrijeşte nu numai de noi cei vii, ci şi de cei morţi.”
(Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea a Doua, XXXVIII, în PSB,
vol. 2, p. 433)
„(...) Pe când ne rugam cu toţii, mi-a scăpat pe neaşteptate, în mijlocul
rugăciunii un cuvânt şi am numit pe Dinocrate. Şi m-am mirat, fiindcă niciodată
nu-mi venise în minte, decât atunci, încât m-am întristat, amintindu-mi de
suferinţa lui. Am înţeles îndată că sunt vrednică (să mă rog) şi că trebuie să mă
rog şi pentru el, şi am început să mă rog îndelungat pentru el şi să plâng către
Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate,
ieşind dintr-un loc întunecos, unde erau mulţi, foarte aprins de căldură şi însetat,
cu faţa murdară şi palid la culoare, purtând pe faţă rana pe care o avea când a
murit. Acest Dinocrat era fratele meu după trup, de şapte ani, şi a murit de o
boală care-i cancerase rău faţa, astfel încât moartea lui a fost ceva îngrozitor
pentru toţi oamenii. Pentru el, deci, m-am rugat. Şi între ele şi mine era o mare
depărtare8, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul, nici eu, nici el. Era,
apoi, în locul acela, unde se afla Dinocrate o fântână plină cu apă, având
marginea mai înaltă decât statura copilului. Şi se întindea Dinocrate ca şi cum ar
fi vrut să bea. Eu sufeream, fiindcă fântâna aceea avea apă şi totuşi, din cauza
înălţimii marginii, el nu putea să bea. M-am deşteptat şi am înţeles că fratele
meu se chinuieşte. Dar aveam credinţa că voi fi de folos la chinul lui. Şi m-am
rugat pentru el în toate zilele, până când am trecut în închisoarea din tabără
(militară); căci noi aveam să luptăm la sărbătorile militare, date atunci în cinstea
zilei de naştere a împăratului Geta. Şi m-am rugat pentru el ziua şi noaptea,
gemând şi lăcrimând, ca să mi se împlinească rugăciunea.

1 389
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dacă ar fi spus că merge să-l învie, ar fi născut îndoieli în cei
ce L-ar fi auzit spunând aceasta. (n.s. 1389, p. 743)
8
Luca 17, 26.
 În ziua în care am rămas în butuci, mi s-a arătat aceasta: Văd locul pe
care-l văzusem mai înainte şi pe Dinocrate cu trupul curat, bine îmbrăcat şi
răcorit; iar unde era rana, văd doar un semn. Şi fântâna pe care o văzusem mai
înainte avea acum marginea micşorată până la mijlocul copilului. Curgea fără
încetare apă din ea şi pe marginea ei se afla un vas plin cu apă. Dinocrate s-a
apropiat şi a început să bea din el, iar apa din vas nu se împuţina. Şi, săturându-
se, s-a depărtat de apă ca să se joace, bucurându-se, în felul copiilor. Şi m-am
deşteptat. Am înţeles atunci că el a scăpat de pedeapsă.” (Actele martirice,
Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, VII-VIII, în PSB, vol. 11, p. 119-121)
„A zis ava Macarie: Mergând, cândva, prin pustiu, am găsit zăcând pe
pământ, craniul unui mort. Şi, mişcându-l cu toiagul meu de palmier, craniul mi-
a vorbit. Şi l-am întrebat: Cine eşti? Iar craniul mi-a răspuns: Eu am fost mare
preot al idolilor şi al neamurilor, care au trăit în acest loc; iar tu eşti Macarie
pnevmatoforul. În ceasul în care te milostiveşti şi te rogi pentru cei din iad, ei se
mângâie puţin. Şi l-a întrebat bătrânul: În ce constă iadul şi care este
mângâierea? Iar (craniul) a răspuns: Cât de departe este cerul de pământ, atâta
este focul de sub noi. De la picioare până la cap ne aflăm în mijlocul focului.
Nimeni nu poate să vadă faţa celuilalt, pentru că faţa fiecăruia este lipită de
spatele celui din faţa lui. Deci, când tu te rogi pentru noi, fiecare vede dintr-o
parte faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul, a zis: Vai de
ziua în care se naşte omul! Apoi a întrebat: Este un chin mai mare decât acesta?
Iar craniul i-a răspuns: Da, sub noi, este un chin şi mai mare. Noi, pentru că n-
am cunoscut pe Dumnezeu, suntem miluiţi puţin. Însă cei ce L-au cunoscut pe
Dumnezeu şi s-au lepădat de El, se află sub noi. Şi luând bătrânul craniul, l-a
îngropat.” (Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, III, 37, în PSB, vol. 34, p. 65)
„Căci ea (Monica, mama Fer. Augustin — n.n.), când era apropiată ziua
morţii sale, nu s-a gândit ca trupul ei să fie acoperit cu podoabe sau să fie
înmormântat cu aromate, şi nici nu a dorit un monument ales, şi nici nu s-a
îngrijit să aibă un mormânt în ţara sa. Nu aceste lucruri ne-a încredinţat nouă, ci
a dorit numai ca amintirea ei să se facă la altarul Tău, Căruia îi slujise în fiecare
zi, fără nici o uitare, de unde ştia că este dăruită victima sfântă, prin Care s-a
dezlegat «zapisul care era asupra noastră»38, prin Care am biruit pe vrăjmaşul
nostru care numără greşalele noastre şi caută să ne învinuiască şi nu găseşte
nimic la Acela prin Care suntem biruitori.” (Fericitul Augustin, Confessiones —
Mărturisiri, Cartea a IX-a, XIII, (36), în PSB, vol. 64, p. 204)
“… pentru ce după înmormântare chemi pe săraci la praznic? Pentru ce
rogi pe preoţi să facă rugăciuni pentru cel mort?
- Ca să se ducă răposatul la loc de odihnă, îmi răspunzi, ca să se
milostivească de el dreptul Judecător”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei,
omilia XXXI, IV, în PSB, vol. 23, p. 386)

3 8
Col. 2, 16.
 “- Dar cui voi lăsa hainele, mă poţi întreba, cui casele, cui robii şi
moşiile?
Tot fiului tău! Şi le va stăpâni cu mai multă siguranţă decât dacă ar trăi!
Nu-i nici o piedică. Dacă barbarii ard odată cu morţii şi averile lor, cu mult mai
mult este drept ca tu să trimiţi odată cu cel răposat avuţiile lui, nu ca să ajungă
cenuşă, ca averile barbarilor morţi, ci ca să-l îmbrace cu mai multă slavă. Dacă a
plecat cu păcate, ca să i se ierte păcatele; dacă a plecat drept, ca să-i fie adaos de
plată şi răsplată”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXI, IV, în
PSB, vol. 23, p. 387)
„Eu gândesc că nu trebuie plânsă (sora lui Faustinus – n.n.), ci urmată cu
rugăciuni, că sufletul ei se cuvine încredinţat Domnului nu cu lacrimi şi păreri
de rău, ci mai degrabă cu bucuria dăruirii.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori,
scrisoarea a XXXIX-a, (către Faustinus), 4, în PSB, vol. 53, p. 184)
MOARTEA (rugăciunile şi pomenirile ce se fac
pentru cei adormiţi în a 3-a, a 9-a şi a 40-a zi de
la moartea trupului)
„Şi a zis, iarăşi, Ava Macarie: Domnii mei, (Sf. Macarie se adresează
celor doi îngeri care l-au însoţit într-o zi pe când acesta călătorea prin pustiu –
n.n.) vă rog să-mi explicaţi şi aceste lucruri: Pentru ce ( am pomenit) de la
Părinţi să aducem jertfă pentru cel mort în ziua a treia, a noua şi a patruzecea şi
care este folosul ei pentru sufletul care a ieşit din trup. Îngerul i-a răspuns:
Nimic nu este fără rost; nimic n-a permis Dumnezeu să se facă la întâmplare în
Biserica Lui. El este Acela Care nu numai că a permis, ci şi a poruncit să se
săvârşească în Biserica Lui tainele cele cereşti şi cele pământeşti (pentru sufletul
ieşit din trup). Săvârşind Liturghie în aceste zile în Biserică, sufletul celui
adormit primeşte mângâiere de la îngerul care l-a luat; pentru că binecuvântarea
şi jertfa se aduc pentru el în Biserica lui Dumnezeu. Iar acest lucru este dătător
de nădejde.
În cele două zile (de după moarte) i se permite sufletului însoţit de îngeri,
să meargă unde doreşte pe pământ. Sufletul iubitor de trup se duce când la casa
de care s-a despărţit, când la mormânt, unde a fost pus trupul; aşa petrece el cele
două zile, căutând, precum pasărea, cuibul ei. Sufletul cel virtuos, însă, se duce
la locurile unde avea obiceiul să săvârşească dreptatea. A treia zi, tot sufletul
creştin se înalţă la ceruri pentru a se închina Dumnezeului tuturor şi pentru a
imita învierea din morţi — cea de a treia zi — a lui Hristos, Dumnezeul tuturor.
Deci, bine face Biserica, aducând jertfă a treia zi şi făcând rugăciune pentru
suflet. După ce I se închină lui Dumnezeu, i se arată — la porunca Lui —
corturile încântătoare ale sfinţilor şi frumuseţea paradisului. Toate acestea le
cunoaşte sufletul timp de şase zile, în acest timp se minunează şi laudă pe
Dumnezeul Cel ce pe toate le-a făcut. Văzând toate acestea, sufletul se schimbă
şi uită de necazurile pe care le-a avut pe când era în trup. Iar dacă este
răspunzător de păcate, văzând desfătările sfinţilor, începe să se întristeze, să se
acuze şi să zică: Vai, mie, cât de nebuneşte am trăit în lumea aceea, împlinind
poftele. Cea mai mare parte a vieţii am cheltuit-o în nepăsare şi nu am slujit lui
Dumnezeu după cuviinţă, ca să mă învrednicesc şi eu de acest har şi de această
slavă. Vai, mie, nenorocitul, că încă mă preocupă grijile şi strâmtorările pe care
le-am avut în lume. La ce-mi folosesc viile şi grădinile cu smochini pe care le-
am sădit? La ce-mi foloseşte ogorul pe care l-am dobândit? La ce-mi foloseşte
aurul de acolo? La ce-mi foloseşte bogăţia de acolo? La ce-mi foloseşte orice
lucru plăcut din viaţa şi din lumea aceea? Vai, mie, m-am ostenit în zadar! Vai,
mie, am trăit fără de minte! Vai, mie, am iubit slava cea de scurt timp şi am
dobândit sărăcia veşnică! Vai mie, ce-am păţit! Vai mie, cum de m-am
întunecat! Vai mie, nimeni nu va putea acum să mă ajute, ca eu să mă
împărtăşesc de slava Domnului. Şi după ce priveşte şase zile la bucuria drepţilor,
iarăşi este dus de îngeri ca să se închine lui Dumnezeu. Deci, bine ( se face)
când se săvârşeşte liturghie şi jertfă pentru cel adormit. După a doua închinare,
din nou, la porunca Stăpânului tuturor, sufletul este dus la iad şi i se arată
locurile de chin de acolo: cămările iadului şi feluritele pedepse ale celor
nelegiuiţi; (locurile) în care stau necontenit sufletele celor păcătoşi, unde plâng şi
scrâşnesc din dinţi. Prin aceste (locuri) ale pedepselor este purtat sufletul timp de
treizeci de zile, tremurând ca nu cumva şi el să ajungă aici. În ziua a patruzecia
este iarăşi adus ca să se închine Domnului şi atunci, având în vedere faptele lui,
Judecătorul îi hotărăşte locul de şedere. Deci, este bine să se pomenească în
Biserică amintirea celor mutaţi de aici, care mai înainte au fost luminaţi ( prin
botez).” (Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul — Cuvântul Sfântului Macarie
Egipteanul despre ieşirea sufletului celor drepţi şi a celor păcătoşi, în PSB, vol.
34, p. 67-70)
MOARTEA (Sfântului Împărat Constantin)
„... pe la amiază a fost şi el înălţat, la Dumnezeul său, lăsându-ne nouă,
muritorilor, ceea ce avea el înrudit cu firea noastră, ca să se unească
Dumnezeului său cu tot ce era în sufletul său mai duhovnicesc şi mai încins de
dragostea lui Dumnezeu.
Aşa s-a sfârşit Constantin.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin
cel Mare, Cartea IV, 64, în PSB., vol. 14, p. 184, 185)
MOARTEA (sufletească)
„Fericitul apostol spune că-n astfel de moarte se găseşte văduva care
petrece în desfătări: «Văduva care petrece în desfătări, chiar în viaţă, moartă
este». Sunt mulţi aşadar care, trăind în acest trup, sunt morţi, în iad, unde nu pot
lăuda pe Dumnezeu, şi dimpotrivă sunt alţii care, deşi morţi cu trupul,
binecuvântează pe Dumnezeu în duh şi-L laudă, precum spun aceste cuvinte:
«Binecuvântaţi pe Domnul, duhuri şi suflete ale celor drepţi» şi: «Toată suflarea
să laude pe Domnul». Şi în Apocalipsă se spune că sufletele celor ucişi nu
numai că-L laudă pe Dumnezeu, dar se şi roagă Lui.” (Sf. Ioan Casian,
Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Moise, Cap.
XIV, 3-4, în PSB, vol. 57, p. 317)
„Moartea cea adevărată înăuntru s-a ascuns şi este; omul cel lăuntric a
murit.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omil.
XV, 39-40, în PSB, vol. 34, p. 166)
„Moartea cea adevărată, înăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare
(cu adevărat) înlăuntrul lui.” (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvânt
despre paza inimii, 2, în PSB, vol. 34, p. 283)
„(...) Trufia înălţării şi desfătarea poftei şi otrava curiozităţii sunt
mişcările unui suflet mort, pentru că nu moare aşa ca să fie lipsit de orice
mişcare, ci pentru că se desparte de izvorul vieţii moare, şi în acest mod este luat
în primire de veacul145 care trece şi se potriveşte lui.” (Fericitul Augustin,
Confessiones — Mărturisiri, Cartea a XIII-a, XXI, (30), în PSB, vol. 64, p. 304)
32
MOARTEA („Şi a lăcrimat Iisus” )
„«Şi a lăcrimat Iisus» (In. 11, 35)
Evanghelistul, văzând lăcrimând firea care nu lăcrimează, e mirat, căci
pătimirea aceasta era proprie trupului, şi nu potrivită Dumnezeirii. Iar Domnul
lăcrimează, văzând pe omul făcut după chipul Său intrat în stricăciune, ca să ne
scape de lacrimile noastre. Căci pentru aceasta a şi murit, ca să ne izbăvim şi noi
de moarte. Îi curge doar o lacrimă şi îndată o reţine, ca să nu pară că este crud şi
fără milă, dar ne şi învaţă să nu ne topim pentru cei ce au murit. Primul lucru e
propriu compătimirii, al doilea e femeiesc şi nebărbătesc. De aceea a îngăduit
trupului Său să plângă puţin, deşi El era ferit de lacrimi, de orice durere, pentru
firea Sa dumnezeiască. Se minunează de lacrima Domnului şi cei ce-L urăsc pe
El. Căci cei ce filosofează la culme şi se bucură de mare vază cu anevoie
lăcrimează, ca unii ce biruie orice neajuns. Iudeii socoteau că lăcrimează pentru
moartea lui Lazăr. Dar El lăcrima din milă pentru toată firea omenească,
plângând nu numai pe Lazăr, ci cugetând la vechea întâmplare, când toată firea
omenească a ajuns sub moarte, căzând cu dreptate sub pedeapsa aceasta 1414.” (Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din
Cărţile 7 şi 8, în PSB, vol. 41, p. 752)

1 45
Rom. 12, 2.
32
Ioan 11, 35.
1 414
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Moartea e cea mai cumplită tragedie pentru oameni. Merită cu
adevărat să plângem din pricina ei. Şi chiar Dumnezeu trăieşte mila pentru oameni din
pricina ei. Căci nu e o dispariţie pur şi simplu, ci un chin veşnic. De aceea El însuşi Şi-o
însuşeşte pentru a o birui, sau intră în ea pentru ca noi să nu rămânem în ea. Ea chinuieşte
pe om şi înainte de-a se produce. Hristos o asumă, o aşteaptă, o primeşte, dar nu rămâne în
ea, ci o face trecere la viaţa veşnic fericită pentru Sine şi pentru cei ce se unesc prin iubire
cu El şi cu ceilalţi. Moartea e biruită de iubire, de bucuria iubirii de Dumnezeu Cel iubitor
de oameni. (...) (n.s. 1414, p. 752)
 MOARTEA (trupească – îngăduirea ei de
Dumnezeu pentru ca răutatea să nu devină
nemuritoare33)
„De aceea, fiindcă omul s-a întinat prin îndepărtarea de Dumnezeu şi (pe
el) s-au aşternut petele a multe răutăţi, pe care stăpânul întunericului şi tatăl
rătăcirii le-a iscodit, — Scriptura spune că el şi-a luat osteneala să cugete şi să
săvârşească nedreptatea — Dumnezeu Atotţiitorul, văzând că răul devine
nemuritor prin urzelile diavolului, pentru că diavolul era rătăcitorul, l-a îmbrăcat
în tunici de piele, adică l-a îmbrăcat cu stricăciune, pentru ca prin dezmembrarea
trupului, tot răul care se născuse în el să moară.” (Metodiu de Olimp, Aglaofon
sau Despre înviere, Discursul lui Metodiu, XXXVIII, PSB, vol. 10, p. 148-149)
„Moartea a fost folosită de Dumnezeu, medicul prin excelenţă, ca antidot
în vederea smulgerii din rădăcină şi a nimicirii păcatului; pentru ca răul să nu fie
în noi cei nemuritori, nemuritor. Cât suntem în trup, suntem ca nişte bolnavi
bolind de boala păcatului. Aşa că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a iscodit
moartea ca medicament curăţitor al ambelor componente, al sufletului şi al
trupului, ca să devenim fără prihană.” (Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre
înviere, Discursul lui Metodiu, XLII, PSB, vol. 10, p. 151-152)
„Nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o
asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea
trupului ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala, întocmai ca un olar
care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prin
refacerea lui, stricăciunea pe care o are.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi
cuvântări, Omil. a IX-a, VII, în PSB, vol. 17, p. 443)
„ (…) moartea a fost dată firii omeneşti de către pronia divină cu un scop
hotărât, anume ca, odată cu înlăturarea răului, prin despărţirea sufletului de trup,
omul refăcut prin înviere să ajungă iarăşi sănătos, neprihănit, întreg şi lipsit de
orice amestec cu răutatea.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau
despre învăţământul religios, cap. 35, în PSB, vol.30, p. 335)
„Căci odată întors omul spre păcat, şi îmbolnăvindu-se firea lui de
patimi, răul a devenit pe pământ la fel de neîntrerupt ca şi în duhurile necurate.
33
Ce conţinut teologic bogat întâlnim în una din rugăciunile de iertare pe care preotul le
citeşte la căpătâiul celui răposat: Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta
cea de negrăit ai zidit pe om din ţărână şi întocmindu-l după chipul şi asemănarea Ta, l-
ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură cerească, spre măreţia şi
strălucirea slavei şi a Împărăţiei Tale; dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind
chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din
iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi
împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta dumnezeiască –
să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a
luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost
alcătuit. (Molitfelnic) – n.n.
De aceea s-a inventat cu folos moartea trupului, care nu duce omul la pieirea
totală, ci mai degrabă la înnoirea lui şi, ca să spunem aşa, a păstra vasul ciobit
într-un anumit timp pentru o refacere17.
Creatorul n-a ignorat că se va întâmpla omului aceasta într-un anumit
timp, dar a ştiut şi că odată cu înlăturarea aceasta şi de înlăturarea celor
necuvenite şi de desfiinţarea stricăciunii şi de readucerea lui la starea cea bună şi
primirea de către el a bunătăţilor de la început.
Căci a ştiut că va trimite la o anumită vreme în chip omenesc pe Fiul Său
care va muri pentru noi şi va desfiinţa stăpânirea morţii, ca să domnească şi
peste morţi şi peste vii.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea
Întâia, 4, în PSB, vol. 39, p. 14-15)
„Trupul nostru nu poate fi veşnic şi netrecător, trebuie să piară pentru ca
să înviezi; trebuie să se risipească ca să se odihnească, pentru ca să facă sfârşit
păcatului.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXXVII-a, 5, în
PSB, vol. 53, p. 182-183)
MOARTEA (trupul se desface în cele dintru
care a fost alcătuit iar sufletul merge acolo de
unde fiinţă şi-a luat34)
„Nimicindu-se unirea dintre cele două stihii din trupul omului, fiecare în
chip necesar porneşte către cea înrudită cu ea, întrucât, printr-o atracţie neostoită
firea fiecărei stihii din trupul omului, fiecare în chip necesar porneşte către cea
înrudită cu ea, întrucât, printr-o atracţie neostoită firea fiecărei stihii înapoiază
celeilalte ceea ce îi este propriu. Astfel, căldura din trupul nostru se va uni iarăşi
cu căldura din lumea mare şi ţărâna din noi cu tărâmul uscatului şi aşa fiecare
din celelalte stihii va trece la cele înrudite lor. Şi atunci sufletul unde va fi? (…)
Dacă sufletul este altceva, cu totul deosebit, atunci în ce loc ar putea presupune
judecata noastră că se află el? Doar nu se află printre elemente, nefiind de o fire
1 17
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dumnezeu nu poate lăsa să piară de tot ceea ce a gândit El
din veci. Dar se foloseşte totuşi de o parţială şi temporară descompletare a făpturilor
umane, pentru a le ajuta prin frica de ea, să se pregătească spiritual pentru refacerea
întregimii lor.
Moartea e şi o pedeapsă, dar şi un mijloc de depăşire a stării de păcat. Pentru patru motive a
lăsat Dumnezeu moartea: a) «ca să nu fie răutatea fără de sfârşit». Duşmănia dintre
oameni, lăcomia, ar creşte necontenit. B) Oamenii ar rămâne închişi în cunoaşterea
monotonă a lumii acesteia, care are o limită în progresul ei, precum arată preluarea ei de la
o generaţie la alta. C) Dacă n-ar muri, trupurile oamenilor şi materia lumii nu s-ar corupe,
oamenii n-ar îmbătrâni. Patimile lor ar fi mereu în vigoare. D) Rămânând toţi în viaţă la
nesfârşit, nu s-ar mai înmulţi, căci n-ar mai încăpea pe pământ. Spiritualitatea umană n-ar
avea formele atât de bogate prin persoane indefinite la număr. (n.s. 17, p. 14-15)
34
Aceste cuvinte se rostesc în cadrul rugăciunilor de iertare pe care le citeşte preotul la
înmormântarea unui creştin. (Molitfelnic, Editura Institutului biblic şi de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p.195)
cu ele; iar în lume nu există nici un loc în care sufletul să se poată sălăşlui
într-un mod corespunzător firii sale.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre
suflet şi înviere, Preliminarii, în PSB, vol.30, p. 350-351)
MOARTEA (trupului şi moartea sufletului)
„Deoarece sufletul şi trupul sunt oarecum unite şi părtaşe la relele care
însoţesc păcatul, e firesc să existe şi o analogie oarecare între moartea trupului şi
cea a sufletului. După cum moartea trupului se atribuie plecării vieţii din
elementul sensitiv, tot aşa în ce priveşte sufletul, numim moarte despărţirea lui
de viaţa adevărată.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre
învăţământul religios, cap. 8, în PSB, vol.30, p. 302-303)
„(...) Moartea este desfacerea legăturilor sufletului de trup.” (Clement
Alexandrinul, Stromatele, Stromata a IV-a, Cap. III, 12.5., în PSB, vol. 5, p.
243)