Conf. Dr. ing.

Jeni Pralea

Editura

1
I. DESEN TEHNIC, GENERALITĂŢI ................................................................... 3
I.1 CONDIŢII GENERALE PENTRU DESENELE DE EXECUŢIE ................ 3
I.2 MODUL DE EXECUŢIE GRAFICĂ AL DOCUMENTELOR ...................... 4
I.3 CLASIFICAREA DESENELOR TEHNICE ................................................... 6
I.4 FORMATE, DIMENSIUNI ŞI MOD DE NOTARE ....................................... 8
I.5 ÎMPĂTURIREA DESENELOR ..................................................................... 10
I.6 SCRIEREA ...................................................................................................... 11
I.7 LINII UTILIZATE ÎN DESENUL INDUSTRIAL........................................ 11
I.8 SECŢIUNI, COTARE ..................................................................................... 12
I.9 REGULI DE REPREZENTARE A VEDERILOR ........................................ 19
I.10 REGULI DE REPREZENTARE A RUPTURILOR.................................... 20
I.11 REGULI DE EXECUŢIE GRAFICĂ ALE COTĂRII ................................ 20
I.12 HAŞURAREA ÎN DESENUL INDUSTRIAL.............................................. 22
I.13 REGULI DE REPREZENTARE A DESENELOR DE ANSAMBLU........ 23
II. SISTEME DE PROIECŢIE............................................................................... 25
III. CONSTRUCŢII GRAFICE UZUALE............................................................ 31
III.1 ÎMPĂRŢIREA UNUI SEGMENT DAT ÎN PĂRŢI EGALE SAU
PROPORŢIONALE .............................................................................................. 31
III.2 CONSTRUCŢIA POLIGOANELOR REGULATE .................................... 31
III.3 CONSTRUCŢIA CERCULUI...................................................................... 34
III.4 CONSTRUCŢIA OVALULUI...................................................................... 42
III.5 SPIRALE ...................................................................................................... 44
GEOMETRIE DESCRIPTIVĂ .............................................................................. 46
Reprezentarea dreptei................................................................................................. 46
Reprezentarea planului............................................................................................... 46
Poiedre ....................................................................................................................... 47
Suprafeţe curbe .......................................................................................................... 47
Intersecţii de suprafeţe ............................................................................................... 47

2
 I. DESEN TEHNIC, GENERALITĂŢI

I.1 CONDIŢII GENERALE PENTRU DESENELE DE EXECUŢIE

Desenul de execuţie este un desen întocmit la scară şi este utilizat la realizarea

reperului ce face obiectul său. Desenul de execuţie se poate referi la o piesă sau la un
ansamblu (general sau de ordin inferior, de produs sau de ambalaj), la un semifabricat
(turnat, forjat, laminat, matriţat, etc.), la o schemă, etc. Desenul de execuţie se întocmeşte în
conformitate cu standardele în vigoare referitoare la regulile de desen (format, scară,
reprezentare, cotare, etc.) cât şi la cele referitoare la condiţiile tehnice de calitate care sunt
prescrise în desenul respectiv (materiale, dimensiuni, toleranţe, tratamente termice, finisaje,
etc.).
Pentru fiecare piesă sau desen de ansamblu se execută un anumit număr minim de
desene de execuţie, dar suficient, astfel încât să fie asigurată baza de date necesară realizării
respectivei piese sau ansamblu.
Numărul de cote înscrise pe desenul de execuţie trebuie să fie minime, dar suficiente
pentru realizarea şi verificarea piesei.
Pe desenele de execuţie piesele se reprezintă cu dimensiunile şi condiţiile tehnice
corespunzătoare stării finite a piesei, înainte de asamblare sau de montaj (după tratamente
termice, termochimice de suprafaţă, vopsiri, acoperiri de protecţie). Se recomandă ca
acoperirile decorative (vopsire, lăcuire) să fie executate la final (după montare), pentru ca
aspectele estetice să nu fie deteriorate la operaţiile de montaj. Pentru ca pe desenul de
execuţie al unei piese să poată fi trecute toate operaţiile ce ţin cont de aspectul estetic al
acesteia (sau al produsului finit), se poate prevedea, prin nota tehnică a respectivului desen,
ca reperul să fie protejat în vederea asamblării, ambalării şi transportului, cu folie
protectoare.
Cotarea pieselor şi indicarea toleranţelor de formă şi de poziţie se fac în raport cu o
bază de referinţă funcţională.
Pentru toate cotele şi pentru toţi parametrii indicaţi pe desen (cu excepţia celor
informativi), se prevăd prescripţii de precizie.
Prescripţiile de precizie rezultă din:
• Abaterile limită înscrise direct lângă cota sau parametrul respectiv;
• Prescripţiile generale de pe desen;
• Subînţelegerea implicită a preciziei, care poate fi dedusă din celelalte date înscrise
pe desen (piese, semifabricate, ansambluri, având abaterile limită reglementate prin
standarde, exemple: profile laminate, rulmenţi, şuruburi, piuliţe, etc.).
În câmpul liber al desenului se vor înscrie, sub formă de text (cu sau fără tabele),
condiţiile tehnice de calitate, pentru piesa sau ansamblul respectiv, care în conformitate cu
alte standarde de desen, nu sunt înscrise pe reprezentare, în indicator sau în tabelul de
componenţă.
Conţinutul textelor trebuie să fie concis şi univoc.
Terminologia folosită trebuie să corespundă standardelor în vigoare, iar în lipsa
acestora, cu terminologia folosită în documentele tehnice normative în vigoare.
Nu se admit prescurtări de cuvinte, cu excepţia celor utilizate în mod curent sau a
celor prevăzute de standardele în vigoare.
3
 Simbolurile mărimilor fizice, semnele matematice, mărimile folosite în text, trebuie
să fie cele prevăzute în standardele în vigoare şi în sistemele internaţionale de reprezentare şi
măsurare.
Textele şi tabelele se amplasează, de regulă, paralel cu baza desenului, deasupra
indicatorului sau a tabelului de componenţă, sau sub reprezentarea din desen. În cazul unor
documentaţii ce cuprind mai multe planşe, tabelele şi textele se amplasează de regulă pe
prima planşă.
Textul şi tabelele se grupează sub titlul ,,Condiţii tehnice”. Condiţiile tehnice pot
cuprinde date tehnice în următoarea succesiune:
1. Condiţii vizând materialele folosite (tipul de semifabricat, natura materialului,
înlocuitorul acestuia, dacă se acceptă);
2. Condiţii de precizie pentru forma şi dimensiunile produsului (toleranţe de la precizia
dimensională şi de formă a produsului);
3. Condiţii de calitate pentru suprafeţele produsului (rugozităţi, acoperiri de protecţie şi
estetice);
4. Condiţii pentru tratamente termice şi termochimice;
5. Condiţii speciale de montaj;
6. Condiţii speciale de reglaj şi punere în funcţiune;
7. Condiţii speciale de recepţie;
8. Condiţii speciale de exploatare;
9. Indicaţii de marcare;
10. Condiţii speciale de ambalare;
11. Condiţii speciale de transport şi depozitare;
12. Trimiteri la alte documente tehnice ce fac referiri la respectivul subiect.
În cazul în care textul şi tabelele privind condiţiile tehnice fac referiri numai la
caracteristicile principale ale produsului, acestea se grupează sub titlul ,,Caracteristici
principale”:
1. caracteristici constructive şi dimensionale;
2. caracteristici funcţionale;
3. caracteristici de exploatare.
Dacă anumite condiţii tehnice se referă direct la unul din elementele reprezentate şi
nu este posibil să fie indicate prin reprezentări sau semne convenţionale, se admite ca acestea
să fie înscrise pe reprezentarea din desen, sub formă de text. Textul se amplasează pe braţul
unei linii de indicaţie, care se termină cu un punct (fig. 1.1) sau printr-o linie frântă (fig. 1.2),
important este ca aceasta să indice conturul piesei la care se face referire. Se poate ca braţul
de indicaţie să cuprindă mai multe linii frânte (fig. 1.3). Braţul liniei de indicaţie este situat
paralel cu baza desenului, respectându-se regulile de cotare. Nu este permis ca aceste linii să
fie intersectate de alte linii de indicaţii, de liniile de haşuri sau de linii de cotă.

I.2 MODUL DE EXECUŢIE GRAFICĂ AL DOCUMENTELOR

Documentele se pot scrie:

• de mână (cu tuş de regulă), cu dimensiunea nominală a scrierii de 2,5mm, distanţa
dintre rânduri de 3mm;
• dactilografiere (tehnoredactare pe calculator, la un rând şi jumătate);
• tipărire (se vor respecta indicaţiile din standardele în vigoare).

4
 Suprafaţă nichelată

Grosimea este de 1mm

Fig.1.1 Modul de indicare a grosimii Fig.1.3 Braţ de indicaţie

Fig.1.2 Braţ de indicaţie care se care se termină prin mai
reperului (braţul de indicaţie se termină prin linie frântă
termină cu un punct) multe linii frânte

Se recomandă următoarea amplasare pentru text:

• distanţa dintre chenar sau linia imaginară care-l reprezintă şi începutul rândului să
fie de min. 5mm (două pauze în cazul tehnoredactării);
• distanţa dintre chenar sau linia imaginară care-l reprezintă şi sfârşitul rândului să fie
de min. 3mm (o pauză în cazul tehnoredactării);
• distanţa dintre chenar sau linia imaginară care-l reprezintă şi titlul sau primul rând al
paginii să fie de min. 10mm (trei rânduri în cazul tehnoredactării).
Fiecare document va cuprinde:
• elemente de identificare a documentului (denumire, numărul de desen sau codul
acestuia, ansamblul din care face parte sau la care se referă documentul, etc.);
• numărul curent al paginii /numărul total de pagini;
• alte elemente necesare.
Pe un document nu se admit deteriorări de pagini, sau alte defecte ce pot crea
suspiciuni sau lipsă de înţelegere a documentului.
Foaia de titlu a unui document trebuie să conţină:
• Denumirea şi adresa persoanei fizice sau juridice care a elaborat respectivul
document;
• Denumirea produsului la care se referă documentul;
• Denumirea documentului (scrisă de regulă cu majuscule);
• Indicarea diviziunii (numărului de capitol, volum, părţi, etc.);
• Numărul de desen sau ansamblu general ce fac subiectul respectivei documentaţii;
• Numele, funcţia şi semnătura persoanei sau colectivului care a participat la
elaborarea, verificarea, aprobarea respectivei documentaţii;
• Data elaborării respectivului document;
• Alte date care se impun în funcţie de specificul documentului sau domeniul său de
utilizare sau execuţie.
Pentru documentele care impun o dezvoltare a acestora pe mai multe secţiuni, se
recomandă detalierea respectivei documentaţii până la nivelul patru.
Capitolele se prevăd cu titlu scris de preferinţă central, simetric, cu majuscule dacă
se doreşte. Se recomandă pentru subcapitole acestea să aibă titlu, începutul să fie cu
majusculă, iar amplasarea să fie în partea stângă, separat de text.
Denumirea produsului pentru care s-a întocmit respectiva documentaţie se va regăsi
identic atât în text cât şi în desene.

5
 Prezentarea conţinutului respectivului document va fi clară şi concisă. Termenii,
prescurtările, notaţiile care nu se regăsesc în standarde sau în literatura de specialitate, vor fi
explicaţi într-un subcapitol special destinat. Se vor numerota figurile, tabelele, relaţiile de
calcul, fiecare având propria sa numerotare. Documentaţia va folosi aceleaşi simboluri,
aceleaşi notaţii şi aceleaşi unităţi de măsură. Modificările care se fac pe parcursul
documentului se vor stipula sub textul de bază fiind precedate de titlul ,,Observaţii”, iar dacă
sunt mai multe se vor distanţa între ele pentru reperarea uşoară şi identificarea lor. Dacă
documentul face referiri la figuri, tabele, formule, texte din alte documente, acestea se vor
prelua identic ca în documentul original şi se va indica sursa bibliografică.
Numerotate distinct pe fiecare capitol, figurile şi tabelele vor avea titlu, iar în cazul
în care sunt mai multe variante ale aceleaşi figuri sau tabel se va introduce alături de cifra
care le numeşte şi litere (a, b, c, etc.). se recomandă ca înălţimea minimă a unei rubrici a unui
tabel să fie de 2h+3mm, în care h reprezintă dimensiunea nominală a scrierii utilizate.

I.3 CLASIFICAREA DESENELOR TEHNICE

Desenul tehnic este reprezentarea grafică plană, cu ajutorul unor reguli şi convenţii
stabilite, în scopul determinării şi reprezentării unor obiecte, suprafeţe etc. a transmiterii
concepţiilor tehnice privind structura, funcţionarea, estetica şi realizarea acestora.
Desenele tehnice se clasifică astfel:
După domeniul la care se referă:
• Desenul industrial se referă la reprezentarea obiectelor şi a concepţiilor tehnice
privind structura, construcţia, funcţionarea şi realizarea obiectelor din domeniul
construcţiilor de maşini, navale, aerospaţiale, electrotehnic şi energetic,
construcţiilor metalice în general, etc.;
• Desenul de construcţii se referă la reprezentarea construcţiilor de clădiri, a lucrărilor
de artă, a căilor de comunicaţii, a construcţiilor hidrotehnice, etc.;
• Desenul de arhitectură se referă la concepţia funcţională şi estetică a construcţiilor,
la evidenţierea elementelor decorative şi de finisaj, etc.;
• Desenul de instalaţii se referă la reprezentarea ansamblurilor sau elementelor de
instalaţii aferente unităţilor industriale, agregatelor, construcţiilor, centrelor
populate, etc.;
• Desenul cartografic (topografic, geodezic, etc.) se referă la reprezentarea regiunilor
geografice sau a suprafeţelor de teren cu formele de relief, elementele fizice naturale,
construcţiile şi amenajările existente, etc.;
• Desenul de sistematizare (urbanistic) se referă la reprezentarea concepţiilor de
ansamblu şi de detaliu în vederea amenajării teritoriilor, centrelor populate, unităţilor
agricole sau industriale, etc.
După modul de reprezentare:
• Desenul în proiecţie ortogonală este desenul în care elementele şi dimensiunile
obiectului rezultă din una sau mai multe reprezentări obţinute prin proiecţii
perpendiculare pe planele de proiecţie;
• Desenul în perspectivă este desenul în care elementele şi dimensiunile obiectului
rezultă dintr-o singură reprezentare ce redă imaginea spaţială a obiectului respectiv,
obţinută prin proiecţia în perspectivă sau axonometrică a acestuia pe planul de
proiecţie.
6
 După modul de întocmire:
• Schiţa este un desen care, în general, se întocmeşte cu mâna liberă, respectând
proporţiile între dimensiunile obiectului în limitele aproximaţiei vizuale;
• Desenul la scară este desenul care se întocmeşte cu ajutorul instrumentelor de desen,
păstrând un raport constant între dimensiunile obiectului şi cele corespunzătoare din
desen.
După gradul de detaliere a reprezentării:
• Desenul de ansamblu are ca scop reprezentarea formei, structurii şi funcţionalităţii
obiectului reprezentat, format din mai multe piese sau elemente;
• Desenul de piesă sau element are ca scop reprezentarea şi determinarea piesei sau
elementului respectiv;
• Desenul de detaliu are ca scop reprezentarea, la o scară mai mare, a mai multor
elemente, a unui element sau unei părţi dintr-un element, în vederea precizării unor
date suplimentare ce nu au putut fi cuprinse în desenul obiectului al cărui detaliu
este.
După destinaţie:
• Desenul de studiu este desenul întocmit de regulă la scară, care serveşte drept bază
pentru elaborarea desenului definitiv;
• Desenul de execuţie este un desen definitiv, întocmit la scară, care serveşte la
execuţia obiectului reprezentat, cuprinzând toate datele necesare în acest scop;
• Desenul de montaj este desenul întocmit în scopul precizării modului de asamblare
sau amplasare a părţilor componente ale obiectului reprezentat;
• Desenul de prospect sau catalog este întocmit cu scopul prezentării şi identificării
obiectului reprezentat.
După conţinut:
• Desenul de operaţie este desenul care conţine datele necesare executării unei singure
operaţii tehnologice (turnare, forjare, aşchiere, etc.);
• Desenul de gabarit este desenul care conţine numai cotele corespunzătoare
dimensiunilor maxime de contur ale obiectului reprezentat;
• Schema este desenul simplificat prin care obiectul (construcţia şi funcţionarea sa)
este reprezentat cu ajutorul unor simboluri şi semne convenţionale specifice
domeniului la care se referă;
• Desenul de releveu este desenul întocmit după un obiect existent (construcţie,
instalaţie, utilaje, etc.);
• Epura este desenul care conţine rezolvarea grafică a unor probleme de statică,
rezistenţă, geometrie, etc.;
• Graficul (monograma, diagrama, cartograma, etc.) este desenul care conţine
reprezentarea variaţiei unor mărimi funcţie de alte mărimi.
După valoarea ca document:
• Desenul original este documentul de bază care poartă în original semnăturile legale.
El poate fi întocmit în creion, în tuş, în tente şi poate servi la multiplicare;
• Desenul duplicat este documentul identic cu cel care a servit la execuţia sa, obţinut
prin copierea acestuia;
• Desenul original-duplicat este documentul duplicat care din punct de vedere legal
ţine locul unui desen original distrus sau dispărut;

7
 • Copia este desenul reprodus prin diferite sisteme de multiplicare a desenului de bază,
în scopul folosirii curente în locul acestuia.
Punctul de plecare în orice activitate de proiectare (indiferent dacă este faza de
documentare sau întocmirea schiţelor de idei), este schiţa. Schiţa trebuie să conţină toate
datele pentru executarea desenului de execuţie la scară. Schiţa după un obiect existent se
numeşte schiţă de releveu iar desenul executat după această schiţă, desen de releveu. Nici un
desen la scară nu se întocmeşte fără a avea în prealabil o schiţă. Schiţa se execută pe baza
normelor de reprezentare, de stabilire a dimensiunilor şi de inscripţionare a desenelor
tehnice. Mărimea formatului hârtiei se alege în funcţie de complexitatea modelului. Schiţa se
execută pe faze de lucru:
• Identificarea piesei (modelului), constă în stabilirea funcţiei pe care acesta o
îndeplineşte în cadrul ansamblului din care face parte. Se stabileşte denumirea
piesei, poziţia de funcţionare, raporturile cu celelalte elemente componente ale
ansamblului;
• Identificarea tehnologică, are rolul stabilirii materialului din care este executată
piesa, procedeului de fabricaţie (turnare, sudură, etc.), a modului de prelucrare (prin
deformare plastică la rece sau cald), a suprafeţelor cu rol estetic, a finisajelor.
Materialul se identifică prin culoare, structură, greutate specifică, temperatura
(piesele din material plastic sunt mai calde în comparaţie cu cele executate din metal
sau sticlă), precum şi funcţia pe care o îndeplineşte în respectivul ansamblu;
• Analiza formei, presupune analiza acesteia prin prisma gradului de complexitate
legat de: forma geometrică (orice formă este compusă din forme geometrice simple:
poliedre, corpuri cu suprafeţe de rotaţie), forma principală (rezultatul suprapunerii
sau intersecţiei mai multor forme geometrice simple care au ca rezultat forma
constructivă), forma funcţională (forma principală a piesei împreună cu formele
auxiliare au ca rezultat forma funcţională), forma constructivă tehnologică (rezultatul
unor corecţii, impuse formei piesei, din punct de vedere al procesului tehnologic).
Analiza formei constructive optime este dependentă de forma constructiv
tehnologică optimă şi invers, între acestea existând o interdependenţă. Forma
constructiv tehnologică va conduce la un procedeu tehnologic ieftin, având ca
rezultat piese la un preţ de cost minim;
• Poziţia de reprezentare se stabileşte pe baza prescripţiilor standardelor în vigoare şi a
următoarelor criterii: vederea din faţă (vederea principală) este aleasă astfel încât
acesta să prezinte cele mai multe date referitoare la forma, dimensiunile şi detaliile
piesei, cât mai puţine detalii care nu se văd în această vedere; poziţia de reprezentare
să corespundă poziţiei de funcţionare a piesei; poziţia de reprezentare să corespundă
poziţiei de prelucrare a piesei;
• Stabilirea numărului proiecţiilor minime necesare pentru identificarea corectă a
piesei din punct de vedere a formei, dimensiunilor, finisajelor;
• Executarea propriu-zisă a schiţei.

I.4 FORMATE, DIMENSIUNI ŞI MOD DE NOTARE

Formatul reprezintă spaţiul delimitat pe coala de desen prin conturul pentru

decuparea copiei desenului original (fig.1.4). Formatele pot fi: formate normale şi formate
derivate. Formatele derivate se obţin din formatele normale (excepţie fac formatele A4 şi
A5), prin mărirea uneia din dimensiuni (a sau b) ale acestora cu un multiplu întreg al
8
dimensiunii corespunzătoare a modulului (tabelul 1.1). Nu se recomandă ca formatele
derivate să aibă dimensiunea a mai mare de 841mm. Dimensiunile colii de desen se
recomandă să fie cu cel puţin 16mm mai mare decât formatul (respectiv a×b).

1
Fig. 1.4
1. coală de desen
b 2. contur pentru decuparea
desenului original
3. contur pentru decuparea
copiei
2 4. format

a
3

Tabel 1.1 Tabel cu formate normale

Simbol Dimensiuni Suprafaţa m2 Număr Schiţă
a×b module
A0 841×1189 1 16

A1 594×841 0,5 8

A2 420×594 0,25 4

A3 297×420 0,125 2

A4 210×297 0,0625 1

A5 148×210 0,03125 0,5

9
 Formatele trebuie să aibă semnele grafice prezentate în figura 1.5.

8 7 6 5 1

5
a
2 4 3

5 20 5

Fig. 1.5 1. Chenar; 2. Fâşie de îndosariere; 3. Loc pentru notare; 4. Indicator; 5. Contur pentru
decuparea copiei; 6. Contur pentru decuparea desenului original; 7. Reţea de coordonate;
8. Câmpul desenului.

Scările de reprezentare sunt standardizate. Scara de reprezentare este raportul dintre

dimensiunile liniare pe desen şi cele reale corespunzătoare obiectului reprezentat. Acest
raport se prezintă sub forma n/1 în cazul scărilor de mărire, şi 1/n în cazul scărilor de
micşorare. În cazul scării de mărime naturală scara este 1/1.
Mărimea scărilor de reprezentare este prezentată în tabelul 1.2.

Tabel 1.2. Şirul de valori stabilit pentru scări de reprezentare

Scări de mărire 2/1; 5/1; 10/1; 20/1; 50/1; 100/1
Scări de mărime naturală 1/1
Scări de micşorare 1/2; 1/5; 1/10; 1/20; 1/50; 1/100; 1/200; 1/500; 1/1000

I.5 ÎMPĂTURIREA DESENELOR

Există un standard care stabileşte modul de împăturire, pliere, al desenelor tehnice

executate pe formate, desene ce urmează a fi păstrate în mape, plicuri, broşate sau
îndosariate. Desenele se împăturesc la formatul A4, considerat etalon. Se poate alege şi alt
format de pliere mai puţin formatul A5 şi formatul A0.
Desenele se împăturesc executând mai întâi plierea după linii perpendiculare pe baza
formatului, iar apoi dacă este cazul după linii paralele cu aceasta.

10
 Desenele se împăturesc astfel încât pe latura inferioară a desenului împăturit să apară
în întregime indicatorul, în poziţie normală de citire, iar fâşia de îndosariere să apară integral
neacoperită pe toată lungimea sa.

I.6 SCRIEREA

Desenul tehnic permite utilizarea, la alegere, atât a scrierii cu caracter înclinat la 750
spre dreapta faţă de linia de bază a rândului, cât şi scrierea dreaptă, cu caractere
perpendiculare faţă de linia de bază.
Pe un desen sau un ansamblu de desene se va utiliza un singur mod de scriere.
Dimensiunea nominală a scrierii este înălţimea h a literelor mari (majuscule),
exprimată în milimetri. Dimensiunile nominale sunt stabilite conform următorului şir de
valori:
2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20;
precum şi dimensiunile nominale obţinute prin înmulţirea cu 10 a termenilor din şirul de mai
sus.
Elementele care caracterizează cele două tipuri de scriere în funcţie de dimensiunea
nominală a scrierii h, sunt indicate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3 Elementele caracteristice celor două tipuri de scriere

Elemente caracteristice Scriere Scriere
normală îngustă
Înălţimea literelor mari şi cifrelor 10/10 h 14/14 h
Înălţimea literelor mici 7/10 h 10/14 h
Grosimea liniei de trasare 1/10 h 1/14 h
Distanţa dintre două litere alăturate ale unui cuvânt, între două cifre 2/10 h 2/14 h
alăturate ale unui număr sau între o cifră şi o literă alăturate ale unui
simbol
Distanţa dintre două cuvinte sau numere alăturate 5/10 h ÷ 5/14 h ÷
6/10 h 6/14 h
Distanţa minimă între două rânduri (între liniile de bază) 16/10 h 22/14 h
Distanţa între linia de bază pentru indici faţă de linia de bază a 2/10 h 3/14 h
rândului
Distanţa între linia de bază pentru exponenţi faţă de linia de bază a 6/10 h 8/14 h
rândului

Dacă între două litere sau cifre alăturate se formează un spaţiu aparent mai mare
decât între celelalte litere sau cifre, acesta se micşorează astfel încât toate literele să pară egal
distanţate între ele.

I.7 LINII UTILIZATE ÎN DESENUL INDUSTRIAL

Tipurile, grosimile şi modul de folosire al liniilor în desenul industrial sunt prescrise

prin standardele referitoare la cotări, secţiuni, reprezentări, scheme, semne convenţionale,
etc. În cazul folosirii (scheme, semne convenţionale) altor tipuri de linii decât cele prevăzute
de standardele în vigoare, se vor specifica pe respectivele desene semnificaţia lor.
În tabelul 1.4 sunt indicate principalele tipuri de linii, grosimile lor precum şi modul
general de utilizare al acestora.
11
Tabelul 1.4 Principalele tipuri de linii
Denumirea Simbolul Aspectul liniei Cazuri de utilizare
liniei
Linie A Contururi şi muchii reale vizibile
continuă
groasă
Muchii fictive, linii de cotă, ajutătoare şi de
Linie indicaţii, haşuri, conturul secţiunilor
continuă suprapuse, reprezentarea simbolică a liniilor
subţire B de axă, liniile de fund a filetelor vizibile,
liniile de biguire (de îndoire) pe reprezentările
desfăşurate ale obiectelor.
Linie Linii de ruptură pentru delimitarea vederilor şi
continuă C1 secţiunilor în orice material, cu excepţia
subţire lemnului (numai dacă limita respectivă nu este
ondulată o linie de axă).
Linie C2 Linie de ruptură în lemn
continuă
subţire zic-
zac
Linie D Contururi şi muchii reale acoperite (nu se văd)
întreruptă
subţire
Linie punct E Linii de axă, suprafaţa de rostogolire pentru
subţire roţi dinţate, părţi situate în faţa planului de
secţionare.
Trasee de secţionare.

Linie punct F
mixtă

Indicarea suprafeţelor cu prescripţii speciale

Linie punct G (tratamente termice, efecte estetice, etc.).
groasă
Conturul pieselor învecinate, poziţiile extreme
Linie două H şi intermediare ale pieselor (în mişcare)
puncte mobile, liniile centrelor de greutate când
subţire acestea nu coincid cu liniile de axă.

I.8 SECŢIUNI, COTARE

Dispunerea proiecţiilor (vederi, secţiuni) pe desenele tehnice se efectuează după

reguli stabilite prin standard. Denumirea vederilor se face conform figurii 1.6.
Poziţia relativă a proiecţiilor pe desen, în raport cu proiecţia principală (direcţia A),
este conform figurii 1.7.

12
 B
F

Fig. 1.6 Denumirea vederilor:

- vedere din faţă (direcţia A);
D - vedere de sus (direcţia B);
C
- vedere din stânga (direcţia C);
- vedere din dreapta (direcţia D);
A - vederea de jos (direcţia E);
- vederea din spate (direcţia F).

Vederile definite în fig. 1.6 şi dispuse conform fig. 1.7, precum şi direcţiile de
proiecţie respective, nu se notează. Vederile care din diferite motive bine justificate sunt
dispuse în alte poziţii sau după alte direcţii de proiecţie se notează.
Proiecţia principală se alege astfel încât să reprezinte obiectul cu cât mai multe
detalii de formă şi dimensionale şi nu în ultimul rând în poziţia de utilizare. Piesele care pot
fi utilizate în orice poziţie (şuruburi, arbori, şaibe, etc.), se reprezintă în poziţia de prelucrare
sau asamblare.
Numărul de proiecţii se alege astfel încât să fie redată o reprezentare clară a
obiectului, cu un număr minim de proiecţii (se va verifica prin acoperirea completă a cotelor
respectivului obiect). Se vor utiliza cu precădere: vederea din faţă, vederea din stânga şi
vederea de sus, respectiv secţiunile corespunzătoare acestora.

D A C
F

B Fig.1.7 Dispunerea proiecţiilor

De menţionat este faptul că: dispunerea vederilor, liniile utilizate, haşurarea

secţiunilor, execuţia grafică a cotării, tipul şi dimensiunea nominală a scrierii utilizate,

13
condiţiile generale privind realizarea desenelor de execuţie, toate acestea sunt reglementate
prin standarde.
A-A
A

Fig. 1.8 Reprezentarea unei secţiuni

Vederea este reprezentarea, în proiecţie ortogonală, pe un plan a obiectului

nesecţionat. În funcţie de direcţia de proiecţie, vederile se clasifică în: vedere obişnuită care
se obţine după una din direcţiile de proiecţie prevăzute în fig. 1.6 şi vederea înclinată, atunci
când se foloseşte o altă direcţie de proiecţie decât cele menţionate prin STAS. Se mai
utilizează şi vederea parţială atunci când este redată numai o parte a obiectului sau numai un
element.

A A
A

Fig. 1.9 Reprezentarea unei secţiuni: secţiune cu vedere A-A, secţiune propriu-zisă B-B

O metodă de redare în desenul de execuţie a cât mai multor detalii legate de forma
obiectului o reprezintă secţiunile. Secţiunea (fig.1.8), este reprezentarea în proiecţie
ortogonală pe un plan a obiectului, după intersectarea acestuia cu o suprafaţă fictivă de
secţionare şi îndepărtarea imaginară a părţii obiectului aflate între ochiul observatorului şi
suprafaţa respectivă. Secţiunea se clasifică în: secţiune propriu-zisă (fig.1.9, B-B; fig.1.11),
în acest caz se reprezintă numai figura rezultată prin intersectarea obiectului cu planul de
secţionare şi secţiune cu vedere (fig.1.9, A-A; fig.1.10), caz în care se reprezintă figura
14
rezultată prin intersectarea obiectului cu planul de secţionare precum şi partea obiectului
aflată în spatele respectivei suprafeţe de secţionare.

Fig. 1.10 Reprezentarea unei secţiuni secţiune cu vedere A-A

Fig. 1.11 Reprezentarea unei secţiuni: secţiune propriu-zisă A-A

Fig. 1.12 Reprezentarea unei secţiuni longitudinale

15
 A-A

A
Fig. 1.13 Reprezentarea unei secţiuni frânte

A-A O

A A

Fig. 1.14 Reprezentarea unei secţiuni cilindrice

16
Fig. 1.15 Reprezentarea secţiunii suprapuse

Fig. 1.16 Reprezentarea secţiunii deplasate

Fig. 1.17 Reprezentarea secţiunii intercalate

17
 Fig. 1.18 Reprezentarea unei rupturi

După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul orizontal de proiecţie, secţiunile

se clasifică astfel:
- Secţiune orizontală (suprafaţa de secţionare este paralelă cu planul orizontal de
proiecţie);
- Secţiune verticală (suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe planul orizontal de
proiecţie);
- Secţiune înclinată (suprafaţa de secţionare are o poziţie oarecare faţă de planul
orizontal de proiecţie).
După poziţia planului de secţionare faţă de axa principală a obiectului secţionat,
secţiunile pot fi:
- Secţiune longitudinală, dacă planul de secţionare este paralel cu axa principală a
obiectului (fig.1.12);
- Secţiune transversală, dacă planul de secţionare este perpendicular pe axa principală
a obiectului (fig. 1.9; fig.1.10; fig.1.11).
Forma planului de secţionare, permite clasificarea secţiunilor astfel:
- Secţiune plană, caz în care suprafaţa de secţionare este un plan (fig. 1.9; fig.1.10;
fig.1.11);
- Secţiune frântă, caz în care suprafaţa de secţionare este formată din două sau mai
multe plane paralele (fig.1.13);
- Secţiune cilindrică, dacă suprafaţa de secţionare este cilindrică, iar secţiunea este
desfăşurată pe unul din planele de proiecţie (fig.1.14).
Secţiunile se mai pot clasifica şi în funcţie de proporţia în care se face secţionarea
obiectului:
- Secţiune completă, dacă în proiecţia respectivă obiectul este reprezentat în întregime
în secţiune;
- Secţiune parţială, dacă în proiecţia respectivă obiectul este reprezentat parţial în
secţiune, separat de o linie de ruptură.
Poziţia pe desen a secţiunii, permite clasificarea acestora:
- Secţiune obişnuită, caz în care acesta se reprezintă în afara conturului piesei conform
standardelor în vigoare (fig.1.9, fig.1.10, fig.1.11, fig.1.13);

18
 - Secţiune suprapusă, dacă acesta se reprezintă suprapusă peste vederea respectivă
(fig.1.15);
- Secţiune deplasată, dacă secţiunea se reprezintă deplasată de-a lungul traseului de
secţionare, în afara conturului obiectului (fig.1.16);
- Secţiune intercalată, dacă secţiunea se reprezintă în intervalul de ruptură dintre cele
două părţi ale aceleaşi vederi a obiectului (fig.1.17).
Ruptura (fig.1.18), este reprezentarea unei părţi a obiectului, în proiecţie ortogonală
pe un plan a obiectului, după îndepărtarea unei părţi din acesta, separată de restul obiectului
printr-o suprafaţă de ruptură, perpendiculară pe planul de proiecţie sau paralelă cu acesta.
Scopul rupturii este de a reduce spaţiul ocupat pe desen de reprezentarea respectivă, fără a fi
afectată claritatea sau precizia desenului respectiv şi de a permite reprezentarea unor părţi ale
obiectului acoperite în vederea respectivă.

I.9 REGULI DE REPREZENTARE A VEDERILOR

În reprezentarea vederilor liniile de contur vizibile, muchiile reale de intersecţie ale

suprafeţelor reprezentate în vedere, se trasează cu linie continuă groasă. Muchiile fictive,
care de regulă corespund unor racordări line (sau linii de biguire), se trasează cu linie
continuă subţire care nu trebuie să atingă liniile de contur, muchiile reale de intersecţie sau
alte muchii.
Dacă o linie de contur vizibilă trece printr-o linie fictivă, această trecere se va
reprezenta printr-o întrerupere a liniei subţiri de 1÷2mm.
În situaţia în care prin proiecţia unei suprafeţe înclinate rezultă două muchii fictive
paralele sau concentrice foarte apropiate, se recomandă reprezentarea unei singure muchii,
cea corespunzătoare grosimii mai mici a piesei. În cazul suprafeţelor care sunt înclinate sub
un unghi mic, convenţional se poate mări acesta pentru a fi reprezentată muchia fictivă.
Nu se recomandă reprezentarea liniilor de contur şi a muchiilor reale acoperite în
vederea respectivă. Dacă pentru înţelegerea formei obiectului, această reprezentare este
necesară, se va folosi linia întreruptă subţire.
Dacă pentru înţelegerea formei unui obiect este suficientă o vedere parţială a
acestuia, detaliu se va reprezenta fără linii de ruptură.
Forma plană a suprafeţelor (feţele unui paralelipiped, ale unei prisme, trunchi de
piramidă, porţiuni teşite plan de cilindri cu suprafeţele patrulatere) se reprezintă în proiecţia
respectivă prin trasarea diagonalelor, cu linii continui subţiri.
Suprafeţele estetice realizate prin striere, rizuri sau alte ornamente, se reprezintă
simplificat, cu linie continuă subţire, pe o porţiune restrânsă a suprafeţei respective în
vederea respectivă.
Traseul de secţionare (reprezintă urma suprafeţei de secţionare pe planul de
proiecţie) se reprezintă folosind linia punct subţire, la capătul traseului de secţionare şi în
locurile unde acesta îşi schimbă direcţia de secţionare se folosesc segmente de dreaptă trasate
cu linie continuă groasă (acestea neputând intersecta liniile de contur). Excepţie de la aceste
reguli fac:
• Secţiunile suprapuse nesimetrice la care traseul de secţionare nu se reprezintă;
• Secţiunile suprapuse simetrice, intercalate sau deplasate, la care traseul de secţionare
reprezentat printr-o linie punct subţire fără segmente îngroşate la capete, coincide cu
axa de simetrie.

19
 Conturul porţiunilor secţionate ale obiectului se trasează cu linie continuă groasă,
excepţie făcând secţiunile suprapuse care se reprezintă cu linie continuă subţire. Suprafeţele
rezultate prin secţionare se haşurează.

I.10 REGULI DE REPREZENTARE A RUPTURILOR

Linia de ruptură, reprezintă urma suprafeţei de ruptură pe planul de proiecţie. Linia

de ruptură se trasează cu mâna liberă, cu linie continuă subţire, are forma de linie ondulată
indiferent de forma piesei sau material, excepţie făcând lemnul. Ruptura în lemn se
reprezintă prin linie continuă subţire în zic-zac. Linia de ruptură nu va coincide cu axa de
simetrie sau cu linia de contur sau cu prelungirea acesteia.

I.11 REGULI DE EXECUŢIE GRAFICĂ ALE COTĂRII

Elementele cotării sunt: liniile de cotă, liniile ajutătoare, liniile de indicaţie, cota (fig
1.18).
Linia de cotă reprezintă linia deasupra căreia se înscrie cota respectivă.
Linia de cotă se trasează cu linie continuă subţire şi se delimitează prin săgeţi
amplasate la una sau la ambele extremităţi, sau prin combinaţii de săgeţi şi puncte.
Săgeţile trebuie să aibă un unghi la vârf de aproximativ 150, iar lungimea de 6÷8 ori
mai mare decât grosimea liniei continue groase utilizate, dar nu mai mică de 2mm.
Săgeţile trebuie să se spijine pe liniile de contur, de axă sau ajutătoare aferente.
În cazul unui spaţiu insuficient pe linia de cotă pentru amplasarea săgeţilor şi
înscrierea cotelor, săgeţile se desenează în afara spaţiului respectiv, sau se înlocuiesc prin
puncte îngroşate, în care caz săgeţile de la extremităţile şirului de cote vor fi orientate înspre
punct.
Săgeţile delimitează linia de cotă numai la una din extremităţile acesteia în
următoarele cazuri:
• La cotarea razelor de curbură;
• La cotarea diametrelor când circumferinţa nu este reprezentată complet prin proiecţia
respectivă;
• La cotarea elementelor simetrice;
• La cotarea printr-o singură linie de cotă a mai multor dimensiuni faţă de o linie de
referinţă.
Nu se admite intersectarea săgeţilor de linii, cu excepţia liniilor de haşur a
secţiunilor.
Linia de cotă se execută dreaptă, în anumite cazuri frântă (când reprezintă diametrul
unei circumferinţe a cărui centru nu este reprezentat pe proiecţia respectivă) şi sub forma
unui arc de cerc (cazul unghiurilor).
În cazul dimensiunilor liniare, linia de cotă se execută dreaptă, paralelă cu elementul
la a cărei dimensiune se referă. De la această regulă fac excepţie:
• Lungimile arcelor de cerc;
• Lungimea diametrelor pe circumferinţă;
• Razele de curbură când centrul poate fi determinat la scara desenului şi este necesar
sau nu a se indica pe desen poziţia acestuia;

20
 • Razele de curbură a cercurilor pentru care centrul nu poate fi determinat la scara
desenului, dar este necesar a se indica pe desen poziţia acestuia. În acest caz, linia de
cotă se execută frântă înspre centru, astfel încât partea liniei care se sprijină pe
curbură să aibă direcţie radială, iar partea care se sprijină în centru să fie paralelă cu
acesta.
În cazul cotării dimensiunilor unghiulare sau lungimii arcelor de cerc, linia de cotă
poate se execută sub forma unui arc de cerc cu centrul în vârful unghiului şi respectiv
concentric cu arcul cotat. Dacă este necesar, linia de cotă poate avea un braţ de indicaţie
pentru înscrierea cotelor sau pentru notarea unor prescripţii.
Distanţa dintre două linii de cotă paralele, precum şi distanţa dintre linia de cotă şi
linia de contur paralelă cu aceasta, trebuie să fie de minim 7mm.
A-A A

Fig. 1.19 Reprezentarea filetului

Liniile ajutătoare indică punctele sau planele între care se prescrie cota, acestea
putând servi şi la construirea punctelor necesare pentru determinarea formei geometrice a
obiectului reprezentat (muchii fictive, centre de curbură, etc.).
Linia de indicaţie serveşte la precizarea pe desen a elementului la care se referă o
prescripţie, o notare convenţională sau o cotă care din lipsa de spaţiu nu poate fi înscrisă
deasupra liniei de cotă. Linia de indicaţie poate înlocui linia de cotă şi liniile ajutătoare, dacă
nu pot apărea confuzii, iar desenul câştigă claritate.
Cota reprezintă valoarea numerică a dimensiunii elementului cotat, înscrisă pe desen
direct sau printr-un simbol literal în cazul desenelor care cuprind tabele de dimensiuni. Cota
poate fi însoţită de simboluri, cuvinte sau prescurtări necesare pentru precizarea elementului
cotat.

21
 I.12 HAŞURAREA ÎN DESENUL INDUSTRIAL

Pentru a deosebi diferitele materiale care se folosesc în execuţia elementelor

proiectate, există standarde care stabilesc modul de reprezentare al acestora. Sunt redate mai
jos modul de haşurare al principalelor materiale.

Zidărie de
Metal cărămidă

Zidărie de
Materiale plastice cărămidă refractară
şi materiale
ceramice

Lemn, secţiune Umplutură

transversală

Lemn, secţiune Bobine, cauciuc,

longitudinală înfăşurări electrice

Sticlă sau alte materiale

Pachete de table
transparente
subţiri, haşurul va fi
paralel cu poziţia
tablelor (ex.
transformatoarele)

Beton
Lichid

Beton armat Pământ

22
 I.13 REGULI DE REPREZENTARE A DESENELOR DE ANSAMBLU

Desenele de ansamblu trebuie să conţină numărul minim de vederi necesar pentru

definirea clară a elementelor componente, poziţiei relative a acestora, poziţionarea lor,
înscrierea cotelor necesare şi stării suprafeţelor, variantelor de culori, etc. Dacă ansamblu
prezintă piese în mişcare vor fi indicate poziţiile intermediare, minimă, maximă. Conturul
respectivei piese se va trasa cu linie două puncte subţire. Atunci când se doreşte o vizualizare
clară a modului de asamblare a anumitor piese componente, acestea se pot reprezenta în
“explozie”, în ordinea montării, de-a lungul unei axe linie punct subţire.

1
9

7
6
5
4
3

µm/

Fig. 7.2 Standul pentru determinarea forţelor necesare prelucrării prin reliefare: 1.
Tensometru electronic N2301; 2. Dinamometru; 3. Matriţă; 4. Poanson; 5. Şurub blocare
poanson; 6. Sistem pentru măsurarea cursei poansonului; 7. Coloane ghidare presă; 8.
Şurub încărcare; 9. Sistem acţionare manuală presă; 10. Şurub reglare fină

Fiecare element al ansamblului va fi identificat printr-un număr de poziţie distinct.

Acest număr se înscrie la extremitatea unei linii de indicaţie trasată cu linie continuă subţire
şi terminată cu un punct îngroşat pe suprafaţa din desen a elementului poziţionat (fig.1.1).
Atunci când acest mod de reprezentare nu este suficient de clar se poate folosi o linie de
indicaţie care se termină cu o săgeată care se sprijină pe linia de contur a elementului
identificat (fig.1.2). Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe cu dimensiunea nominală
egală cu 1,5-2 ori dimensiunea nominală a scrierii utilizate pentru inscripţionarea cotelor din
23
desenul respectiv. Aceste cifre nu se încercuiesc şi nu se subliniază (fig.1.20). Aceste
elemente se poziţionează pe vederea în care se pot reprezenta mai clar şi poate fi identificată
mai uşor. Înscrierea acestor numere se face în afara conturului ansamblului, într-o anumită
ordine logică (sens trigonometric sau invers), în ordine crescătoare. Se poate opta ca această
ordine a numerotării elementelor să fie respectând ordinea montării, după importanţa
pieselor, etc.
Pe desenele de ansamblu se trec de regulă dimensiunile de gabarit, dimensiunile
principale, dimensiunile de legătură cu piesele şi ansamblurile învecinate, dimensiunile
funcţionale şi jocurile maxime admise, dimensiunile nominale şi câmpurile de toleranţă ale
pieselor care formează ajustaj, dimensiunile care se realizează la asamblare, montare şi
stările suprafeţelor, alte dimensiuni importante: poziţia deschis închis când este cazul, poziţii
intermediare, etc.

24
 II. SISTEME DE PROIECŢIE

Aplicaţiile sistemelor de proiecţie sunt utilizate în reprezentarea unui obiect din

spaţiu (tridimensional) în plan (bidimensional). Reprezentarea unui obiect prin proiecţie,
reprezintă construirea unor linii drepte imaginare prin diferite puncte ale conturului
obiectului dat, care intersectând suprafaţa plană, redau pe aceasta imaginea sau proiecţia
obiectului respectiv.
Reprezentarea axonometrică este o metodă de reprezentare intuitivă, folosită curent
în proiectare şi în producţie. Reprezentarea axonometrică a unui obiect uşurează citirea şi
înţelegerea unui obiect reprezentat ortogonal, motiv pentru care ofertele, prospectele, sau
reclamele pentru produse industriale (produse de larg consum) sunt însoţite de astfel de
reprezentări.
Metoda de reprezentare axonometrică constă în proiectarea pe un plan oarecare a
unui punct, figuri plane, obiect, împreună cu axele de coordonate ortogonale respective.
Planul pe care se obţine proiecţia axonometrică se numeşte plan axonometric (figura 2.1
prezintă proiectarea axelor sistemului ortogonal pe planul axonometric). În figura 2.2 este
prezentată intersecţia dintre planul axonometric şi sistemul ortogonal.

Fig. 2.1 Axele sistemului

ortogonal proiectate pe planul Fig. 2.2 Intersecţia dintre
axonometric planul axonometric şi
sistemului ortogonal

Axonometria poate fi:

• axonometrie ortogonală când proiectantele punctelor proiectate pe planul axonometric
sunt perpendiculare pe acesta;
• axonometrie oblică când proiectantele punctelor proiectate pe planul axonometric fac un
unghi diferit de 900 cu acesta (cad oblic pe plan);
Se consideră punctul M ce aparţine sistemului de proiecţie ortogonal x, y, z,
proiectat cu axele sistemului, pe planul axonometric P. Direcţia de proiectare este indicată de
săgeata ∆. Semidreptele O1x1, O1y1 şi O1z1, reprezintă proiecţiile axonometrice ale axelor
ortogonale Ox, Oy şi Oz şi se numesc axe axonometrice (fig. 2.1). Dacă unghiurile dintre
axele axonometrice sunt egale, reprezentarea pe planul axonometric se numeşte reprezentare
izometrică.
Dacă:
• numai două unghiuri, dintre axele axonometrice, sunt egale, reprezentarea pe planul
axonometric este cunoscută sub denumirea reprezentare dimetrică;
25
• cele trei unghiuri, dintre axele axonometrice, sunt diferite, reprezentarea pe planul
axonometric este cunoscută sub denumirea reprezentare anizometrică.
Punctul m1 reprezintă proiecţia axonometrică a lui m şi reprezintă proiecţia orizontală a
punctului M din spaţiu. Proiecţia axonometrică a lui M este M1. Proiecţia m1 se numeşte
proiecţie secundară orizontală a punctului M. Se pot determina, pe celelalte două plane ale
triedrului, proiecţiile: verticală m′ şi laterală m″ ale punctului M (figura 2.3). Proiectarea unui
segment de dreaptă AB paralel cu axa Ox pe planul axonometric este prezentată în figura
2.4.
Pentru reprezentarea izometrică (la care unghiurile dintre axe este de 1200), a unor
figuri plane este necesar să se cunoască cel puţin două proiecţii ortogonale pentru fiecare
figură. Se va ţine cont că dimensiunile, paralelismul, perpendicularitatea dintre elementele
figurii sau dintre acestea şi axele de proiecţie, se păstrează şi în proiecţia axonometrică.
Reprezentarea izometrică a poliedrelor se poate construi atunci când se cunosc
proiecţiile pe două sau trei plane de proiecţie. Pentru o reprezentare mai sugestivă, se
recomandă ca baza poliedrului să fie conţinută într-unul din planele de proiecţie, sau paralelă
cu unul din ele. În figura 2.5 este prezentat modul de construcţie a proiecţiei izometrice a
unui cub, în figura 2.6 este prezentat un cub ce prezintă pe fiecare faţă câte un cerc, iar în
figura 2.7 este prezentată o prismă hexagonală.
Reprezentarea izometrică a sferei, figura 2.8, din care este îndepărtată o optime prin
intersecţia cu trei plane perpendiculare (un plan ecuatorial şi două plane meridiane) se va
face după determinarea acestor plane. Planele de intersecţie se prezintă în izometrie sub
forma a trei elipse egale şi perpendiculare între ele. Axa mare a elipselor este A=1,22D, iar
axa mică este a=0,7D (în care D este diametrul sferei). Ecuatorul se găseşte în planul axelor
O1x, O1y, iar cele două elipse meridiane se găsesc în planele axelor O1x, O1z şi O1z, O1y.
intersecţia unei sfere cu trei plane perpendiculare pe axele de proiecţie este prezentată în
figura 2.9

Fig. 2.3 Proiecţiile punctului M şi Fig. 2.4 Proiectarea unui segment de dreaptă AB
paralel cu axa Ox pe planul axonometric
unghiurile complementare α1, β1 şi γ1

Piesele industriale sunt compuse din intersecţii sau suprapuneri de forme poliedrale
şi de rotaţie. Piesa din figura 2.10 oferă o imagine sugestivă, fiind formată din suprapunerea
unui cilindru gol pe o prismă perforată. Prisma prezintă la colţuri racordări cu sectoare
cilindrice. Aceste racordări sunt reprezentate în axonometrie prin sectoare de elipse. Găurile
sunt reprezentate prin elipse.
Deoarece reprezentarea izometrică redă imaginea unui obiect foarte apropiată de cea
reală, se recomandă folosirea acestei reprezentări în special în cazul formelor alcătuite din
elemente cu suprafeţe de rotaţie şi lungimi reduse (figura 2.11; 2.12; 2.13).
26
 Fig. 2.5 Reprezentarea izometrică
a cubului:
a. proiecţie ortogonală;
b. proiecţie izometrică

Fig. 2.6 Reprezentarea izometrică

a cubului cu cercuri înscrise pe
trei feţe

Fig. 2.7 Reprezentarea

izometrică a prismei
hexagonale

Fig. 2.8 Reprezentarea

izometrică a unei sfere
intersectate cu trei plane
perpendiculare

27
 Fig. 2.9 Reprezentarea izometrică a
unei sfere intersectată cu trei plane
perpendiculare pe cele trei axe

Fig. 2.10 Reprezentarea izometrică a unei piese a cărei formă constructivă este
realizată prin suprapunerea unui cilindru peste o prismă

Fig. 2.11 Reprezentarea ortogonală şi izometrică a unei piese

industriale

28
Fig. 2.12 Reprezentarea ortogonală şi izometrică a unei piese
industriale

29
Fig. 2.13 Reprezentarea ortogonală şi izometrică a unei piese
industriale

30
 III. CONSTRUCŢII GRAFICE UZUALE

III.1 ÎMPĂRŢIREA UNUI SEGMENT DAT ÎN PĂRŢI EGALE SAU

PROPORŢIONALE

A 1 2 3 4 5 B

1
’ 2
’ 3
’
5
C
’
Fig. 3.1 Împărţirea unui segment în părţi egale

Împărţirea unui segment dat în părţi egale sau proporţionale se face ţinând cont de
proprietăţile de asemănare ale triunghiurilor. Fie AB segmentul ce urmează a se împărţi în 5
părţi egale. Se construieşte semidreapta AC, care face un unghi oarecare cu segmentul ce
urmează a fi împărţit. Pe această semidreaptă se construiesc 5 segmente de dimensiuni egale
(cu ajutorul compasului). Extremitatea celui de-al cincilea segment, astfel construit, se
uneşte cu punctul B (respectiv 5) al segmentului dat. Se duc paralele la segmentul 55′, care,
conform asemănării triunghiurilor, generează segmente egale pe segmentul AB, conform
figurii 3.1.

III.2 CONSTRUCŢIA POLIGOANELOR REGULATE

Triunghiul echilateral, este un poligon regulat cu trei laturi. Acesta se construieşte

cu ajutorul compasului (fig.3.2). Se construieşte un cerc de rază dată, se “aşează” raza de-a
lungul circumferinţei, se unesc punctele obţinute, din doi în doi, rezultând astfel punctele ce
marchează vârfurile triunghiului echilateral.

1 1

4 O 2
O

3 2

Fig. 3.2 Construcţia triunghiului echilateral Fig. 3.3 Construcţia pătratului

31
 1

1 2 B

L5
5 2
A L4
A
C B
L4
4 3
4 3

Fig.3.4 Construcţia pătratului Fig.3.5 Construcţia pentagonului

când se dă latura când se dă latura

1 A 1

7 2
6 2
L6
R= O
6 3
E L7
5 3 C D

5 4
4 B
Fig.3.6 Construcţia hexagonului Fig.3.7 Construcţia septagonului

Pătratul, poligon regulat cu patru laturi, se poate construi cu ajutorul cercului, caz în
care se unesc extremităţile diagonalelor cercului respectiv (acestea se duc perpendiculare
între ele), vezi fig.3.3. Dacă construcţia pătratului impune ca acesta să aibă o anumită
dimensiune a laturii, respectiv L4 (fig.3.4), atunci se construiesc din extremităţile 4 şi
respectiv 3 ale laturii respective, câte un arc de cerc, de rază L4, care se intersectează în
punctul A, de unde se va construi un arc de cerc cu centrul în A şi de rază A3. Această rază
va reprezenta dimensiunea laturii pătratului L4. Perpendicularele ridicate din punctele 3 şi 4
reprezintă tangentele cercului cu centrul în punctul A şi cu raza AC. Punctul C s-a obţinut
prin intersecţia dintre dreapta 4B şi arcul de cerc 13. Punctele de tangenţă dintre
perpendicularele 14 şi respectiv 23 şi cercul de rază AC, reprezintă vârfurile pătratului 1234
cu latura L4, ce trebuia construit.
32
 Pentagonul este un poligon regulat cu cinci laturi. Pentru a determina dimensiunea
laturii unui pentagon, se construieşte un cerc de o anumită rază. Se va construi mediatoarea
corespunzătoare razei cercului, pentru a se determina mijlocul acesteia, reprezentată pe
desenul din fig.3.5 prin punctul A. Se va construi un arc de cerc, cu centrul în punctul A şi de
rază A1, care va intersecta diametrul, obţinut prin prelungirea razei pe care s-a construit
punctul A, în punctul B. Segmentul 1B reprezintă dimensiunea laturii pentagonului ce s-a
dorit a fi construit. Respectiva dimensiune se aşează pe circumferinţa cercului, punctele de
intersecţie rezultate constituind vârfurile pentagonului.
Hexagonul este un poligon regulat cu 6 laturi. Construcţia sa este simplă. Se
construieşte un cerc de o anumită rază, dimensiunea razei se aşează de-a lungul
circumferinţei, intersecţiile reprezentând vârfurile hexagonului (fig.3.6).
Septagonul este un poligon regulat cu 7 laturi (fig.3.7). Se construieşte un cerc de
rază AO. Din extremitatea B a diametrului se duce, cu centrul în punctul B, un arc de cerc
care va intersecta cercul de bază (cu centrul în O) în punctele C şi respectiv D. ED reprezintă
dimensiunea septagonului.
Nonagonul este un poligon regulat cu 9 laturi (toate poligoanele regulate se înscriu
într-un cerc). Se construieşte un cerc de diametru 1R (fig.3.8). Din punctul R se construieşte
un arc de cerc cu centrul în R şi cu raza egală cu a cercului de bază (respectivul arc de cerc
va trece prin centrul cercului de bază). Din intersecţia acestui arc de cerc şi cercul de bază
rezultă punctele 7 şi 4 (de pe circumferinţa cercului de bază). Cu centrul în punctul 1 se duce
un arc de cerc de rază egală cu segmentul 14, care va intersecta diametrul orizontal, AB, al
cercului de bază în punctul C. Cu centrul în C se va construi un arc de cerc de rază 1C sau 41
care va intersecta diametrul orizontal în punctul D. AD reprezintă dimensiunea nonagonului
iar DO reprezintă dimensiunea unui poligon regulat cu 20 de laturi.

1
9 2

L9 L20
8 3
D O
A B C

7 4

6 R 5

Fig.3.8 Construcţia nonagonului şi a poligonului regulat cu 20 de laturi

33
 Construcţia poligoanelor regulate se poate rezuma la o singură figură. Prin construcţia
cercului de centru O, prezentat în figura 3.9, folosind construcţiile ajutătoare:
• AB ⊥ CD şi respectiv EF ⊥ OB;
• punctul G reprezintă mijlocul segmentului OB;
• GC = GD;
• OI ⊥ DB;

Fig.3.9 Construcţia poligoanelor regulate

se pot deduce laturile următoarelor poligoane regulate: EF latura triunghiului echilateral; DB

latura pătratului; CH latura pentagonului; OC latura hexagonului; EG latura septagonului; BI
latura octogonului; OH latura decagonului; CE latura dodecagonului.

III.3 CONSTRUCŢIA CERCULUI

Construcţia cercului atunci când se cunosc: raza cercului R şi două puncte A şi B de

pe circumferinţa acestuia (fig. 3.10). Pentru construcţia cercului, se duc din cele două puncte
A şi B, care se consideră centre, cu deschiderea compasului egală cu cea a razei cercului ce
urmează a se construi, două arce de cerc ce se vor intersecta într-un punct O, acesta va fi
centrul cercului de rază R care trece prin punctele A şi B.

Fig.3.10 Construcţia cercului când se cunosc raza

Fig.3.11 Construcţia cercului când se cunosc trei
cercului şi două puncte de pe circumferinţa acestuia
puncte necoliniare de pe circumferinţa acestuia

34
 Construcţia cercului atunci când se cunosc trei puncte necoliniare (A, B şi C) de pe
circumferinţa acestuia (fig. 3.11). Se unesc în acest caz cele trei puncte, A, B şi C, rezultă
astfel un triunghi. Se construiesc două mediatoare, corespunzătoare a două laturi ale
triunghiului, care se vor intersecta într-un punct O, respectiv centrul cercului care va trece
prin cele trei puncte necoliniare.
Determinarea centrului unui cerc dat. Se construiesc două coarde (fig.3.12) pe
circumferinţa cercului respectiv: AB şi respectiv CD. Intersecţia mediatoarelor celor două
coarde, construite arbitrar, va determina centrul cercului, O, pe care s-au construit
respectivele coarde.
B
A

O C

Fig. 3.12 Determinarea centrului unui

cerc dat Fig. 3.13 Construcţia tangentei într-un punct dat
de pe cerc

Construcţia tangentei într-un punct dat de pe cerc. Fie punctul T (fig. 3.13) punctul
în care se doreşte a se construi tangenta la cercul cu centrul în punctul O. Se construieşte
raza OT, iar perpendiculara, respectiv mediatoarea segmentului OA, în care OT este egal cu
TA, la această rază va fi tangenta ce trebuia să fie construită.
Construcţia tangentelor la un cerc, dintr-un punct M exterior acestuia. Se
construieşte cercul cu centrul în punctul O1 (fig. 3.14), se construieşte punctul M exterior
cercului dat, se construieşte mediatoarea segmentului O1M, care va intersecta respectivul
segment în punctul O2. Cu centrul în O2 se construieşte cercul care va trece prin punctele O1
şi M, cerc care va intersecta cercul dat cu centrul în O1, în punctele P şi N. Aceste puncte P şi
N reprezintă punctele de tangenţă ale semidreptelor construite din punctul dat M, exterior
cercului.

O2
O
O1 M
M

P T
Fig. 3.15 Construcţia unui cerc tangent într-un punct
Fig. 3.14 Construcţia tangentelor la un cerc, ce aparţine unei drepte şi care trebuie să treacă printr-
dintr-un punct exterior acestuia un punct exterior dreptei

35
 Construcţia unui cerc tangent într-un punct T, aparţinând unei drepte şi care trebuie
să treacă printr-un punct M exterior dreptei (respective). Din punctul T al dreptei (fig. 3.15)
se ridică o perpendiculară care va intersecta mediatoarea segmentului TM în punctul O,
centrul cercului ce îndeplineşte condiţiile specificate.

Fig. 3.16 Construcţia tangentelor exterioare la două cercuri exterioare

Construirea tangentelor exterioare la două cercuri exterioare cu centrele în O1 şi

respectiv O3. Concentric cu cercul cu centrul în punctul O1 (fig. 3.16) se construieşte un cerc
de rază R1−R2. Se construieşte mediatoarea segmentului care uneşte centrele celor două
cercuri date. Din punctul ce reprezintă intersecţia dintre mediatoare şi O1O3, se construieşte
un cerc cu centrul în O2 care trece prin cele două centre date O1 şi O3. Acest cerc va
intersecta cercul de rază R1−R2 în punctele A şi B. Prelungirile razelor O1A şi respectiv O1B,
intersectează cercul de rază R1 în punctele T1 şi T4. Din aceste puncte (T1 şi T4) se duc
paralele la dreptele AO3 şi respectiv BO3, aceste drepte reprezintă tangentele exterioare celor
două cercuri.
Construcţia tangentelor interioare la două cercuri exterioare cu centrele în O1 şi
respectiv O3. Concentric cu centrul cu centrul în O1 şi de rază R1 (fig. 3.17) se construieşte
un cerc cu raza R1+R2. Acest cerc va intersecta cercul cu raza O1O3/2 (care se construieşte cu
centrul în O2) în punctele A şi B. Razele O1A şi O1B vor intersecta cercul de rază R1 în
punctele T1 şi T4. Paralele construite din aceste puncte la dreptele AO3 şi BO3, vor intersecta
cercul de rază R2 în punctele T2 şi T3. Tangentele T1T3 şi T4T3 sunt tangente interne la
cercurile date.

Fig. 3.17 Construcţia tangentelor interioare la două cercuri exterioare

36
 Racordarea a două drepte D1 şi D2, concurente, cu o rază de racordare R. La
distanţa R faţă de cele două drepte D1 şi D2 se construiesc paralele (fig.3.18) care se
intersectează în punctul O, care reprezintă centrul de racordare a celor două drepte, cu un arc
de cerc de rază R.

Fig. 3.18 Racordarea a două drepte Fig. 3.19 Racordarea a două drepte concurente
concurente cu un arc de cerc cu un arc de cerc, într-un punct dat

Racordarea a două drepte D1 şi D2, concurente, printr-un arc de cerc într-un punct
dat B, de pe una din ele. Din punctul B (fig. 3.19) se ridică o perpendiculară care va
intersecta în punctul O bisectoarea unghiului C, punct care va deveni centrul de racordare al
celor două drepte. Perpendiculara dusă din O pe dreapta D1 va intersecta-o pe acesta în
punctul A, cel de-al doilea punct de tangenţă.
Racordarea a două drepte D1 şi D2, paralele, prin două arce de cerc, fiind date
punctele de racordare A şi B, puncte ce aparţin dreptelor respective. Se alege un punct C
arbitrar pe segmentul de dreaptă AB. Perpendicularele construite în punctele A şi respectiv B
pe cele două drepte date, se vor intersecta cu mediatoarele segmentelor AC şi respectiv CB,
rezultând astfel cele două centre de racordare, O1 şi respectiv O2. Din respectivele centre se
vor construi arce de cerc care vor trece prin punctele A şi C, şi respectiv C şi B (fig. 3.20).
Racordarea a două drepte D1 şi D2, paralele, prin două arce de cerc, tangente la
punctul C, punct ce reprezintă mijlocul segmentului AB, care intersectează dreptele
respective. Se construieşte mediatoarea segmentului AB, mijlocul acestui segment fiind
punctul C, se construiesc arce de cerc care vor fi tangente la cele două drepte paralele în
punctele T1 şi respectiv T2, din aceste puncte se ridică perpendiculare care vor intersecta
mediatoarea segmentului AB în punctele O1 şi respectiv O2 (fig. 3.21).

Fig. 3.20 Racordarea a două drepte Fig. 3.21 Racordarea a două drepte paralele prin
paralele prin două arce de cerc două arce de cerc tangente la mijlocul unui segment

37
 Racordarea a două drepte D1 şi D2, paralele, prin arce de cerc, fiind date punctele
de racordare T1, T2,T3, T4. Se alege punctul A astfel încât acesta să reprezinte mijlocul
segmentului T1T2. Se construiesc mediatoarele segmentelor T1A şi respectiv AT2.
Mediatoarele acestea (respectiv perpendicularele din punctele de mijloc ale acestor
segmente, B şi respectiv C), se vor intersecta cu perpendicularele la cele două drepte T1T4 şi
T2T3 în punctele O1 şi O2 ce vor deveni centre de racordare (fig. 3.22).

O2 (D)1 T1
(D)2 T2
O1
T3
(D)1 T1 O2
A C
T4
B T2
(D)2 T4
T3

Fig. 3.23 Racordarea a două perechi de

drepte paralele, inegal depărtate, care
se intersectează sub un unghi drept prin
O1 două arce de cerc

Fig. 3.22 Racordarea a două perechi de

drepte paralele, fiind date punctele de
racordare

Racordarea a două perechi de drepte D1 şi D2, paralele (două câte două) inegal
depărtate, care se intersectează sub un unghi drept, prin două arce de cerc (raza de
racordare este dată). Se construiesc bisectoarele celor două unghiuri drepte formate, acestea
vor intersecta perpendicularele ridicate din punctele T1 şi respectiv T2, rezultă astfel cele
două centre de racordare O1 şi O2 (fig. 3.23).
Racordarea dreptei D1 cu cercul cu centrul în O1 (se dă raza de racordare R). Cu
centrul în punctul O1 se construieşte un cerc de rază R+R1. Acest cerc va intersecta dreapta
dusă la distanţa R (paralelă la dreapta dată), în punctul O, centrul de racordare căutat (fig.
3.24). Punctele de tangenţă (ale racordării) vor fi T şi respectiv T1.

Fig. 3.24 Racordarea dintre o

R+ R1 dreaptă şi un cerc cu un arc de
R 1 cerc de rază dată

T1 O1

O
R

(D) T

38
 Racordarea dreptei D cu cercul cu centrul în O1 de rază R1, într-un punct T2 care
aparţine dreptei date. Se construieşte perpendiculara la dreapta (D) în punctul T2. Se
construieşte segmentul T2A=R1, iar din punctul A se construieşte AO1, la care se construieşte
o paralelă T1T2. Această paralelă va intersecta cercul dat în punctul T1, iar semidreapta O1T1
va intersecta semidreapta AT2 în punctul O2, care va deveni centrul de racordare (fig. 3.25).

T1 O1
O2

(D) T2

A
Fig. 3.25 Racordarea dintre o dreaptă
şi un cerc, cu un arc de cerc, într-un
punct dat al dreptei
Fig. 3.26 Racordarea dintre o dreaptă şi un
cerc, cu un arc de cerc, la care cercul dat să
fie tangent

Racordarea dreptei D cu cercul cu centrul în O1, într-un punct dat T1 pe cerc,

printr-un arc de cerc la care cercul dat să fie tangent exterior. Se construieşte
perpendiculara AT1 pe O1T1. Se construieşte bisectoarea unghiului T2AT1, care va intersecta
O1T1 în punctul O2 care va deveni centrul de racordare căutat. Din O2 se va construi
perpendiculara O2T2, rezultând punctul de tangenţă T2 (fig. 3.26).
Racordarea a două cercuri cu centrele în O1 şi respectiv O2, printr-un arc de cerc
exterior la cercurile date, dat fiind şi punctul de racordare T1. Se consideră un punct

Fig. 3.27 Racordarea a două cercuri cu un

arc de cerc într-un punct dat

oarecare A pe dreapta AT1. Se construieşte un arc de cerc de rază AT1, cu centrul în A care
39
va intersecta cercul de rază R2 în punctele B şi C. Dreapta BC va intersecta tangenta la cercul
de rază R1, dusă din punctul de tangenţă T1, în punctul D. Din D cu raza DT1, se trasează un
arc de cerc care va intersecta cercul de rază R2 şi centrul în O2, în punctul T2. Intersecţia
dintre dreptele O2T2 cu O1T1 vor crea centrul de racordare căutat (fig. 3.27).
Racordarea a două cercuri cu centrele în O1 şi respectiv O2, printr-un arc de cerc de
rază dată R, tangent exterior la cercurile date. Se construiesc, concentric cu cercurile date,
cercurile de rază R1+R şi respectiv R2+R, care se vor intersecta în punctul O. Intersecţiile
dreptelor OO1 şi OO2, vor genera punctele de tangenţă T1 şi respectiv T2. Arcul de cerc cu
centrul în O care va trece prin aceste puncte de tangenţă, va constitui racordarea ce s-a dorit
a se construi (fig. 3.28).

Fig. 3.28 Racordarea a două

cercuri printr-un arc de cerc de
rază dată, tangent exterior la
cercurile date

Racordarea a două cercuri cu centrele în O1 şi respectiv O2, printr-un arc de cerc

de rază dată R, cercurile date fiind tangente interior la arcul de racordare. Se construiesc,
concentric cu cercurile date, cercurile de rază R-R1 şi respectiv R-R2, care se vor intersecta în
punctul O. Intersecţiile dreptelor OO1 şi OO2, vor genera punctele de tangenţă T1 şi respectiv
T2. Arcul de cerc cu centrul în O care va trece prin aceste puncte de tangenţă, va constitui
racordarea ce s-a dorit a se construi (fig. 3.29).

Fig. 3.29 Racordarea a două cercuri printr-un arc de cerc de rază dată, tangent interior la
cercurile date

40
 Racordarea a două cercuri cu centrele în O1 şi respectiv O2, printr-un arc de cerc de
rază dată R, arcul de racordare fiind tangent interior la un cerc şi tangent exterior la
celălalt cerc. Se construiesc, concentric cu cercurile date, cercurile de rază R-R1 şi respectiv
R2+R, care se vor intersecta în punctul O. Intersecţiile dreptelor OO1 şi OO2, vor genera
punctele de tangenţă T1 şi respectiv T2. Arcul de cerc cu centrul în O care va trece prin aceste
puncte de tangenţă, va constitui racordarea ce s-a dorit a se construi (fig. 3.30).

Fig. 3.30 Racordarea a două cercuri printr-un arc de cerc de rază dată, tangent interior la
un cerc şi tangent exterior la cel de-al doilea cerc

Fig. 3.31 Racordarea unei drepte

cu cercuri, prin arce de cerc de
raze egale cerc şi tangent exterior
la cel de-al doilea cerc

Racordarea unei drepte cu cercuri, prin arce de cerc de aceeaşi rază (R). Se
construiesc cercurile concentrice date de rază R1 şi R2. Se construieşte dreapta care se

41
doreşte să se racordeze cu aceste cercuri. Cercurile de raze R1+R şi R2−R vor intersecta
dreapta dată în centrele de racordare căutate (fig. 3.31).
Racordarea a trei cercuri tangente date prin arce de cerc. Se construiesc cercurile
de raze: R1+R; R2−R; R3+R, care prin intersecţiile lor cu cercurile date vor determina
centrele de racordare (tangenţă) căutate (fig. 3.32).

Fig. 3.32 Racordarea a trei

cercuri tangente prin arce de cerc

III.4 CONSTRUCŢIA OVALULUI

Ovalul este o curbă plană închisă, formată din arce de cerc racordate între ele, simetrice şi
egale două câte două, faţă de axele perpendiculare. Ovalul înlocuieşte cu succes în
construcţiile grafice uzuale, elipsa.

C
Fig. 3.33 Construcţia ovalului
E
O
A B
O1

D
O2
Există mai multe metode de construcţie ale ovalului. Una din cele mai utilizate
metode presupune: construcţia semiaxelor AO=OB şi CO=OD; cu centrul în C se
42
construieşte un cerc de rază AO−OC, care va intersecta AC în punctul E; se construieşte
mediatoarea segmentului AE care va intersecta AO în O1 şi OD în O2, aceste puncte
devenind centrele de construcţie pentru arcele de cerc aparţinând ovalului. Construcţia fiind
simetrică este valabilă şi pentru partea dreaptă (fig. 3.33).
C
E
I
O1 B
A
O

Fig.3.34 Construcţia ovalului

O2
Metoda a doua aleasă spre a fi prezentată, presupune construcţia unui dreptunghi cu
axele de simetrie AB şi CD. Se construiesc bisectoarele unghiurilor EAC şi ECA care se vor
intersecta în punctul I. Din acest punct se construieşte perpendiculara pe AC care va
intersecta AO şi OD (semiaxele ovalului, elipsei) în punctele O1 şi respectiv O2, centrele
arcelor (care se racordează) ovalului (fig. 3.34).

Fig. 3.35 Construcţia elipsei

43
 III.5 SPIRALE

Spirala lui Arhimede reprezintă locul geometric al unui punct dat, a cărui rază
vectoare r variază proporţional cu unghiul de rotaţie dintre acesta şi o rază vectoare origine
(fig. 3.36).
r = K ⋅φ în care Φ reprezintă unghiul de rotaţie, iar K este un coeficient
constant, aceste simboluri reprezentând coordonatele polare.
Construcţia spiralelor din arce de cerc sunt mai uşor de trasat grafic în raport cu cele
de tip Arhimede. Dacă spirala are două centre, pasul acesteia fiind constant, se construieşte
primul arc de cerc cu centrul în punctul O şi având raza egală cu jumătate din pasul spiralei,
apoi cu centrul în punctul 2 şi cu raza egală cu pasul, se racordează următorul arc de cerc,
rezultând punctele 1 şi 3. Cu centrul în punctul 1 şi cu raza (P+P/2) se va trasa următorul arc
de cerc. Deci cele două centre 1 şi respectiv 2, situate la distanţa P, vor fi folosite alternativ
în construcţia spiralelor cu două centre (fig. 3.37).

P P P P P
6 5 1 2 3 4
O

Fig.3.36 Spirala lui Arhimede

Fig.3.37 Construcţia spiralei cu două centre

1
4
A

B 2
C
A B 3
5
D C
1

3 2

Fig.3.38 Construcţia spiralei cu trei centre Fig.3.39 Construcţia spiralei cu patru centre

44
 În cazul în care spirala se construieşte cu trei centre, acestea sunt dispuse ca
vârfurile unui triunghi echilateral (la 600), pasul acesteia fiind 3AB (fig. 3.38).
Dacă se doreşte construcţia unei spirale cu patru centre, pasul acesteia va fi 4AB
(fig. 3.39).

5 A
1 B
D
C 3

45
 GEOMETRIE DESCRIPTIVĂ
ŞI DESEN TEHNIC

Reprezentarea dreptei

Proiecţia dreptei pe un plan este, în general, tot o dreaptă. Pentru a reprezenta o

dreaptă în epură, este suficient să se reprezinte două puncte ale ei.
Fie A şi B două puncte oarecare de pe dreapta D. Proiecţiile celor două puncte, a
respectiv b pe planul H şi a’ respectiv b’ pe planul B, determină proiecţiile d şi d’ ale dreptei.
Se ştie că, dacă un punct oarecare M se află pe dreapta D atunci proiecţiile lui se vor
găsi pe proiecţiile de acelaşi nume ale dreptei.
Dacă se prelungeşte dreapta D dincolo de punctele A şi B, acesta va intersecta planul
H în punctul h, h’, iar planul v în punctul v, v’. Punctul h în care dreapta intersectează planul
H se numeşte urma orizontală a dreptei; el are cota egală cu zero şi deci proiecţia verticală h’
situată pe linia pământului. Punctul v’ în care dreapta intersectează planul V se numeşte
urma verticală a dreptei: el are cota egală cu zero şi deci proiecţia verticală h’ situată pe linia
pământului. Punctul v’ în care dreapta intersectează planul V se numeşte urma verticală a
dreptei: el are depărtarea egală cu zero şi deci proiecţia orizontală v pe linia pământului. Cele
două urme ale unei drepte sunt punctele caracteristice ale acesteia.
În epură pentru a găsi urma orizontală a dreptei D se caută punctul de pe dreapta care
are cota zero, adică punctul care se găseşte în planul H. Pentru aceasta, întrucât cotele se
citesc în planul v, se prelungeşte proiecţia verticală a dreptei până când întâlneşte linia
pământului în h’ şi apoi în acest punct se coboară linia de ordine până în h, pe proiecţia
orizontală a dreptei. Punctul h, h’ astfel obţinut este urma orizontală a dreptei. În mod
analog, dacă se prelungeşte proiecţia orizontală a dreptei până când întâlneşte axa OX în v şi
apoi din acest punct se ridică linia de ordine până în v’, pe proiecţia verticală a dreptei, se
obţine urma verticală v, v’ a acesteia.
Urmele unei drepte limitează porţiunile de dreaptă cuprinse în diferite diedre, astfel:
între urmele h, h’ şi v’ dreapta traversează diedrul I. Dincolo de urmele verticale şi
orizontale, ea trece respectiv în diedrele II şi IV.

Reprezentarea planului

Un plan oarecare poate fi reprezentat în epură prin proiecţiile elementelor care îl

determină, adică: trei puncte necoliniare, o dreaptă şi un punct exterior ei, două drepte
concurente sau două drepte paralele. Acest mod de reprezentare nu este însă sugestiv; de
aceea, în mod obişnuit, se preferă reprezentarea prin drepte după, care planul dat P
intersectează planele H şi V.
Aceste drepte se numesc, respectiv, urma orizontală şi urma verticală a planului şi se
notează cu Ph şi Pv. Cele trei plane concurente P, H şi V se intersectează două câte două
după trei drepte care se întâlnesc în punctul de concurenţă al celor trei plane, notat cu Px.
În epură, în urma orizontală a planului, ca orice dreaptă cuprinsă în planul H, are
proiecţia orizontală Ph pe planul H, iar proiecţia verticală pe linia pământului. În mod
analog, urma verticală are proiecţia verticală în Pv pe planul V, iar proiecţia orizontală pe
linia pământului.
46
 Un plan p oarecare nu se mărgineşte numai la porţiunea cuprinsă în primul diedru, ci
se întinde nelimitat şi în celelalte diedre. Urmele planului nu se limitează deci la ceea ce
apare pe semiplanele Ha şi Vs ci se prelungesc dincolo de OX, respectiv pe Hp şi Vi.
În mod curent, planul oarecare se reprezintă doar prin semiurmele Pha şi Pvs.
Urma unui plan oarecare pe planul lateral de proiecţie poate fi determinată dacă se
cunosc urmele pe planul orizontal şi pe planul vertical.

Poiedre

Orice linie care se deplasează în spaţiu după o lege oarecare generează o suprafaţă.
Suprafeţele pot fi plane sau curbe, închise sau deschise. Volumele închise de feţe
plane se numesc poliedre.
Pentru a putea fi reprezentate, clădirile se consideră mărginite de suprafeţe plane sau
curbe. Aceste suprafeţe fiind aşezate în anumite poziţii unele faţă de altele, se intersectează
după linii curbe sau drepte.
Din categoria poliedrelor neregulate se întâlnesc mai des prisma şi piramida.
Prisma – suprafaţa generată de o dreaptă mobilă care se sprijină pe un poligon
director rămânând tot timpul paralelă cu o direcţie D dată.
Două plane paralele intersectând o suprafaţă prismatică după toate muchiile,
determină pe aceste doua poligoane egale şi corpul astfel limitat se numeşte prismă.
Piramida – ia naştere prin mişcarea continuă a unei drepte care, trecând printr-un
punct fix numit vârf, se sprijină pe un poligon director. Dacă se secţionează suprafaţa cu un
plan intersectând toate muchiile, corpul limitat de suprafaţă între planul de secţiune şi vârf se
numeşte piramidă.

Suprafeţe curbe

O linie oarecare, dreaptă sau curbă, care se deplasează în spaţiu după o anumita lege,
dă naştere unei suprafeţe.
Linia, dreapta sau curba, care prin deplasarea ei dă naştere suprafeţei, este elementul
generator al acesteia şi de aceea se numeşte generatoare. Pentru a exprima legea după care se
mişcă generatoarea suprafeţei, aceasta se raportează la unele elemente fixe, care se numesc
directoare.
Suprafeţe curbe:
- Cilindru – dreapta este paralelă cu axa de rotaţie;
- Conul – dreapta se intersectează cu axa de rotaţie;
- Sfera – rotirea unui cerc în jurul acei sale.

Intersecţii de suprafeţe

Intersecţiile de suprafeţe pot fi de două feluri: pătrunderi sau smulgeri.

Pătrunderile sunt caracterizate printr-o curbă cu două ramuri, una de intrare şi
cealaltă de ieşire.
Smulgerile sau ruperile sunt intersecţiile obţinute prin pătrunderi parţiale şi rămânere
cu un număr oarecare de generatoare care nu intersectează cealaltă suprafaţă.

47
 Când curba de intrare şi cea de ieşire au un punct comun prin care se poate duce un
plan tangent în acelaşi timp la ambele suprafeţe, se obţine un caz intermediar de intersecţie
între pătrundere şi smulgere.

48