DOT HUTCHISON

 Seria Colecţionarul 

2. TRANDAFIRII DE MAI
Original: The Roses Of May (2017)

Traducere din limba engleză:

CRISTINA NEMEROVSCHI

virtual-project.eu

Editura: HERG-BENET

2
— 2019 —

3
Acelor fete periculoase, cu zâmbete neliniştite pe buze

4
 O CHEAMĂ DARLA JEAN CARMICHAEL şi a fost prima
pentru tine.
Dar, pe atunci, încă nu ştiai asta.
Ceea ce ştii, în ziua frumoasă de primăvară, e că până şi
Dumnezeu s-a întrecut pe sine când a creat-o atât de minunată.
Are o splendoare inocentă, fără artificii şi vanitate – de asta o şi
iubeşti. Părul blond, strălucitor, i se prelinge în bucle grele de-a
lungul spatelui. Poartă rochia ei de modă veche, mănuşi de
dantelă şi o pălărie elegantă. Ai mai văzut vreodată ceva atât de
desăvârşit în splendoarea sa? Ceva atât de pur?
Chiar şi natura este de partea ta astăzi. De-a lungul aleii care
duce la biserică, plină de praf şi pustie acum, iarba înaltă e
înfrumuseţată de narcise din loc în loc, albe şi galbene, ca şi
cum scopul lor pe lume ar fi să se asemene Darlei Jean. S-o
completeze, s-o facă şi mai încântătoare. Margaretele sălbatice
sunt şi ele tot galben cu alb. În alţi ani, câmpurile ar fi fost
înţesate de lavandă.
Anul ăsta… este numai Darla Jean.
Doar că nu e singură.
Mâna ei strânge uşor braţul unui tânăr, i s-a cuibărit spre cot
ca şi cum locul ei ar fi acolo. Dar nu este. Mâna ei nu are ce
căuta pe braţul lui, fiindcă acel bărbat nu eşti tu.
Iar Darla Jean îţi aparţine.
Ţi-a aparţinut mereu.
N-a avut nevoie să i-o spui, înainte. A ştiut-o şi singură, aşa
cum ar fi şi trebuit, pentru că voi doi eraţi meniţi să fiţi
împreună, indiferent ce ar fi spus ceilalţi.
Furios şi cu inima frântă, mergi pe urmele lor până la mica
biserică din cărămidă. Copacii înfloriţi din jurul ei au atâta
culoare, încât îţi lasă senzaţia de pânză brodată. Cumva, în
ciuda valului de emoţii care îţi fac inima să bată cu disperare,

5
observi şi alte lucruri. În mâna pe care o are liberă, tânărul ţine
acel coş cu bunătăţi pe care mama ei a rugat-o să-l ducă la
biserică, fiecare pachet ambalat frumos, pregătit pentru
vânzare, fiindcă biserica are nevoie de un nou acoperiş înainte
de venirea anotimpului furtunilor.
Bărbatul se apleacă spre ea, de fiecare dată când fata râde.
Şi râde mult.
Iar sunetul râsului ei este al tău, la fel cum orice altceva ce-i
aparţine ei este şi al tău, şi oare cum poate să împărtăşească
lucrurile acestea cu altcineva? Râsul ei de fiecare dată te-a
înmuiat, te-a îndepărtat de furia şi violenţa care stau oricum
mult prea aproape de suprafaţă, pregătite să iasă. Acum,
imediat ce-l auzi, ascuţit ca şuieratul vântului pe veranda din
spate, simţi o durere puternică în piept, o pulsaţie care-ţi trece
prin oasele capului.
Cei doi intră împreună în biserică. Îţi ia câteva minute până
găseşti o fereastră de unde îi poţi observa cu claritate, fără să fii
văzut la rândul tău. Ea nu ar trebui să fie nevoită să te vadă şi să
afle că eşti aici pentru a şti cum trebuie să se comporte, ce îţi
datorează.
Înăuntru, în biserică, este întuneric, iar ochii tăi încă mai
sunt plini de explozia de culoare de afară, aşa că la început nu
distingi ce se întâmplă.
Apoi, dintr-odată, vezi.
Vezi roşu în faţa ochilor.
El o sărută, sau poate ea îl sărută pe el. Au feţele înclinate
una spre cealaltă, iar corpurile lor aproape se ating. Ar putea fi
primul lui sărut.
Al ei ştii sigur că e primul.
Primul sărut, care ar fi trebuit să fie al tău – pe care l-ai
aşteptat în toţi anii ăştia. Dar, în loc să-i faci asta, tu ai preţuit-
o, ai crezut-o prea pură, prea inocentă pentru a fi pătată în felul
acesta.

6
 Era prea pură pentru tine.
Te rezemi de zidul tare de cărămidă şi cauţi prin buzunarele
hainelor. Tremuri – poate chiar plângi. Cum a putut? Cum a
putut să-şi facă asta sieşi, dar şi ţie?
Cum de s-a lăsat murdărită?
Acum e lipsită de valoare, asemeni curvelor din lumea
întreagă, care îşi vântură corpurile prin faţa ochilor tăi, îşi
etalează zâmbetele şi privirile crude, atotştiutoare.
Tu ai fi preţuit-o până la sfârşitul zilelor.
Cu toate astea, încă o iubeşti. Cum altfel? O iubeşti îndeajuns
ca s-o salvezi. Ca să o salvezi de ea însăşi.
Îl auzi pe băiat plecând, murmurând o scuză din vârful
buzelor – trebuie să-i ajute pe fraţii lui să se pregătească. Îl auzi
pe preot întâmpinând-o şi salutând-o pe Darla Jean. Îi spune că
trebuie să fugă în oraş, să ia pahare pentru limonadă. Va fi în
regulă s-o lase singură aici? Sigur că va fi. Darla a crescut în
biserica aceasta. Mereu a fost un loc unde s-a simţit în
siguranţă. Nu-şi imaginează încă o lume în care lucrurile ar sta
diferit. În timp ce-l priveşti pe preot depărtându-se tot mai mult
pe alee, o auzi pe ea cum începe să cânte.
Şi cântecele ei sunt tot ale tale. Şi nu e nimeni altcineva aici
care să le asculte.
Când intri în biserică, te întâmpină cu un zâmbet, apoi râde
şi îi strălucesc ochii. Dar acum ţi se par vicleni, plini de
murdărie. Acum ştii că fata şi-a pierdut inocenţa.
Pe măsură ce te apropii, zâmbetul îi dispare.
Are tupeul să te întrebe ce s-a întâmplat.
Ştii că nu ai prea mult timp la dispoziţie – sunt doi kilometri
până în oraş, şi e un drum pe care preotul îl face frecvent – dar
e de ajuns ca să-i arăţi ceea ce-ţi doreşti, să-i arăţi totul.
I-ai promis o viaţă împreună, că vei fi mereu acolo pentru ea.
I-ai promis lumea întreagă.
A aruncat-o la gunoi.

7
 E numai vina ei.
Pleci de acolo împleticindu-te, încă îndurerat de trădarea ei.
Darla Jean rămâne în urmă, întinsă pe dalele de piatră, cu
rochia ei de Paşti îmbibându-se acum din balta mare, roşie.
Narcisele pe care le-ai cules pentru ea – un cadou, şi uite ce a
făcut cu ele… – zac împrăştiate în jurul ei. Ochii îi sunt larg
deschişi, goi. I-ai lăsat pe buze un zâmbet neliniştit, colţuros, pe
care acum îl poate împărtăşi lumii, dacă doreşte.
Nu mai poate râde, nu mai poate cânta, nu mai poate să
întineze ce este al tău.
Acum nu mai poate face nimic.
Poate că nu ai vrut să ajungă lucrurile până acolo. Poate
cuţitul de vânătoare ţi-a alunecat şi a tăiat prea adânc. Poate că
ai uitat că e aşa de mult sânge, atât de la suprafaţă.
Sau poate ai vrut să faci exact ceea ce ai făcut.
La urma urmei, e doar o altă curvă.
Acum Darla Jean e moartă.
Nu ai ştiut că va fi prima pentru tine.
Şi, deşi încă n-o ştii, cu siguranţă nu va fi nici ultima.

8
FEBRUARIE

9
 HÂRŢOGĂRIA, DACĂ E LĂSATĂ nesupravegheată, are
talentul de-a se multiplica la nesfârşit, asemeni iepurilor sau
umeraşelor pentru haine. Răsfoind cele mai noi dosare şi foi de
pe biroul său, agentul special Brandon Eddison nu se poate
abţine să nu îşi imagineze cum ar arăta ele puse pe foc. Nu ar
dura prea mult. Doar un chibrit scăpărat, o brichetă, câteva
colţuri de foi împăturite, ca să fie cuprinse bine de foc. Apoi ar
dispărea toate.
— Dacă le pui pe foc, ţi le vor tipări încă o dată, şi va trebui să
mai completezi şi alte formulare în plus, despre aşa-zisul
incendiu în care s-au pierdut, spune râzând o voce din dreapta
lui.
— Taci din gură, Ramirez, suspină el.
Mercedes Ramirez, colega şi amica lui, râde în continuare şi
se lasă pe spate cu scaunul. Se întinde ca să se dezmorţească,
iar scaunul ei protestează, scârţâind. Biroul ei este la fel de
acoperit cu hârtii cum este şi al lui. Nici nu mai sunt aşezate în
teancuri – sunt atât de multe şi atât de împrăştiate, încât nu
mai e niciun loc liber.
Cu toate astea, dacă îi va cere o informaţie extrem de precisă,
ea va găsi documentele în câteva secunde. Niciodată nu va
înţelege cum face Ramirez chestia asta.
În colţ, cu faţa spre ei, este bârlogul şefului şi partenerului
lor, inspectorul Victor Hanoverian. Spre oroarea şi admiraţia lui
Eddison, hârţogăria lui pare să fi fost deja sortată şi pusă în
dosare, pe culori. Ca şef al trio-ului, Vic are şi mai multe
documente de semnat, dar mereu le termină primul. Treizeci de
ani de muncă neîntreruptă la FBI te pot învăţa multe, bănuieşte
Eddison. Îl sperie perspectiva.
Îşi întoarce privirea spre propriul birou, spre cel mai nou
teanc apărut acolo, şi mormăie în timp ce întinde mâna spre

 10 
foile de deasupra. Are şi el un sistem de triere, unul care o lasă
cu gura căscată pe Ramirez, la fel cum al ei îl scoate pe el din
sărite – în ciuda înălţimii impresionante pe care o are teancul,
nu-i ia mult până ce hârtiile sunt sortate după temă şi
prioritate. Sunt aliniate frumos la colţul biroului, unele puse pe
lungime, altele pe lăţime, pentru a putea fi extrase mai uşor.
— N-ai găsit niciun doctor amabil cu care să discuţi despre
pedanteria asta a ta? îl întreabă Ramirez.
— De tine nu s-a milostivit nimeni şi nu te-a dus la urgenţe,
să te repare?
Ea pufneşte pe nas şi se întoarce la birou. Ar fi drăguţ ca, din
când în când, să meargă şi mai departe cu tachinările, dar
poliţista nu are chef totdeauna de sarcasm. Deşi la partea cu
umorul stă bine.
— Unde e Vic, apropo? întreabă el.
— Se întoarce de la o depoziţie. Bliss l-a rugat să fie prezent.
Eddison se întreabă dacă ar trebui oare să sublinieze că, la
trei luni şi jumătate după ce le-au salvat pe fete din Grădina
cuprinsă de flăcări, ea încă le mai foloseşte numele lor de
Fluturi, numele date victimelor de cel care le-a ţinut captive.
Dar nu mai subliniază nimic. Probabil că ea ştie. Munca
devine ceva mai uşoară dacă pot plasa toate datele pe care le au
în cutiuţe mici, ordonate bine în mintea lor. Iar a te gândi la
cine erau fetele acelea înainte de a fi răpite îngreunează totul.
Trebuie să se apuce de treabă. Este o zi destinată în cea mai
mare parte hârţogăriei şi ar fi bine să facă dispărute măcar
două teancuri de hârtii până la finalul serii. Ochii îi fug spre
turnuleţul colorat din colţul din spate al încăperii, plin cu
dosare care nu au primit niciun răspuns şi nicio finalitate de-a
lungul timpului. Teancul acela nu va dispărea niciodată.
Se lasă pe spate cu scaunul şi studiază cele două fotografii
înrămate de pe bufetul unde ţine băuturile şi colile albe.
Una din ele îl înfăţişează pe el, alături de sora lui, la un

 11 
Halloween din urmă cu mulţi ani, una dintre ultimele dăţi când
o mai avusese alături, înainte să fie răpită de pe stradă, într-o zi
când se întorcea acasă de la şcoală. Avea doar opt ani pe
atunci. Logica îi spune că probabil este moartă. Au trecut
douăzeci de ani de atunci, dar încă se mai trezeşte că studiază
femeile de pe stradă care i se par că ar semăna cu ea.
Speranţa e o chestie stranie şi schimbătoare.
Dar la fel era şi Faith, stranie şi schimbătoare, pe vremea
când era doar sora lui, nu parte din statisticile privind copiii
dispăruţi.
Cealaltă fotografie este mai nouă, făcută doar în urmă cu
câţiva ani, un suvenir din cea mai neaşteptată şi tulburătoare
excursie din timpul unei zile, care nu fusese legată de muncă.
Priya şi mama ei l-au târât într-un tur de vizitare a oraşului mai
mereu pe durata celor şase luni cât locuiseră în Washington,
dar acea scurtă ieşire fusese de-a dreptul de coşmar. Nici nu
mai ştia cum nimeriseră pe o platformă pe care tronau statuile
preşedinţilor americani. La un moment dat, Eddison şi Priya se
urcaseră pe umerii lui Lincoln şi îşi îndreptaseră câte un deget
spre golul din capul şi ceafa statuii. Nu avea idee dacă găurile
fuseseră făcute intenţionat – toate statuile aveau un aspect
uşor deteriorat.
Mai sunt şi alte poze din acea zi, toate puse bine la păstrare
într-o cutie de pantofi, dar aceasta este preferata lui. Nu pentru
că în ea era prezent şi bustul unui preşedinte asasinat, ci
pentru că în ea apărea Priya rânjind cu gura până la urechi.
Nu apucase s-o cunoască pe acea Priya din vremea când
râdea fără să stea prea mult pe gânduri. Acea Priya fusese
spulberată cu puţine zile înainte ca el s-o întâlnească pe fata
recompusă din bucăţile rămase în urmă. Priya pe care o ştie el
nu e o persoană uşor de suportat, cu zâmbete care parcă îţi taie
în piele, cu mârâituri de nemulţumire, mereu provocându-te.
Orice sensibilitate din partea ei e mai degrabă un accident.

 12 
Poate doar mama ei mai vede ce se ascunde sub armura pe care
şi-a ridicat-o, nimeni altcineva, nu de când sora Priyei a
devenit doar un set de poze într-un dosar colorat care aşteaptă
într-un colţ al biroului său.
Eddison este convins că nu s-ar fi putut împrieteni niciodată
cu Priya cea de dinainte. Încă e mirat că reuşeşte să fie apropiat
de aceasta din prezent. Ar fi trebuit să rămână doar sora unei
fete ucise, o adolescentă pe care s-o interogheze, care să-i
stârnească mila, poate, dar să nu ajungă vreodată să o
cunoască. Numai că, în zilele de după ce sora ei fusese omorâtă,
Priya avusese atâta furie de exprimat – faţă de criminal, faţă de
sora ei, faţă de poliţie, faţă de lumea întreagă, la naiba. Eddison
cunoştea bine acel gen de furie.
Şi pentru că se tot gândeşte la ea, pentru că e o zi destinată
hârtiilor, după alte câteva proaste în care s-a luptat să ţină în
frâu presa care era însetată să afle mai multe despre cazul
Fluturilor, Eddison îşi scoate mobilul şi pozează fotografia
înrămată, apoi i-o trimite ei într-un mesaj. Nu aşteaptă să
primească un răspuns – ceasul îi spune că e doar ora 9, după
fusul ei orar. Fără şcoală, pentru care să se trezească dimineaţa,
cu siguranţă încă mai doarme, înfăşurată confortabil în pătură
ca un burrito.
Un minut mai târziu, însă, telefonul lui scoate un bâzâit.
Este o poză cu o clădire lungă din cărămidă, care arată
oarecum fiţos, cu zăbrele care vara sunt probabil acoperite de
iederă. Ferestrele sunt înguste, pe stil medieval.
Ce mama naibii?
Telefonul îi bâzâie din nou.
Asta e şcoala unde aproape am fost forţată să merg. Să vezi
ce uniforme poartă.
Ştiam eu că faci cursuri online numai ca să poţi sta întreaga
zi în pijamale.
Ei bine, nu doar de asta. Ştii că directorul a protestat când

 13 
mama i-a zis că nu mă voi înscrie? I-a spus că îmi face un
deserviciu şi că voi sfârşi prin a fi prost educată.
Nu cred că s-a terminat prea bine acea discuţie.
Bănuiesc că e obişnuit să bată cu scula în masă şi să se
rezolve pe loc. Dar a maică-mii e mai tare ca a lui.
Simte o greutate pe umeri şi strânge pleoapele, dar este doar
colega lui, Ramirez. Concepţia ei asupra spaţiului personal e
complet diferită de a lui – el, cel puţin, ştie că aşa ceva există.
În loc să-i facă observaţie, chestie care ar fi oricum inutilă,
îndreaptă telefonul spre ea, ca să poată citi şi poliţista.
— Să bată cu… Eddison! Tu ai învăţat-o expresiile astea? zice
Ramirez şi-l loveşte în glumă peste cap.
— Are aproape şaptişpe ani, Ramirez. Posedă un arsenal
destul de bogat în privinţa asta, la care eu nu am contribuit cu
nimic.
— Oricum, reprezinţi o influenţă negativă.
— Dacă ea e de fapt influenţa negativă pentru mine?
— Cine este adultul? întreabă femeia.
— În mod cert, niciunul dintre voi doi, spune o voce.
Amândoi se crispează.
Dar Vic nu le atrage atenţia că telefoanele personale nu ar
trebui folosite în timpul orelor de program sau că au deja o tonă
de muncă de făcut. Doar trece pe lângă ei, cu mirosul de cafea
proaspătă plutind în jurul lui ca un nor, şi spune peste umăr:
— Transmiteţi-i salutări Priyei.
Conştiincios, Eddison tastează, în timp ce Ramirez se
întoarce la biroul ei. Bărbatul începe să râdă imediat ce
primeşte răspunsul.
Vai, te-a pus deja la colţ, în genunchi?
Apropo, de ce eşti trează şi ce faci?
Pierd vremea pe aici. Vremea s-a schimbat, în sfârşit.
Nu mai e frig?
Ba da, dar nu mai ninge şi nu mai alunecă pe jos. Nu mai cad

 14 
rahaturi umede din cer şi pot şi eu să arunc o privire
primprejur.
Sună-mă mai târziu. Şi spune-mi ce e primprejur.
Aşteaptă ca ea să-i dea un răspuns afirmativ, apoi vâră
mobilul în sertar, lângă pistol şi legitimaţie, şi alte chestii cu
care nu ar trebui să piardă vremea când e la birou. În marea de
orori pe care i-o scoate în faţă munca, Priya este o scânteie
plină de viaţă.
E de destulă vreme în FBI ca să ştie că trebuie să fie
recunoscător pentru această scânteie.

În luna februarie, este al naibii de ger în Huntington,

Colorado. Chiar şi încotoşmănată în aşa hal, încât să mi se pară
că am de trei ori dimensiunile mele fireşti, gerul are felul lui
specific de a se strecura prin ţesătură. Suntem aici de o
săptămână şi asta e prima zi în care-i destul de suportabil afară
cât să arunc o privire prin împrejurimi.
Până acum, arată ca toate locurile unde am stat în ultimii
patru ani. Compania unde lucrează maică-mea ne mută peste
tot prin ţară, şi în trei luni vom porni din nou la drum, poate
chiar definitiv, la mama naibii, ca ea să poată conduce
Resursele Umane dintr-un birou din Paris. Nu ştiu cât de
permanent va fi în definitiv şi Parisul, dar cred că amândouă
sperăm să fie. Priya în Paris… nu sună rău deloc. Între timp,
Huntington-ul e destul de aproape de Denver, unde are ea acum
biroul, pentru ca mama să nu se simtă prea înstrăinată, dar la
suficientă distanţă cât să fie mai degrabă o comunitate decât un
oraş, dacă ţinem cont de ce ne-a spus agentul care ne-a primit
în casa nouă în prima zi.
După cinci zile de lapoviţă, a nins în weekend, iar peluzele s-
au încărcat de zăpadă albă şi pufoasă. Apoi au venit plugurile
de deszăpezire, iar zăpada s-a transformat într-o chiseliţă gri-
maronie. Puţine lucruri sunt mai urâte decât zăpada murdară,

 15 
tăvălită. Măcar drumurile sunt acum curate, iar mormanele de
pe marginea lui au o culoare albăstruie, de la sare. Parcă aş păşi
într-o scenă în care au fost masacraţi ştrumfi.
Îmi vâr mâinile în buzunare în timp ce merg, pe de o parte
pentru a le încălzi, pe de altă parte ca să nu mi se mai agite de
nervi, în căutarea unui obiectiv mai bun decât cel al telefonului.
Mi-am lăsat aparatul de fotografiat acasă, iar Huntington se
dovedeşte un pic mai interesant decât mă aşteptam.
Imediat ce trec de clădirea şcolii primare din oraş, ochesc o
căsuţă pentru veveriţe, construită la marginea unui teren de
joacă pentru copii. E ca un coteţ pentru găini, cu acoperişul
vopsit roşu. Are o gaură la bază, pentru ca veveriţele să se
strecoare înăuntru, şi pare că există şi o cameră de filmat,
pentru ca ăia mici să arunce o privire la rozătoare în timpul
iernii. Am tras cu ochiul înăuntru, nu am putut să mă abţin.
Chiar e o locuinţă pentru veveriţe. Înăuntru, câteva dormeau pe
o mini-plăpumioară.
Ceva mai departe, chiar înainte de intersecţie, e un teren
viran, prea mic pentru a fi un parc în toată regula, dar cu un
foişor drăguţ cu fier forjat în mijloc. Nu are o podea, dar pereţii
de metal şi acoperişul din bare subţiri îl fac să arate de parcă ar
fi din dantelă neagră. Îţi lasă senzaţia unei capele în care intră
oamenii ca să se căsătorească, dar înconjurată de chioşcuri
unde se vinde fast-food.
Ajung în intersecţie. Nu se vede nicio maşină la orizont. E de
abia trecut de ora unsprezece dimineaţa şi toată lumea este fie
la muncă, fie la şcoală, dar am senzaţia oricum că prin
intersecţia asta trec doar şoferi resemnaţi şi plictisiţi, care nu
mai aşteaptă nimic de la viaţă.
Fotografiez totul, deşi sunt conştientă că pozele nu vor avea
o calitate prea bună, făcute cu telefonul. Dar să pozez e ceea ce
ştiu să fac mai bine. Cumva, în timp ce fotografiez, lumea nu mi
se mai pare aşa înspăimântătoare. E dincolo de lentilă, la o

 16 
oarecare distanţă de mine. Fac poze mai ales pentru Chavi, ca
să vadă şi ea lucrurile pe care le privesc eu.
Chavi e moartă de aproape cinci ani.
Dar eu încă mai fac poze.
Moartea lui Chavi mi-a făcut cunoştinţă cu agenţii FBI, iar
acum Eddison, Mercedes şi Vic sunt ai mei, într-un fel esenţial.
Ar fi trebuit ca ea să fie un simplu caz, sora mea – o altă fată
moartă dintr-un şir de crime, dar totuşi ei s-au mai interesat de
soarta mea şi după ce a fost închis dosarul. Mi-au dat e-mailuri,
telefoane, mi-au trimis felicitări. După o vreme, nu au mai fost
doar amintiri a ce s-a întâmplat cu sora mea, ci un grup straniu
de prieteni de la Quantico.
Trec de biblioteca ale cărei ferestre de sticlă sunt vopsite,
care seamănă mai mult cu o catedrală, cu turn, şi de buticul
care vinde băuturi. Un pic mai sus, sunt şapte restaurante
diferite de tip fast-food. În mod ciudat, îmi place acest
amalgam, dovada că intenţiile noastre spirituale uneori se duc
naibii şi viciile rămân mereu acolo, aşteptând să le acordăm ce
li se cuvine.
Urmează centrul comercial, pe două niveluri, care are la
parter un Starbucks, deşi mai e unul chiar vizavi, şi unul în
piaţa pe care am lăsat-o în urmă.
Ar trebui să mănânc de prânz, dar fac tot posibilul să stau
departe de mâncare atunci când sunt de capul meu. Ştiu că nu
e sănătos. Dar, când ies cu mama, oricum mănânc. Doar mai
trişez din când în când. După ani întregi în care am încercat să
echilibrez nevoile corpului meu cu nevoile emoţionale, încă nu
mă descurc minunat cu treaba asta. Uneori, în zilele mele cele
mai proaste, mă îndop până mi se face greaţă. Fiindcă îmi dau
seama că Chavi nu e aici, nu mai face parte din viaţa mea, nu
mai e nicăieri, şi durerea e atât de absurdă, pentru că orice
doare în halul ăsta ar trebui să şi sângereze, să-ţi iasă cumva
din corp. Să se repare. Dar e imposibil, aşa că mănânc biscuiţi

 17 
Oreo până mi se umflă groaznic stomacul şi am crampe, apoi
vomit, şi parcă durerea e mai uşor de înţeles şi suportat aşa.
Au trecut acum câteva luni de când am stat ultima dată
ghemuită pe vasul de toaletă – iar biscuiţii vomitaţi nu mai
sunt deloc buni la gust, credeţi-mă. Totuşi, chiar dacă s-a scurs
timpul aceasta, tot simt că nu am control deplin. Mama a fost
mult mai puţin preocupată de greutatea mea decât de faptul că-
mi era rău după ce vomitam, dar, cu ajutorul voinţei ei de fier,
am reuşit să-mi stabilizez puţin şi kilogramele, să nu mai
oscilez între schiloadă şi rotunjoară.
Greutatea mea din prezent mă face să semăn destul de bine
cu Chavi. În zilele bune, e de ajuns să evit oglinzile mari, în care
mă văd întreagă. În zilele proaste, de abia mă târăsc, şi degetele
îmi ard după o grămadă de biscuiţi pe care să-i îndes în gură.
Mama spune că sunt încă în proces de vindecare.
Intru în cafenea. De abia îmi mai simt nasul de frig, aşa că o
băutură fierbinte nu poate fi o idee proastă. Dacă nu mănânc
până ce ajung acasă, se poate spune că am evitat o parte din
pericol.
Barmaniţa este o doamnă mititică, delicată ca o vrăbiuţă.
Cred că are aproape optzeci de ani şi părul pufos, ondulat, de
culoarea lavandei. Stă aplecată şi mâinile îi par afectate de
reumatism, dar ochii şi zâmbetul îi sunt vii, pline de căldură.
Mă întreb dacă are într-adevăr nevoie să muncească aici sau se
numără printre acei oameni care nu se resemnează să stea
acasă după ce ies la pensie, pentru că un soţ sau o casă goală
devin apăsătoare dacă le vezi toată ziua.
— Cum te cheamă, iubito? mă întreabă ea, întinzându-se să
apuce o cană.
— Jane.
Pentru că e dureros să-i aud pe oameni masacrând numele
Priya.
Câteva minute mai târziu, îmi primesc băutura. Sunt scaune

 18 
şi mese aşezate frumos într-un colţ, şi nişte jazz liniştitor se
scurge din boxele din tavan, dar întreaga cafenea e îngropată
sub restul zgomotelor din supermarket: cutii trântite,
cărucioare târşâite, copii care urlă. E atât de mult haos şi
agitaţie, încât pare ciudat să te aşezi aici la o masă şi să-ţi
savurezi băutura.
Aşa că ies afară, în frig, şi mă plimb fără direcţie prin
parcare. Şoseaua din faţa centrului comercial duce direct spre
casă, şi poate e timpul să mă îndrept înspre acolo.
Dar, în loc să fac asta, împietresc la vederea unui foişor
straniu. E urcat pe o insuliţă de verdeaţă, cu piloni de metal, de
care stă prinsă o pânză albă, grea. Sunt radiatoare agăţate de
tavan, roşii, iar sub ele stau oameni, majoritatea în vârstă,
aşezaţi la mese ca de picnic.
Nu ar trebui să îmi spună mare lucru scena respectivă, dar
simt o durere în piept când îmi dau seama cât de familiară este.
Nimic nu se compară cu imaginea unor bătrâni jucând şah.
Eu şi tata obişnuiam să jucăm.
El nu se pricepea deloc, iar eu mă prefăceam de multe ori
neştiutoare, chestie care îl deranja destul de mult, dar cu toate
astea continuam să jucăm în fiecare sâmbătă dimineaţa în
parcul de lângă casa noastră, sau în biserica abandonată, goală,
în timpul iernilor geroase şi lungi din Boston. Uneori, el voia să
jucăm şi în timpul săptămânii, dar tradiţia din weekend avea
ceva mult mai special.
Chiar şi după ce tata a ieşit din peisaj, am continuat să mă
uit la oamenii care jucau şah oriunde ne-am mutat. Am mai
jucat şi eu, din când în când.
Pierdeam jumătate din partide în mod intenţionat, dar chiar
şi aşa tot mai voiam să joc. Tot ce a fost tata e dat acum cu grijă
la o parte, mai puţin obişnuinţa mea că trebuie să-i conving pe
ceilalţi că nu sunt bună la şah. Doar aşa reuşesc să
supravieţuiesc.

 19 
 Portiera unei maşini parcate în apropiere scârţâie, şi îmi iau
ochii de la bătrânii concentraţi asupra pieselor. La câţiva metri,
o femeie pe la douăzeci şi ceva de ani, cu un ghem de lână de
tricotat şi andrele în braţe, îmi zâmbeşte de la volan şi îmi
spune:
— Poţi merge să vorbeşti cu ei. Nu muşcă. Nu prea mai au
dinţi.
Nu sunt prea pricepută la a zâmbi detaşat străinilor, îmi iese
ceva mai degrabă înfricoşător, dar încerc să-mi compun o
expresie prietenoasă.
— Nu vreau să-i deranjez. Lasă pe oricine să joace alături de
ei?
— Uneori. Nu strică să întrebi. Este şi bunicul meu printre ei.
Aşa se explică tricotatul. La prima impresie, o asemănasem
cu personajul lui Dickens, Madame Defarge, ceea ce fusese un
pic înspăimântător.
— Du-te să-i întrebi, mă îndeamnă ea. În cel mai rău caz, or să
refuze.
— Aşa le spui tuturor celor care se opresc şi se holbează?
— Doar celor care par singuratici.
Trage portiera maşinii, înainte să apuc să-i mai răspund.
După alte câteva minute în care rămân pe loc, nemişcată, ca
o idioată, cu dureri în diferite părţi ale corpului care nu au
îngheţat încă de la ger, o pornesc spre pavilion. Toţi jucătorii se
opresc şi ridică privirile spre mine.
Cei mai mulţi par a fi veterani de război, ţinând cont de
chipiurile pe care le poartă, şi decoraţiile prinse pe haine.
Parcurile unde se joacă şah sunt locuri cunoscute în care se
adună frecvent astfel de bătrânei, aşa că nu-mi este greu să-i
împart în categorii. Majoritatea au luptat în Vietnam, câţiva în
Coreea, câţiva în Orient, iar unul dintre ei, cel mai bătrân,
învelit în pături, poartă un chipiu cu Operaţiunea Neptun 1 –

1
Operaţiunea Neptun s-a desfăşurat în timpul celui de-al Doilea Război
 20 
literele cusute pe materialul care deja şi-a pierdut culoarea.
Sfinte Sisoe.
Bărbatul ăsta lua cu asalt plajele din Normandia înainte ca
bunicii mei să se fi născut.
Unul dintre veteranii din Vietnam, buhăit, cu un nas roşu
care spune că, foarte probabil, joacă şah ca să mai tragă pe
timpul zilei chiulul de la băutură, se strâmbă spre mine.
— Nu avem nevoie de donaţii, fato.
— Nici nu vă ofeream. Voiam să vă întreb dacă m-aţi putea
primi şi pe mine să joc.
— Joci şah? mă întreabă neîncrezător.
— Destul de prost, dar da. Caut mereu locuri de întâlnire ale
şahiştilor, de fiecare dată când mă mut împreună cu familia
mea.
— Ca să vezi… Credeam că voi, tinerii, jucaţi şah doar pe
internet.
— Nu e acelaşi lucru.
Cel mai bătrân dintre ei îşi drege vocea şi toţi ceilalţi se
întorc spre el. Fiecare grup are o ierarhie – iar cele ale
veteranilor de război nu fac deloc excepţie. Bărbatul ăsta a
trecut prin iad şi îşi poartă cicatricile de foarte multă vreme.
Genul ăsta de şefie nu expiră niciodată.
— Vino aici, te rog.
Merg până la masă şi mă aşez pe bara subţire, rotundă, care
ţine loc de bancă, lângă bătrân. Mă studiază cu atenţie – nu îmi
dau seama ce fel de indicii caută. Răsuflarea lui are un miros
dulceag şi mă întreb dacă nu cumva suferă de diabet şi dacă o fi
în regulă să stea afară pe vremea asta, cu tot cu încălzitoarele şi
hainele groase de pe el. Pielea lui pare subţire, pergamentoasă,
ridată, decolorată de vârstă, cu vasele de sânge albăstrii vizibile
pe dedesubt, în special la tâmple şi sub ochi. Are o cicatrice
care se întinde de la tâmplă până în spatele urechii. Fusese

Mondial (n. tr.).

 21 
împuşcat în Normandia? Sau ceva cu totul diferit?
— Porţi şi tu un război numai al tău, aşa e, fetiţo?
Mă gândesc la asta, analizând întrebarea, lăsând-o să
persiste în aer. Ia forma lui Chavi, a furiei şi durerii pe care le-
am purtat cu mine încă de la moartea ei.
— Da, spun, în cele din urmă. Dar nu ştiu cine este de partea
cealaltă a baricadei.
Un război trebuie să fie purtat împotriva unui duşman, dar nu
cred că mă poate sabota şi înfrunta altă persoană la fel de bine
pe cât o fac eu cu mine însămi.
— Cu toţii ne-am întrebat lucrul ăsta la un moment dat în
viaţă, spune el şi privirea îi fuge spre ceilalţi bărbaţi.
Cu toţii ne privesc, cu excepţia unui bătrânel care studiază
atent tabla de şah şi realizează că regele urmează să-i fie
încolţit.
— Cum te cheamă?
— Priya Sravasti. Pe dumneavoastră?
— Harold Randolph.
— Gunny! spun câţiva dintre ei, fie în formă de şoaptă, fie
tuşind în pumni.
Unul dintre ei pare mai reţinut – e ceva mai tânăr, nu pare
veteran de război. Are ceva în privire – sau, mai bine spus, nu
are nimic din ce au ceilalţi – care spune că locul lui nu e acolo.
Gunny îşi dă ochii peste cap. Îşi scoate încet o mănuşă, dând
la iveală o alta dedesubt, fără degete. Mâna albă îi tremură când
îşi întinde un deget şi îmi atinge vârful nasului.
— Simţi?
Îmi vine să zâmbesc, dar nu vreau să fie ceva nepotrivit, să îl
deranjez şi apoi să nu mă mai simt binevenită aici.
— Nu, domnule.
— Atunci fugi acasă, e de ajuns pentru azi. Şi întoarce-te
oricând ai chef. Nu prea jucăm în weekend-uri. Prea mare
aglomeraţie la magazinele de aici.

 22 
 — Mulţumesc, domnule, îi spun.
Fără să mă gândesc la ce fac, mă întind şi îl sărut pe obraz.
— O să mă întorc.
Bărbatul cu nas mare şi borcănat pufneşte.
— Ca să vezi, Gunny şi-a găsit altă viitoare fostă nevastă.
Ceilalţi bătrâni dau din cap spre mine, nu neapărat cu
prietenie, dar vrând totuşi să mă asigure că sunt acceptată
printre ei. Va trebui să muncesc pentru a le arăta că merit să fiu
aici, că nu m-am nimerit din întâmplare sau plictiseală. Mă
ridic şi pornesc spre spatele foişorului, încercând să iau cu
mine toată căldura de aici înainte să pornesc spre casă. Îi mai
arunc o privire bărbatului din capătul mesei, cel care nu pare să
se potrivească lângă ceilalţi. Nu poartă chipiu, doar o căciulă
tricotată, împinsă pe ceafă, care lasă să i se vadă părul de un
blond închis.
Îmi zâmbeşte.
— Îmi pari cunoscut, zic eu.
— Mi se spune asta des, răspunde el şi continuă să
zâmbească.
Pe dracu’. Nu arată ca altcineva în particular, are un chip
banal, aşa că poate fi confundat cu mulţi alţii. Nimic de pe faţa
lui nu spune: ah, da, categoric este tipul acela… Nu este vreo
frumuseţe, dar nu-i nici urât. Pur şi simplu e şi el pe acolo. Până
şi ochii lui au o culoare greu de identificat.
E straniu cum zâmbetul nu-i schimbă deloc fizionomia. De
obicei, zâmbetul schimbă aspectul pomeţilor, forma gurii,
ridurile din jurul ochilor. Faţa lui, însă, arată la fel ca înainte să
fi zâmbit. Nu arată… natural. Dar, dacă e să fim sinceri, la
partidele de şah se adună toţi ciudaţii de pe lume. Poate că ar
trebui să fiu recunoscătoare fiindcă măcar se uită în direcţia
mea.
Dau din cap, cu un sentiment de nelinişte care încă persistă,
şi mă îndrept spre casă. Nu mai simt gerul la fel de puternic,

 23 
dar ăsta nu e un semn că s-a mai încălzit afară, ci mai degrabă
că sunt pe cale să deger.
Odată ajunsă în vecinătatea casei mele, mă opresc la cutia
poştala, mare, atârnată de stâlp, de pe strada noastră. E şi un
coş de gunoi prins de ea, unde ar trebui să punem
corespondenţa care nu ne interesează. Când devin
sentimentală, începe să-mi fie dor de cutia noastră poştală din
Boston, cu vopseaua ei galbenă şi cu urmele colorate de degete
imprimate pe ea. Tata nu a vrut să fie şi palma lui imprimată
acolo – credea că e sub demnitatea lui, aşa că l-am alergat prin
casă cu pensule şi vopsea şi am sfârşit prin a-i picta mustaţa.
Mă întreb dacă încă mai avem pe undeva cutia aia. De când
ne-am mutat, nu am mai văzut-o. Dar la fel s-a întâmplat cu
jumătate dintre lucrurile noastre. Probabil că nu au meritat să
le tot împachetăm şi despachetăm, să le plimbăm de colo, colo…
Scot nişte felicitări şi înştiinţări care încep cu Dragă vecine
şi cu Locuitorilor din… şi le azvârl direct la coş, laolaltă cu o
hârtie care ne amintea de programarea la dentistul din
Birmingham. O cartolină verde, cu scrisul de mână al lui
Mercedes, care nu mă surprinde: practic, încep astăzi cursurile
online cu un profesor din Franţa, ca să pot fi pregătită oricând
să mă descurc să vorbesc o altă limbă, să muncesc într-o altă
limbă, iar Mercedes mereu mi-a urat ceva în prima mea zi de
şcoală, indiferent de câte ori am început-o din nou în decursul
unui an.
Ce mă surprinde e existenţa altor două plicuri, de dimensiuni
identice. Pe unul e scris cu litere de tipar, îngrijite, genul care
rămâne şi după ce hârtia se uzează. Celălalt are un scris mai
greu de descifrat.
Urările lui Mercedes ajung mereu la timp, dar Vic şi Eddison
de obicei sunt puţin decalaţi.
Astea nu seamănă deloc cu telegrama pe care mi-o vor
trimite în luna mai şi pe care o vor semna toţi trei. Aceea nu va

 24 
avea alt text, doar numele lor trecute acolo. O amintire că
moartea surorii mele nu a fost uitată. E nevoie de multă grijă
din partea lor, şi de nişte discuţii la poştă, pentru a se asigura
că telegrama nu ajunge în acelaşi timp cu felicitările pentru
ziua mea de naştere.
Pentru că nu există o urare mai frumoasă de ziua ta decât
înştiinţarea că FBI-ul încă nu a descoperit cine a omorât-o pe
sora ta, nu-i aşa? Şi pe o serie de alte fete, de-a lungul anilor.
Intru în casă şi îmi scot hainele groase, cele pentru ieşit
afară, le agăţ în cuier, apoi urc scările spre camera mea. Mă
dezbrac de restul pe drum. Arunc plicurile pe pat, iar o parte
din haine le aşez pe spătarul unui scaun, găsit în mijlocul
haosului din cameră. După un duş fierbinte, care mă face să-mi
simt din nou degetele de la mâini şi vârful nasului, cobor în
bucătărie şi îmi pun cereale cu lapte într-un castron, peste care
adaug miere şi scorţişoară, apoi le iau sus, în cameră.
Doar când m-am aşezat confortabil în pat, îmbrăcată în
pijamaua mea călduroasă, cu castronul în braţe, încep să
răsfoiesc ce am adus din cutia poştală.
Cartolina de la Mercedes e exact lucrul la care mă aşteptam.
Un mesaj cu urări entuziasmate pentru începutul şcolii, scris
pe jumătate în spaniolă, pentru că o enervează când eu îi
răspund doar în franceză. Iau apoi plicul de la Vic, care conţine
o poză alb-negru cu trei pisici purtând ochelari de soare uriaşi.
Îmi scrie despre fiica lui cea mai mare, despre cum speră să
intre la facultate, şi îmi povesteşte despre vremea ploioasă din
nordul Virginiei. Cea de la Eddison, cu o poză exact pe muchia
dintre amuzant şi scârbos, nu are nimic scris înăuntru.
De ce au venit toate trei deodată?
Mă uit apoi iarăşi la cartolina de la Mercedes, acoperită în
suficient sclipici cât să facă un unicorn să se cace paiete, şi îmi
dau seama că totuşi ceva nu e la locul lui. O parte din sclipici a
fost adăugat pe urmă. O parte din el e pastelat şi fin, dar, din loc

 25 
în loc, se văd urme de lipici, care a fost împrăştiat ca să ţină
sclipiciul celălalt, mai consistent. Bag unghia şi încep să-l
cojesc. Hârtia se desprinde într-un colţ. Un minut mai târziu,
am un deget plin de lipici şi o privire asupra cartolinei
originale.
Mercedes acoperise complet fluturii.

O cheamă Zoraida Bourret şi e Duminica Paştelui.

Îţi plac zilele de Paşte în biserici mai tradiţionaliste, unde
fetele şi femeile încă mai poartă rochii albe cu dantelă, şi
pălării cu panglici sau flori. E ceva minunat să stai în spate şi
să priveşti marea de pălării colorate de Paşte.
Anul ăsta, o vezi pe Zoraida.
Sigur că ai mai văzut-o şi înainte, ajutând-o pe mama ei cu o
trupă întreagă de fraţi şi surori mai mici. Ai plecat urechea la
bârfe, şi la acele zvonuri care nu sunt nici confirmate, dar nici
false, neapărat. Tatăl ei fusese un poliţist ucis la datorie şi, deşi
Zoraida era menită pentru lucruri măreţe, cum ar fi fost să
meargă la facultate, a renunţat la tot şi a rămas acasă, să-şi
ajute familia. Culmea, fără ca nimeni să-i ceară asta.
Ce fată bună, spuneau doamnele în vârstă.
Ce copil blajin.
Ce soră minunată.
Nu seamănă deloc cu Darla Jean la înfăţişare, dar ceva din ea
îţi aminteşte că a trecut aproape un an de când Darla Jean te-a
trădat. Iar tu încă o mai iubeşti, îţi e dor de ea, o jeleşti.
Dar Zoraida chiar este o fată bună. Ai urmărit-o îndeajuns ca
să ştii asta. Vine direct acasă după şcoală, îşi ia fraţii pe drum
de la grădiniţă sau de la ore, are grijă de ei, să mănânce şi să-şi
facă temele. Întotdeauna e gata cu cina înainte ca mama ei să
ajungă acasă de la muncă. Îi îmbăiază pe cei mici şi-i pune la
culcare, apoi se aşază şi ea în sfârşit la masa din bucătărie şi se
apucă de teme. Stă trează până târziu, dar a doua zi se trezeşte

 26 
cu noaptea-n cap, asigurându-se că toată familia ia micul
dejun. Apoi se îmbracă şi pleacă la şcoală.
Când vin băieţii s-o curteze – şi vin, Slavă Domnului, pentru
că este o fată frumoasă, şi se luminează încăperea când
zâmbeşte ea – Zoraida îi trimite la plimbare, pentru că familia e
mai importantă.
Fiindcă este o fată bună.
Când slujba se termină şi oamenii ies din biserică, e uşor să
pui mâna pe poşetuţele drăguţe din plastic pe care surorile ei
mai mici le-au uitat pe băncile de lemn. Mereu le lasă acolo
gemenele şi îşi amintesc că au plecat fără ele abia pe la
jumătatea drumului. Şi, pentru că trebuie să facă economie la
benzină, Zoraida este cea care vine pe jos să le recupereze,
mereu de abia trăgându-şi sufletul. Dă din cap nemulţumită,
dar şi zâmbeşte, fiindcă le adoră pe gemene şi ar face orice
pentru ele.
Şi tu ştii că trebuie s-o ajuţi.
Trebuie să te asiguri că va rămâne mereu o fată bună, o fată
inocentă.
Aşa că furi poşetuţele, ştiind că gemenele oricum nu se vor
prinde pe moment, apoi aştepţi să revină la biserică sora lor
mai mare.
Biserica se goleşte mai repede ca de obicei, cu toţii se
grăbesc să ajungă acasă, să ciocnească un ou roşu cu familia.
Stai ascuns în penumbră şi aştepţi, şi iat-o că apare, făcându-şi
vânt cu pălăria. Este o pălărie ţeapănă, apretată, cu dantelă
albă, iar panglicile au culoarea piersicii. Rozul şi albul dau atât
de bine pe pielea ei închisă la culoare. În corsajul rochiei are
prins un crin mov, singura nuanţă mai aprinsă pe care o poartă.
Vii pe la spatele ei, cu paşi uşori pe covorul subţire, şi îi
astupi gura cu mâna. Trage grăbită aer în piept şi începe să
ţipe, dar îţi apeşi braţul pe gâtul ei. Se luptă, dar tu ştii cât de
tare să apeşi. Cade pe podea, lipsită de cunoştinţă.

 27 
 Rochia ei e atât de albă şi de curată. De pură. Nu suporţi
gândul că ai putea s-o întinezi.
Un pic mai târziu, când unul dintre fraţii ei vine s-o caute,
alarmat că încă nu s-a întors acasă, o găseşte prăvălită lângă
altar, cu gâtul plin de vânătăi şi cu crini albi împrăştiaţi pe jos,
în dreptul capului. Hainele ei sunt aşezate ordonat într-o
grămăjoară, lângă ea, cu pălăria deasupra şi cu pantofii ei cu
cataramă în dreapta hainelor. Tăietura pe care o are de-a
curmezişul gâtului e precisă, curată, pentru că Zoraida nu s-a
putut lupta, fiind deja leşinată.
Fără durere, fără frică.
Nu va mai avea acum posibilitatea să se prăbuşească în
păcat la fel ca Darla Jean, nu va avea de-a face cu tentaţia şi
trădarea.
Zoraida Bourret va rămâne mereu o fată bună.

Apartamentul lui Eddison nu ar câştiga vreodată un premiu

pentru decoraţiuni interioare. Nu este nici primitor, nici
elegant. Dacă ar fi să-l încadrezi într-o estetică, ar fi aceea a
unui loc ordonat, cât de cât. Până şi farfuriile sunt toate spălate
şi aşezate atent în suportul pentru scurs. Doar că nu posedă
prea multe elemente personale. Pereţii au culoarea cojii de ou,
aceeaşi în care au fost zugrăviţi înainte ca el să se mute aici. A
pus doar nişte draperii la ferestre, parţial pentru că intra prea
multă lumină, parţial pentru că nu voia ca nimeni să tragă cu
ochiul înăuntru. Cu excepţia mesei din mijloc, o monstruozitate
din cărămidă pe care Priya şi mama ei au salvat-o dintr-un
restaurant mexican care a dat faliment şi pe care i-au adus-o în
spirit de glumă, toată mobila e închisă la culoare şi
minimalistă. Cărţile şi DVD-urile le ţine pe un raft, lângă
televizor.
În general, Eddison preferă lucrurile aşa cum sunt. Când se
întoarce din misiuni care au presupus vizite în diferite case ale

 28 
oamenilor, după ce a văzut implicarea cu care ei încearcă să
personalizeze totul, este recunoscător să aibă un spaţiu neutru
în care să se poată concentra doar la ce are în minte. Poate că-i
şi un pic de paranoia la mijloc. Nu cunoaşte pe nimeni din FBI
care să nu trăiască mereu cu teama că într-o bună zi un
infractor va veni să se răzbune pe cei dragi lor. Dacă el nu-i
afişează pe nicăieri pe cei care-i sunt la suflet, înseamnă şi că
nu-şi lasă vulnerabilităţile la vedere. Nici măcar în propriul
apartament. Aşa se simte mai în siguranţă.
Nu şi-a pierdut sora fiindcă s-a alăturat FBI-ului. S-a alăturat
FBI-ului pentru că şi-a pierdut sora, dar nu ar putea suporta
gândul că şi-ar pune părinţii în pericol. Sau diferiţi unchi,
mătuşi sau veri cu care mai păstrează legătura.
Cu toate astea, astăzi, după ce şi-a petrecut întreaga zi
trebăluind prin hârţogărie – şi cum probabil întreaga
săptămână de altfel va avea acelaşi lucru de făcut – nu se poate
abţine să nu concluzioneze cât de sec este spaţiul în care
locuieşte.
Îşi scoate costumul, apoi se aşază pe canapea, cu o caserolă
cu mâncare comandată în braţe. Soţia şi mama lui Vic, nişte
îngeri care au luat forma unor femei, s-au oferit de multe ori să-
l înveţe să gătească aşa cum trebuie, dar tot ce a reuşit el până
acum să producă, fără a distruge bucătăria, au fost tăiţei
chinezeşti şi macaroane cu brânză. Nu crede că Ramirez are
dreptate cu ironiile ei – lipsa talentului în bucătărie nu este din
cauză că-i bărbat, ci doar că se plictiseşte în timp ce pregăteşte
ingredientele pentru a găti.
E şi convins că proprietarul nu ar fi prea încântat să
găsească bucătăria cuprinsă de flăcări şi să fie nevoit să
zugrăvească din nou tavanul.
Fotografiile personale, orice document în care apare vreo
adresă a unei persoane dragi, toate sunt împachetate în cutii de
pantofi şi înghesuite în dulapul din dormitor. Greu de găsit de

 29 
un străin, dar totuşi la îndemână pentru el, dacă doreşte să le
revadă, să le răsfoiască. Câteva poze, totuşi, sunt sigure de lăsat
la vedere. Acum se uită la ele, în loc să caute un meci şi să fie
captivat de televizor.
Nu-şi aminteşte să-i fi spus Priyei de ce nu avea poze de
familie pe etajere când ea şi mama ei au venit să-l ia la un
grătar care se ţinea acasă la Vic, în acele luni în care au locuit
şi ele în Washington. Parcă îşi aminteşte vag că a discutat un
pic pe tema asta cu mama ei, dar fără a intra în detalii. Cu toate
acestea, Deshani Sravasti e o tipă formidabilă, cu o abilitate
înspăimântătoare de a citi oamenii până în străfundul
sufletului. Cu siguranţă a observat absenţa pozelor chiar
înainte ca el să deschidă subiectul, apoi a ghicit şi motivul.
Poate că ea i-a spus mai apoi Priyei.
Aşa au început aventurile agentului special Ken. Nu e sigur
de unde a luat Priya o păpuşă Ken – bănuieşte că a primit-o de
la una dintre fiicele lui Vic – dar ştie că fata i-a cusut o
uniformă şi o jachetă de ploaie, cu literele FBI inscripţionate cu
galben pe spate. Acum, oriunde merg Priya şi mama ei, agentul
Ken vine cu ele, iar Eddison primeşte poze cu păpuşa în diferite
ipostaze. Pe unele le-a înrămat şi le ţine deasupra televizorului.
Preferata lui este din Berlin: păpuşa stă aplecată în faţă, cu
moaca aproape îngropată într-un pahar plin cu bere. Vede un
colţ al salopetei cum îi iese de sub jacheta de ploaie. E convins
că Priya e singura persoană care se simte confortabil cu ideea
de a face o păpuşă să pară beată într-un loc public. Fata nu îşi
notează niciodată data pe spatele fotografiei, doar locul unde a
fost făcută, dacă nu este uşor recognoscibil. Aparent, poze
impersonale. Deşi pline de emoţie.
Dar sigure.
Îi sună telefonul, vibrând şi făcând mişcări de dans pe masă.
Îl priveşte absent, până când îşi aminteşte că urmează să-l
sune Priya.

 30 
 — Deci, noul tău oraş este plin de chestii interesante?
întreabă în loc de salut.
— Bine spus interesante, zice ea. Pieţele şi mall-urile sunt
cea mai ciudată combinaţie de bune intenţii şi resemnare.
— Am apucat şi eu în sfârşit să citesc interviul cu mama ta
din ediţia de decembrie de la Economist. Un articol
impresionant.
— Începutul e cam abrupt. O tot întreba despre Chavi şi
despre tata, iar mama nu a fost prea încântată.
Nu prea încântată, pentru Deshani Sravasti, înseamnă că
victima ei a avut mare noroc dacă a reuşit să scape fără să-şi
ude pantalonii. Cu siguranţă, Economist a trimis un reporter
uns cu toate alifiile, dacă a reuşit să redreseze interviul.
— După ce a lăsat deoparte chestiile invaziv personale, a
devenit mai interesant, continuă fata. Maică-mii îi place să
vorbească despre munca ei.
— Îmi pare bine că primeşte aprecierea pe care o merită.
Fusese aproape înspăimântător să intre într-o librărie şi s-o
vadă pe Deshani pe coperta revistei, cu privirea directă şi
provocatoare chiar şi în acea poză. În articol erau şi mai multe
fotografii, unele făcute în biroul ei din Birmingham, celelalte cu
Priya, pe canapea.
Nu fusese surprins să vadă că pozele în care nu apărea Priya
erau făcute chiar de către fată, după cum scria într-o notă de
subsol.
Urmează o pauză, o secundă de tăcere. Ceea ce n-a
caracterizat-o niciodată pe Priya a fost ezitarea. E fata care, la
zece minute după ce l-a întâlnit pentru prima dată, i-a aruncat
un ursuleţ de pluş în cap şi i-a zis să nu mai fie un laş
nenorocit.
Din clipa aia au rămas prieteni.
În general, preferă să nu se gândească la ce dezvăluie asta
despre el.

 31 
 — Ce e, Priya?
— Voi sunteţi bine?
Întrebarea îi transmite fiori pe piele, fără să poată spune
exact de ce. Înfige mai tare furculiţa de plastic în paste.
— Noi, echipa? Da, suntem bine.
— Chiar sunteţi? Pentru că am primit cartoline cu mesaje de
la voi trei, astăzi.
Rahat.
Nu avea cum să ştie dacă va trimite şi Vic o telegramă, dar ar
fi trebuit să se gândească la Ramirez. Oare era mai bine să fi
primit doar două, în loc de trei?
Dar Priya este în definitiv fiica mamei sale, şi niciuna nu a
avut vreodată nevoie de toate indiciile ca să descifreze un
mister.
— Nu e musai să-mi spui ce se petrece. Ştiu că poate nu vrei
sau poate că nu ai voie. Doar că îmi fac griji.
Ezită din nou, de parcă ar încerca gheaţa cu vârful
bocancului înainte să păşească.
— Mercedes a ascuns cu sclipici toţi fluturii de pe ilustrata pe
care mi-a trimis-o.
La dracu’.
Marţea trecută, ziua în care el trimisese felicitarea, fusese de
rahat pentru toţi. Aşa că nu ar trebui să fie surprins.
— Lasă-mă să reformulez, spune fata. Veţi fi cu toţii bine?
Eddison aşteaptă să se aşeze întrebarea, de parcă aşa ar
putea să apară de la sine şi un răspuns. Priya tace, nu-l forţează
să răspundă. S-a obişnuit să aştepte. E tot mai bună la asta.
Şi Fluturii se pricepeau să aştepte, unii mai mult decât alţii.
În general, oamenii care au fost părăsiţi nu prea mai pot să
aştepte.
El nu a fost prezent în Grădină când au scos cadavrele fetelor
care au murit în explozie, sau înainte de ea. Era pe drum spre
Quantico, cu furia crescută până peste cap, după toate ororile

 32 
pe care le văzuse.
Pe măsură ce aflau ce li se întâmplase acelor fete, devenea
tot mai oripilat de convingerea că acest caz nu avea să fie
închis niciodată. Nu că n-ar fi fost rezolvat legal în cele din
urmă – s-ar fi întâmplat şi asta. În cele din urmă. Dar nu era
genul de caz pe care să-l soluţionezi şi să-l dai uitării, să treci la
următorul. Nu era făcut să devină o bornă cu care să te lauzi de-
a lungul carierei.
Era mai mult un caz menit să te distrugă. Oare cum puteau
face oamenii aşa ceva?
Şi pentru că-i o întrebare pusă de Priya, Priya care ştie mai
bine ca oricine ce înseamnă să nu fii bine – şi ştie că este în
regulă să nu fii – se gândeşte la cât de mult îi poate dezvălui.
Va apărea oricum la ştiri, în cele din urmă, îşi spune.
— Una dintre supravieţuitoarele din Grădină s-a sinucis
săptămâna trecută.
Fata scoate un sunet abia perceptibil, şi pare să cadă pe
gânduri.
— Nu a fost chiar o surpriză, continuă el. Nu în ce o priveşte.
Ne-am mirat că nu a făcut-o mai demult.
— Avea familie?
— Fata începuse să delireze încă de când era prizonieră. Dar,
cu tot cu a ei…
Fata o spune, ca să nu fie el nevoit s-o facă:
— Sunt trei. Trei sinucideri în mai puţin de patru luni.
— Mai avem încă două sub observaţie psihiatrică. Au zis că
sunt şanse mari să-şi ia vieţile, zice el.
— Şi celelalte?
— Timpul ne va lămuri.
Urăşte replica asta, dar ştie că ascunde un adevăr.
— Câteva dintre ele vor fi… cât de bine se poate în condiţiile
date. Vor lupta împotriva a orice va mai încerca vreodată să le
distrugă.

 33 
 — Patru luni este un timp destul de scurt.
— Mai puţin de patru.
— Mai puţin de patru, zice şi ea, cu blândeţe, pentru că e
conştientă cât de tare încă îl mai afectează pe el.
E încă agent FBI, la naiba, şi nu-şi poate arăta slăbiciunile.
— Tu te mai gândeşti uneori la asta? întreabă el dintr-odată.
— Nu.
Răspunsul fetei este prompt, dar nu ca şi cum ar fi fost
pregătit dinainte. Nu e defensiv.
— Chavi a fost o parte importantă a vieţii mele, dar nu a fost
totul. Oricât de tare mi s-ar fi frânt inima, m-am umplut şi de
furie. Sunt sentimente diferite, ştii?
— Chiar sunt?
— Sora mea mi-a fost răpită. Dar eu nu mi-am pierdut
libertatea. Nu mi-am pierdut identitatea. Nu am o zi stabilită în
care să fiu ucisă.
O dată de expirare, aşa o numise una dintre
supravieţuitoarele din Grădină. De parcă ai fi fost o cutie cu
lapte.
Simte cum mâncarea chinezească brusc nu-şi mai găseşte
locul în stomacul lui.
— Mi-am pierdut sora. Fluturii tăi s-au pierdut pe sine. E o
diferenţă, oarecum.
— Ştiam că fata asta… va merge pe drumul respectiv. I-am
avertizat părinţii, i-am rugat să-i dea voie să primească ajutorul
pe care i-l ofeream noi.
— Vic s-a rugat de ei.
— Şi Ramirez, spune el.
Nu se simte ruşinat, pentru că să implore oamenii chiar nu e
un lucru la care să fie bun.
Mereu a ştiut mai bine cum să-i ia pe suspecţi, decât pe
victime. Bănuieşte că asta spune multe despre el. Chiar dacă
nu-i place.

 34 
 — Faptul că ştiai nu schimbă deloc sentimentele tale de după
ce s-a întâmplat.
Oare chiar aşa e?
Probabil că nici fetei nu-i este comod să-şi pună întrebările
astea. Bărbatul care i-a ucis sora este încă în libertate. Chiar
dacă îi vor afla identitatea, nimic n-o va aduce pe Chavi înapoi.
— Deci, o să am vreodată ocazia să le cunosc? întreabă ea.
Poliţistul se uită nedumerit la telefon.
— Pe cine?
— Pe fetele care ar da foc lumii dacă ar fi obligate să ardă şi
ele. Par genul meu de oameni.
Oricât s-ar abţine, tot îi scapă şi lui un hohot de râs.
— Ah, ele sunt… ei bine, nu. Nu, sigur că nu ai voie să le
întâlneşti, spune cu asprime, când înţelege consecinţele
propunerii ei.
La naiba, Priya s-ar înţelege de minune cu Inara şi Bliss.
Fetele care ar da foc lumii.
Nu.
Zâmbeşte acum şi parcă nodul din piept mai slăbeşte. E
straniu cum se poate simţi mai bine şi mai rău în acelaşi timp.
Pentru siguranţa lui şi a lumii în general, e mult mai bine ca
fetele astea să nu se întâlnească niciodată.

Miercuri dimineaţa, cu noaptea în cap, mai degrabă, sar

panicată din somn când patul fuge de sub mine. Sau mai bine
spus îmi lasă senzaţia că fuge. Fac o săritură pe saltea şi îmi
frec ochii. În cameră este întuneric, dar intră o dâră de lumină
de pe hol, de ajuns cât să disting silueta maică-mii, care a luat
poziţia lui Superman – stă deasupra mea, cu mâinile sprijinite
pe coapse.
Mormăi şi îmi arunc o pernă peste faţă.
— Ce dracului, mama?
Ea râde şi se aşază lângă mine. Din respiraţia ei îmi dau

 35 
seama că a băut cafea. Mă ia în braţe.
— Doar pentru că ai voie să înveţi îmbrăcată în pijama nu
înseamnă că nu trebuie să te trezeşti totuşi la o oră rezonabilă.
— Încă mai e întuneric afară?
— Da.
— Atunci, nu-i o oră rezonabilă.
Mama râde din nou, apoi dă perna la o parte de pe faţa mea şi
mă pupă pe obraz.
— Scoală-te, iubito. Îţi pregătesc micul dejun.
Face nişte clătite minunate, ce-i drept. Poate chiar merită să
mă ridic din pat pentru ele.
Imediat după micul dejun, mama pleacă la muncă, iar eu îmi
petrec restul dimineţii încercând din răsputeri să gândesc în
franceză problemele de matematică, teoriile de la biologie şi
evenimentele pe care le am de studiat la istorie. Atât de multă
istorie de învăţat – nu mi-am dat seama până de curând cât de
„ameri-centrice” erau lecţiile mele, chiar dacă în teorie erau
despre istoria universală. Abia acum am înţeles, când trebuie
să recuperez pentru a fi la acelaşi nivel cu acei copii care îmi
vor fi colegi din toamna asta.
Când capul începe să mă doară de la supradoza de limbă
străină, pun cărţile deoparte, şi încep să trag pe mine cinci,
şase rânduri de haine, ca să pot ieşi să înfrunt lumea cea largă
şi friguroasă care mă aşteaptă afară. Este o zi senină, dar
geroasă. Dumnezeule, atât de geroasă.
O parte din mine se întreabă oare de ce veteranii se chinuie
cu acele încălzitoare anemice, în loc să se întâlnească undeva
înăuntru. Cu tot cu radiatoarele lor, în foişor e în continuare frig
de-ţi degeră şi-ţi cad bijuteriile pe jos într-o secundă, iar ei au
câteva cafenele prin preajmă, unde ar putea sta la adăpost. Dar
nu o să pun întrebări nelalocul lor. Va fi prima dată când joc cu
ei, şi nu vreau să le fac o impresie proastă. În orice grup intri,
trebuie să îţi dai puţin interesul să impresionezi la început.

 36 
 — Aici, aici, Fată Albastră, o să joci cu mine astăzi, mă anunţă
veteranul din Vietnam, cel cu nasul roşu, chiar de când păşesc
pe iarbă.
Câţiva strâmbă din nas la auzul poreclei care mi-a fost dată
pe loc, dar cred că-i destul de potrivită. Colierul pe care-l port
pe frunte este din argint, cu o piatră albastră care îmi ajunge
deasupra ochilor, un set care include şi lanţul prins de nară.
Când îmi scot căciula, sunt vizibile şi şuviţele mele albastre din
păr. Cel care mi-a dat numele zâmbeşte mulţumit când îmi
vede părul.
— Eu cum să-ţi spun ţie? întreb când mă urc pe banca
improvizată.
— Urâtului ăsta să-i spui Corgi, mă auzi? urlă bărbatul de
lângă el, ignorând ghiontul pe care i-l dă Corgi.
Cei doi poartă pălării identice, şi mă întreb oare cum o fi să
treci prin iad alături de o altă persoană şi să o ai apoi la greu
lângă tine toată viaţa.
Totuşi, cred că iadul rămâne iad, până la urmă. Pierderea e
mereu dureroasă. Eu şi mama ne avem una pe cealaltă, la o
adică. Deşi noi n-am trecut prin războiul în care au fost ei.
Câţiva se prezintă, la rândul lor, în timp ce eu şi Corgi ne
aşezăm piesele. Steven, Phillip, Jorge. Lângă Corgi, Happy, care
pare să fie doar puţin beat. Din colţul lui, Gunny îmi trimite un
zâmbet şi îmi face din mână, apoi se concentrează la propriul
lui joc.
După ce ne apucăm de jucat, Happy şi Jorge sunt mai atenţi
la jocul nostru decât la al lor, şi ambii încearcă să mă sfătuiască
pe mine când li se pare că sunt în dificultate. Exceptând
izbucnirea iniţială a lui Happy, au un comportament exemplar,
care pendulează între politeţe exagerată şi glume de curtea
şcolii, care probabil le-au adus aprecierea colegilor din armată
pe vremuri. Când spun ei ceva porcos şi îşi amintesc brusc că
sunt şi eu pe acolo, încep să bâlbâie nişte scuze. Dar eu râd cot

 37 
la cot cu restul lumii, aşa că se relaxează la un moment dat, pe
cât se poate, având o prezenţă feminină în rândurile lor.
— Parcă spuseseşi că îţi place la nebunie să joci, zice cu
suspiciune Corgi, după ce câştigă lejer pentru a doua oară.
— N-am spus că mă pricep prea bine.
— Ai făcut bine că n-ai spus asta, remarcă Jorge.
Tata juca atât de prost, încât era complicat să-l las să câştige,
era o provocare să gândesc mişcările care să mă facă să pierd
şi el să mă depăşească. Dacă mi-am dat seama la un moment
dat că oamenii sunt mai dispuşi să mă lase să joc cu ei dacă nu
le ameninţam orgoliile şi câştigam mai rar? Şi asta e adevărat.
Dorinţa mea de a pierde e şi un omagiu adus tatălui meu, dar
este şi pragmatism. Să joc în pierdere mă lasă să mă bucur de
experienţă fără presiuni şi dramă.
Rearanjăm piesele pentru următorul joc, iar Happy vine să-
mi ia locul, ameninţându-l pe Corgi cu o revanşă mai veche.
Corgi rânjeşte.
Bărbaţii îşi arată afecţiunea unii pentru alţii în cele mai
ciudate moduri.
— Vino să joci cu mine, domnişoară Priya, mă invită Gunny.
Toată lumea se mută, alegându-şi noi parteneri şi certându-
se pentru culorile pieselor.
Un alt veteran mi se prezintă drept Yelp. Nu am pus întrebări
la porecle precum Fericitul2, sau Câinele galez3, dar de ce să
strigi pe cineva Scheunat4?
Bărbatul rânjeşte, cu obrajii îmbujoraţi.
— Am primit porecla în armată. Plutonierul se strecura prin
spatele nostru şi ne urla în ureche. Săream de zece coţi în sus,
speriat, şi scoteam un sunet aparte. Mi-au zis Yelp.
Genul acela de porecle rămân pentru totdeauna.
Bărbatul care seamănă cu toată lumea şi cu nimeni, cel de
2
Happy
3
Corgi
4
Yelp
 38 
data trecută, care nu se potrivea în peisaj, îmi zâmbeşte şi el,
dar nu-şi dezvăluie numele. Nu îl întreb – are ceva ciudat în
privire şi nu vreau să creadă că sunt peste măsură interesată de
el.
Concentrarea lui Gunny la partidă nu este tocmai minunată.
Pierde şirul mutărilor, uită al cui e rândul. Uneori, se opreşte
absent în miezul unei poveşti şi nu se prinde că încă nu a
mutat. Nu îl trag de mânecă, decât dacă pare nedumerit.
Sinceră să fiu, îmi place să ascult cum el şi tovarăşii lui s-au
îmbătat cu un vin vechi într-un castel părăsit şi au încercat să
înveţe o vacă să schieze. E greu să-mi imaginez cum bătrânul
din faţa mea a avut cândva acel gen de energie. Pe vremea aia,
bănuiesc că nu avea cu mult mai mult decât vârsta mea de
acum.
Din când în când, Yelp se uită la piesele noastre şi clatină din
cap. Mă priveşte îngrijorat – eu ridic din umeri şi nu încerc să
explic. Motivele mele sunt ştiute doar de mine.
Gunny aţipeşte în mijlocul celei de-a doua partide. Unul
dintre veteranii din Coreea, care se prezintă drept Pierce, pune
încă o pătură pe umerii bătrânului, învelindu-i cu grijă mâinile.
— O cafenea de alături s-a oferit să ne primească la căldură,
spune el. Dar Gunny n-a fost de acord. Cică-i bătrân, nu mort.
Ori afară, ori nu ne mai adunăm deloc.
— Nu-i rău să ai mândria ta, spun eu. Mai ales când ai alături
nişte camarazi care să-ţi atragă atenţia când îţi piezi de tot
raţiunea.
Clipeşte surprins, apoi îmi zâmbeşte.
— Oricum, eu ar cam trebui s-o şterg, îi zic. Am nişte teme pe
care trebuie să mă uit până mâine.
Mă ridic de pe banca pe care mi-a îngheţat fundul.
— Aş mai veni vineri, dacă este în regulă.
— Vino oricând ai chef, Fată Albastră, spune Pierce.
Am o presimţire că doar Gunny îmi va spune vreodată Priya,

 39 
dintre cei de aici.
— Eşti binevenită printre noi, mai adaugă el.
Ceva ca o izbucnire de căldură îmi apare în piept. Am fost
primită de-a lungul timpului în diferite grupuri de şahişti, dar e
prima dată când mă simt binevenită de când am plecat din
Boston.
Îmi aranjez haina, îmi pun căciula înapoi pe cap, apoi merg
să-mi iau o băutură caldă. Drumul până acasă e destul de lung
şi nu mi-ar strica o cană mare de cacao cu lapte, care să-mi ţină
companie.
Coada-i destul de lungă la cafenea, rezultat al faptului că la
bar este cineva nou, lipsit de experienţă, care lucrează singur, şi
nu pridideşte să preia comenzile doamnelor în vârstă,
îmbrăcate în mov şi roşu.
Oare s-o fi inventat un termen pentru Societatea Pălăriilor
Roşii de Damă?
Alături de coadă, la câţiva metri de mine, cineva se trânteşte
pe un scaun şi îşi aşază haina maro, grea, pe spătarul unui
scaun vecin. E bărbatul care seamănă cu cineva, dar în acelaşi
timp cu nimeni, omul-nimic, venit dintre veteranii şahişti.
Scoate o carte din buzunarul hainei, atât de jerpelită şi
îngălbenită încât e imposibil să spui despre ce titlu-i vorba.
Cotorul e crăpat în câteva locuri, paginile îndoite. Coperta nici
nu mai există. Bărbatul deschide cartea, dar priveşte în altă
parte.
Se uită la mine.
— O băutură pare cea mai potrivită alegere.
Atunci, de ce nu stă la coadă?
Îmi trec greutatea de pe un picior pe altul şi mă trag puţin
mai departe de el. Nu este chiar lângă mine, şi totuşi am
senzaţia că-mi invadează spaţiul. Poate că nu ar mai trebui să-i
spun omul-nimic; e genul de chestie care îţi scapă accidental şi
creează o grămadă de probleme.

 40 
 — Nu ştiu dacă ţi-am reţinut numele, spun.
— Nici nu-mi amintesc să ţi-l fi spus.
Înaintez odată cu restul oamenilor de la coadă. Una dintre
femeile în mov şi roşu comentează nemulţumită, iar barmanul
pare în pragul unei crize de nervi.
— E frig afară, spune bărbatul, după o lungă pauză.
— Aşa e luna februarie în Colorado.
— E prea rece să te plimbi pe afară, zice el, ignorând nota
mea sarcastică. Ai vrea să te duc cu maşina?
— Nu, mulţumesc.
— Îţi place frigul?
— Am nevoie să fac mişcare.
Nu mă întorc spre el, dar îl simt măsurându-mă cu privirea.
— Nu ai nevoie, nu cred. Arăţi cum trebuie.
Care naiba este problema cu oamenii ăştia?
Mă trag cât mai departe de el şi, după vreo câteva minute, îmi
vine rândul.
— O ciocolată caldă, vă rog.
— Numele tău?
— Jane.
Plătesc, îmi iau restul, apoi merg spre locul de livrare. Toate
doamnele cu pălării sunt înghesuite la raionul de mirodenii.
— Jean! strigă barmanul comanda mea.
Pe aproape.
Mă înghesui şi eu în hoarda pălăriilor, îmi pun ce am nevoie
în băutură, apoi mă îndrept spre uşă.
— Se întunecă devreme. Sigur nu vrei să te duc cu maşina? se
oferă din nou omul-nimic, când trec prin dreptul lui.
— Sunt sigură, mulţumesc.
— Mă cheamă Landon.
Nu, îl cheamă Dubiosul.
Dar dau din cap că am înţeles şi îmi văd de drum.
Dubioşii de felul lui sunt inevitabili în viaţă. Am urmărit cum

 41 
Chavi a fost hărţuită de la o vârstă fragedă, şi am avut şi eu
parte de acelaşi tratament încă dinainte de pubertate. Nu am
văzut pe nimeni îndeajuns de curajos încât să se dea la mama,
dar sunt convinsă că i s-a întâmplat şi ei, din când în când.
Poate că doar în cazul ei îmbracă o formă mai subtilă.
Când verific corespondenţa, am o singură surpriză – un plic
alb, simplu, cu o adresă a expeditorului pe care nu o recunosc.
Datele destinatarului sunt însă marcate cu scrisul specific al lui
Vic, cu litere de tipar, iar timbrul e de la Quantico.
Intru în casă, îmi scot hainele groase şi le agăţ în cuier, apoi
mă întorc la masa acoperită de mozaic de la baza scărilor.
Pietricelele colorate formează un fluture cu aripile desfăcute,
care acum este acoperit de un ghiveci cu crizanteme galbene, o
lumânare roşie, mare şi groasă, şi o poză înrămată.
Aici e locul în care Chavi trăieşte acum. În acea poză. Iar
oamenilor le place s-o admire acolo. Rama este aurie,
sclipitoare, puţin patinată la colţul din stânga, de sus. Toţi trei
ne-am gândit mult până să alegem fotografia pe care s-o
înrămăm. Ştiam pe care am fi vrut-o, care ar fi reprezentat-o cel
mai bine pe Chavi, dar fusese cea pe care o folosise şi poliţia, şi
presa. Cea care apăruse pe postere care îi rugau pe oameni să
ne contacteze dacă aveau vreo informaţie.
În cele din urmă, am ales-o pe aceeaşi.
Era sută la sută Chavi.
Era poza ei de la începutul liceului şi, în ciuda elementelor
clişeice cum ar fi fundalul gri şi poziţia studiată cu bărbia
sprijinită în pumn, lucrurile care o defineau pe sora mea ieşeau
în evidenţă. Avea acea lumină în ochi, încadrată de gene negre,
de fardul alb şi auriu. Buzele îi erau de un roşu aprins, care se
asorta cu şuviţele colorate din părul ei. Lanţul de nas era auriu,
o culoare caldă, aşa cum era în întregime sora mea.
Avea pielea mai întunecată decât a mea, la fel de închisă ca a
lui tata, iar auriul ieşea şi mai bine în relief.

 42 
 Dar ceea ce o făcea cel mai mult să fie Chavi era că uitase pur
şi simplu că trebuia să pozeze în ziua aia.
Îşi petrecuse dimineaţa jucându-se cu o nouă cutie de
vopseluri pastel, apoi alergase să se pregătească, şi reuşise cu
toate astea să arate perfect – mai puţin vopseaua care îi pătase
pumnul pe care-l ţinuse sub bărbie.
Caut în sertarul de sub masă şi găsesc chibriturile, apoi
aprind lumânarea roşie.
Mă aplec şi sărut colţul patinat al ramei.
Aşa o ţinem acum pe Chavi alături de noi, o parte din vieţile
noastre care nu pare nebunească sau morbidă.
Nu avem o poză cu tata. Dar, la urma urmei, Chavi nu a ales
să ne părăsească. Tata a făcut-o.
Mă aşez pe canapea şi răsucesc plicul în mâini, încercând să
ghicesc ce ascunde. Nu prea îmi place corespondenţa-surpriză.
Am primit suficientă după ce a murit Chavi, oameni din diferite
colţuri ale ţării care ne aflaseră adresa şi ne trimiteau scrisori,
vederi, flori. Am primit şi mesaje pline de ură – e incredibil cât
de mulţi oameni simt nevoia să le scrie unor străini că rudele
lor iubite meritau să moară.
Scrisul de mână al lui Vic mă mai linişteşte, dar tot e ciudat.
De obicei, mă anunţă când urmează să-mi trimită ceva.
În mod clar, înăuntru nu este scrisul lui Vic. Literele sunt
elegante, simple, citeţe. Nu are o formulă de salut, ci intră direct
în subiect:
Victor Hanoverian îmi spune că ştii cum este să te recompui
după întâmplări dureroase.
Şi eu ştiu, sau ştiam. Poate că încă mă descurc la asta, când
vine vorba de mine, dar mai sunt şi altele pe care nu ştiu cum
să le ajut, ce să le spun.
Numele meu este Inara Morrissey şi sunt unul dintre Fluturii
lui Vic.
Oh, la naiba.

 43 
 Îmi arunc un ochi pe restul scrisorii, nu neapărat ca să citesc
printre rânduri, ci mai mult ca să văd dacă nu cumva e şi o notă
de la Vic, ceva care să-mi arate că el a fost cel care mi-a trimis
asta. Nu încalcă vreo regulă sau ceva? Cunosc numele fetei,
desigur – Fluturii au fost subiect fierbinte de ştiri de patru luni
la televizor – dar cazurile noastre sunt legate doar prin
poliţiştii care s-au ocupat de ele. Nu este vreo regulă a FBI-ului
că trebuie să păstrezi detaliile fiecărui caz separate de restul?
Dar se pare că Vic a avut grijă, până la urmă. Nu i-a dat Inarei
adresa mea; mi-a trimis el scrisoarea fetei. Nu-i musai să
răspund, să dezvălui informaţii despre mine.
Dar oare ce şi când a aflat ea despre mine?
Mă întorc de unde m-am oprit din citit.
Am văzut poza ta pe biroul lui Eddison cu câteva săptămâni
în urmă. Cunoscându-l pe Eddison şi cât de măgar sarcastic e
uneori, am devenit curioasă. Nu-mi trecuse prin cap că există
oameni pe care el să-i placă. Vic a fost cel care mi-a spus cine
ai fost, ce ai fost când te-au întâlnit. A zis că ţi-ai pierdut sora,
ucisă de un criminal în serie, iar primul meu gând a fost: şi eu
la fel.
A fost prima dată când am numit pe una dintre fete sora mea
şi am fost surprinsă cât de tare a durut. Ca şi cum le-am pierdut
încă o dată. Şi gândul că le simţisem mereu ca pe nişte surori şi
nu o spusesem niciodată.
Nu te întreb ce ţi s-a întâmplat. Ştiu că aş putea să caut într-
un dosar, dar nu-mi doresc. Să fiu sinceră, mă interesează mai
puţin ce ţi s-a întâmplat, şi mai mult ce ai ales tu să faci după
asta.
Era uşor să fiu puternică în Grădină. Celelalte se uitau la
mine după ajutor, iar eu le lăsam, pentru că ştiam cum să mă
menţin la suprafaţa apei şi le puteam ţine şi pe ele, cât timp
învăţau. Acum, am scăpat de acolo, iar ele aşteaptă de la mine
să fiu la fel de puternică şi aici, afară. Iar eu nu ştiu cum s-o fac.

 44 
 Nu mai ştiu să fac nimic, parcă. Am fost mereu distrusă,
spartă în bucăţi, dar eram împăcată cu asta. Eram ce eram.
Acum, oamenii sunt cu ochii pe mine, vor să observe cum mă
vindec, iar eu nu vreau să mă repar. Nu ar trebui să mă repar.
Dacă e alegerea mea să continui să fiu distrusă?
Când Vic vorbeşte despre tine, este ca şi cum s-ar referi la
una dintre propriile lui fiice. Eddison pare să te placă, iar eu
eram convinsă că omul ăla ura cu pasiune pe toată lumea. Iar
Mercedes zâmbeşte, şi pare puţin tristă, iar eu o cunosc de
ajuns cât să ştiu că zâmbeşte des, dar se întristează numai
când vine vorba despre cei pe care-i iubeşte.
În felul lor, te-au adoptat cu toţii, iar acum vor să mă adopte
şi pe mine, iar eu nu ştiu cum să-i las.
Nu trebuie să-mi răspunzi la scrisoare. Mi-am dat seama că
nu pot vorbi cu celelalte fete despre ce simt, fiindcă ele au
nevoie de mine să fiu puternică, iar eu nu vreau să le
dezamăgesc. Dar Vic a zâmbit când l-am întrebat dacă ar fi în
regulă să-ţi scriu, aşa că sper să fie o idee mai bună decât am
avut senzaţia la început.
Cum te aduni, când toate bucăţile din tine care s-au pierdut
sunt singurele motive pentru care lumea te găseşte
interesantă?
Hmm.
Mă întreabă cum să facă o chestie pe care eu nu sunt
convinsă că am făcut-o, de fapt. Dacă ar fi să ghicesc, cred că
este fix motivul pentru care Vic mi-a trimis scrisoarea – pentru
că fata are dreptate. Nu ar trebui să fim obligate să ne reparăm
dacă nu vrem asta. Nu ar trebui să ni se ceară să fim puternice,
curajoase, pline de speranţă şi alte căcaturi. Mama a avut
dintotdeauna suficientă empatie ca să spună că e în regulă să
nu fii bine. Nu suntem datori nimănui să fim bine tot timpul.
Trebuie să mă gândesc la asta câteva zile.
Câteva ore mai târziu, când mama ajunge acasă, cu dosarele

 45 
într-o mână şi cu geanta de laptop în cealaltă, dar şi cu o pungă
cu mâncare de la restaurant, am jurnalul pe genunchi şi încerc
să explic ce mult a însemnat pentru mine când Pierce mi-a
spus că sunt binevenită la pavilionul de şah.
— Aduci tu farfuriile? zice ea, aplecată să sărute fotografia, cu
părul aproape luându-i foc de la lumânarea aprinsă.
Lasă pungile jos – mâncarea pentru noi – cu mai multă grijă
decât geanta laptopului.
În hainele ei de la muncă, arată frumoasă şi puternică, în
fusta creion de culoare gri, cu sacoul băţos şi cu bluza de
mătase de culoarea lavandei. Părul ei lung este prins la spate,
răsucit, iar tocurile sunt de mărimea potrivită ca să pară
autoritară, să inspire respect şi poate chiar teamă. Singurele
chestii care nu fac parte din peisaj sunt accesoriile aurii pentru
faţă, pe care şi le pune cum iese din clădirea unde lucrează.
Mama şi-a lăsat în urmă voit familia în Londra şi mare parte
din cultura ei, când am venit în America în urmă cu
doisprezece ani, dar a păstrat părţile care îi plac. A ţinut vii mai
ales acele elemente care îi fac pe oameni să îşi dea seama că
nu suntem musulmani, ci altceva. Pe mama nu prea o interesa
ce crede lumea, atâta timp cât reuşea să îşi ţină departe de
pericol cele două fiice cu pielea închisă la culoare. Punctul
colorat de pe frunte, lanţul de nas şi tatuajele cu henna au avut
în felul ăsta mai multă semnificaţie decât li se acordă în mod
normal.
Mă ridic şi aduc farfuriile, tacâmurile. După ce aduc şi
pungile cu mâncare în sufragerie, mă întorc şi iau câteva
pahare. Aştept ca mama să pună mâncarea în farfurii – e o
chestie de auto-control… îmi place să fie ea cea care stabileşte
porţiile.
Coboară de pe scări acum, în colanţi de yoga şi un tricou larg,
cu mâneci lungi, care cândva a avut pe piept logo-ul liceului lui
Chavi. Încă se mai văd rămăşiţe din literele care au fost acolo,

 46 
dacă ştii cum să priveşti. Materialul e oricum foarte uzat, şi
asta îi dă un aspect de haină confortabilă. Şi-a desfăcut părul şi
acum îi atârnă pe spate. Asta e Mama, căreia îi place să-şi bage
degetele în pământ şi să ajute plantele să crească, Mama care-i
mereu pregătită să pornească o bătaie cu perne.
Ne aşezăm pe jos, pentru ca măsuţa scundă de cafea să pară
o masă adevărată, iar ea scoate mâncarea din pungi. Creveţi
portocalii şi tăiţei pentru ea, pui dulce-acrişor şi orez pentru
mine. Ne pune porţii egale. Pacheţelele de primăvară le împarte
tot egal, apoi supele – cu găluşte pentru mine, cu omletă pentru
ea. Supa pe care o iei la pachet nu se încălzeşte prea bine, aşa
că nu merită efortul. Mâine, ne va mai rămâne pentru prânz din
mâncarea asta. La cină, mama va comanda tot de la restaurant.
Cea mai mare parte a bucătăriei este încă împachetată în
cutii, chestie care nu cred că se va schimba în săptămânile care
urmează. Nu-mi imaginez că vom găti prea curând.
— Cum a fost la şah? mă întreabă ea, făcându-şi de lucru cu
un crevete.
— A fost drăguţ. De abia aştept să mai merg.
— Te-au primit bine?
— Da, aproape toţi.
Mă sfredeleşte cu privirea, iar eu ridic din umeri.
— O să-l evit pe cel morocănos.
— Să-ţi iei spray-ul cu piper la tine. Pentru orice
eventualitate.
— L-am prins deja de chei. E mereu în buzunarul hainei.
— Bun.
O vreme, mâncăm în tăcere. Nu-i ciudat sau stânjenitor, doar
un fel de a lăsa ziua să se estompeze, cu întâmplările ei, şi să ne
bucurăm de o seară liniştită. În cele din urmă, dă drumul la
televizor pe un canal de ştiri, dar fără sonor, doar ca să vadă
titlurile de pe burtieră. Când terminăm de mâncat, ne ridicăm
ca să facem curat pe masă. Ea ia resturile de mâncare, gunoiul,

 47 
eu iau farfuriile şi tacâmurile. Avem o maşină de spălat vasele,
dar momentan e în spatele unor cutii, şi nu avem suficientă
motivaţie s-o eliberăm de acolo şi s-o folosim. Spăl tot ce am
murdărit, apoi le pun la scurs, pe suportul de lângă chiuvetă.
Mama se aşază înapoi pe covor şi îşi pune un joc video pe
consolă.
Eu mă ghemuiesc pe canapea, cu jurnalul meu.
O vreme îndelungată, singurele cuvinte de pe foaie rămân
Dragă Chavi.
Chavi începuse să scrie în jurnal încă de dinainte să mă fi
născut eu. Luase caiete banale, studenţeşti, şi le înfrumuseţase
coperţile, le personalizase. Apoi începuse să-mi scrie mie
scrisori, pregătindu-şi surioara mai mică pentru viaţă. Când am
crescut şi am învăţat să scriu, şi după ce am început şi eu un
jurnal al meu, avea tot sensul din lume să-i scriu şi eu ei. Nu ne
citeam jurnalele în întregime. Uneori, copiam fragmente şi ni le
dădeam una celeilalte, sau ne citeam bucăţi cu voce tare.
Obişnuiam să stăm una lângă alta pe acelaşi pat şi să scriem,
după ce tata ne trimitea la somn – pentru că dacă el era obosit,
trebuia toată familia să se culce. Nici nu mai ţin minte de câte
ori am adormit cu capul pe caiet şi cu pixul în mână, şi m-am
trezit în braţele surorii mele, învelită.
— O părăsim pe Chavi? întreb dintr-odată.
Mama opreşte jocul şi priveşte peste umăr la mine. După
câteva secunde, lasă telecomanda pe masă şi se sprijină cu
spatele de canapea.
— Fiindcă mergem în Franţa, o lămuresc. O lăsăm pe ea aici?
— Am lăsat-o cumva când am plecat din Boston?
Cenuşa surorii mele este pusă într-o urnă care arată mai
degrabă ca un suport pentru o sticlă de vin. Tata insistase să-i
găsim o criptă, un loc unde să rămână pentru totdeauna, dar eu
şi mama am împachetat urna şi am luat-o cu noi, aşteptând să
ajungem în Franţa şi să împrăştiem cenuşa într-un câmp de

 48 
lavandă. Nu fiindcă Chavi ne-ar fi cerut asta vreodată – câte
fete de şaptesprezece ani îşi imaginează propria ceremonie
funerară? Dar aşa pare potrivit. Îi plăcea la nebunie să viziteze
Valea Loarei, pe când locuiam în Londra şi mergeam des în
excursii prin toată Europa.
Dar Chavi nu este doar cenuşa ei. E mai mult poza de pe
altarul ei cu lumânare şi crizanteme, şi totuşi nu…
— Franţa o să fie noua noastră casă?
— Ah, acum înţeleg ce vrei să spui.
Mama se întoarce să mă privească, mă prinde cu mâinile de
tălpi, apoi îşi sprijină bărbia pe şosetele mele pufoase.
— Am mai avut case de când a murit Chavi, dar nu am avut
propriu-zis un acasă, nu?
— Tu eşti acasă, pentru mine.
— Şi mereu voi fi. Dar sunt doar un om. Tu vorbeşti despre un
loc.
— E o chestie egoistă?
— Nu, iubito, nu.
Degetele ei îmi masează glezna.
— Să o pierdem pe Chavi a fost îngrozitor. Rana asta o vom
purta cu noi peste tot. Ne-am tot mutat în ultima vreme, dar îţi
dai seama ce supărată ar fi ea dacă nu vom face din Franţa
noua noastră casă, odată ce ne vom muta acolo? Dacă vom
rămâne doar nişte rătăcitoare? Ştii… cu cinci ani în urmă, ar fi
fost imposibil să-mi imaginez o viaţă din care să nu facă parte
Chavi.
— Dar asta e viaţa noastră acum.
— Asta este viaţa noastră acum, încuviinţează mama. Şi
odată ce vom sta într-un loc mai mult de cinci luni, odată ce
acel loc va fi al nostru, îi datorăm surorii tale să îl facem să fie
acasă. E un gând înfricoşător, nu?
Dau din cap, iar lacrimile îmi înceţoşează privirea.
— O iubim. Ceea ce face imposibil gândul că o vom abandona

 49 
vreodată.
Dau din cap din nou.
— Mai e ceva?
Mă priveşte întrebător.
— Priya?
Nu răspund imediat.
— O altă fată va muri în primăvara asta, şoptesc, pentru că nu
am curaj s-o spun cu voce tare. El o să mai ucidă, pentru că,
dacă poliţiştii nu-l prind, nu are niciun motiv să nu o facă. Cum
faci un om ca el să se oprească din a ucide?
— Dacă mă întrebi pe mine, spânzurându-l de bărbăţie şi
jupuindu-l cu un cuţit bont, ruginit. Dar am înţeles că poliţia a
ridicat o sprânceană când a auzit de soluţia asta.
Probabil asta e ceea ce mă sâcâie cel mai tare legat de
scrisoarea Inarei. Totul despre Grădină face înconjurul presei,
şi lucrurile nu se vor schimba prea curând. Toată lumea are o
părere, toţi au o teorie. Fiecare are viziunea proprie asupra
dreptăţii. Cândva, îmi doream doar să-l văd pe criminalul lui
Chavi arestat, dar pe măsură ce am crescut am început să
împărtăşesc şi eu viziunea mamei mele, mai directă şi mai
brutală.
În ce mă transformă asta?

În dimineaţa înmormântării, Eddison o ia pe Ramirez din

faţa micuţei ei case (ea spune că denumirea potrivită pentru
locuinţa ei e mini-cabană) şi merg împreună acasă la Vic. E
absurd de devreme, cerul nici nu s-a luminat bine, dar e ceva de
mers până la familia Kobiyashi, în Carolina de Nord. Lasă
maşina în intersecţie, ca să nu-l blocheze pe Vic sau pe una
dintre doamnele Hanoverian.
Uşa din faţă se deschide înainte ca ei să păşească pe peluză.
Doamna Hanoverian cea în vârstă, mama lui Vic, îi conduce
înăuntru.

 50 
 — Ia uitaţi-vă la voi doi, suspină ea. Parcă aţi fi nişte corbi.
— Este o înmormântare, Marlene, îi reaminteşte Ramirez, în
timp ce-o sărută pe obraz.
— Când o s-o iau şi eu din loc în cele din urmă, niciunul
dintre voi nu va avea voie să poarte negru. O să scriu asta şi în
testament.
Închide uşa în urma lor şi îl sărută şi pe Eddison pe obraz,
ridicată pe vârfuri. Poliţistul s-a bărbierit în urmă cu o oră, aşa
că, măcar o dată, nu are obrazul ţepos.
— Bună dimineaţa, iubiţii mei. Haideţi în bucătărie, să luaţi
micul dejun.
Îi stă pe limbă să refuze – lui nu-i place să mănânce atât de
devreme, parcă îi rămâne mâncarea în stomac şi i se face
greaţă, dar Marlene Hanoverian a avut propria ei brutărie
înainte să se pensioneze, iar tot ce iese din mâna ei… trebuie să
fii prost să refuzi.
Intră toţi trei în bucătărie şi Eddison se opreşte brusc,
uitându-se la masa plină. Două tinere de optsprezece ani îl
privesc. Una din ele mimează un salut din vârful buzelor.
Cealaltă îi zâmbeşte, mai mult un rânjet. Ambele au în faţa
lor, pe farfurii, rulouri cu scorţişoară şi cu îngheţată deasupra.
Nu îşi dă seama de ce este atât de şocat. E firesc ca unele
dintre supravieţuitoare să vrea să asiste la înmormântare.
Chiar dacă pentru unele ar putea fi traumatizant, îşi imaginează
că fetele şi-ar dori să vadă cum o colegă de captivitate îşi
găseşte într-un final liniştea, coborâtă în pământ. În loc să
rămână prinsă în sticlă şi răşină, pe coridoarele Grădinii, aşa
cum s-a întâmplat cu altele de-a lungul vremii.
— Bună dimineaţa, spune el, reţinut.
— Vic s-a oferit să ne ducă şi pe noi cu maşina, spune cea
înaltă.
Inara Morrissey – îşi aminteşte că a auzit despre schimbarea
de nume, devenită oficială de acum – poartă o rochie vişinie,

 51 
care poate ar trebui să arate nepotrivit pe pielea ei cafenie, dar
nu e cazul. Are o anumită eleganţă şi pare foarte aranjată
pentru ora imposibilă a dimineţii.
— Am luat ieri trenul până aici, spune.
Acum, fetele trăiesc în New York. De fapt, aici locuise Inara,
înainte să fie răpită. Bliss trăia în Atlanta, dar s-a mutat cu
Inara şi alte fete imediat ce a fost eliberată din custodia poliţiei.
Restul familiei sale a emigrat în Paris, cu jobul tatălui ei, iar
Eddison nu a vrut să fie indiscret şi să întrebe cum
funcţionează relaţiile de familie de la distanţă.
Ştie că nu ar trebui să-i spună Bliss – e numele pe care i l-a
dat Grădinarul, un nume dureros şi foarte nepotrivit 5 – dar nu o
poate striga nici Chelsea. Chelsea e un nume atât de comun, iar
Bliss, atât de ironic. Deocamdată, până ce fata va protesta, îi va
spune Bliss. E micuţă, de abia ajunge la umărul Inarei, aşa cum
sunt amândouă aşezate pe scaun. Părul ei negru, buclat, e prins
la spate cu cleştişori, şi poartă o rochie albastră care merge de
minune la ochii ei violeţi.
Nu-i surprins că niciuna dintre ele nu poartă negru. Ştie că
nu evită negrul în general – amândouă lucrează într-un
restaurant unde uniforma le cere să-l poarte. Totuşi, hainele lor
din Grădină erau mereu negre. Negre, cu spatele decupat, ca să
se vadă aripile.
Ca să aducă un omagiu unei fete care le-a fost colegă de
captivitate, e firesc să nu fi ales negrul. Eddison speră doar ca
familia Kobiyashi să nu considere asta o lipsă de politeţe.
Deşi, la urma urmei, Bliss chiar e nepoliticoasă.
Uite cum rânjeşte la el.
— Mai vine şi altcineva?
Se trage puţin într-o parte, ca să-i permită lui Ramirez să se
strecoare pe lângă el şi să se aşeze la masă. Îşi dă seama că le
respectă enorm pe fetele astea două, pentru că au rămas întregi

5
Bliss – în en: fericire, beatitudine (n. tr).
 52 
deşi au trecut prin iad, dar nu e convins dacă le şi place. Are
senzaţia că sentimentul ambiguu este reciproc. De fiecare dată
când poate lăsa o altă persoană să se interpună între el şi fete, o
face bucuros.
— Danelle şi Marenka ar putea să apară şi ele, răspunde
Inara, lingându-şi îngheţată de pe un deget.
Pe mâini mai are unele diferenţe de culoare, cicatrici rămase
după arsuri, din noaptea când Grădina a explodat.
— Nu erau chiar hotărâte când am vorbit cu ele, miercuri.
— Sunt îngrijorate că familia Kobiyashi ar putea să se poarte
de căcat faţă de ele, adaugă Bliss.
Când Ramirez o priveşte întrebător, Bliss desenează forma
unui fluture peste conturul propriei feţe.
Ambii poliţişti simt un fior pe şira spinării.
Pentru că, deşi pare de necrezut, cazul devenea din ce în ce
mai urât, detalii morbide ieşeau la iveală. Unele fete, poate
fiindcă deja îşi pierduseră minţile, sau poate fiindcă aşa
crezuseră că au mai multe şanse să scape, deveniseră supuse şi
chiar îl ajutaseră pe răpitorul lor. Iar el le oferise în schimb, ca
semn al aprecierii sale, încă un set de aripi de fluture, tatuate
direct pe faţă. Le asortase cu cele pe care le aveau deja pe spate.
Fetele care le aveau doar pe spate puteau acum să le acopere,
odată scăpate din Grădină. Danelle şi Marenka, singurele
supravieţuitoare care aveau aripi de fluture şi pe faţă, trebuiau
să se folosească de o tonă de machiaj.
Chiar dacă reuşeau să le acopere cât de cât, cei care ştiau de
existenţa lor le tratau pe aceste fete în mod diferit. Ca pe nişte
criminale – de parcă să te linguşeşti pe lângă cineva ca să
rămâi în viaţă însemna că ai devenit şi tu diabolic.
Eddison speră ca ele să se fi răzgândit, să nu vină. Le place
pe Danelle şi Marenka, amândouă calme, aşezate, nu ironice şi
zăpăcite cum sunt Inara şi Bliss. E mai bine pentru ele s-o
plângă pe Tereza – Amiko, numele ei este Amiko – fără ca

 53 
părinţii ei să le privească cu ochi răi.
Marlene aşază câte o farfurie în faţa lui Ramirez şi a lui, apoi
le toarnă şi cafea în căni. În ciuda orei şi a faptului că ea nu
vine la înmormântare, Marlene este îmbrăcată ca de ieşit, gătită
chiar, cu un şirag fin de perle la gât, peste pulovărul de un verde
închis.
— Săraca fată, spune ea. Măcar şi-a găsit pacea acum.
Bănuiesc că asta depinde de credinţele fiecăruia, nu?
Ramirez îşi atinge crucifixul de la gât şi nu spune nimic.
Inara şi Bliss îşi umplu gurile cu prăjitură, ca să nu fie nevoite
să vorbească.
Eddison nu-i prea sigur ce crede legat de moarte, sinucidere
şi lucruri de genul ăsta.
Chiar atunci intră şi Vic în bucătărie, aranjându-şi nodul
cravatei de un maro închis. Eddison şi Ramirez sunt îmbrăcaţi
amândoi potrivit pentru o înmormântare. Vic, în schimb, e mai
în ton cu înmormântarea unui Fluture, în maro şi bej. Destul de
sobru, ca să-i mulţumească pe părinţi, dar evitând negrul, ca să
nu tulbure supravieţuitoarele. E empatic, plin de intuiţie, şi
posedă multe alte calităţi pe care Eddison nu le are nici măcar
în zilele lui cele mai bune.
— Stai jos şi mănâncă, Victor, îi spune mama lui.
Vic o sărută pe creştetul capului, atent să nu-i deranjeze
coafura.
— Trebuie s-o luăm din loc, mamă, e aproape…
— Victor, o să te aşezi şi o să mănânci şi o să începi aşa cum
trebuie ziua asta îngrozitoare.
Vic se aşază fără să mai comenteze.
Inara îşi acoperă gura cu o mână, iar în ochii ei căprui se
vede că râde. În general, nu este o tânără care se exprimă cu
uşurinţă, e oarecum reţinută, mai ales în preajma persoanelor
necunoscute. Eddison are o bănuială că se simte bine doar
când este alături de alţi Fluturi.

 54 
 — Doamna Hanoverian, spuneţi-mi că îi lăsaţi bileţele şi când
îi pregăteaţi pachetul pe care să-l mănânce la şcoală, la ora
prânzului.
— Cum să nu? Lunea îi spuneam să facă alegeri bune. Marţea
îi ziceam să mă facă mândră… Miercurea îi spuneam…
Se opreşte când le vede pe fete înecându-se de râs, una
sprijinită de cealaltă.
— Voi credeaţi că glumesc, spune Vic, amuzat, cu un rulou cu
scorţişoară îndesat în gură.
E straniu să râzi şi să te amuzi înainte de a merge la
înmormântarea unei fete de şaisprezece ani. Şaisprezece. Ziua
ei ar fi fost peste câteva săptămâni.
Inara îi surprinde privirea şi ridică din umeri.
— Ori râzi, ori te apucă plânsul. Ce ai vrea mai degrabă să
faci?
— Să urlu, răspunde poliţistul.
— Şi eu la fel, spune Bliss.
Are o bucată de cocă lipită pe dinţi. Nu se deranjează să-i
spună, cu siguranţă îi va atrage atenţia Inara mai târziu.
Drumul de şapte ore până în Carolina de Nord e liniştit, dar
nu în întregime tăcut. Ramirez îşi întinde corpul pe locul din
spate – dacă nu are la ea dosare care s-o ţină ocupată, o să
adoarmă din zece în zece minute. Inara şi Bliss stau în mijloc,
iar radioul are volumul încet, ca să poată discuta ambele cu Vic,
care e la volan. Eddison este atent la conversaţie, dar nu
intervine. Îşi îndreaptă aproape tot interesul în acelaşi timp
spre propriul telefon, căutând alerte Google legate de cadavre
găsite în biserici. E destul de devreme în perioada asta a anului
pentru criminalul lui Chavi, să facă o nouă victimă, dar Eddison
verifică oricum, să nu rateze ceva.
Bliss face cursuri online, ca să-şi completeze orele la care a
lipsit şi să-şi poată da BAC-ul în vara care urmează. Nici ea,
nici Inara nu s-au hotărât încă dacă vor merge la facultate.

 55 
Eddison înţelege. Chiar dacă ar şti ce vor să facă în viitor – şi el
nu crede că fetele ştiu deocamdată – de ce să se apuce de pe
acum, când e evident că procesul va mai dura ceva şi le va
mânca timp? Deja se prezintă la tribunal să răspundă la
întrebări, şi procesul nici nu a fost demarat oficial. Amândouă
vor fi citate ca martore, iar Inara le-a promis deja tuturor fetelor
că ea va fi acolo pentru ele, dacă vor dori să se implice şi să
depună mărturie.
De fiecare dată când aude cum Inara le apără ca o cloşcă pe
celelalte fete, nu-şi poate opri un zâmbet de neîncredere. Fata
asta-i ca un pitbull îmbrăcat în rochie de balet.
Un Fluture cu mănuşi de box.
După două opriri, una pentru benzină, alta pentru mâncat,
ajung la biserica unde are loc slujba de înmormântare. Nu sunt
prea multe maşini în parcare.
— Am ajuns prea devreme? întreabă Ramirez, încă pe
jumătate adormită, şi se întinde după geantă, să-şi refacă
machiajul.
— Cred că da, puţin, răspunde Vic.
Ramirez nu este pe fază, încă adormită, dar Eddison poate
citi dincolo de remarca şefului său – Vic nu se aşteaptă să fie
multă lume la ceremonie.
Bliss îşi desface centura cu un clic, apoi deschide portiera.
— V-am zis eu. Kobiyashi ăştia sunt nişte nemernici.
Probabil nici n-ar fi anunţat înmormântarea, dacă sinuciderea
ei nu ar fi fost la ştiri.
Eddison o priveşte pe Inara, care a cunoscut-o pe Tereza mai
bine decât Bliss, dar fata se uită pe geam, spre biserica vopsită
în alb.
Ies cu toţii din maşină şi se întind ca să se dezmorţească, iar
Vic îi apucă braţul lui Bliss, apoi pornesc aşa spre uşile
bisericii. Parţial, gestul este făcut din politeţe – Marlene a
crescut un gentleman adevărat – dar Eddison şi-ar paria leafa

 56 
că e şi o încercare a lui Vic de a o ţine pe Bliss sub control, să
nu spună prostii de faţă cu familia îndoliată. Ramirez îşi mai
priveşte o dată chipul în oglinda maşinii, apoi porneşte după ei.
Eddison nu se grăbeşte. Sprijinit de maşină, se uită la
arhitectura bisericii baptiste. Pe lângă pereţii albi, proaspăt
văruiţi, biserica mai are şi porţiuni roşii, lucioase, care imită
cărămida. Tufe de arbuşti de jur împrejur, iarbă în faţă, unde
sunt aleile. Probabil că majoritatea enoriaşilor o văd ca pe o
clădire fermecătoare, dar lui îi aminteşte destul de mult de
Grădină, cum arătase ea înainte de explozie şi, la naiba, oare au
mai rămas lucruri neatinse de cazul ăsta înfiorător?
A mers la mai multe înmormântări decât îşi poate aminti, şi
fiecare a fost…
Inara vine lângă el şi se sprijină la rândul ei de maşină, cu
mâinile de-o parte şi de alta a taliei. Un ceas-bijuterie îi
scânteiază la o încheietură.
— Nu eşti obligat să fii aici, să ştii.
— Da, dar eu…
Se opreşte, pentru că ea este Inara. Inara, care mereu e
sinceră, dar care se şi surprinde întotdeauna prin ceea ce
spune.
Apoi îşi dă seama că, într-adevăr, nu-i obligat să fie de faţă.
Nu e o cerinţă a FBI-ului, nu a primit ordin, nici nu i s-a făcut
recomandarea să participe. Nimic oficial care să-i solicite să ia
parte la înmormântarea unei fete care s-a sinucis pentru că a
realizat că era prea fragilă ca să se mai recompună încă o dată.
Şi totuşi e aici, adus de propriul simţ al dreptăţii, de codul
personal care îi impune să facă faţă unor lucruri înfiorătoare
doar pentru că aşa este corect.
E alegerea lui.
O priveşte şi observă că fata l-a urmărit în tot acest timp. Îi e
imposibil să-i citească gândurile. Poate că a căpătat expresia
asta indescifrabilă cât timp a fost captivă în Grădină, sau poate

 57 
că mereu aşa a fost viaţa ei.
— Mulţumesc, zice el.
— Ai grijă, Eddison, spune fata şi ridică mâinile, ironizând
gestul de a se preda. Cineva te-ar putea auzi şi ar începe să
creadă că aproape mă placi.
— Aproape, răspunde poliţistul, iar Inara zâmbeşte.
Nu-i oferă braţul, şi nici ea nu face vreun gest de apropiere.
Se îndepărtează amândoi de maşină, îndreptându-se spre
biserică. Din încordarea umerilor poţi deduce fără echivoc
convingerea lor că nu e ultima înmormântare a unui Fluture,
dar ar putea fi cea mai urâtă.
Eddison îşi dă seama că primăvara e doar la un pas. Cine a
ucis-o pe Chavi Sravasti şi pe multe alte fete va ucide din nou,
iar Eddison va mai sta încă o dată lângă Vic şi Ramirez, la o altă
înmormântare. Şi se va simţi îngrozitor, pentru că va avea un
sentiment de recunoştinţă fiindcă nu va fi vorba despre Priya.

Am avut parte de cinci ani pentru ca realitatea morţii lui

Chavi să-mi pătrundă până-n măduva oaselor, dar, cu toate
astea, amintirile încă mai sângerează uneori. Coşmarurile încă
mă mai trezesc în miezul nopţii, leoarcă de transpiraţie, cu
gâtul răguşit de ţipat. Nu ştiu dacă vreodată ceva le va face să
înceteze.
Mama mă trezeşte scuturându-mă ferm de braţ, apoi mă
îmbrăţişează cu putere, chiar înainte să apuc să deschid ochii,
înainte să îmi dau seama că eu sunt în siguranţă, că mă aflu în
pat, în casa noastră închiriată din Huntington, departe de
biserica din Boston unde am văzut-o pentru ultima oară pe sora
mea.
Coşmarurile nu au un tipar anume – nu se ştie ce şi când îl
va declanşa pe următorul – dar sunt destul de dese încât au
devenit rutină.
În timp ce eu fac un duş rece, mama îmi schimbă

 58 
aşternuturile îmbibate de transpiraţie, apoi coboară cu ele la
parter, să le pună la spălat. Se întoarce cu două căni de ceai în
mână, iar eu deja mi-am îmbrăcat pijamaua şi m-am cuibărit în
patul ei. Nici eu, nici ea nu vrem să rămân singură după un
astfel de episod. Doar că eu nu voi mai putea să adorm, şi nu
vreau ca ea să facă noapte albă veghindu-mă pe mine. Să mă
cuibăresc în patul ei este compromisul nostru. Punem un DVD,
iar pe la jumătatea documentarului BBC despre natură mama
doarme să tai lemne pe ea.
Mi-am adus cu mine jurnalul, dar nu am dispoziţia potrivită
să scriu. Sunt ani întregi de coşmaruri descrişi acolo – dacă îi
voi mai povesti lui Chavi despre încă unul nu se va schimba
nimic.
Dar poate ar ajuta să-i povestesc altcuiva.
Scrisoarea Inarei se iveşte dintre pagini, unde a stat toată
săptămâna. Poate că ştiu în sfârşit ce să-i răspund.
Dragă Inara,
Sora mea, Chavi, a murit într-o zi de luni, la două zile după
aniversarea mea de doisprezece ani. Ea avea şaptesprezece.
Petrecusem tot weekend-ul sărbătorindu-mă pe mine.
Sâmbătă fusesem la parcul de distracţii şi stătusem acolo
întreaga zi. Practic, era curtea unei biserici, sau asta fusese
până ce oamenii din cartier să o transforme în parc pentru
copii. Totul era înflorit, ziua fusese plină de râset, jocuri şi
mâncare bună. Nu toată lumea din cartier se avea bine, dar unii
chiar se înţelegeau ok. Duminica a fost rezervată familiei –
mâncarea preferată a noastră, şi câteva filme. Am ieşit doar
când mama şi Chavi m-au dus până la mall, să-mi fac gaură în
nas pentru cercel.
Tata nu a fost de acord, aşa că a rămas acasă. Părinţii mei s-
au născut în India, dar au crescut în Londra, iar tata era de
părere că, odată ce părăseşti o comunitate, ar fi bine să laşi în
urmă şi însemnele ei.

 59 
 Luni m-am întors la şcoală. În mod normal, Chavi venea să
mă ia cu bicicleta după ce termina şi ea orele, şi ne întorceam
împreună. Dar, în ziua aia, eu avusesem şedinţa foto pentru
albumul şcolii, iar ea rămăsese la ore suplimentare. Chavi
primea mai multă libertate decât majoritatea colegilor ei, în
special pentru că nu făcea abuz de ea. O anunţa pe mama când
pleca de undeva sau când ajungea, o înştiinţa mereu dacă i se
schimbau planurile. Întotdeauna.
Când Chavi a dat un mesaj în care spunea că va ajunge acasă
până în ora nouă, am avut toate motivele să credem că aşa va
face. Dar ora nouă a venit şi a trecut, iar Chavi nu a ajuns.
S-a făcut zece.
Nu răspundea la apeluri şi la mesaje, şi nu era deloc stilul ei.
Mama i-a sunat pe ceilalţi care rămăseseră la orele
suplimentare, dar toţi au spus acelaşi lucru: la ora opt, Chavi a
plecat de la cafeneaua unde au mers cu toţii şi s-a îndreptat
spre casă pe bicicletă, cum o făcea întotdeauna. Unul dintre
băieţi s-a oferit s-o ducă acasă cu maşina, dar ea a refuzat.
Chavi mereu refuza când el îi oferea ceva, pentru că respectivul
era îndrăgostit, iar sora mea nu-i împărtăşea sentimentele. Tata
a râs când ne-a văzut pe mine şi pe mama îngrijorate. Spunea
că Chavi se comportă pur şi simplu ca o adolescentă şi că va
trebui s-o pedepsim când ajunge acasă, ca să nu ne mai tragă
sperieturi din astea.
Dar Chavi nu era aşa.
Documentarul s-a terminat. În loc să mă ridic din pat, îl pun
de la capăt. Stau un minut şi fac exerciţii cu încheietura mâinii,
care mi-a amorţit.
E uşor să vorbesc despre felul în care a dispărut Chavi. Mai
greu e să scriu despre ce a urmat.
Dar coşmarurile Inarei sunt acum expuse în faţa lumii
întregi. Până când următoarea fată va fi ucisă, ale mele vor
rămâne pe pagina aceasta, doar pentru ochii ei.

 60 
 Pot face asta.
Mama a sunat la poliţie. Persoana de la dispecerat a fost de
acord că este un caz suspect şi a început să pună întrebări.
Unde fusese sora mea văzută ultima oară? Cu ce era îmbrăcată?
Ce culoare avea bicicleta ei? Puteam oare să trimitem prin
email o fotografie recentă?
Locuiam în împrejurimile Boston-ului pe atunci. Chavi urma
să meargă la facultate din toamnă, dar avea pe atunci doar
şaptesprezece ani, era considerată încă un copil. Ni s-a spus că
va veni un poliţist la noi acasă, să fie pregătit în cazul în care
Chavi se întoarce, iar alţii vor patrula prin apropiere.
Ăla a fost momentul în care tata s-a enervat. Pe Chavi,
fiindcă pusese oamenii pe jar. Pe mama, că făcea aşa o
tărăşenie din asta. Chiar şi pe mine, că insistam să mergem şi
să o căutăm. Am ratat cearta dintre ai mei, fiindcă mama m-a
trimis sus, să-mi schimb hainele cu unele mai groase. Când am
coborât, ajunsese deja poliţistul şi stătea stingher în pragul uşii,
în timp ce mama îl lua la rost pe tata că nu se oboseşte să-şi
caute copilul dispărut.
Cu mama nu te pui, în general.
Pentru că era deja noapte, maşinile de poliţie nu aveau
girofarurile pornite. Farurile lor însă au reuşit să-i scoată pe
vecini din case, şi multă lume s-a alăturat căutării. Era un
tablou memorabil – oamenii îşi puneau paltoanele peste
pijamale, luau fluiere şi lanterne şi plecau grupuri, grupuri.
Josephine – cea mai bună prietenă a lui Chavi şi iubita ei,
deşi majoritatea ştiau doar prima parte – s-a dus s-o caute la
şcoală. Mama ei a trebuit să ţină lanterna, pentru că mâinile lui
Josephine tremurau prea tare. Ştia şi ea ce ştiam eu şi mama:
Chavi nu s-ar fi făcut nevăzută fără să ne dea o explicaţie.
Eu şi mama am mers la biserică. Nu mai funcţiona ca
biserică de ceva vreme, dar mulţi încă o numeau aşa. Unii chiar
îi donau bani lui Frank, veterinarul care îşi făcuse un cabinet în

 61 
spate şi menţinea clădirea în stare bună. Una dintre uşile
laterale era mereu descuiată, în cazul în care cineva ar fi avut
vreodată nevoie de adăpost. Poate Chavi căzuse de pe bicicletă
şi nu mai reuşise să ajungă acasă. Poate că se lovise, îşi
spărsese telefonul şi nu avusese cum să ne anunţe sau să ceară
ajutor.
Mai întâi, am cercetat parcul. La un moment dat, mama m-a
rugat s-o aştept lângă uşa bisericii. Mi-a spus că se duce în
spate, să-l trezească pe Frank.
Nu am urmat-o, dar nici nu am stat pe loc. Nu puteam sta cu
mâinile în sân, dacă sora mea putea fi în interiorul bisericii. Nu
mi-a trecut nicio secundă prin minte că ar putea fi periculos.
Biserica era un loc sigur – nu pentru că era lăcaşul divinităţii,
ci pentru că mereu fusese aşa. Chavi şi cu mine ne simţisem
mereu în siguranţă acolo.
În zilele prea călduroase, ne strecuram în biserică şi stăteam
acolo ore întregi. Stăteam pe jos, ea îşi ţinea caietul de desen pe
genunchi. Iubeam vitraliile. Sora mea încerca să le reproducă
pe hârtie, dar nu era niciodată mulţumită de cum ieşeau, aşa că
încerca iar şi iar. Eu stăteam într-un colţ, cu aparatul de
fotografiat în mână, şi încercam să prind dansul firelor de praf
în bătaia soarelui, culoarea pardoselii, felul în care strălucea
părul surorii mele.
În zilele bune, asta e Chavi pe care o văd când închid ochii:
lumină, culoare, scânteiere.
Apăs încă o dată play, apoi îmi duc mâna la piept. Îmi doresc
să nu-mi mai tremure atât de tare.
Pot face asta.
Nici nu-i musai să o trimit, dacă îmi iese mult prea
copleşitoare. Dar o pot duce până la capăt. De câte ori a fost
forţată Inara să-şi repete propria poveste în faţa unor străini?
Era acolo, în spaţiul în formă de T dintre altar şi rândurile de
bănci.

 62 
 Era goală, dar am fost mai puţin şocată să o văd dezbrăcată,
pentru că o mai văzusem aşa; m-a frapat mai degrabă faptul că
hainele ei erau împăturite cu grijă alături de corpul ei. Chavi nu
reuşise să fie atât de ordonată niciodată. Tricoul ei preferat era
curat, şi asta m-a făcut imediat să realizez ce mult sânge era pe
jos, în jurul ei. M-am lăsat în genunchi şi am început să trag de
ea, s-o trezesc, s-o implor să se trezească.
Nu mai văzusem atâta sânge niciodată.
Nu am auzit când a intrat Frank, dar dintr-odată era acolo,
îmbrăcat pe jumătate şi ţinând în mână un pistol cu vopsea. A
aruncat o privire spre Chavi, s-a înverzit, apoi s-a răsucit într-
un cerc complet. Mi-am dat seama mai târziu că în clipa aia
căutase din priviri făptaşul. Apoi a încercat să mă îmbrăţişeze.
Parcă a şi vorbit? Nu mai ţin minte.
Dar nu voiam să mă las dusă de acolo. M-am luptat cu el, şi
bietul om nu avea forţa lui obişnuită, din cauza şocului. Urlam
în continuare la Chavi, încercam s-o gâdil, ştiind că aşa aveam
sigur s-o trezesc. Şi, cu toate astea, nu se mişca.
S-a auzit un zgomot la uşă, care a fost urmat de ţipătul
mamei mele. Frank a alergat spre ea. A încercat s-o oprească,
să-i baricadeze drumul cu propriul său corp, s-a rugat de ea, a
plâns. I-a spus să mă ia de lângă Chavi.
N-o să uit niciodată florile care îi înconjurau trupul. Avea
câteva şi în păr. Crizanteme galbene, la fel de strălucitoare ca
soarele.
Ştii cum două, trei fotografii se tot repetă când e vorba despre
o crimă care apare la ştiri? În aşa fel încât, chiar şi ani sau
decenii mai târziu, oamenii încă pot recunoaşte cazul atunci
când le văd? Când a apărut ştirea, nu aveau o poză a cadavrului,
aşa că au luat ceva din albumul şcolii şi ce au mai găsit pe
Facebook. Dar au folosit şi o poză cu mine.
Doişpe ani şi acoperită de sânge, urlând şi suspinând, cu
mâinile întinse spre biserică – spre sora mea – în timp ce un

 63 
paramedic mă trăgea disperat de acolo. Luni întregi poza aia a
circulat peste tot. Nu puteam să scap de ea, şi încă mai apare în
fiecare primăvară când o altă fată moare, înconjurată de flori, cu
gâtul tăiat. De fiecare dată când FBI-ul primeşte un pont că ar
putea fi vorba despre acelaşi criminal.
Nu am fost de faţă când tata a primit vestea. Probabil i-a fost
dată de poliţistul care aştepta acasă la noi. A venit la spital,
unde eu fusesem sedată, ca să mi se mai domolească şocul.
Tata se mişca atât de încet, ca şi cum îl durea întregul corp. Ca
şi cum îmbătrânise secole în câteva ore.
Râsese de noi, când ne făceam griji.
Nu cred că l-am mai auzit râzând vreodată după asta.
Raportul oficial spunea că sora mea a murit undeva între ora
nouă şi ora zece în seara de luni.
Restul familiei noastre a murit pe la miezul nopţii, dar ne-a
luat ceva vreme să ne prindem. Eu şi mama eram păsări
phoenix, ne ridicam din cenuşă. Tata doar a ars şi a ars, până ce
n-a mai fost nimic.
Cei care asistă la spectacol fură tragediile victimelor. Sună
ciudat, ştiu, dar cred că tu eşti unul dintre puţinii oameni care
înţeleg ce vreau să spun. Lucrurile acestea ni s-au întâmplat
nouă, celor care ne sunt dragi, dar au ajuns la ştiri, şi brusc
fiecare om cu un televizor sau un computer simte că are dreptul
să fie la curent cu reacţiile noastre, cu procesul nostru de
vindecare.
Dar nu îl au.
Îţi ia ceva timp până ce reuşeşti s-o spui cu convingere –
chiar nu le datorezi nimic.
Poliţiştii noştri sunt buni la adoptat victime, dar nu trebuie
să-i lăsăm s-o facă. E liniştitor să constaţi că poţi întoarce
spatele în orice clipă şi că ei te vor lăsa să îţi vezi de drum.
La fel de bine e când înţelegi că poţi rămâne fiindcă aşa vrei.
Că ne este permis să avem asta.

 64 
 Ne este permis să fim fericite.
Încă lucrez la chestia asta, dar între timp… avem dreptul să
fim cât de distruse vrem. Nu trebuie să ne fie ruşine de ceea ce
suntem.
Scrie-mi dacă mai vrei. Nu ştiu dacă îţi pot oferi prea multă
înţelepciune, dar scrisorile tale sunt binevenite.
E doar cu un an jumate mai mare decât mine.
Dar probabil că vârsta nici nu prea contează.
Câteva ore mai târziu, când mama pleacă la muncă, mă
întorc în camera mea şi mă înfăşor în pătură ca într-un burrito.
Nu adorm, mai degrabă moţăi, până ce vezica mea e pe cale să
explodeze şi mă ridică din pat. Foamea îmi roade şi ea
stomacul. Dar mă îngrijorează ideea de a mânca.
Cunosc starea asta. Dacă o să încep să mănânc, nu mă voi
mai putea opri. Nici măcar când stomacul va sta să-mi
pocnească şi voi fi mai mult decât sătulă, pentru că durerea aia
fizică are mai mult sens decât furia care îmi sângerează pe sub
piele.
Fac duş şi îmi usuc părul, spunându-mi că va trebui să-i cer
maică-mii să-mi revopsească şuviţele, pentru că mi-au crescut
rădăcinile. Îmi machiez ochii cu tuş, mă dau cu ruj. Chavi m-a
învăţat toate secretele, cum să nu fii vulgară, dar nici
plictisitoare, ştearsă. Ei îi plăcea să-şi îmblânzească look-ul cu
nuanţe de alb strălucitor şi auriu. Eu prefer argintiul, dar nu azi.
Azi folosesc doar negru şi roşu.
Odată îmbrăcată, cu spray-ul cu piper pus la îndemână în
buzunarul jachetei, ies din casă şi plec spre întâlnirea cu
şahiştii. Aerul este uscat, plămânii mă dor, şi am senzaţia că o
să-mi curgă în curând sânge din nas.
Când ajung pe iarbă, lângă pavilion, Corgi ridică privirea şi
fluieră, ca şi cum ar fi impresionat.
— Chiar ţi-ai găsit locul printre noi, nu-i aşa, Fată Albastră?
Îi zâmbesc grăbit, iar el dă din cap.

 65 
 — Vino, atunci. Fericitu’ n-a mai câştigat o partidă de
săptămâni întregi. Poate îl ajuţi să intre în starea pe care i-o
descrie numele.
Aşa că mă aşez în faţa lui Fericitu’, care pare bântuit, trist, şi
jucăm până când se declară atât de avansat în competiţia
directă dintre el şi Corgi, încât acesta din urmă nu va mai putea
să-l egaleze niciodată.
Corgi e un jucător bun, chiar şi pus în faţa unora care se
pricep bine la şah. Dacă ar juca în întregime corect, Happy n-ar
avea nicio şansă în lupta cu el.
Dar Corgi zâmbeşte, îşi scarpină nasul şi îi spune lui Happy
că n-ar trebui să se culce pe o ureche.
Landon începe să joace împotriva lui Yelp, la capătul celălalt
al şirului de mese. Când termină meciul şi acceptă provocarea
lui Steven, se mută lângă mine. Încerc să nu mă gândesc la
faptul că-mi dă fiori – poate că omul nici nu realizează că se
comportă ciudat. O să mă ţin deoparte, să nu-l provoc în niciun
fel.
Deşi, parcă azi mai mult decât oricând, i-aş da cu puţin piper
în ochi doar din principiu.
Îmi sprijin o mână pe umărul lui Corgi, apoi trec de partea
cealaltă a băncii şi îmi întind picioarele care mi-au amorţit de
frig.
— Haide, Corgi, arată-mi tu cum se joacă.
El şi Happy au rânjete aproape identice. Corgi trece în locul
meu, iar eu trag cu ochiul pe deasupra umărului său la partida
dintre el şi Happy, care-i pe cale să piardă.
Îmi vine rândul să joc cu Pierce, apoi cu Yelp, în timp ce
Gunny moţăie într-un colţ. Fata din maşină, Hannah, cea mai
tânără nepoată a lui, apare la un moment dat să-l verifice dacă
este în regulă. Îi măsoară tensiunea, pulsul şi nivelul zahărului
din sânge cu un dispozitiv minuscul, cât un ou, şi notează
valorile pe telefon.

 66 
 Cred că îmi place de Hannah. Nu că aş fi ajuns s-o cunosc –
stă mai mult în maşină, cu excepţia momentelor în care îi face
inspecţia tehnică lui Gunny – dar îmi place că nu se poartă
niciodată ca şi cum ar fi o sarcină neplăcută să-l supravegheze
pe bătrân. Stă ghemuită pe scaunul maşinii şi tricotează sau
citeşte, ridicând din când în când ochii spre noi. Pare să se
înţeleagă bine şi cu ceilalţi veterani. I se spune domnişoara
Gunny, iar ea dă ochii peste cap şi spune că de fapt o cheamă
Hannah.
Când se trezeşte, uşor nedumerit, mă priveşte cu faţa încă
îmblânzită de somn.
— Pe baricade astăzi, domnişoară Priya?
— Da, domnule. Se mai întâmplă.
— Aşa e, se mai întâmplă.
Întoarce tabla de şah, ca să aibă acces la toate piesele.
Mănuşile mele groase sunt în buzunarul hainei, dar e ger ca
naiba, aşa că am manşetele tricotate trase peste mâini, doar cu
degetele lăsate libere. Îi întind mâna, iar el îşi pune degetele
subţiri, cu pielea aspră, peste ale mele.
— Eşti prea tânără ca să pierzi vremea aici, cu noi.
Nu mă întreabă ceva anume. Dacă n-am chef să-i spun, nu
sunt obligată, iar el n-o va lua ca pe un afront, ştiu asta.
Dar gândul la Frank continuă să mă bântuie – Frank, căruia
i-a fost greu să vină acasă după războiul lui personal, dar care a
rămas mereu generos, dispus să ajute. În unele zile, nu prea
putea să aibă de-a face cu oamenii, dar era în regulă, îl lăsam în
pace în acele zile. După acea noapte din biserică, zilele
respective au devenit tot mai dese.
— Sora mea a fost ucisă în urmă cu ceva timp, şoptesc, şi sper
ca auzul lui să fie destul de bun şi să nu fiu nevoită să repet. Eu
am fost cea care a găsit-o. Noaptea trecută… a fost ca şi cum aş
fi retrăit clipa.
Yelp şi Happy sunt concentraţi la jocul lor, lângă noi.

 67 
 Bătrânul dă din cap şi îmi strânge uşor mâna.
— Şi acum, când te-ai trezit?
— E tot o zi proastă, spun.
— Dar ai ieşit din casă.
— Cu toţii ştiţi ce înseamnă astfel de zile proaste, zic. Altfel
nu aţi fi aici.
Îmi zâmbeşte şi întreaga faţă îi dispare printre cutele şi
încreţiturile pielii.
— Îţi mulţumim că ai venit să ne vezi, pe o zi aşa de proastă.
Stau îndeajuns cât să duc la bun sfârşit partida cu Gunny,
apoi intru în magazin, să iau o băutură pentru drumul spre
casă.
Landon vine după mine.
Minunat…
Stă în spatele meu la coadă, iar furia mea ajunge la apogeu
când îmi dau seama că ţin deja degetul arătător pe butonul
spray-ului cu piper. Nu îmi place deloc să am senzaţia, chiar şi
vagă, că sunt în pericol.
De fapt, cu cât e mai vagă, cu atât este mai deranjant. Genul
de situaţie în care femeile dau din cap a înţelegere, iar bărbaţii
doar ridică din umeri.
— Pari tristă azi, spune el, în cele din urmă.
— Nu sunt.
Tristeţea şi durerea nu sunt acelaşi lucru. De asta există câte
un substantiv diferit pentru fiecare din ele. Poate că distincţia
nu este aşa de importantă, dar totuşi nu păstrăm un cuvânt în
limba noastră dacă nu semnifică nimic. Sinonimele nu definesc
niciodată chiar acelaşi lucru.
— Eşti sigură? insistă el, venind mai aproape de mine.
— Da.
— Se face întuneric afară.
— Da.
Într-adevăr, cerul a căpătat o nuanţă indigo, iar temperatura

 68 
a scăzut şi mai tare. Am stat mai mult decât aş fi vrut, dar
întâlnirea cu veteranii mi-a fost de ajutor. Cu toţii mi-au adus
un pic de alinare, dar cred că aveam nevoie mai ales ca Gunny
să mă asigure că nu îi îngreunez cu problemele mele.
— Nu ar trebui să mergi singură spre casă pe întunericul
ăsta.
Mă întorc şi îi zâmbesc cu toţii dinţii, fără blândeţe.
— Sunt bine.
— Există mulţi oameni răi pe lume.
— Ştiu asta.
Am fost conştientă încă dinainte să împlinesc doisprezece
ani. Nu cred că voi putea uita vreodată adevărul acela.
Femeia de la bar nu-mi cere numele de data asta. Îmi ia banii
şi se apucă să prepare ciocolata caldă, punând mai mult sirop
de cacao decât bănuiesc că ar fi cazul.
— Dacă cineva îţi va face rău? insistă şi mai mult Landon,
urmărindu-mă ieşind din coadă, fără ca el să comande ceva.
Uneori, Eddison glumeşte că ar fi cazul să-mi ia de ziua mea
un aparat cu electroşocuri. Încep să cred că ar fi o idee bună.
Îl ignor pe Landon şi îmi recuperez băutura de la capătul
ghişeului, unde nu mai pierd vremea să-i adaug vanilie sau
zahăr – mai bine o beau amară, doar să scap de tipul ăsta. Dar
el se ţine în continuare după mine, şi realizez că mi-am scos
deja cheile din buzunarul gecii, şi spray-ul.
Apoi, brusc, îl aud ţipând, şi mă întorc să-l văd plin de cafea
– probabil fusese una uriaşă – care i-a curs pe cămaşă, pe gât.
Un bărbat mai înalt, îmbrăcat într-un pulover în carouri, îşi cere
scuze, dar într-un mod care pare complet lipsit de sinceritate.
Apasă pe cămaşa lui Landon un şerveţel, care însă nu absoarbe
nimic.
— Lasă, lasă, mă descurc! izbucneşte Landon şi se
îndepărtează, încă ud de cafea.
Bărbatul celălalt se întoarce spre mine şi îmi zâmbeşte, şi

 69 
acum îmi amintesc că l-am mai văzut.
Un tip arătos, care stă mereu într-un colţ al cafenelei, cu o
carte în faţă sau un teanc de ziare. Are vreo treizeci şi cinci de
ani, bine făcut, dar nu pare genul obsedat să arate că are
muşchi şi abdomen plat. Nu încearcă nici să-şi ascundă cele
câteva fire de păr alb care i-au apărut pe la tâmple.
— Îmi pare rău, dar mi se părea că nu te lăsa în pace.
Îmi bag mâna în buzunar, cu tot cu spray, fără să iau încă
degetele de pe el.
— Chiar aşa era.
Scoate nişte şerveţele din buzunar, unele bune, de data asta,
şi şterge balta de cafea de pe podea. Îşi tamponează apoi
mâinile, scoate portofelul şi, din el, o carte de vizită.
— Tocmai am făcut un site băieţilor ăstora cu servicii de
transport în regim de urgenţă, de aici, din oraş. E destinat în
special pentru a ajuta bătrânii care nu-şi pot face singuri
cumpărăturile sau care au nevoie rapidă să ajungă la doctor.
Dacă vreodată te simţi la ananghie, gândeşte-te să le dai un
telefon.
Este o carte de vizită simplă, cu logo-ul centrat deasupra şi
cu puţine informaţii dedesubt. Are un număr de telefon şi o
adresă a site-ului. Măcar pot să intru acolo şi să aflu mai multe.
— Spune-le că te-a trimis Joshua, adaugă el.
— Mulţumesc. O să ţin minte.
Bag cartea de vizită în buzunarul în care nu am spray-ul şi
cheile. Mă uit în jur după Landon, dar cred că-i încă la baie. Dau
din cap în loc de la revedere şi o iau din loc.
O să o pun pe mama să verifice informaţiile de pe cartea de
vizită mai târziu. Poate fi un număr de telefon potrivit să-l ai la
îndemână dacă vine vreo viforniţă când eşti pe afară.
Autobuzul nu mă lasă pe nicăieri aproape de casă, iar un taxi…
mi se pare un răsfăţ prea mare.
O iau pe un drum diferit spre casă, cu mâna încă pe spray, şi

 70 
mă uit mereu în urma mea. Mama ne-a învăţat de mici să fim
prevăzătoare, dar a şi avut grijă să nu devenim paranoice. Am o
intuiţie puternică atunci când trebuie să recunosc o persoană
ciudată. Mama, în schimb, are o abilitate mai bună de a
recunoaşte în cine poţi avea încredere.
Ca să mă simt mai bine, îl scot pe agentul special Ken din
valiza unde trăieşte de obicei şi îl pun la fereastră, în colţul
sufrageriei unde luăm micul dejun. Zăpada de afară este veche
deja, probabil va dispărea în câteva zile, iar felul în care farurile
maşinilor se reflectă pe ea îl fac să arate pe Ken plin de
speranţă. Pe cât de visătoare poate fi o păpuşă Barbie
masculină. Poartă versiunea minusculă a puloverului pe care
eu şi mama i l-am făcut cadou lui Eddison Crăciunul trecut.
Varianta mică arată mai bine, de fapt.
Fac câteva poze cu aparatul, apoi una cu telefonul, pe care i-o
trimit lui Eddison.
O jumătate de oră mai târziu, când sunt din nou în pijama,
pregătită să-mi fac temele până când ajunge mama acasă cu
cina, primesc un mesaj drept răspuns.
Nu ar mai crede el că rahatul ăla alb e drăguţ dacă ar fi nevoit
în fiecare zi să înoate prin nămeţi.
Mă face să râd, chestie care nu se mai întâmplă atât de des.
Umorul lui Eddison e straniu pentru mulţi, dar pe mine mă
linişteşte, este familiar. Îşi dă seama când am zile proaste, le
respectă şi nu insistă.
Obişnuiam să mă întreb dacă se vor sfârşi coşmarurile după
ce echipa Quantico – cei trei prieteni al mei poliţişti – îl va
prinde pe bărbatul care a ucis-o pe Chavi.
Acum cred că nu va mai fi aşa.
Coşmarurile vor rămâne cu mine pentru totdeauna.

Eddison ar trebui să se îndrepte spre casă. A plecat deja de la

birou, după o zi întreagă, lungă, de hârţogărie, după ce a pus cap

 71 
la cap informaţiile legate de investigaţia în curs asupra
Grădinii şi a crimelor familiei MacIntosh. Îşi simte oasele grele,
undeva între oboseală şi epuizare.
Nu orele lungi şi plictiseala de a răsfoi dosare îl extenuează
atât. Ci tot ceea ce conţin ele.
În unele zile îşi spune că e doar meseria lui. În altele… E un
motiv pentru care toţi poliţiştii buni suferă de sindromul burn
out. Cei mai mulţi, de fapt.
Ar trebui să se ducă acasă să se odihnească, să-şi umple
mintea cu alte imagini, nu doar cu fete moarte în sticlă şi
răşină. În loc să facă asta, în schimb, îşi ia o cafea şi intră
înapoi în sediul FBI, urcă până la etajul lui cu liftul. E linişte,
birourile sunt goale acum. A mai rămas un singur coleg, care
sforăie zgomotos. Îl tentează perspectiva de a-l trezi, dar şi-a
pus deja capul pe o pernă, pe birou, şi s-a învelit şi cu o pătură,
de parcă ar purta o mantie.
Nu te pregăteşti atât de minuţios să dormi la birou decât
dacă ai un motiv pentru care nu poţi merge acasă. Eddison îl
lasă în pace. Speră ca bietul om să-şi rezolve necazurile cât mai
curând.
Din spatele biroului, apucă teancul colorat de dosare, cu
agrafe care prind hârtiile şi pozele. Sala de conferinţe îi va da
posibilitatea să le întindă pe toate pe masă, dosarele a
şaisprezece victime.
Şaisprezece sunt deja prea multe.
Primăvara se apropie şi altă fată va muri, dacă ei nu vor găsi
o pistă care să-i conducă la criminal.
Nu vrea să aibă în mână dosarul celei de-a şaptesprezecea.
Începe să citească, să aibă informaţiile proaspete în minte.
Nu că le-ar fi uitat deja… Poate că ăsta va fi momentul când va
descoperi ceva nou, o conexiune nevăzută până acum. Poate că
de data asta va găsi o pistă.
— Cauţi să dai de belea?

 72 
 Vocea îl face să tresară, iar cana de cafea aproape că-i scapă
din mână.
Abia atunci observă că nu mai are deloc cafea în ea.
La naiba, de cât timp e aici?
Se uită şi-l vede pe partenerul lui amuzat, aşa că se încruntă
la el.
— Ce faci aici, Vic?
— M-am întors să mai triez nişte dosare. Am văzut lumina
aprinsă.
Victor începe să se învârtă cu scaunul, uitându-se la toate
hârtiile întinse pe masă. Dosarul lui Chavi e singurul pus
separat, în stânga lui Eddison.
— Aşa reuşeşti de fiecare dată să fii gata la timp cu dosarele?
Te întorci la birou după ce noi plecăm?
— Mă duc acasă la cină, să apuc să petrec timp cu fetele.
Apoi, când restul familiei se apucă de teme pentru şcoală, filme
sau ieşit în oraş, mă întorc uneori la birou, să recuperez. Nu
trebuie să te arăţi trădat de programul meu secret.
Se simte trădat? Eddison reflectă o clipă, apoi
concluzionează că da, este posibil. Cândva, în trecut, poate că s-
ar fi simţit recunoscător dacă Vic i-ar fi sugerat şi lui să facă la
fel.
Vic se întinde spre dosarul cel mai la îndemână – aşază
pozele într-un teanc, cu faţa în sus.
— Chiar crezi că vei vedea de data asta ceva ce nu ai observat
în celelalte douăzeci de dăţi?
În loc să răspundă, Eddison priveşte dosarul din mâna lui
Victor.
— Mda, ai dreptate, recunoaşte Vic. Ascultă, hai să încercăm
o altă abordare.
— Adică?
— Sunt chestii pe care le-am considerat de la sine înţelese
fiindcă am ştiut de la bun început că avem nişte cazuri legate

 73 
între ele. Hai să înlăturăm presupoziţia asta. Să ne imaginăm
că suntem în prima zi, nu ştim nimic despre cazurile
anterioare, şi avem o informaţie legată de un criminal în serie.
Eddison se uită urât şi pare că nu înţelege.
Suspinând, Vic ia foaia cu notiţele lor şi o aşază în faţa lui.
— Ştiu că urăşti să joci rolul cuiva, dar este un instrument
bun de investigaţie. Fă-mi pe plac.
— Fiecare caz s-a aflat într-o jurisdicţie diferită, mereu în altă
localitate. Nicio legătură geografică aparentă. Victimele locuiau
în oraşe mari sau în apropiere de unele. Dar, dacă te uiţi pe
hartă, totul pare la nimereală.
— Perfect. Totuşi, ce legătură există?
— Vârsta victimelor. Toate au vârstele cuprinse între
paisprezece şi şaptesprezece ani. Toate erau la liceu. Toate,
fete.
Vic se ridică, pentru a avea acces la toate pozele întinse pe
masă. Cele mai multe sunt din albumul şcolii, câteva făcute cu
altă ocazie. Fotografiile surprinse în ipostaze inedite pot spune
mai multe despre o persoană, dar tot cele clasice o fac mai uşor
de recunoscut pe fata din ele de către ceilalţi.
— Ce altceva?
Eddison încearcă să se prefacă iar că le priveşte pentru
prima dată, ca şi cum nu ar şti nimic despre fetele acelea.
— Nu se potrivesc într-un tipar anume. Sunt tinere şi
frumoase dincolo de diferite preferinţe subiective. Dar culoarea
părului, a pielii, etnia acoperă tot spectrul. Nu felul în care arată
le face atrăgătoare pentru criminal. Sau nu doar asta.
— Trebuie să săpăm mai adânc, spune Vic. Şi am mai făcut-o.
Îmi amintesc ce am făcut în urmă cu şapte ani, cu Kiersten
Knowles. Altcineva a legat nişte indicii, iar nouă ne-au fost
prezentate într-un anume fel, şi noi le-am luat de bune. Poate
că soluţia înseamnă să vezi ceea ce nici măcar nu realizezi
acum că nu vezi.

 74 
 — Îmi mai trebuie cafea.
— Aduc eu. Tu stai şi doar gândeşte-te.
Pe când Vic iese din sala de conferinţe, Eddison scoate o
poză din dosarul lui Chavi şi o propteşte de cana goală. E
printre ultimele pe care le-a făcut Chavi cât a fost în viaţă, cu
doar două zile înainte să fie omorâtă. La cea de-a
douăsprezecea aniversare a Priyei. Toate fetele şi doamnele
prezente la petrecere şi câţiva vecini care nu doriseră să supere
sărbătorita aveau pe cap coroniţe din flori. Priya era piele şi os
pe atunci, în plin proces de alungire. Şoldurile începeau şi ele
să i se dezvolte uşor. Faţa ei ascuţită părea luminoasă, plină de
bucurie. Sora ei mai mare o ţinea în braţe, stătea în spatele ei în
poză. Cel care le-a făcut fotografia le-a surprins în mişcare, cu
părul negru ondulându-se uşor în jurul chipurilor fetelor.
Şuviţele lor roşii, respectiv albastre, străluceau, îndrăzneţe şi
aprinse ca nişte panglici. Priya purta o coroană de trandafiri
albi, Chavi purta crizanteme galbene. Erau desculţe şi purtau
rochii de vară, peste care îmbrăcaseră câte un cardigan subţire,
descheiat.
Două zile mai târziu, Chavi era moartă.
La fel şi acea versiune de atunci a Priyei.
Vic se întoarce şi îi întinde o cană plină de cafea. Pe cană
scrie Eşti supereroul meu. Eddison nu îşi dă seama dacă este
vreo ironie la mijloc sau Vic nici măcar nu a observat. În
chicineta poliţiei sunt o grămadă de căni cu inscripţii care mai
de care mai absurde.
Îl priveşte şi concluzionează că e doar neatenţie. Pe cana lui
Vic scrie Cea mai tare mamă din lume, şi mai e şi o bucată de
caşcaval pane, desenată lângă cuvinte.
Eddison ia o gură de cafea. E tare, amară şi a luat gustul
cuptorului cu microunde.
— Cauza morţii este identică în toate cazurile, spune. Gâtul
tăiat. Majoritatea tăieturilor sunt curate, precise. Doar câteva

 75 
par făcute într-o stare de furie, sunt mai violente. Raportul
medical ne-a spus că probabil s-a folosit un cuţit de vânătoare.
Unghiul atacului depinde de înălţimea fiecărei victime. Au fost
atacate prin spate, iar criminalul are în jur de un metru optzeci
înălţime. E dreptaci, dacă ţinem cont de sensul tăieturii.
— Înainte să ajungem la modul în care a aşezat cadavrele, ce
mai au în comun victimele? Fizic, mă refer.
— Aici vedem două profiluri distincte ale fetelor, spune
Eddison.
Vic face un semn de nedumerire din mâna în care ţine cana,
spre pozele împrăştiate pe masa de conferinţe.
— Dintre cele şaisprezece fete, şapte… nu, opt au fost violate
şi bătute. Hainele le-au fost sfâşiate şi au fost aruncate lângă
ele. Celelalte opt nu au avut parte de agresiuni sexuale. Au
vânătăi pe gât, semn că au fost strangulate până ce şi-au
pierdut cunoştinţa, înainte să fie ucise. Hainele le-au fost
scoase cu atenţie şi împăturite. Nu a existat violenţă de niciun
fel în cazul acestora din urmă.
— Şi după ce le-a omorât? Ce a făcut cu cadavrele?
— De aici a pornit teoria că ar fi vorba despre acelaşi
criminal, spune Eddison.
Scoate pozele din fiecare dosar, şi are o senzaţie aiurea, de
parcă ar face o prezentare în faţa clasei.
— Fiecare victimă a fost găsită într-o biserică, chiar şi cele
care nu proveneau din familii religioase. Aparent, cadavrele nu
au fost mutate din locul unde fetele au fost ucise.
Eddison se gândeşte la biserica baptistă unde s-a ţinut slujba
pentru Tereza, politeţea de gheaţă cu care familia Kobiyashi i-a
întâmpinat pe poliţişti, brutalitatea nemascată cu care au fost
primite Bliss şi Inara.
Bliss a ripostat ca un arici, dar Inara a fost cea care a deschis
coşciugul pentru a pune în mâinile împreunate ale Terezei o
partitură muzicală.

 76 
 Eddison îşi trece o mână prin păr, scărpinându-şi scalpul. Va
trebui să se tundă în curând. I-a crescut prea mult, deja i se
ondulează părul.
— Toate au fost găsite cam în aceeaşi parte a bisericii – între
altar şi rândurile de bănci. Aveau flori fie pe corp, fie lângă ele.
Câte o floare anume pentru fiecare victimă.
— De unde proveneau florile?
În fiecare dosar, sunt zeci de pagini unde au fost consemnate
interviurile cu angajaţii florăriilor. Unele flori erau sezoniere,
din zona unde a fost săvârşită crima. Puteau să fi fost culese
chiar de către criminal. Altele trebuie să fi fost cumpărate,
probabil de undeva dintr-un oraş învecinat, ca să nu existe o
pistă, să nu lase o urmă. O florărie a avut vânzări mari chiar în
ziua crimei, dar nu coincideau în totalitate cu acelea folosite
pentru respectiva victimă.
Existase totuşi şi o excepţie.
— Meaghan Adams, cea de-a paisprezecea fată ucisă, a fost
găsită împodobită cu camelii cumpărate mai mult ca sigur din
florăria mamei sale. Nu avusese camere video, criminalul
plătise numerar, vânzătoarea nu reţinuse alte amănunte decât
un bărbat înalt, între treizeci şi şaizeci de ani.
Cei mai mulţi oameni nu sunt pregătiţi să reţină detalii în
astfel de situaţii.
— Ce altceva?
— Toate crimele au loc pe o perioadă de numai două luni. Cea
mai timpurie este la mijlocul lui martie, ultima, pe la mijlocul
lui mai. E ceva cu perioada respectivă a anului, ceva legat de
primăvară care îl declanşează pe idiotul ăsta.
Vic se ridică şi merge la peretele cu însemnări. Dă jos tot ce
se află acolo, împrăştie hârtiile şi capsele pe podea.
— Hai să punem pe perete tot ce ştim.
Este aproape miezul nopţii, dar Eddison încuviinţează şi
deschide primul dosar. Îşi drege vocea şi citeşte:

 77 
 — Prima victimă de care ştim, Darla Jean Carmichael, în
vârstă de şaisprezece ani. Ucisă în biserica baptistă Greater
Glory, din Holyrood, Texas, în apropiere de San Antonio, pe
douăzeci şi trei martie. Zoraida Bourret…
În timp ce Eddison citeşte numele şi datele, precum şi alte
detalii care sar în ochi, Vic le notează pe peretele alb, subliniind
apoi informaţiile cu diferite culori. Verde pentru locuri şi date,
albastru pentru poliţiştii care s-au ocupat de cazuri, mov pentru
declaraţiile date de membrii familiilor, roşu pentru informaţii
legate de victime. Au mai făcut asta şi înainte, atât cu acest caz,
cât şi cu altele – să pui tot ce ai pe o singură pagină şi să speri
că vei vedea ceva ce altfel se pierde printre atâtea hârtii.
Este o întrebare care se pune mereu studenţilor, la academia
de poliţie: de ce un criminal care ucide mai rar este mai greu de
prins?
Răspunsul e multiplu, complicat. Modelul după care ucide se
diluează şi este mai greu de observat. Piesele-semnătură se
pierd. Un criminal care o ia razna şi ucide la nimereală, rapid,
face mai multe greşeli. Un criminal calculat este mult mai
atent.
În mintea lui Eddison, totul se reduce de fapt la control. Cu
cât trece mai multă vreme între crime, ucigaşul capătă
încredere şi ştie să se controleze. Are timp să planifice, să fie
atent. Cineva care ucide o singură dată pe an nu se grăbeşte, nu
e disperat, nu-i predispus s-o dea în bară. Un om răbdător nu-şi
face griji că ar putea fi prins.
Eddison nu este o persoană răbdătoare. A aşteptat deja prea
mult ca să-i spună Priyei – să le spună familiilor victimelor –
că l-au arestat pe nemernicul care le-a ucis fetele. Nu vrea să
mai adauge încă un dosar la grămada de pe masă, un alt nume
pe lista aia înfiorătoare.
Dar nu e convins că are cum să evite asta.
Deja este luna martie.

 78 
 O cheamă Sasha Wolfson şi o întâlneşti pentru prima dată în
ziua în care aproape distruge maşina decapotabilă a unchiului
ei. Vântul aspru de primăvară îi răvăşeşte părul, i-l dă peste
faţă. Îl trage brutal la spate, ca să-l prindă, dar râde cu gura
până la urechi.
Are un râs minunat.
Până şi unchiul ei râde, chiar şi când îi întinde o eşarfă ca
să-şi lege părul, apoi îi explică care e treaba cu frânele, cu
schimbarea vitezei, cu punctul mort. O învaţă să conducă.
Urmăreşti râsul ăla timp de săptămâni bune, la orele de
condus, la plimbările de după orele de şcoală, în weekend-urile
în care munceşte alături de familia ei la decorarea grădinilor.
Se pricepe la flori – poartă mereu unele în păr. Părinţii ei îi dau
să facă treburile cele mai uşoare, să ajusteze ici-colo câte o
tulpină, să inspecteze dacă au apă suficientă. Cel mai mult
iubeşte caprifoiul. Uneori, îşi împleteşte o coroniţă din el.
Simţi mirosul florilor când trece pe lângă tine, florile acelea
mici în părul ei roşu.
Auzi că sora ei este neîmblânzită. S-a retras de la facultate,
şi-o trage cu oricine stă în picioare îndeajuns. Bieţii ei părinţi
uneori primesc noaptea telefoane de la poliţie. Droguri,
accidente de maşină, alcool. Cel puţin, o mai au pe Sasha.
Măcar mai au o fată bună cu care să se mândrească.
Dar tu ştii cum se pot schimba fetele astea pe măsură ce
înaintează în vârstă. Şi Darla Jean a fost cuminte, până ce… n-a
mai fost aşa. Zoraida a luptat cu tentaţiile, şi e apărată de ele
acum, dar Leigh… Leigh Clark a fost mereu o tânără plină de
vicii, iar lumea ar trebui să se bucure că a scăpat de ea.
Când Sasha îşi va lua carnetul şi va avea o maşină cu care să
se plimbe prin lume, cine ştie ce se va întâmpla şi cu ea?
Nu. Poate că părinţii au dat greş cu fiica cea mare, dar au
crescut-o cum trebuie pe Sasha. Oamenii aceia merită să ştie

 79 
că Sasha va rămâne mereu cuminte.
E aproape vară, iar coroana ei de caprifoi e deasă şi grea
astăzi, iar părul şi l-a prins într-un coc, o coafură care este
deopotrivă elegantă şi sălbatică. E ca o domniţă desprinsă din
poveşti, iar natura i se aşterne la picioare. Dar şi tu te pricepi la
poveşti, ai citit destule. Ai aflat despre prinţii care apar de
nicăieri, şi apoi prinţesa nu mai e pură. Apar săruturile.
Prinţesele devin regine, iar toate reginele merită arse pe rug.
Merge spre biserică, să îngrijească grădina. Îşi întinde
braţele şi pare să dorească răcoarea bisericii, un loc unde să-şi
tragă sufletul.
O urmezi, pentru că ştii ce se întâmplă cu prinţesele care nu
au parte de cavaleri care să le apere.
După, scoţi o floare, una singură, din coroana ei şi o pui pe
limbă. Sub gustul metalic al sângelui, poţi simţi dulceaţa
caprifoiului.

 80 
MARTIE

 81 
 NU SE POATE SPUNE că se încălzeşte afară, ci mai degrabă
că frigul nu mai este chiar la fel de tăios. E genul de schimbare
pe care practic nu o observi, pentru că frigul rămâne frig până
ce murim îngheţaţi, sau până când se transformă într-o răcoare
plăcută.
Oricum, termometrele spun că temperatura a crescut
semnificativ.
Mama îşi îngroapă faţa în gulerul hainei, până ce de abia i se
mai văd ochii, şi jură că termometrele mint.
Eu m-am mai obişnuit cu gerul, între plimbări şi partide de
şah, între experimentele mele în aer liber cu aparatul de
fotografiat. Încă sunt atât de înfofolită încât mă simt ca o
păpuşă rusească, dar parcă îi ia mai mult nasului meu până să
amorţească şi să fie în pericol de a degera. Mă înfăşor toată pe
braţul maică-mii, încercând să-i împrumut din puţina mea
căldură.
— Aminteşte-mi de ce facem noi asta? mormăie de sub guler.
— Pentru că a fost ideea ta?
— E o prostie. De ce nu m-ai oprit?
— Pentru că şi eu o fac de mai multe ori pe săptămână?
— Bună remarcă. Suntem amândouă nişte nebune.
Ţopăie pe loc până se face verde la semafor.
— Mi-e dor de verdeaţă, draga mea Priya.
— M-am oferit să-ţi cumpăr o plantă în ghiveci.
— Nu este la fel ca una din grădină. Simt nevoia să am din
nou pământ sub unghii, zice ea, privindu-şi mănuşile groase.
— Vom lua seminţe pentru a le planta în Franţa. După ce
verificăm dacă e legal să transportăm seminţe în altă ţară.
— Ce lege idioată.
— E vorba despre specii invazive, mamă. Problema este reală.
— Gălbenelele sunt o problemă?

 82 
 — Gălbenelele sunt mereu o problemă.
Ne oprim pe petecul de iarbă din mijlocul parcării. Foişorul e
tot acolo, dar este pe jumătate strâns şi încălzitoarele au
dispărut.
E o după-amiază de duminică, aşa că niciunul dintre veterani
nu-i prezent.
— Tu stai aici, afară, pe o vreme ca asta? Şi nici măcar nu te
îmbraci cum trebuie!
— Pijamalele sunt şi ele tot haine.
— Pentru ieşit afară?
— Păi, nu, dar vina nu este a lor, ci a oamenilor.
— Oh, draga mea fiică antisocială.
— Nu sunt antisocială. Sunt doar împotriva proştilor.
— E acelaşi lucru.
— Nu ştiu cum te descurci la cursul de relaţii publice.
— Mă pricep să mint.
Nu-i povestesc mamei ce se întâmplă la întâlnirile cu şahişti,
pentru că nu este deloc interesată de sportul ăsta. O anunţ doar
că ies şi unde merg, şi cam la atât se rezumă conversaţia
noastră.
I-am spus despre Landon, ţinând cont că se tot ţine după
mine în cafenelele Starbucks. Nu şi în afara lor, ceea ce tot e
ceva. Suspectez că l-a prevenit deja pe Eddison în legătură cu
Landon, pentru că am primit un mesaj în care mă întreba dacă
albastrul e într-adevăr culoarea mea preferată, întrebare
ciudată, dar al cărei sens s-a lămurit când poliţistul m-a
întrebat şi dacă sunt dreptace. I-am zis că prefer galbenul,
pentru că m-am amuzat gândindu-mă cum va găsi un aparat cu
electroşocuri de culoarea puiului de găină.
— Cred că or să-mi cadă sfârcurile de la gerul ăsta.
O apuc pe mama de braţ şi o trag spre magazine.
— Haide, să mergem. Mâncare.
După ce luăm prânzul, ne învârtim prin supermarket, să mai

 83 
facem nişte cumpărături. Se gândeşte să cumpere ceva trataţii
pentru minionii ei de la birou, ceea ce-i foarte bine, cât timp nu
necesită folosirea cuptorului, vase pentru amestecat
ingrediente sau căni în care să măsori cantităţile.
Chavi şi cu mine am fost mereu apropiate de mama. Era o
linie subţire trasată între a ne fi prietenă şi a fi mama noastră,
dar în general se achita bine de ambele roluri. După Chavi, şi
mai ales după tata, linia aia s-a mai schimbat un pic. Mi-a
devenit şi soră, dar şi persoana care mă împinge de la spate să
fac lucruri. Nici nu ştiu dacă Vic mă crede când spun că uneori
sunt pedepsită la şcoală din pricina unor aventuri în care am
fost vârâtă de maică-mea.
În şapte din zece cazuri, maică-mea mă îndeamnă să fiu o
răzvrătită. Mai mult, ea mi-i pune în cap pe toţi. E genul de
persoană care niciodată nu poate să treacă peste o insultă.
Dacă trag linie, ce îmi place la mama cel mai mult este că…
— Două doamne frumoase ca voi ar trebui să zâmbească mai
mult!
— Un bărbat care se bagă în seamă aiurea ar trebui să se ducă
naibii!
…nu tolerează deloc mizeriile altora. Nu-i vorba că ar fi vreo
nemernică, ci despre a fi sinceră.
Mama îmi dă voie să nu fiu mereu bine, şi mă asigură că e
bine şi să nu fiu bine.
Luăm biscuiţi, zahăr, fulgi de ciocolată, frişcă şi hotărâm că e
în regulă să cumpărăm şi un castron în care să le amestecăm,
fără să ne simţim aiurea că nu stăm să-l despachetăm pe cel pe
care-l avem deja. Apoi mai facem încă un compromis şi
cumpărăm un bol uriaş pentru popcorn, cu dungi şi buline, cel
mai urât bol pe care l-am văzut vreodată – cel care l-a decorat
cu siguranţă avea o relaţie pasională cu drogurile. E mai urât şi
decât piesele de ceramică făcute manual de un începător.
E fascinant, într-un fel.

 84 
 Mai luăm lapte, deşi urmează să regretăm asta, imediat ce
pornim la drum.
Mama se plânge la fiecare pas până acasă, iar vocea ei
mâţâită mă face să fiu sarcastică, să inventez glumiţe sadice.
Cred că aveam opt ani prima dată când am auzit-o piţigăindu-şi
vocea. Eram la restaurant şi asistam la o scenă făcută de o
fetiţă ultra-răsfăţată, iar tata spunea că părinţii ei ar trebui să o
domolească puţin, aşa că mama a început să o imite. În cele din
urmă, tata a lăsat baltă subiectul şi a mai comandat vin.
Căsnicia lor nu era lapte şi miere întotdeauna, dar, când se
înţelegeau, te întrebai cum naiba de-i posibil să ajungă la un
numitor comun.
Cutia poştală e plină de pliante cu reclamă, care s-au adunat
pentru că n-am verificat-o cu o zi în urmă. Printre ele e şi un
plic mare, plin cu materiale de care o să am nevoie când voi
începe şcoala în Franţa. Mai este şi un plic de dimensiuni
normale, de la Inara. Îl bag în buzunar şi îmi propun să-l
deschid mai târziu. Încă nu i-am spus maică-mii despre
scrisori, pentru că ea aproape sigur îl va anunţa pe Eddison, iar
el va avea motiv să facă o criză.
Nu demult a spus că un grup de Fluturi ar putea mai degrabă
să distrugă lumea decât să se lase distruşi – şi bănuiesc că o
includea şi pe Inara printre ei.
— Priya, uite.
Eu şi mama ne oprim înainte să păşim pe treptele casei.
Este un buchet de narcise acolo, învelit în hârtie verde
aprins. Sunt multe, de soiuri diferite – unele de un galben
puternic, clar, altele albe, doar mărginite cu galben pal.
Buchetul e legat cu o panglică albă, răsucită la capete. Unele au
şi boboci de diferite dimensiuni.
Nu-i prima dată când găsim flori la uşa noastră.
După ce a murit Chavi, treptele erau pline de ele. Toată lumea
ne aducea flori şi mâncare. Ca şi cum am fi avut dispoziţia

 85 
necesară şi pofta de a o mânca pe toată înainte să se strice.
Aruncam cele mai multe dintre flori, pentru că erau prea multe
şi miroseau prea puternic – uneori, nici nu puteam respira. În
acele săptămâni de după moartea ei, era greu de respirat chiar
şi fără flori. Parfumul lor făcea doar mai evident lucrul ăsta.
Totuşi, de vreun an nu am mai primit flori. Ultima dată când
ne-a mai surprins cineva cu un buchet, eram în Omaha, iar
cineva care lucra alături de mama aflase despre Chavi.
Persoana respectivă fusese redusă la tăcere când încercase să
deschidă subiectul de faţă cu mama…
Aici, însă, singura persoană care ne cunoaşte povestea,
singura care a aflat de la mine, este Gunny, iar el nu are adresa
mea. Şi nu cred că este genul care ar trimite flori.
Înainte de asta… a fost San Diego. Au existat şi acolo narcise.
— Mama, stai.
Se opreşte la jumătatea gestului, cu mâna întinsă spre flori.
Îmi scot telefonul din buzunar.
— Pe bune?
— Fă-mi pe plac.
Se clatină de pe un picior pe altul, plângându-se de greutatea
pungii pline de cumpărături.
Îmi scot mănuşile, ca să pot poza ca lumea buchetul. Are şi o
carte de vizită. Un fel de… mai degrabă un dreptunghi simplu,
tăiat inestetic. Pe el scrie doar Priya. Cerneala este de un
albastru puternic, aprins. Scrisul nu mi se pare familiar.
Nu există o adresă de livrare. Când florăriile trimit buchete
din astea, de obicei scriu pe un cartonaş adresa unde trebuie să
ajungă. Aşa l-am identificat pe cel care trimitea flori în Omaha.
Mai fac poze, ţinând cartonaşul ridicat deasupra florilor, apoi
intrăm. Îi arăt şi mamei cartea de vizită misterioasă.
Faţa îi devine rigidă.
— Aşadar, e aici.
— Poate, murmur eu. Am mai primit narcise şi înainte.

 86 
 — Da, în San Diego, spune ea, cu o sprânceană ridicată. Sunt
convinsă că-ţi aminteşti ce altceva s-a mai întâmplat în San
Diego.
Mă uit urât la ea.
Mama ridică din umeri. Îşi păstrează tactul doar pentru
întâlnirile profesionale, şi nici măcar atunci pe de-a întregul. În
viaţa personală, nu se încurcă în amănunte din astea.
— Le-am primit şi în Boston, îi reamintesc. După ce Chavi a
fost legată de alte cazuri ale criminalului, am început să
primim florile care fuseseră folosite de el.
— Crezi că e doar un admirator al ucigaşului.
— Cred că ar putea fi o posibilitate.
Mă urmăreşte cum arunc florile în chiuvetă.
— Crezi că ar trebui să le spunem celor trei poliţişti?
— Avem ceva concret să le spunem? întreb.
Îmi plimb un deget pe marginea telefonului, încercând să mă
gândesc. La fel ca la şah, nu te poţi gândi doar la mişcarea
următoare. Trebuie să gândeşti şi următoarele mutări în avans,
să ai în vedere întregul context al jocului.
— Nu ştim încă dacă semnifică ceva.
— Ar putea fi Landon?
— Poate? Mă gândesc că narcisele pot fi o simplă
coincidenţă.
— Prea ciudat, prea mare coincidenţa.
— Fiica ta a fost ucisă de un criminal în serie la numai un
kilometru depărtare de casă. Dacă vorbim de întâmplări lipsite
de sens…
— Adevărat, suspină ea.
Se apucă de aranjat cumpărăturile, oferindu-şi un moment
de reflecţie. De obicei, nu e prinsă pe picior greşit, fără replică.
Dar nici nu-i genul care să se arunce aşa, cu capul înainte, fără
să se gândească.
— Spune-i lui Eddison. Fie că e criminalul, fie un hărţuitor,

 87 
FBI-ul va trebui să se implice oricum. Dacă vor şti povestea
încă de la început, cu atât mai bine.
Mă aplec spre ea şi îmi pun capul pe umărul ei, ca pe o pernă.
— Dacă este el, dacă într-adevăr te-a găsit din nou… Va fi greu
de suportat gândul că nu am făcut nimic pe cont propriu, spune
ea.
— Ce te face să crezi că am reuşi ceva pe cont propriu?
— Dacă-i el, acum e şansa noastră. Poate că ar fi mai bine să
ţinem pentru moment poliţiştii în ceaţă… sau, mă rog, să nu le
spunem totul.
Pentru că ideea mamei de-a rezolva lucrurile e să-l vadă pe
criminal mort, la picioarele ei. A mea obişnuia să fie aceea de a-
l vedea arestat, în timp ce i se citesc drepturile.
Obişnuia să fie.
Uneori.
A fost inevitabil să aflăm detalii şi despre alte cazuri, parţial
fiindcă FBI-ul ne punea întrebări despre Chavi, parţial pentru că
televiziunea insista să ştim. O vreme, nu am vrut mai mult
decât ştiam deja.
Apoi s-a întâmplat San Diego.
Bănuiesc că am fi putut să rămânem mai departe în neştiinţa
noastră, dar în momentul ăla a părut nu doar stupid s-o facem,
ci şi periculos. Aşa că eu şi mama am cercetat cu atenţie toate
detaliile celorlalte cazuri, disecând adevărurile de teoriile
fanteziste ale diferiţilor detectivi de ocazie. Poliţiştii avuseseră
grijă ca, de fiecare dată când discutam despre Chavi, să nu ne
încarce cu circumstanţele morţii celorlalte fete. Chavi rămânea
crucea noastră de dus, dar e uşor când analizezi cazul unui
criminal în serie să ajungi apăsat de întreaga poveste, să porţi
în suflet tot şirul de victime. Pe undeva, ajungeai să te simţi
vinovat şi pentru morţile care s-au întâmplat după ce ţi-a fost
răpită ţie persoana dragă – am primit scrisori de la familiile
Zoraidei Bourret, Mandy Perkins, Kiersten Knowles, odată ce

 88 
moartea surorii mele a ajuns subiect la ştiri – şi apare
sentimentul iraţional şi totuşi puternic că ai fi putut face mai
mult pentru ca nenorocitul să fie prins. Cu ce am greşit de încă
nu a fost prins? Ce alte detalii aş fi putut să-mi amintesc, care
să fie relevante?
Vina, de altfel, nici nu trebuie să se justifice. Doar e prezentă
şi atât.
Port şi eu în suflet numele celorlalte victime, dar nu pentru
că mă simt vinovată. Doar îndurerată şi, uneori, furioasă.
Poliţiştii care se ocupă de noi au încercat să ne apere de a fi
rănite suplimentar, dar nu e vina lor.
— Ce o să facem? întreabă mama.
— Nu contează neapărat ce floare este. Mai degrabă mă
îngrijorează că persoana care a trimis-o ştie unde locuim.
— Aşadar, le spui adevărul. Asta e o noutate.
Doar mama poate să considere că a dezvălui altora doar o
mică parte din realitate înseamnă a spune adevărul.
Aleg una dintre fotografiile cele mai clare cu buchetul şi
cartonaşul şi i-o trimit lui Eddison, împreună cu mesajul Astea
erau la uşă când m-am întors cu mama de la cumpărături.
Cum nu primim răspuns imediat, ne schimbăm în hainele de
casă şi ne apucăm să facem prăjitură cu biscuiţi Oreo. O oră
mai târziu, când suntem pe canapea şi aşteptăm să ni se mai
limpezească minţile ca să vedem care sunt următorii paşi, sună
mobilul cu melodia special aleasă pentru apelurile de la
Eddison. Bad Reputation, de la Joan Jett. Pare potrivită.
— Bună, spun.
— Alea sunt narcise? întreabă el, cu vocea gâfâită a cuiva
care tocmai s-a oprit din alergat.
Mă uit la mama şi pun telefonul pe speaker.
— Da, sunt. Contează?
— Poate.
— Gâfâi.

 89 
 — Ieşisem să alerg. Ţi-a mai trimis cineva narcise înainte de
asta?
Are tonul ăla de poliţist, care te face să crezi că el pune
întrebările, înainte să apuci să-i ceri tu lămuriri. Nu-mi place
mereu tonul respectiv, dar înţeleg de ce e important pentru
meseria lui să-l aibă.
— În San Diego şi Boston.
— În San Diego ai mai primit şi alte flori?
Eu şi mama schimbăm o privire.
— Da. Dar nu-mi pot aminti ce fel de flori erau.
Mama ridică sprâncenele, dar nu mă contrazice. Nu l-am mai
minţit atât de direct pe Eddison până acum – nu cred că-mi
place s-o fac.
— Poate că i-ai scris lui Chavi mai mult despre asta?
— Da, dar ar trebui să răsfoiesc toate caietele ca să văd în
care din ele apare.
— Când ai un moment liber, te rog s-o faci. Şi nu exista o
adresă de livrare?
— Nu, doar un cartonaş. L-am atins cu mânuşa, adaug.
— O să trimit pe cineva să ia buchetul, pentru orice
eventualitate. Nu cumva le-ai aruncat, nu?
— Nu, sunt în chiuvetă.
— În chiuveta plină de apă?
Mama pufneşte.
— Eh, de parcă am spăla vasele.
Urmează o pauză, ca şi cum Eddison s-ar gândi dacă să
răspundă la asta sau nu. Decide să n-o facă, ceea ce e decizia
corectă.
— În cât timp crezi că ai putea găsi jurnalul?
— Nu ştiu. Avem cutii pline de caiete în care am scris şi nu
sunt aşezate în ordine.
— De ce nu sunt?
— Eu şi Chavi obişnuiam să le răscolim şi să mai citim

 90 
fragmente din ele. Aşa că sunt puse efectiv la nimereală.
Aveam câteva preferate, pe care le ţineam mai la îndemână. Eu
încă mai am.
Bietul om, bănuiesc că l-am emoţionat, dacă e să mă iau
după tăcerea lui.
— Încearcă să-l găseşti cât mai repede, spune în cele din
urmă. Dacă mi-ai trimite o listă cu florile pe care le primeai
înainte, mi-ar fi de ajutor. Dacă mi-o poţi trimite prin poliţistul
care vine după flori, ar fi pur şi simplu minunat.
— O să ne spui acum despre ce e vorba?
— În urmă cu cinci ani, ai spus că nu vrei să afli nimic despre
celelalte cazuri. Încă mai e valabil?
Mama mă apucă de gleznă şi mă strânge cu putere. Nu-i
spun să-mi dea drumul.
Nu ştiu exact de ce ezit. Poate fiindcă dacă i-aş cere să-mi
dea câteva informaţii, el ar sfârşi prin a-mi spune totul. Şi ştiu
că sunt lucruri de care nu am nevoie.
La rândul nostru, eu şi mama avem un plan de făcut.
Credeam că vom avea mai mult timp la dispoziţie.
Ne aşteptam să se întâmple ceva – poate chiar speram să se
întâmple ceva – dar nu atât de curând după ce ne-am mutat.
— Lasă-mă să discut şi cu Vic, spune el, după ce eu fac o
pauză prea lungă. Trebuie să fie şi el la curent, în orice caz. Tu
gândeşte-te şi îmi dai un răspuns când vei fi pregătită. Dacă
alegi să afli, facem asta faţă în faţă. Fără alte discuţii şi
proteste.
— Înţeleg, şoptesc eu, jucând rolul fetiţei speriate care ar
trebui să fiu.
Care aş fi, dacă eu şi mama am fi doar un pic mai înţelepte.
— Imediat ce aflu numele poliţistului care o să vină după
flori, îţi dau un mesaj. Pune-l să se legitimeze. Şi găseşte
jurnalul ăla.
— În San Diego, credeam că e vorba despre un băiat.

 91 
 Urăsc cât de timidă îmi sună vocea.
— Meditam pe cineva, şi el era uşor îndrăgostit, aşa că ne-am
gândit că e simpatic gestul, deşi un pic stânjenitor. L-am
întrebat şi a spus că nu le-a trimis el, dar nu prea l-am crezut.
Florile n-au mai venit după ce ne-am mutat. Nu am crezut că e
important, sau că are legătură cu…
— Priya, nu te acuz de nimic.
Vocea lui e blândă, aşa cum n-am mai auzit-o până acum.
— N-ai avut motive să crezi că e legat de caz. Dar mă bucur că
mi-ai spus acum. Trebuie să-l sun pe Vic şi departamentul din
Denver. O să-ţi trimit numele poliţistului, ok? Şi te sun mai
târziu, pe seară?
— Sigur. Da.
O vreme, eu şi mama rămânem pe canapea, uitându-ne la
telefon, în timp ce, pe fundal, Leonardo DiCaprio se îneacă în
film. Apoi mama clatină din cap şi o şuviţă i se desprinde din
coc, încadrându-i faţa.
— E timpul să luăm o hotărâre, scumpa mea Priya. Între timp,
să ducem cutiile alea jos şi să începem să triem chestiile. O să
aibă nevoie de datele livrărilor, cel puţin.
— Tu ce crezi că ar trebui să fac?
Mama tace. Apoi se ridică de pe canapea şi mă trage într-o
îmbrăţişare atât de strânsă încât de abia mai pot respira.
— Eu nu voi lua hotărârea în locul tău. Eşti fiica mea, şi eu
mereu îţi voi fi sprijin şi îţi voi da sfaturi, dacă mi le ceri, dar nu
îţi voi spune ce să faci. Nu aşa. Eşti un om pe picioarele tale şi
trebuie să iei o decizie cu care eşti sigură că vei putea să
trăieşti.
— Cred că ar trebui să ştim cu exactitate despre ce e vorba
înainte să decidem. Florile astea… ar putea însemna o mulţime
de lucruri.
— Atunci, să aşteptăm.
Mă pupă pe obraz, aproape de ureche.

 92 
 — O să strângem toate informaţiile, apoi o să luăm o hotărâre.
Hărţuitori sunt peste tot. Speranţa mea ca acesta să fie un
criminal mă tulbură în feluri pe care nici nu le pot numi.

Poate simţi privirea lui Vic, îngrijorată, confuză şi poate chiar

şi un pic amuzată. Nu contează cât de gravă e situaţia, Vic a
părut mereu uşor ironic vizavi de obiceiul lui Eddison de a se
fâţâi dintr-un capăt într-altul al camerei.
De fapt, Vic nu l-a văzut niciodată stând locului, în momente
cruciale pentru cazuri. Vic înlemneşte, Eddison străbate
camerele cu paşi mari.
Ramirez bate cu pixul în masă şi el simte că zgomotul acela
ritmic i se întipăreşte în creier.
Când ajunge lângă perete, se întoarce spre ea cu o expresie
fioroasă, iar poliţista abandonează pixul. Mai târziu, tot el se va
simţi prost că a privit-o aşa. Poate chiar îi va cere scuze. Pentru
moment, însă, e fericit că zgomotul a încetat.
Sunt toţi trei în sala de conferinţe, aşteptând un răspuns de
la poliţia din Denver. Eddison are în continuare pe el tricoul
îmbibat de transpiraţie, iar jacheta şi-a aruncat-o pe spătarul
unui scaun. Vic poartă blugi, e mai relaxat decât de obicei. Şi-a
îmbrăcat un tricou curat, spre deosebire de el. În ce-o priveşte
pe Ramirez…
La naiba, chiar se simte prost acuma, pentru că fata evident
era la o întâlnire, deşi nu se făcuse seară când Vic o sunase să
vină. Îşi ondulase părul. Poartă rochie şi o pereche de pantofi cu
tocuri cui, genul de încălţăminte pe care nu o poartă nici
moartă la birou, nici în zilele când nu au de ieşit pe teren.
Totuşi, poliţista nu s-a plâns deloc. A venit aici fără să
protesteze şi aşteaptă să vadă ce o să-i spună Eddison.
Speră că doar îşi face griji de pomană.
Să dea Domnul să fie aşa!
Telefonul de pe masă sparge tăcerea, iar Vic apasă pe

 93 
speaker.
— Hanoverian.
— Vic, aici e Finney. Mama şi fiica sunt bine. Puţin tulburate,
dar bine.
Toţi trei răsuflă uşuraţi. Sigur că sunt bine. Nu au primit o
ameninţare directă deocamdată, doar posibilitatea uneia.
Nu i-ar surprinde însă ca una dintre fetele Sravasti să fie în
schimb nervoasă.
— Ce părere ţi-ai făcut? Despre ce crezi că-i vorba? întreabă
Vic un minut mai târziu.
Finney este fostul partener de echipă al lui Vic. Imediat ce
familia Sravasti a anunţat că se mută în Huntington, Vic i-a dat
lui Takashi Finnegan doar datele din dosar, ca să fie cineva în
apropiere dispus să ajute la nevoie.
Dar, în mod cert, sperau să nu fie cazul.
— N-am găsit amprente pe cartea de vizită. Nici pe ambalajul
de la flori, spune poliţistul. Acum e la laborator, poate vor afla ei
ceva. Din păcate, florile alea puteau fi cumpărate de oriunde –
de la o seră privată, de la supermarket, florărie, din oricare oraş,
cine ştie… Verifică-ţi email-ul, ţi-am trimis o poză cu jurnalele
fetei.
Ramirez întoarce laptopul ei spre Vic, ca să se logheze.
Eddison se apleacă peste masă ca să vadă.
— La naiba, nu glumea! zice el, odată ce poza se încarcă.
E sigur că nu a mai văzut atât de multe caiete dictando la un
loc.
— Astea sunt doar ale ei, comentează Finney. Am pus
deoparte şi un teanc al surorii ei.
— Aşadar, încă nu avem lista cu alte flori primite de ea de-a
lungul timpului, concluzionează Vic.
— Nu, dar îşi aranjează jurnalele chiar acum în ordine
cronologică. Nu prea ştiu cum, fiecare arată diferit, şi nu are
date notate pe el.

 94 
 — Putem pune o cameră video la uşa lor? întreabă Ramirez.
Atinge cu degetele pixul, dar apoi se uită la Eddison, îşi
aminteşte şi îl lasă deoparte.
— Doamna Sravasti va depune o cerere. Compania la care
lucrează deţine imobilul şi are nevoie să obţină permisiunea
pentru orice modificări. Între timp, au un sistem de alarmă la
uşa principală, îl vor folosi pe acela începând de azi.
— Începând de azi? întreabă Vic şi se încruntă.
— Este o zonă fără infracţiuni, în general. Cei mai mulţi
oameni se mulţumesc doar să-şi încuie uşile. Unul dintre
subalternii mei o să rămână prin preajmă, în caz că e nevoie de
el. Dacă femeia primeşte aprobare pentru camera video, el o s-o
ajute cu instalarea.
Vic tuşeşte în pumn.
— Ai grijă doar cum îi prezinţi oferta asta lui Deshani.
— I-am prezentat-o deja, chicoteşte Finney. Archer a fost în
facultate genul ăla de tocilar pasionat de tehnologie – poate
instala chestii chiar înainte ca oamenii să apuce să citească
instrucţiunile. Dar ştiu că familia Sravasti a trecut prin multe
încercări. N-am presupus nici măcar o secundă că nu ar fi în
stare să se descurce singure.
Pe fundal se aude o tastatură, sunetul unui computer care
primeşte email-uri noi.
— Data viitoare când va merge să joace şah, Priya va încerca
să-i facă o poză tipului care o urmăreşte şi care se comportă
ciudat. O trimitem la analizat imediat ce o primim. Să sperăm
că îi vom afla identitatea şi o minimă biografie.
— Să descoperim dacă a fost prin apropiere de San Diego?
întreabă Vic sec.
— Exact. Oricum, sunt impresionat de calmul acelei doamne
şi al fiicei sale.
Vic zâmbeşte.
— Nu sunt genul care să pornească un incendiu, dar ar dansa

 95 
în jurul focului, dacă asta le-ar ţine de cald.
— Ba Deshani chiar ar porni un incendiu, comentează
Eddison şi Ramirez într-un glas.
Bărbatul de dincolo de telefon scapă un râset.
— Să ştiţi că şi mie mi-a lăsat aceeaşi impresie. O femeie
impunătoare. Şi ea o ştie.
Frecându-şi fruntea cu degetul, Eddison se trânteşte într-un
final pe un scaun. Îl mănâncă pielea, fiindcă nu a avut timp să
facă un duş.
— Mai e ceva ce ar trebui să aveţi în vedere, spune Finney,
brusc pe un ton serios.
Victor mormăie.
— Nimic bun nu a urmat vreodată după o astfel de
introducere.
— Sigur că nu, de asta o şi folosesc.
— Dă-i drumul, Finney.
— Am reuşit să pun lucrurile în mişcare azi pentru că e
duminică şi nu a trebuit să cer permisiunea nimănui, dar
trebuie să ştii că ni se vor pune ceva piedici pe drum.
— De ce?
— Ţi-am spus că avem un şef nou de câteva luni?
— Ce treabă…
— Este Martha Ward.
— Căcat.
Eddison şi Ramirez ridică privirile spre superiorul lor. Rar îl
auzi pe Vic înjurând. Chiar şi la muncă, cumva e conştient că
trebuie să fie un model pentru fiicele sale.
— Ei, bine, suspină Vic. O să vorbesc şi eu cu şeful nostru,
poate reuşeşte să împingă de la spate ancheta.
— Crezi că o să reuşeşti?
Vic ezită.
— Te ţin la curent, spune Finney. Baftă.
În tăcerea care urmează, toţi trei privesc unii la alţii. În cele

 96 
din urmă, Ramirez apucă pixul şi face nişte gesturi complicate,
care sfârşesc cu părul ei prins la spate, cu pixul ieşind dintre
şuviţe de parcă ar fi un accesoriu pentru bucle.
— Martha Ward? întreabă ea, timid.
Vic dă din cap.
— Şi… de ce ar fi ea un obstacol? Reputaţia ei spune că este o
tipă dată naibii.
— Dată naibii de încăpăţânată, o corectează Vic. E genul care
merge întotdeauna pe cărări bătătorite şi nu acceptă abateri.
Tiparul e sfânt pentru ea.
Eddison este cel care umple spaţiile libere.
— Criminalul nostru nu a mai trimis până acum flori unei
fete înainte s-o ucidă. Florile primite de Priya sunt o abatere de
la tipar. Ward nu va fi deloc convinsă că e vorba despre ucigaşul
nostru.
Vic încuviinţează, cu chipul înnegurat.
— În urmă cu paisprezece ani, eu şi cu Finney cercetam
dispariţia unor puşti din Minnesota. Erau fete şi băieţi de vârste
diferite, dar cu toţii aveau părul şaten, ochi căprui şi pielea
deschisă la culoare. Doar trei au fost găsiţi.
— Morţi?
— Înveliţi mai întâi în plastic, apoi în pături şi parţial
îngropaţi. Erau puşi pe o parte, ca şi cum ar fi fost adormiţi.
Aveau jucării de pluş în braţe.
— Avusese remuşcări? întreabă Ramirez.
— Aşa ne-am gândit la început. Pentru că toţi arătau
asemănător, ne-am imaginat că făptuitorul încerca să recreeze
un fel de familie. Indiciile duceau spre o femeie, dar nu
suficient încât să avem o concluzie clară.
— Ward a insistat să stabilim sexul făptaşului?
— Nu chiar. Ea se ocupa de un alt caz, prin apropiere. Femei
în jurul vârstei de treizeci de ani, cu pielea albă, dispăreau una
după alta. Apăreau mai târziu cadavrele lor, în apropierea unui

 97 
şantier.
— Şi exista o legătură între cele două cazuri, nu?
Ramirez, cu toată experienţa ei de viaţă, încă mai este o
optimistă.
Eddison nu este.
— Ward nu a vrut să ia în seamă posibilitatea unei conexiuni,
nu? presupune el. A trebuit să treci peste capul ei?
— Nu am avut de ales. A insistat pe ideea că sunt cazuri
distincte. Suspectul nostru era femeie, al ei era bărbat. Cauze
diferite ale morţilor.
— Copiii muriseră accidental, dar el ţintea femeile, nu?
Încerca să găsească o mamă potrivită pentru familia pe care
voia s-o întemeieze? zice Ramirez.
— În timp ce noi ne contraziceam cu Ward, o altă femeie a
fost ucisă, iar o alta a dispărut. Doi copii au fost răpiţi şi un alt
cadavru a ieşit la iveală. Finney şi cu mine am mers la şeful cel
mai mare, am primit aprobare să preluăm cazul şi apoi l-am
rezolvat. Ce n-am luat în considerare a fost că un şef al şefului
nostru era prieten cu Ward. Ăla a promovat-o. Finney a fost
transferat la Denver şi, trei zile mai târziu, Eddison a venit
direct de la academie, cu un dosar şi o recomandare.
Eddison refuză să-i dea lui Vic satisfacţia de a-l vedea că
roşeşte.
— Vrei să zici că m-au trimis ca să se răzbune pe voi? Ca
pedeapsă?
— Nu, deloc. Tu fuseseşi oricum repartizat la secţia noastră.
Pedeapsa a fost transferul lui Finney. Ward are pile şi o să tot
avanseze în carieră, iar acum ne poate pune beţe în roate. E
ghinion că a ajuns iarăşi şefa lui Finney.
— Deci, femeia asta se va răzbuna pe Priya doar ca să vă dea
vouă de furcă.
— Adevărul fie spus, nu dă doi bani pe Priya. Ward are în
general empatia unui peşte mort.

 98 
 Ramirez îşi înclină capul, gânditoare.
— Ward împotriva lui Deshani – cine câştigă?
Vic se scutură, parcă lovit brusc de un fior.
Dacă e ceva ce-l înfioară pe Vic, Eddison clar nu vrea să aibă
de-a face cu acel lucru.
Teancul de dosare aşteaptă lângă laptopul lui Ramirez, gata
să primească noi informaţii. Lângă ele, un plic gol aşteaptă să
aibă o etichetă. Probabil cu scrisul lui Vic, pentru că al lui e cel
mai citeţ.
Priya Sravasti.
Plicul e albastru şi Eddison se întreabă dacă asta-i oare o
coincidenţă.
Nu au plicuri roşii, dar dosarul lui Cavi este galben aprins.
Asta îl face să se gândească la aparatul cu electroşocuri şi să se
întrebe dacă Priya a glumit când i-a cerut să fie de culoarea
asta. Îşi apasă ochii, simte o presiune în craniu şi ar vrea ca
toate gândurile să înceteze. Măcar cât să poată să respire. Au
trecut câteva ore de când s-a oprit din alergat şi parcă tot mai
gâfâie în continuare.
Îl observă pe Vic că se uită la el.
— O să am grijă să-ţi eliberez programul, îi spune.
— Cum să-i spun că oamenii care ar trebui s-o protejeze sunt
blocaţi într-o luptă a ierarhiilor?
— Aşa, pur şi simplu.
— O să se enerveze.
— Foarte bine. Dacă ea şi Deshani sunt destul de supărate,
poate că acest caz va zbura peste capul lui Ward. Direct la şeful
ei.
Îşi aminteşte cum a întâlnit-o prima dată pe Priya. Cât de
uşurat a fost când i-a văzut furia, pentru că asta însemna că
fata nu va începe să plângă. A început să fie stingher în
apropierea fetelor care plâng, mai ales când ele nu erau Faith.
Au trecut cinci ani de când a cunoscut-o pe Priya şi nu şi-ar

 99 
dori neapărat să vadă furia ei canalizându-se pe ceva sau
cineva. Nu acum, când ştie ce uşor ar putea escalada ea. Nu
acum, când ştie cât de rău îi poate cauza fetei furia, cât de
fragilă o face şi ce mult poate să dureze starea respectivă.
I-a promis că n-o va minţi niciodată, nici măcar pentru a o
face să se simtă mai bine, iar Priya a spus că nu vrea să afle
detaliile despre morţile celorlalte fete. Pe parcursul drumului,
convingerile s-au mai schimbat. Cu doi ani în urmă, şi-a dat
seama că nu-şi va putea ţine mereu promisiunea, dar a tăcut,
fiindcă nu voia s-o sperie.
— O să fie bine fata asta, spune Vic. Mereu reuşeşte să fie.
Dar el ştie mai bine decât Vic ce lupte duce Priya când
încearcă să găsească un sens în tot ce i se întâmplă, când se
chinuie să plaseze moartea surorii ei într-un context larg.
Pentru că Vic avea deja destule pe cap, Eddison a păstrat
pentru el povestea cu mâncatul exagerat al Priyei, în urma
căruia fata zăcea pe podea, transpirată şi plină de vomă. Doar
pentru că sora ei murise, nu mai era alături de ea, şi moartea ei
nu ar fi avut vreodată cum să aibă vreun sens.
Când Faith a fost răpită, el s-a apucat de fumat. Pentru că
medicul îi spusese că e periculos, iar el îşi dorea să aibă un
obicei care să-l ucidă încet. A încercat să renunţe abia după ce
Vic l-a luat sub aripa lui şi după ce Priya a strâmbat din nas şi
i-a spus că hainele lui put mai tare decât vestiarul băieţilor de
la şcoala ei.
În timp ce se gândea s-o întrebe de unde ştia ea cum miroase
vestiarul băieţilor, şi-a dat seama că a întârziat să întindă mâna
după ţigară. Gestul mai este încă acolo uneori, nevoia, în unele
dăţi chiar şi ţigara, dar totul s-a schimbat. Poate datorită Priyei.
Poate mai degrabă fiindcă, privit prin ochii altcuiva, acel obicei
părea să nu mai aibă sens, să nu mai aducă alinare. Aşadar, tot
datorită Priyei, până la urmă.
Ramirez îl atinge cu vârful pantofului – uşor, pentru că genul

 100 
ăsta de accesorii feminine dor ca naiba, dacă există forţă în
spatele lor – şi încuviinţează din cap. Pixul i se clatină în păr,
dar nu cade.
— Indiferent cât de tare sunt încercate, fata asta şi mama ei
tot reuşesc să reziste cu capul deasupra apei. Deshani e un
sprijin real pentru Priya.
Ce îi spusese Vic, în noiembrie anul trecut? Unii oameni
rămân distruşi, alţii pun bucăţile cap la cap, dar marginile
sparte, ascuţite, rămân în continuare la vedere?
Se referea la Inara, dar se potriveşte şi la victimele despre
care vorbeşte acum.
Trage aer în piept, apoi scoate telefonul din buzunarul
jachetei şi tastează.
Fără biscuiţi Oreo, bine?
Un minut mai târziu, primeşte I-am mărunţii pe toţi ca să
facem prăjituri. O fi bine sau rău?
Nu e surprins că doar câteva secunde mai târziu telefonul îi
bâzâie din nou. Un mesaj de la Deshani.
O să stau la pândă. În camera ei nu e nimic de ronţăit, aşa că
o voi auzi pe scări dacă o apucă pofta.
Şi cu siguranţă o va face, va sta pe podeaua camerei ei, lipită
de uşă şi va pândi paşii fiicei ei. Deshani e fix ce trebuie să fi
avut Dumnezeu în minte când a făcut mamele atât de disperate
în a-şi apăra puii.
— În Colorado, e ilegal ca o persoană care nu a împlinit
optsprezece ani să aibă un pistol cu electroşocuri, spune el în
cele din urmă, iar ceilalţi doi poliţişti îl privesc curioşi, să vadă
unde duce discuţia. Are deja un spray cu piper, aşadar ce
altceva mai puternic i-am putea găsi?
— O bâtă de baseball? sugerează Ramirez.
Vic îşi scarpină nasul şi clatină uşurel din cap.

O cheamă Libba Laughran.

 101 
 Prima dată când o vezi, rochia ei complicată de bal este
ridicată peste brâu şi un băiat are faţa îngropată între coapsele
ei. Fata stă pe capota unei maşini, cu o mână îşi ţine volanele
rochiei, iar pe cealaltă o are înfiptă adânc în părul lui. Gemetele
ei se aud de la distanţă, de parcă fata ar ignora complet că se
află în spaţiu deschis, pe unde poate trece oricine.
Rochia ei roz, cu sclipici, străluceşte în noapte, iar pe
încheietura mâinii care se află în părul băiatului e prinsă o
garoafă albă, cu marginile roşii, de parcă ar fi înmuiat-o cineva
în sânge.
I-ai mai văzut pe cei doi la biserică, ţinându-se de mână.
Corpurile lor erau la o distanţă decentă unul de celălalt, dar
mâinile lor se căutau mereu, să nu se piardă. I-ai mai văzut
mergând împreună la film. De la şcoală spre casă şi înapoi.
I-ai văzut făcând sex în hamacul din curtea fetei, râzând
fericiţi şi aproape căzând pe jos, pe iarba moale.
Te gândeşti că se iubesc, cel puţin atât cât pot înţelege ei
iubirea, la o vârstă atât de fragedă. Îşi fac declaraţii de dragoste,
încheie mereu discuţiile la telefon spunându-şi că se iubesc.
În privirea lor nu e loc pentru alte persoane.
Ar putea fi un argument în apărarea fetei, dar nu suficient
pentru a o mântui. Fetele bune nu se comportă aşa, oricât de
îndrăgostite ar fi. Nu e ceva demn de respect, nu e corect. Oricât
de tânără ar fi fata, nu poţi lăsa un astfel de comportament
nepedepsit. Nu poţi accepta ca prietenele ei să o ia drept model,
să creadă că este acceptabil să te comporţi aşa.
Abia după ce sunt prinşi – mama ei ajunge acasă cu câteva
ore mai devreme decât ar fi trebuit şi îi găseşte dezbrăcaţi,
înlănţuiţi pe iarbă – îţi dai seama cât de tânără este fata.
Paisprezece ani, şi deja o curvă.
Mama ei plânge, în timp ce-l aleargă pe băiatul care a reuşit
să se îmbrace doar pe jumătate, şi o ignoră complet pe fiica sa,
care suspină în urmă. Te sprijini de gard, pe afara curţii, şi

 102 
asculţi predica femeii, care spune că ea şi soţul său i-au dat o
educaţie sănătoasă.
Nu eşti deloc surprins când Libba se strecoară afară din casă,
în puterea nopţii, ca să-l găsească pe băiatul de care este
îndrăgostită.
Nu eşti surprins nici când se luptă cu tine, pentru că e cu
siguranţă o fată obişnuită să obţină ceea ce-şi doreşte, iar acum
îl vrea pe băiatul ăla, vrea să trăiască.
Dar nu poţi lăsa să se întâmple asta.
Poate că puştiul e tandru cu ea, dar e prea mică pentru a şti
de ce sunt capabili bărbaţii, iar tu trebuie să îi arăţi.
Trebuie să înţeleagă în ce fel o vor privi bărbaţii dacă va
înceta să fie o fetiţă cuminte. Nu mai poate lua înapoi ceea ce a
pierdut.
O laşi acolo, pe podeaua bisericii, dar, pentru că e doar un
copil, îi acoperi părţile intime cu o bucată de material, peste
care presari garoafele.
Albe, cu marginile înroşite de sânge.
Ţi-ai amintit.

În jur de ora unu, mama mă trimite să mă culc. Stau întinsă

pe pat şi mă uit la jocurile de lumini pe care le face candela
aprinsă lângă fotografia lui Chavi. E aceeaşi pe care o avem şi la
parter, doar că asta are o ramă diferită, făcută din bucăţi de
sticlă colorată. Crizantemele galbene, mătăsoase, se află şi aici.
Jurnalul meu în care scriu zilele astea se află în sertarul
noptierei, cu un pix strecurat între file. Pe copertă i-am pus un
colaj destul de tulburător, cu capete de foşti preşedinţi
americani sculptaţi în piatră, o poză făcută într-o excursie
alături de mama şi Eddison pe când locuiam în metropolă. Firul
roşu, elementul prezent pe coperta tuturor jurnalelor mele, este
o mică şopârlă, care aici se află între capetele lui Kennedy şi
Taft. Uneori, o desenez şi în interior, pe marginea unei pagini.

 103 
 Jurnalele lui Chavi ar fi fost mult mai simplu de ordonat,
pentru că ea avea o logică mai uşor de urmărit. Colţul de sus al
primei pagini avea mereu un desen care anunţa data. Fiecare
caiet avea trecută data zilei respective, la prima postare. Tot ce
aveai de făcut era să te uiţi la dată.
Aproape ajunsese la luna august, în ultimul ei caiet.
N-o să mai pot adormi niciodată.
Aştept până când mama – sper – e dusă în lumea somnului
şi cobor scările uşor. Una dintre trepte scârţâie, ştiu şi care,
dacă îţi laşi greutatea în mijlocul ei. Mă sprijin de balustradă şi
sar peste treapta buclucaşă.
Lumânarea de pe masa dedicată lui Chavi este stinsă. Ultima
care merge la culcare o stinge, ca să nu dăm foc la casă. Simt
nevoia s-o reaprind. Dar nu o fac, totuşi. E destulă lumină care
intră prin geamul uşii principale ca să pot vedea fotografia –
felinarele de afară alungesc pereţii şi scările.
O maşină trece, iar farurile aprinse fac pentru o secundă să
mi se pară că se află o siluetă lângă cuier.
Îmi bate inima cu putere când merg până în sufragerie. Ceva
îmi atinge umărul şi înţepenesc, apoi idioata de mine îşi dă
seama că e doar propriul meu păr. Eu şi mama am verificat
fiecare metru pătrat din casă, am pornit şi alarma. Nu-i nimeni
aici, în afară de mine şi mama. Dar bănuiesc că am motive să
îmi fie atât de frică şi să fiu precaută.
Când tata s-a spânzurat de balustrada casei noastre din St.
Louis cu două zile înainte de prima comemorare a morţii
surorii mele, picioarele lui nu mi-au atins umărul. Nu m-am
apropiat suficient de tare încât s-o poată face.
Am venit pe jos acasă, de la şcoală, am descuiat uşa, şi l-am
văzut chiar înainte de a apuca să sărut poza surorii mele. M-am
oprit şi am privit în sus – cred că atârna acolo de câteva ore. Cu
siguranţă era mort. N-a fost nevoie să-l ating ca să mă conving.
Cumpărase frânghia de ceva vreme, pentru că voiam să punem

 104 
şi noi un hamac în grădină.
Nu l-am mai pus niciodată.
N-am ţipat.
Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc şi acum cum stăteam în hol,
uitându-mă la tatăl meu mort. Mă simţisem obosită. Amorţită.
Ieşisem afară, încuiasem uşa şi o sunasem pe mama. Stătuse
la telefon cu mine după ce sunase la poliţie şi venise în fugă
acasă. Ajunsese înaintea poliţiştilor, dar nu intrase să se uite.
Aşteptasem împreună pe trepte până ce veniseră poliţiştii,
urmaţi de ambulanţă, care nu a mai avut ce face.
Ţineam în mână felicitările pentru ziua mea primite de Cei
Trei de la Quantico. Ajunseseră exact la timp.
Petrecusem noaptea care urmase la hotel. Ne aşezasem în
pat, ştiind că probabil nu o să putem dormi, când cineva bătuse
la uşă. Era Vic, aducând tricouri cu mânecă lungă, cu emblema
FBI-ului, şi pijamale călduroase, câteva obiecte de toaletă şi o
găleată uriaşă de îngheţată.
Îl ştiam de un an pe Vic la vremea aia. Deja îmi câştigase
respectul, dar ce m-a făcut să-l îndrăgesc cu adevărat a fost
faptul că nu mi-a spus La mulţi ani, nici nu a adus vorba despre
ziua mea. Deşi fusese clar o sinucidere, tot îşi făcuse timp să
discute cu noi, să se asigure că suntem bine. Totuşi, nu ne-a
întrebat direct cum ne simţim.
Abia la trei dimineaţa a plecat să-şi caute camera, dar nu
înainte de a mai scoate ceva din sacoşă şi a-mi întinde mie. Era
o pungă învelită într-o altă pungă, şi cum am desfăcut-o, după
ce a plecat el, o grămadă de biscuiţi Oreo s-au împrăştiat prin
pat. Douăsprezece bucăţi a câte trei biscuiţi, fiecare având
scrisă o dată, o zi din săptămână.
Scrisul lui Eddison.
Îmi luau la cunoştinţă nevoia, îmi temperau şi raţionalizau
impulsul.
În ziua aia cred că l-am iubit puţin şi pe Eddison, ca pe un

 105 
membru al familiei sau ca pe un prieten. Biscuiţii erau
recunoaşterea faptului că nu eram bine, dar porţionarea lor
spunea că voi fi cândva.
Nu avem poze cu tata la vedere prin casă, nu aşa cum avem
cu sora mea. Şi pentru că Chavi nu a ales ea să dispară dintre
noi, dar şi pentru că… În fine, dacă tata ar fi considerat că
sinuciderea e singura modalitate prin care putea face faţă
pierderii copilului, mama ar fi înţeles. Era mereu partea
raţională din căsnicia lor.
Dar tata s-a sinucis în aşa fel încât să fie sigur că eu voi fi cea
care îl găseşte. Eram în St. Louis doar de câteva luni, iar eu nu
mă înscrisesem la opţionale sau cluburi care să mă ţină până
târziu la şcoală, pentru că îmi doream să ajung mereu acasă
înaintea mamei.
Nu ar fi avut cine să-l găsească mort în afară de mine.
Orice altceva ar fi iertat mama, dar nu asta.
Totuşi, când mă gândesc cu sinceritate, nu cred că tata şi-a
dat seama. Probabil nu mai gândea calculat, nu mai dădea
atenţie detaliilor. Bănuiesc că a considerat doar că nu ar fi bine
să se spânzure de vreun copac din curte, pentru că l-ar fi văzut
vecinii şi i-ar fi sărit în ajutor. Nu voia să fie salvat, nu mai
simţea că e ceva de salvat la el.
În adâncul inimii, sunt convinsă că se gândea doar la cum să
o facă în aşa fel încât să nu fie descoperit înainte să fi murit.
Dar pe mama nu o interesează argumentele acestea.
Pozele cu el nu au fost distruse, doar că nu le ţinem
împrăştiate prin casă. Sunt împachetate şi puse bine. Într-o zi o
să vreau să umblu prin ele, indiferent de ce crede mama.
A doua zi, i-am anunţat familia. Când am plecat din Londra,
atât mama, cât şi tata au rupt legăturile cu ai lor. Sau poate
tocmai de asta au plecat din Londra, pentru că nu mai erau în
relaţii bune. N-am ştiut niciodată cu adevărat ce s-a întâmplat.
Niciunuia nu-i plăcea să povestească despre acea perioadă. Nu

 106 
ştiu nici măcar câţi verişori mai am.
Şi-au lăsat în urmă familia, religia, şi ultima dată când mai
vorbisem cu bunicii înainte de sinuciderea lui fusese când
murise Chavi.
Îi învinuiau pe părinţii noştri că ne-au luat cu ei, că ne-au
dus în America, tărâmul armelor de foc şi al violenţei – pentru
ei nu prea contase că sora mea fusese ucisă cu un cuţit sau că
se întâmplase într-un cartier mult mai liniştit decât ăla unde
locuisem în Londra. Părinţii mei erau vinovaţi fiindcă
plecasem.
După episodul acela, nu mai vorbisem cu ei un an întreg.
Apoi îi sunasem să le spunem despre tata, şi din nou aparent
era vina noastră – dacă mama nu l-ar fi despărţit de familia lui,
ar fi avut parte de sprijin. Dacă mama nu ar fi fost atee, dacă,
dacă… Mama a închis telefonul înainte ca soacra ei să apuce să
se dezlănţuie cu adevărat.
Oamenii trebuiau anunţaţi, ea se achitase de treaba
respectivă, şi cam aşa se terminau lucrurile. În teorie, avem o
familie mare, zeci de rude, dar în realitate suntem doar eu,
mama şi o bucăţică din Chavi pe care o purtăm cu noi peste tot.
Cum ar fi puţin peste două sute de caiete pline cu scrisul ei
mare, buclat, aşezate lângă peretele sufrageriei.
Dacă tot nu pot dormi, ar trebui măcar să mă pun pe treabă şi
să-mi triez jurnalele, să le găsesc pe cele din San Diego, dar nu
pot face asta fără să aprind lumina. E prea târziu – sau prea
devreme – ca să aprind lustra care luminează puternic, şi nici
nu am cum să trag veioza până acolo.
Când intru în bucătărie şi aprind becul slab de deasupra
cuptorului, pungile cu fulgi de ciocolată sunt proptite de dulap.
În frigider, sunt tăvile de carton, care le imită pe cele metalice,
pline cu prăjitura gata să fie decorată şi băgată la cuptor. Scot
una şi o aşez pe masă, în timp ce încălzesc ciocolata.
Deschid o pungă ca să scot biscuiţii şi îmi dau seama că îmi

 107 
tremură mâna. Mă uit la pungă o vreme, încercând să-mi dau
seama dacă sunt nervoasă, speriată sau obosită.
Sau, ştiţi voi, toate astea trei, pentru că… la dracu’.
Răspunsul stă în a înţelege ce este nevoia de a face un lucru
sau altul. Ştiu ce s-a întâmplat în San Diego, ce s-a petrecut
după ce am plecat de acolo. Când evenimentele se repetă,
rareori e vorba despre un accident. Tata s-a dat bătut, iar eu nu
sunt la fel de puternică pe cât este mama. Iar pierderea lui
Chavi naşte o durere lipsită de sens.
Iar tăvile astea ar putea să mă facă să mă simt mai reală.
Îmi văd mai departe de treaba cu biscuiţii, pe care îi voi pune
deasupra prăjiturii şi peste care voi turna ciocolata topită.
Mâinile îmi tremură în continuare, iar stomacul mi se
contractă, anunţându-şi nevoia. Nu contează că ştiu că mi se va
face rău. Nici că suferinţa fizică nu o va slăbi pe cea
emoţională. Nu contează de câte ori mi s-a demonstrat că nu
mă ajută deloc.
Contează doar că mă simt un pic mai aproape de cum ar
trebui să mă simt.
Când toată ciocolata este turnată deasupra, bag tăvile la loc
în frigider, la răcit. Mi-aş dori ca uşa frigiderului să facă boom,
să marcheze reuşita mea – cel puţin pentru moment, nu am
cedat tentaţiei.
Mama se sprijină de pragul uşii.
Felul în care tâmpla ei se odihneşte pe tocul de lemn, iar
gâtul dezgolit îi este relaxat în acea poziţie, mă face să mă
gândesc că mă urmăreşte de ceva vreme.
— A mai rămas ciocolată? întreabă cu vocea uşor răguşită.
— Foarte puţină.
— Avem două sau trei banane. Cam coapte, dar nu maronii,
spune şi înaintează pe gresia din bucătărie, cu degetele de la
picioare strânse, căutând să atingă cât mai puţin suprafaţa
rece.

 108 
 — Mda. Bine.
Şi uite aşa, stăm pe podeaua din sufragerie şi înmuiem
banană în ce a mai rămas din ciocolata topită. Mi-aş dori să
pocnesc din degete şi să mai apară câteva banane, sau măcar
să îmi vină vreo idee ce altceva ar merge cu ciocolata, când
mama ridică oala şi o duce la chiuvetă.
— M-aş fi aşteptat să-ţi fi băgat dinţişorii în biscuiţii ăia,
spune ea când se întoarce şi se trânteşte pe covor.
— M-ai fi oprit.
— Da. Dar nu a fost nevoie s-o fac.
— Ştii… să mănânc în neştire nu-mi aduce nicio consolare.
— Da, dar uneori asta nu mai contează, când îţi doreşti atât de
puternic să fii consolată, nu?
Nu am un răspuns la întrebarea asta – deşi mă gândesc la ea
de fiecare nenorocită de dată – aşa că trag un teanc de jurnale
în faţa mea şi încep să caut.
— Când ai desenat şopârlele astea pe fiecare caiet? mă
întreabă.
— Când aveam nouă ani. Înainte le împachetam în hârtie de
cadouri. Apoi le-am redecorat şi pe ele, când mi-am dat seama
ce mult îmi plac şopârlele.
Pe când ea urcă să se pregătească pentru a pleca la muncă,
am deja în faţă cinci luni de San Diego, documentate în jurnale,
prin care să trec. La cum o cunosc eu pe mama, cred că viitorul
ei proiect va fi să le pună şi pe restul în ordine, ca să le aşezăm
în cutii în funcţie de dată.
Îmi petrec restul dimineţii pe site-ul şcolii, încercând să-mi
fac temele. Nu prea îmi stă gândul acolo, dar în conversaţiile de
pe Skype cu o profă, aparent am o faţă de copil bolnav, astfel
încât ea mă scuză pentru că am rămas în urmă. Îmi spune s-o
anunţ dacă am nevoie de timp suplimentar. Amabilitatea ei
pare atât de stranie după ce s-a petrecut în ultimele zile, şi nici
n-aş putea spune exact de ce.

 109 
 Până pe la unsprezece, am făcut cam tot ce sunt în stare, aşa
că arunc jurnalele în rucsacul pe care nu l-am mai folosit de
luni bune, îmi iau aparatul foto şi îl pun în geanta lui specială,
apoi mă îndrept spre întâlnirea cu şahiştii. Spray-ul cu piper
este în buzunarul jachetei.
Nu mă aştept neapărat să se întâmple ceva. Narcisele… alea
au fost prima mutare. Am timp, oricât de ciudat sună să o spun
aşa. La şah, cea mai rapidă victorie se realizează din două
mutări ale fiecărui jucător, şi cere ca ăla care va pierde să fie
aproape imbecil.
Un criminal, oricât de prost, ar avea grijă să nu fie descoperit,
mai ales că fiecare crimă s-a petrecut în alt loc, cu o altă echipă
de investigaţie. De şapte ani, FBI-ul lucrează la acest caz.
Indiciile spun că făptaşul nu e doar răbdător, ci şi inteligent.
Cele mai interesante partide de şah sunt între adversari care
se cunosc bine unul pe celălalt. Ştiu ce este tentat să facă
celălalt şi încearcă să-l oprească, calculându-şi în acelaşi timp
propriile mutări. Fiecare mutare îi face pe amândoi să
reconsidere toată tabla de şah, ca pe un cub Rubik.
Nu ştiu cine mi-a ucis sora, dar cunosc destul de multe
amănunte despre el. Crimele lui spun o poveste.
Nu repetă florile. Nu tachinează.
Orice ar însemna narcisele – şi dacă sunt de la criminal –
asta e doar mişcarea de deschidere a jocului.
Dacă nu sunt de la criminal… înseamnă că oricine le-a trimis
ştie oricum unde locuiesc. Să mă sechestrez de bunăvoie în
propria mea casă nu o să mă ţină departe de pericol.
Îmi tot spun lucrurile astea în timpul plimbării. Aproape că le
şi cred.
Când ajung, Corgi e în parcare, merge spre foişor cu două
căni de cafea în mâini. Nu genul ălora de la Starbucks, ci din
alea proaste, pe care supermarket-urile le oferă gratis
bătrânilor. Se sperie când mă vede lângă el, cât pe ce să-şi

 110 
verse cafeaua pe mănuşi.
— Dumnezeule mare, Fată Albastră, ai avut o noapte grea?
— Cam aşa ceva. Chiar se vede pe faţa mea?
— Nu aş vrea să te întâlnesc faţă în faţă pe un drum prost
luminat.
Mă priveşte din cap până în picioare, apoi încuviinţează cu
un gest şi bea din cafea.
— Poate nici chiar pe unul plin de felinare.
— Ce spui atunci de o parcare?
— Hm, am auzit că noi, soldaţii, eram viteji. Sau obişnuiam să
fim.
Îmi rânjeşte, şi mi se pare iarăşi că are un nas ca din filmele
cu hobbiţi. Privirea însă îi este limpede. L-am văzut şi într-o zi
proastă, slăbiciunea care îi urmează. Astăzi e bine.
Toată lumea este pe baricade, inclusiv Happy, foarte
mahmur. În loc să mă aşez direct, îmi dreg vocea.
— Vă deranjează dacă fac două, trei poze?
Veteranii se privesc unii pe ceilalţi, apoi ochii lor mă fixează
pe mine.
— Cam asta fac eu în timpul meu liber, poze… Dacă sunteţi de
acord, aş vrea să vă fac nişte fotografii, să le am pentru când mă
voi muta de aici, din zonă. Nu trebuie să staţi în vreo poziţie
anume, doar… să fiţi cum sunteţi de obicei.
Happy se uită îngândurat la cafeaua lui, de parcă toate
răspunsurile universului ar fi acolo, dar, la naiba, nu-şi poate
aduna energia să le caute.
— Fix azi te-ai găsit, suspină el.
— Nu doar azi. Mai pot face poze şi altă dată.
— Fă pozele alea, Fată Albastră, zice Pierce, aranjând piesele.
Dacă te mai uiţi mult la tabla de şah aşa concentrată, o să-i dai
foc şi n-o să mai avem pe ce să jucăm.
Mă uit o vreme la ei cum joacă, atenţi. Îmi ţin aparatul foto
încă în geantă, dându-le timp să se acomodeze.

 111 
 Când scot aparatul şi privesc prin vizor, lumea pare să capete
mai multă claritate. Mă concentrez mai bine. Totul e mai
aproape de cum ar trebui să fie. Nu e ca şi cum relele de pe
lume dispar, dar am o barieră de sticlă între ele şi mine.
Parcă uitasem să respir, iar acum cineva m-a pocnit în
coaste şi aerul a reuşit să iasă.
Fac poze în alb-negru, dar şi color, şi am grijă să prind nişte
unghiuri bune cu Landon. Singurul nume de familie pe care-l
cunosc este al lui Gunny, şi în mod cert nu mă pot apuca să
întreb în stânga şi în dreapta fără să par ridicolă.
Din spatele aparatului foto, multe chestii se observă mai clar
şi detaliat. Felul în care Corgi stă cu un ochi la joc şi cu altul la
Happy. Tremurul mâinilor lui Yelp şi privirea lui înceţoşată, şi
Jorge care îl supraveghează pe ascuns. De obicei, Jorge mută
piesele cu viteza fulgerului, dar azi mişcările lui sunt mai
încete – nimic brusc, nimic violent. Când Phillip se întinde să
ia nebunul lui Steven, i se ridică mâneca şi se vede cicatricea
de pe încheietură, unde cândva a fost cusut, o linie lungă cu
puncte albe de o parte şi de alta.
Gunny pare şi mai bătrân, dacă asta e posibil. Ridurile i se
văd mai adânci, cicatricea de la tâmplă este şi mai evidenţiată.
Fac câteva fotografii şi cu Hannah, atât când se află în foişor,
să-şi verifice bunicul, cât şi în maşină, tricotând. Pe locul din
spate are câteva pături, care au fost tricotate – când am
întrebat-o, mi-a spus că le va dona spitalului local, pentru
secţia de nou-născuţi. Spune că fiecare bebeluş va pleca acasă
cu o păturică nouă, confecţionată manual. A fost prima dată
când am întrebat-o de ce tricotează atât de mult, iar acum îmi
dau seama că ador răspunsul – un copilaş proaspăt venit pe
lume va avea un obiect în care s-a investit iubire.
În cele din urmă, intru să beau ceva.
Pentru prima dată, chiar mă aşez la o masă. Au o prăjitură
nouă care miroase minunat şi nu am mai mâncat nimic de la

 112 
bananele alea. Dar nici nu o să mă apuc acum, fără mama prin
preajmă, care ştie când să mă oprească. Încă mai sunt
vulnerabilă după noaptea trecută, ca să mă încred în propria
judecată.
De abia m-am aşezat, cu jurnalele scoase pe masă, în dreptul
cotului, când îl observ pe Landon intrând şi căutând din priviri
pe cineva.
La dracu’.
E destul de deranjant şi când pot trece pe lângă el s-o iau la
sănătoasa, iar acum mai sunt şi o ţintă uşoară.
— Te superi dacă mă aşez?
Ridic ochii şi îl văd pe Joshua stând lângă mine, cu privirea
aţintită la Landon. Era, cred, deja la masă când am intrat eu, cu
nasul băgat într-o carte, rupt de lume. Am mai schimbat câte o
vorbă, ocazional, când ne-am găsit pe aici; e foarte amabil,
niciodată nu trece de un prag, nu se bagă în sufletul omului.
Nu prea vreau companie azi, dar mai ales nu-mi doresc
compania lui Landon.
— Sigur, spun.
Se aşază pe scaunul din faţa mea, lăsându-mi intimitate. Îşi
pune haina pe spătarul scaunului de lângă. O mut şi eu pe a
mea, de pe masă, pe scaunul rămas liber. Ca să vezi, nu mai are
cum să se mai aşeze cineva lângă noi, sunt ocupate ca prin
minune toate locurile.
Trag cu ochiul la Joshua, neştiind dacă ar trebui să deschid o
conversaţie, dar el se scufundă la loc în citit.
Perfect aşa.
Landon se pune la una dintre mesele apropiate, cu o carte
care nu mai are coperţi – fie e cea pe care o citea şi cu o lună în
urmă, fie a jumulit-o şi pe asta în acelaşi fel. Sunt construită să
îmi displacă puternic oamenii care nu sunt în stare să respecte
cărţile. Dă paginile, în orice caz, şi pare că o să stea acolo o
vreme, aşa că iau degetul de pe spray-ul cu piper şi deschid

 113 
primul jurnal.
Chestia cu jurnalele e că nu-i nimic logic acolo. Scriu
aproape în fiecare zi, iar compunerile pot fi scurte de un rând,
sau, dimpotrivă, zeci de pagini cu detalii şi informaţii inutile.
Prima dată când tata a pedepsit-o pe Chavi (pentru că s-a ţinut
de mână cu un băiat în timp ce patinau, într-o excursie din
clasa a opta), sora mea s-a pornit într-o tiradă plină de furie
care i-a luat paisprezece ore şi puţin peste o jumătate de caiet.
Amândouă foloseam jurnalul pentru orice aveam în minte. Sunt
şi desene, poze, hărţi, chiar şi liste de cumpărături şi numere de
telefon. Totul amestecat cu lungi comentarii legate de felul în
care ne simţeam în ziua respectivă. Nu ai cum să găseşti ceva
doar răsfoind, trebuie să stai şi să citeşti cu atenţie, temeinic.
În timp ce mă scufund în lectură, îmi amintesc cum, în ciuda
a tot ce s-a întâmplat, am fost destul de fericită în San Diego.
Aveam prieteni.
Mă rog.
Aveam o prietenă acolo, şi alte persoane cu care mă
înţelegeam bine.
Florile au început să vină în martie, la fel ca acum.
Au debutat cu un buchet de narcise, din senin. Nu aveam alt
suspect decât băiatul pe care-l meditam, care roşea de fiecare
dată când îl priveam direct şi care îmi vorbea mereu în şoaptă.
Erau doar flori – el era un băiat care ar fi fost drăguţ dacă mi le-
ar fi dat în persoană, în loc să le lase pe treptele casei.
După narcise, au urmat crini, apoi floarea miresei, mâna
Maicii Domnului, căreia mulţi îi spun caprifoi, frezii. Cel din
urmă a fost un buchet de garoafe: albe, dar cu marginile roşii,
care păreau înmuiate în sânge. Am fotografii cu ele.
Garoafele au venit cu două zile înainte să ajungă băieţii de la
firma de mutări, iar o săptămână mai târziu eram în
Washington.
O săptămână după asta, nu mai aveam o prietenă în San

 114 
Diego. Cei Trei de la Quantico mi-au pus tot felul de întrebări,
m-au privit cu suspiciune, iar eu am decis că pot investiga
celelalte morţi pe cont propriu, în loc să îi trag de limbă pe
poliţişti şi să schimb şi mai tare felul în care mă priveau.
Eddison m-a întrebat dacă vreau să ştiu mai mult, şi am spus că
nu.
A părut atât de uşurat.
Mă doare să citesc cât de fericită păream în San Diego,
pentru că fusese o excepţie.
Am fost atât de furioasă după moartea lui Chavi, şi doar…
Vreau…
Sunt atât de al naibii de obosită.
Închid ultimul caiet, îmi frec pielea de pe obraji, de parcă aşa
aş putea îndepărta furia şi durerea. Joshua cred că a plecat de
mult, şi la fel şi Landon, din fericire. E un bilet împăturit în
partea mesei unde a stat Joshua. Acelaşi număr de telefon care
era şi pe cartea de vizită primită de la el în urmă cu câteva
săptămâni.
Mototolesc biletul, pentru că încă am cartea de vizită în
portofel. Este, oricum, un gest drăguţ din partea lui. Doar că nu
cred că voi folosi firma respectivă de deplasări în regim de
urgenţă.
Îngheţ pe drumul spre casă, mai ales după ce se lasă
întunericul. Mama cred că va ajunge şi ea în curând. Ca să nu
mă mai gândesc la frig, îmi notez în minte lucrurile pe care le
am de făcut: să scanez pozele din jurnale, să le descarc pe alea
pe care le-am făcut azi la jocul de şah, apoi să trimit totul
poliţiştilor.
Nu e nimic pe treptele casei.
Vreau ca ăsta să fie un lucru bun.
Dar nu sunt convinsă că mai sunt capabilă să recunosc un
lucru bun atunci când se întâmplă.

 115 
 Nu s-a gândit până acum în felul ăsta, dar aparent îi lipseşte
ironia lui Ramirez, umorul ei acid care a dinamizat
dintotdeauna echipa lor. De puţin timp, însă, colega lor trece
printr-o pasă mai sensibilă.
Eddison ştie că e ridicol să stea mereu cu telefonul în mână,
să tresară de fiecare dată când primeşte un apel. În clipele
astea ar avea mare nevoie să fie ironizat de Ramirez.
Numai că ea ştie ce-l aduce pe el în starea asta. Este
empatică faţă de situaţia lui. Aşa că n-o să-l ridiculizeze, oricât
şi-ar dori-o el (cât de sucită e treaba asta, la naiba!). Toată
atenţia ei s-a concentrat la a nu bate cu pixul în masă.
Momentan, femeia a ieşit să ia prânzul, o întâlnire de
împăcare cu tipa de la Contra-terorism pe care a trebuit să o
lase cu ochii în soare duminică. Vic e persoana de sprijin
pentru Danelle, care are parte de un nou interogatoriu. Fata e
echilibrată, ţinând cont de situaţia prin care trece, chiar într-o
dispoziţie optimistă, plină de speranţă.
I se duce bateria şi i se închide telefonul pe care-l foloseşte la
muncă, şi-l verifică pe ăla pentru apeluri personale, deşi ştie că
aşteaptă să fie sunat în curând pe cel oficial. Se încruntă când
vede de la cine este apelul.
— Bună, Inara.
— Eddison, Vic e tot cu Danelle?
— Da. Ce s-a întâmplat?
— Eu şi cu Bliss nu putem veni weekend-ul ăsta, cum fusese
stabilit.
În depărtare, aude maşini claxonând, vântul aspru, zumzetul
oraşului. Poate fata e pe scara de incendiu, pe care o foloseşte
adesea, sau chiar pe acoperiş. În orice caz, este în aer liber, iar
el nu e deloc surprins că Inara nu vrea să vorbească de faţă cu
colegele ei de apartament.
— I-am lăsat un mesaj lui Hanoverian, dar ştiu că nu se
grăbeşte să răspundă dacă nu are şi al doilea apel de la acelaşi

 116 
număr.
— Ce se petrece?
— Uite, Bliss are o zi de căcat.
Se aude o înjurătură pe fundal, iar lui îi stă pe limbă să
întrebe dacă Bliss are cumva vreodată şi zile bune. Dar apoi îşi
dă seama că el ar trebui să fie persoana matură în povestea
aceasta.
— Din vreun motiv anume?
— Oarecum. Părinţii ei trag de ea să vină în vizită. Nu acceptă
că încă nu este pregătită.
Bliss fusese dispărută doi ani şi jumătate. În perioada aia,
toată familia se mutase când tatăl ei primise un post de
profesor în Paris. Cât de greu o fi să te reintegrezi într-o familie
care şi-a văzut mai departe de viaţă?
— Şi se încăpăţânează să tot îi spună Chelsea, continuă Inara.
— E numele ei.
— Nu este. Dacă îmi spui Maya, nici n-o să clipesc. Dacă îmi
spui Samira, scot cuţitul imediat.
Eddison râde fără să vrea, şi nu pentru că ar crede că fata
glumeşte, ci tocmai fiindcă e sută la sută serioasă. Şi-a petrecut
ani întregi asigurându-se că Samira Grantaire nu mai
înseamnă nimic pentru nimeni. Fantoma unei fetiţe lăsate în
urmă, chiar înainte să fie abandonată propriu-zis. Inara e
numele pe care l-a ales, Maya e cel pe care l-a acceptat, fiindcă i
l-a dat Grădinarul şi pentru că ea voia să rămână în viaţă. Maya
este o cicatrice, tuşul de pe spatele ei, dar Samira e rana care se
va vindeca dacă nu va mai fi pomenită niciodată.
Eddison îşi drege vocea.
— Dar n-o să vrea să rămână cu numele de Bliss pentru
totdeauna, nu?
— Nu neapărat. Dar, pentru moment, crede că e amuzant. Are
o listă cu alte posibilităţi.
— Ai vreunul preferat?

 117 
 — Mă gândesc că Victoria ar fi potrivit, spune ea, sec. Crezi că
Vic ar fi flatat?
Eddison se îneacă, apoi râde încă o dată. Vic ar fi flatat, dar
întreaga situaţie ar fi uşor ridicolă.
— Iisuse.
— În orice caz, Bliss se simte vulnerabilă, ceea ce înseamnă
că nu ar trebui să fie momentan în compania unor oameni cu
probleme.
— Ştiu că tu şi colegele tale de apartament aveţi definiţii
unice legate de ce înseamnă oameni cu probleme, dar chiar
crezi că e bine ca ea să stea acolo?
— Nu, şi tocmai de asta o să ne mutăm la hotel pentru câteva
zile. Ne-am luat liber de la muncă. Poate face acolo ca toate
arătările, îşi poate lăsa la iveală furia şi să nu se simtă vinovată
că a speriat oameni nevinovaţi.
— Nu ştiu dacă noi putem fi numiţi nevinovaţi.
— Fiicele lui Vic aşa sunt, iar ea nu şi-ar ierta-o dacă le-ar
face vreun rău.
Inara şi-a coborât vocea, poate ca să nu o audă Bliss.
— Ştiu că fetele lui sunt puternice. Ştim asta amândoi. Dar, în
ciuda muncii tatălui lor, ele sunt inocente, şi… chiar nu e o idee
bună.
— Ce altceva se mai întâmplă? întreabă el şi primeşte ca
răspuns un sunet de exasperare. Ce o mai nemulţumeşte?
Urmează câteva momente de tăcere, întrerupte din când în
când de înjurăturile lui Bliss. Poate că Eddison nu e cel mai
răbdător angajat al FBI-ului, dar ştie să se tempereze când la
capătul tăcerii urmează să primească un răspuns lămuritor.
Vocea Inarei e plină de durere.
— Am primit o altă scrisoare de la Desmond.
— O scrisoare de la… Stai aşa, o altă scrisoare?
— E a patra. Toate au venit pe adresa restaurantului, iar la
expeditor sunt trecute datele avocatului său. Cred că aşa se

 118 
explică de unde ştie că lucrez acolo.
— Şi ce spune?
— Nu ştiu. Nu le-am deschis.
Suspină.
— Le-am păstrat şi o să vi le dau vouă. Am vrut să vă anunţ
de când am primit-o pe prima, dar a fost în momentul acela cu
Ravenna şi mama ei, aşa că am uitat. Când a venit a doua, la fel,
chiar am vrut.
— Dar te-ai obişnuit să ţii secrete.
E mândru de cât de detaşat vorbeşte, fără s-o judece. Pare
chiar că empatizează cu fata.
— A treia a venit când sinuciderea lui Amiko a ajuns la ştiri.
— Uite, ei îi spui pe numele adevărat.
— Pe ea am văzut-o deja coborâtă cu grijă în pământ.
— Şi acum… a patra, spune el.
— Ştii, plicurile sunt groase. Parcă ar fi umplute cu multe
hârtii.
În cel mai simplu mod rezumată fiind situaţia, Desmond
MacIntosh nu ar trebui s-o contacteze pe Inara, pentru că el e
acuzat, iar ea este martor şi în acelaşi timp victima tatălui său.
— Ai putea să ne aduci scrisorile înainte să vă cazaţi la
hotelul ăla?
Cine nu a fost cu ea în camera de interogatoriu, cine nu s-a
învârtit cu fata asta în jurul cozii nu s-ar prinde de ezitarea din
vocea ei înainte de a da un răspuns afirmativ.
— Mergi să te plimbi pe plajă, sugerează el. Încă nu s-a
umplut de turişti. S-ar putea să te ajute.
— Da?
— Nemărginire, sălbăticie, libertate…
Fata murmură ceva, gânditoare, iar el ştie că analizează cu
atenţie fiecare cuvânt. Pentru că Grădina era un loc închis,
artificial. Iar oceanul este neîmblânzit, destul de mare ca să te
facă să te simţi insignifiant. Nu există o faţadă acolo, măşti,

 119 
sclipici.
— O să-l anunţ pe Vic de schimbarea planurilor, îi spune el.
— Dă-mi într-un mesaj numele poliţiştilor cu care trebuie să
vorbesc pentru scrisori.
Eddison ezită înainte să închidă.
— Dacă ai nevoie de ceva…
— Ce e, Eddison, cumva te-ai înmuiat? Ce idee îngrozitoare.
Poate că nu ar trebui să-l liniştească ironia ei, dar o face.
Inara va fi ok. Bliss va fi ok.
Într-o zi.

Când ies să merg la şahişti joi şi găsesc buchetul de crini pe

trepte, îmi dau seama că indiferent ce am încerca eu şi mama
să obţinem în Huntington, va fi mult mai complicat decât ne-
am fi aşteptat noi. Fac poze, iau cartonaşul, pe care scrie şi de
data asta doar Priya, şi le las acolo să fie culese de poliţiştii care
vor fi trimişi după ce îi dau mesaj lui Eddison şi email
inspectorului Finnegan. După ce-mi las cinci minute să mă
obişnuiesc cu gândul – şi să mă asigur că voi putea trăi după ce
voi afla – îi trimit un al doilea mesaj lui Eddison.
Spune-mi tot.
Dacă voi fi prinsă în restul jocului, nu voi avea cum să evit să
aflu detaliile. Sunt convinsă că nu-mi va spune ce nu este
absolut necesar, iar eu şi mama vom păstra deocamdată secrete
planurile noastre.
Într-o vreme, viaţa nu era atât de complicată.
Zece minute mai târziu, primesc un mesaj cu o oră şi un
număr de zbor, pe care le trimit mai departe maică-mii. Ea se
va oferi să-l ia de la aeroport, Eddison va refuza, pentru că nu-i
place să fie într-o maşină pe care o conduce altcineva decât
Vic, şi oricum va ajunge în Huntington cu o oră înaintea ei.
Ceea ce îmi lasă oricum mai mult de jumătate de zi liberă şi
cam multă furie adunată ca să risc să mă duc la şahişti.

 120 
 După alte câteva minute, am un email de la Finnegan, cu
numele celor doi poliţişti pe care îi trimite să ia florile. Va dura
vreo oră până ce ajung ei din Denver.
Patruzeci minute mai târziu sunt aici, cu girofarurile pornite.
Mă aflu în bucătărie, îmi fac de lucru cu lingura în bolul de
cereale cu lapte. Poliţiştii sunt tineri, probabil de abia ieşiţi de
pe băncile academiei. De fapt, unul dintre ei este o femeie,
blondă şi drăguţă, care va trebui să lupte cu toate forţele pentru
a fi respectată în domeniul ei dominat de bărbaţi. Cel de-al
doilea este un tip de culoare, cu umeri care sugerează că a fost
căpitanul echipei de fotbal în liceu.
— Priya Sravasti? întreabă bărbatul din faţa uşii, după ce
bate. Sunt poliţistul Archer, iar dumneaei este poliţista Sterling.
Am fost trimişi de inspectorul Finnegan.
Pe geam, o văd pe Sterling îngenunchind deja lângă buchetul
de crini, cu mănuşi albastre în mâini.
Verific mailul încă o dată, să mă asigur că sunt numele care
mi-au fost comunicate, apoi mă îndrept spre uşă.
— Ce repede aţi ajuns!
Poliţistul Archer zâmbeşte, cu un aer relaxat, dar în
continuare profesionist.
— Finney – inspectorul Finnegan – ne-a spus că va
considera că i-am făcut un favor personal dacă nu-ţi vom răpi
prea mult timp.
Vic are prieteni buni, mă gândesc.
Archer îmi pune câteva întrebări: am atins florile? am văzut
sau am auzit pe cineva? mă simt în siguranţă să stau singură în
casă până diseară?… toate răspunsurile pe care i le-am dat deja
lui Finney. Dar înţeleg că asta e meseria lor, chiar dacă pare
repetitiv. Aşa că răspund cu răbdare, chiar dacă mă întreabă
acelaşi lucru în zeci de moduri diferite, ca să se convingă că nu
îmi mai amintesc altceva ce mi-a scăpat anterior.
În timp ce vorbim, Sterling examinează cu atenţie buchetul,

 121 
având grijă să nu deranjeze ambalajul. Folia e din acelaşi verde
crud. După ce l-a examinat fără să-l strice, îi dă drumul într-o
pungă mare de plastic, pe care o sigilează. Scrie ceva pe pungă,
cu litere mari, cu gesturi un pic prea violente, şi mă gândesc că
era mai bine poate să noteze pe ea înainte să bage buchetul
înăuntru.
Dar probabil regulamentul în poliţie cere să se garanteze că
este deja înăuntru obiectul înainte de a se pune eticheta pe
pungă.
Poliţista duce apoi punga la maşină şi o aruncă în portbagaj.
Scoate apoi o scară pliabilă şi un set de unelte.
Mă uit la Archer.
Îmi zâmbeşte din nou şi îşi vâră carneţelul în buzunarul
hainei.
— Finney a spus că firma mamei tale a fost de acord cu
camerele de supraveghere. Dacă tot suntem aici, le vom instala.
— Sunt acolo, îi explic. Am cumpărat marca pe care ne-a
recomandat-o inspectorul Finnegan.
— Mai sunt şi alte uşi în afară de acestea două?
— Nu.
O conduc pe Sterling prin casă, până la uşa din spate. Eu şi
mama am uitat sincer că mai există şi uşa aceasta, până când
Finnegan ne-a spus să verificăm dacă nu cumva au fost lăsate
flori şi pe treptele de acolo. Nu erau, iar gardul din spate
îngreunează oricum accesul. Dar o cameră video acolo nu
strică.
Să fie.
Din trusa de scule, Sterling scoate un fel de baston, cu un
cârlig în capăt, de care agaţă trusa. În felul ăsta e mai uşor să
ajungă la ea de pe scară – femeia asta e un fel de geniu, mă
gândesc.
Archer nu are scară, aşa că îi arăt un scaun din bucătărie, pe
care se poate cocoţa ca să monteze camera la uşa din faţă.

 122 
 Stau lângă el şi aştept să mă fac utilă.
— La facultate, am studiat cazul surorii tale, spune el după o
vreme, cu degetele prinse printre fire.
Ar trebui să spun şi eu ceva politicos.
N-o fac.
Nu pare intimidat.
— Ne-au dat să studiem cazuri care rămăseseră nerezolvate,
ca să ştim înainte să ajungem pe teren că nu întotdeauna
deznodământul este unul fericit. Îmi dai cleştele ăla, te rog?
I-l întind.
— Cred că îţi e dor tare de sora ta.
— Nu este ceva despre care să-mi facă plăcere să vorbesc.
Mâinile îi devin rigide.
— Cred şi eu că nu, mormăie.
O vreme, lucrează în linişte. Una dintre vecinele de pe stradă
ne face cu mâna. Îşi plimbă gemenii în căruţ – îi fac şi eu cu
mâna, deşi nu se mai uită acum spre noi, dar unul dintre
copilaşi are capul întors spre mine. Archer îşi drege vocea.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Nu ar fi trebuit să ating un subiect atât de personal. Doar
încercam să fac conversaţie.
— Conversaţia se face legat de vreme, sau de trafic. Despre
vacanţa de primăvară. Meciurile de baseball. Nu simt nevoia să
ştiu că probabil ai văzut poze cu sora mea dezbrăcată.
Vecina a băgat copiii în maşină; unul dintre gemeni stă cu
faţa lipită de geam şi mă priveşte.
— Ştiu că la facultate se predă cazul surorii mele. Inspectorul
Hanoverian ne-a avertizat în legătură cu asta în urmă cu câţiva
ani.
— Mama ta le-a dat permisiunea, nu?
— Nu. Nu ni s-a cerut. FBI-ul are voie să-şi folosească
propriile cazuri ca să pregătească poliţişti – nu au nevoie de

 123 
permisiunea victimelor sau a familiilor lor. Lasă-mă să ghicesc:
cazul ţi s-a părut fascinant şi te bucuri că ai avut ocazia să-l
studiezi?
— Ceva de genu’.
— Să nu te simţi recunoscător. Ar însemna să te bucuri că se
întâmplă chestii oribile în lume.
— Hanoverian ţine prelegeri la academie din când în când.
Ne vorbeşte mult despre recunoştinţă.
Face un semn din cap spre o cheie franceză, aşa că i-o întind.
— Dar măcar aţi fost atenţi la lucrurile despre care spune că
trebuie să fii recunoscător?
— Of, Finney nu ne-a spus că eşti atât de arţăgoasă.
Trag cu ochiul la scaun, dar îmi dau seama că nu sunt şanse
să-l trag de sub picioarele lui fără să mă lovesc. Vic ar fi
dezamăgit dacă aş accidenta un poliţist. Eddison s-ar supăra
dacă m-aş răni eu.
— Mă duc să văd ce face Sterling.
Când deschid uşa din spate, poliţista mă priveşte şi clatină
din cap.
— I-am spus să nu deschidă discuţia.
— Ai studiat şi tu cazul?
— Când eram în şcoala generală, eu şi cea mai bună prietenă
a mea am mers ca de obicei la ea acasă după ore, într-o zi, şi
acolo erau poliţişti care îl arestau pe tatăl ei pentru o serie de
crime. Ce le făcuse acelor femei… În ziua în care am studiat
cazul lui la academie, am mers acasă şi am vomitat toată
noaptea. Obişnuiam să rămân de câteva ori pe săptămână să
dorm la prietena mea. Nu i-am spus niciodată că am studiat
cazul.
— De ce nu?
— I-a marcat destul viaţa. De ce să mai răscolesc trecutul?
Îşi scutură mâinile de praf, apoi coboară de pe scară.
— Îmi dau seama că rememorezi povestea surorii tale în

 124 
fiecare zi. Vrei să vorbesc cu colegul meu să nu o mai aducă în
discuţie?
— Nu acum. Vom vedea dacă se mai repetă.
Dar apreciez dorinţa ei de a-mi veni în ajutor. E foarte tânără
şi nu cred că îi e uşor să se impună în faţa unui partener cu
ceva ani mai mare.
— Hai să vedem dacă sunt legate cum trebuie camerele de
computer şi dacă transmit imaginile, apoi îţi plecăm de pe cap.
Îmi zâmbeşte şi îmi întinde o carte de vizită.
— Aici ai numărul meu de mobil şi adresa de email, dacă
vreodată ai nevoie de ceva şi Finney e ocupat.
— Ne vom înţelege bine, agent Sterling.
Archer e de fapt cel care leagă camerele de computer, dar
Sterling îmi explică cum pot naviga pentru a găsi un anumit
interval de timp, şi cum pot face un screenshot şi să-l ataşez
apoi direct la email, fără a fi nevoie să-l salvez. Odată ce le
dovedesc că am înţeles, îşi strâng echipamentul şi se pregătesc
de plecare.
În timp ce Sterling duce uneltele la maşină, Archer îmi
spune cu brutalitate:
— Ştii, dacă îţi vei băga capul în nisip, ca struţul, când vine
vorba despre celelalte cazuri de crimă, poate ar trebui să te
simţi recunoscătoare că există totuşi persoane care le studiază.
FBI-ul nu s-a mobilizat doar pentru că ai primit tu un buchet de
flori. Ele înseamnă ceva.
— Nu îmi trimite mie nimeni flori, spun, conştientă că
Sterling s-a întors să ne privească. Mi le livrează la uşă. Dacă
nu aş fi crezut că înseamnă ceva, nu v-aş fi spus despre ele.
Cei doi ies de pe aleea noastră de acces puţin după ora
prânzului. Eddison va ajunge aici în jur de şase, în funcţie de
traficul din apropierea Denver-ului. Îmi rămâne ceva timp la
dispoziţie şi nu destule teme pe care să mă concentrez.
Iată care e treaba cu aceşti crini cu margini movulii – cea de-

 125 
a doua victimă despre care se ştie, Zoraida Bourret, i-a avut
împrăştiaţi în jurul capului, ca un tablou de Mucha. Mâinile ei
încleştate pe piept aveau între degete un singur crin. Aşa îi
fusese găsit cadavrul.
Fiecare victimă are o floare anume, şi fiecare are o
însemnătate, ceva ce o leagă pe fată de o stare sau un
eveniment în mintea criminalului.
Cu două zile înainte de a fi murit, Chavi a purtat o coroniţă de
crizanteme. Când am găsit-o, avea aceleaşi flori în păr.
În dimineaţa de Paşti, când Zoraida i-a aşezat pe fraţii şi
surorile sale într-o poză de familie, a purtat un crin în corsetul
rochiei.
Nu ştiu exact ce semnifică fiecare floare pentru nenorocitul
ăla, dar ştiu că Eddison nu s-ar panica la fel de tare dacă ar fi
una din celelalte familii ale victimelor care ar primi flori ca ale
mele. Îmi sunt expres destinate mie, fie că mi-au fost livrate
chiar de criminal, fie de un admirator al acestuia.
Aparent, chestia asta n-o pricepe Archer cel arogant, care
crede că ştie totul doar pentru că a studiat cazul.
Eddison, în schimb, înţelege perfect.
Îmi încălzesc o supă la cutie şi o torn într-un termos. La
Starbucks, săptămâna trecută, o doamnă vorbea tare la telefon
despre vitraliile minunate pe care le-a căpătat recent biserica
unde merge ea. La momentul ăla, m-a deranjat că trebuia să
ascult vrând-nevrând conversaţia. Dar, acum, mă gândesc că să
arunc o privire la vitraliile alea ar putea fi un mod perfect de a-
mi umple timpul pe care-l am liber.
Narcise, urmate de crini. E destul de greu să vorbeşti despre
un şir când ai doar două elemente, dar deocamdată florile
urmează ordinea crimelor, şi urmează şi ordinea în care mi-au
fost livrate buchetele în San Diego. Nimeni nu porneşte o
înlănţuire ca să o abandoneze pe parcurs – dacă urmează să mi
se întâmple ceva, va fi doar după ce se va termina şirul de flori.

 126 
 Momentan sunt în siguranţă.
Chiar şi în biserici.
Cu aparatul foto pe umăr, îmi trec adresa în telefon şi încep
să merg în direcţia aia, sorbind din când în când din supă. Îmi
termin prânzul înainte să ajung la biserică, o monstruozitate cu
faţada galbenă, care nu poate fi sub nicio formă minunea
despre care vorbea doamna la telefon. E una dintre
construcţiile care impresionează doar prin dimensiune,
complet lipsită de suflet sau personalitate. Nu sunt creştină –
nu prea sunt religioasă, de fapt – dar am crescut lângă
bisericuţa de piatră din Boston şi am o idee despre ce ar trebui
să simţi când te apropii de un loc sacru.
Clădirea are geamuri înalte, înguste, dar complet lipsite de
desene. Despre ce vorbea femeia aia, atunci?
Stau o vreme în parcare, iar temperatura este chiar plăcută,
puţin peste zero grade. La naiba, de când am început să mă
simt bine la temperaturi din astea?
— Te-ai pierdut, scumpo? mă întreabă o femeie sprijinită de
uşa laterală, în timp ce trage dintr-o ţigară.
— Poate, zic şi mă îndrept spre ea. Am auzit pe cineva
vorbind despre nişte vitralii noi, şi am…
— Ah, se referea la capelă.
Face un semn din mână şi din greşeală îmi bagă fum în ochi.
— Vino cu mine, îţi arăt eu. Unul dintre fondatorii bisericii s-
a supărat când au înălţat capela şi a insistat ca măcar să se
respecte arhitectura tradiţională în construcţia ei. Nu era de
acord cu modernizarea lăcaşelor de cult.
Femeia mă conduce pe lângă un complex de clădiri, toate
acoperite cu piatră vopsită în galben, urâtă, dar, acolo unde se
termină parcarea, parcă ascunsă de ochii vizitatorilor, apare o
clădire din cărămidă. Are într-adevăr vitralii şi se potrivesc
minunat, mai ales că în spatele ei începe pădurea.
Femeia zâmbeşte când îmi observă expresia uimită şi îmi

 127 
face un gest spre poartă.
— Nu este încuiată, iubito. Stai cât timp simţi nevoia.
Las termosul pe treptele de la intrare, îmi scot aparatul şi
încep să mă plimb în jurul capelei. Cele mai multe ferestre sunt
mai înalte decât mine, pline de graţie şi culoare, fără a fi
încărcate. Sunt obişnuită cu vitralii pictate cu scene din Biblie,
dar acestea sunt mai mult cu peisaje. Într-o parte munţii şi nori
denşi, întinzându-se până în depărtare. Alta înfăţişează o
cascadă, căderea apei descoperind copaci pe fundal, care se
continuă pe fereastra următoare. Cea de lângă ea arată o pajişte
cu flori.
Pe lângă ferestrele mari, mai sunt şi unele rotunde, mici, care
aduc şi mai multă culoare. Chiar şi când setez aparatul pe alb-
negru, bogăţia culorii tot mai reuşeşte să strecoare umbre.
Nici nu ştiu de câte ori am cercetat fiecare perete exterior al
capelei, înainte să-mi iau termosul de pe trepte şi să intru să
admir şi interiorul. Aici, unde razele soarelui aruncă lumină pe
podea, este ceva mai mult haos, culorile vitraliilor se suprapun.
Nu sunt scaune, nici bănci, doar nişte perne de catifea pe care
poţi sta în genunchi.
Chavi ar fi iubit şi ar fi urât în acelaşi timp capela asta
micuţă, cu amestecul ei de culoare şi lumină.
Găsesc cele mai ciudate unghiuri, mă strecor prin unghere
pline de praf, care, împrăştiat pe piatră, dă naştere unor siluete
ciudate, a căror formă o recunoaştem doar fiindcă suntem
oameni şi suntem şi noi atât de stranii.
În cele din urmă, mă aşez în genunchi pe o pernă şi îmi
reazem fruntea de lemnul întunecat, rece. Las să mă cuprindă
sentimentul de a fi alături de Chavi, când se chinuia să pună
culoare pe hârtie. Oricât de tare s-ar fi frustrat când nu-i ieşea
aşa cum îşi dorea, nu înceta să caute Sfântul Graal, pentru că
ştia şi ea că mai mult contează căutarea în sine decât răsplata
de la final.

 128 
 Când mă răsucesc să pun aparatul în geantă, ceva aflat în
buzunar foşneşte.
Ah, da, scrisoarea Inarei. Primită în urmă cu o săptămână.
Cumva, am uitat de ea complet, cu toată agitaţia asta.
Cred că ar trebui să-i cer scuze, la un moment dat.
Dragă Priya,
Mulţumesc că mi-ai răspuns la scrisoare. Trebuie să
recunosc, acum mă simt un pic mai puţin penibilă. Simt că are
rost că ţi-am scris.
Totuşi, încă am senzaţia că înot împotriva curentului.
Oricât de mult s-ar vorbi despre Grădină, sunt lucruri pe care
oamenii încă nu le ştiu. Am bănuiala că unele lucruri vor fi
dezvăluite la proces, iar o parte din ele vor stârni reacţii care de
care mai indignate. Avocaţii Grădinarului insistă să fiu şi eu
pusă sub acuzare. Să fiu fugită de acasă nu este o infracţiune,
dar să folosesc acte false pentru a mă angaja este. Dacă vor
putea dovedi că am furat bani din casa bunicii mele după ce a
murit, sigur vor insista să-mi primesc pedeapsa şi pentru
delictul acesta.
Sunt surprinsă că nu au emis ipoteza că mi-aş fi ucis bunica,
ca şi cum o femeie care nu făcea altceva decât să bea şi să
fumeze în faţa televizorului nu ar fi putut să dea colţul din
senin.
Dar chiar înţeleg strategia lor, pe bune. Sunt un martor de
bază. Sunt coerentă şi nu mă pierd uşor când dau declaraţii, şi
pot vorbi mult şi bine în numele fetelor care nu o pot face ele
însele. Apărarea trebuie să facă tot posibilul pentru a mă
discredita.
Simţi şi tu uneori că toată cultura pentru mase te-a minţit cu
neruşinare?
De fiecare dată când citesc articole sau urmăresc reportaje
despre Grădină, Inara mă frapează ca o persoană calmă şi
stăpână pe sine. Nu îşi pierde ideile într-o conversaţie, nu îşi

 129 
lasă interlocutorii confuzi în legătură cu spusele ei.
Mă întreb dacă acum, când îmi scrie, lasă deoparte ceva din
autocontrol. Îl lasă puţin să respire, până când va avea din nou
nevoie de el.
Cunosc sentimentul.
Avem toate filmele astea şi reality show-urile obsedate de
dreptate, de sistemul de justiţie. Îţi dau senzaţia că totul se
petrece imediat, procesul şi investigaţiile sunt simultane,
poliţiştii găsesc noi dovezi şi le aduc în instanţă chiar la timp
pentru o dezvăluire dramatică şi un verdict corect. În plus, pare
mereu că victimele au parte de consolare şi încep să se
vindece.
E o prostie. Dar, până acum, nici eu nu mi-am dat seama cât
de departe de adevăr este.
Treizeci de ani de omoruri cauzează o grămadă de întârzieri,
cu atât mai mult cu cât nenorocitul e bogat şi are o echipă de
avocaţi foarte bună. Distrugerea Grădinii… niciodată nu m-aş fi
gândit că ar îngreuna lucrurile. A fost salvarea noastră. A
distrus uşile cu sistem complicat de coduri care ne ţineau
prizoniere, aşa că acum apărarea nenorocitului susţine că
puteam ieşi şi intra oricând de acolo, şi că am ALES să
rămânem. Acuzarea încearcă să lege fiecare victimă de un
nume şi nişte dovezi, dar unele cadavre au fost distruse în
explozie. Altele nici nu erau propriu-zis în Grădină, ci doar pe
proprietate. Ai crede că fetele moarte din vitrine ar fi fost totuşi
de ajuns…
Vic îşi dă toată silinţa să nu ne lăsăm descurajate, dar ne-a
spus să ne pregătim şi pentru posibilitatea să se împlinească
un an de la evadarea noastră înainte ca procesul propriu-zis să
înceapă.
Eddison spune că apărarea are o armată de medici şi
psihologi care să tărăgăneze lucrurile şi mai mult.
Cândva, tot el mi-a spus că nu e corect să-mi doresc ca

 130 
Grădinarul să fi murit în explozie. Că un proces în urma căruia
va fi condamnat ne va aduce mai multă linişte sufletească
decât moartea lui rapidă.
Dar despre asta e vorba, până la urmă? Despre dreptate?
Fetele care se tem să iasă din casă, pentru că au parte de toată
atenţia nedorită, hărţuite la şcoală şi la muncă, şedinţele de
terapie care nu se termină niciodată? Un băiat care jură că era
îndrăgostit, sperând să scape în felul ăsta de vină? Un bărbat
care ar putea scăpa de închisoare şi ar trăi într-un sanatoriu de
lux până la sfârşitul zilelor?
Oamenii îmi spun să am răbdare, să cred în dreptatea legii.
Chiar dacă va fi condamnat, chiar dacă va primi închisoare
pe viaţă sau chiar pedeapsa cu moartea, în ce fel e asta
dreptate? Noi va trebui să ne păstrăm rănile deschise, la vedere
pentru toată lumea, având permanent în minte ce ne-a făcut.
Cum vor schimba verdictul toate astea, când va fi găsit vinovat?
Ce fel de sistem justiţiar pune o fetiţă de doisprezece ani la
bară, în faţa martorilor şi spectatorilor curioşi, şi o obligă să
povestească detaliat cum a fost violată?
Dacă îl vor găsi pe bărbatul care a ucis-o pe Chavi, crezi că
asta te va ajuta? Poate sunt doar eu prea cinică…
Chiar îmi doresc să cred în povestea asta cu dreptatea, dar
nu pot să mă opresc din a mă gândi că ne-ar fi fost tuturor mai
uşor dacă toţi trei bărbaţii cu numele MacIntosh ar fi murit în
noaptea aia.
Dacă Chavi nu mai e aici, să se bucure de dreptatea care i se
face, oare noi de ce ne-o dorim atât de tare? Ce am putea face cu
ea?
Nu am un răspuns pentru Inara. Nu am nici măcar un
răspuns pentru mine.
Dar mă întreb uneori… dacă aş fi murit eu în noaptea aceea,
iar Chavi ar fi rămas în urmă, să sufere şi să se schimbe –
ţinând cont de cât de tare iubea ideea de iertare, oare ar fi avut

 131 
puterea să-şi păstreze credinţa în dreptate?

Eddison opreşte în parcare, priveşte la capela din piatră şi se

cutremură. Până în ultima lui clipă de viaţă, n-o să priceapă de
ce naiba Priya nu detestă bisericile, după ce a găsit trupul
surorii sale în felul ăla. Ştie că biserica din oraşul unde a
crescut fata are şi amintiri plăcute pentru ea, după-amiezile
însorite alături de Chavi, dar nu pricepe cum de Priya mai poate
iubi capelele micuţe cu vitralii.
Priya iese afară îmbrăcată în haina ei lungă de iarnă, cea pe
care a cumpărat-o doar ca să o târască dramatic pe scări, ca un
personaj din desene animate, şi ca s-o amuze pe mama ei.
Relaţia dintre cele două e greu de înţeles privită din afară.
Se urcă pe locul de lângă el şi îşi pune aparatul foto şi
termosul în suportul de pe portiera maşinii.
— Bine aţi venit în Colorado. Locuitorii: morţi prin degerare.
— De ce crezi că e mai rău ca la Washington?
— Sunt munţi.
O urmăreşte lăsându-şi capul pe spate şi închizând ochii.
— Eşti bine?
— Sunt obosită. Am coşmaruri.
Întoarce privirea spre el.
— Parcă nu-mi mai găsesc liniştea.
— Biscuiţi Oreo?
— De fapt, nu, pe partea asta am fost în regulă. Tentată, dar
m-am abţinut cu brio.
— Ţi-e teamă?
— Da.
Apreciază că fata nu simte nevoia s-o ascundă faţă de el.
Casa închiriată de familia Sravasti este una drăguţă, pe o
stradă cu alte case drăguţe, niciuna care să iasă în vreun fel în
evidenţă. Câţiva vecini au încercat să adauge personalitate prin
steaguri sau statui pe peluză, în timp ce a familiei Sravasti a

 132 
rămas îngrijită, dar impersonală. Nu poate spune că este
surprins.
Înainte să intre după Priya în casă, se opreşte pe trepte şi se
uită la camera de supraveghere. Lentila e îndreptată în aşa fel
încât să aibă o vizibilitate cât mai bună. Nu există vreun indiciu
că ar fi pornită, iar discreţia asta îi place.
— Nu pare rupt din peisaj, spune ea, scoţându-şi haina groasă
şi atârnând-o în cuier.
— Cine nu pare?
— Individul care lasă florile. Ambele dăţi, le-a adus în plină
zi. Aşa că, oricine ar fi, nu a trezit câtuşi de puţin suspiciunea
vecinilor. Mulţi din casele de alături lucrează de acasă, sau sunt
şomeri, şi nimănui nu i s-a părut ceva suspect în curtea
noastră.
— I-ai spus asta lui Finney?
— Nu, dar le-am spus lui Sterling şi Archer.
Întinde mâna să ia şi haina lui. Înainte să i-o dea, îşi pune în
buzunare fularul şi mănuşile.
— Vrei cafea?
— O fac eu, spune Eddison, care a mai băut din cafeaua făcută
de Priya, şi în mod cert gustul ei trădează faptul că a fost făcută
de o persoană care nu consumă des aşa ceva – o experienţă pe
care nu şi-ar dori să o repete.
— Te aştept în sufragerie, atunci.
Se apleacă şi caută în sertarul de sub masă chibriturile.
Aprinde un băţ, apoi lumânarea roşie, şi lasă un pupic pe rama
strălucitoare a fotografiei surorii ei.
După ce Priya merge sus, el se uită la poză. Chavi avea pielea
mai închisă la culoare decât Deshani şi Priya, aproape la fel ca
a tatălui ei. Dar, în afară de asta, Dumnezeule… seamănă atât de
bine cu Priya. Sau Priya seamănă cu ea. A văzut-o machiindu-
se de câteva ori, fără să-i tremure mână când trasa dunga
neagră de tuş la ochi. Sau când lăsa pe pleoape umbre gri sau

 133 
albastru deschis.
Oare precizia venea şi din faptul că-şi vedea propria soră în
oglindă?
Clatină din cap şi merge pe hol, să-şi lase pe măsuţă geanta
cu laptopul, apoi revine în bucătărie. Poate că Priyei nu-i place
cafeaua, dar mama ei o venerează, din moment ce espressorul
tronează în mijlocul bucătăriei, ca un împărat. Îi ia un minut să
se prindă care sunt setările, pentru că aparent lui Deshani nu-i
place cafeaua clasică, simplă, după care îl porneşte şi aşteaptă.
O aude pe Priya coborând în sufragerie.
Când ajunge şi el în sufragerie, mai să scape cana de cafea
din mână. Priya e întinsă pe covor, pe spate, cu părul împrăştiat
în jurul capului, cu picioarele ridicate pe marginea canapelei.
Are mâinile împreunate pe piept. Eddison închide ochii şi se
căzneşte să alunge imaginile nedorite din minte. Obişnuieşte
să reţină detaliile tuturor fotografiilor din dosarele victimelor.
— Albastru, spune ea.
— Ce?
— Chavi prefera roşul. Eu, albastrul.
Eddison deschide bine ochii şi se uită la albastrul din părul
ei, din jurul ochilor, albastrul pietrelor din bijuteriile de pe faţă.
Rujul roşu al Priyei este mai închis decât cel pe care-l purta
Chavi. Una peste alta, Priya e definită de albastru şi gri, nu de
roşu şi auriu. Poate că nu e aşa de important, dar îl ajută acum
să vadă deosebirea dintre cele două surori.
Eddison întinde mâna după geanta laptopului, dar fata îl
opreşte.
— Aşteapt-o şi pe mama. Nu are rost să faci aceeaşi chestie
de două ori.
Astfel ajung să-şi petreacă ora următoare discutând despre
Ramirez şi tipa de la Contra-terorism pe care n-o numeşte
iubita ei încă, despre Vic şi panica lui pricinuită de plecarea
fiicei cele mai mari la facultate, în toamnă. Apoi despre

 134 
baseball şi despre cine va câştiga campionatul în primăvară, iar
Eddison e mândru că a convins-o să-i placă sportul şi să
urmărească clasamentele.
Deshani ajunge acasă pe la şapte şi jumătate, lăsând
sacoşele pe măsuţa de cafea şi mormăind ceva spre ei, înainte
să urce scările.
Eddison se uită la Priya.
— O să fie mai umană odată ce se va schimba în haine
adevărate, spune fata. Odată ce ajunge acasă, de abia aşteaptă
să scape de hainele de la job.
— Sunteţi singurele persoane din lume care consideră
pijamalele mai reale decât costumele.
— Ţi-ar plăcea mai mult să-ţi petreci restul vieţii cu cravată
la gât, sau într-un tricou cu echipa ta preferată?
Nu răspunde la provocarea ei. Dacă ar răspunde, nu l-ar pune
în lumina dorită.
Priya se rostogoleşte pe o parte, apoi se ridică şi merge în
bucătărie, de unde aduce farfurii şi tacâmuri. Pe lângă astea,
mai aduce şi un castron.
— Asta e, doar două farfurii avem despachetate.
— Sunteţi nişte sălbatice.
— De-a dreptul.
Eddison pufăie pe nas, dar acceptă să i se pună în faţă una
dintre cele două farfurii. Până când Deshani li se alătură,
îmbrăcată în colanţi şi un tricou cu logo-ul facultăţii
Cambridge, Priya a triat mâncarea pentru toţi trei. Rutina a
devenit confortabilă, plăcută. Deshani îi amuză povestindu-le
despre asistentul ei misogin, care nu-şi poate ascunde
dezgustul în faţa situaţiei de-a fi nevoit să primească ordine de
la o femeie şi să trăiască mereu cu ruşinea că ar putea fi
oricând retrogradat. Eddison are senzaţia că idiotul respectiv
nu a fost concediat încă pentru că Deshani se amuză să-l vadă
suferind.

 135 
 Într-o mică măsură, recunoaşte că e tulburător.
Abia după ce au terminat de mâncat, iar degetele Priyei
desfac o prăjitură cu răvaş, fără a o mânca, Deshani suspină şi
priveşte spre servieta poliţistului.
— Aşadar, care sunt veştile proaste?
Dumnezeule.
Eddison se reazemă pe canapea, apoi îşi freacă fruntea cu
degetele, chinuindu-se să-şi pună gândurile în ordine.
— Când Aimée Browder a fost ucisă în San Diego, am ajuns la
concluzia că trebuie să fi fost o coincidenţă teribilă.
Priya îşi închide ochii. Pare un fel de evadare de la ce
urmează să audă.
— Nu aţi observat nimic nelalocul lui, nicio persoană care să
vă amintească de Boston, aşa că nu am găsit legătura. Oricât de
ciudat ar fi fost faptul că aveaţi o conexiune cu a doua victimă,
până la urmă a reieşit a fi doar o coincidenţă.
— Dar aţi bănuit o legătură? întreabă Deshani, tăios.
— Da, dar nu aveam pe ce să ne bazăm pentru a înainta pe
acea pistă.
— Florile livrate nouă ar fi schimbat asta, totuşi.
Eddison încuviinţează din cap. Nu vrea s-o facă pe Priya să
se simtă prost – mai rău decât se simte deja – dar nu poate
contrazice afirmaţia corectă a mamei ei.
— Nu aveaţi de ce să vă gândiţi că ar fi importante. Nu fără a
şti amănuntele celorlalte cazuri.
— De ce au însemnătate florile? întreabă Priya încet.
Şi-a rezemat capul de genunchii strânşi la piept ai mamei ei,
iar Deshani îşi trece degetele prin părul cu şuviţe albastre al
Priyei.
— La fel cum Chavi a fost găsită înconjurată de crizanteme,
fiecare victimă a primit câte o floare. Prima a avut narcise. A
doua a avut crini.
— Şi Aimée?

 136 
 — Amarant.
Priya lasă să-i scape un oftat.
— Mama ei creştea planta aceea, spune ea. Avea o grădină pe
acoperiş, şi creştea amarant, pe care-l folosea la gătit. Aimée
rupea câte o crenguţă în fiecare zi şi o prindea în păr. Mama ei
se amuza mereu pe seama faptului respectiv. Ştii care mai e
denumirea amarantului, cea populară?
Eddison clatină din cap.
— Dragoste însângerată.
Oh, la naiba.
— Aşadar, cine ne aduce florile reproduce ordinea în care au
avut loc crimele, concluzionează Deshani.
— Nu putem şti încă dacă avem de-a face cu criminalul
nostru, spune poliţistul. Ar putea fi un nebun de prin vecini
care şi-a dat seama cine sunteţi şi vrea să vă hărţuiască. Florile
primite în San Diego, asemănarea pe care v-aţi amintit-o, legată
de cartonaşele din buchete, astea ar sugera prima variantă, dar
încă nu avem dovezi.
— Ce v-ar putea folosi ca dovezi?
Ambele femei îl privesc cu atenţie.
— Ah, şopteşte Priya.
— Ah? spune Deshani. Ce vrei să spui, mai exact?
Eddison încuviinţează, ştiind că Priya a înţeles corect.
— Până când nu va încerca să atace, sau până când nu-l
prindem lăsând chiar el florile, nu avem cum să ştim. Florile în
sine nu înseamnă mare lucru.
— Nu înseamnă mare lucru?
— Nu sunt în sine o ameninţare, îi explică Priya mamei ei.
Fără a avea o dovadă că ar fi altceva, ele reprezintă un cadou,
sau o avertizare. Ori ambele în acelaşi timp.
— Florile lui Schrödinger, pufneşte Deshani. Minunat.
— Şi cum am putea determina FBI-ul să ia măsuri?
De ce naiba nu i-a cerut lui Vic să-l însoţească? Se pricepe

 137 
mai bine în astfel de situaţii.
— Eddison? întreabă Deshani, ridicând mult sprâncenele. Ce
e cu faţa asta, de parcă aştepţi să fii decapitat?
— Indiferent cine lasă florile, este cazul FBI-ului, ne vom
ocupa de el.
— Dar?
Suspinând, le rezumă în câteva propoziţii situaţia curentă,
legată de Vic, Finney şi Martha Ward, şefa de secţie, şi felul în
care va privi ea lucrurile. Femeile ascultă cu atenţie, şi ar fi
putea fi intimidante pentru cineva care le cunoaşte mai puţin.
— Ca să rezumăm, spune Deshani. Crezi că femeia asta îi va
împiedica pe poliţişti să vină aici în caz că avem nevoie de
ajutor.
— Nu, nu cred. Finney nu agreează lupta pentru putere şi nu
prea iese des pe teren, dar, dacă se ajunge la o confruntare, are
la fel de multă vechime în rândurile FBI-ului ca şi Vic. Dacă va
dori să-şi impună voinţa, nu o văd prea bine pe Ward. Cât timp
vizitele de supraveghere ale poliţiştilor nu durează mult, nu
cred că se va opune.
— Şi dacă florile vor veni din ce în ce mai des? Va aproba
cheltuielile de deplasare ale poliţiştilor, care vor fi nevoiţi să
facă drumuri tot mai dese?
— Priya…
— Suntem prinse la mijloc în toată încurcătura asta?
— Poate.
Ignoră înjurătura lui Deshani, ca să păstreze contactul vizual
cu Priya. Încercând s-o liniştească, pe cât poate.
— Vic şi Finney nu se vor tăvăli la picioarele ei, ca nişte
căţeluşi. Vor lupta pentru tine. Dar va trebui să-l prindem pe
tipul ăsta cât mai repede posibil.
— Şi, între timp, fiica mea e lăsată la discreţia cuiva care ştie
unde locuim şi foarte probabil i-a ucis sora.
Eddison se crispează.

 138 
 — Aşadar, momentan cu ce ne ajutaţi? întreabă femeia.
— Finney îl analizează pe Landon, spune poliţistul. Lipsa
numelui de familie îngreunează puţin lucrurile.
— Aşadar, credeţi că e un potenţial suspect?
— O persoană demnă de cercetat, momentan. Vedem unde
duce investigaţia.
— Mereu rămâne doar de aşteptat, în cea mai mare parte a
timpului? spune Priya.
— Cam aşa, cel puţin până se precipită lucrurile. Dar ştii deja
asta.
— Cu alte cuvinte, deocamdată doar aşteptăm.
— De ce ai venit până aici ca să ne spui asta? întreabă
Deshani, legănându-se uşor. Nu e ceva ce nu ai fi putut să ne
comunici la telefon.
— Pentru că am vrut să-mi vedeţi chipul când vă promit că
nu-l voi lăsa pe nemernicul ăsta să se atingă de voi.
Ambele femei îl privesc până ce poliţistul simte broboane de
sudoare pe frunte. Fiecare din ele poate avea efectul ăsta
asupra persoanei pe care o are în faţă – împreună, pot fi
copleşitoare.
Apoi Priya izbucneşte în râs.
— Avea nevoie să ne vadă feţele, mamă. Suntem ca şi parte
din aceeaşi familie – simţea nevoia să se asigure că suntem
bine.
Deshani chicoteşte, iar Eddison simte cum i se înroşesc
obrajii şi nu poate face nimic ca să împiedice asta.
Dar n-o poate contrazice deloc pe Priya.

În dimineaţa următoare, Eddison aduce gogoşi proaspete şi

se aşază pe canapea, cu un teanc de foi în braţe, în timp ce eu
vorbesc pe Skype cu profesorul meu din Franţa. În ciuda a tot
ce se întâmplă, sunt încă la zi cu temele, iar profesorii spun că
mă voi integra fără probleme din toamnă într-o clasă obişnuită.

 139 
 Eu şi mama am discutat şi despre posibilitatea de a-mi da
examenele mai repede şi a termina liceul mai devreme aici, în
America, iar apoi să încep direct facultatea din toamnă. Dar
este asemănător cu escaladarea unui vârf de munte – în teorie,
te entuziasmează prea mult, şi poate că exagerările şi
surescitările nu sunt lucrul de care am nevoie acum. Şcoala la
care mă voi duce are elevi din multe colţuri ale lumii, aşa că
sunt obişnuiţi cu eventualele dificultăţi pe care le-aş putea avea
când voi începe să studiez totul în franceză.
Când Eddison a băut suficientă cafea, iar eu m-am concentrat
destul pe şcoală cât să mă simt o elevă model, ne îmbrăcăm
bine şi pornim spre şahişti.
— Faci tot drumul ăsta pe jos în fiecare zi? mă întreabă el.
Clatin din cap, în timp ce aşteptăm la trecerea de pietoni să
se facă verde.
— Merg doar de vreo trei ori pe săptămână. În general, cam
când am chef.
— În anumite zile?
— Mai puţin marţea, în general. Marţea e o zi bună să mergi
la medic.
Eddison repetă vorbele mele, şi aproape că-l văd cum îşi
notează într-un carneţel imaginar pe care-l poartă în cap. Chiar
dacă ţine mereu o agendă la el, încearcă să nu o scoată prea des
din buzunar în timpul unor conversaţii obişnuite, relaxate.
E destul de cald azi cât să nu am nevoie de haina mea groasă
de iarnă – un hanorac cu glugă e chiar suficient. Am fularul la
gât, băgat pe sub fermoarul hanoracului, mănuşi, căciulă,
bocanci. E mijlocul lui martie în Colorado, şi în sfârşit parcă
începe să adie un aer de primăvară.
Eddison s-a uitat la pozele pe care le-am făcut şahiştilor, dar
ar vrea să evalueze şi pe cont propriu situaţia. Deşi nu a spus-o
explicit, ar vrea să îl vadă cu ochii lui pe Landon.
Happy mă observă încă de când intru în parcare.

 140 
 — Fata Albastră! Vino să-mi faci galerie! Pierd meciul.
Eddison pufneşte pe nas lângă mine.
Merg până în mijlocul insulei de verdeaţă şi salut pe toată
lumea. Gunny doarme, cu căciula trasă pe ochi, căciulă pe care
îmi amintesc că i-o tricota Hannah săptămâna trecută. Landon
e în capătul opus al şirului de bănci. Gunny nu prea îl are la
inimă, cred, dar nici nu se îndură să-l alunge.
— El e amicul meu, Eddison, spun. A venit în oraş pentru
câteva zile.
Eddison dă din cap, dar cred că nu prea inspiră încredere, cu
haina lui lungă, anostă, şi cu eşarfa verde la gât.
Pierce îl cântăreşte din cap până-n picioare.
— Poliţist? întreabă în cele din urmă.
— Mai mult sau mai puţin.
Câţiva bărbaţi clatină din cap, şi cam aşa se termină partea
cu saluturile şi prezentările. Pozele pe care le-am dat poliţiei au
şi numele şahiştilor trecute pe ele, cele pe care le cunosc, mă
rog. Porecle cum ar fi Yelp, Corgi sau Happy nu sunt neapărat
de mare ajutor, dar sunt totuşi un punct de plecare.
Mă aşez vizavi de Happy şi trag cu urechea la discuţii.
Eddison se învârte în jurul mesei şi evaluează starea jocului.
Şahiştii, odată lămuriţi că e mai mult sau mai puţin poliţist, nu
prea îi mai aruncă nicio privire, nu par foarte interesaţi.
Cu excepţia lui Landon.
Landon pare că nu-şi mai găseşte locul.
Evaluează din priviri cum găsesc ceilalţi prezenţa străinului
printre ei, apoi, când e cazul să facă o mutare, scapă piesa din
mână. Eddison se aşază în cele din urmă aproape de Landon şi
începe să discute cu bărbaţii din dreapta lui. E interesant să-l
studiez pe Eddison în mijlocul unei investigaţii făcute parţial
pe ascuns, când îşi lasă la iveală latura de poliţist.
Discută despre cât de sigur este cartierul, şi uşor, uşor îi
trage de limbă. Mai are puţin şi va afla în linii mari pe unde

 141 
locuieşte fiecare. Le obţine numele de familie fără a face vreun
efort special, în timp ce îi amuză cu povestiri şi bancuri legate
de poliţişti.
Landon, din nou, face excepţie de la atmosfera generală. Nu-
şi dezvăluie numele şi nici nu intră în discuţia legată de
criminalitatea locală. Se concentrează doar asupra tablei de
şah. Eddison observă de fiecare dacă când Landon tresare şi
sunt convinsă că deja şi-a făcut în minte o hartă a Huntington-
ului cu posibilele locuri unde bănuieşte că se află casa
bărbatului.
Fără a-l intimida cu vreo ameninţare directă, poliţistul l-a
pus deja pe jar pe Landon.
Mă îngrijorează destul de tare, pentru că, da, Landon era un
ciudat, fără discuţie, însă dacă este atât de speriat cu siguranţă
are ceva de ascuns. E şi amuzant, cumva, fiindcă Eddison şi
mama au în comun mai multe decât aş fi crezut. Cred că el s-ar
simţi jignit dacă i-aş spune asta.
O să păstrez remarca pentru o ocazie specială.
În mod normal – adică de fiecare dată când am venit aici –
Landon nu părăseşte foişorul decât după ce plec eu, ca să mă
urmărească la cafenea. De data asta, nu trece nici măcar o oră
şi el se ridică, murmură o scuză şi se retrage.
Steven, unul dintre veteranii războiului din Golf, se uită la
rânjetul lui Eddison, apoi la mine, şi spune:
— Trebuia să ne zici dacă tipul ăsta te deranja.
— N-am vrut să stric cursivitatea jocului.
— Siguranţa ta e mai importantă.
Sunt soldaţi, oameni trecuţi de prima şi a doua tinereţe, aşa
că au adesea viziuni diferite asupra a ce înseamnă
comportament acceptabil între bărbaţi şi femei. Îmi place
cavalerismul lor, dar nu o să mă hazardez să presupun că avem
aceleaşi concepţii progresiste.
— Eddison a venit în oraş pentru o chestie legată de munca

 142 
lui, spun. Să vadă dacă sunt cumva paranoică.
Steven se întoarce spre Eddison.
— Şi este?
— Dacă e paranoică? Nu. Un tip nu o ia aşa la sănătoasa din
senin decât dacă ştie că are gânduri necurate.
— O să faci ceva legat de asta?
— Nu pot aresta pe cineva pentru că are gânduri murdare.
Dar cred că dacă se sperie sunt mai puţine şanse să dea curs
acelor gânduri.
Cu toţii încuviinţează din cap.
Frigul e diferit la munte faţă de cum este în apropierea
oceanului, chiar dacă temperatura rămâne aceeaşi. Nu trece
încă o oră şi Eddison începe să clănţăne din dinţi, în ciuda
încălzitoarelor. Îl sărut pe Gunny pe obraz, apoi îl iau pe poliţist
şi-l conduc în cafenea.
Se încruntă când vede logo-ul de la Starbucks. Are ceva
împotriva cafelei de fiţe, şi detestă orice local care cere mai
mult de un dolar pe o stacană de cafea. Când locuiam în
Washington, forma preferată de amuzament a lui Mercedes era
să-i facă pe Eddison şi pe mama să bea cafea împreună.
În timp ce Eddison se răfuieşte vizual cu logo-ul, îl văd pe
Joshua ridicându-se de la o masă, cu paltonul azvârlit pe un
braţ. Pare să-i placă la nebunie puloverele pescăreşti, în
carouri, cel puţin aşa pare – probabil că are o întreagă colecţie
acasă. Cel pe care-l poartă acum e un gri închis, care merge
perfect cu părul lui roşcat, uşor grizonant la tâmple. Mă vede şi
îmi zâmbeşte, ridicând ceaşca de ceai în semn de salut, dar nu
se opreşte să stea de vorbă cu mine în drum spre uşă.
Cu băuturile în mână, eu şi Eddison pornim spre casă.
Drumul îl facem într-o tăcere relaxantă, punându-ne gândurile
în ordine.
Când ajungem, privim uşuraţi treptele pe care nu se află
niciun buchet de flori.

 143 
 — De fapt, nici nu ştiu dacă-mi doresc să văd nişte flori aici,
spune el după un minut.
— Cunosc sentimentul.
Odată ce mă vede înăuntru, în siguranţă, cu uşa încuiată,
Eddison se urneşte înapoi spre Denver, să-i spună şi lui Finney
ce a aflat, apoi să zboare spre est. Îmi dau seama că toate
drumurile astea le face de dragul meu. Ar fi trebuit să fiu doar o
parte a investigaţiei, nu şi o parte din viaţa lui, dar iată-mă aici,
cinci ani mai târziu. Mai apropiată decât rudele de sânge… şi nu
regret deloc.
Cred că nici el nu regretă, chiar dacă trebuie să ia decizii
complicate din cauza mea.
Dedic câteva ore temelor, pentru că aşa mi se pare
responsabil, discut cu mama prin mesaje legate de alegerea
pentru cină (ea câştigă în cele din urmă, asta fiindcă n-am mai
mâncat curry de când eram în Birmingham), apoi scot
scrisoarea Inarei.
Nu sunt sigură de ce nu i-am vorbit lui Eddison despre ea. El
o cunoaşte, chiar dacă nu o place neapărat, sau nu se poate
hotărî încă să o placă. Dar e drăguţ s-o păstrez doar pentru
mine.
Apuc jurnalele de pe podea, începând cu cele din
Washington. Mai sunt unele şi jos, în sufragerie, dar vreau să
mă concentrez pe alea din San Diego şi Washington. Vreau să
caut acolo indicii.
Cu doi ani în urmă, îmi făcusem o prietenă în San Diego. O
chema Aimée Browder şi era îndrăgostită de tot ce era
franţuzesc. Oricât de retrasă aş fi încercat să fiu, ea era mereu
acolo, dar fără să mă sufoce. Am lăsat-o să mă ducă la filme
franţuzeşti, la clubul pasionaţilor de franceză. În unele după-
amiezi stăteam la uşa studioului de balet şi îmi făceam acolo
temele, în sunetul muzicii clasice, aşteptând-o să-şi termine
cursurile.

 144 
 Când ne pregăteam să ne mutăm la Washington, am
întrebat-o dacă o să vrea să păstrăm legătura. Şi am păstrat-o,
de fapt, cam o săptămână jumate. Primele zile în care nu mi-a
scris nu m-au îngrijorat – amândouă aveam un program destul
de încărcat. Urma să răspundă când avea să fie mai liberă, mi-
am zis.
Apoi am primit un telefon de la mama ei, care suspina atât
de tare, încât a fost nevoită să-i dea mobilul soţului său, ca să-
mi spună că Aimée e moartă. Fiica lor şi prietena mea fusese
ucisă. Imediat ce a pomenit de biserică şi flori, am ştiut că
moartea ei are legătură cu Chavi. Nu avea cum să fie o aşa mare
coincidenţă.
Noaptea aia nu a fost prima în care am mâncat până mi-a
venit rău. Departe de asta – se împlineau deja vreo trei ani, de
fapt. Dar cred că atunci a fost cel mai rău. M-am îndopat până
ce stomacul a început să mă doară groaznic, şi simţeam că
pocnesc, efectiv. Mama a fost cât pe ce să mă ducă la spital, ca
să-mi golească stomacul. În clipa aia am ştiut că am ajuns prea
departe şi am izbucnit într-un plâns isteric.
Nu voiam că Eddison să ştie că era atât de grav. Voiam să ţin
povestea departe de Vic şi Mercedes.
M-au sunat din San Diego cu întrebări legate de Aimée,
chestii pe care aveau nevoie să le ştie pentru investigaţie, chiar
dacă nu voiau să mă tulbure şi mai tare. Auzeam cât de
îngrijoraţi erau cei trei. Deşi îmi era groaznic de rău, tot aş mai
fi vrut să mănânc, ca să-mi uşurez suferinţa psihică.
După asta, au urmat câteva zile în care nu am mai putut
mânca deloc. Mama a trebuit să mă oblige. Stomacul mi se
strângea de durere ori de câte ori vedeam mâncare.
Ca să-mi distrag atenţia, am început să caut amănunte legate
de celelalte crime. Nu puteam scăpa deloc de senzaţia că
ignoranţa mea de până atunci o ucisese pe Aimée. Mama
încerca să nu mă sufoce cu atenţia ei, dar mi se uita mereu

 145 
peste umăr. Ea a fost cea care şi-a dat seama că florile lăsate
lângă fetele omorâte erau de acelaşi soi cu buchetele care
apăreau la uşa noastră, când stăteam în San Diego.
Narcise albe şi galbene pentru Darla Jean Carmichael,
moartă cam de tot atât timp pe cât eram eu în viaţă.
Crini cu margini movulii pentru Zoraida Bourret, găsită în
biserica metodistă a familiei ei în duminica de Paşti.
Floarea miresei pentru Leigh Clark, fiica unui preot din
Eugene, Oregon.
O coroană împletită din caprifoi pentru Sasha Wolfson, a
cărei verişoară povestea despre o fată ce purta boboci
parfumaţi în păr, şi uneori le testa dulceaţa pe limbă.
Frezii de toate culorile pentru Mandy Perkins, care se ocupa
de ornamentarea grădinilor din Jacksonville, Florida.
Garoafe albe pentru Libba Laughran, cu marginile roşii, de
parcă ar fi fost înmuiate în sânge. Avea doar paisprezece ani
când a fost violată şi ucisă în apropiere de Phoenix.
Dar, după ce ne mutasem în acel noiembrie, florile nu ne
urmaseră şi în Washington.
Nu avusesem parte de ele nici în Omaha şi nici în
Birmingham, cu excepţia celor trimise de colegul idiot din
Nebraska. Acelea aveau un expeditor cunoscut, totuşi, aşa că
nu le-am menţionat poliţiştilor.
Dacă nu am fi părăsit San Diego, următoarele flori pe care le-
am fi primit ar fi fost căldăruşele, pentru Emily Adams, în
vârstă de şaptesprezece ani, din St. Paul, Minnesota. Emily nu
avea vreo legătură de rudenie cu altă victimă, Meaghan Adams.
Era muziciană, potrivit paginilor-tribut pe care le găsisem.
Cânta ca un înger, în special piese folk. Se pricepea să cânte la
aproape orice instrument. Cu câteva zile înainte de a fi ucisă, a
organizat un protest împotriva unor atentate din şcoli. Şi-a
prins câteva căldăruşe de griful chitarei, în onoarea victimelor.
După ce nenorocitul a omorât-o pe Emily, i-a pus un colier

 146 
din flori la gât, să ascundă tăietura de cuţit. Faptul fusese
menţionat în câteva articole despre crime, dar existau şi poze,
pe diferite site-uri care reuşiseră cumva să le sustragă de la
anchetatori.
Destul de impresionant, ţinând cont că FBI-ul a fost chemat
să se implice abia de la cea de-a zecea victimă, Kiersten
Knowles.
Cu toate cercetările făcute pe cont propriu de mine şi de
mama, nu avem nici jumătate din datele pe care le are FBI-ul.
Totuşi, nici noi, nici ei nu descoperim o pistă.
Dacă într-o zi voi afla un nume, identitatea celui care mi-a
omorât sora, voi căpăta mai multă pace interioară?
Dacă va fi judecat, va însemna că s-a făcut dreptate?
Mă uit la scrisoarea împăturită a Inarei, apoi mă întind după
un pix şi câteva coli albe.
Dragă Inara,
Mama a spus odată că e mare păcat faptul că unii oameni nu
pot muri decât o singură dată.
Una dintre dorinţele ei cele mai mari ar fi să-l găsească pe
acest individ, coşmarul nostru, şi să-l omoare iar şi iar şi iar.
Câte o dată pentru fiecare fată ucisă de el.
Nu ştiu dacă pedeapsa aceasta ar fi mai puţin sau mai mult
decât închisoarea pe viaţă sau injecţia letală.
Obişnuiam să cred că înseamnă ceva. Visam că sunt la
proces şi i se citeşte verdictul, apoi bărbatul cu faţă blurată, pe
care nu i-o vedeam niciodată, începea să plângă zgomotos. Ar fi
fost învins, iar eu şi mama ne-am fi zâmbit, strălucitoare şi
împăcate, apoi ne-am fi prăbuşit una în braţele celeilalte.
Am fi fost fericite.
Suferinţa ar fi luat sfârşit.
De la un moment încolo, am înţeles că nici măcar aşa nu am
fi putut s-o aducem pe Chavi înapoi. Nimic n-ar fi putut.
Apoi, mi-am dat seama că nu doresc ca el să mai rămână în

 147 
viaţă. Nici măcar înecat în lacrimi.
Nu am răspunsuri.
Nu sunt vreo înţeleaptă.
Am doar un sentiment sănătos de ură şi hotărârea ca într-o
zi să învăţ şi eu cu ce se mănâncă viaţa, supravieţuirea mea,
mai ales.
Poate că dreptatea se rezumă la lucrurile astea.

Nu are un motiv anume ca să-şi schimbe destinaţia, din

Washington în New York, dar totuşi Eddison o face.
Ţine mâna pe telefon, unde stă notat mesajul de la Vic.
Momentan, plin de îngrijorare şi frustrări, nu vrea să-şi sondeze
motivaţiile. Ştie că l-a dat peste cap felul în care familia
Sravasti a primit informaţiile despre urmăritor – dar încă nu s-
a prins ce anume îl deranjează atât de tare.
Aşa că îşi schimbă destinaţia într-un impuls de moment,
spunându-şi că va lua apoi trenul ca să ajungă dintr-un oraş în
altul. Oricum, trenul e mai confortabil decât avionul, din
perspectiva lui.
Nici cu metroul nu se împacă prea bine, dar măcar nu-i la fel
de scump ca un taxi.
Stă acum într-un capăt al vagonului, la o distanţă sigură de
bagajele cocoţate unele peste altele, de picioarele aruncate în
toate direcţiile ale celor de pe scaune, şi numără staţiile.
Conversaţiile în diferite limbi se amestecă cu sunetul muzicii
care se revarsă din căştile pasagerilor.
O fetiţă care stă pe genunchii bunicului îi prinde privirea şi
începe să chicotească. Îi zâmbeşte şi el, iar fetiţa chicoteşte din
nou, apoi îşi ascunde faţa după haina bunicului. Are părul prins
în vârful capului, într-o coadă de cal care se zguduie când
puştoaica râde.
Ştie, din teorie, că Inara locuieşte într-un cartier rău famat.
Fata le-a spus asta de la primul interogatoriu. Imediat ce i-au

 148 
dat drumul din spital, s-a întors acolo unde locuise mai înainte.
Poliţiştii din New York preferă s-o caute la muncă, la
restaurant, când au nevoie să discute cu ea sau cu Bliss.
Dar una e să ştii din auzite şi alta e să vezi propriu-zis.
În faţa scărilor de la metrou, trage aer în piept şi simte că-i
vine să vomite din cauza mirosului de urină şi al gunoaielor de
pe stradă. Se obişnuieşte cu mirosul în câteva minute – a mai
avut parte de el, când a ieşit pe teren – apoi îşi încheie cu
atenţie nasturii hainei, ca să-şi ascundă pistolul. S-ar simţi mai
în siguranţă dacă ar şti că poate pune mâna pe el fără
probleme, dar nu-şi doreşte totuşi să atragă atenţia.
Găseşte clădirea, un gigant din cărămidă, cu un aer vechi,
demodat, aproape ruinat. O poartă din fier forjat. Vede şi o
sonerie, dar nu are idee cât de sigur este s-o folosească – poate
că va fi împuşcat imediat ce va suna. Din fericire, nu trebuie să-
şi bată capul prea mult: uşa e descuiată.
În hol, majoritatea cutiilor poştale sunt deschise, unele
plicuri aruncate pe jos. Multe au ştampile ale unor instituţii
oficiale.
Căsuţa poştală a fetelor este în schimb intactă, şi a fost
vopsită de curând în argintiu. Pe ea este lipit şi un abţibild cu
scrisul lui Bliss, mare, cu litere rotunjite, pe care-l recunoaşte
imediat.
Dacă ne furaţi scrisorile, vă las fără coaie. E valabil şi pentru
femei.
Iisuse.
În loc de semnătură, fata a pus o faţă zâmbitoare.
Aranjându-şi un pic rucsacul în spate, Eddison se îndreaptă
spre scări. Există şi o casă a liftului, dar îi lipseşte tocmai
liftul…
N-ar strica şi nişte uşi. În general, lifturile au nevoie de ele.
Deja gâfaie când ajunge la etajul unde are treabă, penultimul
al blocului, şi se gândeşte serios să se apuce în viitor de nişte

 149 
ture de stadion.
Din fericire, n-are nevoie să-şi amintească numărul
apartamentului. Trebuie doar să se uite după beţivul care
doarme la uşă. Bărbatul trăieşte acolo de ani buni, pe preş, şi
niciuna dintre fete nu s-a îndurat să-l alunge sau să cheme
poliţia. În schimb, au început să folosească mereu scara de
incendiu şi geamul pentru a intra şi ieşi din apartament.
Eddison e însă croit din alt aluat.
Îl loveşte pe bărbat cu piciorul în bocancii rupţi şi îi spune:
— Găseşte-ţi altă locuinţă, prietene.
— Îi ţară lib’ră, zice beţivul, apucându-şi mai strâns sticla.
Eddison se apleacă şi-l apucă pe bărbat de glezne, apoi îl
târăşte puţin pe hol. Uşa apartamentului se deschide şi apare
un cap cu păr blond roşcat.
— Ce faci, îl hărţuieşti pe beţivul nostru?
— Doar îl mut de aici, explică Eddison, dând drumul
picioarelor bărbatului, care şi-a şi dus sticla la gură. Tu eşti
Whitney?
— Dar tu cine eşti?
Se simte uşurat de suspiciunea femeii.
— Agentul special Brandon Eddison, o caut pe Inara.
Faţa femeii se luminează, semn că recunoaşte numele. Are
în jur de douăzeci şi cinci de ani. Ca semn particular, un ochi e
complet lipsit de culoare. Pare o chestie permanentă.
— Stai aici, o chem imediat.
După o scurtă aşteptare, o Inara somnoroasă apare pe hol,
îmbrăcată cu un hanorac. Are papuci în picioare şi părul
ciufulit.
— Eddison?
— O să-ţi fie frig dacă urcăm pe acoperiş?
Fata dă din cap şi închide fermoarul hanoracului. Trebuie să
se oprească la un moment dat, ca să-şi dea părul pe spate şi să
nu-l prindă în fermoar. Şi-a tras mânecile peste degete, şi acum

 150 
se freacă la ochi cu ele, încă adormită.
Acoperişul e mobilat – de la scaune simple, de exterior, până
la o canapea învelită de o muşama. Ei doi merg să se aşeze în
capăt, de unde se poate vedea scara de incendiu, şi două colege
ale Inarei pe acolo, fumând şi râzând.
— Îţi dai seama măcar că este trei după-amiaza?
Fata cască, distrată, iar amorţeala o face mai blândă faţă de
cum e de obicei, când reacţionează mai degrabă ca o mâţă
călcată pe coadă.
— Kegs a dat o petrecere după ora de închidere, zice Inara.
Ne-am întors acasă abia pe la opt dimineaţa. Apoi am ajutat-o
pe Noemie cu prezentarea pentru cursul de la ora unsprezece…
— Şi trebuie să fii la muncă la…
— Pe la patru jumate trebuie să plec. Care-i treaba? zice Inara,
după ce îşi pune picioarele sub fund, pe scaun.
— Judecătorul Merrill a stabilit că nu este permis niciun fel
de contact între acuzaţi şi martori, spune el, fără altă
introducere. Dacă Desmond încearcă să te mai contacteze, se
va considera că a mai comis încă o infracţiune.
Vestea pare că a trezit-o complet. Îl priveşte acum cu ochii
mari, miraţi. Pielea i-a devenit şi mai palidă.
— Ce rapid a fost.
— Apărarea nu a prea avut argumente, de data asta. Chiar
dacă nu era ilegal ca Desmond să-ţi scrie, era nepotrivit şi
categoric imoral, iar judecătorul a fost deranjat de conţinutul
scrisorilor.
— Conţinutul… ah, căcat. Evident că a trebuit să le citeşti.
Eddison îşi drege vocea.
— Vic le-a citit. Şi avocaţii, şi ei, da. Dar în special Vic.
Inara îşi sprijină bărbia pe genunchi, iar el are senzaţia că
fata dă cuvintelor mai multă gravitate decât ar trebui. Se
gândeşte că echilibrul lui emoţional depinde de posibilitatea ca
Inara să nu întâlnească familia Sravasti. Nu vrea ca Priya,

 151 
Deshani şi Inara să schimbe impresii, cu atât mai puţin despre
el.
— Sper că nu ţi s-au părut prea interesante scrisorile unui om
care a făcut o fixaţie pentru mine, spune ea în cele din urmă.
— Din ce am înţeles, problema scrisorilor nu a fost nici pe
departe că Desmond îţi declara iubire, spune el, lăsându-se pe
spate în scaun.
— Problema?
— Din ce îmi spune Vic, printre rugăminţile cu care îţi cerea
iertare, Desmond ţi-a adresat şi dorinţa lui ca tu să nu depui
mărturie împotriva lui sau a tatălui său. Să îi… înţelegi.
Inara clipeşte, oarecum nedumerită.
— Să îţi ceară iertare e una. Deşi încă nu pare să priceapă în
ce a constat rolul lui din toată tărăşenia… Dar să îţi ceară să nu
depui mărturie, să pună presiune ca tu să faci alegerea
respectivă… înseamnă încercare de a influenţa un martor, şi e o
infracţiune.
— Şi pretinde în acelaşi timp că mă iubeşte.
— Da. Îl crezi?
— Ăăă… nu?
Eddison cuprinde dintr-o privire acoperişul. Nu mai e nimic
acolo unde auzise că ar fi fost cândva o plantaţie luxuriantă de
marijuana, din poveştile ei. Sunt coşuri cu jucării, deşi el nu şi-
ar lăsa copilul niciodată acolo, nu i se pare sigur.
Fata suspină, iar el o priveşte.
— Ştiu că el crede că mă iubeşte, spune ea încet. Dacă o cred
şi eu… nu ştiu ce să zic. Poate, la fel ca tatăl lui, crede că
nebunia aceasta este dragoste. Dar eu nu vreau să cred că
iubirea e atât de desprinsă de realitate.
— Poate că el are nevoie să creadă că-i iubire.
Cu colţul ochiului, o vede pe Inara încuviinţând.
— Aşa cred şi eu. Vrea să se simtă mai puţin vinovat. Toată
lumea este fascinată de lucrurile pe care le fac unii în numele

 152 
iubirii.
— Dar tu crezi că-i mai mult de atât.
— Dacă nu a fost iubire, atunci ce a fost? întreabă ea.
— Viol, spune poliţistul, cu brutalitate.
— Exact. Iar un băiat ca Desmond nu vrea să se vadă pe el
însuşi ca fiind un violator.
— De ce nu ai citit scrisorile? o întreabă el.
Fata tace.
Îşi priveşte papucii, apoi se agaţă cu degetele de capetele de
măgar, pufoase şi gri, de pe botul papucilor. Sunt urâţi şi nu s-ar
aştepta ca ei să-i placă şi chiar să poarte aşa ceva, dar probabil
ăsta e şi motivul pentru care cineva i-a făcut cadou genul
respectiv de accesoriu.
Spune într-un final:
— Să supravieţuieşti în Grădină depindea de cât de mult îl
înţelegeai pe Grădinar. Cât de mult îi înţelegeai fiii. Acum am
evadat de acolo, şi nu mai simt nevoia să înţeleg. Nu mai vreau.
Nu îmi doresc să mai trăiesc în lumea aia. Pot pricepe că el vrea
să se explice, dar nu sunt obligată să ascult. Nu mai am nevoie
de greutatea aia. Am nevoie…
Eddison îi vede ochii plini de lacrimi, dar suspectează că e
mai multă furie decât tristeţe.
— N-am nevoie să-l aud jurând că mă iubeşte.
— Sentimentele lui nu sunt vina sau responsabilitatea ta, să
ştii.
Eddison nu prea le are cu delicateţea.
Fata pufneşte pe nas, abandonând lacrimi, furie, şi revenind
la ironia ei cu care se simte pe teren familiar.
— Am învăţat în urmă cu multă vreme că nu sunt
responsabilă pentru ce simt bărbaţii faţă de mine.
— Atunci ştii că oricare ar fi sentimentele lui pentru tine, nu
trebuie să te simţi vinovată dacă el suferă din cauza lor.
— Bine, Yoda.

 153 
 Se aude un scârţâit, apoi un cap apare pe scara de incendiu.
— Inara! Vino să ni-l prezinţi şi nouă pe poliţistul tău!
Se uită la Inara şi întreabă şoptit:
— Poliţistul tău?
Fata ridică din umeri.
— Mai bine decât jucăria ta sau animalul tău de companie.
Slavă Domnului, ce naiba!
— Haide, îi spune Inara şi se ridică în picioare. Le poţi
cunoaşte pe cele din apartament, apoi să vii cu noi. Să vezi
care-i traseul nostru până ajungem la muncă.
— Aveţi de fiecare dată acelaşi traseu?
Inara dă ochii peste cap şi începe să coboare pe scară.
Majoritatea tinerelor din apartament îi sunt cunoscute din
povestirile Inarei. După ce fac cunoştinţă, toţi patru se îmbracă
şi ies. Uniformele le aşteaptă deja pe fete la restaurant. Pe
drum, în metrou, râd, glumesc, una dintre fete se machiază, fără
să aibă nevoie de o oglindă. Schimbă saluturi cu nişte indivizi
care par să facă aceleaşi drumuri cu ele în fiecare zi.
Eddison a împărţit o cameră de hotel cu Ramirez şi are o idee
vagă despre ce înseamnă să te machiezi, după ce a văzut
ustensilele ei împrăştiate peste tot. Acum, în timp ce le priveşte
pe fete, se bucură că e bărbat şi că pregătirea lui dinainte de a
pleca la muncă se reduce la decizia dacă să se bărbierească sau
nu.
Localul Evening Star se dovedeşte mai select decât s-ar fi
aşteptat, ţinând cont de cartierul rău famat unde au ales fetele
să locuiască.
Chiar şi îmbrăcat la costum, se simte un pic ponosit pentru
restaurantul respectiv.
— Vino să-l cunoşti pe Guilian, spune Inara şi-l împinge în
restaurant. În plus, Bliss o să se îmbufneze dacă o să audă că ai
fost pe aici şi nu ai trecut s-o saluţi.
— O să se îmbufneze sau mai degrabă o să se bucure?

 154 
 — Nu văd de ce n-ar putea face şi una, şi alta.
Guilian e un tip masiv, roşcat. Părul i-a plecat de pe jumătate
din scalp, lăsându-l cu chelie, dar i s-a adunat într-o mustaţă
stufoasă care îi acoperă aproape jumătate de faţă. Îi strânge lui
Eddison mâna cu putere, iar cealaltă mână i-o pune pe umăr.
— Mulţumesc că ai ajutat-o pe Inara să ajungă acasă în
siguranţă, spune el, solemn.
Dacă arată pe jumătate la fel de inconfortabil pe cât se simte,
Eddison înţelege de ce Inara chicoteşte lângă el.
Bliss e toată numai un mârâit şi nemulţumire, dar când îl
observă, îşi dezveleşte dinţii, şi să dea naiba dacă ăsta nu este
aproape un zâmbet.
Părul ei creţ şi negru stă strâns la spate într-o împletitură, ca
nu cumva să cadă în mâncare, şi abia când o vede aşezată
lângă alte ospătăriţe îşi dă seama că fata poartă o uniformă
diferită.
Ospătarii poartă frac, iar fetele au rochii negre, lungi, cu
spatele gol, iar gâtul şi încheieturile mâinilor sunt prinse în
gulere, respectiv manşete albe. Bliss, în schimb, şi ar paria că şi
Inara au rochii care le acoperă spatele.
Aripile de Fluture.
Eddison îl priveşte pe Guilian, iar patronul restaurantului
înţelege întrebarea nerostită şi încuviinţează din cap.
Mare minune că Inara s-a întors să muncească aici, de unde
a pornit totul.
Bliss îi trage un şut în gleznă, care nu e atât dureros, cât mai
degrabă enervant. Şi-o imaginează ca pe un câine mic şi creţ.
Fioros, gălăgios.
— Spune-mi că nu îi va fi permis să-i mai scrie, zice ea în
şoaptă.
— Nu fără a avea consecinţe serioase.
— El nu prea le are cu chestiile astea, consecinţe şi aşa mai
departe.

 155 
 — Poate că nu.
— Cealaltă favorită a ta este în regulă? întreabă ea şi rânjeşte.
Vic ne-a spus că eşti plecat să te ocupi de un caz special. Părea
straniu că n-au venit şi el cu Mercedes.
— Facem şi chestii pe cont propriu, să ştii.
— E în regulă fata?
— Este bine, deocamdată, suspină Eddison.
A început să creadă că a făcut ceva oribil într-o viaţă
anterioară, de a ajuns înconjurat de femei atât de dominatoare
şi periculoase în asta de acum.
— Dacă Guilian îţi oferă un loc la masa bucătarului, acceptă, îl
sfătuieşte ea. N-o face prea des.
— Asta nu-i în bucătărie?
— Dap.
— Nu staţi voi toate acolo, când patronul nu-i cu ochii pe voi?
Fata râde, viclean. Un tip mai înţelept s-ar scuza, cumva, şi ar
şterge-o cu prima ocazie.
Dar Guilian ţine uşa de la bucătărie deschisă, ca pe o
invitaţie, iar Eddison se trezeşte că dă din cap. Şi, la naiba, cât
de des se iveşte ocazia să mănânce într-un restaurant atât de
select ca ăsta?

Floarea miresei arată altfel de data aceasta. Hârtia în care e

împachetat buchetul nu mai este verde, ci albastru precum
cerul. E legat cu o panglică, tot albastră şi ea. Cartonul cu
numele arată însă la fel, iar eu, conştiincioasă, trimit iarăşi
poze lui Finney şi Eddison. Apoi intru în casă, să mă asigur că
am două căni de cafea curate.
Când cei doi poliţişti noi ai mei ajung, Archer acceptă
cafeaua, cu un zâmbet uşor speriat, în timp ce Sterling mă
întreabă timidă dacă avem şi ceai.
Doamne, normal că avem!
Archer continuă să-mi arunce priviri ciudate, ca şi cum s-ar

 156 
aştepta să mai fiu supărată pentru discuţia de săptămâna
trecută. În general nu am energie să port pică unui om, dar nici
nu clarific situaţia, pentru că e mai bine să fie reţinut şi un pic
îngrijorat. Sterling stă cu ochii pe el, într-un mod subtil. Cu
siguranţă, Archer nici nu-şi dă seama.
Mă simt confortabil cu ei, într-un fel straniu.
Am filmările surprinse de camere la mine pe computer. E
prea întuneric însă pentru a vedea faţa celui care a lăsat florile.
Pare să aibă o constituţie atletică, solidă, dar stă prea zgribulit,
cu căciulă şi fular trase peste faţă, ca să distingeam trăsături ce
ne-ar putea fi de folos, chiar şi cu filtrele prin care Archer trece
imaginea. I se văd doar ochii şi o porţiune de nas.
— Îl recunoşti? mă întreabă poliţistul.
— Cum de eşti convins că este bărbat?
— Din felul în care merge, din postura corpului, spune
Sterling.
Ochii ei sunt lipiţi de ecran, încercând să descifreze indicii.
Archer se sprijină de canapea.
— Cu alte cuvinte, nu îl recunoşti.
— Cu perspicacitatea pe care o ai, înţeleg de ce ţi-au dat o
insignă atât de frumoasă.
Sterling îşi maschează râsul într-o încercare de tuse.
— O să vorbim şi cu vecinii tăi, să vedem dacă l-a văzut
cineva venind sau plecând. Poate cineva chiar ştie cine este
tipul.
— Şefii voştri v-au dat permisiunea să faceţi asta?
— N-o să ne oprim din a ne face treaba doar fiindcă ne temem
că am putea fi dezaprobaţi, spune ea.
— Dar dacă vecinii vor dori să ştie despre ce e vorba?
— Chiar îţi imaginezi că oamenii nu ştiu deja cine sunteţi?
întreabă Archer, ignorând privirea partenerei sale, care îl
avertizează să nu sară calul. În fiecare primăvară, în oraşele
unde apare o victimă sunt lipite afişe pe toţi stâlpii, oamenii

 157 
sunt rugaţi să se implice în anchetă şi să dea informaţii, dacă
au. Mama ta a dat un interviu în Economist şi a dezvăluit că vă
mutaţi în Huntington. Crede-mă, Priya, oamenii au aflat deja
cine sunteţi.
— Doar pentru că tu ai studiat un caz până la obsesie nu
înseamnă că toată lumea e familiară cu el, îl contrazic. În
general, lumea nu acordă importanţă chestiilor care nu îi
afectează direct.
— Când noua ta vecină atrage după ea un criminal, există
posibilitatea să te afecteze şi pe tine, totuşi.
O afectase pe Aimée, dar nimeni nu îşi dăduse seama de
lucrul ăsta înainte de a fi prea târziu.
Oricum, poliţistul e un măgar fiindcă nu s-a putut abţine să
nu dea replica aia.
— Nici măcar nu ştiţi dacă e criminalul, acum.
Sterling încuviinţează.
— Cine altcineva ar putea fi?
— Ar fi trebuit să vedeţi scrisorile şi cadourile primite de la
admiratorii criminalilor în serie, sau de la cei care se
considerau bine intenţionaţi şi voiau să ne consoleze. Aţi fi
miraţi cât de mulţi sunt cei care ar fi găsit potrivit să ne trimită
un buchet de crizanteme.
Se aude un telefon sunând, iar Sterling se încruntă.
— E Finney. Revin imediat, spune şi se îndreaptă spre
bucătărie.
— Când vă mutaţi la Paris? întreabă Archer.
— În mai.
— Hm… ştii… spune şi se joacă acum cu nasturii jachetei.
— Bănuiesc că îmi vei spune şi o să ştiu.
— Finney nu ne-a avertizat că ai o gură aşa mare.
— De unde să fi ştiut?
Îi zâmbesc cât de inocent pot şi îmi termin ceaiul.
Archer se holbează la mine câteva secunde, apoi se

 158 
recompune.
— Ştii că dacă el e criminalul, asta ar putea fi unica noastră
şansă de a-l prinde? Poate că nu vom mai afla niciodată în ce
oraş este înainte să ucidă acolo.
— Vrei să obţii o promovare, cumva?
— Vreau să aduc în faţa justiţiei un bărbat care a ucis
şaisprezece fete. Ţinând cont că una dintre ele a fost sora ta,
mă aşteptam la mai multă susţinere.
— Te aşteptai.
Aproape aud cum scrâşneşte din dinţi.
— Finney spunea că locuieşti aici, în Huntington, rup eu
tăcerea după o vreme. Din ce am înţeles, ai fost trimis să
patrulezi pe aici înainte şi după programul de muncă?
— Da, patrulez.
— Atunci am senzaţia că persoana cea mai predispusă să afle
noutăţi eşti tu. La urma urmei, dacă individul şi-ar fi dorit ca eu
sau mama să-l vedem, ar fi sunat pur şi simplu la uşă.
Se uită urât la mine, iar eu ridic din umeri.
— Principala problemă în a mă transforma pe mine în
momeală – pentru că bănuiesc că asta e ceea ce urma să-mi
sugerezi – este că nu prea voi fi de valoare dacă individul nu
ştie că are o perioadă limitată de timp la dispoziţie. De ce s-ar
grăbi acum?
— Păi, dacă pleci înainte ca el să termine şirul de flori…
— Vreuna dintre victimele lui a primit flori înainte să fie
ucisă?
— Nu din câte am reuşit noi să stabilim, răspunde Sterling,
apărând în uşa bucătăriei şi privindu-ne atentă. Ce ai în minte?
— Cred că nu avem destule date încât să-i cunoaştem
intenţiile, spun eu, cu sinceritate. Dacă e într-adevăr criminalul,
s-a abătut de la ritualul său. Dacă nu este criminalul, nu putem
avea încredere că va urma o cale previzibilă, dacă nu el a
inventat-o. Nu ştim dacă va merge până la capăt cu florile.

 159 
 Eu am bănuielile mele, dar ei sunt poliţişti – nu trebuie să se
ia după o impresie sau alta.
— Momeala funcţionează doar dacă ştim care urmează să fie
reacţia celui atras în cursă.
— Nimeni nu va sugera să fii momeala, spune poliţista cu o
voce severă.
Ne uităm amândouă la Archer, care măcar are bunul simţ să
arate ca pus în încurcătură.
— Finney are nevoie de noi în Denver, continuă Sterling. Dar
ne vom întoarce în seara asta, să discutăm cu vecinii. Dacă
avem noroc, îi prindem când se întorc de la serviciu. După ce
terminăm, trecem pe la tine să-ţi spunem dacă am aflat ceva.
— Aduceţi cu voi un termos. O să vă dau ceai să aveţi pe
drumul spre casă.
Femeia zâmbeşte, iar întreaga faţă i se luminează.
Cei doi poliţişti dispar în vremea friguroasă şi ceţoasă de
afară.
Pe jos s-a aşternut un strat subţire de zăpadă. Nu am niciun
chef să îmi croiesc drum prin aşa ceva, pentru a ajunge la
şahişti.
În orice caz, chiar dacă nu am de gând să ies, mă duc să
verific veranda.
Le scriu Celor Trei de la Quantico să-i pun la curent, apoi mă
afund în teme preţ de câteva ore. După ce mănânc la prânz
nişte pizza rămasă de ieri, mă aşez în sufragerie cu jurnalele în
braţe. Până acum, am citit doar pe sărite, căutând însemnările
despre florile primite, în timp ce mama fusese cea care scanase
diferite pagini pentru a le trimite poliţiştilor. De data asta, însă,
chiar vreau să citesc.
O vreme, am senzaţia că stau alături de Aimée. Mă bucur, mi
se pare că îi datorez măcar atât. Nu sunt atât de naivă încât să
cred că moartea ei a fost vina mea, dar totuşi e o povară pe care
o port cu mine. Îi sunt datoare să mi-o amintesc nu doar ca pe o

 160 
victimă, ci şi ca pe prietena mea.
Aimée era genul de fată drăguţă fără a face efort, iar uneori
nici nu era conştientă de frumuseţea ei. Nu că s-ar fi crezut
urâtă, dar pur şi simplu atunci când se uita în oglindă o făcea
doar pentru a-şi aranja părul. Când înflorea amarantul, îşi
prindea mâţişorii ăia lungi în jurul cocului, iar maică-sa se
amuza spunându-i că fură mâncarea de pe masă. Mergea la
clubul pasionaţilor de franceză. Făcea balet. Pasiunea pentru
tot ce ţinea de Franţa o avea de la mama ei, care se mutase din
Mexic în Franţa, pentru a-şi face acolo studiile, după care se
îndrăgostise de un bărbat american.
Făceam orele de franceză împreună, şi cred că eram
singurele două din clasă care aveam de gând să şi folosim
cândva limba aceea. Nu doar să ne ajute să luăm note mari.
Încă nu sunt sigură cum a reuşit să mă atragă în club – cred că
mă simţeam singuratică în perioada respectivă. Îmi plăcea să
fac parte dintr-un grup, îmi amintesc asta.
Aimée era simpatică, blândă, şi nu mă întrebase niciodată
care e motivul suferinţei mele. Nici eu nu-i explicasem, din
proprie iniţiativă. Era o uşurare să am pe cineva în viaţa mea
care să nu fie la curent cu povestea lui Chavi. Cineva care să n-
o fi cunoscut pe vechea Priya, care să nu mă compare cu acea
versiunea a mea.
Aimée îmi văzuse ghimpii, dar nu încercase niciodată să-mi
sugereze că m-aş simţi mai bine fără ei.
Când îi cerusem să păstrăm legătura, cred că fusese cel mai
curajos lucru pe care-l făcusem vreodată. Nu ştiam care îmi
doream să fie răspunsul ei. Să păstrez o prietenă părea la fel de
înfricoşător cu a o pierde definitiv.
A fost cu mine în ziua în care am găsit floarea miresei pe
trepte. A râs, a spus că asta era doar o plantă care se punea pe
marginea buchetelor şi că persoana care mi-a adus-o a uitat să
pună şi florile în buchet. I-am împletit-o în păr, i-am făcut o

 161 
coroniţă.
Când i-am povestit apoi lui Chavi, în caiet, i-am spus că acea
coroniţă îmi amintea de ultima mea zi de naştere, când am avut
coroniţe de trandafiri. După ce s-au uscat, le-am păstrat pe
şifonier.
Încă o mai am pe a mea.
Gândul la Aimée încă persistă, în timp ce îmi împachetez
jurnalele în cutii, de data asta punându-le în ordine. Eu şi Chavi
foloseam jurnalele ca un mod de a ne susţine argumentele,
când nu ne aminteam un eveniment din trecut – ale mele şi ale
ei mereu se amestecau, după ce le răscoleam. Acum, în cutie
sunt doar ale mele.
La cină, mama gesticulează cu beţişoarele în care ţine
rulouri de sushi. Îmi arată spre caietele lui Chavi, puse
deoparte.
— Te-ai gândit ce să o să faci cu ele?
— Cum adică?
— Le luăm cu noi?
Toată casa-i întoarsă cu fundul în sus. Triem ce vrem să
luăm cu noi în Franţa, ce donăm, ce aruncăm. Plus obiecte
asupra sorţii cărora nu ne-am decis încă.
La jurnale chiar nu m-am gândit din perspectiva aceasta.
— Nu sugerez să le aruncăm, continuă mama şi mă priveşte
precaută, de parcă s-ar teme că o să explodez. Poate că ar trebui
să le mai răsfoieşti şi să decizi ce e de făcut.
— Te superi dacă le păstrez?
Îşi răsuceşte beţişoarele ca să-mi atingă nasul cu partea care
nu e murdară de sos.
— Ştii că nu-mi place să mă agăţ de trecut, dar aici nu este
decizia mea. Acelea sunt jurnalele lui Chavi, dar sunt şi un fel
de scrisori pentru tine. Dacă vrei să le ţii în continuare, aşa
rămâne. Orice ai decide…
Trage adânc aer în piept.

 162 
 — Franţa va fi un nou început pentru noi, dar nu voi sugera
vreodată să renunţăm la Chavi. Vreau doar să mă asigur că vrei
să le păstrezi pentru că aşa simţi, nu fiindcă eşti de părere că
aşa ar fi corect faţă de sora ta.
Aşa că, în vreme ce mama îşi face de lucru prin bucătărie, mă
aşez pe canapea cu scrisorile de dragoste ale surorii mele
pentru mine.
Ciudat, până acum nu am citit decât în mare ce mi-a dat voie
Chavi.
Cele mai vechi dintre ele sunt scrise cu creionul, cu litere
mari şi încă neformate. Au şi greşeli, unele care par drăguţe
când vine vorba despre un copil care încă nu merge la şcoală.
Era tare entuziasmată că urma să vin pe lume, promitea să fie
cea mai bună soră, să mă iubească mereu. Jura că îşi va împărţi
jucăriile cu mine. Cea scrisă cu două zile înainte să mă nasc eu
este adorabilă – Chavi era emoţionată, nervoasă, astfel încât
aproape găurise foaia cu creionul.
Cumva, părea că Chavi, la cei cinci ani ai ei, nu pricepea că
un bebeluş e mai mult un bibelou şi n-o să se poată juca
imediat cu ea, de îndată ce vine de la maternitate.
Uşor, se instalează o rutină care îmi aduce linişte. Mă trezesc
dimineaţa, verific scările din faţă, îmi fac temele, uneori merg la
şah sau la magazin. Mă întorc după-amiaza şi fac puţină ordine
prin cameră, continui temele, iau cina, o mai ajut pe mama prin
casă. Apoi îmi petrec jumătate din noapte citind gândurile lui
Chavi.
Vineri, găsesc un buchet de caprifoi pe hârtie creponată
albastră, aşezat într-o cutie de carton care pare a fi pentru
prăjituri.
Lunea următoare, este un buchet de frezii, o explozie
agresivă de culori – roz, galben, portocaliu, mov, alb. Unele flori
sunt de abia îmbobocite.
Garoafele ajung miercuri, cu marginile parcă înmuiate în vin.

 163 
Data trecută, la garoafe s-a oprit totul. În locul poliţiştilor
Sterling şi Archer, de data aceasta primesc vizita inspectorului
Finnegan.
— Eşti bine? mă întreabă el, fără să ridice privirea de la
cartonaşul cu numele meu pe care îl ţine între degetele învelite
în mănuşi.
— Sigur, răspund, sprijinită de tocul uşii.
Inspir aburii din ceaşca de cacao cu lapte. S-a mai încălzit
puţin afară, iar previziunile meteorologilor sunt optimiste –
săptămâna viitoare am putea avea peste 15 grade. Doar că eu
am ieşit pe verandă îmbrăcată în pijamaua mea subţire.
— Mi-aş dori să ştiu la ce să mă aştept în continuare.
— Căldăruşe, spune el. Ştii cum arată?
— Sunt albastre, cumva? Cred că ştiu un cântec despre ele.
Inspectorul rămâne aşezat pe vine, lângă flori, cu mâinile
sprijinite pe genunchi.
— E misterios tipul ăla ciudat care îţi dă prea multe dovezi de
prietenie.
— Landon?
— Eddison şi-a făcut o schemă cu posibile locuri unde ar
locui, dar nimeni din zonele respective nu-l cunoaşte. Nu am
găsit împrumuturi, închirieri, nimic. Nici poşta nu are vreun
Landon în baza de date pentru străzile acelea, reperate de
Eddison. Ne vom extinde cercetările, dar merge greu.
— Pe camerele de supraveghere nu este Landon, îi amintesc.
Forma ochilor este diferită.
Inspectorul se încruntă.
— Am crezut că ţi-a spus Archer: l-am găsit pe tipul surprins
pe cameră.
— Ce?!
— Studiază la universitatea locală. Face un ban de buzunar
acceptând diferite livrări. Un vecin l-a identificat în filmarea în
care aduce freziile. Când am discutat cu băiatul, ne-a spus că

 164 
florile i-au fost lăsate în maşina lui, cu un plic ce conţinea
adresa şi banii promişi, precum şi o hârtie cu data la care se
dorea livrarea.
— Îşi lasă maşina descuiată ca oamenii să-i pună acolo
lucruri? întreb, neîncrezătoare. Asta pare cam… e…
— O idioţenie, este de acord inspectorul. Şi un mod sigur de a
ajunge în puşcărie, dacă nu ştii ce conţin pachetele şi de unde
vin. Ne-a asigurat că ne va contacta dacă mai apare ceva.
— Aşa că ori a tăcut mâlc şi a continuat treaba, ori florile
astea au ajuns aici pe o cale diferită, nu?
— Exact. Ceva făcut în mod atât de pe sub mână ar putea fi
stilul amicului tău, Landon, care nu pare înregistrat de nicio
instituţie de pe faţa pământului. De dimineaţă nu era nici la
chioşcul de şah, am verificat înainte să vin aici. Săptămâna
viitoare, eu sau Archer o să venim cu tine la şahişti şi o să
vorbim cu el, sau să-l urmărim până acasă.
— Nu l-am mai văzut de când l-am avut pe Eddison cu mine.
Deci… de vreo săptămână jumate?
— Nu l-ai mai văzut deloc în timpul ăsta?
— Nu.
— Veteranii l-au mai văzut?
— Nu i-am întrebat.
Îl văd cum îşi freacă mâinile, îngândurat.
— Pari îngrijorat.
Îşi duce o mână la frunte, parcă repliindu-se la timp, să nu
mă sperie şi pe mine. E genul de persoană care vrea să-i
protejeze pe cei din jur. Un tip cu o faţă delicată, chiar dacă are
un corp masiv. E pistruiat, cu pielea albă, moştenire de la
strămoşii lui irlandezi, dar părul îi este aproape negru.
— Victor Hanoverian m-a instruit bine. Eram parteneri, până
ce eu să primesc propria mea echipă, iar el să lucreze cu
Eddison şi Ramirez. L-am văzut trecând prin situaţii extreme
fără să clipească. În bătaia focului, în luări de ostatici. Aşadar,

 165 
când mă sună în fiecare zi să mă întrebe dacă am mai aflat
ceva, este normal să mă îngrijorez. Dacă până şi el stă ca pe
ace.
Sunt recunoscătoare pentru sinceritatea lui, a unui om care
practic îmi este un străin.
— Se teme pentru ce urmează să se întâmple după ce voi
primi florile asociate cu ultima lui victimă, nu?
— Sau de ce se va întâmpla dacă vei pleca înainte să se
încheie acest ciclu, recunoaşte bărbatul. Dacă pleci, o va face şi
el? Dacă da, va ieşi din jurisdicţia FBI-ului.
— Nu puteţi da cazul mai departe Interpolului?
— Ba da, şi o vom face. Dar nu ştim câtă atenţie va avea din
partea lor, cât de tare se vor implica.
— Mulţumesc, apropo.
— Pentru ce?
— Că nu v-aţi dat bătuţi. Dacă eu nu mi-aş fi ascuns capul în
nisip după ce a murit Chavi, poate că aş fi ştiut să declar că
primeam flori în San Diego. Poate că Aimée ar mai fi fost în
viaţă. Şi fata care i-a urmat.
— Ascultă, nu, nu.
Se ridică şi, deşi nu are o înălţime impresionantă, mă
priveşte impunător.
— Nu poţi gândi în felul ăsta.
— Dar e adevărat, nu?
— Nu ai de unde să ştii care e adevărul. Priya, uită-te la mine.
Are ochii căprui închis şi gene ridicol de frumoase, cele mai
lungi pe care le-am văzut la un bărbat.
— Nu poţi gândi aşa, îmi repetă, ferm. Nimic din toate astea
nu este din vina ta. Nu avem de unde să ştim ce s-ar fi
întâmplat dacă situaţia din San Diego ar fi fost diferită. Nu
avem decât prezentul. Facem tot ce putem.
— Bine.
Pare nemulţumit şi mă întreb dacă o să primesc un telefon

 166 
de la Eddison sau Vic. Inspectorul Finnegan, deşi este foarte
amabil, nu mă cunoaşte îndeajuns pentru a şti exact ce
gândesc.
— Hai să vedem ce au surprins camerele de data asta.
De data aceasta, filmarea arată o femeie.
Poartă un hanorac descheiat, peste un tricou colorat, la baza
gâtului, care face parte din uniforma angajaţilor la o staţie de
benzinărie din apropiere. Nu o recunosc pe femeia aia, dar nu
mă miră – în benzinăria respectivă intru doar când trebuie să
fac pipi şi nu mai ţin până acasă, în după-amiezile când mă
întorc de la şah. Când se întâmplă, cumpăr un suc sau un baton
de ciocolată, ca să nu fiu nesimţita aia care foloseşte baia fără a
fi client. Dar nu intru des acolo, cum spuneam, şi nu cunosc
angajaţii.
— O să mă duc la benzinărie chiar acum, să văd dacă o
recunoaşte cineva, spune Finney. Şi, Priya… Tot ce puteai face
deja ai făcut. Nu purta pe umeri poveri care nu sunt ale tale de
dus.
Căldăruşele, când vin, sunt de diferite culori, în mare
albastru şi mov. Vineri, îmi sunt aduse de un poştaş confuz,
care spune că le-a găsit în maşină, pe locul de lângă şofer.
Emily Adams cântase despre căldăruşe albastre cu numai
câteva zile înainte să moară.
Poate de asta, pentru prima dată, panglica pe care a folosit-o
ca să lege buchetul nu e simplă. Este din satin alb, şi are
imprimate pe ea note muzicale.
Nu doar florile care au însoţit-o în moarte, ci şi ceva care i-a
aparţinut în scurta ei viaţă.

Ramirez este în Delaware, unde face un rezumat al unui caz

închis deja din februarie. Aparent, nu i-a spus iubitei ei cât e de
prinsă cu treaba, aşa că un buchet de floarea soarelui vine
acum la birou cu un curier, care trebuie să le ţină în braţe până

 167 
ce Eddison dă la o parte hârtiile de pe birou, pentru a avea unde
să le aşeze.
Ramirez adoră floarea soarelui. Ştie şi colegul ei asta.
Dar mai ştie şi că el are cu totul alt tip de flori în minte
momentan, aşa că livrarea mai degrabă îl tulbură decât să-l
încânte.
Dar e un coleg bun şi pozează buchetul, apoi îi trimite lui
Ramirez fotografia. Ştie că mai târziu va trebui să-i spună tipei
de la Contra-terorism că i-a plăcut surpriza făcută de aceasta.
Vic intră în cameră, cu un sandviş în mână.
— Ia-ţi haina. Mergem în Sharpsburg.
— Sharps… E vorba despre Keely?
— A fost atacată. Inara e alături de Keely şi părinţii ei la
spital.
— Inara e în Maryland?
Deja a luat haina lui şi a lui Vic, dar şi armele şi legitimaţiile.
Se repede şi ia şi sacoşele cu schimburi de sub birou. Nu ar
trebui să fie nevoie să rămână acolo peste noapte, dar este mai
bine să fie pregătiţi.
— Keely e în vacanţa de primăvară şi a rugat-o pe Inara să
vină în vizită câteva zile.
E bine într-un fel că Inara este prinsă cu munca şi are mai
puţin timp de călătorit, altfel cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat.
În lift, Vic îşi termină sandvişul, apoi îşi ia de la Eddison
legitimaţia şi pistolul, pe care-l prinde la curea.
— O să primim mai multe informaţii pe drum.
Sunt puşi la curent cu detaliile – cum se numeşte spitalul
unde a fost transportată fata, dar şi faptul că atacatorul se află
în custodia poliţiei, apoi drumul de două ore rămâne parcurs în
tăcere. E greu să nu te gândeşti la ce-i mai rău.
Keely nu era prea bine înainte de întâmplarea recentă… nici
nu te-ai fi aşteptat să fie. Fusese răpită la cea de-a
douăsprezecea ei aniversare, violată cu brutalitate, bătută, apoi

 168 
se trezise în Grădină. A stat doar câteva zile acolo, ce-i drept, şi
a fost mereu protejată de Inara şi celelalte fete, dar zilele ei în
Grădină aparent fuseseră mai încărcate de frică decât cele
obişnuite, după spusele Inarei şi ale lui Bliss. Urmase explozia,
evadarea, mediatizarea la nesfârşit a cazului…
Keely avusese parte deja de prea multă tragedie pentru un
copil de vârsta ei.
Personalul spitalului fusese anunţat de venirea lor – nu a
fost nevoie decât să-şi fluture în fugă legitimaţiile.
Îl găsesc pe tatăl lui Keely frecându-şi tâmplele, patrulând
nervos pe hol.
Inara îşi ţine braţele încrucişate la piept şi-l urmăreşte,
îngrijorată.
Eddison nu-şi dă seama dacă poziţia ei este cauzată de
vulnerabilitate sau de frig – aerul condiţionat bate cu putere,
iar ea poartă o bluză subţire, fără mâneci. Pe unul din umeri i se
distinge capătul unei aripi de Fluture.
— Mama ei se află înăuntru, la fel şi o poliţistă, le spune Inara
în loc de salut.
— Nu ni s-au dat prea multe detalii. Ce s-a întâmplat?
întreabă Vic.
— Eram la mall şi ne oprisem să mâncăm ceva. Părinţii ei s-
au dus să comande, iar noi două am căutat o masă liberă. Apoi
am lăsat-o singură, ca să merg să iau mâncarea. Am auzit
gălăgie şi m-am întors, tocmai la timp ca să văd cum o femeie o
alerga pe Keely cu un cuţit în mână. Îi spunea că este o curvă şi
că violul nu-i nimic altceva decât pedeapsa lui Dumnezeu.
— Şi apoi?
— I-am luat pe toţi prin surprindere. Ei păreau îngheţaţi pe
loc, aşa că i-am barat calea nenorocitei şi am pus-o la podea.
Cred că i-am spart nasul. A scăpat cuţitul din mână şi imediat
s-au apropiat şi băieţii de la pază, care i-au pus cătuşele. M-am
întors la Keely.

 169 
 — Cât de rău se simte?
Eddison îşi scoate haina, i-o întinde lui Vic, apoi îşi dezbracă
şi puloverul. Se gândeşte că Inara are nevoie de el, atât ca s-o
apere de frig, cât şi pentru a-i acoperi tatuajul. Fata zâmbeşte şi
îl acceptă.
— Mulţumesc. Hanoracul meu i l-am dat lui Keely, ca să-şi
acopere spatele de privirile curioşilor. Se holbau pur şi simplu
la ea.
Puloverul îi este mare Inarei, dar măcar e călduros şi are
buzunare în care să-şi bage mâinile.
— A fost tăiată pe mâini, fiindcă le-a ridicat ca să-şi apere
faţa. Nu sunt foarte adânci, din fericire. Mai are o tăietură şi pe
obraz. Un medic estetician o examinează chiar acum.
— Era acelaşi mall din care a fost răpită?
— Da. A mai mers de câteva ori acolo, de atunci. Terapeutul ei
o încurajează s-o facă.
— Aşadar, femeia care a atacat-o ştia cine era Keely.
— Cam greu să nu ştie, răspunde sec Inara. Feţele noastre
sunt toată ziua la televizor. Iar Keely locuieşte în zonă.
Tatăl lui Keely le observă prezenţa, dar decide să-i ignore şi
să-şi continue plimbarea în sens opus.
— Părinţii ei făceau tot posibilul să-i ofere puţin spaţiu.
Stăteau în preajma noastră, dar ne lăsaseră să vorbim ca între
fete, spune Inara.
— Sper că nu începem acum o discuţie legată de cine este
vinovat, intervine Vic, cu o voce blândă.
Inara pufneşte pe nas.
— Nicidecum. Mi-au ajuns genul ăsta de gânduri pentru o
vreme, mulţumesc frumos. Cred că tatăl ei vrea doar să se
obosească puţin înainte să meargă s-o vadă.
Vic îl priveşte pe Eddison, apoi bate uşurel în uşă.
— Keely? Sunt inspectorul Hanoverian. E în regulă dacă intru
puţin?

 170 
 Aude o încuviinţare slabă, apoi intră şi închide uşa după el.
Eddison se sprijină de perete, lângă Inara. Amândoi îl
urmăresc pe tatăl fetei, care măsoară încăperea cu paşi lenţi.
— Ai lovit-o pe femeie o singură dată?
— Da.
— Sunt impresionat că te-ai abţinut.
— Dacă nu veneau cei de la pază, nu m-aş fi reţinut. Sau, cine
ştie? Bănuiesc că depindea de gesturile femeii, dacă ar fi vrut să
sară din nou la Keely sau nu.
Domnul Rudolph termină o tură şi începe alta.
— Familia ei ia în considerare să se mute în Baltimore. Tatăl
ei se poate transfera cu munca acolo, iar mama ei are rude în
oraş. Ei sunt de părere că ar fi bine pentru Keely să plece din
Sharpsburg.
— Şi tu ce crezi?
— Cred că şi în Baltimore ajung aceleaşi ştiri ca şi aici. Nu
ştiu, suspină Inara. Poate că nu sunt cea mai potrivită persoană
care să-şi dea cu părerea. Eu m-am întors în acelaşi
apartament, la acelaşi job.
— Să ai optsprezece ani e diferit de a avea doisprezece.
— Crezi? Nu m-aş fi gândit.
Eddison zâmbeşte.
— Şi tu? Eşti rănită?
Fata ridică mâna stângă, bandajată. Nu-i la fel de rău ca în
ziua în care a întâlnit-o pentru prima dată, dar suficient pentru
a-l face să tresară.
— Am fost proastă. Am vrut s-o apuc de mână şi m-am înfipt
direct în cuţit. Dar, oricum, am lovit sănătos cu cealaltă. N-o să
rămână cine ştie ce cicatrice, am doar câteva copci.
Arsurile din explozia Grădinii au lăsat în schimb cicatrici
serioase. Inara are nişte exerciţii de întindere recomandate de
medici, pe care trebuie să le facă des, pentru ca mâna ei să nu-
şi piardă flexibilitatea.

 171 
 — Sunt surprins că nu eşti înăuntru cu ea.
— Am fost o vreme, dar ea se tot uita la mine când poliţiştii
încercau să-i ia o declaraţie, aşa că m-am oferit să ies, ca să
rămână singură cu ei.
Îşi scoate telefonul din buzunar şi citeşte un mesaj de la
Bliss, unul care îi accelerează pulsul lui Eddison.
E o poză cu un articol apărut pe internet, cu un titlu
senzaţionalist, ca să atragă click-uri, şi are o fotografie cu Inara
în interior. În ea apare şi Keely, ascunsă în spatele prietenei ei,
îmbrăţişând-o cu mâinile băgate în manşetele hanoracului.
Bluza Inarei s-a ridicat şi poate vedea o bucată din aripa
elfinului de pin, fluturele tatuat pe spatele ei de către Grădinar.
— Rahat, mi-au publicat iarăşi numele real. Şi restaurantul
unde lucrez e menţionat aici. Bliss îl anunţă pe Guilian acum să
nu dea alte detalii reporterilor şi să-şi instruiască şi angajaţii să
facă acelaşi lucru.
— Au dat şi numele lui Keely?
— Keely Rudolph din Sharpsburg, Maryland. Au spus şi la ce
şcoală merge. Căcat, fix şcoala ei generală.
— Poate că Baltimore nu-i o idee aşa proastă, până la urmă. O
pot înscrie cu numele de familie al mamei, de dinainte de
căsătorie.
— Noi am supravieţuit, până la urmă. Nu ar trebui să fim
nevoite să ne ascundem.
— Nu, n-ar trebui.
— Uite, unii colegi de-ai ei îi fac deja zile fripte, spune Inara.
Îi lipesc pe dulap abţibilduri cu fluturi. Îi aduc bibelouri în
formă de fluture şi i le lasă pe pupitru. Până şi o profesoară
idioată a întrebat-o dacă Grădinarul alesese deja un fluture
pentru ea.
— Inara…
— Eu sunt obişnuită cu o viaţă de rahat. Sunt recunoscătoare
pentru prietenii pe care-i am, dar mă aştept în orice secundă să

 172 
o ia razna totul. Ea nu e obişnuită. Nu ar trebui să fie. E un copil
extraordinar, cu părinţi care ar face orice pentru ea, şi…
— Nu e corect, asta vrei să spui?
— E al dracului de nedrept.
Îşi bagă mobilul în buzunar şi se sprijină la loc de perete, cu
ochii închişi.
— Cicatricile se estompează, spune ea încet. Nu dispar
definitiv. Nu e drept. Trăim deja cu amintirile, de ce trebuie să
mai trăim şi cu semnele rănilor noastre imprimate în piele?
Nu are un răspuns pentru ea.
Oricum nu ar accepta un răspuns.
Aşa că se uită mai departe la tatăl lui Keely cum străbate
încăperea, ascultând murmurul care se aude din camera fetiţei.
Şi aşteaptă.

O cheamă Laini Testerman şi florile catifelate de hibiscus pe

care le poartă prinse după ureche în fiecare zi sunt singura
podoabă cu care acceptă să se înfrumuseţeze. Uneori, sunt mai
mari şi mai vizibile decât restul obiectelor vestimentare pe care
le poartă.
N-ai mai văzut ceva asemănător cu fata asta vreodată.
Primăvara fierbinte din Mississippi ţi-o scoate în faţă pe
Laini, o puştoaică dispusă să renunţe uşor la haine, chiar şi
când nu e cazul s-o facă. Nu ai mai văzut vreodată blugi atât de
scurţi, care îi dezvăluie jumătate din fese. Când nu e la şcoală,
poartă doar costum de baie, în fiecare zi unul mai minuscul
decât cel de dinainte.
Când trebuie să vadă de copii, îi scoate afară, să alerge cu ea
printre stropitorile electrice, pe iarbă, sau îi duce să se joace la
piscină. Nici măcar nu le spune să-şi ia costumele de baie la ei
– le dezbracă pe fetiţe în fundul gol, de faţă cu băieţii, pe
marginea unor piscine aflate la doi paşi de străzi circulate.
Te gândeai s-o ucizi pentru simplul motiv că-i lipseşte

 173 
modestia. Dar acum ai un motiv mult mai bun – n-o poţi lăsa să
corupă fetiţele în felul ăsta.
Nu vrei, însă, să fie de faţă şi copiii când ai s-o faci, şi asta e
greu, pentru că Laini e fie la şcoală, fie la babysitting. Afli că
strânge bani să-şi cumpere o maşină. Îi povesteşte unei
prietene că, având o maşină, va obţine şi toată libertatea din
lume.
E greu s-o prinzi singură, ţinând cont de cât de ocupată este.
Totuşi, într-o noapte, pleacă de acasă pe bicicletă şi merge la
piscina oraşului. Se caţără pe gard, pentru că e încuiat, la ora
aia. Odată intrată, îşi aruncă pe un scaun geanta, prosopul şi
costumul de baie, ca să se arunce goală în apă, goală ca în ziua
în care a venit pe lume.
Doar agrafele îi mai sunt în păr, strălucitoare în lumina
felinarelor de pe stradă.
Auzi cum cineva se caţără pe gard, din nou, şi de data
aceasta apare un băiat. Îşi lasă şi el lucrurile lângă ale ei, dar nu
se aruncă în apă – stă pe marginea piscinei şi o priveşte
înotând.
Se vede că are abilităţi de înotătoare şi e bună în echipa
şcolii, când vine vorba de sport. Oare ei şi-ar mai dori-o în
echipă, dacă ar afla despre comportamentul ei?
Laini râde când îl observă pe băiat, apoi înoată până la el şi îi
îmbrăţişează genunchii.
E tentant să o faci în seara aia – dar nu ai flori la tine. Ştii de
unde să le iei, pentru că ai urmărit-o şi ai luat deja nişte decizii,
dar e un drum de câteva ore până acolo cu maşina. Înseamnă
ceva efort, însă merită. În oraş are loc Festivalul Florii de
Hibiscus. Pare potrivit.
Şi mai pare potrivit să pui un boboc de hibiscus pe fiecare
sân al fetei, sâni care ar fi trebuit acoperiţi de bluză. Un
mănunchi i-l vei lăsa între picioare, un loc mult prea des
dezvelit, iar cel mai strălucitor boboc pe care-l vei găsi i-l vei

 174 
înfige în gura ei de curvă.

După ce îi văd plecaţi pe Sterling şi Archer, marţi, cu

buchetul de crăiţe primit de mine, mă îndrept spre şah. Simt că
am nevoie să evadez din casa plină de cutii şi jurnale. Mama
adoră crăiţele. Tata avea alergie la ele, aşa că mama nu le putea
pune în glastre sau să le planteze în curte. Totuşi, pentru că ei îi
plăceau atât de mult, a plantat câteva răsaduri în curtea vechii
biserici, iar tata ocolea mereu aleea respectivă.
Dar, cum ne apropiem de comemorarea morţii lui Chavi, la fel
ne apropiem şi de comemorarea morţii lui, aşa că acum crăiţele
ne sfâşie sufletul şi mai tare, ne redeschid rănile.
E îndeajuns de cald pentru blugi şi un hanorac subţirel, cu o
eşarfă în jurul gâtului, să fie pentru orice eventualitate.
Hanoracul e de un roşu aprins şi i-a aparţinut lui Chavi. Arată
diferit de hainele mele, care în general sunt mai şterse, mai
puţin îndrăzneţe. Se potriveşte însă cu rujul meu roşu; iar
eşarfa de la gât e un verde smarald, culoarea preferată a mamei,
deci mă simt ca şi cum aş purta câte o bucăţică din fiecare.
Sigur, nu în felul bolnav în care obişnuia s-o facă psihopatul
celebru Ed Gein, evident.
Văd privirile uimite ale şahiştilor, înainte ca ei să desemneze
pe careva să vorbească. Pierce e cel care îşi drege vocea, apoi
mă întreabă, cu privirea aţintită pe tabla de şah:
— Te simţi bine, Fată Albastră?
— Urmează pentru mine câteva comemorări dureroase din
calendar, îi răspund.
E adevărat, şi nici nu trebuie să aprofundez prea mult
subiectul, pe moment. Gunny ştie că mi-a fost ucisă o soră. Cu
toţii sunt la curent că există o mamă a mea în peisaj, dar că nu
am vorbit niciodată despre un tată.
Ne purtăm cu toţii cicatricile, iar uneori amintirile noastre
sunt prezente în tot ce facem.

 175 
 — Să ştii că Landon nu s-a mai întors pe aici.
Îmi aşez mâinile în poală.
— Şi ăsta e un lucru pentru care ar trebui să-mi cer eu scuze?
— Nu! zice Pierce, convingător, iar ceilalţi aprobă din cap. Nu,
voiam doar să ne asigurăm că nu cumva te deranjează şi în altă
parte, nu doar aici.
— Nu l-am mai văzut de atunci. Voi l-aţi mai văzut pe
undeva?
Cu toţii clatină din cap.
Încep să joc cu Pierce. Vorbim despre mutări şi ne simţim
bine că am schimbat subiectul.
— Cât timp o să mai fii printre noi, Fată Albastră?
— Mai puţin de şase săptămâni. Deocamdată încă mai triem
ce vom lua şi ce nu, scăpăm de o grămadă de chestii din trecut.
Pe unele le-am purtat până acum după noi fără niciun rost.
— Femeile sunt toate aşa de sentimentale, suspină Happy.
Yelp îi trage un ghiont.
— Mai degrabă leneşe decât sentimentale, spun eu şi le
zâmbesc. Ne-am mutat atât de des, încât uneori nici nu am stat
să despachetăm totul. Cum să triem, dacă nici nu desfăceam
bagajele?
— Dar ce rost are să păstrezi un lucru, dacă nu-l foloseşti?
— Pentru că unele chestii importante erau amestecate cu
altele lipsite de valoare. Nu puteam arunca pur şi simplu
cutiile, fără să ştim ce au înăuntru.
— Nu discuta în contradictoriu cu o femeie, Hap, spune Corgi.
Nici măcar cu una foarte tânără. Logica lor se prezintă diferit
de a noastră.
Gunny se trezeşte din moţăit în mijlocul unui râset general.
Clipeşte să se dezmeticească, să alunge de tot somnul.
— Eşti o alinare pentru sufletele astea bătrâne, domnişoară
Priya.
— Şi voi sunteţi, pentru mine, murmur eu.

 176 
 Şi chiar e adevărat. Cu excepţia lui Landon, aici e un loc unde
mă simt în siguranţă. Oamenii mă fac să mă simt nu doar
acceptată, ci binevenită, cu tot cu zâmbetele şi cicatricile mele.
După ce pierd în faţa lui Pierce, joc în tăcere împotriva lui
Gunny, apoi mă plimb primprejur, cu aparatul în mână. Nu fac
poze pentru FBI, care are deja ce îi trebuie, ci pentru mine, să le
am în zilele când voi fi departe.
Am aparatul tot la gât când mă îndrept spre cafenea. Joshua
tocmai iese, îmbrăcat într-unul din puloverele lui celebre, fără
haină, de data asta. Îi fac şi lui nişte poze. Când mă vede, îmi
zâmbeşte, dar nu se opreşte din mers.
Landon nu se vede prin preajmă, aşa că îmi iau băutura şi
pornesc spre casă. Nu mai simt disconfortul de a privi peste
umăr, să văd dacă se ţine careva după mine.
Le dau mesaje lui Finney şi Sterling, îi anunţ că nici veteranii
nu l-au mai văzut pe Landon, apoi caut în telefon numărul lui
Eddison şi îl sun.
Am citit despre cum Keely a fost atacată, am văzut poza
Inarei. Nu m-am decis încă dacă să-i scriu şi s-o întreb despre
asta, sau să aştept mai bine s-o facă ea.
— Nu ştiu dacă e o veste bună sau nu, zice Eddison când îi
povestesc despre Landon. Mă bucur că nu te mai deranjează,
dar dispariţia lui bruscă face şi mai greu să aflăm cum stă
treaba cu el.
— De ce eşti aşa sigur că-i el?
— Cum ştii tu că nu este?
— Ţi s-a părut a fi un tip foarte inteligent? întreb.
— Faptul că nu are abilităţi sociale minunate nu înseamnă că
e prost.
— Da, dar dacă te porţi ca un ciudat, automat vei fi luat la
ochi. Dacă ai fi o adolescentă, te-ai bucura să-ţi iasă în cale în
miezul nopţii un individ ca el?
— Dacă aş fi o adolescentă… repetă Eddison. Multe coşmaruri

 177 
ale mele au început cu fraza asta.
— Ei bine, uite că-ţi dau material nou pentru un coşmar,
spun, în timp ce urc scările spre uşa de la intrare. Mi-au venit
alte flori.
Eddison înjură, prea încet ca să disting exact ce spune.
— Ce flori, de data asta?
— Nici nu-mi dau seama.
Mâna Maicii Domnului e singura denumire aparte care îmi
vine în minte.
— Ceva… tropical? Par nişte ingrediente pentru un ulei de
plajă.
Bobocii sunt mari, iar pistilul din mijlocul celor înflorite e
mai lung decât petalele. Culorile variază de la violet, la roşu şi
galben, mai ales pe margini. Îl pun pe difuzor şi mă apuc să fac
poze.
— Hibiscus, spune el, după un minut. Te simţi în siguranţă,
Priya?
— Până acum, nimic rău n-a pătruns şi în casă.
— Priya. Răspunde-mi sincer.
— Mă simt destul de în siguranţă, îi spun. Vorbesc serios. O
să încui uşa şi să stau departe de ferestre. O să păstrez un cuţit
mare la îndemână.
— Ai măcar cuţite sănătoase prin casă?
— Da, chiar le-a găsit mama ieri. Sunt pe bufetul din
bucătărie.
— Ei bine, Finney o să stea cu tine până ajunge mama ta
acasă. Sau Sterling sau Archer. De care din ei reuşesc să dau
mai repede. Nu te contrazice cu mine. Să nu aud.
— Nu aveam de gând să mă contrazic.
— Îl sun pe Finney chiar acum. Să mă anunţi dacă apare
ceva, orice, bine?
— Aşa am să fac.
Mă las pe canapea, cu un cuţit plasat strategic pe braţul ei de

 178 
pluş şi cu altul pus pe măsuţa de cafea. Am computerul
deschis, la mine în poală. N-am lipsit de acasă decât vreo două
ore jumate, aşadar ar fi simplu de reperat filmarea cu partea în
care cineva îmi lasă flori pe trepte.
Ar trebui să fie.
Singura persoană pe care o văd pe cameră venind şi plecând
sunt eu. Livrarea nu pare să fi existat. Dau înapoi, cât de încet
pot, şi găsesc un fragment de zece minute în care camera parcă
a îngheţat. S-a oprit pe un singur cadru.
Camerele video sunt conectate la reţeaua noastră de internet,
pe care o credeam sigură.
Mă uit la ora la care camera s-a oprit. Oh, la naiba. Florile mi-
au fost aduse cu numai câteva minute să ajung eu acasă.
Nu-mi amintesc când m-am întins mai exact după cuţit, dar
uite că îl ţin în mână, degetele îmi sunt strânse în jurul
mânerului. Nu au trecut pe lângă mine din sens opus persoane
mergând pe jos sau pe bicicletă, aşadar cine mi-a lăsat
buchetul trebuie să se fi aflat într-o maşină.
Nu mă întrebaţi de ce mă sperie asta mai tare decât să fi fost
acasă în timp ce se făcea livrarea. Poate fiindcă acolo, afară,
sunt mai vulnerabilă. Aici, înăuntru, am metode de apărare –
cuţite, obiecte tăioase, bâta de baseball a lui Chavi. Afară, am
doar spray-ul cu piper.
Ar trebui să fiu în siguranţă până ce el termină toată seria de
flori.
Mi-o tot repet, poate ajung într-un final să o şi cred.

 179 
APRILIE

 180 
 GEOFFREY MACINTOSH ÎŞI DUCE toate zilele în infirmeria
închisorii, cu sănătatea deocamdată prea şubredă pentru a fi
mutat într-o celulă. Are nevoie permanentă de tubul cu oxigen
– plămânii îi sunt afectaţi grav şi definitiv de explozia Grădinii.
Tubul care îl ţine în viaţă este bine fixat la ceafa lui, ca să nu i
se desprindă şi el să înceteze să mai respire, dacă ar avea
vreodată intenţii sinucigaşe. Sau, bănuieşte Eddison, mai
degrabă să nu încerce cineva să-l omoare deconectând
dispozitivul respectiv. Ştirea despre atacul asupra lui Keely a
devenit de interes naţional.
Grădinarul fusese cândva un bărbat atrăgător. Chiar până de
curând, mai exact. Sunt poze cu el la dosar şi peste tot pe
internet. Un tip charismatic în jur de cincizeci de ani, cu ochii
albastru-verzui ca marea, cu părul blond închis, întotdeauna
îmbrăcat la patru ace. Putred de bogat, cu averea parţial
moştenită, parţial dobândită, dispus că cheltuie sume
impresionante în scopuri caritabile.
Şi pentru sera lui, bineînţeles. Pentru Grădină.
Dar acum bărbatul de pe patul de spital are arsuri pe tot
corpul. Pielea îi e roşie, încreţită. Degetele i se jupoaie pe sub
bandaj. Cicatricile i se urcă deasupra gâtului şi îi cuprind ca o
gheară şi chipul. Gura îi este căzută într-o parte, dezvăluindu-i
dinţii şi maxilarul. Unul dintre ochi pur şi simplu a dispărut –
era mult prea afectat ca să rămână în orbită. Are arsuri şi pe
scalp, în special în partea cefei. Unele răni refuză să se vindece,
din pricina infecţiilor cu care s-a molipsit între timp.
Nu mai arată deloc ca bărbatul care şi-a petrecut treizeci de
ani răpind, ucigând şi ţinând prizoniere adolescente
transformate în Fluturi.
Poate într-un mod uşor pervers, Eddison şi-ar dori să-i facă
poze Grădinarului în starea de acum, ca să le arate

 181 
supravieţuitoarelor că nu mai au niciun motiv de teamă. Să le
consoleze.
Să o vadă pe Bliss zâmbind victorioasă.
Avocatul lui MacIntosh – unul dintre ei, pentru că şi-a
angajat o echipă întreagă să-l apere – stă în stânga clientului
său, unde poate fi privit de acesta cu ochiul încă rămas în
orbită. Este un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum
scump, dar nu tocmai măsura potrivită, de parcă s-ar fi grăbit să
iasă odată cu punga de cumpărături din magazin şi să meargă
la treburi mai importante.
— E vreun motiv pentru care aveaţi nevoie să-l întâlniţi
personal pe clientul meu, domnilor inspectori? întreabă sever
avocatul (Redling, parcă? Reed?).
Vic se apleacă spre piciorul patului. Are o expresie greu de
descifrat, chiar şi pentru Eddison. Parcă şi-ar reţine orice
posibil sentiment. Eddison înţelege de ce ar dori să o facă.
— Numiţi-o amabilitate, spune Vic, cu blândeţe. Domnule
MacIntosh, în urmă cu o oră şi jumătate, fiul dumneavoastră,
Desmond, a fost găsit mort în celula sa. Şi-a răsucit pantalonii
până a făcut un fel de ştreang şi a încercat să se spânzure de
patul suprapus. Nu şi-a frânt gâtul, dar s-a sufocat. Decesul a
fost pronunţat la cinci şi patruzeci şi două de minute.
Bărbatul pare îngheţat, incapabil de o reacţie, deşi bătăile
inimii de pe monitor arată altceva. Ochiul i se învârte în toate
direcţiile, apoi se fixează asupra celor doi. Pe urmă, se uită spre
marginea patului, unde asistenta le-a spus că stătea Desmond
de fiecare dată când venea să-şi viziteze tatăl.
— Sinucidere? întreabă avocatul şi duce mâna spre mobil.
Sunt siguri de asta?
— Nimeni nu a intrat în celulă din seara anterioară. Nu până
dimineaţa, când l-au descoperit. A lăsat şi un bilet.
— Îl putem vedea?
Este deja în punga unde sunt puse dovezile, dar Vic îl ridică

 182 
pentru a putea fi citit.
Nu e prea mult de văzut, de fapt – doar un singur rând, scris
cu cerneală neagră, în grabă: Spuneţi-i Mayei că îmi pare rău.
Avocatul îşi priveşte clientul, dar MacIntosh nu dă semne că
ar fi citit.
Una dintre asistente vine în grabă, alertată de monitor, şi îi
pune deţinutului mâna pe umăr:
— Domnule, trebuie să respiraţi.
— Tocmai i-a murit fiul, spune avocatul, în şoaptă.
— Păi, dacă nu vrea să i se alăture, are nevoie să respire,
spune sora, pragmatică.
Vic păstrează un moment de tăcere, apoi se întoarce spre
avocat.
— Nu avem nevoie de nimic de la el. Nu avem întrebări.
— Asta e amabilitatea pe care i-o arătaţi?
— A auzit vestea dureroasă de la cineva care a avut decenţa
să i-o spună prin viu grai, de la un om care nu radiază de
bucurie. A auzit-o de la cineva care este şi el tată şi îşi
imaginează ce simte un om în asemenea situaţii. Aceasta-i
amabilitatea mea.
Eddison mai aruncă o ultimă privire la bărbatul de pe pat,
apoi îl urmează pe Vic. Nu spune nimic. Nu a avut niciodată
intenţia s-o facă. Doar l-a susţinut pe colegul lui. Şi poate… pe
victime.
Pe Inara, care a înţeles relaţia dintre tată şi fiu poate mai bine
decât familia MacIntosh. Inara, care a ştiut că ăsta era felul lui
Desmond de a renunţa, la fel cum a fost şi momentul în care a
chemat poliţia – nu curaj, nu hotărârea de a face în cele din
urmă lucrul corect. Doar felul lui prin care s-a dat bătut.
Vic tace pe durata procesului de recuperare a pistoalelor,
apoi a maşinii, tace şi când părăsesc într-un final închisoarea,
îl lasă pe partenerul lui să se ocupe de conversaţie. Eddison se
pricepe să vorbească cu paznicii – e diferit decât atunci când

 183 
vorbeşti cu victimele. Pornesc înapoi spre Quantico, iar Vic e în
continuare absorbit de gânduri.
Eddison îşi scoate mobilul, verifică ceva, apoi se apucă să dea
câteva mesaje. Aproape au ajuns, când primeşte răspunsul pe
care-l aştepta. Sună apoi imediat şi lasă Bluetooth-ul maşinii să
preia apelul.
— Eşti nesimţit că suni înainte de prânz, se aude vocea
somnoroasă a Inarei.
În altă zi, poate că s-ar duela în ironii cu ea. Dar nu azi.
— Am vrut să ne asigurăm că afli de la noi, zice el şi se uită la
Vic, care dă din cap, încuviinţând. Celelalte fete dorm?
— E abia trecut de opt. Fireşte că dorm.
— E o cutie în faţa uşii tale. Ia-o, ia-ţi cu tine şi telefonul şi
mergi pe acoperiş.
— Ar trebui să aibă sens ce-mi spui?
— Te rog, Inara, spune şi Vic, şi există o seriozitate în vocea
lui, o greutate care o convinge pe loc pe Inara.
— Bliss, hai să mergem. Trebuie să te trezeşti, o aud ei
spunând.
— E d’vreme… De ceee?
— N-ai decât, atunci. Dormi mai departe.
— Rahat… Înseamnă că-i important. Un’ mergem?
— Pe acoperiş.
Cei doi poliţişti aud apoi tot soiul de zgomote, semn că fetele
se dau jos din pat. Eddison ştie că, atunci când una din ele are o
noapte plină de coşmaruri, Inara şi Bliss dorm în acelaşi pat.
Fetele făceau asta şi în Grădină – se înghesuiau una în alta ca
nişte căţeluşi când aveau nevoie de alinare. Se aude şi muzică
în depărtare, apoi un fierăstrău electric. Pe urmă, o uşă
închizându-se şi mormăitul lui Bliss.
— Ce mama dracului, Eddison, cutia asta-i al naibii de grea!
— Vorbeşti impecabil la ora aceasta a dimineţii, comentează
el.

 184 
 — Ia mai du-te şi te împuşcă.
Eddison râde, Vic scutură din cap.
— Ia tu telefonul şi ţin eu cutia, spune Inara, apoi convorbirea
se întrerupe.
Eddison sună din nou.
— Ia taci din gură. Încă nu ne-am dezmeticit dracu’ bine şi n-
am o sută de mâini.
E ceva liniştitor la furia ei – ca şi cum ai înota în ape
cunoscute.
— Poftim, suntem acum pe acoperiş şi e frig ca naiba. Ce se
întâmplă? întreabă Bliss.
— Eşti pe speaker? Inara?
— Da, sunt aici, spune ea şi se aude un căscat.
— Avem veşti pentru voi.
— Bune sau proaste?
— Doar veşti, cred. Vă las pe voi să decideţi dacă sunt bune
sau nu, zice Eddison şi trage aer în piept. Desmond a fost găsit
mort în celulă în dimineaţa asta.
Se lasă tăcerea la celălalt capăt. Se aude vântul, apoi
claxoanele maşinilor.
— S-a sinucis, spune Inara, în cele din urmă.
Bliss pufneşte în telefon.
— Sau i-o fi făcut cineva felu’.
— Nu, el a făcut-o. Nu?
— Da, el, confirmă Eddison. Cutia e pentru voi, dacă simţiţi
nevoia să spargeţi ceva. L-am rugat pe un amic să v-o aducă.
— Dacă avem nevoie să… Eddison!
Dar aude destul de clar râsul Inarei, odată ce o deschide.
Ştie, pentru că e specialitatea verişoarei sale, că acea cutie
este plină cu cele mai urâte căni de pe lume, chestii ieftine pe
care te miri cum de le pot cumpăra oamenii. Verişoara lui le
cumpără pentru a le folosi ca terapie la adăpostul pentru femei
abuzate unde lucrează. Pentru momentele când ele nu se simt

 185 
prea bine şi au nevoie să-şi exprime furia.
— Dacă vă mai trebuie şi altele, să mă anunţi. Vă mai fac rost.
Vic tresare la auzul bubuiturilor.
— Asta a fost Bliss, îi informează Inara. Cum a făcut-o
Desmond?
Asta e chestia când vorbeşti cu Inara – mereu revine în
acelaşi punct, chiar dacă pe ocolite. Trebuie să-i dai timp.
— A încercat să se spânzure, spune Vic. S-a asfixiat, în cele
din urmă.
— Nenorocitul nici asta n-a făcut-o ca lumea, izbucneşte
Bliss.
— Inara…
— E în regulă, Vic. Grădinarul poate încerca să triumfe în
urma unui proces, bazându-se pe erorile din sistem şi pe
complexul lui de superioritate. Dar Desmond nu a avut
niciodată atâta încredere în el.
Vic ia o mână de pe volan şi îi face lui Eddison semn spre
bilet. Eddison clatină din cap.
— I-aţi spus Grădinarului?
— Tocmai am fost la infirmerie.
— L-aţi anunţat în persoană?
— Vic i-a dat vestea ca de la un tată la alt tată.
Vic îl priveşte sever, dar Inara scoate un oftat, ca şi cum ar
înţelege.
— M-au sunat avocaţii în legătură cu scrisorile, cu ceea ce-mi
scria Desmond în ele. Spuneau că e din ce în ce mai instabil,
mai ales după moartea lui Amiko.
— Spuneai că ei doi aveau în comun muzica. Că stabiliseră o
legătură…
— Probabil a aflat că am predat scrisorile fără să le citesc…
aşa că nu e chiar o surpriză, nu? Oricum… nu-i chiar atât de rău
pe cât m-am aşteptat.
— Să afli că e mort? întreabă Vic.

 186 
 — Nu. Că vestea a fost asta şi nu alta. Credeam că mă suni să
mă anunţi că încă o fată a murit.
Rahat. Eddison nu se gândise la asta.
Aparent, nici Vic, dacă judecăm după expresia lui.
În depărtare, se aude o altă cană cum se sparge.
— Mda, am mai avea nevoie de încă o cutie.
— Inara… e ok să ţii o perioadă de doliu după el, dacă aşa
simţi.
— Nu ştiu ce simt, Vic, răspunde ea şi râde amar. Mi-aş dori
să nu mai aibă parte de atenţia mea.
Fata suspină, apoi continuă:
— O să vorbim să ne preia altcineva turele din seara asta.
Poate mergem să ne plimbăm pe plajă.
— Data trecută a ajutat?
— Putem alerga la nesfârşit acolo şi nu există pereţi de sticlă
care să ne oprească.
Deci, da. Fusese de ajutor.
— Nu mai anunţa pe nimeni, deocamdată, spune Eddison.
Vor să controleze felul în care se va răspândi ştirea.
— Mulţumim că ne-ai spus. Şi mulţumim pentru cănile astea
geniale.
Se aude o alta, spartă de zid.
— O să-ţi dau numele fetei de la care le-am luat, râde
Eddison. Să-ţi spună de unde face ea rost de ele.
— Nu, Bliss, nu de pe acoperiş, nu în capul oamenilor!
Convorbirea ia sfârşit brusc.
Faţa lui Vic pare acum mai senină.
— Vor fi bine fetele astea, nu-i aşa?
— Cred că Inara va mai avea zile proaste, dar în cea mai mare
parte va fi bine. Cred că vestea i-a luat o greutate de pe suflet.
Mobilul lui Eddison sună şi îl face să tresară.
E Priya.
— Priya, eşti bine?

 187 
 — Am petunii la uşă, spune ea, cu vocea gata să se frângă.
Mama a uitat ceva şi s-a întors. Le-a găsit acolo. Iar pe cameră
nu s-a înregistrat niciun rahat.

Filmarea ne arată jumate de oră de purici, în loc de livrarea

petuniilor. Nu este îngheţată pe un cadru ca data trecută, dar
parcă ne-am uita la o ninsoare măruntă, fără sens. După jumate
de oră lipsă, imaginile revin la normal. Teoria lui Archer este că
individul are un dispozitiv prin care poate bruia camerele video
pe o anumită rază.
Minunile tehnologiei din ziua de azi.
Sterling vorbeşte la telefon cu superiorii ei, cerând să
distribuie fotografia lui Landon în zonele unde Eddison
suspectează că locuieşte, dar discuţia nu merge bine, aşa că e
urmată de o convorbire cu Finney. Vocea lui pare la fel de plină
de frustrare ca a lui Sterling.
Archer îşi face de lucru la camerele video.
— Să sperăm că acest scut le va proteja de orice atac din
exterior, spune el.
— Să sperăm? întreabă mama, uşor ţâfnoasă, încă îmbrăcată
în hainele de la lucru.
— Sunt nişte camere video destul de banale, pentru uz
obişnuit. Nu sunt indestructibile şi nici ultra-performante.
Mama face un semn spre ele şi înjură în hindi.
Duminică mergem până în Denver, să facem cumpărături. În
realitate, doar vrea să mă scoată din oraş o vreme. Îmi arată
clădirea în care lucrează, dar nu propune să intrăm.
În primii doi ani de mutări frecvente, compania ei o trimitea
să pună ordine în departamentele de Resurse Umane pe unde
erau neînţelegeri. Mama era genul de persoană care venea şi nu
pleca până nu rezolva totul. Imediat ce ne-am mutat în San
Diego, i-au oferit postul de director al filierei din Paris. Actualul
director urma să se pensioneze. Îşi doreau ca mama să înveţe

 188 
să gestioneze şi partea internaţională a firmei, pentru că legile
din Franţa erau uşor diferite de cele de aici.
Cred că ăsta a fost parţial şi motivul pentru care m-am
apropiat de Aimée. Fusese atât de entuziasmată să afle că voi
locui în Franţa la un moment dat. Practic, era visul ei
dintotdeauna. Aşa că, în timp ce colegii noştri învăţau atât cât
era necesar ca să-şi ia examenele, eu şi Aimée ne înnebuneam
profesorul să ştim cât mai multe.
Mâncăm într-un local destul de drăguţ şi, tot timpul, simt
cum furia mi se urcă în gât. Mi-e foame de mai mult decât ce
am în farfurie, mult mai mult, fiindcă nu-mi pot scoate
petuniile din minte cu niciun preţ.
Toţi cei care o cunoscuseră pe Kiersten Knowles vorbeau
despre râsul ei. Râdea mereu, şi avea acel gen de entuziasm
care umplea o încăpere, te determina să i te alături. Kiersten
Knowles era o întruchipare a bucuriei. Cel puţin, până în ziua în
care mătuşa ei – cea mai bună prietena a sa din tot universul –
a fost ucisă de un şofer beat.
După asta, Kiersten s-a oprit din râs, treptat.
A fost ucisă după înmormântarea mătuşii ei. A rămas în
biserică, în timp ce restul invitaţilor au mers să mănânce ceva
– îi spusese tatălui ei că vrea să rămână o vreme singură, să-şi
ia la revedere. Când a început să se îngrijoreze şi s-a întors să
vadă ce-i cu fiica lui, a găsit-o moartă, pe jos, cu corpul paralel
cu sicriul în care se afla mătuşa ei. Avea petunii în jur, multe
dintre ele în păr.
Ieşiseră nişte poze al naibii de expresive. Le-am văzut pe
cele din dosar, şi mi-a rămas în minte una care nu fusese
destinată presei, dar totuşi scăpase pe internet – tatăl fetei,
căzut în genunchi, cu o mână ţinându-se de sicriul surorii lui,
cu cealaltă culegând petuniile din părul fiicei moarte.
La fel de bine ţin minte poza cu mama lui Aimée, plângând şi
distrugând amarantul din grădina amenajată pe acoperiş. Sunt

 189 
poze care transmit multă emoţie, pe care fotograful le
surprinde doar dacă este norocos. La fel cum este şi poza cu
mine, întinzând mâinile spre sora mea, în timp ce un
paramedic mă târăşte de acolo.
Fotografiile respective au fost distribuite peste tot, pentru că
suntem o societate fascinată de crimă, pentru că percepem
durerea unor familii ca bun de consum pentru toată lumea.
Kiersten a fost prima victimă al cărei caz a fost anchetat de
FBI. Unul dintre poliţişti era prieten cu fratele lui Mandy
Perkins, şi aparent el le-a sugerat şefilor săi asemănările dintre
cele două crime. Mandy fusese a cincea victimă, cu cinci ani în
urmă să fie ucisă Kiersten. Mercedes era pe atunci încă la
facultate, pe când Kiersten Knowles fusese ucisă. Dar am găsit
o fotografie cu Eddison şi Vic stând în faţa bisericii, vorbind cu
o femeie în uniformă de poliţist.
Vic pare calm, profesionist, în deplin control asupra situaţiei.
Eddison pare nervos.
Când ne întoarcem acasă, găsim un buchet de trifoi cu floare
mov agăţat de mânerul uşii.
Din locul unde a fost cândva camera video, acum atârnă
nişte fire.
Eu şi mama rămânem acolo câteva minute, înţepenite.
Trifoiul este pentru Rachel Ortiz, care a fost ucisă la o
serbare unde a jucat în piesa şcolii. Trifoi era numele
personajului ei, o păstoriţă săracă puţin cu duhul care dansa pe
unde apuca şi ducea un coşuleţ cu flori de trifoi albe şi mov, pe
care le împărţea copiilor.
Fusese violată, iar hainele puse alături de ea, la fel şi coşul cu
flori. Aşa fusese găsită în capela de lemn de lângă târgul unde
se ţinea serbarea.
Mama propune să-i sune pe Finney şi Eddison, aşa că eu urc
să mă schimb în pijama. Archer va ajunge în câteva minute,
pentru că e prin apropiere, îmi strigă mama. Sterling şi Finney

 190 
vor veni din Denver şi ne vor aduce o cameră video nouă. De
dimineaţă, chiar îl văzusem pe Archer patrulând în maşină prin
faţa casei, cum promisese. Chiar şi aşa, nu mă simt deloc
liniştită.
Nu cobor să vorbesc cu ei. Nu am ce informaţii să le ofer.
Finney mă strigă, dar nu răspund. Ştiu că vrea să mă vadă, să se
asigure că sunt bine, ca să le spună apoi şi Celor Trei de la
Quantico.
În loc de asta, deschid dulapul, găsesc cutia de pantofi unde
îmi ţin pozele vechi, şi o dau jos. În cutia asta se află una mai
mică. Mama nu ar suspecta niciodată că îmi ţin acolo rezerve
de biscuiţi Oreo.
Îmi tremură mâinile, iar poleiala foşneşte. Îmi scapă din
mână biscuitul, se sfărâmă înainte să apuc să muşc din el.
Are gust de cenuşă.
Dar îl înghit oricum, apoi mi-l îndes şi pe următorul în gură.
Nu mestec ca lumea.
Nu ar fi trebuit să citesc despre celelalte cazuri.
Mi-am spus că trebuie s-o fac, că îi datorez lui Aimée să
păstrez şi numele celorlalte victime în sufletul meu, dar nu ar fi
trebuit. Pentru că acum doar pe ele le am în faţa ochilor. Tot
timpul, fără oprire. Ştiu ce au spus familiile lor, prietenii, am
senzaţia că le cunosc.
Când închid ochii acum, Chavi nu mai e singura care îmi
vine în minte. Imaginea ei, cu crizanteme în jur. E şi Aimée, cu
trupul lipsit de viaţă înconjurat de amarant. E Darla Jean
Carmichael, prima dintre ele, cu gâtul frânt, presărat cu narcise
albe şi galbene. E Leigh Clark, violată atât de brutal, încât
medicii îşi exprimaseră rezerve că ar fi putut supravieţui, chiar
şi dacă nu i-ar fi fost tăiat gâtul. E Natalie Root, cu capul pus pe
un munte de zambile, toate nuanţele de roz, mov şi alb.
Biscuiţii îmi cad greu la stomac, mai ales după o cină destul
de consistentă. Dar nu mă pot opri, fiindcă văd chipul împietrit

 191 
al tatălui meu când ajunge la spital, şocul care nu i-a mai
părăsit niciodată de atunci privirea. Îl aud în continuare pe
Frank plângând când mă trage de lângă Chavi, încă simt
sângele gros şi rece pe mâinile mele.
Văd acea poză cu Inara, furia de pe faţa ei când încearcă să
protejeze un copil de un alt atac lipsit de sens.
Stomacul îmi protestează, dar deschid şi al doilea pachet,
încercând să-mi înving greaţa. Durerea de burtă e una logică,
care are semnificaţie, care va înceta după ce eu mă voi opri din
mâncat. Dar nu pot să mă opresc, pentru că nimic din ce se
întâmplă nu are sens.
Nu îmi pot imagina cum de Cei Trei de la Quantico au ales
meseria de poliţist. Să aibă de-a face cu ororile astea zi de zi.
Nu contează că ele se întâmplă unor străini.
Kiersten Knowles, Julie McCarthy, Mandy Perkins, şi ele mi-
au fost cândva străine mie.
Dar acum le văd tot timpul. Petuniile, daliile, freziile,
împrăştiate pe podeaua bisericii şi nu…
— Priya! Nu, iubito, nu!
Mâna mea strânge pachetul de biscuiţi înainte ca mama să
apuce să mi-l smulgă. Găseşte cutia, descoperă şi mai multe
pachete acolo. Îngenunchează în faţa mea, cu mâinile întinse
peste ale mele.
— Priya, nu.
Plânge.
Mama plânge.
Dar ea este cea puternică, cea care e bine chiar şi atunci
când nu-i bine (mai ales când nu e), aşa că acum de ce plânge?
Mă şochează atât de tare încât dau drumul biscuiţilor, iar ea îi
aruncă pe jos, fără să-i pese că fac firimituri pe covor. Mă apucă
într-o îmbrăţişare violentă.
Mă arde gâtul şi îmi vine să vomit.
— Haide, iubito. Ridică-te.

 192 
 Mă duce în baia ei, unde totul este pus în ordine, toate
obiectele de toaletă sunt la locul lor. Mă las să cad pe covorul
moale dintre veceu şi cadă.
Transpiraţia mi se adună pe frunte, îmi curge pe faţă, iar
mâinile îmi tremură lipsite de control.
— Două pahare, spune mama şi se aşază lângă mine.
Îmi întinde primul pahar cu apă cu sare. E dezgustător, dificil
de dat pe gât. Imediat ce-l termin, mi-l dă pe al doilea.
Vomitatul e întotdeauna dureros şi neplăcut, dar e mai bine să
dau totul afară cât mai repede.
Mama îmi prinde părul într-un coc încropit, în vârful capului.
Înmoaie un prosop în apă rece, îl ţine pregătit.
Au trecut luni de când am făcut asta ultima dată – jur că
eram mai bine… dar e în continuare o rutină pe care o
cunoaştem amândouă atât de bine.
Cu o crampă spectaculos de violentă, încep să vomit în vasul
de toaletă. Din când în când, mama trage apa şi îmi şterge
transpiraţia de pe faţă. După ce termin (probabil), greaţa încă
mai persistă, şi mă face reticentă în a părăsi baia o vreme.
Gâtul mă ustură, iar acum încep să plâng, şi asta înrăutăţeşte
şi mai tare lucrurile.
Mama îmi mângâie părul.
— O să trecem cu bine de asta.
— Vreau să se termine, scâncesc eu, dar apoi mă gândesc…
— La ce anume?
— Noi i-am spus unde să ne găsească. I-am spus unde ne
vom muta şi l-am provocat să vină după noi.
— L-am provocat? Nu. L-am implorat, spune ea. Dar, dacă ai
orice fel de dubii, ne oprim acum.
Păruse simplu atunci când mama venise cu ideea ei, pe când
eram încă în Birmingham.
Dacă criminalul era într-adevăr cu ochii pe noi, dacă nu
fusese o coincidenţă că o ucisese pe Aimée în San Diego, cu

 193 
siguranţă găsise interviul din Economist. Să-i spunem unde
vom fi şi el va veni după noi, zisese mama. Va fi cea mai bună
şansă de a-l prinde.
În teorie suna bine. Numai că acum nu-l putem prinde, la
dracu’.
Nu aveam cum să anticipăm că echipa FBI-ului din Denver
va avea o şefă dată naibii. În schimb, ar fi trebuit să ne
aşteptăm să fenteze cumva camerele video – a reuşit să scape
atâta timp de poliţie. Ştie să-i joace pe degete.
Păruse un plan bun, când vorbisem cu mama. Ne plăcea
amândurora, dar din motive diferite.
Ea voia să-l găsim şi să-l ucidem.
Eu voiam să-l văd dat pe mâna poliţiştilor.
Voiam.
Acum îmi doresc… nu ştiu. E greu să gândesc, când stomacul
încă mă doare atât de rău. Ştiu că nu sunt abandonată, că am
aliaţi, dar tot îmi este teamă.
— Nu renunţăm, mormăi eu.
— Iubito…
— Va ucide până ce va fi oprit, într-un fel sau altul. Nu asta
spun şi poliţiştii mereu? Că dacă un criminal tot continuă să
scape, nu are niciun motiv să se oprească?
— Priya…
— Alte mame îşi vor pierde fiicele.
— Alte surori, suspină mama. Să ştii, când totul va fi gata, te
trimit undeva în vacanţă pentru o lună. Trebuia să te fi trimis
deja la Paris, să decorezi casa.
— Va continua să ucidă.
— Nu merită să te distrugi nici măcar în încercarea de a-l
opri.
O văd că se ridică şi se îndepărtează, dar ştiu că va rămâne
prin preajmă. Probabil va curăţa biscuiţii de pe covorul din
camera mea, ca să nu atragă muşte. Se aude aspiratorul, apoi

 194 
apare mama cu periuţa mea de dinţi în mână.
Am un gust oribil în gură, aşa că periez, clătesc, scuip, apoi
repet, ascultătoare. Mama mă ajută să mă spăl pe faţă. Ne
ghemuim în patul ei, care este prea mare de când a murit tata.
Porneşte televizorul, schimbă canalele până ce ajunge la un
documentar despre păduri, cu un reporter al cărui accent
englezesc e liniştitor.
Mama spune că tot ce-i lipseşte cu adevărat din Londra este
BBC-ul.
Nu îmi dau seama dacă aţipim vreuna dintre noi. Mai
degrabă ne amorţeşte mintea încercată de atâtea emoţii
recente. Când sună alarma, mama aruncă ceasul în partea
ailaltă a camerei.
Dar el sună mai departe.
Îmi îngrop faţa în umărul ei.
— N-o să se oprească.
— Şşşşt.
Mai trec cinci minute până decidem să ne dăm jos din pat.
Când o facem, luăm pătura ei călduroasă şi ne mutăm cu ea pe
canapea. Mama are telefonul în mână şi o văd că tastează un
mesaj. Bănuiesc că-i scrie şefului ei.
Dar ar putea fi şi Eddison, pe de altă parte.
Poate ar trebui să-l anunţ că am avut o aventură Oreo, dar nu
vreau s-o fac. Şi nu pentru că ar fi dezamăgit (ar înţelege…), ci
mai mult pentru că şi-ar face griji.
Şi mai multe griji.
Rahat.
În cele din urmă, stomacul maică-mii începe să facă
zgomote, iar ea e nevoită să părăsească cuibul improvizat. Mi-e
foame, dar nu mă simt împăcată deocamdată cu ideea de a
mânca. Mama aduce un castron cu cereale şi banane pentru ea,
iar mie îmi întinde un smoothie. E un compromis bun. Ceva
uşor, ca să-mi revin. O băutură hrănitoare. Nu ştiu de ce pentru

 195 
creierul meu e aşa o mare diferenţă între a bea hrana şi a o
mesteca, dar lucrurile sunt cum sunt.
— Dacă mergi la şah, o să te simţi mai bine?
Unul dintre motivele pentru care veteranii şahişti se simt
atât de bine împreună este siguranţa pe care o simţi când stai
în mijlocul unor persoane la fel de rănite ca tine. Un spaţiu
sigur, în care îţi e permis să ai cicatrici. Ţi se dă permisiunea să
nu fii perfect, să nu fii în întregime reparat. Fraţii tăi vor avea
grijă de tine când nu o poţi face tu şi nu-ţi vor cere să fii
altcineva decât persoana care eşti. Nici măcar în cele mai
proaste zile ale tale.
— Poate, spun eu.
— Atunci, mergi să-ţi faci un duş şi să te îmbraci. Vin cu tine.
— Să facem duş împreună?
Mă împinge jos de pe canapea, râzând.
Când cobor, mama e pregătită de plecare. Când ieşim din
casă, verifică dacă noua cameră de filmat pare instalată cum
trebuie.
Ţinând cont de felul în care tipul i-a venit de hac celei de
dinainte, nu prea cred că asta ne va fi de mare ajutor.
Dar e ca şi cum ai încuia uşa – iluzia că ai parte de siguranţă.
Din stradă, mama se uită spre casă, oprită în mijlocul drumului,
apoi clatină din cap.
Când ajungem pe iarbă, lângă foişorul şahiştilor, jumătate
dintre cei prezenţi se ridică în picioare, uluiţi s-o vadă pe
mama. Happy şi Corgi fluieră admirativ. Mama le zâmbeşte,
mai mult în colţul gurii. Pierce începe să râdă.
— Acuma văd cu cine seamănă Fata Albastră.
Mama mă priveşte mirată.
— Fata Albastră?
— Apropo de asta, ar trebui să cumpărăm nişte vopsea, îi
spun. Pentru rădăcinile mele.
Chestia ciudată cu venirea mamei aici – una dintre chestiile

 196 
ciudate – este că ea urăşte şahul. Urăşte să joace, să
urmărească, chiar şi să audă vorbindu-se despre el. Cândva,
chiar ne-a tăiat cablul TV o săptămână, pentru ca tata să n-o
mai oblige să se uite la documentare despre jucători faimoşi.
Aşa că venirea ei aici nu este deloc de dragul jocului. Este doar
de dragul meu.
Mama nu e intruzivă, nu e gălăgioasă. Doar o persoană care
simte nevoia să se convingă că oamenii pe care-i iubeşte sunt
în regulă, că sunt chiar în faţa ta. Destul de aproape încât să-i
poţi atinge.
La câteva minute după ce Gunny s-a trezit din moţăit, o
maşină de poliţie opreşte în apropiere. Veteranii îşi îndreaptă
spatele, iar unii se răsucesc pe loc ca să vadă mai bine. Doi
poliţişti coboară, iar cei mai mulţi veterani suspină uşuraţi,
pentru că le recunosc feţele.
— Pierce, Jorge, îi salută poliţistul mai în vârstă, cu părul alb.
Ce mai faceţi?
— Foarte bine azi, Lou, răspunde Jorge. Ce veste-poveste vă
aduce pe aici?
Lou scoate un carneţel din buzunarul de la spate.
— Am auzit de la persoane din partea locului că Landon
Bumside joacă uneori cu voi.
Bumside?
Mama mă pocneşte peste picior, să-mi atragă atenţia.
Corgi îşi scarpină nasul.
— Da, avem printre noi un Landon. Dar nu-i ştim numele de
familie. Genul ăla de individ şters, cumva? Înălţime şi greutate
medie…
Colegul lui Lou scoate o fotografie şi, da, este Landon, nu că
ne-am fi aşteptat să fie vorba despre altcineva.
Corgi dă din cap, la fel şi alţi veterani.
— El este. Ce a făcut?
— A fost găsit mort noaptea trecută în camera lui.

 197 
 O lumină albă îmi invadează retina, orbindu-mă. Rămâne
acolo până ce mama îmi trage un ghiont în coaste. Îmi apar
nişte purici în spatele ochilor, apoi îmi recapăt vederea.
— Cum a fost ucis? Ne puteţi spune? întreabă mama, calmă.
Poliţiştii schimbă o privire, apoi ridică din umeri.
— Greu de spus. Era mort de ceva vreme. Medicii încă
încearcă să stabilească ce i-au făcut.
— Ce i-au făcut, şopteşte mama. Deci suspectaţi că l-a ucis
cineva?
— Da, doamnă.
Mama se uită la mine.
— Hai că le spun eu. Tu dă telefoane.
— Doamnă? Ştiţi ceva despre domnul Bumside?
— Vă pot spune că FBI-ul îl consideră suspect într-o anchetă
aflată în curs, zice mama, şi deja a căpătat tonul puternic,
profesional.
Mă ridic de la masă şi fac câţiva paşi într-o parte a foişorului.
Îmi tremură mâinile şi aproape scap mobilul pe jos.
— Bună, Priya, îl aud pe Eddison.
— Numele de familie al lui Landon este Bumside.
— Ai numele lui de familie?! Excelent, Priya, asta va… Cum
naiba i-ai aflat numele de familie?
Îmi înghit nodul din gât.
— A fost ucis cu ceva vreme în urmă. Ieri a fost găsit.
— Poliţia locală?
— Cine altcineva?
— Mi-i poţi da la telefon, te rog?
Amândoi poliţiştii mă urmăresc cu atenţie, deşi Lou ascultă
şi ce spune mama. Îi întind telefonul.
— Este agentul special Brandon Eddison, ar vrea să
vorbească cu voi.
Colegul lui Lou îmi ia cu blândeţe telefonul din mână, de
parcă s-ar teme că mă voi sfărâma dacă mă va atinge. Se

 198 
retrage şi el câţiva paşi ca să poarte convorbirea. Nu aud prea
bine ce discută – aud doar începutul, când poliţistul se
prezintă.
Înainte să mă aşez la loc, mama îmi întinde mobilul ei.
— Sună-l şi pe inspectorul Finnegan.
Într-o vreme, comunicam cu el doar prin email-uri, dar în
ultimele săptămâni m-am obişnuit să-i dau mesaje ori de câte
ori primeam un buchet de flori.
— Inspector Finnegan, spune el, grav.
— Domnule, sunt Priya Sravasti, şi ciudatul de Landon a fost
găsit mort ieri.
Lasă să-i scape câteva înjurături în japoneză.
— O să întreb asta, deşi ştiu prea bine că e o întrebare
nepotrivită…
— Poliţia nu ştie cine l-a ucis, aşa că nu-ţi pot da prea multe
detalii.
— L-ai anunţat pe Hanoverian?
— Eddison e chiar acum la telefon cu poliţia locală.
— Foarte bine, o să aflu de la el locaţia, ca să mergem şi noi
să aruncăm o privire. Eşti bine, în siguranţă?
— Eu şi mama suntem la parcul unde se întâlnesc şahiştii.
Ştiu că nu e neapărat răspunsul la întrebarea lui, dar este tot
ce am.
— Odată ce poliţia termină întrebările, mergeţi acasă şi staţi
acolo. Dacă nu vă simţiţi în siguranţă, veniţi până în Denver şi
cazaţi-vă la un hotel, apoi anunţaţi-mă la care.
— Da, domnule.
— Priya?
— Da?
— O să vă ajutăm să treceţi peste toate astea.
Are vocea calmă şi hotărâtă, şi poate în alte circumstanţe m-
ar linişti să o aud.
Dar acum ştiu că are mâinile legate.

 199 
 Îi întind maică-mii telefonul şi mă aşez. La naiba, acel
smoothie mi-a căzut ca un bolovan în stomac. Îmi vine să
vomit, din nou.
— Aşadar, acest bărbat vă urmărea? întreabă poliţistul mai în
vârstă.
— E posibil, mormăi eu. Într-adevăr, era destul de insistent şi
concentrat pe ce făceam eu, şi asta mă neliniştea.
Mă uit la mama, care încuviinţează din cap. Nu e ca şi cum
poliţia nu va afla, în cele din urmă.
— Primeam flori, care erau legate de un şir de crime
nerezolvate. Dată fiind atenţia pe care mi-o acorda Landon, cei
de la FBI s-au gândit că ar putea fi o legătură. Au vrut să discute
cu el, dar nu a mai apărut la şah. Iar prin hârţogăria legală nu i-
au dat de urmă.
— Nu avea un act de identitate la el. Proprietarul a fost cel
care ne-a spus cum îl cheamă.
Colegul mai tânăr revine şi îmi întinde mobilul meu.
— Pare că ai norocul chior al lui Murphy, domnişoară Priya,
spune el.
— Poftim?
— Ei bine, eu lucram la poliţia din Boston când sora ta a fost
ucisă, explică el, cu un accent texan.
Aşadar, de aia mă privea cu atenţie, fix şi enervant. Mă
recunoscuse.
— Eu şi soţia ne-am mutat aici când tatăl ei s-a îmbolnăvit,
dar nu am uitat povestea familiei tale. Ce tragedie… Dar să ştii,
dacă te consolează, că te-ai făcut la fel de frumoasă pe cât era şi
sora ta înainte să moară.
Casc gura la el. Nu cred că sunt capabilă de mai mult de atât.
Mama se ridică şi se aşază în faţa mea.
— Dacă aşa vi se pare potrivit să îi vorbiţi fiicei mele, nu o să-
i mai vorbiţi deloc, îl anunţă pe un ton rece. Partenerul tău
poate discuta cu noi, iar tu o să faci un pas în spate.

 200 
 În timp ce poliţistul mormăie ceva scuze, Corgi mă bate pe
un genunchi.
— Continuă să iei lecţii de la mama ta, Fată Albastră, şopteşte
el. Împreună, aţi putea speria lumea şi aţi face-o să se poarte
aşa cum trebuie. Nu-i puţin lucru.
Îi strâng mâna.
— Du-te să-l suni pe şefu’, îi spune Lou partenerului său, apoi
îl priveşte îndepărtându-se. Îmi cer scuze, doamnă,
domnişoară. O să discut cu el mai târziu despre
comportamentul lui nepotrivit.
— Aminteşte-mi, te rog, numele lui, spune mama, pe un ton
care-i mai degrabă o poruncă decât o rugăminte.
— Poliţist Michael Clare, răspunde Lou. Eu sunt Lou Hamilton
şi îmi pare rău că trebuie să vă mai pun nişte întrebări, în atare
condiţii de stres… cum ar veni… dar am nevoie de nişte
informaţii. Promit că veţi discuta doar cu mine.
Face un gest spre cafenea.
— Cred că o să vă simţiţi mai bine înăuntru, spune.
Se întoarce apoi spre veterani.
— Domnilor, colegul meu Clare o să vă pună şi vouă nişte
întrebări despre domnul Bumside, dacă nu vă deranjează.
Gunny dă din cap cu gravitate.
— O să-l aşteptăm. Ai grijă de tine, domnişoară Priya.
În cafenea, Lou ne aşază la o masă şi merge să ne ia câte o
băutură. Îl văd pe Joshua la câteva mese distanţă, îngropat într-
o carte.
Nu mi-l amintesc pe poliţistul Clare. Să fiu sinceră, nu-mi
amintesc nicio persoană în uniformă pe care am întâlnit-o în
noaptea morţii lui Chavi. Sau în zilele de după. Primii străini pe
care îi ţin minte sunt Cei Trei de la Quantico.
Totuşi, cinci ani mai târziu, poliţistul Clare îşi aminteşte de
mine.
Chiar dacă nu am crezut cu toată convingerea că Landon era

 201 
cel care-mi aducea flori, e ceva înfiorător să afli că nu-i el, cu
siguranţă nu-i el.
Dacă nu el, atunci cine?

— Ei bine, Finney, ai făcut săpături cu atenţie şi dedicare

timp de o lună. Dă-ne o veste bună, te rugăm.
Râsul neajutorat care se aude în speaker-ul telefonului de pe
masa de conferinţe nu prevesteşte nimic grozav.
— Mi-aş dori să pot, Vic, dar am pierdut singura persoană pe
care o aveam în vizor.
— Acum că ştim mai multe despre el, ar putea fi implicat în
crimele din trecut? întreabă Vic, răsturnat pe unul dintre
scaunele cu roţi.
Îşi masează tâmplele, încercând să-şi alunge o migrenă.
Ramirez bate cu pixul în masă şi pare că nu poate fi oprită, de
data asta.
Eddison străbate camera cu paşi mari, îngrijoraţi.
— Landon Bumside ducea o viaţă retrasă. Nu avea maşină,
paşaport, nu avea cărţi de credit. Nu deţinea proprietăţi sau
conturi bancare. Făcea slujbe sezoniere pentru a obţine sume
mici de bani şi îşi închinase un apartament în vila unui prieten.
Prietenul ne-a spus că numele lui real era Landon Cooper.
Făcuse doi ani jumate închisoare pentru viol, dintr-o sentinţă
de şapte. Când a ieşit, nu şi-a reînnoit actele şi s-a mutat în
Colorado. ADN-ul primit în dimineaţa asta îi confirmă
identitatea.
— Vreo şansă să fi trecut prin San Diego în urmă cu doi ani?
— Nu. Încă mai era în închisoare pe atunci. A ieşit în urmă cu
paisprezece luni. A fost în închisoare doar o singură dată, însă
a mai fost judecat de câteva ori. S-au mai făcut plângeri pe
numele lui. Un nemernic care are o pasiune pentru
adolescente, în special pentru cele care nici nu-l bagă în seamă.
Se afla în închisoarea din Michigan când Aimée Browder a fost

 202 
omorâtă.
— Dacă l-a ucis cineva ca s-o protejeze pe Priya?
Ramirez şi Vic se întorc să se uite la Eddison, iar Finney a
amuţit.
Eddison ridică din umeri şi continuă:
— Vorbesc serios. Dacă nenorocitul nostru l-a omorât pe
Landon fiindcă o deranja pe Priya?
— Dezvoltă, sugerează Vic.
— Aş interpreta florile drept avertizări numai dacă le-ar mai
fi primit şi alţii. Membrii familiilor altor victime. Dar este vorba
numai de Priya. Livrările acestea ne transmit ceva despre ea.
Dacă interpretăm florile ca fiind cadouri…
— Îi făcea curte. Şi când Priya s-a mutat, el a ucis-o pe Aimée
fiindcă doar aşa o putea atinge în vreun fel pe Priya, spune
Ramirez.
— Orice l-ar motiva să ucidă, nu este vorba de sex. Doar
jumătate dintre victime sunt violate, iar acţiunea în sine pare
mai degrabă o pedeapsă. Vede ceva în fetele astea. Şi orice ar
vedea, are senzaţia că Priya este deasupra acelui lucru. Îşi
doreşte altceva de la Priya. Înseamnă pentru el îndeajuns de
mult încât să o caute nu doar o dată, ci de două ori. Şi s-o
găsească.
— Aşadar, începe din nou să o curteze, spune Ramirez. Flori,
felicitări. Dar apoi apare în peisaj Landon. Dacă criminalul
nostru e cu ochii pe ea, ştie că Landon o deranjează.
— De unde? întreabă Finney.
— Ştie programul Priyei. Ştie când familia iese din casă, ştie
când trebuie să lase florile. Programul lui Deshani e unul fix,
zilnic, în timp ce al fetei se schimbă în funcţie de dispoziţiile ei.
Şi ştim de ce sunt în general trimise cadouri surpriză – cel care
le trimite vrea să vadă care este reacţia la primirea lor.
— Îl observă pe Landon fiindcă deja o urmăreşte şi el pe
Priya.

 203 
 — Iar Landon intră pe teritoriul tipului nostru. Încalcă nişte
limite. El o percepe pe Priya ca fiind doar a lui.
— Va mai dura câteva zile până vom avea rezultatele oficiale
ale autopsiei, intervine Finney. Dar poliţia din Huntington e
convinsă că bărbatul era mort de vreo trei săptămâni. La o zi
sau două după vizita lui Eddison la şahişti. Nu avea încălzire în
apartament, aşa că descompunerea cadavrului a fost lentă.
Însă, în cele din urmă, mirosul a început să se simtă şi a alertat
vecinii. Înainte de a fi ucis, a fost legat. Apoi… a fost castrat.
Eddison a aflat deja de la poliţistul cu care a vorbit la telefon,
dar tresare oricum.
— Tipul nu a făcut tăieturi precise, continuă Finney. A vrut să
doară. L-a bătut zdravăn după asta, apoi i-a tăiat gâtul. O crimă
brutală, plină de sânge şi violenţă… e clar că tipul era supărat
rău.
— Acelaşi cuţit folosit şi în cazul fetelor?
— E imposibil de spus. Descompunerea face foarte dificil să
se stabilească treaba asta. Dar pare asemănător. Cel puţin
asemănător.
— Criminalul nu a lăsat nimic în urmă.
— Doar pe Landon. A luat şi sfoara cu el.
— Dar de ce nu a încercat să pătrundă în casa Priyei?
întreabă Ramirez. Nu există niciun semn că ar fi încercat s-o
facă, nici măcar când Priya era singură înăuntru. De ce nu?
Eddison face un semn cu bărbia spre teancul de dosare.
— Răspunsul se află undeva pe acolo. O legătură pe care noi
nu o vedem.
— Finney, spune Vic. Tu ai privirea cea mai proaspătă când
vine vorba despre cazurile astea. Îţi sare ceva în ochi?
Se aude un răsfoit, de partea cealaltă.
— Poate.
Cei trei aşteaptă, dar Finney nu continuă imediat. În cele din
urmă, Ramirez aruncă pixul din mână şi întreabă:

 204 
 — Deci?
— Ce îl face să ia decizia dacă să violeze sau nu?
— N-am aflat niciodată, zice Eddison.
— Uite, să o luăm pe Leigh Clark, spune Vic. Dintre toate
victimele, ea a fost cel mai brutal atacată. Dacă ar fi
supravieţuit, ar fi fost pentru totdeauna marcată fizic de acest
viol. Ce l-a făcut să-şi piardă atât de rău controlul în cazul ei?
— Părinţii ei au fost reţinuţi când au dat declaraţii. Nu au vrut
să spună nimic rău despre fiica lor, dar alte persoane care au
cunoscut-o spun că era un copil sălbatic, dezlănţuit. Sex, tutun,
droguri… Poate că violul a fost un fel de pedeapsă?
— Zoraida Bourret a fost ucisă cu blândeţe, criminalul i-a
tăiat gâtul în timp ce era inconştientă. Mai înainte a asfixiat-o.
Nu a lovit-o, spune Vic, bătând cu degetele în masă. Toţi cei
care au dat declaraţii spun că era o fată extrem de devotată
familiei, cuminte, potolită. Nu ieşea în oraş pentru că avea
treabă să-i ajute pe ai ei.
— Dar, pe de altă parte, Natalie Root nu era virgină, zice
Eddison. De abia trecuse printr-o spaimă uriaşă că ar fi rămas
însărcinată. Şi, totuşi, nu a fost molestată de criminal.
— Iar Rachel Ortiz, la polul opus, spune Ramirez. A fost
violată, iar medicii au stabilit că fusese virgină până în acel
moment.
— Da, dar noi avem faptele în faţă acum, negru pe alb. El ia
decizii bazate nu pe fapte, ci pe felul în care le percepe pe
aceste fete.
— Încep să înţeleg de ce şefii voştri nu vor să vă despartă
niciodată, observă Finney, sec. Dar, hai să mergem pe firul ăsta
– dacă le judeca pe fete din punct de vedere moral… a tot
urmărit-o pe Priya. Ea era foarte apropiată de sora ei. În Chavi,
vedea mult din Priya.
— Şi s-a îndrăgostit de ea.
— Nu e o concluzie prea hazardată? Mai ales dacă am stabilit

 205 
că nu este vorba despre sex.
Ramirez clatină din cap.
— Am spus iubire, nu dorinţă. Genul ăla de iubire ca pe
vremuri: castă, pură. Şi gândiţi-vă: Priya nu iese la întâlniri, nu
are un iubit. Nu are nici măcar prieteni băieţi. Îşi face temele
conştiincioasă, joacă şah cu veteranii, locuieşte cu mama ei. Nu
ai efectiv cum să fii o adolescentă mai cuminte decât Priya.
— Păi, şi nu ar fi atacat-o după ce m-ar fi văzut pe mine
intrând de câteva ori în casa ei? întreabă Eddison şi simte
imediat o durere în piept.
— Nu ai petrecut noaptea acolo.
— Nu, dar eu şi Priya am fost singuri în casă vreme de câteva
ore înainte să apară Deshani de la serviciu. Iar a doua zi am
condus-o la şah.
Finney îşi drege vocea.
— O apărai, de asta te aflai acolo. Întrebai în dreapta şi-n
stânga de Landon, pentru că o protejai pe fată. Probabil te-a
perceput ca pe un aliat.
Ramirez îşi conţine cu greu râsul.
— Şi oricine te-ar vedea împreună cu Priya ar presupune că
faci parte din familia ei.
Eddison ştie că femeia are dreptate.
— Când va ajunge la zi cu florile, ce se va întâmpla atunci?
rupe Finney vraja. Se va apropia cumva? O va ataca?
— Priya se mută în Franţa peste o lună.
— Iubita lui Chavi, Josephine, menţionase un tip dubios care
apăruse la festivalul primăverii cu câteva săptămâni înainte de
crimă, spune Ramirez. Zicea că le acorda suspect de multă
atenţie celor două surori.
— Ambelor surori?
— Intrase în vorbă la un moment dat şi zisese că are şi el o
soră. I se părea fermecător că erau atât de apropiate. Chavi şi
Josephine nu îşi dezvăluiseră relaţia decât în faţa mamelor lor

 206 
şi a Priyei. Deshani spunea că soţul ei ar fi făcut scandal. Dar
cele două erau oricum foarte bune prietene de ceva vreme, aşa
că nimeni nu suspecta ce fel de legătură aveau.
— Deci, din câte ştim noi, Chavi era o prietenă minunată şi o
soră extraordinară.
— Josephine…
După ce apasă câteva taste, Finney revine cu un ton
triumfător:
— …este în New York. Studiază dreptul la Universitatea
Columbia.
— Aş putea să iau trenul până acolo, se oferă Eddison. Să iau
cu mine pozele pe care mi le-a dat Priya, să vedem dacă i se
pare ceva familiar. Au trecut cinci ani, dar poate îşi mai
aminteşte.
— Mai fă rost de căni de spart, până atunci, îi spune Vic. Inara
aproape le-a terminat.
— Într-o săptămână jumate? Cutia avea treizeci şi şase de
piese!
Ramirez izbucneşte într-un râs semi-isteric.
— Priya a sunat în după-amiaza asta, spune Finney când se
lasă liniştea. Erau crizanteme galbene la uşa ei când s-a întors
dintr-o excursie – veteranul cel mai bătrân şi nepoata lui au
dus-o în vizită la o biserică, să admire vitraliile. Primele flori
după o săptămână de pauză.
Chavi avusese raze de soare făcute din crizanteme în jurul
capului. Câteva prinse în părul ei negru.
— Priya a…
Eddison nu vrea să pună întrebarea care îi stă pe limbă, mai
ales lui Finney.
— Mi-a cerut numărul lui Ward, ca să i-l paseze mamei ei, da.
Apropo de asta…
— Nu o spune, mormăie Vic.
— Ward nu a aprobat măsuri suplimentare de protecţie

 207 
pentru casa celor două. Şi m-a suduit că irosesc resursele FBI-
ului pentru un caz care, în viziunea ei, e complet izolat de cele
anterioare.
Eddison răbufneşte.
— Complet izolat?!
Vic suspină, resemnat.
— Lasă-mă să ghicesc. Nu poate fi criminalul nostru, pentru
că profilul lui spune că nu omoară bărbaţi. Nu e hărţuitorul,
pentru că nu a dat semne de violenţă. O pură coincidenţă.
— Cam aşa ceva, iar şeful ei o susţine în direcţia asta. Cei de
la poliţia locală mi-au spus că mă vor ţine la curent, în orice
caz. Cred că i-a zgâlţâit puţin Deshani, când s-a plâns de
comportamentul poliţistului Clare.
— Ward vrea să-i retragă şi pe Sterling şi Archer de la
patrularea casei?
— Deocamdată, m-a luat doar pe mine în vizor şi aşa vreau să
rămână. Trebuie să fiu sincer, Vic, dacă tipa face şi mai multe
presiuni…
— Înţeleg. Am o întâlnire mâine cu un director, un tip care n-
o suportă pe Ward, dar căruia nu-i place neapărat nici să
intervii în munca altui inspector. Vom vedea cum decurge.
— Cele două femei Sravasti ne-au dat alibiuri pentru zilele
aproximative din preajma morţii lui Landon, spune Finney
după o pauză. Nu există fragmente de timp în care poliţia să le
acuze că ar fi făcut ceva.
— Ah, face Vic. Credeam că din politeţe ignoraţi cu toţii
faptul că Deshani ar fi sută la sută capabilă să ucidă un bărbat
care-i ameninţă fiica.
— Nu ar fi lăsat mizerie în urmă, spun într-o voce Eddison şi
Ramirez.
— Teribilă femeie, e de acord Finney. Anunţaţi-mă dacă aflaţi
ceva de la Josephine.
Ramirez e cea care întrerupe convorbirea.

 208 
 — Priya şi Deshani sunt atente la detalii, agere. Sunt
deştepte, au abilităţi bune de observaţie. Îşi ascultă instinctele.
Cum am putea găsi noi pe cineva pe care ele nu-l observă?
Niciunul dintre cei doi bărbaţi nu-i oferă un răspuns.
Niciunul nu mai spune că au mai rămas doar patru tipuri de
flori care urmează să fie livrate.

Mama se trezeşte într-o dispoziţie proastă, iar accidentul din

faţa casei, în care se ciocnesc câteva maşini în lanţ, o face să
izbucnească şi să înjure în hindi. Aleea noastră de acces e
blocată din cauza ciocnirii, nu am idee cum va reuşi să
parcheze curierul care vine la noi. Aparent, mama trebuie să
stea acasă să aştepte o livrare, pentru că eu sunt minoră şi
semnătura mea nu e valabilă.
Pentru că este nervoasă, dar şi pentru că erau zambile la uşa
noastră când ne-am trezit, sunt sechestrată în camera mea, cu
jurnalele lui Chavi.
Nu am putut citi în ordine cronologică, dar le-am luat la
nimereală şi am apucat să mă delectez cu câteva. Sunt pline de
schiţe, unele făcute direct pe pagini, nu pe foi băgate ulterior în
caiete, ca semne de carte.
Imediat ce sora mea a murit, nu mi s-a părut firesc să-i citesc
jurnalele. Încă erau ceva intim, doar al ei.
Acea Chavi din urmă cu cinci primăveri era entuziasmată şi
speriată în aceeaşi măsură. Era foarte fericită cu Josephine,
aproape uluită că se iubeşte cu prietena ei cea mai bună, dar se
temea de reacţia tatălui nostru când avea să afle. Nu doar
pentru ea şi iubita ei, dar şi pentru mine – poate că tata ar fi
insistat să rupem relaţiile, după ce ea avea să plece la facultate.
Se temea un pic şi de facultate; ea şi Josephine fuseseră
acceptate la universităţi diferite. Era ceva complet nou şi îşi
făcea griji.
Dau peste un pasaj în care povesteşte cum ea şi mama mi-au

 209 
dat bindi-ul, apoi discuţia virează spre tampoane şi
menstruaţie. Îmi venise ciclul înainte să împlinesc doisprezece
ani şi, deşi ştiam despre ce e vorba de la Chavi, nu mă simţisem
pregătită. La vârsta aia, te înspăimântă tampoanele şi sângele.
Spre sfârşitul caietului, Chavi scrie despre festivalul
primăverii.
La vechea biserică se ţineau tot felul de serbări anuale,
uneori pentru a strânge fonduri necesare reparaţiilor. Alteori,
se strângeau bani pentru a completa salariul lui Frank, fără ca
el să fie la curent. Iar uneori serbările se organizau pentru pura
plăcere a participanţilor.
La festivalul acela, Chavi petrecuse două zile pictând copii pe
faţă, iar eu îi ajutasem să împletească din flori diferite coroniţe.
Aşa îmi venise şi ideea pentru petrecerea de ziua mea.
Las jurnalul deschis pe pat şi merg la şifonier. Are un sertar
destinat şosetelor sau altor obiecte mici de îmbrăcăminte, dar
eu l-am tapetat cu catifea şi am pus acolo coroniţele din flori de
la ziua mea. A lui Chavi e din crizanteme. Mama avea una din
flori de lavandă, care o făcuse să semene cu o zeiţă din
mitologia greacă. A mea era din trandafiri albi, grei, înfloriţi,
legaţi cu o panglică albastră care atârna pe spate.
S-a mai micşorat între timp, dar tot este grea.
În timpul festivalului, luasem o pauză şi Chavi mă fugărise
prin labirint, râzând amândouă să ne prăpădim. Când găsisem
într-un final ieşirea, Josephine mă apucase de mâini şi ne
învârtisem aşa, ţopăind şi ameţind, până ce ni se alăturase şi
Chavi. Căzusem pe jos şi râsesem ca nebunele. Rămăsesem fără
răsuflare, dar eram atât de pline de viaţă.
Nu am vrut să rup legătura cu iubita surorii mele, dar cred că
amândouă am ştiut că avea să se întâmple, în cele din urmă.
Oricât aş fi considerat-o şi pe ea ca o pe soră, spaţiul dintre noi
luase forma lui Chavi şi ne durea.
Cu coroana de trandafiri pe cap, mă aşez înapoi pe pat şi

 210 
continui să citesc.
Scrie despre a doua zi, când tata i-a făcut maică-mii scandal
fiindcă a mâncat un burger, aşa că ea a ieşit şi a înfulecat fără
să stea pe gânduri doi hotdogi, doar ca să-i facă în ciudă. Tonul
lui Chavi se schimbă. Îmi amintesc cum stăteam doar noi trei,
eu, Chavi şi Josephine, izolate de restul lumii de la festival. Noi
mâncam mereu burgeri pe ascuns de tata.
Nu era mai religios decât mama, neapărat, dar se simţea
mereu vinovat.
Mama, pe de altă parte, îmbrăţişa agnosticismul cu un
sentiment de uşurare.
Citind acum cuvintele scrise de Chavi, îmi amintesc vag de
bărbatul care venise să ne întrebe dacă suntem surori. Stăteam
în poala lui Chavi şi, deşi eram mică şi fragilă, fără forme, era o
întrebare stupidă, fiindcă răspunsul chiar era evident. Sigur, ea
avea pielea mai închisă la culoare, dar ne distingeam oricum de
vecinii noştri albi ca spuma laptelui.
Străinul păruse trist. Nu ştiu de ce gândisem aşa. Mai târziu,
Chavi mă întrebase de ce mi se păruse trist. Aşa îl percepusem,
deşi ne zâmbise atunci când ne vorbise.
Chavi îl aminteşte şi o săptămână mai târziu. O dată pe lună
decretam Ziua Surorilor şi mergeam să luăm micul dejun în
oraş, apoi să ne petrecem restul orelor împreună. Era sâmbătă,
şi după ce am mâncat am mers la cinematograf – dădeau filme
de artă, în alb-negru. Eu m-am dus la baie, iar ea a mers să ia
ceva dulce. Părea tulburată când ne-am regăsit şi a zis că un
idiot de coleg încercase s-o agaţe şi-i ceruse numărul de
telefon.
Dar nu asta a scris în jurnal.
Observase că un bărbat se ţinuse după noi de la restaurant
până la cinematograf. Cât eu eram la baie, ea îi ceruse direct
socoteala, îl ameninţase că va chema managerul şi poliţia dacă
nu ne lăsa naibii în pace.

 211 
 El îi mulţumise.
Spune că asta o luase prin surprindere, o intimidase.
Bărbatul îi mulţumise fiindcă era o soră atât de bună. Apoi, el
părăsise cinematograful.
Chavi nu-l mai menţionează vreodată după asta.
O săptămână mai târziu, era moartă.
La dracu’. Nu-mi pot aminti nimic legat de bărbatul acela.
Doar că era trist şi că avea o soră. Eu nu am scris despre el – o
vreme, după ce Chavi a murit, găseam alinare să citesc despre
ultimele mele săptămâni alături de ea, imortalizate în caietele
mele. Încă mai recitesc uneori acel jurnal.
— Priya! strigă mama de jos. A venit Archer!
Probabil de abia ajunsese în Denver, că Finney îl şi trimisese
înapoi aici.
Când cobor, el stă pe scări, cu buchetul de zambile în mână.
Se strâmbă.
— Sterling mi-a zis s-o anunţ dacă fac vreun gest nepotrivit,
şi o să aibă grijă să se revanşeze făcându-mi un lucru dureros
data viitoare când suntem împreună la antrenamente.
— Îmi place de Sterling.
— Îmi pare rău că ţi-am făcut aşa o părere proastă despre
mine, încât să ai nevoie ca ea să-ţi ia apărarea.
— De ce ai făcut-o?
Nu răspunde imediat, aplecat deasupra florilor, pe care le
fotografiază.
— FBI-ul foloseşte cazuri ca al surorii tale ca să ne înveţe că
nu putem soluţiona tot ce ne-am dori. Aşa ne învaţă să fim
pragmatici.
— Pe tine ce te-a învăţat cazul?
— Ştii, înainte credeam că ele rămân nerezolvate doar pentru
că inspectorii se lasă pe tânjeală. Eram idiot şi arogant. Eu şi
colegii mei ne lăudam că noi vom avea cazuri rezolvate în timp
record. Că nu vom lăsa dezordine în urmă.

 212 
 — Apoi ai aflat că viaţa e haotică?
— Am crescut, copil de culoare fiind, în Carolina de Sud, unde
mascota şcolii era un anumit general al Confederaţiei –
credeam că ştiu totul despre viaţă dezorganizată şi violentă.
Oamenii încă se mai uită şi acum neîncrezători la mine, în
ciuda uniformei şi legitimaţiei.
— Şi te ambiţionezi să le demonstrezi că greşesc.
— Da. Dar… nu mă pot folosi de alţi oameni ca să fac asta. Am
fost un idiot să sugerez că ai putea fi momeală. Am fost
deplasat şi îmi cer scuze.
— Le accept.
Pare mirat.
— Dacă vrei să o faci îngenunchind, o pot chema pe mama.
Ea nu oferă iertări prea uşor.
Râzând, Archer îşi scoate mănuşile de cauciuc şi le îndeasă
în buzunar.
— Eşti o mare figură.
După ce pleacă, îi dau mesaj lui Sterling.
Nu e nevoie să-l agresezi. A reuşit chiar să-mi ceară
dramatic iertare.
Minunat, îmi scrie ea. Dar poate o să încerc oricum şi o
corecţie fizică. Să-şi înveţe lecţia ca lumea.
După ce containerul pentru transportat lucruri în siguranţă
ne este livrat – coletul pe care îl aştepta mama, ea pleacă spre
Denver, să prindă câteva ore de muncă la birou. În trei
săptămâni urmează să plecăm de aici, aşa că şefii ei o cam
îngroapă în muncă, să se asigure că e pregătită pentru transfer.
Ca să-mi fac şi eu partea mea de pregătire, mă aşez să-mi fac
temele.
Pe la ora patru, aud o bătaie în uşă.
Îngheţ şi mă holbez la uşă, de parcă aşa aş putea vedea prin
ea. Am impulsul să întreb cine este acolo, dar mă abţin.
Mă dau jos de pe canapea şi iau bâta de baseball a lui Chavi.

 213 
Cuţitele, din păcate, le-am împachetat deja. Dar bâta pare destul
de grea, folositoare.
— Domnişoară Priya? întreabă vocea unui bărbat. Sunteţi
acasă?
E cumva… poliţistul Clare?
Deschid camera de filmat pe computer şi da, chiar Clare stă
pe verandă, cu pălăria în mână. Vocea lui are inconfundabilul
accent texan. Fără să am nicio intenţie să-i răspund, îmi iau
timp să-l studiez. Are în jur de patruzeci de ani şi o faţă
comună, fără expresie, chiar dacă uşor îmbătrânită. Încerc să-l
plasez printre chipurile de poliţişti din ziua morţii surorii mele.
— Dacă eşti acasă, domnişoară Priya, am trecut ca să-mi cer
scuze pentru ziua de ieri, spune el, de dincolo de uşă. O să trec
altă dată.
Pare să fie ziua iertărilor.
Mama are numărul de telefon al poliţistului Hamilton. Îi dau
ei mesaj şi îi spun de vizita lui Clare, ca să-l anunţe la rândul ei
pe Hamilton.
De ce ar fi venit Clare, fără partenerul lui, la o casă unde era
de aşteptat să fie o minoră singură? E diferit când o face
Eddison – el e parte din familie şi au trecut nişte ani până să
ajungem să petrecem vremea doar noi doi, împreună. Poate că
sunt paranoică, dar nu-mi place deloc că poliţistul ăsta a apărut
aici.
Mama îmi trimite mesaj cu trei rânduri de emoticoane cu
flăcări.

O cheamă Chavi Sravasti şi este extraordinară.

Pictează feţele copiilor la un festival atunci când o vezi
pentru prima oară, iar furia îţi inundă fiinţa. Au trecut ani, dar
încă îţi mai aminteşti duplicitatea şi răutatea lui Leigh Clark.
Cât de dulce şi inocentă părea fiica preotului când se juca şi
picta, dar era numai o mască a adevăratului său comportament.

 214 
 E ceva diferit însă la Chavi. Râde şi face glume alături de
copii, convingându-i şi pe adulţi să se lase pictaţi. E talentată,
desenele ei au detalii pline de inspiraţie. La fel ca toate fetele
de acolo şi câţiva băieţi, poartă pe părul negru o coroniţă de
trandafiri artificiali.
Nu prea ştii cum s-o etichetezi. E prietenoasă, dar nu
flirtează, nici măcar când băieţii se dau peste cap să-i atragă
atenţia. Comportamentul ei sugerează că e o fată cuminte, dar
înfăţişarea… părul negru are şuviţe groase de un roşu aprins,
ochii îi sunt puternic conturaţi cu negru, buzele îi sunt
îndrăzneţe şi roşii. Poartă bijuterii aurii pe faţă – la nas şi pe
frunte.
Apoi apare şi sora ei, un copil slăbănog, cu un râs gălăgios.
Deşi e mică, are şi ea şuviţe de păr vopsite, în albastru, de data
asta. Poartă şi machiaj, are buzele lucioase, roz. Cumva, totuşi, e
potrivit pentru cineva de vârsta ei. Priveşti în jur după părinţii
lor. Nu sunt greu de reperat – pielea lor maronie îi face să iasă
în evidenţă. Mama nu are părul împodobit, dar chiar şi de la
distanţă se văd buzele ei de un roşu închis, inelul auriu din
buza de jos, strălucirea cristalului prins de nară şi a celui de pe
frunte.
O tradiţie de familie, aşadar.
Un băiat vine să o înlocuiască pe Chavi la pictat feţe, iar
surorile pleacă alergând mână în mână, ţopăind fără să se
împiedice. Le urmăreşti păstrând distanţa, fermecat de
privelişte. Chiar şi când lasă mai apoi o distanţă între ele, îşi
zâmbesc mereu, de parcă în continuare ar fi nedespărţite.
Chavi este o soră minunată. Le urmăreşti timp de două
săptămâni. Priya – sora cea mică, al cărei nume l-ai aflat în
sfârşit – pozează totul, la fel cum Chavi desenează tot timpul.
Fiecare are cercul ei de prieteni, dar nu ai mai pomenit surori
care să se bucure că petrec aşa multe ore împreună.
Priya nu te observă niciodată. Dar Chavi…

 215 
 Chavi te vede, şi tu nu ştii ce e de făcut mai departe. Te-ai
obişnuit să fii invizibil, dar ea se holbează la tine ori de câte ori
vede că le urmăreşti. E un fapt extraordinar în sine. Chavi are
un suflet de artist, e capabilă să vadă ceva ce le scapă celorlalţi.
Aşa că îţi faci o obişnuinţă din a o lăsa să te observe la
biserica aproape în ruine (sau în construcţie). O biserică ajunsă
în purgatoriu – cât de elocvent, nu-i aşa?
Vii şi la petrecerea care îi aduce laolaltă pe majoritatea
vecinilor, un fel de repetiţie neoficială pentru festivalului
primăverii care se apropie. Sunt flori peste tot, atât flori
adevărate înflorite în grădini, cât şi artificiale, împletite în
coroniţe şi puse pe capetele copiilor. Le vezi pe fetele Sravasti,
desculţe, alergând prin iarbă, îmbrăcate în rochii elegante,
peste care au tras câte un pulover desfăcut.
Priya cea dulce, cu trandafiri albi în părul ei negru.
Chavi cea sălbatică, cu crizanteme galbene aproape la fel de
strălucitoare ca zâmbetul ei.
Petrecerea e sâmbătă, dar le urmăreşti şi duminică. Fetele
sărbătoresc ceva împreună, ies în oraş, Priya îşi atinge mereu
noul cercel din nas. În mod normal, nu ai fi de acord nici cu
cercelul, nici cu ieşitul, dar familia pare să o susţină în tot ce
face.
Luni, când le urmăreşti la şcoală, o auzi pe Chavi spunându-i
surorii ei de un grup de studiu. Îi zice că nu va putea s-o mai
conducă acasă după ore. Aşa că îţi asumi tu rolul ăsta, o
urmăreşti pe Priya şi te asiguri că ajunge acasă în siguranţă.
Trăiesc într-un cartier liniştit, unde toată lumea ştie pe toată
lumea, dar în orice caz nu vrei să rişti să păţească ceva. Ştii mai
bine decât oricine că răul pândeşte peste tot. Priya nu se abate
din drum, se opreşte doar să salute vecinii.
Eşti mândru de ea. O fiică atât de bună!
O soră mai mică minunată.
Chavi ajunge la biserică în seara aia, plină de foc, văpăi şi

 216 
iubire, o mare parte din dragoste pentru sora ei. Aproape că nu-
ţi doreşti s-o ucizi, nu vrei să i-o răpeşti Priyei. Dar Chavi va
pleca în toamnă la facultate şi tu ai văzut cum schimbă asta
oamenii, cum devorează fetele cuminţi şi lasă doar fantome în
urmă.
Crezi în îngeri păzitori şi ştii că e cel mai bun lucru de făcut.
Chavi va rămâne mereu cuminte aşa, şi va putea să-şi vegheze
mai departe sora.
Iar Priya va fi ascultătoare. Priya e o fată bună.
Când îi pui crizantemele în păr, arată ca nişte sori pierduţi în
negura universului, şi ţi se pare atât de potrivit. Chavi
luminează atât de puternic.

— Mănâncă!
Eddison aproape că sare de pe scaun, luat prin surprindere,
şi nu cade pe podea doar fiindcă se prinde cu mâinile de
marginea mesei.
— Dumnezeule, Ramirez, poartă şi tu un clopoţel la gât.
— Sau cască şi tu mai bine ochii în jur, zice ea.
Îi pune o pungă mare, albă, în faţă, apoi se aşază la câteva
scaune distanţă de el, ca să nu-i invadeze spaţiul personal.
— Acum mănâncă.
Eddison mormăie şi deschide punga, din care scoate o
caserolă cu friptură de vită şi broccoli.
— Cât e ceasul?
— Aproape trei.
— Iisuse. Ce cauţi aici? întreabă el.
— Îţi aduc mâncare de la singurul restaurant chinezesc din
Quantico deschis după miezul nopţii.
Mereu uită că poliţista Ramirez e mult mai blândă atunci
când nu e de serviciu. Dar poate fi şi mai aprigă, în acelaşi timp.
A renunţat acum la costum şi tocuri, le-a înlocuit cu o pereche
de blugi şi un pulover larg. Înfăţişarea aceasta o face mai

 217 
abordabilă. Dar sălbăticia ei este la fel de prezentă – când
machiajul dispare, nu mai există nimic care să-i ascundă
cicatricile: liniile subţiri care pornesc de sub ochiul ei stâng şi
ajung până sub bărbie. Ele amintesc oricui le priveşte că
Ramirez este o supravieţuitoare, una cu pistol şi legitimaţie,
care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a salva un copil.
Nu ar putea cere un partener mai bun care să-i stea alături.
— Nici nu te prefaci surprinsă să mă găseşti aici?
Ramirez flutură din mână, în semn că întrebările astea nu au
sens.
— Priya a primit camelii ieri şi amarant astăzi. A mai rămas o
singură floare de livrat. Unde în altă parte ai putea fi decât aici?
— Să ştii că te urăsc un pic.
— Continuă să-ţi spui asta, mijo6. Într-o zi o s-o şi crezi.
Acum… la ce te uiţi?
— Prin dosarul celor de la poştă, spune Eddison, cu gura plină
de broccoli. Caut printre adrese, trebuie să fie ceva înregistrări,
din moment ce-şi urmăreşte victimele.
— Sunt ceva probleme cu teoria asta, spune Ramirez. Dacă el
nu locuieşte în oraşele respective? Dacă se cazează în
apropiere şi conduce până acolo…
— Dacă stă prin localităţi mici, ar fi şi mai uşor de reperat de
către vecini. Ar fi mai riscant pentru el. În plus, încerc să-i iau
urma uitându-mă la statele prin care pare să fi trecut, nu doar
oraşele.
— Ai mult de muncă.
— Yvonne mi-a arătat cum să las computerul să facă mai
toată treaba.
— Ţi-a arătat?
Arată spre tabla plină de instrucţiuni privind fiecare pas
pentru a aplica şi rafina parametri de căutare în intranetul FBI-
ului. Yvonne e la curent cu limitele fiecărui poliţist când vine

6
Fiule (span.).
 218 
vorba despre tehnologie.
Deschide-ţi computerul, totuşi, e o exagerare din punctul de
vedere al lui Eddison. Chiar era necesar să-i scrie şi asta? Dar,
ce-i drept, a prins-o pe femeie pe picior de plecare, nu e de
mirare că a fost într-o dispoziţie uşor răzbunătoare.
— Şi altă problemă care ar fi? întreabă el.
— Dacă individul nu merge direct din punctul A în punctul B?
Priya şi Deshani au stat în Birmingham doar patru luni. În
Chicago, mai puţin de trei. Nu sunt singurele persoane care
trăiesc aşa.
Eddison aruncă pe masă caserola cu resturile de mâncare.
— Şi atunci, cum îl găsim? Cum dracului dăm de el, dacă-i o
nenorocită de fantomă?
— Dacă aş şti asta, am mai sta noi acum aici?
Furia i se strecoară pe sub piele, făcându-i muşchii să se
încordeze. Furie şi teamă. Deshani l-a sunat pe Vic în după-
amiaza asta, întrebându-l ce ar trebui să facă Priya dacă
nemernicul se apropie de ea. Vic n-a ştiut ce să-i spună, în
afară de: fata să rămână calmă, să-l provoace să vorbească cât
mai mult, să ceară ajutor. Cu toţii ştiu că nenorocitul o vrea pe
Priya, dar cu ce scop?
A ucis ca să o ţină în siguranţă.
Şi totuşi, el este cea mai mare ameninţare pentru ea.
— Haide! spune brusc Ramirez şi se ridică în picioare.
— Trebuie să…
— Computerul n-are nevoie de tine să te holbezi la el în
vreme ce-şi face singur treaba. O să te aduc înapoi, promit, dar
acum hai să mergem.
Când vede că el nu se mişcă, îi trage scaunul de sub fund şi-l
împinge spre uşă, cât pe ce să-l dea cu fruntea de toc.
— Gata, vin, vrei să te opreşti? se roagă el.
Drept răspuns, femeia îl apucă de braţ şi-l trage după ea spre
lift.

 219 
 Ajung în sala de antrenament, iar Ramirez îi face un semn
spre sacul de box din mijlocul încăperii.
— Du-te.
— Ramirez…
— Eddison.
Îi dă drumul la braţ.
— Eşti epuizat. Eşti furios, ţi-e frică, îţi faci o mie de scenarii
în minte şi nu gândeşti limpede. Pierzi lucrurile evidente şi nu
te ajută să te afunzi şi mai tare. Dacă tot nu poţi dormi,
pocneşte sacul ăla şi pe mă-sa sacului până îţi vine rău.
— Ramirez…
— Du-te. Pocneşte. Sacul.
Mormăind ceva despre femeile care nu-şi pot vedea de
treaba lor, poliţistul se opreşte în faţa sacului de box şi se
holbează la el.
— Pocneşte-l! Pe el, pe mama lui!
Aşa face. După prima lovitură, nu se mai poate opri. Muşchii
îl dor, dar ignoră durerea, simţind cum i se ia o ceaţă de pe ochi.
În cele din urmă încetineşte, apoi se opreşte, gâfâind, sprijinit
de sac. Pare că şi-a căpătat luciditatea şi a meritat, deşi îl dor
pumnii ca naiba.
Ramirez îi inspectează încheieturile degetelor.
— Nu pare nimic rupt, îi spune cu blândeţe. Ţi se vor umfla şi
vei avea vânătăi. Ţi-a rămas şi nişte piele pe sacul ăla.
— De ce nu m-ai avertizat să-mi pun mănuşile?
Femeia îl priveşte pe sub genele lungi.
— Păreai că ai nevoie de durere.
Eddison nu ştie ce să răspundă.
— Vino. Hai să-ţi bandajăm mâinile. Ai acasă haine curate cu
care să te schimbi de dimineaţă?
— Cât de cât. Trebuie să mă opresc şi să cumpăr…
Eddison se opreşte, mult prea obosit ca să-şi continue ideea.
Ramirez aşteaptă.

 220 
 — Câte florării din Huntington crezi că vând dalii?
— Ce spui?
— Dalii. Flori. Nu sunt aşa uşor de găsit. Când Julie McCarty a
fost ucisă anul trecut, ne-a luat mai mult de o săptămână să
descoperim de unde au fost achiziţionate daliile. Am găsit în
cele din urmă magazinul. Pentru că multe florării nu ţin soiul
ăsta mai pretenţios, am reuşit s-o localizăm exact, spre
deosebire de cazurile anterioare, unde florile erau mai comune.
— Ok…
— Ne-am tot jucat de-a v-aţi ascunselea tot timpul, mergând
pe urmele lui în căutare de indicii – de ce n-am încerca acum
să i-o luăm înainte? Dacă vrea să bifeze şi ultimele flori de pe
listă, trebuie să găsească pe undeva dalii. Dacă reuşim să
avertizăm toate florăriile…
— Din tot statul? Eddison, asta e…
— O listă lungă, de acord. Dar ne putem folosi întregul
departament. Să dăm telefoane. Florile sunt de fiecare dată
proaspete când sunt livrate. Chiar dacă le are deja, le-a luat ieri
sau azi. Vânzarea unei flori mai puţin obişnuite nu ar fi trecută
cu vederea de cei care lucrează în magazine. Poate chiar îşi
amintesc o faţă…
— Asta… chiar nu e o idee aşa proastă, recunoaşte Ramirez.
Va trebui să o punem din nou pe Yvonne la muncă.
— De ce?
— Căutarea are nevoie să se facă pe o plajă foarte largă.
— Bun, deci noi hai să…
— Hai să n-o sunăm la patru dimineaţa, zice Ramirez,
hotărâtă. Întâi o să avem grijă de mâinile tale. Apoi mergem sus
să punem planul pe hârtie, ca dimineaţa să i-l comunicăm şi lui
Vic cât se poate de clar şi să obţinem acordul lui de a o pune pe
Yvonne la treabă. Abia apoi o sunăm pe Yvonne. Şi ştii ce o să
faci între a nota planul şi a-l suna pe Victor?
— Ce o să-mi ceri tu să fac. Fiindcă altfel o să te asiguri că

 221 
regret.
— Vezi, mijo? Deja gândeşti mai clar.

O cheamă Aimée Browder şi e un dar de la Dumnezeu.

Ţi-ai făcut griji pentru Priya. Deja ai plecat din Boston – nu
stai mai mult de şase luni într-un loc – şi când te-ai întors s-o
vizitezi, Priya nu mai era acolo. Ţi-a luat ceva să o găseşti. În
cele din urmă, i-ai descoperit numele printre cele ale finaliştilor
la un concurs de fotografie.
Te-ai mutat imediat în San Diego. Trebuia să te asiguri că
fata e bine.
Dar nu este, îţi dai tu seama. E în continuare fata cuminte pe
care o ştiai, dar strălucirea şi căldura i-au dispărut. E fragilă şi
însingurată.
Apoi, Priya o găseşte pe Aimée.
În transă, observi cum Aimée o scoate pe Priya din mlaştina
durerii, îi împărtăşeşte din pasiunea ei pentru Franţa, o face să
danseze. Aimée e plină de graţie şi adoră baletul – chiar şi când
pleacă de la studio, obosită, merge spre casă în paşi de dans. O
vezi pe Priya începând din nou să înflorească. Uneori
zâmbeşte, alteori râde. Vorbeşte despre filme franţuzeşti, operă,
balet.
Aimée i-l prezintă Priyei pe băiatul căruia îi dă meditaţii, şi
vezi cum imediat acesta se îndrăgosteşte. Nu-l învinuieşti, dar
ţii un ochi în permanenţă pe el, în caz că va trebui să iei
măsuri. Nu e nevoie s-o faci. Priya ştie cât valorează, ştie ce
înseamnă să fii cuminte – nu-l încurajează pe băiat, nu stă
lipită de el, nu acceptă invitaţiile lui în oraş.
Mama lui Aimée găteşte folosind drept condiment planta
amarant, pe care o creşte în sera de pe acoperiş. Nu te-ai gândit
niciodată că florile pot folosi şi la altceva, nu doar să arate
frumos şi să fie hrană pentru albine. Dar auzi familia Browder
glumind despre florile de amarant pe care Aimée le fură din

 222 
bucătărie şi le prinde în coc. Fata şi mama ei vorbesc cu
uşurinţă franceza şi spaniola, iar tatăl foloseşte cuvinte în
germană pe care nimeni nu le înţelege, dar soţia şi fiica lui
găsesc asta amuzant.
Familia lui Aimée o iubeşte pe Priya şi are grijă de ea, şi eşti
recunoscător că vor să-i redea strălucirea.
Îi trimiţi flori Priyei, arătându-ţi aprecierea pentru caracterul
ei, demonstrându-i iubirea ta. Îţi creşte inima când o vezi
râzând după ce primeşte floarea miresei şi o prinde în părul
prietenei sale.
Apoi, într-o zi, Priya dispare.
Ai lipsit câteva zile, căutând flori prin oraşele din apropiere,
pentru ca nimeni să nu asocieze buchetele şi să găsească o
pistă spre tine. Faci ce faci de prea mulţi ani, nu poţi deveni
neglijent acum. Doar câteva zile, dar ai ratat camionul care le-a
ajutat cu mobila, ai ratat despărţirea de vecini, plecarea…
Te-ai chinuit atât de mult să-i dai de urmă, iar acum…
Şi lui Aimée îi este dor de Priya. Vezi asta în zâmbetul ei
trist, în felul în care îşi împleteşte părul, chiar înainte să-i
mărturisească mamei ei că duce dorul prietenei sale.
Aduni amarantul, cât de mult poţi, fără a vandaliza grădina
improvizată şi aştepţi. Ştii că atunci când Aimée nu poate
dormi, nu-şi deranjează familia. Se strecoară afară din casă şi
merge în biserica din apropiere a cărei uşă e mereu deschisă.
Dansează acolo. Obişnuia să meargă în biserică şi cu Priya, care
făcea fotografii.
Îi oferi o moarte lipsită de durere, atât cât poţi. Faci asta atât
pentru ea, cât şi pentru Priya. Chiar a fost o prietenă minunată,
când a fost nevoie de ea. O înconjori cu buchete de amarant, şi
stai lângă ea o vreme, privind prin vitralii, gândindu-te la Priya.
Priya nu seamănă deloc cu Darla Jean. Ea va rămâne o fată
cuminte. Va fi recunoscătoare când va afla cât de mult o iubeşti.
O vei găsi din nou, şi de data aceasta nu vei dispărea înainte

 223 
să-i mărturiseşti sentimentele tale.
De abia aştepţi s-o auzi spunându-ţi că te iubeşte.

Daliile ajung într-o marţi.

Bobocii lor sunt mari, cât pumnul meu – un violet atât de
închis, că par aproape negre. N-a trecut niciun an de când Julia
McCarty, în vârstă de paisprezece ani, a fost găsită violată şi
ucisă într-o biserică din Charlotte, Carolina de Nord. Avea câte
o dalie într-o anumită zonă a corpului, ca o hartă dementă a
chakrelor: una în dreptul gurii, alta pe piept, a treia în dreptul
pubisului.
Primul telefon nu i-l dau lui Eddison, nici maică-mii sau lui
Finney. O sun pe Hannah Randolph, nepoata lui Gunny. De
când am aflat de uciderea lui Landon, veteranii mi-au cerut să
nu mai ies singură din casă când vin la şah. Hannah s-a oferit
să mă ducă ea cu maşina, ţinând cont că oricum aşteaptă acolo
până ce bunicul ei termină jocul. Pe Gunny îl lasă pe mâini
bune, printre camarazii lui, când vine să mă ia şi să mă aducă
înapoi.
Erau pregătiţi să-i refuz, aşa că au fost luaţi prin surprindere
când am încuviinţat şi am mulţumit. Cu câteva minute înainte
să vreau să plec, o sun pe Hannah şi o anunţ de intenţia mea.
Sau, cum e cazul în această dimineaţă, că mi-am schimbat
planurile şi nu mai vin.
— Vrei să vin să stau cu tine? mă întreabă ea imediat. Cel
puţin, până ajung poliţiştii? Nu-mi place ideea că eşti singură
acum.
— Gunny…
— O să fie bine lângă Pierce. Dacă se întâmplă ceva, sunt la
doar cinci minute distanţă.
— M-aş simţi mai bine, da, recunosc eu. Mulţumesc.
— Sunt pe drum. Sună-i pe poliţişti.
Îi dau mesaj lui Eddison, apoi fac nişte ciocolată caldă şi-l

 224 
sun pe Finney. Când ajunge Hannah, păşeşte cu grijă peste flori,
ca să nu deranjeze probele, şi acceptă cana pe care i-o întind. În
timp ce descarc imaginile de pe camera video, femeia se aşază
pe fotoliu şi începe să tricoteze.
Ar trebui să învăţ şi eu. Pare o activitate relaxantă.
— Ce-ţi arată camera? mă întreabă Finney la telefon.
— E oprită la 9.38. Nu mai apare nimic după asta.
— Purici?
— Nimic. Ca şi cum nu ar mai avea semnal. Dar internetul
merge bine mersi.
— Iar camera video din spate?
— Înregistrează bucuroasă mişcările celei mai grase veveriţe
pe care am văzut-o în viaţa mea.
— Te simţi în siguranţă până venim la tine? Pot anunţa
poliţia locală să trimită pe cineva în câteva minute.
Mă gândesc la poliţistul Clare şi mă cutremur.
— Hannah este cu mine aici.
— Foarte bine. Venim cât de repede putem.
Vreo zece minute, eu şi Hannah rămânem într-o tăcere
plăcută. Pe cât de plăcută se poate, ţinând cont de împrejurări.
Felul în care se mişcă andrelele ei te îndeamnă la meditaţie.
Apoi se aude o bătaie în uşă.
În mod cert, nu au cum să fie poliţiştii trimişi, nu atât de
repede.
Oh, Doamne, ar putea fi…
— Domnişoară Priya? Băieţii au zis că aţi avut parte de un
deranj?
Poliţistul Clare.
A trecut pe la chioşcul de şah, să vadă ce fac, spune. Lou,
partenerul lui, i-a zis să mă lase în pace, dar nu l-a ascultat.
Veteranii i-au povestit că am avut o problemă în dimineaţa
asta.
— Domnişoară, ştiu că sunteţi acasă. Văd maşina

 225 
domnişoarei Randolph. Vreau să mă asigur că sunteţi bine
până ajung băieţii de la FBI.
Hannah îşi pune andrelele deoparte.
— Îl trimit eu la plimbare, vrei?
— Te rog, şoptesc eu.
Se duce la uşă.
— Suntem bine, domnule poliţist, îi spune femeia, politicoasă.
Vreţi să vă îndepărtaţi de flori?
— Pot să stau şi eu cu voi două…
— Apreciem intenţia, dar nu este nevoie.
— Am fost de faţă când şi-a pierdut sora. Bietul copil. Când
mă gândesc şi eu la sora mea… Surorile mai mici au nevoie să
fie protejate.
— Domnule poliţist, nu aveţi ce face aici. Vă rugăm să plecaţi.
— Domnişoară Priya! strigă el.
Apuc telefonul şi formez numărul şefului poliţiei locale.
— Bună ziua, sunt Priya Sravasti, şi…
— Te rog nu-mi spune că te deranjează Clare din nou,
mormăie el.
— Stă la uşa casei mele şi refuză să plece.
— Îmi cer scuze, domnişoară Sravasti. O să mă ocup eu.
Înainte să închidă, aud ceva legat de o concediere şi mă
întreb dacă într-adevăr se va întâmpla.
În cele din urmă, Hannah îi trânteşte uşa în nas şi încuie.
După o clipă, pune şi lanţul, să fie sigură.
— Bărbatul ăsta nu-i în toate minţile, spune ea, reluându-şi
tricotatul. Nu are motive să fie atât de obsedat de siguranţa ta.
— Aparent, e o particularitate a acestui gen de caz, suspin eu.
Mercedes mi-a explicat cum funcţionează, cândva. Unii
poliţişti, frustraţi pentru că nu pot prinde criminalul, ajung să
sufoce familiile victimelor. Îşi concentrează toată atenţia pe
consolarea lor.
— A făcut asta şi în Boston?

 226 
 — Nu-mi amintesc. Dacă a fost într-adevăr acolo, probabil s-a
comportat mai subtil.
— Dacă?!
— Potrivit tot lui Mercedes, nu ar fi cel mai ciudat mod în
care un fan s-ar introduce într-un caz încă nerezolvat. Ea l-a
studiat pe individ un pic.
Hannah clatină din cap.
— Complicate creaturi mai sunt oamenii.
Finney şi Sterling ajung la scurt timp după asta. Inspectorul
are pielea de un verde bolnăvicios, când coboară din maşină.
Sterling are o expresie deopotrivă mândră şi speriată.
— V-aţi făcut de cap cu semafoarele şi sirena? întreb eu, sec.
Sterling rânjeşte, apoi capătă o expresie profesionistă.
— Am pierdut timp cu un accident de pe drum. Dar chiar nu
am vrut să te facem să aştepţi.
Finney îi întinde mâna lui Hannah.
— Mulţumim că aţi stat cu ea, domnişoară Randolph.
Femeia îi strânge mâna.
— Doriţi să rămân? Să fiu aici şi după ce plecaţi.
— De fapt… spune Finney şi se uită la mine. Mama ta ne-a
rugat să te luăm cu noi înapoi în Denver, dacă nu te deranjează.
Cred că s-ar simţi mai bine dacă te-ar avea sub supraveghere.
— E bine aşa. Mulţumesc, Hannah.
— Poţi conta pe mine oricând, spune ea şi mă îmbrăţişează.
Să ai grijă de tine, Priya.
La fel îmi zice de fiecare dată şi bunicul ei când plec de la
şah. Doar că mi se adresează cu domnişoara Priya, un apelativ
care nu-mi mai place de când îl foloseşte şi Clare.
Le povestesc şi lor despre poliţistul insistent, că tot venise
vorba, apoi merg sus să-mi iau nişte lucruri cu mine. N-am idee
dacă la mama merge internetul, aşa că nu sunt sigură că îmi voi
putea face temele.
— A tăiat firele la camera video, ne anunţă Sterling, când

 227 
cobor.
— Şi acum ce facem?
— Mergem la mama ta, apoi vedem cum te putem proteja mai
bine, decide Finney.
Protecţia mea, în cele din urmă, presupune ca Archer să stea
cu mine pe toată durata zilei, Sterling să păzească în fiecare
noapte casa şi cu toţii, să se roage ca şefa secţiei, inspectorul
Ward, să nu afle. Dacă mi se întâmplă ceva şi în condiţiile astea,
poliţiştii vor avea totul de pierdut.
Eu şi mama ne vom muta de aici în mai puţin de o
săptămână, dar pare o eternitate, mai ales cu poliţiştii după noi.
După ce mă lasă la mama la birou, cei doi pleacă.
Mă aşez într-un colţ al biroului cu laptopul în braţe. Am
internet şi ar trebui să-mi văd de teme, dar în loc de asta mă uit
la pozele pe care le-am făcut bisericii unde m-au dus Hannah şi
Gunny. Fusese o după-amiază tare plăcută alături de ei, iar
vitraliile minunate reprezentaseră un bonus. Scenele pictate
erau mari şi culorile schimbau felul în care se reflecta lumina.
Gunny îmi arătase şi o plăcuţă cu numele soţiei sale, care
contribuise financiar la realizarea decorurilor. Era pusă chiar
sub vitralii.
Femeia care lucra la biserică era chiar şi mai în vârstă decât
Gunny şi ştia povestea fiecărei ferestre şi cine sponsorizase
pictorii. Când i-am mărturisit dragostea mea pentru vitralii, mi-
a dat un cartonaş cu poza şi adresa unui capele care se afla la
numai o oră distanţă de mers pe jos.
— Unii spun că Dumnezeu ne-a dat abilitatea de a crea artă
ca să îl slăvim pe El, spusese femeia, zâmbind. Ferestrele de la
Capela Shiloh te fac să te gândeşti fix la lucrul acesta.
Mă îndoiam că aveam să ajung să mă conving.
Închid laptopul, cu un suspin. Credeam că pozele îmi vor
reda buna dispoziţie, dar mai rău m-au întristat. Bag mâna în
geantă şi scot scrisoarea primită de la Inara.

 228 
 Dragă Priya,
Desmond MacIntosh e mort. S-a împlinit o lună deja de la
sinuciderea lui şi încă nu ştiu ce simt în legătură cu asta.
Toată lumea se aşteaptă să fiu tristă, pentru că s-a dus vorba
că trăiam împreună o poveste de iubire imposibilă, sau cine
ştie ce altă tâmpenie debitată de oamenii care nu prea au habar
care-i treaba cu iubirea. Alţii cred că ar trebui să fiu fericită,
pentru că unul dintre răufăcători a murit. De parcă nu mi-ar fi
ajuns sinuciderile fetelor prizoniere cu mine în Grădină…
În mare, sunt mai degrabă uşurată. Ce mama naibii reacţie
mai e şi asta?
Sunt uşurată că nu va trebui să îl văd la tribunal, să stau faţă
în faţă cu el şi să mă privească depunând mărturie împotriva
tatălui său. Sunt uşurată că şi-a găsit sfârşitul şi nu mai e
nevoie să mă gândesc la viitorul care-l aşteaptă.
Am ştiut mereu că sunt o persoană îngrozitoare.
Mai ales când mă gândesc la faptul că Grădinarul ar trebui să
se decidă în sfârşit să moară şi el. Nu simt nevoia de a-l ucide –
doar aş vrea să fie mort.
Procesul va începe probabil abia în toamnă. Nu sunt atât de
pesimistă încât să cred că-l vor găsi nevinovat, dar ştiu că nu
va fi simplu. Nu vreau să fie dus într-un sanatoriu de boli
mintale sau într-un azil. Vreau să fie într-o celulă, dezbrăcat de
tot ce are, aşa cum am fost şi noi, şi transformat într-o creatură
mai fragilă, înfiorător de vulnerabilă.
Dar mai mult decât orice vreau să fie mort.
Iar oamenii se aşteaptă să fiu mai bună de atât, să mă ridic
deasupra gândurilor de răzbunare. Dar, la naiba, nu-mi doresc
s-o fac – el nu merită aşa ceva.
Dacă ai ocazia, Priya, ucide-l pe al tău.
Autoapărare, şi apoi s-a sfârşit pentru totdeauna.
Ei, bine. Mulţumesc, Inara, acum chiar că m-ai binedispus.
Îmi deschid din nou computerul.

 229 
 Toate victimele nenorocitului au pagini comemorative pe
Facebook, chiar şi fetele care nu aveau un profil pe reţeaua de
socializare în timpul vieţii lor. Paginile sunt mai active
primăvara. Oamenii postează rugăciuni, amintiri. Apar şi
mesajele cu urări de la mulţi ani. Moderatorii au grijă să şteargă
comentariile răuvoitoare de la idioţi.
Încep cu Julie McCarty, apoi o iau în ordine inversă. Sunt
poze noi cu fetele, găsite de familie, colegi şi prieteni.
Sar peste pagina lui Chavi.
De când a murit sora mea, nu am intrat pe pagina aceea. Nu
am nimic împotriva oamenilor care postează acolo – mulţi
chiar au fost prietenii ei. Josephine moderează comentariile,
aşa că sunt convinsă că pagina este pe mâini bune. Dacă pe
unii îi ajută să meargă mai departe aşa, foarte bine. Doar că nu
vreau ca amintirile altora despre Chavi să se amestece cu ale
mele.
Când ajung la pagina Darlei Jean, prima victimă, văd o
postare a mamei ei, Eudora Carmichael, pusă în ziua
comemorării morţii fetei, anul acesta. Mama ei spune că duce
lipsa râsului Darlei şi că fata era sufletul familiei. Vorbeşte şi
despre cât de mult simte lipsa fiului ei, care nu a putut trece
peste moartea surorii lui. Postează şi o fotografie de familie de
la ultima sărbătoare de Paşte împreună.
Darla Jean este o frumuseţe luminoasă, blondă, în dantelă
albă. Eudora e plinuţă, drăguţă, cu ochi blânzi, pe care i-a
moştenit şi fiica ei. Fiul ei stă între cele două.
Şi, la naiba, deşi au trecut şaptesprezece ani de când a fost
făcută poza, cunosc acel chip.
Îl ştiu pe omul ăla.
— Mamă! urlu.
Mă priveşte de la computerul ei.
— Priya? Eşti bine?
— Vino să te uiţi la ceva.

 230 
 — Priya?
— Mamă, te rog. Vino să vezi.
Se ridică şi vine până la mine. Priveşte ecranul.
— Expresia ta îmi spune că-i vorba despre ceva important,
dar nu reuşesc să-mi dau seama.
Deschid folderul cu pozele pe care le-am făcut în primăvara
asta, şi caut până o găsesc pe cea dorită. Micşorez fereastra,
astfel încât poza făcută de mine să stea lângă cea a familiei
Carmichael din trecut.
Se uită la cele două preţ de un minut şi îi tresare un muşchi
pe faţă.
Ştie şi ea că el este.
Bărbatul care a ucis-o pe Chavi.
Cel care îmi lasă cadouri la uşă.
Are un nod în gât şi îşi reţine lacrimile când întoarce privirea
spre mine.
— Nu te văd cu telefonul în mână, spune. Eşti în stare de şoc
sau pur şi simplu eziţi?
Mama mă cunoaşte atât de bine.
— Ezit.
— De ce?
Pare curioasă, nu o spune pe ton acuzator. Nici ea nu s-a
întins spre telefon să sune la poliţie.
Îi întind scrisoarea Inarei şi văd cum citeşte printre rânduri.
— Cred că îmi place fata asta, spune când termină.
— Cred că tocmai ai descris coşmarul cel mai atroce al lui
Eddison.
— Totuşi, asta e viziunea Inarei, la urma urmei. A ta care
este?
Trag aer în piept şi îmi iau un moment de reflecţie. Sunt
clipe în care realizez cât de nonconformistă e relaţia mea cu
mama. Clipe în care trebuie să recunosc că are tendinţe
sociopate şi doar alege să nu le dea curs.

 231 
 Şi că eu sunt în definitiv fiica ei.
— Ce dovadă mai vrem? spun, în cele din urmă.
Şaptesprezece ani de crime fără să fie prins. E clar că nu-i un
idiot. Dacă dăm numele lui FBI-ului, ce ar putea găsi acum, ca
să-l lege de crime? Ceva care să fie probă incontestabilă? Dacă
ar fi avut de gând să mărturisească, ar fi făcut-o de mult.
— Crezi că, şi dacă ar fi suficient cât să-l ducă la tribunal, n-ar
fi de ajuns pentru o condamnare.
— Dacă va fi judecat şi achitat, s-a terminat pentru totdeauna
cu acest caz. Nu-l mai pot judeca încă o dată pentru aceleaşi
crime. Nu va mai exista dreptate pentru şirul de fete deschis cu
Darla Jean şi închis cu Julie McCarthy. Nu va exista niciodată
dreptate pentru Chavi.
— Nici pentru Landon, murmură mama.
— Landon era un pedofil. Nu pentru el îmi doresc eu dreptate.
Îmi zâmbeşte, mândră.
— Ce l-ar opri să nu vină după noi în Franţa? întreb.
— Şi ce vrei să faci? Să-l strângi cu uşa şi să-l faci să-şi
mărturisească păcatele, apoi să-l înregistrezi şi să predai
confesiunea lui poliţiei?
— Nu.
Îi ia un moment să se prindă ce înseamnă asta. N-am fost
până acum eu cea sălbatică, dură.
— Vorbeşti serios, spune.
— Vreau să se termine, îi răspund în şoaptă. Nu vreau să-mi
petrec restul vieţii uitându-mă peste umăr sau întrebându-mă
cine a mai fost omorât. Nu vreau să ne mutăm de aici cu
greutatea asta după noi. Vreau să se sfârşească acum.
Mama îşi împreunează mâinile în poală.
— Deci, cum o facem?
Laptopul îmi cade pe jos şi o iau în braţe.
— Te iubesc, îi spun.
— Dar…?

 232 
 — Dar partea asta îmi revine doar mie.
— Va trebui să-mi dai nişte explicaţii.
— Dacă voi merge eu până la capăt, va fi autoapărare. Dacă o
faci tu, se va considera o răfuială personală – că te răzbuni, că
îţi faci singură dreptate. Poate că vei scăpa de închisoare, dar
îţi vei pierde serviciul. Dacă tu vei fi la faţa locului, Cei Trei de
la Quantico nu vor crede niciodată că a fost un accident.
— Dar pe tine te vor crede?
— Dacă nu voi avea martori? Mai greu, spun şi scot din
geantă adresa Capelei Shiloh. Dar dacă poliţistul Archer va fi cu
mine şi va întoarce câteva minute privirea în altă parte?
— Îl vei lăsa să te folosească drept momeală, în cele din
urmă.
— Da.
— Ai încredere că nu le va spune celorlalţi?
— La naiba, nu. De asta nu-i voi spune nici lui, zic, zâmbind.
Scuzele lui au fost sincere; înseamnă că se simte vinovat.
— Şi când un om de încredere se simte vinovat, vrea să îşi şi
răscumpere greşeala.
— O să-l rog pe Archer să mă ducă până la capelă. Tu te
prefaci ocupată cu munca, spui că n-ai timp. Sâmbătă este ziua
mea. Nemernicul a terminat acum lista de flori, aşa că are un
plan cu mine. Aşteaptă doar ocazia potrivită. I-o putem da.
— Dumnezeule mare, te-am învăţat lucruri bune, nu-i aşa?
— Tu eşti aici, la birou, departe de orice bănuială. El va veni
după mine. Ştim asta.
— Iar Archer cel devotat şi săritor va avea ocazia să prindă
un criminal în serie, să rezolve cazul şi să se bucure de o
promovare. Te va lăsa singură, dar nu se va îndepărta.
— Aşadar voi avea o acoperire dacă ceva merge prost. Dacă
am dubii sau mi se face frică. Riscul va fi mai mic.
Stăm în tăcere şi evaluăm posibilităţile.
— Dacă vei păţi ceva, Brandon va fi distrus.

 233 
 — Niciodată nu-i spui Brandon. Nimeni nu-i spune aşa.
— Îl va distruge. Trebuie s-o ştii, Priya.
— Ştiu. De asta cred că Archer e o idee bună.
N-o va distruge şi pe mama. Niciuna dintre noi n-o spune,
dar o ştim. O va îngenunchea, mai mult ca tragediile anterioare,
dar se va reface, mai puternică, mai indestructibilă. Într-un
singur fel nu va fi niciodată Deshani Sravasti: înfrântă.
Nu contează ce se va întâmpla, nu va lăsa să i se spulbere
lumea.
Brandon Eddison are o rană doar a lui, însă – una care încă
mai sângerează şi poartă numele Faith. O caută în fiecare
blondă în jur de treizeci de ani care îi iese în cale, dar încă o
mai vede ca pe fetiţa aia cu codiţă de cal, care îşi schimba dinţii
de lapte, puştoaica pentru care prinţesele şi super-eroii erau
acelaşi lucru.
Până când va fi găsită, rana lui nu se va vindeca.
Acolo trăiesc eu, în acel loc, învelindu-i inima fragilă. Uneori,
când mă apropii prea tare, îl fac să sângereze. Dacă aş păţi ceva,
va fi distrus tot ce a mai rămas din el.
Nu l-aş răni pe Eddison niciodată, dar nici nu vreau să
trăiesc viaţa despre care îmi vorbeşte Inara. Am nevoie să se
facă dreptate, nu doar să sper că se va face. Am nevoie să se
termine.
— Vorbeşti cu Archer mâine dimineaţă?
Dau din cap că da.
— Să fii convinsă de decizia ta, iubita mea Priya, spune
mama, gravă. Dacă ai dubii, fă un pas înapoi. Îl putem da pe
mâna FBI-ului.
— Ştiu.
A doua zi dimineaţă, când cobor, Archer e instalat pe
canapea. Componentele camerei de filmat de deasupra uşii
sunt împrăştiate pe măsuţa de cafea.
— Neaţa, somnoroaso.

 234 
 — M-am ocupat de teme, nu de somn, spun eu şi intru în
bucătărie, să-mi fac un smoothie ca mic dejun întârziat.
Vine după mine.
— Ce planuri ai azi?
Mă prefac să cad pe gânduri.
— E ok să merg la şah?
— Dacă nu pleci fără mine, da.
Pun smoothie-ul în două căni de voiaj şi îi întind şi lui una.
— Mă duc să-mi iau geanta.
Pe drum, poliţistul e cu ochii în toate părţile. A venit la noi
acasă cu maşina, dar mie mi-e dor de o plimbare, aşa că
cedează. Am nevoie de timp să-mi adun gândurile.
— Câtă libertate de mişcare am, de fapt? îl întreb după ce
trecem de benzinărie. Excursiile sunt în regulă?
— Ai ceva în minte?
Scot poza Capelei Shiloh din buzunar şi i-o întind.
— Îmi plac mult geamurile pictate ale bisericilor. Sora mea le
adora, şi eu ador că ea le adora.
— Cam întortocheat.
— Mda. Oricum, sâmbătă e ziua mea şi eu şi mama ne
pregăteam să mergem.
— Vă pregăteaţi?
— Da, numai că ea este prinsă la lucru. Îi dau o grămadă de
muncit, dat fiind că ne pregătim să ne mutăm. Tare mi-ar
plăcea să pozez capela aia înainte să plecăm. În mod normal,
m-aş duce singură.
— Neah, n-ai să vezi aşa ceva, face el.
— De asta am zis că în mod normal. Fii şi tu atent la discuţie,
Archer.
Mârâie ceva indescifrabil.
— Deci, ai vrea să te duc eu cu maşina. Să conduc o oră până
acolo doar ca să faci nişte poze.
Bag mâna în geantă şi scot arma mea secretă – fotografii din

 235 
teancul etichetat Chavi în biserică. Deasupra e cea la care ţin
cel mai mult. Fusese făcută într-o biserică catolică din Boston,
cu un tavan atât de înalt, încât dă senzaţia de zbor, ca şi cum
tot ce ar fi înăuntru şi-ar fi pierdut greutatea. Chavi stă
înăuntru, lângă altar. I-am făcut zeci de poze în ziua aia.
M-am cocoţat pe bănci, într-o parte a altarului, şi am
surprins-o în dreptul unei ferestre prin care intra soarele.
Praful plutea ca nişte particule de aur în jurul părului ei. Aici
imortalizasem personalitatea lui Chavi. Aşa era sufletul ei –
strălucitor şi plin de minunăţii.
— Chavi a încercat mereu să prindă spiritul lucrurilor pe
hârtie, spun, uşor îndurerată că mă folosesc de amintirile cu ea
ca să-l manipulez. Emoţia culorilor, felul în care reflectau
lumina. Uneori, am senzaţia că dacă pozez vitralii, va ajunge şi
ea cumva să le vadă.
Archer se uită la pozele cu sora mea, cu o expresie
complicată. Complicat e un semn bun. Înseamnă că gândurile îi
aleargă în direcţia dorită de mine. Se vede deja în depărtare
foişorul şahiştilor când el răspunde:
— Sigur, putem merge. La urma urmei, e ziua ta.
— Pe bune?
— Păi, nu aşa mi-ai zis? zâmbeşte el. În plus, e un cadou
pentru sora ta.
— Mulţumesc mult de tot. Uite, poţi merge în cafenea, nu mă
mişc de la masa de şah. Oricine ar fi nenorocitul, doar nu o să
sară pe mine de faţă cu toată lumea.
— Bine, dar să spui unuia dintre ei să te însoţească până la
cafenea când termini.
— Perfect.
O să intre într-un mare bucluc când mă va lăsa singură la
capelă. Sper să înveţe ceva din ce urmează să se întâmple şi să
devină un poliţist mai bun. Aşa nu mă voi mai simţi vinovată.
Gunny e treaz când ajung la masa lor şi îmi zâmbeşte. Astăzi

 236 
partenerul lui de şah e Jorge. Zâmbetul meu cald şi larg este
doar pentru bătrân.
Dacă există ceva ce am învăţat de la mama, aceasta e
abilitatea de a conduce discuţia în direcţia dorită fără ca
persoanele cu care vorbeşti să îşi dea seama. Mama străluceşte
la aşa ceva. Astfel că, în timp ce joc cu Yelp, trag cu urechea la
discuţiile despre programări la medic, despre filme şi idioţii
care nu se descurcă la volan, apoi Pierce spune că sora lui îl
vrea acasă pentru sărbătoarea de 1 Mai.
— Nepoţii ei sunt fascinaţi de artificiile alea prosteşti, alea
care fac mult zgomot, ştiţi?
Happy îi întinde o cană de cafea, ca să-l consoleze. Ne
prefacem că n-avem habar că este şi whiskey în cană.
— Cana asta urâtă îţi va da mai multe coşmaruri decât
artificiile.
— Tu eşti aşa urât încât se sparge oglinda, intervine şi Corgi.
Prietenia dintre bărbaţi e atât de stranie.
— Mai are şi altcineva planuri pentru weekend? întreb eu.
Yelp îşi aşteaptă fiicele în vizită. Le vede numai o dată pe
lună, fiindcă aşa s-a împărţit custodia la divorţ. I se încălzeşte
faţa când vorbeşte despre ele, iar mâinile încep să-i tremure
puţin.
Steven are o întâlnire, după cum ne spune, iar toţi de la masă
încep să se amuze. Zâmbeşte şi el.
— E văduvă de militar. Ştie care e treaba.
Gunny va merge la Denver, pentru spectacolul de balet al
strănepotului său. Îl duce Hannah cu maşina, ca de obicei.
— E tot mai greu să te mişti din loc zilele astea.
— Doar să te trezească Hannah înainte să urce puştiul pe
scenă, spune Phillip. Să apuci să-l vezi.
Gunny încuviinţează, apoi îi ia regina lui Jorge. Mă priveşte.
— Şi tu, domnişoară Priya? Ai ceva planuri?
— Mama trebuie să meargă la muncă sâmbătă. Poliţistul

 237 
Archer a fost de acord să mă ducă până în Rosemont.
— Ce e în Rosemont? întreabă Jorge.
— O capelă drăguţă, cu vitralii impresionante. Îngrijitoarea de
la biserica unde m-a dus Gunny mi-a vorbit despre capela
aceasta. Îmi place să fac poze bisericilor.
— E o oră de condus până acolo, spune Steven. Doar pentru
nişte vitralii?
— Sora mea era cea care le adora, spun cu o voce stinsă.
Poate-i un fel de a-mi lua rămas bun de la ea, înainte să zburăm
spre altă ţară.
— Multe vitralii frumoase şi în Franţa, din ce am auzit, zice
Corgi. Acolo e şi Notre Dame, nu?
Mă amuză felul în care pronunţă No-tree.
— Da, acolo este. Mă rog, e greu să explic. Chavi a văzut deja
vitraliile acelea. Am mers la Paris de câteva ori pe când eram
copii şi locuiam în Londra.
— Ai locuit în Londra?
— Până la cinci ani. Acolo m-am născut.
Toţi mă privesc miraţi.
— Apoi mama a primit un job de nerefuzat în Boston.
Şi chiar a vrut să se distanţeze de familie, dar nu o pot spune
în faţa unor oameni care duc dorul familiilor pe care le-au avut
mai mult decât orice.
— Nu ai accent de englezoaică.
— Să mă vedeţi după un maraton de urmărit BBC-ul. Am
abandonat accentul prin şcoala primară, fiindcă râdeau copiii
de mine. Uneori, mai apare când sunt obosită.
— Aşa e şi nora mea, cu accentul ei de Minnesota, râde Jorge.
Happy deturnează discuţia într-o plângere despre ineficienţa
funcţionarilor de la instituţiile de stat, şi o las aşa cum a căzut.
Este o zi frumoasă, aproape caldă, şi e tentant să rămân aici
întreaga după-amiază. Dar Archer mă aşteaptă în cafenea, şi
adevărul este că mă simt mai în siguranţă acasă. Îl observ pe

 238 
poliţistul Clare pendulând prin apropiere, fără uniformă. Sunt
convinsă că, după plecarea mea, va trece pe la veterani ca să-i
tragă de limbă.
Hannah mă duce până la cafenea şi aşteaptă până ce Archer
ridică ochii din tabletă şi mă observă. Femeia mă pupă pe
obraz.
— Ce vrei să bei? Fac cinste, îi spun poliţistului.
— Cafea neagră, simplă, spune el. Dublă.
— N-ai de gând să dormi săptămâna asta, aşa e?
Mă duc să mă aşez la coadă şi mă lovesc de cineva. Geanta
îmi cade pe jos şi mi se împrăştie fotografiile, foile, portofelul.
Mă aplec să le culeg, iar o altă pereche de mâini începe să
mă ajute.
Joshua a îngenuncheat în faţa mea. Poartă un pulover mai
subţire, de data asta, şi ochelarii lui de citit îi sunt prinşi la gât.
— Îmi pare rău că nu te-am observat, spun.
— E în regulă. Mă bucur că nu am vărsat ceaiul pe fotografiile
tale.
Face un salut din cap spre Archer.
Îmi pun pozele şi cardul pe masă.
— E mai sigur aşa. Ştii, Archer? Cred că o să-ţi ofer cafeaua
aia abia sâmbătă, când vei avea mai multă nevoie de ea. Vreau
să fim în Rosemont înainte de răsărit.
Când mă întorc cu băutura la masă, Archer mă întreabă,
nedumerit:
— Chiar aşa, înainte de răsărit?
— Sau imediat după. Ai văzut răsăritul soarelui oglindit prin
vitralii, Archer?
— Nu, spune morocănos. Şi nu ţin morţiş să schimb asta.
— Dar e ziua mea.
Suspină şi bea din cafeaua pe care o are în faţă.

— Inspector Hanoverian? Aveţi un colet.

 239 
 Eddison ridică privirea spre uşa sălii de conferinţe. Vic şi
Ramirez par speriaţi, întrerupţi din treabă.
Apoi Vic începe să râdă.
— Maică-mea ne-a trimis cina.
— Dumnezeu s-o binecuvânteze pe maică-ta, spune Ramirez.
Eddison pune deoparte hârtiile pe care le studiază şi ia în
mână caserola.
— E un înger.
O vreme, se concentrează toţi trei pe mâncat. A trecut ceva
de când au luat prânzul. După ce termină şi plăcinta, se întorc
la treabă.
— Fetele astea au căpătat o importanţă aparte pentru el,
spune Vic. Ce face e personal, fie că vrea să le păstreze
inocenţa, fie că vrea să le pedepsească pentru comportamentul
imoral.
— Dar care a fost treaba cu Darla Jean? întreabă Ramirez. Nu
a fost doar prima lui victimă. I-a definit motivul şi felul în care
le-a ucis pe restul.
— Toate declaraţiile despre ea susţin că era o fată bună,
devotată familiei. Iubitul ei spune că nu au făcut mai mult decât
să se sărute pentru prima dată, chiar înainte ca ea să fie
omorâtă. Toţi cei din oraş o cunoşteau şi o iubeau.
— Dar a fost violată înainte de a fi ucisă, punctează Ramirez.
Patologia lui arată că a văzut la ea ceva ce considera păcătos.
Poate chiar acel prim sărut.
Vic apucă din nou dosarul fetei.
— Iubitul ei n-a văzut pe nimeni prin preajmă, în afară de
preot. După ce băiatul a plecat, preotul a dat cu ochii doar de
Darla Jean, apoi a mers şi el în oraş. A lăsat-o singură.
— N-a încercat să fugă, completează Eddison. Nu a încercat
să se lupte, până ce a fost prea târziu. Nu era doar cineva pe
care-l cunoştea. Era şi o persoană în care avea încredere.
— Chiar şi luând în calcul violul, suspiciunea cade asupra

 240 
cuiva din familie, de obicei, spune Ramirez. Tată, frate, văr,
cineva vede sărutul şi decide că fata trebuie pedepsită pentru
păcatele ei.
— Tatăl a murit de infarct cu doi ani înainte de a fi ucisă
Darla Jean. Verişorii ei fie erau prea mici, fie erau plecaţi din
oraş în ziua aceea, zice Vic, răsfoind dosarul. Jameson
Carmichael. Avea douăzeci şi unu de ani pe atunci. Absolvise
facultatea de web design din Texas. Avea o slujbă la o firmă
mică din oraş…
— E şi el pe lista noastră?
Eddison clatină din cap, apoi tastează numele pe tabletă şi
dă o căutare.
— Aparent, nu a fost pe lista nimănui, în ultima vreme. A
renunţat la slujbă după ce sora lui a murit. E menţionat în
câteva articole despre crimă, ca membru al familiei îndoliate,
dar nu apare nimic altceva.
— Pare de rău augur.
Eddison apucă mobilul, formează un număr, apoi pune
telefonul pe speaker în mijlocul mesei.
— Ce îţi trebuie? întreabă Yvonne, sărind peste salut.
— Înţelepciunea şi ajutorul tău, răspunde Eddison. Abilităţile
tale impresionante când vine vorba de computere. E vreo şansă
să vii încoace în seara asta?
— Sunt doar eu cu copilul, dar am un laptop securizat acasă
şi pot accesa de aici sistemul. Spuneţi-mi că mă iubiţi.
— Te iubim, râde Ramirez. Îl căutăm pe Jameson Carmichael.
E fratele Darlei Jean.
— Ne poţi da o listă cu numele cumpărătorilor pe care le-am
primit de la florării? o roagă Eddison.
— Aveţi idee câţi analişti vă blestemă în clipa asta?
— Nu ştim, dar suntem convinşi că mulţi bărbaţi din
Colorado ar avea interes să nu iasă la iveală listele cu numele
clienţilor florăriilor şi cu ce a cumpărat fiecare.

 241 
 Se amuză cu toţii.
— E vreo şansă ca acest Carmichael să fi murit între timp şi
nimeni să nu ştie nimic? întreabă Yvonne. Pentru că… aparent a
dispărut imediat după ce i-a fost ucisă sora. Şi-a lichidat contul
bancar, dar nu a mai deschis apoi un altul. Permisul auto i-a
expirat şi nu l-a mai reînnoit vreodată. Nu există facturi pe
numele lui, nici paşaport. Nu a fost internat în vreun spital. Nu
a făcut închisoare. Nu ştiu ce să zic… Băiatul vostru fie a murit,
fie suferă de amnezie, fie şi-a construit o identitate nouă.
— Dar maşina pe care o avea pe numele lui? Poţi începe o
investigaţie de acolo? Dacă a fost înregistrată în alt oraş?
întreabă Vic.
— Aş putea, dar nu, nu a făcut asta. La câteva săptămâni după
moartea surorii lui, maşina a fost dezmembrată. Raportul
poliţiei spune că a lovit două căprioare.
— Şi alea au distrus maşina?
— Căprioarele fac asta tot timpul, spune Yvonne. Bambi şi
iubita lui îţi pot face varză capota. Carmichael şi-a încasat banii
de asigurare, apoi a închis contul.
Eddison clatină din cap.
— Poftim, afli informaţiile astea într-o secundă, dar îţi ia
secole ca să descoperi cine a vândut de curând un buchet de
dalii.
— Păi, scumpete, de data asta mi-ai dat un nume. Nu sute de
adrese de firme şi proprietari care nu răspund întotdeauna la
telefon.
— Îmi pare rău, Yvonne.
— Uite, ştiu că-i un caz important, spune femeia cu blândeţe.
Dacă aş putea să-i dau un şut lumii să se învârtă mai repede,
ştii că aş face-o.
— Ştiu.
— Oricum, Carmichael ar trebui să aibă înregistrate
amprentele în sistem. Poţi verifica?

 242 
 Ramirez se uită la Vic.
— Dar criminalul nu a lăsat amprente la locul niciunei crime.
— Nu, dar poate că descoperim care e noua identitate a
tipului nostru. Poate că amprentele apar undeva sub un alt
nume. Numele se mai schimbă, amprentele nu prea.
— Nada, domnule.
— A meritat să încercăm, suspină Vic. Mulţumim, Yvonne.
Trimite-ne, te rugăm, raportul de la florării când e gata.
— Aşa voi face. Încercaţi să dormiţi câteva ore.
Eddison închide apelul şi îşi bagă mobilul în buzunar.
— Are dreptate. Voi doi, duceţi-vă acasă, spune Vic.
— Vic…
— Suntem toţi trei epuizaţi. Mergeţi şi dormiţi, apoi veniţi să
mă înlocuiţi de dimineaţă. Maică-mea o să adore să vă
hrănească.
Eddison ezită, uitându-se la hârtiile de pe masă.
— Vic, chiar nu ştiu…
— Brandon.
Vic nu-i foloseşte prenumele decât atunci când vrea să se
asigure că i-a captat atenţia.
— E ziua Priyei mâine. Ştii că e o zi grea pentru ea. O să aibă
nevoie de tine în formă maximă.
— Dacă forma mea maximă nu-i de ajuns?
În loc de răspuns, Vic îi strânge umărul.

 243 
MAI

 244 
 MAMA PLEACĂ SPRE Denver, la birou, înainte de ora cinci,
prea agitată ca să mai poată sta locului. Înainte de a ne
despărţi, mă îmbrăţişează atât de strâns, încât simt că o să-mi
lase vânătăi.
— Fii hotărâtă, fii deşteaptă, fii în siguranţă.
Nu e cea mai neinspirată binecuvântare pe care i-o poţi da
fiicei tale când pleacă să ucidă pe cineva.
Stau trântită în pat, fără să adorm, dar fără să fiu nici prea
trează. Nu am apucat deloc să aţipesc noaptea trecută –
creierul nu a vrut să amuţească nici măcar o secundă.
Gânduri despre Chavi, care alerga după mine prin labirint,
care mă învârtea într-un dans, râzând.
Gândul la tata, amorţit şi învins, ruşinat pe când era la spital.
Tata, atârnând mort de balustradă când am venit acasă de la
şcoală.
Toate acele fete, cu nume care îmi sunt la fel de familiare pe
cât îmi este al meu.
Darla Jean, Zoraida, Leigh, Sasha.
Mandy, Libba, Emily, Carrie.
Laini, Kiersten, Rachel, Chavi.
Natalie, Meaghan, Aimée, Julie.
Aş putea trăi până la o sută de ani şi ştiu sigur că nu le-aş
uita numele.
Dacă închid ochii, aproape că simt greutatea lui Chavi în
spatele meu, cum stăteam nopţile târziu, sprijinite una de
spinarea celeilalte, scriind în jurnal. Dimineţi târzii în care ne
cuibăream sub plapumă, până ce mama venea şi se arunca
peste noi. Apoi începea să ne gâdile, până ce nu mai puteam
respira. Îmi amintesc ce simţeam când mâna surorii mele îmi
pieptăna părul, îmi separa şuviţele pentru ca mama să-mi
vopsească rădăcinile crescute. Îmi amintesc respiraţia ei pe

 245 
urechea mea. Cum niciodată nu înghiţea părul meu în somn,
dar se trezea cu al ei mereu în gură.
În cele din urmă, mă ridic din pat şi merg să-mi fac duş. Îmi
usuc părul proaspăt vopsit cu mai multă grijă ca de obicei. Un
trandafir mare, alb, îmi stă după ureche – cel mai mare şi
înflorit pe care l-am putut găsi la florăria din apropiere. Să port
coroana de la ziua mea părea mult prea exagerat, totuşi.
De obicei, nu mă uit în oglinda şifonierului când mă
pregătesc să ies undeva, dar acum mă machiez cu atenţie,
având în faţa ochilor imaginea mea întreagă. Sunt o versiune
mai palidă a lui Chavi, nu la fel de îndrăzneaţă şi strălucitoare
– aceeaşi conformaţie, dar privită printr-o lumină diferită.
Îmbrac o rochie albă, dresurile de aseară şi un pulover albastru.
O schimbare bruscă a vremii ne anunţă că s-ar putea să ningă
pe 1 Mai, dar haina ar trebui să-mi ţină de cald.
Jos, îi aud pe Sterling şi Archer discutând. Se schimbă turele.
Când cobor, poliţista a plecat deja. Archer mă priveşte surprins.
Oare s-a răzgândit? Dar îmi zâmbeşte şi îmi deschide uşa, aşa
că bănuiesc că respectăm planul. Cu siguranţă, dacă ar fi
suspectat câtuşi de puţin ce punem la cale, Sterling nu ar mai fi
plecat.
Încă mai pot da înapoi.
Să-i spun lui Archer sau oricărui alt poliţist despre fratele
Darlei Jean, să-i las să-l găsească şi să-l aresteze.
Dar apoi mă gândesc la lunga aşteptare pentru dreptate, cât
va dura procesul. Când dreptatea oricum nu va aduce pe nimeni
înapoi.
Să fii convinsă, mi-a spus mama.
Sunt convinsă.
Ne oprim la Starbucks să luăm ceva de băut pentru drum.
Călătoria e liniştită, lungă. Ne bem băuturile în tăcere.
Muzica se aude încet la radio. Pe la jumătatea drumului, începe
să ningă. Fulgi mari, care se lovesc de parbriz şi se topesc. GPS-

 246 
ul ne spune de fiecare dată când trebuie să facem la stânga sau
la dreapta.
Mâinile nu mi se opresc din tremurat. Le ţin băgate în
mănuşi ca să maschez asta, deşi transpir. Acum, îmi spun, m-
aş simţi mai bine dacă aş fi o persoană religioasă. Ar fi drăguţ
să am pe cineva căruia să mă rog, cu siguranţa că aş fi
ascultată. Dar, în definitiv, dacă aş fi religioasă, nu aş face asta.
Ninsoarea devine tot mai deasă. Când trecem prin orăşelul
Rosemont, atât bărbaţii, cât şi femeile sunt afară, la deszăpezit
şi împrăştiat sare pe jos. Nu e o localitate foarte aglomerată –
din articolele pe care le-am citit despre capelă, locuinţele
oamenilor sunt adunate în jurul pieţei, poştei şi şcolii.
Archer se încruntă când îşi dă seama că suntem priviţi cu o
curiozitate pe care nimeni nu o ascunde.
— Chiar aşa de şocant este să treacă un străin pe aici?
— E un oraş mic.
Capela Shiloh se află la câţiva kilometri distanţă de oraş.
Lumea încă mai face acolo nunţi. Archer parchează destul de
aproape şi, pentru câteva clipe, sunt atât de vrăjită încât
aproape uit pentru ce am venit.
E ca şi cum aş sta în interiorul unui glob cu zăpadă, din
acelea pe care le dăruieşti de Crăciun. Ninsoarea s-a aşternut
peste acoperişul capelei, dar nu suficient cât să acopere de tot
ţiglele cărămizii. Pereţii sunt albi, zugrăviţi în relief. Rozetele
decorative de deasupra uşilor au diferite nuanţe de albastru şi
arată minunat.
Nu e destul soare cât să pună în valoare vitraliile, dar pare
magic şi aşa.
Cobor din maşină, cu aparatul de fotografiat în mână. Mă
sprijin de capota caldă a maşinii.
Ridic aparatul şi încep să pozez. Capela aproape că se
amestecă cu zăpada albă, pufoasă, cu excepţia petelor de
culoare care îi dau personalitate. Mă învârt în jurul ei, găsesc

 247 
cele mai interesante unghiuri. Archer stă încă în maşină.
Pereţii îmi amintesc de capela din Huntington. Chiar şi fără
razele soarelui, sticla colorată e maiestuoasă – peretele de vest
îl înfăţişează pe Iisus mergând pe ape în mijlocul furtunii, iar
discipolii lui îl veghează din barcă, în spate.
Josephine era adepta religiei episcopale. Mersesem la
biserica ei uneori, din pură curiozitate. După vizitele acelea,
Chavi începuse să picteze scene din Biblie.
Peretele din nord nu are geamuri, doar trei rozete în culori
calde. Galben, chihlimbar, maro. Reprezintă trinitatea, fiecare
nuanţă le include pe celelalte două. E sugestiv şi impresionant
chiar şi pentru cei care nu cred în divinitate.
Înconjor încă o dată capela, de data asta făcând poze mai de
aproape. Paşii mei lasă urme în zăpadă.
Peretele din est sugerează parcă un răsărit – nuanţe pe care
nu mi le-aş fi imaginat niciodată. Albastru strălucitor şi verde
pastel iradiază din indigo şi mov. Doar Chavi ar fi ştiut să
explice această coloristică impresionantă.
Când mă reîntorc în faţa clădirii, poliţistul e tot în maşină.
— Nu vii?
Clatină din cap.
— E prea frig pentru mine. Dar nu te grăbi, vezi-ţi de treabă.
Perfect.
Nu sunt scaune în interiorul capelei, nici perne pe care să
îngenunchezi, doar spaţiu liber. Pozez mai departe, vrăjită de
simplitate şi căldură. Atmosfera e atât de liniştită, totul îţi dă
senzaţia de nemişcare, ca acel moment în care te pregăteşti să
respiri, dar încă nu o faci.
Singurătate.
Când sunt mulţumită de pozele făcute, îmi las aparatul
deoparte şi îmi scot mănuşile şi haina. Nu că ar fi cald, dar ştiu
cum arăt în rochia pe care am ales-o. Ştiu cum arăta Chavi
îmbrăcată cu ea. Fusese mereu una dintre preferatele ei. Deşi

 248 
ea era un pic mai înaltă decât sunt eu acum şi avea sânii mai
mici, îmi vine bine. Dulce, inocentă, doar un pic provocatoare.
Nu mai am cum să arăt ca slăbănoaga de doişpe ani care
eram pe atunci, dar pot încerca să fiu o imitaţie palidă a lui
Chavi.
Trandafirul îmi atârnă greu în spatele urechii, prins cu două
clame de păr. Nu ştiu dacă într-adevăr chiar e greu în realitate
sau doar mintea mea şi-l imaginează aşa.
Cu telefonul în mână, îmi întind haina pe podea şi mă aşez
pe ea. Cu tot cu ciorapii mei groşi şi puloverul, simt cum îmi
pătrunde frigul în oase. Chavi mai stătea aşa uneori, pe jos,
captivată de ceea ce desena.
Aud motorul unei maşini – pare că trece pe aici, apoi se
îndepărtează. Sigur că n-o să vină, dacă îl vede pe Archer stând
acolo. Se va ascunde prin apropiere şi va aştepta un moment
prielnic. Caut un nume în lista mea de contacte, apoi apăs pe
speaker.
— Te-ai trezit cu noaptea-n cap, deşi e sâmbătă, sărbătorito.
Un ghem de durere mi se dezleagă din piept la auzul vocii lui
Eddison. Din spatele lui se rostogoleşte un amestec de voci,
probabil Vic şi mama lui.
— Ninge, îi spun, iar el râde.
— Nenorocitul de Colorado. Uite, de obicei aştepţi să te sun
eu de ziua ta, nu mă suni tu aşa devreme. Eşti bine?
Pentru că, oricât mi-ar fi de prieten, mai întâi de toate e
poliţist. Într-un fel, asta este o consolare.
— Împlinesc vârsta pe care o avea Chavi.
— La naiba, Priya.
— La anul voi avea optsprezece. Sigur că mă aşteptam să se
întâmple, dar… Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să fiu
mai în vârstă decât sora mea mai mare. Nu sunt chiar pregătită.
Nu sunt pregătită pentru o grămadă de alte lucruri, dar
oricum ele vor veni peste mine, fără să mă întrebe.

 249 
 — Nu te-a tras maică-ta de urechi deja că eşti prea
sentimentală de ziua ta?
Mă face să izbucnesc în râs, vrând-nevrând.
— E prinsă la muncă până târziu. În plus, mereu am dreptul la
jumătate de oră în care să devin sentimentală. E regula noastră.
Pentru că tata s-a sinucis de ziua mea, şi oricât ar încerca
mama să nu-l plângă, nu mă învinuieşte dacă eu simt nevoia să
mi-l amintesc. Nu mi-a cerut să-mi duc viaţa în felul în care
alege ea să o facă.
— Ţi-am spus vreodată că mama a insistat să participe la
balul de absolvire unde ar trebuit să meargă Faith? întreabă el.
E ceva personal şi dureros, iar el vorbeşte atât de rar despre
sora lui.
— Cred că am auzit ceva.
— A fost la pământ săptămâni întregi. Dar, după asta, s-a
simţit un pic mai bine. A ajutat-o să înţeleagă că, şi dacă am
găsi-o într-o zi pe Faith, nimeni nu ne-ar mai da înapoi acei ani
pierduţi.
— Ce înţeleg eu din asta e că ar trebui să-mi dau o mare
petrecere de majorat anul viitor şi să mă îmbăt groaznic.
— Să nu îndrăzneşti.
Eddison mormăie, apoi aud vocea lui Mercedes.
— La mulţi ani, Priya! ciripeşte ea.
— Mulţumesc, Mercedes.
— Unde eşti? Se aude un ecou puternic.
— La Capela Shiloh, răspund. E în Rosemont şi are vitraliile
astea formidabile.
— Dacă maică-ta e la muncă, cumva te-ai dus singură? mă
întreabă tăios Eddison.
— Nu, m-a dus Archer cu maşina.
— Mi-l dai un pic la telefon?
— E afară, în maşină. Zicea că e prea frig să coboare.
— Ramirez!

 250 
 — Mă ocup, spune ea. Te sun mai târziu, Priya.
— Bine.
— La ce mama dracului se gândea băiatul ăsta? răbufneşte
Eddison.
— Că a fost o favoare pe care l-am rugat să mi-o facă de ziua
mea?
— O biserică, Priya. Dintre toate locurile unde ai fi putut
merge.
— M-am gândit că sunt în siguranţă, din moment ce nu voi fi
singură.
— Dacă el e afară, eşti singură! Asta e inacceptabil. Ramirez îl
sună acum.
— Cu cine vorbeşti, Priya?
Şi asta, în mod cert, nu e vocea lui Archer.
Ridic privirea spre uşă.
Deşi mă aştept la ce urmează să văd, inima tot îmi bate mai
să-mi sară din piept. Frica mi se aşază, grea, în stomac.
— Joshua? Ce faci aici?
— Priya! zbiară Eddison, panicat. Cine e acolo cu tine?
— Joshua, spun eu, amorţită deja. De la cafenea… Cel care a
vărsat atunci băutura pe Landon.
— Nu ar fi trebuit să te deranjeze, spune Joshua, cu vocea
caldă şi prietenoasă.
Poartă unul din puloverele lui cu care m-am obişnuit. Verde,
asortându-se perfect cu ochii. Ochii aceia pe care aproape că
mi i-am reamintit din Boston.
La picioarele lui stă…
Te rog, Doamne, nu lăsa ca asta să fie cea mai mare greşeală
a vieţii mele.
La picioarele lui stă un coş enorm de răchită, plin cu
trandafiri albi.
— L-ai ucis pe Landon?
— Bărbatul ăla nu ar fi trebuit să te deranjeze, repetă el, cu

 251 
blândeţe.
— Unde este Archer? Ce i-ai făcut?
Joshua râde, şi fiori de teroare îmi trec pe şira spinării.
— Nu a trebuit să-i fac nimic. Ne-am intersectat în oraş. Te-a
lăsat aici şi a plecat.
În oraş? M-am gândit că se va depărta puţin de capelă, că îl
va tenta ideea de a mă lăsa aici ca momeală în caz de ceva. Dar
nu să meargă kilometri întregi tocmai până în oraş.
O mare parte a planului meu depindea de Archer, să fie prin
apropiere şi să mă salveze.
Sunt terminată.
— De ce ai adus trandafiri? întreb şi vocea îmi tremură.
Prin telefon, îl aud pe Eddison mormăind o înjurătură în
şoaptă şi chemându-l pe Vic.
— Oh, Priya, spune Joshua, îngenunchind. Trandafirii sunt un
cadou, bineînţeles. Tata m-a învăţat să-i aduc întotdeauna flori
unei fete. Aşa cer regulile de bună purtare. Iar tu eşti diferită
faţă de celelalte. Meriţi mai mult.
Cu grijă, ca să nu sară la mine, mă ridic în picioare, cu
telefonul încă în mână.
— Ce cauţi aici, Joshua?
— Sunt aici să te apăr.
Pare atât de sincer. Cât de dus cu capul poate fi, ca să creadă
că asta face?
— Eşti o fată aşa bună, Priya. Ştiam lucrul acesta încă din
Boston. Iar Chavi ţi-a fost o soră minunată. Ai fost iubită.
— Atunci de ce ai omorât-o?
Lacrimile îmi curg pe obraji şi am un nod în gât.
— De ce ai răpit-o de lângă mine?
— Nici nu ai idee ce le face lumea fetelor bune.
Se ridică în picioare, iar eu îmi încleştez degetele pe telefon.
Dar un telefon nu e o armă. Întinde o mână şi îmi atinge bindi-
ul, apoi cercelul din nară.

 252 
 — Şi Chavi era o fată bună, dar nu ar fi rămas aşa. Pleca la
facultate. Lumea ar fi corupt-o, ar fi ajuns s-o strice, iar ea la
rândul ei ţi-ar fi distrus ţie inocenţa. A trebuit să vă protejez pe
amândouă. Şi am făcut-o. Ai rămas bună. Mi-a fost teamă că vei
deveni rebelă după moartea surorii tale, dar nu ai făcut-o.
Aimée a fost exact ce aveai nevoie.
— Aveam nevoie de o prietenă, şi tu ai ucis-o! ţip.
— Era atât de tristă după plecarea ta. Nu am vrut să sufere.
Degetele lui îmi mângâie obrazul. Tresar.
— Nu mă atinge!
— Promit că n-o să doară, spune cu o voce îmbietoare. Nici n-
o să simţi. Şi apoi…
Fac un pas în spate şi mă lovesc de perete. La naiba,
încăperea asta e mult mai mică decât mi-am dat seama. Sau
poate a devenit mai mică odată ce un criminal în serie a păşit
înăuntru. Criminalul în serie care e mult mai înalt şi mai
puternic decât mine.
La dracu’.
Încă zâmbind, Joshua îmi ia telefonul din mână. Un cuţit îi
sclipeşte în cealaltă.
— Şi apoi, Priya, vei fi mereu bună. Te voi putea apăra la
infinit.
Închide apelul meu şi îmi aruncă telefonul de perete.
— Te rog, nu o face, şoptesc.
Zâmbetul lui creşte.
— Trebuie. E pentru binele tău. Acum va trebui să stai
nemişcată. Altfel, va durea.
Strânge mai bine cuţitul în mână.
Trag cât de mult aer pot în plămâni, apoi mă azvârl spre el,
cu o mână apucându-l de încheietură, cu alta înfiptă în părul
lui. Îi trag un genunchi între picioare. Încearcă să se tragă
înapoi, dar eu continui să lovesc, să zgârii, fac tot posibilul să-i
ţin cuţitul departe de gâtul meu.

 253 
 Şi urlu, chiar mai tare decât am urlat când am văzut-o pe
Chavi moartă.
Urlu, rugându-mă ca Archer să fie aproape.
Urlu, şi am senzaţia că nu mă voi opri niciodată.

Când convorbirea se întrerupe, lui Eddison parcă îi stă inima.

În ciuda antrenamentelor pentru situaţii critice, tot ce poate
face e să se holbeze la telefon.
— Archer aproape a ajuns la capelă, îl informează Ramirez,
cu un telefon lipit de ureche şi cu altul în mână, pe care caută
ceva. S-a dus în oraş să ceară întăriri. Idiotul o folosea ca
momeală. O am pe Sterling la telefon, iar Finney dă şi el nişte
telefoane la primăria din Rosemont. Nu au poliţie locală, dar vor
trimite câteva maşini ale membrilor consiliului. Auzi, Archer
spune că a cules şi el nişte foşti militari de prin Rosemont. Nu
mai vorbi, cretinule, taci şi condu! zbiară ea în telefon.
Vic operează şi el cu două telefoane. Într-o parte rezervă un
zbor până în Colorado, la celălalt îi scrie un mesaj lui Yvonne.
Tocmai se ocupau de listele de nume primite de la florării când
sunase Priya.
— Da, încă sunt aici. Am nevoie de trei bilete până în Denver
şi trebuie să fim acolo cât mai curând posibil.
Eddison se scutură din apatie şi îşi scoate şi el telefonul de
serviciu. I se păruse mereu o prostie că existau şase telefoane
pentru trei agenţi, dar acum e recunoscător pentru lucrul ăsta.
O sună pe Priya, dar intră căsuţa vocală. Pe celălalt mobil, îi
scrie şi el lui Finney.
Ramirez îşi îndepărtează telefonul de ureche şi se uită
şocată la el.
— Au ajuns la capelă şi au auzit-o pe Priya ţipând. Iar
dobitocul ăsta mi-a închis!
— Preferai să ţină în mână telefonul sau pistolul? mormăie
Eddison.

 254 
 — Trebuia să-şi lase telefonul deschis în buzunar, să auzim şi
noi ce se întâmplă. Măgarule!
Eddison nu e sigur că Ramirez încă mai vorbeşte cu Archer,
despre Archer, sau dacă nu cumva îşi descarcă nervii chiar pe
el.
— Trebuie să ne grăbim spre aeroport, îi anunţă Vic. Aveţi
aici, la birou, ce trebuie să luaţi la voi?
— Avem schimburi în maşină, zice Ramirez.
— Atunci haideţi să o luăm din loc.
Prin magie sau prin suficientă experienţă, Vic reuşeşte să-i
urce în avion în mai puţin de o oră. Primesc noutăţi de la
Finney chiar înainte de a decola. Priya şi Joshua – Jameson –
sunt transportaţi la cel mai apropiat spital, iar de acolo vor fi
luaţi cu elicopterul şi mutaţi la spitalul din Denver. Finney îi va
aştepta acolo.
Sterling o anunţă pe Ramirez că ninsoarea liniştită s-a
transformat în viscol. Nu se ştie dacă vor putea ateriza la spital.
Eddison speră ca viscolul să rămână la vest de Denver. Să nu
se pună cu zborul lor.
În avion, cu telefoanele oprite, Eddison are senzaţia că
timpul nu a trecut vreodată mai încet. Şi-ar dori, nu pentru
prima dată, ca bugetul FBI-ului să fie măcar pe jumătate la fel
de impresionant cum lasă să se creadă filmele şi serialele cu
poliţişti. Acum ar fi într-un avion privat, capabili să păstreze
legătura la telefon cu oamenii de pe teren, nu prins în acest
avion care se zgâlţâie din încheieturi şi nu are internet.
Nu ar mai avea niciun copil gălăgios în spatele lui, care urlă
şi loveşte încontinuu cu picioarele în scaunul lui Eddison.
Imediat ce aterizează, se aruncă toţi trei în maşina care îi
duce la terminal. Simte o mână pe picior – e a lui Vic. Colegul
lui mai în vârstă scoate o poză din servietă şi i-o întinde.
— Te vei calma odată ce vor fi lucruri pe care le vei putea
face, în loc să stai doar şi să aştepţi.

 255 
 E o poză de existenţa căreia Eddison nu ştia.
E făcută din spate, de la distanţă. În ea sunt Eddison şi Priya,
uitându-se în sus la statuia de la Lincoln Memorial. El îşi ţine
braţul pe după umerii ei. Capetele lor aproape se ating. Fata îl
ţine de mijloc, cu mâna aproape de tocul pistolului pe care
poliţistul îl are prins la centură.
Trage aer în piept şi încearcă să nu mai bată din picior.
Vic are dreptate. Vic se pricepe la oameni.
Imediat ce va fi ceva de făcut pentru Priya, o va face fără să
stea pe gânduri.
Dar, la dracu’, nu poate maşina asta să meargă mai repede?
Ajung la porţi, apoi la locul de unde se recuperează bagajele,
unde văd o femeie tânără cu un cartonaş pe care scrie
QUANTICO. Îşi îndreaptă spatele când îi vede alergând spre ea.
— Inspector Hanoverian? întreabă ea.
Vic dă din cap.
— Poliţist Sterling, se prezintă femeia. Priya e în viaţă şi va fi
bine. Are unele răni, nu ştiu cât de serioase, dar a fost
transportată la spitalul de aici, din Denver. Vă voi duce la ea.
Atacatorul a fost internat în acelaşi spital şi momentan se află
în operaţie. Doctorii ne-au dat sânge ca să putem face nişte
investigaţii. Amprentele au confirmat că este vorba despre
Jameson Carmichael. În plus, inspectorul Finnegan este şi el la
spital alături de Priya.
Vic dă din cap în semn de aprobare.
— Hai să mergem cu toţii la spital, atunci. Să vedem ce fac
familia Sravasti şi Finney, să aflăm mai multe de la ei.
— Da, domnule.
Femeia o ia la pas cu un soi de ţopăit, poate dat de
adrenalină, dar şi de graba de a soluţiona cazul. O maşină a FBI-
ului îi aşteaptă afară, parcată ostentativ chiar în dreptul
semnului cu Nu Parcaţi. Un gardian îi priveşte încruntat.
Eddison se strâmbă la el.

 256 
 Vic mormăie ceva ce are legătură cu a face pipi pe semnele
care interzic să parchezi.
E minunată această uşurare a tuturor la aflarea veştii că
Priya este în viaţă.
Poliţista Sterling nu e foarte respectuoasă faţă de regulile din
trafic, iar Eddison o aprobă complet. Opreşte în faţa intrării
pentru urgenţe şi îi aşteaptă să coboare.
— Poliţiştii din Huntington sunt în apartamentul lui
Carmichael. Eu o să fiu aici, în garaj, sunaţi-mă când vreţi să ies
şi să vă iau.
— Mulţumesc, spune Vic, absent.
— Aţi văzut, aproape a lovit un dric pe drum! zice Ramirez.
— Era gol, spune Eddison şi îşi dă ochii peste cap.
— De unde ştii?
— Nu avea convoi.
Vic îi ignoră. Uneori, îi amintesc mai mult de copiii lui, decât
de nişte colegi. Recepţionera îi îndrumă spre al doilea etaj. Din
fericire, nu trebuie să întrebe care e rezerva, pentru că observă
imediat doi poliţişti postaţi la uşă.
Cel în costum îi salută.
— Bună, Quantico.
— Finney.
Vic îi întinde mâna. Inspectorul îi salută şi pe Ramirez şi
Eddison cu o mişcare a capului.
— Are nişte leziuni şi traume. Ceva vânătăi, o problemă cu
coastele, încă nu se ştie exact. Încheietura mâinii stângi e
sucită. Cuţitul i-a atins gâtul, dar rana este superficială. O
asistentă a confirmat că nu a fost violată.
Victor expiră profund.
— Astea sunt la nivel fizic. Dar cum se simte, de fapt?
— Greu de spus.
Finney se încruntă şi încearcă să-şi potrivească cravata.
— S-a mai liniştit după ce a ajuns aici şi mama ei.

 257 
 — Deshani e acum cu ea înăuntru?
Poliţistul de lângă Finney îşi înăbuşă râsul.
— Da, este. I-a făcut deja pe doi medici mai tineri să plângă,
până ce a pus piciorul în prag şi a cerut să vină o asistentă care
să se ocupe aşa cum trebuie de fiica ei. Nu m-am gândit
niciodată că medicii sunt aşa uşor de intimidat.
— Efectul Deshani, spun Ramirez şi Vic într-un glas.
— E în regulă să intrăm? întreabă Eddison.
Se bâţâie de pe un picior pe altul, îşi bagă mâinile în
buzunare, apoi, în secunda următoare, le scoate. Nu a înţeles
niciodată cum poate Vic să pară calm când e teribil de nervos.
— Da, da, mergeţi. O să stabilim după asta ce urmează să
facem. Întâi să vă liniştiţi.
Eddison bate în uşă.
— Am adus biscuiţi Oreo, anunţă.
— Atunci intră odată mai repede, la naiba! spune Priya. Mor
de foame!
Vic şi Ramirez încep să râdă. Eddison îşi sprijină capul de
uşă şi inspiră adânc. Mâinile încă îi tremură. Simte mâna lui
Vic pe umărul său. Când furia şi uşurarea s-au mai domolit,
deschide uşa şi păşesc cu toţii înăuntru.
Deshani Sravasti stă pe pat, la picioarele fiicei sale,
îmbrăcată cu hainele cu care a venit de la muncă. Fusta şi
sacoul gri sunt sobre, deşi croite pe corp. Apariţia e îndulcită
doar de rozul bluzei de mătase şi al eşarfei de la gât. Şi-a
aruncat pantofii cu toc pe podea şi a încălţat papucii de spital,
care nu se potrivesc cu restul ţinutei, dar Eddison nu s-ar risca
să-i spună aşa ceva. În momentul de faţă, nu ar şti să spună
care e mai periculoasă şi letală, Deshani sau arma lui prinsă la
centură.
Priya stă aşezată pe pat în poziţie de yoga, cu o pernă în
poală.
Gâtul îi este învelit într-un bandaj, iar inima lui Eddison sare

 258 
o bătaie când vede aşternutul pătat de sânge, acum pus
deoparte şi schimbat cu unul curat. Priya în îmbrăcăminte de
spital, asta nu e o imagine pe care s-o uite prea curând.
Fata îi zâmbeşte. Are rămăşiţe de machiaj pe faţă, în jurul
ochilor, amestecate cu lacrimi, transpiraţie şi sânge.
Seamănă atât de bine acum cu sora ei. E o lovitură
chinuitoare să-şi imagineze cât de asemănătoare ar fi fost
felurile în care le-ar fi descoperit cadavrele. Scena unei noi
crime.
Doar un pas greşit, ceva mai puţin noroc, şi acolo s-ar fi
ajuns.
— Albastru, spune ea şi zâmbetul îi dispare.
Mâna îi cade pe perna din poală, mâinile ei bandajate, cum
le-a avut şi Inara când au întâlnit-o pentru prima dată, şi…
Opreşte-te.
— Ce? întreabă el.
— Şuviţele, bijuteriile. Ale mele încă sunt albastre. Ale ei erau
roşii.
Eddison chicoteşte şi îşi trece degetele peste linia
maxilarului, unde i-a crescut deja barba. Nu a avut energie să se
bărbierească.
— Mulţumesc, spune.
Fata îşi studiază mâinile, apoi îl priveşte printre gene, şi
corpul lui Eddison o ia înaintea lui, nici nu-şi dă seama că se
aşază pe pat şi o îmbrăţişează pe Priya.
Ea se sprijină de el, îşi încolăceşte degetele pe braţul lui şi
scoate un suspin. Aude un clic şi-şi dă seama că aia trebuie să
fie Ramirez, care tocmai le-a făcut o poză. Dar nu îi pasă. Priya e
în viaţă. E aici, e vie, iar el crede în Dumnezeu acum mai mult
decât oricând în ultimii douăzeci de ani.
— Deci, chiar ai biscuiţi, sau doar m-ai păcălit ca să vă
primim înăuntru?
Bagă mâna în buzunarul hainei şi scoate un pachet uşor

 259 
mototolit, pe care-l aruncă pe pernă. L-a cumpărat din aeroport,
să fie, în timp ce Vic se ocupa să facă rost de cel mai apropiat
zbor.
— Ai ajuns repede, spune Priya.
— Cu primul zbor. Vic a dat la o parte nişte oameni ca să le
luăm locurile.
— Are voie să facă asta?
— Încă nu ştiu, zâmbeşte Vic.
— Bravo ţie, Vic.
Inspectorul râde şi întinde mâna spre Deshani. Femeia o
apucă şi o ţine într-a ei câteva secunde. Nu e genul de persoană
care să îţi permită prea mult s-o consolezi.
— Mă bucur că eşti bine, Priya, spune Vic, cu toată căldura.
— Nu sunt eu mereu?
— Nu. Şi e foarte bine aşa.
Priya zâmbeşte, un zâmbet obosit, dar real. Cu greu, Eddison
se trage la o parte, pentru ca fata să stea mai confortabil.
— Cum sunt fetele tale? îl întreabă ea pe Vic.
— Holly vrea să-şi transforme camera de la internat într-una
de copertă de revistă, aşa că ea şi mama ei tot meşteresc la
decoraţiuni. Aşa am aflat şi eu ce este o cuvertură decorativă
pentru pat, se strâmbă inspectorul.
Ramirez chicoteşte şi îşi aranjează geanta pe umăr.
— Acum, că m-am convins că vei fi bine, o să mă duc să văd
ce se întâmplă. Ne vedem mai târziu.
— Nu se ocupă Eddison de obicei de genul ăsta de investigaţii
la locul faptei?
— E o poliţistă de abia înţărcată în maşină, ne aşteaptă să ne
întoarcem. Dacă îl las pe Eddison să meargă cu ea la faţa
locului, cred că fata îşi va da imediat demisia.
— Sterling e mai dură decât pare. Poate chiar o să-l scoată la
o întâlnire.
Dacă ar fi mai aproape de ea, Eddison ar împinge-o pe

 260 
Ramirez chiar acum afară pe uşă. De unde stă, se uită urât la ea,
iar femeia îi arată degetul mijlociu, prefăcându-se că-l salută de
la revedere.
Sunt două scaune în rezerva de spital, dintre care unul pare
atât de neprietenos încât probabil a fost pus strategic acolo, ca
să scurteze durata vizitelor. Pe ăla îl împinge Vic spre Eddison.
El se aşază pe fotoliul pe care-l trage lângă pat.
Niciunul nu-i oferă vreun scaun lui Deshani. Nu vor să rişte
cu un gest nepotrivit. Oricum, pare că vrea să fie cât mai
aproape de fiica ei, deci va dori să rămână aşezată pe pat.
Eddison tocmai a petrecut câteva ore contemplând ideea că
Priya ar putea fi moartă. Confortul e ultimul lucru la care se
gândeşte acum.
— Nu vor să-mi spună nimic despre el, spune Priya cu voce
stinsă.
— E în operaţie, o anunţă Vic. Asta-i tot ce ştim momentan.
Priya dă din cap, semn că a luat la cunoştinţă.
Eddison nu-şi poate învinge impulsul de a-i analiza rănile.
Încheietura mâinii stângi e prinsă într-un bandaj elastic. Poate
vedea deja cum încep să i se formeze vânătăi pe braţe, în jurul
gâtului, pe faţă, în special în zona bărbiei. Are o julitură chiar în
frunte, unde îşi poartă bijuteria specifică indiencelor, şi se
întreabă dacă oare bindi-ul ei a rămas pe podeaua capelei.
Finney a mai menţionat şi o suspiciune de coaste rupte, dar
nu vrea încă să se gândească la aşa ceva.
Fata deschide pachetul de biscuiţi. Scoate unul, separă cele
două jumătăţi şi i-o întinde pe una din ele mamei ei. Firimituri
îi cad pe tifonul care îi acoperă mâinile.
— Ne-ar trebui şi lapte, îi zice ea lui Eddison.
— Dacă dau un telefon să rezolvăm asta, o să te opreşti din a
mânca la fel ca sălbaticii, da?
Priya linge crema de pe o jumătate de biscuit.
— Cred că sunt lucruri mai importante de discutat acum, nu?

 261 
 — Nu, spune Eddison, şi bagă în gură biscuitul întins de ea.
— Copii, fiţi cuminţi, le spune Vic.
Priya îl priveşte pe Eddison într-un fel care îi calmează toate
bănuielile. Dacă ar fi avut cu adevărat nevoie disperată de
biscuiţi, nu i-ar fi împărţit cu ei şi nu ar fi fost atât de calmă. Îi
mănâncă încet, tacticoasă, linge mai întâi crema din mijloc.
Încearcă să-şi dea o şuviţă de păr la o parte, dar mişcările ei
sunt imprecise din cauza bandajelor.
— Mamă?
Deshani se mută lângă fiica ei şi îi prinde părul în mână,
dându-l la o parte de pe faţă.
— Ţi-a rămas sânge în păr, îi spune ea. O să-l spălăm când
mergem acasă.
Se aude o bătaie în uşă şi Finney bagă capul înăuntru.
— Operaţia nu s-a terminat, dar vor trimite un medic rezident
să ne spună noutăţile, ca să fim primii care află.
Vic se ridică de pe fotoliu.
— Deshani, ai adus cumva haine de schimb pentru Priya?
Femeia clatină din cap.
— Am venit direct de la birou.
— Mă duc să văd ce haine ne oferă magazinul de suveniruri,
spune el. Iar hainele pe care încă le ai pe tine le vom duce la
laborator.
În drum spre uşă, lasă din nou mâna să-i cadă pe umărul lui
Eddison.
Sunt zile în care Eddison ştie cât e de norocos să-l aibă pe
Vic ca partener de echipă.
— Mă duc să iau cafea pentru toată lumea, spune Deshani.
Eddison, îţi iau una? Simplă, ca pentru oameni lipsiţi de gust?
— Unii suntem îndeajuns de puternici ca să bem cafeaua aşa
cum au lăsat-o zeii pe pământ, spune el, şi Deshani pufneşte
ironic pe nas.
— Amară, aşa ca tine, mai spune ea şi iese pe uşa ţinută

 262 
deschisă de Vic.
În liniştea care se lasă în încăpere, Eddison o urmăreşte pe
Priya cum linge crema şi bagă apoi biscuiţii la loc în pachet.
— Ce s-a întâmplat, Priya? întreabă în cele din urmă.
— Nu credeam că o să ajung la capelă înainte să plecăm
definitiv, spune după un minut. Aflasem de curând de ea, dar
părea genul de clădire pe care ar fi adorat-o Chavi. Ştiu că sună
prosteşte, dar simt că o lăsăm în urmă pentru că plecăm în altă
ţară. O să luăm cenuşa ei cu noi, dar e vorba doar că…
— Este o mutare importantă, spune el, neutru, apoi aşteaptă.
— Archer a fost de acord să mă ducă până acolo cu maşina.
Când am intrat în capelă, el a rămas în maşină. Joshua a spus
mai apoi că l-a văzut pe Archer prin oraş. De ce ar fi plecat în
oraş?
— O să ascultăm şi versiunea lui curând. În mare, spune că s-
a dus să ceară ajutor. S-a gândit că va veni criminalul după tine,
aşa că te-a lăsat singură, ca momeală. Căuta întăriri, ca să se
întoarcă la timp să te salveze.
— Cum să mă salveze la timp, dacă era tocmai în oraş?
Eddison clatină din cap.
Archer poate că îşi va pierde slujba, sau nu, fiindcă a prins
criminalul, până la urmă, dar cu siguranţă a dat de un mare
bucluc. Eddison o să se asigure că aşa rămâne.
— Erai singură în capelă, m-ai sunat, şi Joshua a apărut chiar
atunci.
— Joshua, imaginează-ţi, tocmai el. Mereu a fost politicos.
Amabil. Chiar fermecător, dar nu într-un mod deranjant. Părea
o persoană alături de care te simţi în siguranţă. Credeam…
Credeam că atunci când îl voi întâlni pe ucigaşul lui Chavi, va
arăta ca un criminal, ştii? Ca şi cum eu aş putea vedea tot ce e
în neregulă cu el. Nu mi-am imaginat vreodată că ar putea fi
cineva precum Joshua. Cineva atât de al naibii de normal.
— Nu-l cheamă Joshua, de fapt, ci Jameson. Jameson

 263 
Carmichael. Prima fată pe care a omorât-o a fost propria lui
soră, Darla Jean.
— Mi-a spus că Chavi mi-a fost o soră bună.
— Ştiu.
— Şi că Aimée mi-a fost o prietenă bună.
— Ce s-a întâmplat după ce s-a întrerupt convorbirea?
Îşi muşcă buza şi îşi rupe o coajă, iar sângele i se iveşte la
suprafaţa pielii. Eddison se forţează să nu tresară. Îi întinde
mâna, iar fata i-o strânge cu putere.
— A spus că trebuie să mă apere de lume. Să se asigure că
rămân bună.
— A sărit la tine.
— Avea un cuţit. Păi, desigur. Îi place să înjunghie un picuţ.
— Mai degrabă să taie puţin gâtuţurile.
— Te iubesc, spune ea.
Eddison îi strânge mâna.
— Nu cred că se aştepta să mă lupt, să mă împotrivesc. Poate
că versiunea lui de fată cuminte nu ar fi făcut-o? Numai că sunt
mai puternică decât par, ştii?
— Întotdeauna ai fost.
Fata îl priveşte, mirată.
— Aveai doisprezece ani, Priya, şi în cea mai neagră zi din
viaţa ta, plină de durere şi de furie, mi-ai aruncat cu un ursuleţ
de pluş în cap şi mi-ai spus să nu mai fiu atât de al naibii de laş.
— Pentru că ţi-era frică să vorbeşti cu mine.
— La naiba, da. Şi tu ţi-ai dat seama.
— Ne-am luptat pentru cuţit, dar el era mult mai mare decât
mine. L-am luat, până la urmă, şi… şi l-am înjunghiat cu el.
Vocea Priyei devine o şoaptă.
— Nici nu mai ştiu de câte ori. Mi-era teamă că se va ridica de
jos şi va veni după mine. Telefonul mi se spărsese, el nu avea
unul. Bănuiesc că s-a spart când l-a izbit de perete – de asta
avem carcase pentru mobil, deh.

 264 
 — Priya.
— L-am înjunghiat. Cuţitul… zgomotul de sfâşietură pe care-l
face când pătrunde în piele… Nu-mi doresc să-l mai aud
vreodată. Încă ne mai luptam şi nu ştiu cum, sau de ce, dar
chiar l-am auzit foarte clar. Singurul lucru care îmi rămăsese în
urechi.
— Ce s-a întâmplat apoi?
— Archer s-a năpustit înăuntru, chiar când Joshua se
prăbuşea. Avea doi bărbaţi cu el. Unul dintre ei m-a scos afară
şi mi-a legat o eşarfă în jurul gâtului, să oprească sângerarea. A
spus că fusese medic militar. Eddison, îmi pare rău. Îmi pare
atât de rău.
— Pentru ce?
— Că am fost atât de proastă.
Lacrimile încep să-i curgă.
— Nu conta că nu îl suspectam pe Joshua. Ştiam că e cineva
pe urmele mele. Nu ar fi trebuit să merg acolo doar însoţită de
Archer. Ar fi trebuit să uit de vitraliile alea idioate şi să rămân
acasă.
La naiba cu păstratul distanţei şi profesionalismul… Eddison
se mută pe pat, o îmbrăţişează şi începe s-o legene. Pare că
Priya nu mai are aer. Eddison nu încearcă s-o calmeze, nu-i
spune că o să fie bine. Nici măcar n-o asigură că este în
siguranţă acum.
Să fii în siguranţă e un lucru atât de fragil.
Încet, suspinele se răresc, iar Eddison se întinde după
şerveţele. Şterge de pe faţa ei resturile de machiaj. Îi
tamponează rana din frunte, apoi se apleacă şi o sărută chiar
deasupra ochilor.
— Îţi mulţumesc că eşti în viaţă.
— Mulţumesc că m-ai lăsat să te umplu de muci peste tot.
Asta-i fata pe care o ştie el.
Vic şi Deshani se întorc împreună, Deshani cu trei căni de

 265 
cafea în mână, iar Vic cu a lui. În cealaltă mână, Vic ţine o
pungă pe care scrie E băiat!!! – la vederea lui, atât Eddison cât şi
Priya izbucnesc într-un râs dezlănţuit.
Vic suspină şi-i întinde Priyei punga.
— Se terminaseră alea cu Felicitări, e o simplă tumoră, spune
el şi nu reuşeşte să păstreze o expresie serioasă a feţei.
Deshani trage o perdea în jurul patului, ca să aibă Priya
intimitate să se schimbe.
— Aţi aflat ceva de la Ramirez?
— Ne-a trimis un mesaj. Archer e tot în Rosemont. Finney a
luat o echipă şi a plecat să-l aducă încoace. Sterling şi Ramirez
sunt acum la apartamentul lui Carmichael. Am aflat că avea o
colecţie întreagă de fotografii.
— Cu Priya?
— Cu toate victimele. Cu siguranţă va fi condamnat, dacă
supravieţuieşte.
— Cât de probabil este să supravieţuiască?
— Încă nu au terminat operaţia, dar nu par foarte optimişti.
Plămânii îi sunt perforaţi, coastele sfâşiate, a primit un cuţit şi
în inimă. I-au fost secţionate câteva artere, spune Vic, mai mult
în şoaptă. Archer a recuperat cuţitul de la locul faptei. Va fi
trimis la laborator.
— Aşadar, fără să fi făcut deocamdată o confesiune, suntem
sută la sută siguri că pe masa de operaţie se află criminalul
nostru, concluzionează Eddison.
— Ar fi minunat să obţinem o confesiune de la el, dacă îl mai
putem ţine în viaţă până să o facă.
— Priya va fi obligată să rămână în spital?
Vic clatină din cap şi îşi împreunează braţele pe piept.
— Medicii îi vor da o listă cu medicamente pe care le poate
lua de acasă. Tu ar fi bine să le însoţeşti când pleacă de aici. Pot
să se oprească pe drum să ia lucruri de care au nevoie, dar să
nu petreacă mult timp în afara casei. Odată ce au ajuns în

 266 
siguranţă, rămâi acolo cu ele.
În mod normal, asta e partea de care se ocupă Vic. Să discute
cu familiile, să urmărească cine le vizitează şi de ce. Eddison
cel din facultate ar fi râs de îndatoririle respective, dar poliţistul
care a devenit el acum ştie că merită să fii recunoscător pentru
prieteniile pe care le primeşti de-a lungul vieţii. Să le preţuieşti
şi să le aperi.
— Finney a lăsat pe cineva să supravegheze uşa sălii de
operaţie, continuă Vic. Eu o să rămân aici, să coordonez şi
echipa din Rosemont.
Deshani trage paravanul şi pune deoparte hainele vechi ale
Priyei. Fata este acum înveşmântată într-o pereche pufoasă de
pantaloni de pijama şi un tricou cu mânecă lungă, pe care scrie
FBI.
— Foarte bine dotat magazinul de suveniruri, spune ea, cu
ceaşca de ciocolată caldă în mâini.
— Este, nu-i aşa?
O altă bătaie în uşă, apoi o femeie în uniformă intră şi îi face
cu ochiul Priyei.
— Iacă pastilele, frate, spune ea, imitând accentul unui
gangster dintr-un serial, şi le întinde punguţe cu
medicamentele pe care va trebui să le ia Priya.
Fiecare pungă are şi un set de instrucţiuni.
Asistenta observă privirea dezaprobatoare a lui Deshani.
— Oh, mă mai amuz şi eu din când în când. Lucrez ture duble
cu un medic care îi munceşte pe internişti ca pe hoţii de cai.
Am nevoie de un moment de relaxare.
— Asta pot înţelege, spune Deshani şi încearcă să-şi
dezmorţească gâtul.
Asistenta începe să explice cum vor trebui îngrijite rănile,
când va fi nevoie să se întoarcă pacienta pentru a fi examinată,
în ce ordine trebuie luate pastilele. Se vede că e destul de
experimentată. Când termină, îşi propteşte palmele pe coapse

 267 
şi le priveşte pe ambele femei.
— Cel mai important lucru, dincolo de faptul că trebuie să vă
amintiţi că eu sunt personal medical, aşadar plină de
înţelepciune, e să nu uiţi să ai grijă de tine. Ai avut noroc că
rănile astea sunt de genul ălora care se vindecă. Mare noroc. Ai
întrebări?
Mama şi fiica citesc instrucţiunile, apoi clatină din cap.
Cei doi bărbaţi zâmbesc.
— Atunci, eşti bună de plecare, dacă domnii de la poliţie nu
au obiecţii. Să aduc hârtiile pentru externare?
Deshani se uită la Vic, care face un semn din cap.
— Te rog.

Viscolul a acoperit Rosemont-ul cu troiene de zăpadă. Acum,

pare că s-a deplasat spre Huntington, chiar la timp cât să se
sincronizeze cu ieşirea noastră din spital. Eddison insistă să
stau eu în faţă, lângă mama. Când oprim la farmacie să luăm ce
avem nevoie, eu şi cu el rămânem în maşină.
În parcarea magazinului universal, în schimb, îmi desfac
centura.
— Eşti sigură? mă întreabă mama.
— Vreau ceva dulce, un desert. Dar nu biscuiţi.
— Vino, atunci.
Aşa că intră şi Eddison cu noi, să ne ducă pe braţ coşul, şi mă
amuz gândindu-mă cum trebuie să părem în ochii celorlalţi.
Primim cele mai ciudate priviri. Eu sunt îmbrăcată în pijama şi
bandajată toată, el are un tricou cu logo-ul unei echipe de
baseball, mama e la ţinută office.
Privirea aprigă a mamei îndepărtează însă toate căutăturile
curioase, indecente. Ar intimida pe oricine, în orice împrejurări.
Luăm mâncare semi-preparată, pentru că astea nu sunt
deloc vremuri propice pentru gătit, apoi chestii pentru micul
dejun şi ronţăieli. De la raionul de dulciuri iau un şerbet de

 268 
portocale, care ar trebui să fie destul de moale şi cremos încât
să nu-mi rănească gâtul.
Băiatul de la casă mă priveşte şocat.
— Ce ai păţit?
— Am invocat un demon în garaj, spun. Nu mi-am dat seama
că o să fie unul aşa puternic.
Mama mă bate pe umăr.
— Data viitoare să fii mai atentă cu descântecele astea. Măcar
l-ai trimis de unde a venit, tot e ceva.
Eddison se întoarce, ca să nu-i vedem zâmbetul.
Puţină normalitate într-o zi care nu e deloc una banală,
liniştită.
Pe canapeaua noastră se lăfăie un munte de haine, pentru că
aveam de gând să le triem pentru a fi donate unele, aruncate
altele. La cum o ştiu eu pe mama, poate că asta vom face mâine
întreaga zi. Nu-i ca şi cum nu putem avea mâinile ocupate în
timp ce purtăm o discuţie serioasă.
Dar, pentru că încă nu a venit ziua de mâine, şi pentru că nu
avem unde să ne aşezăm, Eddison se trânteşte cu noi pe podea.
Mâncăm împreună, apoi el se scuză şi merge în bucătărie să-l
sune pe Vic.
Mama hotărăşte că sincronizarea e perfectă şi noi două
mergem sus, să mă spele pe cap. Mă rog, şi restul corpului meu,
dar părul e problema principală. Mă îmbrac la loc cu pantalonii
galbeni de pijama şi cu tricoul cu FBI, pentru că sunt comozi,
dar şi fiindcă îmi aduc un soi de alinare.
Mă doare totul.
Câteva coaste sunt fisurate – doctorul nu mi-a dat un număr
exact, câte anume, doar câteva. Fiecare inspiraţie şi expiraţie se
face într-un mod ciudat, conştient, nu neapărat dureros, dar
nici firesc. Vânătăile de pe gât mă dor cel mai tare.
Când făcusem planul, nu luasem în calcul şi adrenalina. A
lui, dar şi a mea, care mă făcuse iraţională, disperată. E singura

 269 
explicaţie pentru care am apucat lama cuţitului, nu mânerul.
Acum, degetele îmi pulsează în acelaşi ritm cu inima, şi cu
siguranţă nu le voi putea folosi o vreme.
Dacă nu fac vreo idioţenie – încă una – ar trebui să mă refac
complet, a spus medicul. Voi rămâne cu două, trei cicatrici, dar
nu îmi voi pierde vreo funcţie a corpului. Trei doctori mi-au
examinat mâinile. Am antibiotice, analgezice şi somnifere, şi
am primit o trimitere la psihiatru pentru nişte medicamente
împotriva anxietăţii.
Pe care, poate, ar fi trebuit să le iau pe toată durata ultimilor
cinci ani. Numai că, acum, pentru prima dată din noaptea în
care o aşteptam pe Chavi şi ea nu mai venea, simt că mi-a
dispărut şi anxietatea.
O să fiu în regulă.
Ăsta e un gând tulburător.
Eddison a revenit în sufragerie şi împătureşte hainele, pe
care noi le despăturisem special ca să le sortăm. Mama îl ia la
trei păzeşte că se bagă în munca ei.
— Sunt prea bătrân ca să stau pe podea. Mă doare spatele, se
plânge el.
— Eu sunt şi mai bătrână decât tine.
— Tu te hrăneşti cu suflete inocente ca să rămâi veşnic
tânără.
— Asta e adevărat.
Ia hainele din mâna lui, le despătureşte din nou, dar le pune
într-o cutie, împreună cu tot ce mai e pe canapea.
— Ce-a mai zis Victor?
— E încă în operaţie. Laboratorul analizează sângele găsit în
apartament şi alte probe adunate de Ramirez şi Sterling.
— Dacă n-o să supravieţuiască, le veţi spune despre el
familiilor victimelor?
Mama mă împinge pe canapea, apoi ia cu un aer absent
telecomanda consolei. E un mod de a-şi ţine mâinile ocupate

 270 
cât vorbim. Nemişcarea e rezervată pentru dăţile în care se
întâmplă ceva rău. Cât timp este în mişcare, totul e aşa cum
trebuie.
Aşa a fost mama întreaga noastră viaţă, iar Eddison ştie
destul de multe încât să o lase să-şi vadă de treabă.
— Depinde de cât de cert îl leagă probele găsite de crimele
anterioare. Ce a spus el, ce am descoperit noi, e suficient de
relevant, da, din punctul meu de vedere, dar poate că şefii nu se
vor mulţumi cu atâta ca să iasă cu declaraţii publice. Vom
vedea.
Eddison îşi face de lucru citind instrucţiunile pastilelor mele.
Deschide apoi flacoanele şi îmi pune în palmă două pastile. Se
duce în bucătărie şi se întoarce imediat ţinând în mână un
pahar cu lapte.
— Ştiu că ai mâncat, dar uneori laptele protejează foarte bine
stomacul când iei medicamente.
— Eşti atât de familiar cu medicamentele de pe reţetă, se
pare, îl tachinează mama.
Se mută de pe un picior pe altul.
— Când eşti împuşcat de câteva ori, înveţi nişte trucuri.
Mama opreşte jocul ca să se uite la el, peste umăr. Nu face
însă niciun comentariu. Se întoarce apoi la joc.
Îmi iau pastilele şi îmi beau laptele.
În depărtare, se aud tunete. Afară ninge şi cred că e un
început de viscol. E genul de noapte în care trebuie să stai
înăuntru, la căldură, înghesuit între cei pe care-i iubeşti. Îl trag
pe Eddison pe canapea, lângă mine şi îmi sprijin capul pe
umărul lui. Îşi trece braţul pe după umerii mei şi stăm aşa, în
tăcere, uitându-ne la mama cum se joacă.
Probabil sunt întrebări pe care el ar trebui să le pună.
Probabil o va face, când va şti cum să le formuleze.
Chestia e că Eddison mă cunoaşte.
Ştie că uneori sunt o idioată, în aşa multe feluri.

 271 
 Aşa că mă gândesc că aşteaptă să aflăm mai întâi dacă
Joshua va supravieţui. Asta va schimba lucrurile, nu-i aşa?
Sau poate că nu.
Din punct de vedere legal, nu cred că va schimba prea multe.
— Ce ai păţit la mâini? întreb.
— E o poveste lungă. Te rog, n-o întreba pe Ramirez.
Oricât aş fi de obosită, tot îmi vine să chicotesc.
În cele din urmă, ne prinde somnul. Eddison e practic aici de
pază, cum a fost Sterling, dar nu îmi vine să-l las să doarmă pe
canapea, aşa că îl trimitem în dormitorul maică-mii. Dacă ar
dormi în al meu, m-aş simţi ciudat. Cred că şi el.
Eu şi mama ne spălăm pe dinţi, şi pentru o secundă am
senzaţia că e Chavi lângă mine, lovindu-mă cu cotul, în baia
prea mică pentru ca amândouă să încăpem în ea în acelaşi
timp.
Ne ghemuim eu şi mama în pat, iar lumina de afară aruncă
umbre pe fotografia surorii mele de pe perete. Ursuleţul de pluş
pe care mi l-a dat Mercedes când ne-am întâlnit prima dată stă
de obicei pe şifonier, dar acum îl ţin în braţe. Poliţista avea o
rezervă nesfârşită de jucării de pluş pe care să le dea victimelor
şi rudelor acestora, când mergea să le viziteze. Fusese o alinare
atunci şi este şi acum.
E fix ursuleţul pe care l-am aruncat în capul lui Eddison când
l-am întâlnit pentru prima oară, da.
— Nu a mers conform planului, spune mama în cele din
urmă, cu vocea puţin mai mult decât o şoaptă.
Încep să râd, şi apoi nu mă mai pot opri, şi râde şi mama. La
naiba, că nu a mers conform planului e mult prea puţin spus.
Coastele mă dor îngrozitor când râd.
— Ştiam că Archer o să plece, îi spun, redevenită acum
serioasă. Dar nu mi-a trecut prin minte că se va duce atât de
departe. Credeam că o să mă audă dacă ţip. Am fost… atât de
speriată.

 272 
 — Mi-aş face griji acum dacă nu ai fi fost speriată, spune ea şi
îşi pune bărbia pe umărul meu. Eu m-am simţit groaznic la
birou, parcă eram prinsă în purgatoriu. Mi-am spus din minut
în minut că nu trebuie să vin după tine, trebuie să mă controlez.
N-aş mai putea face asta încă o dată.
— Nu mai am monştri de ucis, murmur eu.
— Unul şi a fost de ajuns?
— Slavă Domnului.
— Ce ai spune dacă…
Se opreşte şi tace, ceea ce e atât de atipic pentru ea. M-aş
întoarce să o privesc, dacă nu m-ar durea coastele atât de tare
când mă mişc.
— O vreme, am fost doar eu şi cu tine împotriva lumii. Dar
acum îi avem pe poliţişti, tu o ai pe Inara, pe veteranii cu
şahul… Poate a venit vremea să ne deschidem sufletele mai
mult.
— Voi încerca să-mi fac prieteni în Paris, o asigur. Nu doar
să-i tolerez pe cei care se vor apropia de mine, cum s-a
întâmplat cu Aimée. Chiar mă voi implica.
— Bine. Şi ce ai spune dacă… Ştii, o parte din verişorii tăi sunt
în Europa, la studii sau la muncă. Câţiva sunt chiar în Paris.
Poate n-ar fi rău să reluăm legătura cu familia noastră largă. Să
încercăm cu paşi mici.
— Cu paşi mici?
— Am spus ce gândesc.
Îmi sărută urechea.
— Ai fi putut să mori astăzi, draga mea. Şi mi-am dat seama
că nu vreau să fiu singură. Am înţeles că dacă vreodată mi se
întâmplă ceva… vreau să existe oameni pe lume care să aibă
grijă de tine. Vic te-ar adopta fără să stea pe gânduri. M-am
gândit că… Of, salvează-mă, iubită Priya, ştii că nu îmi place să
mă las pradă emoţiilor.
Râd şi strâng mâna maică-mii.

 273 
 — Verişorii mei par un punct excelent de pornire.
Stăm în tăcere o vreme.
— El a fost speriat? întreabă ea într-un final.
— Da.
— Bun aşa.
Chiar dacă am luat somnifere, chiar dacă o am pe mama
alături, cu trupul ei cald, care să mă aline, sunt mirată cât de
uşor îmi este să alunec în somn.
Apoi telefonul îmi piuie.
Mama se ridică să-l ia de pe noptieră. E numărul Inarei, dar
mesajul este atât pentru mine, cât şi pentru Eddison.
Doar o poză.
Inara stă lângă o altă fată, mai mică de înălţime, dar cam de
vârsta noastră. Ambele ţin postere în braţe, pe care sunt tipărite
nişte litere uriaşe. Stau în Times Square, iar felinarele le
luminează chipurile. Ambele fete au zâmbete provocatoare.
Fata mai scundă ţine în braţe literele SĂ-I IA DRACU, iar Inara
are DE CRIMINALI NENOROCIŢI.
De pe hol, se aude o bubuitură, ca şi cum ceva sau cineva a
căzut din pat, urmată de o înjurătură.
— Mama dracului, nu te mai potoleşti, Bliss!
Eu şi mama ne mai uităm o vreme la poză, apoi ea pufneşte.
— Sunt impresionată. Să te plimbi prin Times Square cu un
poster pe care apare o înjurătură. Încântător.
— Să-i ia dracu’ pe nişte mizerabili, întăresc eu.
— Tu ţi-ai făcut partea şi l-ai adus pe al tău drept la poarta
iadului. O să ne asigurăm că nu o şterge de acolo.
Pun telefonul pe silent, apoi îl las pe noptieră. Înainte să
adorm, îl tot aud cum vibrează, semn că Inara şi Eddison au
început o conversaţie.
E un sunet plăcut.

Jameson Carmichael – cunoscut şi ca Joshua Gabriel –

 274 
moare joi, pe cinci mai, la ora 8.47 dimineaţă.
Nu s-a mai trezit după operaţie.
Eddison nu se poate hotărî dacă moartea lui reprezintă un
lucru bun sau nu. Confesiunea criminalului, sau măcar şansa
de a fi supus la un interogatoriu, ar fi ajutat enorm la închiderea
cazului. Dar, pe de altă parte, Eddison se simte bucuros că nu a
fost obligat să îl asculte încercând să găsească justificări
pentru ce a făcut. Încă mai aşteaptă rezultate de la laborator,
înainte să anunţe familiile victimelor. Dar, cu toate astea,
povestea pare să fi ajuns la un final.
Vic şi Finney merg în Texas să discute cu doamna Eudora
Carmichael. Când se întoarce, Vic pare bântuit, şi Eddison
simte o strângere de inimă. Fetele lui Vic aruncă o privire la
tatăl lor, şi asta e suficient ca să-l ţină apoi captiv pe canapea,
să-i aducă gustări felurite şi să-l oblige să se uite la desene
animate. E lucrul pe care-l făcea şi el pentru fete, când aveau o
zi proastă. Sunt convinse că dacă a mers pentru ele, va merge şi
pentru tatăl lor.
Odată ce fetele adorm, Vic se strecoară de sub pătură şi le
face semn colegilor să-l însoţească afară. Eddison face mai
întâi o poză, pe care s-o trimită Priyei.
La urma urmei, şi ea e parte din familia lor mare.
Afară, se îndreaptă spre un părculeţ din apropiere. Pe băncile
de acolo au mai pus ţara la cale de atâtea ori, în nopţile cu
cazuri presante, fără somn. Vic se aşază ca un bătrân, cu capul
în mâini. Ramirez, în schimb, se urcă pe spătar, ca o
adolescentă, apoi îşi întinde picioarele pe bancă. Nu-i lasă loc
şi lui Eddison – oricum, el de cele mai multe ori stă în picioare
în astfel de situaţii.
Vic bagă mâna în buzunar şi scoate un pachet de ţigări.
— Să nu cumva să suflaţi o vorbă neveste-mii sau maică-mii,
îi avertizează el.
Eddison ia şi el o ţigară din pachetul întins.

 275 
 Ramirez clatină din cap a refuz.
— Iubitei tale de la Contra-terorism nu-i place mirosul de
tutun? o tachinează Eddison.
— Are un nume, să ştii.
— Şi unde ar mai fi distracţia?
Până la urmă, ia şi ea o ţigară.
— Doamna Carmichael a fost devastată, le spune Vic, scoţând
un nor de fum. Ultima dată când mai avusese veşti de la fiul ei
fusese la câteva luni după moartea fiicei ei. Apoi se făcuse
nevăzut. Acum, când i-am povestit, a devenit isterică, pe urmă…
când s-a calmat…
— A început să-şi depene versiunea ei asupra fiului,
completează Ramirez propoziţia.
Vic încuviinţează.
— Fusese mereu protector cu Darla Jean, aşa zicea ea. Un
frate mai mare atent, grijuliu. Nu-i plăcea deloc când băieţii îi
dădeau târcoale. Cu atât mai puţin, când ea îi băga în seamă.
Nu-i plăcea când sora lui se îmbrăca într-un anume fel. Privind
acum în urmă, doamna Carmichael spune că o copleşea cu
atenţii fizice mai mult decât ar fi făcut-o un alt frate, dar ea se
bucura că măcar nu se ceartă. Nu acordase multă importanţă.
— Deci, Darla Jean a sărutat un băiat în biserică, spune
Ramirez. Fratele ei a văzut. S-a simţit trădat?
— O violează şi o ucide, apoi se face nevăzut din biserică,
înainte ca oricine să apuce să găsească trupul lipsit de viaţă al
fetei. Vorbim despre Texas, unde cei mai mulţi bărbaţi ştiu să
vâneze. Cu toţii au cuţite la ei, continuă Eddison.
— Nu pleacă din localitate chiar imediat, ca să nu trezească
suspiciuni. E un oraş mic, iar el este un frate mai mare
îndurerat. Nu-i o surpriză pentru nimeni că la un moment dat
îşi ia câmpii, încercând să se depărteze de tragedia întâmplată.
— Toată lumea o compătimeşte pe doamna Carmichael, care
şi-a pierdut ambii copii, spune Eddison. Nimeni nu se gândeşte

 276 
prea mult la Jameson, care devine între timp Joshua.
— Se stabileşte undeva, dar încă duce dorul Darlei Jean. Se
mută în altă parte. O vede pe Zoraida. E tot ce ar trebui să fie o
soră.
— Îşi aminteşte că Darla Jean fusese o soră bună, o fată bună,
până să apară acel băiat. Se hotărăşte s-o apere pe Zoraida de
acelaşi destin. O ucide ca s-o păstreze inocentă. O tratează cu
blândeţe.
— Numai că în fiecare primăvară, îşi aminteşte de Darla Jean.
De fiecare dată când îi apare în faţa ochilor combinaţia de fată
drăguţă, biserică, flori, în el se declanşează ceva. Le urmăreşte
pe fete să vadă dacă sunt cuminţi sau pline de vicii.
— Sper că amândoi vă daţi seama că niciunul din voi nu va
ajunge să fie promovat cât timp vă completaţi unul altuia
propoziţiile, zice Vic, amuzat.
Ramirez îi întinde ţigara ei, s-o termine el.
— Află că Priya este în San Diego, datorită unui concurs de
fotografie. Am găsit revista respectivă în apartamentul lui. O
cheamă Priya, are cincisprezece ani, e în San Diego. Decide să
meargă la risc şi să se ducă după ea.
— Dar o găseşte chiar înainte ca fata să se mute din oraş, aşa
că va trebui s-o caute din nou. Îi ia ceva, dar apare interviul cu
Deshani în Economist, unde femeia menţionează că se mută
împreună cu fiica ei în Huntington. Decide să ajungă acolo
înaintea lor.
— Iar restul este istorie.
E un gând – o posibilitate, o întrebare – care atârnă greu
între ei. Eddison îşi aminteşte că a avut sentimentul acela şi în
Denver. Sentimentul că e ceva greşit în reacţiile familiei
Sravasti.
— N-o s-o spunem pe şleau, este? întreabă el.
— Nu, afirmă Vic, ferm.
— Ar trebui? întreabă Ramirez.

 277 
 Nu e un răspuns simplu la întrebarea asta şi o ştiu cu toţii. E
legea, pe de o parte, jurămintele pe care le-au depus când au
intrat în FBI. Între ce e corect şi ce e greşit se întinde totuşi un
teritoriu nămolos.
Şi mai există Priya. Fata veselă care obişnuia să fie, şi
Deshani, puternică, chiar şi când e rănită.
Sunt şi celelalte fete, victimele criminalului.
Eddison nu a fost niciodată sigur în legătură cu credinţa lui
despre viaţa de după moarte, dacă există suflete însetate de
răspunsuri care nu-şi găsesc pacea până ce nu le află. Sunt
prea multe suflete rătăcitoare încă în viaţă, aici, pe pământ,
întotdeauna va fi o parte din el care le va spune celor morţi să
se odihnească în pace, de fiecare dată când un caz de crimă e
rezolvat.
Începând cu Darla Jean Carmichael şi terminând cu Julie
McCarthy, vor putea fetele astea să îşi găsească în sfârşit
pacea?
Apoi se gândeşte la Faith. Mereu la Faith. Dacă vreodată îl va
găsi pe nenorocitul care a răpit-o…
— Priya seamănă atât de bine cu mama ei, în toate privinţele,
spune el.
— Odată ce vom primi ultimele analize de la laborator, eu şi
Finney vom recomanda ca acest caz să fie închis în mod oficial,
le spune Vic. Priya Sravasti e victima tărăgănărilor,
comportamentului greşit şi lipsei de abilitate din partea
poliţiei. Un poliţist mult prea zelos în a prinde un criminal în
serie a folosit-o drept momeală, pentru că şeful secţiei era mai
preocupat de ierarhii şi lupte pentru putere decât de cazul
propriu-zis. Se va deschide o anchetă care va viza
competenţele lui Ward.
— Şi aşa se va sfârşi totul? întreabă Ramirez.
— Nu eşti de acord?
Se uită în depărtare, la şirul de copaci care mărginesc aleea.

 278 
Urăşte pădurea, copacii, în general, şi a avut nevoie de multă
tequila într-o noapte ca să le împărtăşească şi colegilor ei
motivul. Cele mai multe coşmaruri ale ei au luat naştere în
pădure. De unele nu va scăpa niciodată.
Dar propriile temeri n-au oprit-o vreodată să se repeadă în
inima pădurii, dacă ştia că poate salva un copil care se afla
acolo.
— Ba da, spune ea. Sunt.
Pentru că este legea, de o parte, şi dreptatea, de cealaltă.
Şi nu întotdeauna sunt acelaşi lucru.

În seara de dinainte ca eu şi mama să plecăm din ţară,

sufrageria familiei Hanoverian este plină de voie bună – râsete,
certuri, gălăgie. Fascinant, câtă vitalitate aduce cu sine gălăgia.
Vic e copleşit de prezenţa mamei lui, a soţiei şi a celor trei fete
ale sale. Pentru că Inara şi Bliss sunt şi ele în încăpere, Eddison
se află în partea opusă lor, şi nici măcar nu-i trece prin cap să
vină în ajutorul colegului său mai în vârstă.
Mercedes îi tachinează pe amândoi, ca de obicei.
E o casă.
O familie.
Atâtea lucruri minunate.
În cele din urmă, toată lumea simte nevoie să se retragă la
somn. Marlene şi Jenny, mama şi soţia lui Vic, sărută pe toată
lumea pe obraji. Eddison nimereşte prins la mijloc la un
moment dat, între ele, şi pare speriat.
Imaginea e superbă, aşa că fac o poză. Inara şi Bliss mă roagă
imediat să le-o trimit şi lor. La fel Vic şi Mercedes, când
Eddison priveşte în altă parte.
Am o presimţire că Mercedes o va ţine pe birou, la un
moment dat, doar ca să-l enerveze pe colegul ei.
Mama mă trimite sus, unde noi două împărţim camera lui
Brittany, dar ea rămâne mai departe în sufragerie cu adulţii şi

 279 
ştiu că va mai sta acolo o vreme, aşa că mă duc în camera lui
Holly, unde sunt Inara şi Bliss.
Au venit în urmă cu două zile din New York, făcând un ocol
prin Sharpsburg, să vadă cum se simte cea mai tânără
supravieţuitoare a Grădinii. Cel mai amuzant din întâlnirea
noastră a fost să-l văd pe Eddison cum se dă de ceasul morţii să
tragă cu urechea la discuţiile noastre. Parcă ar fi vrut să se
asigure că nu punem la cale un plan să dăm foc lumii.
Sunt convinsă că, dacă am face-o în cele din urmă, nu ar fi un
accident.
Bliss e toată numai o ironie, aproape ca mama. Îi place să
arunce înţepături la fiecare pas. Nu pot spune că o învinuiesc.
Tragedia prin care a trecut ea s-a desfăşurat sub ochii lumii,
mai mult decât a mea, chiar şi când la televizor s-a vorbit mult
despre Chavi şi rolul ei în şirul de victime.
Inara este mai tăcută decât Bliss. Nu timidă sau retrasă,
doar… obişnuită să aştepte, cred. Bliss explorează o situaţie
aprinzând mai întâi un băţ de chibrit şi lăsându-l să facă
explozie. Inara mai întâi observă, ia în calcul detaliile.
Analizează ce răspunsuri vor da ceilalţi, înainte să apuce să
spună ceva.
E uşor de înţeles de ce familia Hanoverian le-a luat pe cele
două fete sub aripă.
— Am auzit că părinţii şi rudele tale sunt în Paris, îi spun lui
Bliss.
Am degetele în părul Inarei, încerc să-i împletesc o coadă, ca
să n-o deranjeze pletele în somn.
Bliss mormăie, iar Inara întoarce capul spre mine, peste
umăr.
— Mulţi oameni ar folosi termenul familie.
— Familia voastră e aici şi în New York. Nici nu trebuie să vă
cunosc atât de bine ca să fiu convinsă de lucrul ăsta.
Obrajii lui Bliss se înroşesc, iar Inara râde.

 280 
 — Mda, spune Bliss. Sunt în Paris. Tata este profesor acolo.
— Nu te-au bătut la cap să te duci în vizită?
— Ba da.
— Păi, dacă o faci… Noi vom avea şi camere pentru musafiri.
Dacă vrei să scapi de ai tăi pentru o noapte. Dacă vrei să le spui
să se ducă naibii… ai o portiţă de scăpare. Şi o poţi aduce şi pe
Inara, fără ca ai tăi să aibă ceva de comentat.
— Adevărul e că ai mei n-o prea văd cu ochi buni, zice ea.
Fără să ne anunţe, se dezbracă în chiloţi şi începe să
cotrobăie după pijama prin geanta de voiaj.
— Apartamentul nostru e compus dintr-o singură cameră
uriaşă. Chiar şi după Grădină, nu ne deranjează să umblăm
dezbrăcate una în faţa celeilalte, o scuză Inara.
— Ştiu cum e. Am avut o soră.
Termin de împletit părul Inarei, iar ea îmi întoarce favoarea.
Atingerile ei sunt blânde, dar sigure. Nu mi-l împleteşte nici
prea strâns, dar nici nu mi-l lasă pe jumătate ieşit din coadă.
— Oare încetează vreodată? întreabă Bliss, brusc.
— Ce anume?
— Sentimentul ăsta că eşti o victimă.
E ciudat cum amândouă se opresc şi se uită la mine,
aşteptând un răspuns. Sunt mai mari decât mine, chiar dacă nu
cu mult. Dar, apoi, îmi dau seama – sunt cinci ani de când mie
mi-a explodat lumea. Bănuiesc că asta mă face mai
experimentată în traume.
— Se schimbă, spun. Nu ştiu dacă dispare. Uneori se
estompează, fără vreun motiv anume. Dar cu cât facem mai
multe alegeri, cu cât ne trăim mai mult viaţa… Ajută.
— L-am auzit pe Eddison spunând că l-ai omorât pe
nenorocit. Ăla care era pe urmele tale.
— Da, am făcut-o.
Mâinile mele nu mai au bandaje. Ici şi colo, mai am
leucoplast peste răni mici. Pielea de pe mâinile Inarei este în

 281 
schimb palidă şi plină de cicatrici, de când a explodat Grădina
şi ea şi-a găsit libertatea.
— A sărit la mine şi m-am luptat să-i iau cuţitul din mână.
Apoi, când am reuşit, l-am înjunghiat. De mai multe ori.
Adrenalina, probabil.
— Eu l-am împuşcat pe Avery. Fiul cel mare al Grădinarului,
care adora să ne mutileze. Nu ştiu de câte ori.
— De patru, spune Inara.
— Uneori, în vis, trag şi trag, dar nu mai sunt gloanţe. Alteori,
parcă trag la nesfârşit şi ele nu se termină niciodată. Dar el nu
se opreşte, continuă să vină spre mine.
— Uneori mă trezesc şi trebuie să-mi arunc hainele de pe
mine şi să intru în cadă. Pentru că hainele şi aşternutul de pat
îmi dau senzaţia că am petale de flori pe mine, spun eu. În
coşmarurile mele, sunt încă vie, dar mi se scurge încet tot
sângele. Nu mă pot mişca, iar el m-a înconjurat cu trandafiri
albi. Parcă aş fi o regină pe catafalc şi sunt împinsă să plutesc
pe apă. Ca în Doamna lui Shalott.
Fetele râd.
— Îţi plac autorii clasici? întreabă Inara.
— Unii dintre ei.
— N-o lăsa să înceapă acuma cu Poe, mă avertizează Bliss. Îţi
poate recita operele lui complete. Absolut tot. Fiecare nenorocit
de vers.
— Mi-a ţinut creierul ocupat, spune Inara.
— Cred că ăsta e secretul.
Mă întind pe pat. Inara şi Bliss nu-mi sunt la fel de familiare
precum Chavi şi Josephine, dar sentimentul acela de căldură
revine. Mă simt confortabil lângă ele două, într-un mod
neaşteptat.
— Lucrurile nu se îndreaptă ca prin magie. Dar le putem
ajuta.
— Uşor, adaugă Inara.

 282 
 — Al naibii de uşor, zice Bliss.
— O să fac poze agentului special păpuşa-Ken şi i le trimit lui
Eddison, dintr-o cafenea din Paris. Mereu le găseşte
înfiorătoare.
Toate trei râdem, iar Bliss mă atinge uşor pe spate, atentă la
coastele care mă dor. Părul ei e un haos de cârlionţi. Îi pot
vedea aripile tatuate pe sub maieul scurt.
Aripile alea sunt superbe, dar oribile în acelaşi timp, şi am
senzaţia că la fel le simt şi ele două. Inara, cel puţin.
Inara se întinde acum lângă mine.
— De câte ori l-ai înjunghiat, Priya? mă întreabă, blând.
— De şaptesprezece. Câte o lovitură pentru fiecare fată ucisă,
şi una pentru mine.
Zâmbetul ei de satisfacţie e minunat şi înfricoşător.
Nu-mi amintesc cum am adormit, dar mama îmi arată poza,
când mă trezesc dimineaţa. Mâncând rulourile delicioase cu
scorţişoară ale lui Marlene, Eddison o tachinează pe Bliss
pentru că e lipicioasă şi sentimentală. Inara îmi întinde un
dragon albastru şi îmi spune să i-l trimit înapoi prin poştă,
după ce păpuşa-poliţist Ken va face destule poze alături de el.
Să-l văd pe Eddison la un pas de a roşi e mereu o privelişte
plăcută.
Ne luăm la revedere de la femeile Hanoverian şi plec cu o
caserolă plină cu prăjituri. Mama lui Vic mă asigură că nu vor fi
probleme la aeroport, că sunt doar dulciuri, nu bombe, iar Vic
îşi dă ochii peste cap.
— Victor! îl apostrofează mama lui.
Inara şi Bliss ne conduc la aeroport, stând în spate, cu mine,
în timp ce Mercedes se înghesuie în mama. Bagajele au umplut
portbagajul dubei. Cea mai mare parte a cutiilor cu lucruri au
plecat deja, de săptămâna trecută, şi să sperăm că nu se vor
pierde pe drum. Aparent, vor ajunge abia peste două, trei
săptămâni, deci până atunci ne restrângem doar la ce am luat

 283 
cu noi.
O valiză întreagă e dedicată strict aparatelor pentru cafea ale
maică-mii.
Când m-am dus să-mi iau la revedere de la veterani, Hannah
mi-a dăruit o pătură mare, portocalie cu galben, tricotată de ea.
Mi-a dat şi adresa, să-i pot scrie, şi cred că îi va pune şi pe
prietenii bunicului ei să o facă. Pătura e moale, călduroasă, viu
colorată, iar Hannah a trebuit să o ţină la distanţă de Happy,
care începuse să plângă şi părea gata să-şi sufle nasul în ea.
Poliţistul Clare venise şi el, împreună cu partenerul lui, să-şi
ceară scuze. Deocamdată e suspendat. Unele cazuri sunt greu
de dus, adevărat, mai ales dacă soţia tocmai te-a părăsit, dar
asta nu e o scuză pentru comportamentul lui. Orice ar fi, însă,
acum nu mai e problema mea.
Gunny s-a uitat la mine lung, de parcă ar fi vrut să-mi
memoreze faţa, apoi m-a îmbrăţişat.
— Remiză, domnişoară Priya? mi-a şoptit.
Cam aşa ceva.
Apoi Corgi m-a bătut pe spate şi m-a anunţat că zâmbetul
meu nu-l mai sperie şi nu-l mai aduce la un pas de a-şi uda
pantalonii. Bănuiesc că-i un lucru bun. O evoluţie.
Îmi va fi dor de ei. E ciudat, într-un fel, că asta mi se pare un
lucru dătător de speranţă. O vreme, nu mi-a fost dor de oameni.
Mi-era dor de poliţiştii care îmi deveniseră prieteni, dar erau
aproape, totuşi, la un mesaj distanţă. Îmi fusese dor de Aimée,
dar dorul de ea se amestecase cu detaliile despre crime, un
sentiment complicat, care nu îi făcea dreptate deloc prietenei
mele.
Ne sunt verificate bagajele, iar mama se foloseşte de
legitimaţia companiei ca să înaintăm mai uşor, pentru că e o
nebunie la aeroport în dimineaţa asta.
— În regulă, voi trei, spune Eddison şi îşi scoate mobilul,
arătând la mine, Inara şi Bliss, cerându-ne să ne grupăm pentru

 284 
o poză. Daţi-mi material pentru coşmarurile ce au să vină.
Sunt la mijloc între ele două şi râdem toate trei. Zâmbim spre
cameră.
— Trei dintre cele mai periculoase fiinţe umane de pe
planetă, spune Eddison.
— Iar eu ce sunt? se revoltă mama.
— Conducătoarea lor diabolică.
Eddison o pupă pe mama pe obraz.
— O să-ţi scriem, îmi zice Inara. O să te anunţăm când asta
mică aici de faţă nu-şi mai suportă părinţii şi are nevoie să
evadeze.
— Uşa mea va fi mereu deschisă.
— La fel şi a noastră, spune Bliss. Dacă vrei să vii cândva în
vacanţă, avem un pat liber pentru tine. O să facem ravagii prin
New York.
— Şi oraşul nu va mai fi niciodată la fel după asta, râde
Mercedes şi mă ia la rândul ei în braţe.
Despărţirile n-au mai fost atât de grele de când am plecat din
Boston, dar mă simt recunoscătoare. Bucuroasă că am în jur
oamenii care înseamnă aşa mult pentru mine. Mercedes mă
trimite mai departe, să fiu îmbrăţişată de Inara şi Bliss, iar ele
mă împing în braţele lui Vic. Mă ţine strâns un minut.
— Mă bucur atât de mult că eşti în siguranţă, îmi şopteşte. Şi
că începi din nou să fii fericită. Eşti ca o fiică pentru mine,
Priya, ştii asta.
— Ştiu, spun şi îl strâng în braţe. N-o să scapi aşa uşor de
mine.
Eddison mă trage deoparte, în timp ce lumea îşi ia rămas bun
de la mama. Inara şi Bliss sunt fascinate de ea, exercită asupra
lor acel gen de atracţie care spune Vreau să fiu ca tine când mă
fac mare.
Când ceilalţi nu mai sunt cu ochii pe noi, mă îmbrăţişează şi
Eddison.

 285 
 — Deci… lucrul ăsta despre care am avut cu toţii grijă să nu te
întrebăm nimic, şopteşte el. Poţi trăi cu el?
Mă gândesc la asta de săptămâni întregi. Încă de dinainte de
ziua mea.
— Da, cred că pot, îi spun. Nu foarte uşor, dar nici nu trebuie.
Şi le-ai spus familiilor victimelor, iar acum nimeni nu mai
trebuie să trăiască cu întrebări fără răspuns. E bine pentru
toată lumea. Mă ajută să trăiesc cu ce am făcut.
Îmi sprijin capul de umărul lui, inspirându-i parfumul.
— Am vorbit cu mama… vom împrăştia cenuşa lui Chavi. Ne
gândim la un câmp de lavandă, cu un castel şi un râu în plan
îndepărtat, ştii? I-ar plăcea lui Chavi. O să avem grijă cum
alegem locul.
— Bine.
Ridic privirea spre el, iar Eddison mă sărută pe frunte, chiar
deasupra bindi-ului. Pielea s-a vindecat acolo şi acum îl pot
purta din nou.
— O să-mi fie dor de tine, să ştii.
— Prostii. Mă aştept ca agentul Ken să îmi ia locul cât ai clipi.
Aştept poze de la el… Şi să ştii că nu mi-am mai luat concediu
de mult. Poate, într-o bună zi…
— Va fi mereu o cameră liberă. Întotdeauna.
Mă sărută din nou pe frunte, apoi mă lasă să mă întorc la
grup. Încă o tură de îmbrăţişări şi pupături cu toată lumea, apoi
eu şi mama pornim spre terminal. Strâng pătura tricotată la
piept. Apoi, după un moment în care mă lupt cu mine însămi,
întorc capul şi mă uit la ei.
Inara şi Bliss se sprijină de Vic, relaxate.
Mercedes îl loveşte cu pumnul în umăr pe Eddison, care mi
se pare mai roşu în obraji ca de obicei.
Suntem împinse în faţă de şuvoiul de lume, iar mama îşi
pune braţul pe după umerii mei şi mă pupă pe obraz.
— Eşti pregătită pentru asta, iubirea mea?

 286 
 — Da.
Îndrept privirea în faţa mea şi inspir adânc.
— Sunt pregătită.

Te-a chemat Jameson Carmichael, şi Darla Jean a fost totul

pentru tine.
Nu o aşteptai doar să crească pur şi simplu, nu-i aşa? Voiai
să aibă vârsta potrivită ca să plecaţi din acel orăşel mic din
Texas şi să nu vă mai uitaţi înapoi niciodată, să vă stabiliţi într-
un loc unde nimeni nu ştia că sunteţi rude, ca să începeţi
împreună viaţa la care tu visai.
Nu i-ai spus ei asta niciodată, bineînţeles. Credeai că nu e
nevoie s-o faci.
Daria Jean te-a iubit ca pe fratele ei, dar niciodată nu a fost
îndeajuns pentru tine.
Ne-ai pedepsit pe toate de-a lungul anilor, pentru păcatele ei
imaginare. Atâtea vieţi ai distrus. Mame şi taţi, surori şi fraţi,
verişori şi prieteni, durerea avansând ca o spirală printre toţi
cei pe care tu îi atingeai.
Mama mea grădinăreşte, dar tu ştii asta, nu-i aşa? Pentru că
ne-ai urmărit încă din Boston, apoi din nou în San Diego. Îşi
gândeşte cu atenţie estetica grădinilor, ştie ce plantă urmează
să apară şi exact în ce loc, şi mereu sunt atât de echilibrate.
Cele anuale sunt replantate în fiecare primăvară. Cele perene,
care doar se odihnesc în timpul iernii, apoi îmbobocesc pline
de viaţă. Cu grija adecvată, ele continuă să trăiască şi să
înflorească, chiar şi când celelalte mor în jurul lor.
Am fost în viaţă în ultimii cinci ani, odihnindu-mă,
ascunzându-mă sau cum altcumva vrei să-i spui. Suferind.
Acum cred că ştiu în sfârşit ce înseamnă să înfloreşti din nou.
Şi singurul lucru de care am avut nevoie a fost sângele tău,
cald şi gros şi lipicios pe degetele mele.
Îţi place asta, Joshua? Că, în felul tău special, ai putea fi în

 287 
cele din urmă impulsul care să mă ajute să mă vindec de toată
durerea pe care mi-ai provocat-o?
Cuţitul a spintecat şi a sfâşiat de fiecare dată când l-am scos
din tine, şi cred că acum înţeleg de ce îţi plăcea să tai, nu să
înjunghii. Un sunet atât de înfiorător. Şi senzaţia că pielea se
prinde de cuţit.
Sper că ai simţit fiecare lovitură.
Pentru fetele tale cuminţi, pentru favoritele tale, ai studiat
corpul uman ca să te asiguri că morţile lor sunt cât mai lipsite
de durere cu putinţă. Dar anatomia pe mine nu m-a pasionat
niciodată. Dacă ar fi făcut-o, vezi tu, poate că aş fi ştiut ce uşor
intră cuţitul între coaste, cât de greu e în schimb când se
izbeşte de os; cât de denşi sunt muşchii, dar cât de uşor îşi
poate face loc un cuţit în plămâni. Bufnetul care se aude, care
anunţă slăbiciunea. Poate că aş fi citit undeva că sângele e mai
închis la culoare când e mai aproape de inimă. Sau poate doar
pare aşa.
În mod ciudat, mă gândesc la acei trandafiri. Ai adus atât de
mulţi, ţi-ai umplut maşina cu ei. Abia când am ieşit din capelă,
am observat că aduseseşi mult mai mulţi decât pe cei din coş.
Mi-ai fi ridicat un altar din trandafiri în biserică.
Dar trandafirii nu au căzut pe podea pentru mine. Am
sângerat, dar nu îndeajuns cât să mor. Tu ai fost cel care a
sângerat de moarte. Sângele tău s-a scurs pe petale.
Nu te-ai aşteptat niciodată ca regulile tale sa fie încălcate. Să
le răstoarne cineva.
Erau întrebări pe care aş fi vrut să ţi le pun. Dar nici măcar la
final nu am îndrăznit.
Dar e în regulă, pentru că ştii ce am înţeles, Joshua? Acolo, în
miezul viscolului, în zăpada care cădea, cu sângele fierbinte
care îmi îmbiba hainele, la fel ca în acea dimineaţă când o
găsisem pe Chavi?
Mi-am dat seama că răspunsurile tale nu mai contau.

 288 
 Nu mai conta de ce ai făcut-o, de ce le-ai ales pe ele, pe noi,
pe mine. Nu contează cum îţi justifici faptele, pentru că
răspunsurile tale nu ar fi avut sens pentru nimeni altcineva.
Erau doar ale tale.
Şi erau greşite.
Ai greşit iar şi iar, mereu.
Ai fost unul dintre lucrurile bolnave şi oribile din lume,
Joshua, dar acum s-a terminat.
Mă cheamă Priya Sravasti şi nu sunt victima nimănui.

 289 
 MULŢUMIRI:

Tuturor oamenilor care au rămas lângă mine şi m-au

sprijinit pe parcursul unui an întreg în care cartea asta a făcut
tot posibilul să mă ucidă şi să mă dispere, provocându-mi o
cădere nervoasă: vă mulţumesc. Nu aş fi dus-o până la capăt
fără sesiunile de încurajare, fără oamenii care îmi repetau să nu
mă las descurajată, fără toţi aceia care m-au privit panicându-
mă, plângându-mă şi în general pierzându-mi minţile.
Mulţumiri merg către JoVon, care a cumpărat cartea pe când
era doar un sinopsis, şi ăla foarte diferit de ce este el acum, şi
către Jessica, care a crezut cu toată forţa în ea. Şi spre Caitlin,
care merită o medalie pentru cum a editat-o. Caitlin, ai darul de
a face imposibilul să pară ceva cu care poţi lucra, iar încrederea
ta calmă m-a împins de la spate. Poliţistului Sandy, care a găsit
o casă pentru Fluturi şi de acolo a deschis noi uşi prin care să
se strecoare povestea.
Vă mulţumesc, Isabel, Maire, Kelie, Roni, Pam, Allyson,
pentru că aţi asistat la tot procesul creativ şi în continuare aţi
rămas prietenele mele. Mulţumesc şi familiei mele, pentru tot
entuziasmul faţă de succesul avut, şi că m-au înţeles când mi-
am petrecut Sărbătorile uitându-mă pe editări.
Mulţumesc tuturor de la Crossroads, pentru susţinerea
Grădinii cu Fluturi şi pentru că aţi sărbătorit cu mine ori de
câte ori mai multe exemplare erau livrate în magazine (şi
pentru că nu mi-aţi spus să tac când mă plângeam şi simţeam
că-mi pierd minţile).
Da, mă tem că devine deja un obicei.
Vă mulţumesc celor care aţi citit şi aţi apreciat Grădina cu
Fluturi, celor care aţi distribuit recenzii sau aţi vorbit despre ea
pe internet, celor care aţi ales să o discutaţi la cluburile de carte

 290 
sau aţi recomandat-o insistent prietenilor, vă mulţumesc.
Pentru entuziasmul vostru, pentru sprijin, pentru că aţi rămas
alături de mine atâta timp.

 291 
 DESPRE AUTOARE:

Dot Hutchison este autoarea romanului pentru adolescenţi

Un nume prihănit, inspirat de Hamlet, şi al seriei thriller
Colecţionarul. A lucrat în tabere de cercetaşi, într-un magazin
artizanal, într-o librărie şi la Târgul Renascentist (unde a
întruchipat un pion de şah). Se mândreşte că nu a pierdut
niciodată legătura cu adolescenta pe care o poartă în interior.
Iubeşte furtunile, mitologia, istoria şi filmele pe care le vezi pe
repeat.
Pentru mai multe informaţii despre proiectele ei, vizitaţi
site-ul www.dothutchison.com sau Tumblr
(www.dothutchison.tumblr.com), Twitter (@DotHutchison),
Facebook (www.facebook.com/DotHutchison).

 292 
 293 