Cunoașterea sau căutarea adevărului a fost dintotdeanuna unul din

obiectivele primordiale ale omenirii. Cu toate acestea, adevărul pur obiectiv și

științific ne poate scăpa din vedere în anumite condiții. De cele mai multe ori, nu
se face distincția între ,,adevărat” și ,,socotit drept adevărat”, deoarece tendința
oamenilor de a folosi inducția drept unic drum către cunoaștere este inevitabilă.
Întemeierea pseudo-adevărului este, cu certitudine, corectă din punctul de
vedere al logicii, deoarece raționamentul folosit conduce către o concluzie,
teoretic, adevărată. Pentru a slăbi această înclinație a oamenilor, filosofi precum
Karl Popper, Hans Albert și Edmund Gettier au încercat să modifice felul în care ne
raportăm la teoria cunoașterii.

Teoria cunoașterii a lui Karl Popper propune un scepticism profund și o

căutare a infirmării adevărului continuă. Filosofia sa susține că niciun adevăr nu
poate fi general valabil, de aceea cercetătorii nu ar trebui să folosească inducția
pentru a stabili confirmarea unei ipoteze. În plus, Popper pune accentul pe
coroborarea unei teorii, nu pe confirmarea acesteia ( care, în opinia lui, este
aproape imposibilă), ceea ce lasă loc de viitoare infirmări ale informației. Această
încurajare la scepticism conduce către verificarea amănunțită a fiecărei teorii.

Trilema lui Munchasken invocată de Hans Albert, susține 3 modalități de a

valida cerința întemeierii: 1. Recurgând la alte dovezi coroborate, care de
asemenea trebuie justificate; 2. Acceptând că explicarea și teoria se sprijină
reciproc; 3. Acceptând că există o dogmă ce nu necesită întemeiere. A treia
variantă de întemeiere a adevărului poate fi cea mai practică, însă apelând la
causa sui putem ajunge în impas, într-un punct în care suntem nevoiți să
acceptăm o teorie drept dogmă primordială, incontestabilă. Acceptarea
coroborării, și nu a confirmării este foarte utilă în acest caz, însă se poate pune
problema dacă o teorie bine coroborată poate fi considerată apropiată de adevăr.
Cu toate acestea, nu trebuie apreciată, în niciun caz, ca fiind confirmată. Ceea ce
ne poate induce în eroare sunt fenomenele sau teoriile care ,,se prezintă pe sine”,
deoarece aceste judecăți imediate, cu precădere despre realitatea ce ne pare a fi
obiectivă, nu reprezintă neapărat adevărul. Înclinăm să credem că ceea ce este
direct evident este și adevărat din cauza faptului că tindem să considerăm
gândurile și simțurile subiective drept obiective.