Eugénie Bastié: Criza la care asistăm pare să readucă în discuție

Statul, după ce decenii la rândul s-a vorbit numai despre declinul său.
Până și președintele Emmanuel Macron a recunoscut că „trebuie să
reconstruim suveranitatea noastră națională și europeană”. Asistăm
cumva la marea reîntoarcere a ideii de națiune?
Pierre Manent: Observăm, în timp ce așteptăm desfășurarea
evenimentelor, reîntoarcerea celor mai puțin plăcute aspecte ale
Statului nostru. În numele urgenței sanitare a fost instituită în fapt o
stare de urgență. În numele acestei urgențe, au fost luate cele mai
primitive și brutale măsuri: carantina generală sub supravegherea
poliției. Viteza, caracterul general și chiar nerăbdarea cu care acest
aparat represiv a fost pus în funcțiune contrastează dureros cu
întârzierile, lipsa de pregătire și indecizia politicilor noastre sanitare,
fie că era vorba de măști, teste sau tratamente potențiale. Greșelile,
chiar și cele făcute dintr-o neștiință inocentă, sunt pedepsite cu
amenzi exorbitante. Ne este interzis să ne părăsim casele fără
pașapoarte, însă restabilirea granițelor naționale este în continuare
considerată un păcat mortal. Nu cred că această criză va reabilita
Statul.
Cât despre națiune, ea a fost abandonată, discreditată și delegitimată
vreme de două generații – la fel cum a fost abandonată, discreditată și
delegitimată orice idee despre politica industrială. Am renunțat la
însăși ideea de independență națională. Oh, să nu fii altceva decât o
rotiță moale și flexibilă de expertiză specializată în marea rețea a
comerțului global! Și mai presus de toate, fluxul nu trebuie să
încetinească vreodată! Descoperim acum că suntem dependenți de
China pentru aproape tot ceea ce avem nevoie? Dar astfel ne-am
organizat… pentru a fi dependenți! Ne-am dorit-o! Credeți că, după ce
vom ieși din acestă criză, slăbiți de distrugerea economică produsă de
această criză sanitară, vor fi mulți care vor fi dornici să inverseze
această direcție pe care am tot mers vreme de 40 de ani?
EB: Relația dintre omul de știință sau cercetător și omul politic, baza
modernității politice, este răsturnată complet de această criză. Pare că
încercăm să ascundem deciziile politice în spatele expertizei științifice,
dar cu toate acestea, în momentul în care politica încearcă să fie
independentă, este criticată de opinia publică. Cum ar trebui să
vedem această situație? Este o victorie a expertizei asupra deciziei
politice, sau este în fapt o reîntoarcere a ceea ce este în esență politic
într-un context de incertitudine?
PM: În ceea ce-i privește pe experți și oameni de știință, trebuie făcute
anumite distincții. Am fost învățați să-i recunoaștem, să-i apreciem și
adesea să-i admirăm pe doctorii, infirmierii și cercetătorii noștri.
Aceasta a fost o rază de lumină în această primăvară sinistră. Am
descoperit de asemenea politica științei, care nu este mai nevinovată
decât politica obișnuită. Expertiza nu oferă nicio imunitate împotriva
dorinței de putere. În orice caz, pică în sarcina aleșilor să ia decizii
deoarece ei sunt cei care sunt responsabili de tot, adică de corpul
politic. Este sarcina lor să ia în considerare toți parametrii și să
întrevadă toate consecințele acțiunilor lor. Aristotel avea dreptate:
politica este regina științelor!
EB: Cum vedeți răspunsul Uniunii Europene față de această criză? Pe
un plan mai general, este această criză un simptom al slăbiciunii
Vestului?
PM: Uniunea Europeană este la fel de slabă pe cât sunt statele care o
formează. Uniunea se află în fază terminală. Fie va șchiopăta în forma
prezentă, fie se va dezintegra. Ordinea europeană se bazează pe
hegemonia germană, o hegemonie care este acceptată și apreciată
de restul Europei. Germania se găsește în cea mai stabilă și
favorabilă situație în care a fost vreodată. Domină prin simpla
prezență. Nu are nevoie să facă vreo mișcare – sau mai degrabă nu
trebuie să facă vreuna. Aceasta este ceva ce președintele Macron nu
a înțeles și astfel îi sâcâie pe germani cu cererile sale insistente de
proiecte comune. Diferitele națiuni s-au retras în spatele propriilor
granițe.
Acesta este sfârșitul fanteziei europene. Nu există vreo aventură
fantastică pe drumul acesta european. Fiecare națiune a descoperit
caracterul neschimbabil al ființei sale colective. Eliberați de visul
acesta frustrant „mereu mai multă Europa” putem acum redescoperi o
anumită afecțiune pentru ceea ce suntem, putem încerca să ne
adunăm forțele în caracterul nostru național și să ne îngrijim cu
răbdare de propriile noastre resurse – resurse morale și spirituale,
militare și economice. Această dorință de a ne redescoperi și reafirma
pe noi înșine va fi salvatoare dacă va fi acompaniată de o conștiință
lucidă a propriilor noastre slăbiciuni, slăbiciuni pe care le-am cultivat.
EB: Sunteți surprins de ușurința cu care democrațiile noastre liberale
au acceptat suspendarea celor mai multe dintre libertățile noastre? Nu
este acesta un semn că domeniul exclusiv al „drepturilor” rămâne
fragil în fața emergenței dorinței biologice de supraviețuire?
PM: Nimeni nu pune la îndoială că pandemia reprezintă o urgență și
că în această urgență unele măsuri neobișnuite sunt de neocolit. Dar
fragilitatea sănătății umane reprezintă într-un fel o urgență
permanentă și îi poate oferi Statului o justificare permanentă pentru o
stare permanentă de urgență. Noi vedem acum în Stat singurul
apărător al drepturilor noastre. Acum, din moment ce viața este primul
dintre drepturile noastre, i se deschide Statului un drum larg pentru
puterea sa inchizitorială. Acestea fiind spune, noi ne-am lăsat în mâna
Statului cu mult timp în urmă, acordându-i suveranitatea asupra
vieților noastre. Această tendință care are deja o istorie a devenit mult
mai acută în ultimii ani. Spontaneitatea discursului public a fost
supusă unei cenzuri apriorice, care a avut drept efect excluderea
dezbaterii legitime asupra celor mai importante probleme ale vieții
noastre comune și chiar ale vieții noastre private. Fie că problema
este imigrația sau relația dintre sexe și celelalte chestiuni care derivă
de aici, o ideologie comună societății și Statului dictează ceea ce este
permis sau nu, care echivalează cu ceea ce este onorabil sau rușinos,
nobil sau josnic. Într-un cuvânt, am interiorizat un cod de discurs și
expresie, în fața căruia rezistența este considerată periculoasă. În
felul acesta, am lăsat în urmă pe tăcute regimul liberal și democratic
care era informat, era însuflețit de proiecte colective rivale, și care ne
punea în față angajamente serioase, acțiuni comun, bune și rele,
eficiente sau falimentare, dar care ne oferea motive pentru a duce
lupta cea bună, ocazii pentru dezbateri viguroase și probleme mari
care furnizau dezacorduri mărețe. Acele vremuri fericite s-au dus.
Lumea noastră este plină de ”victime” care, printr-o voce care e în
același timp plângăreață și amenințătoare, susțin că sunt rănite de
toată această discuție. Ele văd în regulile gramaticale care
guvernează genul o jignire și descoperă insulte homofobice într-o
vulgaritate de școlar. Cum ne putem opune noi acum Statului ca
gardian al drepturilor noastre în timp ce îi cerem în genunchi să intre
cât mai adânc în viețile noastre personale mereu rănite?
EB: Credeți că principiile noastre fundamentele ale liberalismului sunt
subminate de această criză? Mai pot fi ele salvate?
PM: Ceea ce este subminat sunt principiile fundamentale ale
globalismului, numit liberal – adică, competiția tuturor cu tuturor sau
ideea că ordinea umană apare din reglementarea impersonală a
fluxului. Această ideologie a profitat de anumite teme liberale, dar
liberalismul pe care ni-l dorim prezervat este ceva diferit. Un regim
liberal organizează concurența pașnică pentru a defini și implementa
anumite reguli pentru viața comună, și distinge riguros între domeniul
politic și cel al libertății economice în cel mai larg sens al termenului,
care include în particular libera comunicare a influențelor morale,
sociale, intelectuale și religioase. Iar aici se află cheia problemei:
regimul liberal presupune cadrul național. Nu a exista vreodată un
regim liberal fără un cadru național. În ultimii ani, regimul nostru a fost
afectat de o corupție care a cuprins toate clasele: bogații, din moment
ce regimul a favorizat căutarea de privilegii financiare, mai ales în
domeniul imobiliar, și a stimulat structura tehnocratică în a întoarce
spatele națiunii, uneori până într-acolo încât și-au pierdut simțul
binelui comun; săracii au fost descurajați de la muncă prin beneficii
sociale fără discriminare. Funcțiile direct legate de suveranitate –
militare, securitate și justiție – au fost private de resurse. Astfel, fie ne
apucăm să realocăm resurse în favoarea acestor funcții esențiale și
să acordăm beneficii celor care muncesc, fie ne vom imobiliza pe noi
înșine în administrația unui Stat cu tot mai puține resurse, în timp ce
continuăm să dispărem moral și politic.
EB: În timp ce facem tot ce este posibil pentru a salva viețile celor mai
vulnerabili, ritualurile de bază care acompaniază viața au fost limitate,
chiar abolite. Ce ne spune această criză despre locul morții în
societatea noastră modernă?
PM: Guvernul și-a luat asupra sa autoritatea, practic, de a interzice
ultimul ritual de care suntem atașați – și anume ritualul înmormântării.
Împotriva tendinței din ce în ce mai răspândite de a face moartea
invizibilă, această măsură a guvernului a provocat întristare,
consternare și dezaprobare. Toată lumea poate vedea că ritualurile
pot fi reglementate în timp ce trăsăturile lor esențiale se mențin, fără
ca participanții să riște mai mult decât se riscă în fiecare zi prin
interacțiunea din magazine sau cu reprezentații firmelor de curierat, ca
să nu mai vorbim de îngrijitori.
Această ștergere brutală a morții este inseparabilă de îndepărtarea
religiei: ați observat că în lista de motive legitime pentru a părăsi
domiciliul, „nevoile animalelor de companie” nu au fost uitate, dar
nevoia oamenilor de a merge la biserică nu există? Asta invită la
reflecție. Cei care ne guvernează sunt oameni onorabili care fac tot ce
pot pentru a depăși o criză serioasă. Dar nu au observat uriașul și
inadmisibilul abuz de putere ce există implicit în unele dintre deciziile
lor. Cum este posibil? În anii din urmă, instituțiile, reglementările și
legile care definesc viața comună în Europa au devenit maleabile în
fața cerințelor pe care noi, tirani tiranizați de dorințele noastre, le-am
avansat. Am băut din cupa cu vinul urgiei, cum spune Scriptura. Am
delegitimat instituțiile care ordonează transmiterea vieții iar acum
îndepărtăm ritualurile care acompaniază moartea. Este timpul să ne
trezim.