În urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația

clasică cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație
pe care o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate
excepționale?”
M-a bufnit râsul. Da, educația clasică are această reputație.
Dar scopurile elevate ale educației clasice nu au stopat interesul
pentru această formă de școală. În fapt, curriculum clasic proliferează
la cei educați acasă, în școlile private și în școlile charter (școli
finanțate public, dar operate independent).
M-am întrebat, pentru a-i înțelege popularitatea, ce diferențiază
educația clasică de școala obișnuită pe care o urmează atât de mulți
copii.
Autorul David Hicks a aruncat o lumină asupra subiectului în cartea sa
„Norms and Nobility: A treatise on Education”. Potrivit lui Hicks, una
din principalele diferențe care apare în educația clasică față de cea
modernă o reprezintă deschiderea sa la întrebări, în special acele
întrebări legate de moralitate:
„Spre deosebire de Aristotel, educatorul modern se uită la fapte, nu la
rațiune, ca punct de plecare. El dezaprobă toleranța educatorului
clasic pentru întrebări normative și folosirea unor metode potrivite
pentru a răspunde acestor întrebări, ca și insistența sa pentru
căutarea unui conținut moral în istorie, literatură, religie și artă.
Neajunsurile sale provin probabil dintr-o încredere prea mare acordată
verificabilității experimentale sau dintr-o lipsă de simpatie pentru
obiectivele profesorului clasic, care nu încearcă să livreze fapte
verificabile, ci speră să sădească în studenții săi minunatul spirit al
cercetării. Indiferent de motivele pentru respingerea curriculei clasice,
orele obișnuite suferă din cauza aceste absențe în trei feluri:
experiența umană este tratată reducționist și îngust, spartă în unități
izolate și fără legătură între ele; studenților, ignoranți față de
întrebările pe care trebuie să le pună, li se prezintă informații
neatrăgătoare și, pe cale de consecință, lipsite de sens; nu există
niciun fundament pe baza căruia să se poată face judecăți morale și
estetice, sau pentru a conecta învățatul de comportament”.
Pe de altă parte, educația clasică nu se limitează doar la întrebări.
Odată ce aceste întrebări au fost puse, atât elevii cât și profesorii aflați
în modelul clasic trebuie să lupte cu adevărul și să afle cum vor aplica
acel adevăr în viețile lor:
„Educația clasică are atât un scop cultural cât și unul intelectual. Îl
cheamă pe elev să-și însușească cele mai înalte valori morale și
estetice. În același timp, elevul învață regulile care guvernează
procesul universal de cercetare. Există, desigur, mai mult decât o
sugestie de dogmă în orice educație care încearcă să transmită o
judecată despre felul în care o persoană trăiește și gândește. Dar
educația clasică prezintă calea care trebuie, nu cu intenția de a strivi
căutarea ulterioară, ci ca un punct de plecare necesar pentru dialog.
În acest sens, dogma se aseamănă cu arta: îl confruntă pe om cu un
adevăr despre el însuși, un tip de adevăr care i-ar fi luat o viață de
greșeli și eșecuri pentru a-l descoperi de unul singur, dar, în cele din
urmă, un adevăr pe care trebuie să îl testeze în propria sa experiență
de viață dacă e să și-l aproprieze și să beneficieze de pe urma lui.”În
urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația clasică
cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație pe care
o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate excepționale?”
Educația clasică testează presupozițiile elevilor despre adevăr și
moralitate. Poate părea că educația obișnuită în care elevilor li se
prezintă fapte reprezintă o alternativă mai ușoară decât varianta în
care ei se lupte cu niște concepte care pot avea implicații
inconfortabile pentru viețile lor. Dar un număr din ce în ce mai mare de
elevi și părinți dovedesc că sunt capabili de acest lucru.