Eram sceptic când adulatorii Confederației insistau că majoritatea

sclavilor din Vechiul Sud erau mulțumiți cu situația lor. Dar de la

atacurile din 11 septembrie, îmi este tot mai ușor să cred acest lucru.
Niciun sistem sclavagist nu poate funcționa dacă populația de sclavi
este mereu nărăvașă și mereu înfierbântată după libertate. Este la
modă acum să portretizezi sclavagismul din Sud ca o viață constantă
de chinuri, cu lanțuri, cătușe și biciuiri zilnice. În fapt, acest tablou
sângeros a fost creionat odată cu Războiul Civil, când propaganda
unionistă a prezentat sclavia ca pe un fel de tortură neîntreruptă.
Lincoln a vorbit misteriooris despre „fiecare strop de sânge care cade
la atingerea biciului.”
Dar nu ar fi fost foarte rentabil să fii un proprietar de sclavi dacă ar fi
trebuit să îți petreci fiecare oră din zi pentru a-i pune la punct. Era mai
ușor să-i ții mulțumiți, cu asigurarea că stăpânul este protectorul lor.
Ar fi putut să tânjească după libertatea spirituală, după cum depun
mărturie gospel-urile, dar între timp viețile lor erau suficient de
suportabile, după cum a recunoscut în privat chiar Lincoln, în pofida
retoricii sale publice.
Aristotel, ca întotdeauna realist, a remarcat că majoritatea oamenilor
sunt „sclavi de la natură”. Nu știu exact ce a vrut să spună, sau cum
să testezi o astfel de propoziție; „majoritatea” s-ar putea să fie o
exagerare. Dar natura umană cuprinde atât o dorință de libertate cât și
o frică de responsabilitate, și vedem cât de des oamenii sunt dispuși
să meargă după un lider și să-și înstrăineze voința, sau cât de repede
se încred în presupusa expertiză a unei elite conducătoare. La rândul
său, David Hume era și el uimit cât de ușor sunt conduși cei mulți de
către cei puțini.
În secolul al XX-lea, pretențiile și puterile statului au crescut atât de
mult încât se poate spune că sclavia de stat a înlocuit-o pe cea
privată.
Sub comunism, autoritatea statului era manifest absolută. În
societățile libere era înmuiată de moralitatea tradițională și de
protecțiile legale personale. Niciuna una nici alta nu erau un rod al
democrației. Dimpotrivă, au precedat-o și au fost slăbite de
democrație. Dacă democrațiile sunt încă relativ libere, prin comparație
cu statele comuniste, aceasta se întâmplă mai mult în pofida
democrației, decât datorită ei (…)
În perioadele de liniște, oamenii preferă libertatea și țin în frâu puterea
statului. Dar în vremuri de panică, sunt foarte supuși unui dictator.
După atacurile de la 11 septembrie, majoritatea americanilor au părut
că au uitat că guvernul federal este teoretic slujbașul lor și erau dornici
să conceadă guvernului tot felul de puteri arbitrare cu speranța și
credința că îi va proteja. Închinarea la noua putere – servitutea în fața
statului – a devenit o datorie patriotică.
Nu este nimic nou. În timpul războaielor din trecut se întâmpla același
lucru: slujbașul devenea stăpân. Voința personală a Liderului devenea
lege. Firesc, abuzurile statului se înmulțeau. Libertățile civile erau
încălcate, restricțiile constituționale uitate. Rezistența în fața statului
era interpretată rapid drept trădare (…)
Dar toate proiectele inteligente de tiranie nu ar putea funcționa dacă
oamenii liberi și-ar concentra atenția asupra întrebării esențiale: care
este sursa originară a autorității statale? De ce este o datorie
obediența față de stat?
În mod evident, societatea are nevoie de lege sau de reguli de
conduită comun acceptate. Dar, după cum ne-a reamintit Michael
Oakeshott, legile sunt, la drept vorbind, mai degrabă observate decât
urmate. Îi constrâng pe toți la fel. Sunt impersonale. „Comenzile” sunt
urmate iar comenzile reprezintă o expresie a unei voințe personale.
Comenzile pot fi, desigur, mascate sub forma legilor, dar „legile”
statului modern sunt în esență comenzi.
Potrivit lui Toma din Aquino, toată legea pozitivă trebuie să se
conformeze cu legea naturală imuabilă, pentru a fi validă. O lege
umană care intră în contradicție cu legea naturală este nulă –
neconstituțională, dacă vreți. Un conducător care le cere supușilor săi
să comită sau să accepte acte imorale este un tiran.
Legile bune sunt prin natura lor limitate, deoarece legea naturală este
fixă. Într-o comunitate sănătoasă, legile sunt puține și se schimbă rar,
iar un om se poate supune legilor respectând cele Zece Porunci.
Comenzile sunt în schimb nelimitate deoarece își au sursa în voința
umană care este inepuizabilă. Aici se află originea „statului mare”.
Și cu toate acestea, astăzi se presupune peste tot că omul are o
datorie morală să își asculte statul, indiferent de ceea ce i se cere. De
ce? Cum poate fi o obligație morală să te  supui în fața unei voințe
arbitrare? Este absurd să presupui că fiecare reglementare minusculă
provine sau este în acord cu legea naturală.
Statul modern a fost explicat, aproape de la înființarea sa, de Thomas
Hobbes în cartea sa clasică din 1651 „Leviathan”. Hobbes a respins
concepția creștină a legii naturale și a venit cu o perspectivă
materialistă. Potrivit lui Hobbes, prima lege a naturii o reprezintă auto
prezervarea. Dar în starea de natură, fiecare om se află într-un război
cu toți ceilalți oameni. În acest război, autoprezervarea fiecărui om
este mereu în pericol, iar viețile oamenilor sunt „singuratică,
sărăcăcioasă, nebună, brutală şi scurtă“. Leviatanul apare când un
singur suveran dobândește puterea de „a-i ține pe toți în frică”. Frica
de conducător înlocuiește frica reciprocă și haosul. Se simplifică
lucrurile.
Adică, statul este definit de puterea sa de a ucide. Oamenii nu au altă
cale decât să se supună, dacă doresc să trăiască. Obediența este
rațională, și din acest motiv (în singurii termeni pe care Hobbes îi
recunoaște) morală. Esența statului este un monopol al terorii.
Au fost puțini cei care au îmbrățișat această viziune, deși are o
plauzibilitate care o face să fie mereu fascinantă. Ca și Machiavelli,
vorbește în numele multora dintre cei care nu ar fi fost de acord cu el
în mod deschis. Oferă o filosofie cu care poți să trăiești chiar dacă nu
o mărturisești.
În fapt, noi ne supunem statului nu pentru că ne-o cere conștiința, ci
pentru că ne temem de ce ne-ar putea face (…) În teoria democratică,
o teorie în cel mai bun caz vagă, avem o datorie morală să ne
supunem statului deoarece „noi” suntem statul și fiecare membru al
comunității are o datorie să accepte dreptatea voinței colective
întruchipată de un guvern liber ales. Putem să nu fim de acord, dar nu
putem să nu ne supunem. Dar în fapt, foarte puțini oficiali sunt aleși,
iar votul individual este lipsit de sens, și nimeni nu poate monitoriza
toate activitățile birocraților. Nimeni nu poate numi măcar toate
agențiile statului. Nici nu ar avea rost să le monitorizezi deoarece
oricum nu poți face mare lucru în privința lor. Conduc prin forță și prin
amenințarea forței, indiferent cât de aluzivă. La asta se reduce totul.
Ținând cont de schimbarea vremurilor și a circumstanțelor, trebuie
spus că Hobbes a avut, mai mult sau mai puțin, dreptate. În termeni
clari, statul modern se bazează pe timiditatea umană și pe confuzie
(care se potențează reciproc). Poate că asta a avut în minte Aristotel.
Omul modern este cu mult mai supus statului – de departe! – decât
era omul medieval față de Biserică. Și cu toate acestea, încă persistă
iluzia că omul modern este liber. Este adevărat, omul modern nu este
proprietatea nimănui, dar este un sclav al unei puteri amorfe pe care
nu o poate defini. Deprinde lozincile democrației dar este bulversat de
realitățile labirintice ale statului birocratic, care nu are nicio legătură cu
lozincile (…)