Potrivit unui studiu recent, mai mult de jumătate dintre psihiatrii

pediatri din Marea Britanie au declarat că au consultat tineri pacienți

neliniștiți de schimbările climatice și starea mediului. Presupusele
efecte ale schimbărilor climatice (sau mai precis, gândurile despre
schimbările climatice) asupra copiilor și adolescenților includ PTSD,
fobii, probleme de somn, deficit cognitiv, sentimente precum
neajutorare, disperare, supărare și mânie.
PTSD (stres post-traumatic)? Presupun că asta apare după ce te uiți
la prea multe clipuri cu micuța Greta Thunberg perorând despre
copilăria ei distrusă. Pentru mine e suficientă o singură poză de-a sa
pentru a-mi declanșa senzații neplăcute: mă gândesc că am nevoie
de un loc sigur în care ei să îi fie imposibil să apară, altfel încep să
sufăr de stres post-Thunberg.
În acest context, totuși, PTSD ar trebui să reprezinte, în mod
obligatoriu, un acronim pentru „stres pre-traumatic”; adică copiii sunt
dresați astfel încât atunci când suferă într-adevăr de ceva, mai
degrabă decât să își imagineze suferința cândva în viitor, după ce au
dus vieți privilegiate după toate standardele epocilor precedente, vor fi
drăguți și vulnerabili, având nevoie de o armată de terapeuți,
consilieri, asistenți sociali, etc, pentru a-și duce mai departe viețile.
Există o cerere imperioasă pentru compasiune din partea unor
profesioniști, aceștia din urmă având o nevoie constantă de nefericiți
pe care să-și exerseze compasiunea. Curajul în fața sorții este
dușmanul terapeuților.
Țin minte entuziasmul din rândul psihologilor de la spitalul nostru, în
momentul în care eram pe cale să primim soldați răniți în primul război
din Irak. Aproape că salivau la gândul că vor sosi soldați mutilați
groaznic aflați în pragul colapsului psihologic pe care să-și practice
diversele „terapii” și să-și supureze compasiunea precum o secreție
vâscoasă. Dar din păcate pentru ei erau prea puține victime iar spitalul
nostru a fost ocolit, astfel încât psiho-vulturii au fost lipsiți de pradă,
sau mai bine spus de hoituri. A fost foarte dezamăgitor pentru ei.
Un psihiatru de copii a spus: „(copiii și tineri) trebuie să dețină
întâietatea în dezvoltarea soluțiilor, mai degrabă decât să le fie
impuse. Intervențiile propuse ar trebui să pună în centru dreptatea
socială și intergenerațională.”
Printre alte lucruri, conform psihiatrului, ei ar trebui să-și transfere
depozitele la bănci „etice” care nu investesc în hidrocarburi.
Nu-mi pot imagina că a le preda copiilor fățărnicia va avea un impact
considerabil asupra justiției intergeneraționale. Tinerețea este deja
suficient de arogantă chiar și fără îndoctrinare. Mie îmi pare mai mult
a fi spălare pe creier, dar a plasa responsabilitatea limitării emisiilor de
carbon din China pe umerii micului Jimmy sau Arabella nu văd cum ar
putea să le calmeze neliniștile. Știm cu toții că puterea fără
responsabilitate este un blestem pentru umanitate, dar
responsabilitatea fără putere este un blestem pentru oameni, ceva
care induce puternic sentimente de neajutorare și deznădejde.
Cred că Wesley a fost cel care a spus, cu privire la pedepsele fizice
pentru copii, că niciodată nu este prea devreme pentru a face munca
Domnului. În loc de a-i pedepsi azi pe copii cu bice și bețe, îi
pedepsim cu neliniștea faptului că lumea ar putea să se termine în
mai puțin de 10 sau cinci ani, că vor trăi să vadă apocalipsa căldurii, a
focului, a vântului, a prafului, a inundațiilor, a secetei, a foametei și
bolilor tropicale, care va decima toată omenirea, și în special pe ei.
Și la fel cum învață până la șase ani să fie drăguți cu transsexualii (în
cazul puțin probabil că lumea va supraviețui), la fel învață până la
aceeași vârstă să analizeze conturile marilor bănci pentru a descoperi
dacă au împrumutat bani unei companii petroliere care a comis o
crimă împotriva mediului.
Dacă însă predicțiile unei penurii energetice se vor adeveri, ar trebui
totuși să învețe cum să se încălzească iarna care va veni – asta
bineînțeles dacă încălzirea globală nu a făcut deja iernile la fel de
calde ca verile.
Ei bine, oricum, inocența copilăriei a fost dintotdeauna un mit, după
cum a descoperit Freud sau după cum a pretins că a descoperit; să-i
lăsăm așadar pe copii să înfrunte realitățile îngrozitoare ale existenței
din fragedă pruncie, din momentul în care pot asculta.
Dacă îmi este permis un moment de seriozitate, sau cel puțin de
solemnitate: starea mediului este desigur îngrijorătoare. Nu sunt un
expert dar chiar și eu mi-am dat seama de diminuarea, prin
comparație cu copilăria mea, a numărului de păsări cântătoare. Sunt
păsări pe care nu le-am mai văzut de ani buni și care înainte se
găseau în grădinile publice, până într-acolo încât le căutam cuiburile
ca să fur ouă. Graurii, cândva întunecau cerul de numeroși ce erau,
dar asta nu se mai întâmplă. Cucul, subiectul unuia dintre primele
poeme în engleze și care putea fi auzit la Londra în urmă cu 60 de
ani, dispare din toată Anglia. Insectele au fost și ele decimate, ceea ce
explică, poate, reducerea numărului de păsări.
Același lucru se întâmplă cu sălbăticiunile din Africa. Șacalii, de pildă,
(o specie urâtă de privit), care erau foarte comuni în urmă cu 30 de
ani, sunt o raritate. Contează? La urma urmelor, dacă ar dispărea nu
ar avea vreun impact asupra vieții mele. Și totuși, cumva mi-ar părea
rău să știu că nu mai există. Simpla existență a unor astfel de creaturi
mă îmbogățește într-un fel inefabil.
Așadar, sunt în favoarea conservării și îmbunătățirii mediului – nu însă
ca un pretext pentru totalitarism.