7.

REZULTATELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Conţinut:
Conceptul veniturilor şi cheltuielilor la întreprindere.
Profitul brut şi profitul net la întreprindere.
Formarea şi repartizarea profitului la întreprindere.
Analiza pragului de rentabilitate.

Întreprinderea, dispunând de gestiune economică şi autonomie financiară într-un mediu

concurenţial, generat de mecanismele pieţei, îşi propune ca obiectiv operaţional final eficienţa şi
rentabilitatea, astfel încât fiecărui produs şi serviciu să i se asigure profitul necesar realizării unei
activităţi eficiente în cadrul acesteia. Eficienţa economică a entităţilor, exprimată în valoare
absolută, reprezintă ceea ce se obţine surplus faţă de cheltuielile efectuate în activitatea
economică, adică venitul net.
Veniturile şi cheltuielile întreprinderii constituie punctul de plecare în stabilirea rezultatelor
activităţilor acesteia, cu orientarea spre rezultatele financiare, evidenţiindu-se în acest sens
importanţa strategiei şi politicii financiare, necesitatea deciziilor şi acţiunilor care urmăresc, pe
de o parte, reducerea cheltuielilor de producţie şi de comercializare, iar, pe de altă parte,
creşterea încasărilor întreprinderii.
Veniturile, în calitate de categorie economică, reprezintă suma de mijloace băneşti realizată
de o persoană fizică sau juridică, ca rezultat al activităţii depuse într-o perioadă de timp
determinată sau provenită din dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, sau din
oricare alt rezultat dintr-un contract sau conferit de lege.
Veniturile cuprind sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi
curente, precum şi câştigurile din orice altă sursă. Activităţile curente sunt orice activităţi
desfăşurate de o persoană juridică ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum şi
activităţile conexe acestora.

În Standardul Naţional de Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial nr. 361-369 din

31.12.2015, este menţionat că:
Veniturile sunt creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de
gestiune, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor
care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile
proprietarilor.
Veniturile din prestarea serviciilor sunt venituri din executarea de către entitate a unor
lucrări pe parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de
transport, reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a utilajului,
telefonie, internet, turism).
Veniturile din prestarea serviciilor se recunosc în cazul îndeplinirii simultane a următoarelor
condiţii: mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil; este probabil ca beneficiile
economice aferente tranzacţiei să fie obţinute de către entitate; stadiul de execuţie a tranzacţiei la
data raportării poate fi evaluat în mod credibil; şi costurile apărute pe parcursul tranzacţiei şi
costurile de finalizare a tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor reprezintă venituri din comercializarea
bunurilor produse de entitate sau cumpărate pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte
imobilizări deţinute în scopul revânzării.
1
 Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor se recunosc în momentul în care sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
 entitatea a transferat cumpărătorului riscurile şi beneficiile semnificative aferente
dreptului de proprietate asupra bunurilor. Transferul riscurilor şi beneficiilor
semnificative aferente drepturilor de proprietate asupra bunurilor, de regulă, coincide cu
momentul predării bunurilor către cumpărător sau, la respectarea altor condiţii
contractuale, care atestă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective
către cumpărători;
 entitatea nu mai gestionează bunurile vândute ca în cazul deţinerii în proprietate a
acestora şi nu deţine controlul efectiv asupra bunurilor;
 mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
 este probabil ca beneficiile economice aferente tranzacţiei vor fi generate către entitate; şi
 costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.

Realizarea acestor venituri are loc prin încasările întreprinderii în procesul comercializării,
din confruntarea cererii şi ofertei, la preţuri reale şi legale practicate, şi anume:
 preţuri de vânzare, la care circulă produsele la întreprinderi;
 preţuri cu amănuntul, pentru livrarea produselor către populaţie;
 taxe pentru serviciile prestate întreprinderilor şi populaţiei;
 preţuri de contractare şi achiziţie (produse agricole livrate întreprinderilor specializate).
Veniturile sub formă de dobânzi sunt venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor
acestuia, precum şi din deţinerea obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
Veniturile sub formă de redevenţe (royalty) constituie venituri din utilizarea imobilizărilor
necorporale ale entităţii, cum ar fi: brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-
ul pentru computere etc.
Veniturile sub formă de dividende sunt venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor
entităţi.
Veniturile cuprind beneficiile economice primite sau de primit de către entitate în nume
propriu. În componenţa veniturilor nu se includ: 1) taxa pe valoarea adăugată, accizele, alte
impozite şi taxe recuperabile; 2) sumele colectate în numele unor terţe părţi, inclusiv în cazul
contractelor de intermediere încheiate conform legislaţiei în vigoare. Aceste sume nu pot fi
incluse în componenţa veniturilor, deoarece nu reprezintă beneficii economice pentru entitate şi
nu au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu. În aceste situaţii veniturile entităţii includ
doar comisioanele cuvenite.

Cheltuielile, conform SNC, reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în

perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale
datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât
cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor.
Cheltuielile reprezintă cheltuielile şi pierderile (daunele) care apar în rezultatul activităţii
economico-financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Cheltuielile nu se
includ în costul produselor (serviciilor), se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se
scad din venituri la determinarea profitului (pierderii) perioadei de gestiune.
Cheltuieli ale activităţii operaţionale reprezintă cheltuieli determinate de procesul
desfăşurării activităţii operaţionale a entităţii. Acestea sunt generate de fabricarea şi
2
comercializarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, achiziţionarea şi
comercializarea mărfurilor, executarea contractelor de construcţie, transmiterea în folosinţă
temporară a activelor proprii în baza contractelor de leasing etc.
Cheltuielile activităţii operaţionale includ:
1) costul vânzărilor, care cuprinde:
a) valoarea contabilă (costul efectiv) a (al) mărfurilor şi produselor vândute şi/sau
transmise în schimbul altor active, care se determină în funcţie de metoda de
evaluare curentă a stocurilor (costului mediu ponderat, FIFO, identificării) aplicată
de către entitate în conformitate cu SNC „Stocuri”;
b) costul serviciilor (lucrărilor) prestate (executate) terţilor în cadrul activităţii
operaţionale;
c) alte cheltuieli corelate cu veniturile din vânzări.
2) cheltuielile de distribuire;
3) cheltuielile administrative;
4) alte cheltuieli din activitatea operaţională.
Cheltuielile altor activităţi sunt cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de
exemplu, de ieşirea şi deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de
evenimentele excepţionale).
Cheltuielile altor activităţi includ:
 cheltuielile cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu
excepţia lipsurilor şi deteriorărilor constatate la inventariere;
 cheltuielile financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile
financiare ale entităţii;
 cheltuielile excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă
permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale
legislaţiei etc.).
Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe
venit luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de gestiune.
1. Cheltuielile privind impozitul pe venit se contabilizează în baza metodei impozitului pe
venit curent.
2. Metoda impozitului pe venit curent prevede determinarea cheltuielilor privind impozitul
pe venit prin aplicarea la suma venitului impozabil a cotei impozitului stabilită în Codul fiscal
pentru perioada fiscală respectivă. Venitul impozabil se determină în conformitate cu regulile
stabilite de legislaţia fiscală. Cheltuielile privind impozitul pe venit se contabilizează ca majorare
concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente.
Cheltuielile se recunosc dacă se respectă următoarele criterii:
 există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale entităţii;
 mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.

Cheltuielile se recunosc concomitent cu:

 diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor active
(de exemplu, valoarea contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se înregistrează
ca majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a activelor);
 majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile
calculate personalului administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a
cheltuielilor şi datoriilor curente);
3
  calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
contabilizate conform SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”, SNC „Deprecierea
activelor”.
Profitul prezintă principalul rezultat financiar al activităţii oricărei întreprinderi şi serveşte
ca o orientare specifică şi un criteriu determinant în procesul organizării activităţii economico-
financiare.
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la
realizarea mărfurilor, profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter
nemarfar, profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri.

Profitul, prin rolul său pe care îl deţine în cadrul întreprinderii, îndeplineşte următoarele
funcţii:
1. Indicator sintetic de apreciere a eficienţei folosirii capitalurilor şi a desfăşurării activităţii.
Mărimea profitului obţinut exprimă cel mai bine dacă resursele întreprinderii au fost
folosite productiv şi motivează proprietarii de factori de producţie să-şi continue şi
dezvolte activitatea.
2. Sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a agentului economic. Prin intermediul
profitului întreprinderea îşi poate continua activitatea, fiind principala sursă pentru
finanţare.
3. Pârghie de cointeresare a acţionarilor, a proprietarilor individuali şi a salariaţilor, profitul
reprezentând principalul factor motivator pentru proprietarii de capitaluri de a investi.
4. Sursă de acoperire a capitalului împrumutat.
5. Sursă importantă de alimentare a bugetului public naţional.
6. Mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
Mărimea profitului la întreprindere este influenţată de următorii factori:
 volumul produselor comercializate sau serviciilor prestate care acţionează direct
proporţional;
 calitatea produselor şi serviciilor;
 structura produselor şi serviciilor realizate;
 repartizarea venitului între factorii de producţie.
Cele mai uzuale metode de previzionare a profitului sunt:
1. Metoda indicatorilor sintetici cu referire la creşterea producţiei, cheltuielile la 1000 lei
la venitul din vânzări, rentabilitatea medie din anul de bază ş.a.;
2. Metoda directă pe produse;
3. Metoda raportării la perioada de bază.
Obţinerea unui anumit profit de către întreprindere, într-o perioadă stabilită, demonstrează
că acesta lucrează rentabil. În economia de piaţă, rentabilitatea, definită drept capacitatea
întreprinderilor de a produce profit, constituie o problemă fundamentală, fără realizarea acestei
cerinţe orice avansare de capital neavând sens.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă prin următorii indicatori:
Profitul brut reprezintă profitul obţinut din vânzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor
prestate şi se determină ca diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul vânzărilor.
Rezultatul din activitatea operațională reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
obţinute de întreprindere din activitatea de bază, determinată de statutul acesteia.
Rezultatul din alte activități include:

4
  Profitul din activitatea de investiţii este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile obţinute
de întreprindere din operaţiunile ce ţin de mişcarea activelor pe termen lung.
 Profitul din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
aferente operaţiunilor legate de modificările în mărimea şi structura capitalului propriu şi
mijloacelor împrumutate.
 Profitul excepţional este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile apărute ca rezultat al
evenimentelor şi operaţiunilor excepţionale neprevăzute.
Profitul până la impozitare este profitul obţinut de întreprindere în cursul perioadei de
gestiune din toate tipurile de activităţi şi rezultatul excepţional.
Cheltuielile privind impozitul pe venit este suma obţinută de întreprindere prin utilizarea
cotei privind impozitul pe venit al persoanelor juridice din indicatorul – profitul până la
impozitare, care, obligatoriu, se achită de antreprenori în bugetul statului.
Profitul net este profitul ce rămâne la dispoziţia întreprinderii după calcularea cheltuielilor
privind impozitul pe venit şi se determină ca diferenţa dintre profitul până la impozitare şi
cheltuielile privind impozitul pe venit.

Profitul net, repartizabil, poate fi definit ca venitul net al unei întreprinderi obţinut în cursul
exerciţiului după deducerea cheltuielilor generale şi a altor sarcini privind capitalul social,
precum şi toate prelevările pentru riscurile comerciale şi industriale.
Repartizarea profitului net se realizează adesea în felul următor:
 Constituirea rezervelor legale;
 Creşterea capitalului;
 Constituirea altor rezerve statutare sau facultative;
 Repartizarea dividendelor.
Sintetic, profitul de repartizat poate fi stabilit după următoarea formulă:
Pr = PN + Rr + Ra + La + Rs
unde:
Pr – profitul de repartizat;
PN – profitul perioadei (net);
Rr – rezerve supuse repartizării;
Ra – report anterior;
La – pierderi anterioare;
Rs – rezerve statutare.

Astfel, proprietarii şi investitorii sunt interesaţi să maximizeze mărimea profitului creat de o

anumită sumă investită pentru a putea fi repartizat. Creditorii apreciază profitul întreprinderii ca
principalul criteriu de achitare a dobânzii şi a rambursării sumei datoriei.
Analiza profitului oferă diferitor categorii de utilizatori ai Situaţiei financiare posibilitatea de
a aprecia următoarele aspecte:
 mărimea, structura şi evoluţia indicatorilor profitului (pierderii) în ultimii ani;
 cauzele (factorii) principale, ce au condiţionat schimbările, mai ales cele negative, ale
indicatorilor profitului;
 principalele surse de majorare a profitului.
Rezultatele analizei profitului sunt necesare atât pentru elaborarea strategiei de dezvoltare şi
organizare a activităţii curente a întreprinderii, cât şi pentru prognozarea mărimii profitului pe
viitor.

5
 Analiza fiecărui tip de profit al întreprinderii poartă un caracter semnificativ, deoarece
permite managerilor să aleagă direcţiile principale de desfăşurare ale activităţii întreprinderii atât
pentru perioada curentă, cât şi pentru cea previzională. Totodată, rezultatele acestei analize
permit investitorilor potenţiali să-şi decidă strategia îndreptată spre minimizarea pierderilor şi
riscului financiar pentru investiţiile depuse în activitatea întreprinderii concrete.
Astfel, prin prag de rentabilitate se înţelege volumul din vânzări, la care întreprinderea nu
are nici pierderi, nici profit.
În punctul critic, volumul din vânzări este egal cu suma totală a consumurilor şi cheltuielilor
perioadei, iar profitul operaţional este egal cu zero.
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate sunt:
Preţul de vânzare unitar (Pr. un.): Cantitatea de bani cheltuită de cumpărător pentru fiecare
unitate de produs sau serviciu.
Cantitatea (bucăţi, unităţi) (Q): Cantitatea unităţilor a producţiei planificate de a fi vândută
într-o anumită perioadă de timp. La analiza pragului de rentabilitate indicatorul cantităţii Q produs
coincide cu Q vândut.
Cheltuielile variabile unitare (CV un.): Cheltuielile care variază direct cu producerea unei
unităţi suplimentare.
Cheltuielile (consumuri, costuri) variabile (CV): Reprezintă produsul dintre cantitate şi
cheltuieli variabile unitare (Q x CVun).
Marja de contribuţie (MC): mărimea diferenţei între preţul de vânzare unitar şi cheltuieli
variabile (MC = Pr. un. – CV un.)
Costurile fixe (CF): Suma tuturor costurilor, necesară pentru producerea primei unităţi de
produs. Această mărime nu variază dacă volumul producţiei creşte sau descreşte, până nu este
nevoie de a face cheltuieli noi în capital.
Costurile totale (CT): Reprezintă suma dintre costurile fixe şi costurile variabile (CT = CF
+ CV).
Venitul din vânzări (VV): Produsul dintre cantitatea producţiei vândute sau serviciilor
prestate şi preţul unitar al acestora (VV = Q * Pr. un.)
Rata marjei de contribuţie (RMC): Reprezintă raportul dintre marja de contribuţie şi venitul
din vânzări (RMC = MC/VV).
Profitul (pierdere) (Pf): Rezultatul obţinut în urma desfăşurării activităţii economico-
financiare care se obţine prin diferenţa dintre venitul din vânzări şi totalitatea consumurilor şi
cheltuielilor perioadei (Pf = VV – CT).

Analiza pragului de rentabilitate examinează relaţia dintre venituri şi vânzări, pe baza

costurilor fixe şi variabile şi reprezintă o analiză pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu
dobânzile nu se includ în analiză, ele reprezentând costuri financiare şi nu costuri de exploatare
(operaţionale) şi cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza pragului de rentabilitate
calculează pragul de rentabilitate înaintea plăţii dobânzilor.
Analiza pragului de rentabilitate evidenţiază o serie de limite ce decurg din aplicarea în
practică a acestuia şi anume:
 cheltuielile fixe se repartizează asupra întregii producţii şi vor fi cu atât mai reduse pe
unitatea de produs, cu cât volumul producţiei este mai mare. Ele se recuperează prin
vânzările iniţiale (realizate până la atingerea punctului critic). Însă, în realitate, cheltuielile
fixe nu sunt constante pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă

6
 costurile fixe sunt direct proporţionale cu volumul producţiei, modificarea costurilor totale
generează un nou prag de rentabilitate;
 în condiţiile economiei de piaţă, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, datorită
modificărilor specifice mediului concurenţial. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă
(neprevăzută de întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de
întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât şi a celor
pentru riscuri şi cheltuieli. Ca urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar
profitul va înregistra o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de
rentabilitate;
 în cazul în care pe piaţă creşte cererea de produse, atât preţurile cât şi profitul vor creşte,
determinând o scădere a punctului critic.
În general, principalele avantaje şi dezavantaje pe care le oferă pragul de rentabilitate sunt:
Avantaje:
 Permite stabilirea dimensiunii la care producţia devine rentabilă;
 Indică volumul producţiei necesar pentru a obţine un anumit cuantum al profitului;
 Pune în evidenţă corelaţiile dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor; şi
dinamica costurilor, grupate în variabile şi fixe;
 Permite determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie cu un
anumit cuantum urmărit al profitului;
 Oferă posibilitatea unui grad de dependenţă între curba profitului şi o serie de alte curbe,
cum sunt: producţia, cererea, fondul de rulment, cota de cheltuieli pentru cercetare-
dezvoltare, curba ecologică etc.;
 În corelaţie cu ciclul de viaţă al produsului, oferă posibilitatea corelării profitului cu
variaţia cererii şi a celorlalte curbe menţionate anterior.

Dezavantaje:
 Nu ţine cont de toate influenţele care intervin;
 Presupune că cantitatea produsă este egală cu cantitate vândută, şi în depozit nu rămâne
stoc;
 Calculul pragului de rentabilitate depinde de date fixe;
 Este prezentată analiza doar a costurilor;
 Se presupune că costurile fixe sunt constante;
 Se ţine cont că costurile variabile pe unitate sunt constante;
 Este necesar de ales corect baza de repartizare a costurilor fixe pentru a determina ulterior
pragul de rentabilitate a fiecărui tip de produs.
Analiza pragului de rentabilitate poate fi făcută înainte de a începe o afacere cu scopul de a
determina mărimea procentului venitului din vânzări şi a nivelului bugetului de cheltuieli. Atunci
vom fi siguri că afacerea va fi rentabilă şi în urma vânzărilor se va obţine profit.