PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(4ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema:Drepturile şi obligaţiile părinţilor.

2. Obiectivele:
 să enumere drepturile şi obligaţiile părinteşti reglementate de
legislaţia familială;
 să explice importanţa dreptului de a-i da copilului un nume şi
prenume;
 să identifice modalităţile de educaţie a copilului de către părinţi;
 să stabilească drepturile părintelui care locuieşte separat de copil la
creşterea şi educarea acestuia;
 să analizeze dreptul părinţilor de a reprezenta copii în relaţiile cu
toate persoanele şi în toate instanţele;
 să elucideze rolul autorităţii tutelare în supravegherea respectării
drepturilor copiilor de către părinţi;
 să identifice măsurile de protecţie a copiilor în cazul când părinţii fac
abuz de drepturile lor sau nu-şi îndeplinesc obligaţiile;
 să caracterizeze temeiurile decăderii din drepturile părinteşti;
 să elucideze procedura şi efectele sancţiunilor aplicate părinţilor care
încalcă drepturile copiilor minori.

3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p.186-223.
2. Pînzari V. Dreptul familiei. – București, Universul juridic,
2015, p.502-539.
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Florian E. Dreptul familiei., ediția a 4-a –București. Editura
C.H.Beck, 2011;
5. Florian E.Protecția drepturilor copilului. București. Editura
C.H.Beck, 2006;
6. Антокольская М.В. Семейное право. – Москва. Юристъ.
1996;
7. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 ;
8. Mareş C. Dreptul familiei. – Bucureşti, ed.C.H.Beck, 2013
9. Lupaşcu D.,Crăciunescu C.M. Dreptul Familiei, ed. a II-a
amendată şi actualizată.—Bucureşti, Universul juridic, 2012.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind drepturile şi obligaţiile părinţilor;
 Dreptul şi obligaţia părinţilor de a educa copiii;
 Dreptul și obligația de a-i stabili copilului un nume şi prenume;
 Dreptul şi obligaţia părinţilor de a reprezenta interesele copiilor;
1
  Dreptul la apărarea drepturilor părintești
 Soluţionarea litigiilor dintre părinţi privind educarea copiilor de către autorităţile
tutelare şi instanţa de judecată;
 Sancţiunile prevăzute de legislaţie şi condiţiile aplicării acestora;
 Asemănarea şi deosebirea dintre decăderea din drepturile părinteşti şi luarea
copilului fără decăderea din drepturile părinteşti;
 Restabilirea în drepturile părinteşti.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Drepturile copiilor minori în corelaţie cu drepturile şi obligaţiile
părinţilor;
 Reglementarea juridică a exercitării drepturilor părinteşti în cazul
când părinţii copilului locuiesc separat;
 Drepturile bunicilor, a fraţilor şi surorilor de a comunica cu copilul.

Capitolul IX. Drepturile copiilor minori

§ 1. Numele şi prenumele copilului. § 2.Dreptul copilului de a fi educat în

familie. § 3. Dreptul copilului la exprimarea opiniei. § 4. Drepturile
patrimoniale ale copilului. § 5. Apărarea drepturilor copilului

§ 1. Numele şi prenumele copilului

Drepturile personale şi patrimoniale ale copilului sunt reglementate de

Convenţia ONU privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, ratificată de
Republica Moldova prin hotărîrea Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.1990 şi intrată
în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, Constituţia Republicii
Moldova , Legea privind drepturile copilului nr. 338 –XIII din 15.12.1994, Codul
Familiei (capitolul X) şi alte acte normative.
Legislaţia familială anterioară nu conţinea reglementări separate privind
drepturile copilului, dar aderarea la Convenţia privind drepturile copilului a obligat
Republica Moldova să respecte prevederile acesteia şi respectiv în Codul Familiei a
fost introdus capitolul zece care reglementează cele mai importante drepturi ale
2
copilului. Acestea sunt drepturile personal nepatrimoniale ale copilului din care fac
parte dreptul la nume şi prenume, dreptul de a locui şi a fi educat în familie, dreptul
de a comunica cu părinţii şi alte rude, dreptul de a fi protejat, dreptul la exprimarea
opiniei şi drepturile patrimoniale.
Actele normative menţionate subliniază că copilul se consideră persoana sub
vârsta de 18 ani care dispune de anumite drepturi pe care le poate realiza parţial de
sine stătător şi care are nevoie de protecţie. Stabilirea unei vîrste pentru dobîdinrea
unor drepturi sau pierderea unor privilegii este o problemă complexă. Copilul este
privit ca o fiinţă ce se bucură de anumite drepturi şi ale cărui însuşiri trebuie
respectate, ţinîndu-se seama de evoluţia lui, fapt ce implică şi obligaţia părinţilor şi a
statului de a-l proteja.
Articolul 50 Codul Familiei prevede că copii născuţi în afara căsătoriei au
aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţi şi rudele lor ca şi cei născuţi de la
persoane căsătorite.
Copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are la această dată dreptul la
un nume, dreptul de a dobîndi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia (art. 7 Convenţia ONU privind drepturile
copilului).
Înregistrarea copiilor este importantă din mai multe motive.
În primul rînd, înregistrarea este prima recunoaştere oficială a existenţei
copilului; ea reprezintă recunoaşterea de către stat a importanţei fiecărui copil luat în
sine şi a statutului legal al acestuia. Acolo unde copii nu sunt înregistraţi, ei devin
cetăţeni mai puţin vizibili, iar uneori cetăţeni de mîna a doua. Neînregistrarea
generală a tuturor copiilor la naştere înseamnă nerecunoaşterea acestor copii în faţa
legii, ceea ce afectează gradul de exercitate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În al doilea rînd, înregistrarea naşterii este un moment esenţial al statisticilor şi
planificărilor referitoare la copii, adică a bazei demografice pe care pot fi elaborate
diferite strategii.
În al treilea rînd, înregistrarea la naştere este un mijloc de a se garanta celelalte
drepturi ale copiilor, cum ar fi identificarea lor în caz de calamităţi, abandonare sau
3
răpire, beneficierea de facilităţi acordate de stat, prevenirea diferitor crime împotriva
copiilor.
Numele de familie determină legătura copilului cu o anumită familie. Prenumele
identifică o persoană în raport cu ceilalţi membri ai aceleiaşi familii.
Astfel, din momentul naşterii copilul are dreptul la nume, ce constă din numele
de familie şi prenume şi care se înregistrează în ordinea prevăzută de art. 55 Codul
Familiei. Copilul, în toate cazurile, are dreptul la numele de familie al părinţilor săi.
Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de familie al
tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Potrivit doleanţei
părinţilor, copilului i se dă un prenume simplu sau unul compus din două prenume.
În caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau prenumele
copilului, decide autoritatea tutelară, reieşind din interesele copilului. Pot fi luaţi în
vedere diferiţi factori, cum ar fi pronunţarea numelor, popularitatea numelui unuia
dintre părinţi în societate, faptul că în familia mamei nu sunt alţi copii care ar purta în
viitor numele ei etc. Organul de stat civil poate refuza înscrierea unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole (art. 24 alin. 2 din Legea privind actele
de stare civilă). Dacă copilul este născut în afara căsătoriei şi paternitatea nu este
stabilită, copilul va avea numele de familie al mamei.
În cazul unui copil găsit, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele
copilului, acestea se stabilesc de către oficiul de stare civilă care înregistrează
naşterea.
Codul Familiei reglementează şi schimbarea numelui de familie şi prenumelui
copilului. Poate fi schimbat numele de familie al copilului şi prenumele sau numai
numele de familie sau numai prenumele copilului. Conform art. 56 alin. 1 Codul
Familiei, schimbarea numelui de familie al copilului poate fi efectuată în baza cererii
ambilor părinţi depusă la oficiul de stare civilă din raza domiciliului lor până la
împlinirea de către copil a vîrstei de 16 ani. Dacă între părinţi nu există un acord în
vederea schimbării numelui de familie al copilului, se va sesiza autoritatea tutelară,
care va prezenta un aviz, ţinând cont, în exclusivitate, de interesele copilului. De cele
mai dese ori aceste interese sunt legate de divorţul părinţilor şi de faptul că copilul,
4
locuind cu un părinte, poartă numele de familie al celuilalt. Legislaţia în vigoare nu
stipulează care pot fi cauzele cînd autoritatea tutelară trebuie să dea un aviz
favorabil, dar, desigur, acestea pot fi cazurile cînd părintele, a cărui nume îl poartă
copilul, este dispărut fără veste, nu participă la creşterea şi educarea copilului fără
motive întemeiate, se eschivează de la plata întreţinerii pentru copil, este condamnat
la privaţiune de libertate pentru o infracţiune gravă contra vieţii şi sănătăţii membrilor
familiei etc.
În unele cazuri poate apărea situaţia cînd ambii părinţi îşi schimbă numele de
familie, fie că şi-au stabilit originea adevărată, fie din alte motive. Schimbarea
numelui de familie a ambilor părinţi atrage după sine schimbarea numelui de familie
al copilului. Dar dacă numai unul dintre părinţi îşi schimbă numele de familie,
numele copilului poate fi schimbat în baza acordului comun al părinţilor, iar în lipsa
unui atare acord – în baza avizului autorităţii tutelare.
Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui copilului care a atins vîrsta de
10 ani se face, în toate cazurile, cu acordul acestuia (art. 56 alin. 4 Codul Familiei).
Persoana care a împlinit vîrsta de 16 ani dar nu a atins majoratul are dreptul să-şi
schimbe numele şi/sau prenumele în baza unei cereri depuse personal la oficiul de
stare civilă cu acordul părinţilor. Cel care a dobândit în modul prevăzut de lege
capacitatea deplină de exerciţiu până la vîrsta de 18 ani poate să-şi schimbe numele
de familie şi prenumele de sine stătător în baza unei cereri depuse la oficiul de stare
civilă. Situaţia legală a copilului se mai caracterizează şi prin cetăţenia copilului care
este reglementată de Legea cetăţeniei Republicii Moldova89. Articolul 11 al Legii
cetăţeniei prevede că este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:
a) născut din părinţi ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului,
este cetăţean al Republicii Moldova;
b) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;
c) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt
stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin dacă statul

89
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 98-101.
5
 acela nu acordă copilului cetăţenie. Copilul găsit pe teritoriul Republicii
Moldova este considerat cetăţean al ei, atît timp cît nu este dovedit contrariul.

§ 2. Dreptul copilului de a fi educat în familie

Dreptul copilului de a locui şi a fi educat în familie este unul dintre cele mai
importante drepturi ale copilului. Anume abitaţia şi educaţia în familie îi oferă
garanţia dezvoltării fizice normală, spirituală, intelectuală şi socială a copilului ca el
să devină o personalitate.
Pentru dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii copilului, el are nevoie
de dragoste şi înţelegere în familie. Oriunde este posibil, el va creşte sub grija şi
răspunderea părinţilor săi şi într-o atmosferă de afecţiune şi securitate morală şi
materială. În preambulul Convenţiei privind drepturile copilului se subliniază că
familia este unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea tuturor membrilor săi şi, în mod deosebit, a copiilor.
Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să
beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceştea, cu excepţia cazurilor în care
despărţirea de un părinte sau de ambii părinţi este necesară în interesul copilului (art.
51 alin. 2 Codul Familiei). Copilul poate fi luat de la părinţi numai prin hotărîrea
judecătorească şi numai în cazul cînd o cer interesele lui.
Problema domiciliului copilului este reglementată de art. 40 al Codului Civil,
care prevede că domiciliul minorilor în vîrsta de până la 14 ani este la părinţii săi sau
la acel părinte la care locuieşte permanent. În cazul în care părinţii locuiesc separat,
domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul
părinţilor.
În cazul lipsei unui asemenea acord, problema domiciliului copilului minor se
hotărăşte de către instanţa judecătorească. Copilul lipsit de grija părintească şi care se
află sub tutelă sau curatelă va locui împreună cu reprezentantul său legal cu unele
excepţii prevăzute de lege (art.146 alin. 7 Codul Familiei).

6
 Copilul are dreptul de a primi o educaţie, care să fie gratuită şi obligatorie, cel
puţin în stadiile elementare. Educaţia primită va promova cultura sa generală şi îi va
da putinţă să-şi dezvolte, în condiţii egale, aptitudinile, judecata individuală şi simţul
răspunderii morale şi sociale şi să devină un membru util al societăţii. Dreptul
copilului la educaţie este asigurat prin faptul că legislaţia impune părinţilor acest
drept ca o obligaţie, iar în cazul lipsei părinţilor dreptul la educaţie este asigurat de
către autoritatea tutelară.
Cu dreptul la abitaţie şi educaţie în familie indisolubil este legat dreptul
copilului de a comunica cu ambii părinţi, bunei, fraţi, surori şi alte rude care oferă
educaţia deplină copilului.
Copilul are dreptul de comunicare cu rudele ambilor părinţi, inclusiv buneii de
pe linia tatălui cît şi cei ai mamei. Codul Familiei nu prevede expres categoriile de
rude care au dreptul de a comunica cu copilul , ceea ce oferă posibilitatea de a include
în această categorie nu doar rudele apropiate din partea ambilor părinţi, dar şi pe cele
mai îndepărtate.
Formele comunicării sunt diferite în dependenţă de vîrsta copilului, locul de trai
al copilului şi al rudei, prietenia între familia copilului şi familia rudei şi alte
împrejurări. O influenţă deosebită în realizarea de către copil a dreptului de
comunicare o are morala familiei, a societăţii şi tradiţiile locale. De exemplu, în ţara
noastră s-a păstrat tradiţia ca copiii în vacanţa de vară să meargă la bunei şi să rămînă
acolo pe un timp îndelungat. Dacă părinţii copilului locuiesc separat, copilul are
dreptul să comunice cu fiecare dintre ei concomitent sau separat.
Copilul aflat în situaţii extreme (arest, reţinere, boală gravă cu spitalizare
obligatorie etc.) are dreptul să ia legătura cu părinţii sau cu alte rude apropiate în
modul stabilit. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele copilului, va fi
anunţată autoritatea tutelară. Atragerea copilului la răspundere administrativă sau
penală determină situaţia extrem de necesară de comunicare a copilului cu părinţii
sau rudele apropiate. Ordinea şi forma comunicării este determinată de lege în fiecare

7
caz concret. În particular, Codul Contravenţional al Republicii Moldova90 prevede
dreptul părinţilor să apere drepturile şi interesele copilului său minor, în baza faptelor
căruia se duce cazul cu privire la contravenţia administrativă. De aceea ei neapărat
trebuie să fie informaţi despre reţinerea administrativă a minorilor.
Formele realizării dreptului copilului de a comunica cu părinţii şi rudele în
situaţiile extreme pot fi diferite, spre exemplu, vizita copilului bolnav în instituţiile
medicale, întrevederile cu copiii ţinuţi în locurile de arest preventiv sau în instituţiile
penitenciare sau în instituţiile de educaţie pentru minori etc. Comunicarea poate fi
prin vizită sau prin convorbiri telefonice, prin scrisori etc., principalul este ca să fie
respectată legislaţia în vigoare atît în privinţa copiilor cît şi a ordinii publice.
Dreptul copilului la exprimarea opiniei

Articolul 32 alin. 1 din Constituţia RM prevede că oricărui cetăţean îi este

garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public.
Această prevedere constituţională este dezvoltată în art. 8 alin. 1 al Legii privind
drepturile copilului, care prevede că dreptul la libertatea gîndirii, la opinie, precum şi
la confesiune nu pot fi încălcate sub nici o formă. Alineatul doi al aceluiaşi articol
stipulează că statul garantează copilului, capabil să-şi formuleze opiniile, dreptul de
a-şi exprima liber aceste opinii asupra oricărei probleme care îl priveşte.
Articolul 54 Codul Familiei concretizează şi mai mult această prevedere şi
anume, copilul are dreptul să-şi exprime opinia la soluţionarea în familie a
problemelor care îi ating interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau
administrative.
Din prevederile constituţionale, concretizate în legislaţie, reiese că copilul este
în drept să se expună în privinţa tuturor problemelor care îi ating interesele de la orice
vîrstă, atunci cînd el îşi poate formula o opinie proprie. Desigur, exprimarea opiniei
bine formulate cere o anumită dezvoltare intelectuală a copilului, care intervine la o
anumită vîrstă. De aceea legiuitorul a stabilit în art. 54 Codul Familiei că de opinia

90
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, Nr. 3-6/15.
8
copilului care a atins vîrsta de 10 ani se va ţine cont în mod obligatoriu, dacă aceasta
nu contrazice intereselor lui.
Dacă în urma desfacerii căsătoriei sau alte motive părinţii nu locuiesc împreună,
de înţelegerea lor depinde cu cine trebuie să locuiască copiii minori.
În caz că un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către
instanţă judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele şi părerea copilului care a atins
vîrsta se 10 ani. Desigur, în aceste cazuri interesul copilului se va determina reieşind
din relaţiile care s-au stabilit între copil şi fiecare din părinţi, ataşamentul copilului
faţă de fraţi, surori, calităţile morale ale părinţilor, posibilităţile lor de a crea condiţii
adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului etc. (art. 63 Codul Familiei).
De opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani se va ţine cont şi la stabilirea
tutelei sau curatelei asupra lui în caz că el este lipsit de grija părintească (art. 143
alin. 3 Codul Familiei), cît şi la plasarea lui într-o casă de copii de tip familial
(art. 152 alin. 4 Codul Familiei). Copilul orfan sau lipsit de grija părintească care a
atins vîrsta de 10 ani poate fi adoptat numai cu acordul lui exprimat în instanţa
judecătorească (art. 26 alin. 4 Legea nr. 99/2010).
Acordul copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani este necesar în cazul
schimbării numelui de familie şi a prenumelui copilului de către părinţi (art. 56 Codul
Familiei), la schimbarea numelui şi prenumelui copilului adoptat (art. 31 alin. 4,lit.d
Legea nr. 99/2010).
Opinia copilului poate fi exprimată direct de el sau de o persoană potrivită. De
cele mai dese ori aceştea urmează a fi profesioniştii care lucrează cu copii: judecători,
pedagogii oferiţi de poliţie, lucrători sociali, reprezentanţi ai autorităţii tutelare.
La exprimarea opiniei în dezbaterile judiciare sau administrative pot fi întîlnite
greutăţi de ordin psihologic legate de persoana copilului (este timid, nu poate
conştientiza bine acţiunile care se petrec în jurul lui şi urmările acestora din cauza
stresului etc.) care împiedică exprimarea liberă a opiniei. În aceste cazuri, autoritatea
tutelară urmează în prealabil să constate opinia copilului şi să concretizeze dacă
prezenţa lui la examinarea cazului nu va influenţa negativ asupra copilului. Spre
exemplu, dacă se examinează restabilirea părinţilor în drepturile părinteşti (art. 70
9
alin. 3 Codul Familiei), atunci instanţa judecătorească va ţine cont în mod obligatoriu
de opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani. Această opinie poate fi prezentată
de către reprezentantul autorităţii tutelare, care a aflat-o înainte de examinarea cauzei,
în scopul protecţiei copilului în caz că cererea părinţilor privind restabilirea în
drepturile părinteşti va fi refuzată.
Dreptul copilului la examinarea opiniei trebuie să fie privit în context cu familia
sa şi în afara ei, ţinîndu-se cont de problemele privind: viaţa de familie, viaţa şcolară,
justiţia juvenilă, plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire, în
procedura de acordare a timpului de joacă în toate procedurile judiciare, la audienţe
de judecată, divorţ, tutelă, curatelă, adopţie, schimb de nume, procese penale şi alte
drepturi care nu sunt reglementate de legislaţia statului nostru.
În acest sens, trebuie indicată interogarea copilului ca metodă accesibilă, dar
foarte rezervată, pentru a stabili drepturile şi posibilităţile de a-şi exprima opinia.
Familia este uniunea principală de păstrare a drepturilor umane, de creare a
respectului pentru drepturile şi valorile umane, moştenirile culturale şi alte valori ale
civilizaţiei. În plan practic, trebuie să se ia măsuri corecte pentru a realiza o corelaţie
între autoritatea părintească şi realizarea dreptului copilului la libertatea de expresie.
Libertatea de opinie este dreptul care poate fi considerat cel mai uşor de realizat şi
aceasta în cazul în care înţelegem acest drept numai cu acordarea posibilităţii de
exprimare. Convenţia privind drepturile copilului însă prevede că libertatea de
exprimare a opiniilor este insuficientă, dacă nu va exista obligaţia ca această opinie să
fie luată în consideraţie. Domeniile de participare a copilului care-l privesc sînt
expres indicate în legislaţie, dar Convenţia indică asupra necesităţii participării
copilului la toate deciziile vieţii de familie.

§ 4. Drepturile patrimoniale ale copilului

Fiecare copil are dreptul la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa

fizică, mintală, spirituală, morală şi socială care necesită cheltuieli materiale.
Asigurarea acestor cheltuieli este pusă pe seama părinţilor, care au obligaţia de
10
întreţinere, reglementată de legislaţie. În mod obişnuit, părinţii asigură copiii în limita
mijloacelor financiare de care dispun în mod benevol. În caz că întreţinerea nu este
prestată benevol, părinţii sunt impuşi la plata întreţinerii.
În esenţă, acesta este cel mai principal drept patrimonial al copilului – dreptul de
a primi întreţinerea de la părinţii săi, iar în cazul lipsei acestora – de la surorile, fraţii
majori apţi de muncă sau de la bunei.
Un alt drept patrimonial al copilului este dreptul de proprietate asupra
veniturilor obţinute, al bunurilor primite în dar, moştenite sau dobîndite într-un alt
mod şi asupra tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui (art. 57 alin. 1 Codul
Familiei). Patrimonial este şi dreptul copilului de posesie şi folosinţă a bunurilor
părinţilor, în cazul cînd ei locuiesc împreună (art. 57 alin. 3 Codul Familiei).
Dreptul copilului de a primi întreţinerea de la părinţi este reglementată de art.
74-79 Codul Familiei. Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul
stabilit de Codul Civil. Conform acestor prevederi, copilul poate avea în proprietate
orice bun care nu este exclus din circuitul civil. Acestea sunt bunurile primite în dar,
moştenite, cît şi cele dobîndite din sursele de venit propriu al copilului (bursa,
salariul, alimente primite de la unul sau ambii părinţi etc.). La fel copiii pot dobîndi
împreună cu părinţii sau unul dintre ei dreptul de proprietate în urma privatizării
locuinţei, conform Legii privatizării fondului de locuinţe nr. 1324-XII din
10.03.199391. În acest caz, proprietatea este comună, iar dreptul de posesie, de
folosinţă şi dispoziţie al copilului şi părinţilor sunt reglementate de legislaţia civilă
(art. 57 alin. 4 Codul Familiei). Conform prevederilor legale, în numele minorilor
care nu au atins vîrsta de 14 ani acţionează părinţii sau reprezentanţii legii (tutorii).
Minorii în vîrsta de la 14 ani până la 18 ani acţionează cu acordul reprezentanţilor
legali. În cazul cînd în numele copiilor minori acţionează părinţii, legislaţia nu
stipulează careva îngrădiri cu unele mici excepţii. Astfel, art. 15 alin. 2 din Legea
privatizării fondului de locuinţe prevede că „vînzarea locuinţei după privatizare la
care au participat indirect copii minori poate fi efectuată numai cu consimţămîntul
autorităţilor tutelare”.
91
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 5-7.
11
 Dacă minorii se află sub tutelă sau curatelă, pentru încheierea de acte juridice
care duc la micşorarea averii copilului sau renunţarea la drepturile lui patrimoniale se
cere permisiunea prealabilă a autorităţilor tutelare . Copiii minori care sunt angajaţi în
câmpul muncii pot deschide conturi pe numele lor în instituţiile financiare. Conturile
deschise pe numele copiilor minori de către părinţii lor aparţin copiilor cu drept de
proprietate personală. Ei pot dispune de banii aflaţi în instituţiile financiare în ordinea
generală, în dependenţă de capacitatea de exerciţiu, în baza art. 27 Codul Civil.
În caz de divorţ al părinţilor şi împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a
lor (art. 25 Codul Familiei), bunurile procurate pentru copiii minori se transmit
gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. Legea nu prevede că aceste bunuri se
transmit în proprietatea copilului, dar întrucît în această categorie sunt incluse doar
bunurile care au fost procurate pentru copii şi servesc copiilor se presupune că ele
sunt dăruite lor şi deci devin proprietate a copiilor.
La partajarea bunurilor comune ale soţilor, instanţa judecătorească poate să
diferenţieze cotele-părţi, ţinînd cont de interesele copiilor minori (art. 26 alin. 2
Codul Familiei). Diferenţa dintre cotele-părţi ale soţilor nu devine proprietate a
copiilor, dar asigură dreptul de posesie şi folosinţă a copiilor care vor locui cu
părintele căruia i s-a majorat cota-parte.
Dreptul de autor şi inventator constituie elemente ale proprietăţii intelectuale a
copilului. Legea nu înaintează careva restricţii pentru apariţia dreptului de autor,
legate de vîrsta subiectului sau capacitatea de exerciţiu, de aceea copilul poate avea
drepturi de autor şi inventator în cazul cînd a creat o operă de artă, literatură şi ştiinţă
sau a efectuat o invenţie. Statutul juridic al autorului ce nu a atins vîrsta majoratului
este reglementat de legislaţia civilă. Autorul cu vîrsta între14-18 ani îşi realizează
drepturile sale de autor de sine stătător: încheie contracte, îşi modifică operele sau
autorizează modificarea lor, primeşte remunerare de autor.
Minorul în vîrsta de 14 – 18 ani poate fi limitat de instanţa judecătorească în
dreptul de a dispune de salariu, bursă sau alte venituri realizate din activităţi proprii
sau de a-şi exercita dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau a unui alt rezultat al activităţii intelectuale. Limitarea se face
12
la cererea părinţilor, adoptatorilor, a curatorilor ori a autorităţii tutelare şi numai
pentru motive temeinice. Astfel de motive pot fi folosirea abuzivă de alcool, droguri,
substanţe stupefiante, finanţarea activităţii criminale, jocuri interzise de lege etc.
Un drept patrimonial al copilului este şi dreptul la succesiune, reglementat de
Codul Civil. Conform prevederilor legale, copilul are dreptul la moştenirea
patrimoniului părinţilor săi ca moştenitor legal de clasa I chiar din momentul cînd
este conceput. În scopul ocrotirii drepturilor succesorale ale copiilor minori, legislaţia
stabileşte că aceştea au dreptul la moştenirea patrimoniului părinţilor săi chiar şi în
cazul succesiunii testamentare .
Printre drepturile patrimoniale ale copilului legislaţia prevede dreptul copilului
la securitate socială, care este reglementat de un şir de acte normative ce prevăd
mecanismul de acordare a diferitelor tipuri de plăţi (pensii, îndemnizaţii, ajutoare)
prin sistemul de securitate socială. Principiul de acordare a dreptului de a beneficia de
securitatea socială este principiul contributiv al adulţilor care au în îngrijire copii.

§ 5. Apărarea drepturilor copilului

Preambulul Convenţiei ONU privind drepturile copilului prevede că copilul, din

cauza lipsei de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială şi de
îngrijire specială şi mai ales de o protecţie juridică, înainte şi după naştere.
Articolul 53 alin. 1 Codul Familiei dispune că copilului i se garantează apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. Drepturi şi interese ale copilului sunt multe şi
din totalitatea lor urmează să fie alese cele mai importante.
Convenţia privind drepturile copilului subliniază (art. 16, 19, 32-34, 37) că
copilul urmează să fie protejat împotriva următoarelor primejdii şi ameninţări:
 amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa privată şi atacuri ilegale la onoare şi
reputaţie;
 toate formele de maltratare, violenţă fizică şi psihică, abuzurile din partea
părinţilor sau a altor persoane răspunzătoare de copil;

13
  exploatarea economică a copilului şi angajarea într-o muncă ce constituie
pericol pentru sănătatea, educaţia sau dezvoltarea lui;
 folosirea substanţelor psihotrope şi a narcoticelor şi implicarea în producţia şi
distribuţia lor;
 toate formele de exploatare sexuală şi abuz sexual;
 tratamente sau pedepse crude, torturi, pedepse capitale şi alte tratamente
inumane sau degradante.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului se asigură de părinţi sau
de persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror,
autoritatea tutelară sau alte organe abilitate. Drepturile şi interesele legitime ale
copilului care este întreţinut şi educat într-o instituţie de stat sunt apărate de
administraţia acestei instituţii.
Minorul care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu până la atingerea
majoratului îşi apără drepturile şi interesele legitime de sine stătător (art. 58 alin. 3
Codul de Procedură Civilă). Conform art. 26 Codul Civil, minorul dobîndeşte
capacitatea deplină de exerciţiu la încheierea căsătoriei şi în caz de emancipare.
Emancipat poate fi declarat minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani, lucrează în baza
unui contract de muncă sau practică cu acordul părinţilor, activitatea de
întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu se efectuează prin hotărîrea
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, a adoptatorului sau curatorului, iar în
lipsa unui astfel de acord – prin hotărîrea judecătorească.
Statul asigură protecţia drepturilor copilului prin diferite strategii şi politici
prevăzute de acte normative speciale, care au ca scop asigurarea dezvoltării şi
realizării politicii de protecţie socială a copilului şi familiei la nivel naţional şi local,
cît şi armonizarea cadrului legal în domeniu de protecţie a copilului şi familiei şi
asigurarea implementării depline a Convenţiei ONU şi a altor acte normative
naţionale şi internaţionale în acest domeniu.
Ca organe guvernamentale menite să asigure elaborarea şi implementarea
politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei la nivel central şi local sunt
Consiliul Naţional pentru protecţia drepturilor copilului instituit prin Hotărîrea
14
Guvernului Republicii Moldova nr. 1001 din 30.09.20051 şi Ministerul Muncii
Protecţiei Sociale şi Familiei.
Codul Familiei (art. 53 alin.4) prevede că copilul are dreptul la protecţie contra
abuzurilor din partea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc. Aceasta este
posibil atunci cînd părinţii fac abuz de drepturile lor sau nu-şi îndeplinesc ori
îndeplinesc necorespunzător obligaţiile pe care le au în puterea legii, faţă de copii. În
astfel de cazuri, copilul este în drept să se adreseze autorităţii tutelare, iar de la vîrsta
de 16 ani – instanţei judecătoreşti. Autoritatea tutelară este obligată să controleze
faptele şi să aplice sancţiunile prevăzute de Codul contravenţional (avertisment,
amendă) sau să înainteze o acţiune în instanţa judecătorească despre decăderea din
drepturile părinteşti.
O garanţie a protecţiei drepturilor copilului este şi prevederea alineatului 6 al art.
53 Codul Familiei, care impune persoanelor cu funcţii de răspundere şi altor cetăţeni
care ştiu despre existenţa unui pericol pentru viaţa sau sănătatea copilului, despre
încălcarea drepturilor şi intereselor lui legitime, obligaţia să comunice acest fapt
autorităţii tutelare de la locul de aflare a copilului. Concomitent ei sînt obligaţi să facă
tot posibilul pentru a proteja drepturile şi interesele legitime ale copilului. Persoane
cu funcţii de răspundere sunt: funcţionarii de stat din organele administraţiei publice,
pedagogii din şcoli şi licee, educatorii şi şefii de grădiniţă etc. Autoritatea tutelară are
dreptul să viziteze familiile cu copii, fixînd situaţia reală şi să ia măsuri în vederea
protecţiei copilului.

Capitolul X. Drepturile şi obligaţiile părinţilor

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2005. – Nr. 132-134.
15
 § 1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. § 2. Litigiile privind
educaţia copiilor. § 3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile părinteşti. §
4. luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti

§ 1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti

Raportul juridic dintre părinţi şi copii apărut o dată cu atestarea provenienţei copilului în
modul stabilit de lege, dă naştere la drepturi şi obligaţii părinteşti. Acestea sunt drepturile şi
obligaţiile părinţilor cu privire la bunurile copilului şi cele cu privire la persoana copilului, sau
după cum le determină legislaţia: patrimoniale şi nepatrimoniale. Independenţa patrimonială în
raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, în sensul că părinţii nu au nici un drept asupra
bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, a opus reglementării juridice doar
dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Raporturile nepatrimoniale sînt mult mai vaste şi se
bazează pe următoarele principii:
– părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor părinteşti
numai în interesul copilului. Noţiunea de interes al copilului include un interes superior
obştesc, căci părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea
lui fizică, de educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu
capacităţile copilului şi posibilităţilor părinţilor;
– exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac sub îndrumarea şi
controlul continuu al autorităţii tutelare. Aceasta urmăreşte scopul asigurării unei ocrotiri
mai depline a minorului;
– drepturile şi obligaţiile părinteşti sînt limitate în timp, acţionînd numai pe perioada
minorităţii copiilor. O dată cu împlinirea majoratului, drepturile şi obligaţiile părinţilor
încetează;
– conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara
căsătoriei. Acest principiu este o consecinţă a asimilării depline a situaţiei legale a
copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie;
– egalitatea părinţilor privitor la drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, care este un
aspect al egalităţii în drepturi dintre femeie şi bărbat.
Conform capitolului XI din Codul Familiei, drepturile personale ale părinţilor sînt:
– la educaţia şi instruirea copilului;
– de a stabili domiciliul copilului;
– de a reprezenta copilul şi a-i apăra drepturile şi interesele legitime ale acestuia;
– de a-i stabili un nume şi prenume copilului;
– la apărarea drepturilor sale.
Drepturile şi obligaţiile părinţilor au un caracter personal, fiind legate de titularul lor şi nu pot
fi transmise sau cedate. Refuzul părinţilor de la drepturile sale şi acordul pentru adopţia copiilor
poate fi efectuat doar în ordinea stabilită de lege . Lipsirea de drepturile părinteşti sau limitarea în
aceste drepturi poate fi efectuată doar de instanţa judecătorească pentru motive expres prevăzute de
lege (art. 67, 71 Codul Familiei).
Acordînd părinţilor drepturi în privinţa copiilor, legislaţia impune totodată şi obligaţii,
inclusiv şi obligaţia de a-şi exercita drepturile în interesul copilului şi a societăţii. În acest sens,
putem spune că drepturile părinţilor sunt în acelaşi timp şi obligaţiile lor.
Cel mai important drept al părinţilor este dreptul la educaţia copilului.
16
 Educaţia este o anumită acţiune sistematică asupra psihologiei copilului pentru a-i forma
deprinderi şi calităţi dorite de educator. Dreptul la educaţie permite de a lua hotărâri şi a efectua
măsuri pentru formarea personalităţii copilului. Educaţia copiilor cuprinde şi grija părinţilor faţă de
sănătatea copiilor, de dezvoltarea fizică şi cea morală, de instruirea lor, de pregătirea pentru viaţa
de sine stătător.
Codul Familiei nu prevede expres formele concrete ale educaţiei, acestea fiind lăsate la
alegerea părinţilor. Părinţii, la rîndul lor, vor educa copiii în conformitate cu morala societăţii, cu
strategiile şi politicile statului în acest domeniu. Ei sunt acei care aleg forma de instruire a copilului
şi instituţia de învăţămînt luînd în consideraţie aptitudinile şi opinia copilului. Totodată părinţii sunt
oblugaţi să asigure frecventarea de către copil a şcolii până la sfîrşitul anului de învăţămînt în care
acesta atinge vîrsta de 16 ani. Deci, părinţii sunt obligaţi să respecte atît prevederile Codul Familiei,
cît şi prevederile Codului Educației, care impune învăţămîntul obligatoriu de nouă clase pentru toţi
copiii.
Dreptul şi obligaţia de a-şi educa copilul include şi dreptul părinţilor de a comunica cu el, de
a-l controla, de a acţiona asupra lui în conformitate cu propriile convingeri.
Problemele educaţiei copilului aparţin ambilor părinţi în egală măsură, chiar şi atunci cînd
părinţii locuiesc separat. Părintele care locuieşte separat nu numai are dreptul, dar şi este obligat să
participe la educaţia copilului. Părintele care locuieşte cu copilul nu este în drept să-l împiedice pe
celălalt să comunice cu copilul şi să participe la educaţia acestuia. În caz de apariţie a unor litigii
privind educaţia şi instruirea copilului, acestea se soluţionează de autoritatea tutelară, decizia căreia
poate fi atacată în instanţa judecătorească (art. 60 alin. 4 Codul Familiei).
Exercitîndu-şi drepturile, părinţii trebuie să excludă:
– comportamentul abuziv. Acesta se poate exprima în diferite forme, de exemplu, copilul
este impus la o muncă forţată care nu coincide vîrstei şi stării sănătăţii sau la alegerea
instituţiei de învăţămînt şi a formei de instruire nu s-a luat în considerare opinia copilului
şi aptitudinile şi, ca rezultat, el este nevoit să se ocupe de o activitate care-i provoacă
nervozitate sau dăunează psihicului;
– insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea. Aceste acţiuni folosite de părinţi duc la
formarea unei persoane cu deficienţe care ulterior se pot manifesta prin agresivitate,
cruzime, laşitate etc.;
– violenţa fizică şi psihică care poate duce la îmbolnăvirea copilului. Bolile pot fi fizice sau
psihice şi se pot manifesta atît în copilărie cît şi la maturitate;
– antrenarea în acţiuni criminale. În afară de faptul că aceasta se pedepseşte de legea
penală, societatea nu permite ca copiii, care sunt viitorul naţiunii, să fie educaţi într-un
astfel de mediu;
– consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanţelor stupefiante şi psihotrope, deoarece
aceasta este o acţiune negativă asupra sănătăţii copilului şi asupra psihologiei lui care
duce la degradarea personalităţii, îmbolnăvirea copilului şi poate provoca chiar moartea;
– practicarea jocului de noroc, cerşitul şi alte acte ilicite. Prin aceste acţiuni copilul este
lipsit de posibilitatea de a-şi dezvolta aptitudini pozitive care l-ar ajuta să ducă un mod
decent de viaţă.
Părinţii poartă răspundere pentru exercitarea drepturilor părinteşti în detrimentul intereselor
copilului. Răspunderea se naşte ca urmare a unei fapte ilicite, a unei neglijenţe sau a unei
imprudenţe.

17
 Principalul însă nu este răspunderea părinţilor, dar preîntîmpinarea indiferenţei neglijenţei,
abuzului faţă de creşterea şi educarea copiilor. De aceea statul, prin diferite metode, controlează
cum se efectuează creşterea şi educaţia copiilor în familie. Metodele pot fi diferite, în dependenţă
de caracterul relaţiilor care se stabilesc între părinţi şi copii, tutori, curatori sau alţi educatori şi
copii. Controlul educaţiei în familie poate fi efectuat de autorităţile tutelare, acestea la rîndul lor
folosind informaţiile grădiniţelor, şcolilor, liceelor, instituţiilor curative, cetăţenilor etc. Controlul
din partea statului are ca scop nu numai tragerea la răspundere a părinţilor, dar şi ajutorul în
problemele dificile privind educaţia copiilor.
Părinţii au dreptul de a stabili domiciliul copilului de la naştere şi până la majorat. Astfel,
conform art. 40 Codul Civil şi art. 63 Codul Familiei, domiciliul copilului în vîrsta de până la 14
ani este la părinţii săi. Trecînd de această vîrstă, copilul poate locui separat, cu condiţia că aceasta
nu influenţează negativ asupra educaţiei lui. Desigur, pentru locuirea separată de părinţi a
minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani trebuie să existe motive temeinice (de exemplu, îşi face
studiile în altă localitate). Dacă părinţii copilului locuiesc separat, domiciliul acestuia este
determinat prin acordul părinţilor. În lipsa acordului între părinţi, domiciliul se stabileşte de
instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele copilului.
Conform art. 61 alin. 2 Codul Familiei, părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor şi
acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile
administrative publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale.
Legislaţia prevede că părinţii, fiind reprezentanţi legali ai copiilor, sunt împuterniciţi să apere
drepturile şi interesele legitime ale copiilor. Acestea pot fi drepturile şi interesele ce reies din
raporturile juridice familiale, civile, de muncă, administrative, penale etc. Dreptul de a reprezenta
copiii aparţine ambilor părinţi şi poate fi realizat de mamă sau de tată sau de ambii.
În unele cazuri, legislaţia impune ca părinţii să acţioneze împreună. Astfel, Legea cu privire
la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova nr. 269-XII din 09.11.199496 prevede că copiii în vîrsta
de până la 18 ani pot beneficia de dreptul de a ieşi şi intra în Republica Moldova în temeiul cererii
reprezentanţilor lor legali. În cazul în care unul dintre părinţi nu acceptă ieşirea copiilor din ţară,
refuzul poate fi contestat în instanţa judecătorească (art. 3 alin. 2 şi 5).
Reprezentarea minorilor este direct legată de capacitatea lor de exerciţiu reglementată de
Codul Civil. Minorii care s-au căsătorit sau au dobândit capacitatea de exerciţiu deplină la vîrsta de
16 ani îşi apără drepturile şi interesele legitime de sine stătător.
Minorii în vîrsta de până la 14 ani sunt reprezentanţi de părinţi în toate raporturile juridice.
Cei care sunt în vîrsta de la 14 la 18 ani îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi
interesele legitime. Instanţa constată necesitatea introducerii în proces a reprezentantului legal al
minorului în vîrsta de la 14 la 18 ani (ar. 58 alin. 4 şi 5 Codul de Procedură Civilă).
Reprezentarea minorilor de către părinţi trebuie să fie numai în interesele copilului. În caz că
există un conflict de interese între părinţi şi copii, autoritatea tutelară este obligată să numească un
reprezentant pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului. Aceasta, spre deosebire
de părinţi, care reprezintă copilul fără careva împuterniciri speciale, are nevoie de o procură
eliberată de autoritatea tutelară (art. 61 alin. 3 Codul Familiei).
Legislaţia în vigoare nu reglementează dreptul părinţilor minori necăsătoriţi de a reprezenta
copilul său. Conform art. 59 Codul Familiei, părinţii minori necăsătoriţi au dreptul să locuiască
împreună cu copilul lor, să participe la educaţia lui, să recunoască şi să conteste paternitatea şi
maternitatea, dar nu pot să-şi reprezinte copilul.
96
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.6.
18
 Părinţii au dreptul să-i stabilească copilului numele de familie comun, sau dacă ei au nume
diferite – numele mamei sau al tatălui la acordul comun al lor.
Părinţii îi aleg copilului un prenume simplu sau unul format din două prenume care după
înregistrarea la oficiul de stare civilă este elementul principal ce îl deosebeşte pe copil de ceilalţi
membri ai familiei. Prenumele, la fel ca şi numele de familie, poate fi schimbat în ordinea
prevăzută de art. 56 Codul Familiei.
Părinţii au dreptul la apărarea drepturilor sale. Fiind un drept personal, dreptul părinţilor de
a creşte şi a educa copilul presupune că părintele trebuie să locuiască împreună cu copilul. Asta nu
exclude faptul că copilul poate fi plasat temporar într-o instituţie curativă pentru lecuire, într-o
instituţie educativă pentru instruire, la rude pentru îngrijire personală. Plasamentul temporar se face
la iniţiativa şi cu acordul părintelui şi numai în interesul copilului. Dar poate fi cazul cînd copilul a
fost luat fără voia părinţilor, sau chiar a fost furat, sau, deşi a fost plasat la altă persoană sau în altă
instituţie cu acordul părinţilor, el nu este întors acestora. De aceea legea ocroteşte drepturile
părinteşti. Şi anume, art. 66 Codul Familiei prevede că părinţii au dreptul să ceară înapoierea
copilului de la orice persoană care îl reţine fără un temei legal. În caz de litigiu, părinţii se vor
adresa instanţei judecătoreşti. La examinarea cauzei va fi atrasă autoritatea tutelară, care urmează
să facă un aviz în baza controlului efectuat pe marginea condiţiilor de trai ale părinţilor şi a cauzei
refuzului înapoierii copilului de către persoanele care îl reţin fără temei legal. Dacă instanţa
judecătorească va stabili că înapoierea copilului contravine intereselor acestuia, ea va refuza
înapoierea copilului şi va respinge acţiunea. Totodată instanţa judecătorească este obligată să
hotărască soarta copilului, fie că el rămâne la persoanele care l-au reţinut, fie că este transmis unei
instituţii de stat, în cazul cînd persoanele nu sunt în stare să-i asigure întreţinerea şi educaţia
respectivă.

§ 2. Litigiile privind educaţia copiilor

Litigiile privind educaţia copilului pot apărea între părinţi şi alţi membri ai familiei privind
locul de trai al copilului şi exercitarea dreptului la educaţia lui.
Litigiul privind determinarea locului de trai al copilului în cazul cînd părinţii locuiesc separat
apare, de regulă, în cazul divorţului părinţilor. Articolul 38 Codul Familiei prevede că în cazul
lipsei unui acord între soţi privind determinarea locului de trai al copiilor minori comuni instanţa
judecătorească este obligată să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori după divorţ.
La determinarea locului de trai al copiilor minori instanţa judecătorească va ţine cont de
egalitatea în drepturi şi obligaţiile mamei şi ale tatălui precum şi de opinia şi interesele copiilor.
Articolul 63 alin. 2 Codul Familiei menţionează că la soluţionarea unui astfel de litigiu se va ţine
cont:
– de ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi, surori;
– de vîrsta copilului;
– de calităţile morale ale părinţilor;
– de relaţiile existente între fiecare părinte şi copil;
– de posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea
copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.).
La determinarea domiciliului copilului minor instanţa judecătorească va cere avizul autorităţii
tutelare. Acest aviz se pregăteşte în baza procesului întocmit de autoritatea tutelară la domiciliul
fiecăruia dintre părinţi în care se vor elucida condiţiile de trai ale acestora, aspectele psihologice ale
19
relaţiilor dintre părinte şi copil, prezenţa altor rude şi relaţiile acestora cu copilul, faptul dacă
părintele şi-a creat o nouă familie, dorinţa copilului de a locui cu mama sau cu tata şi alte momente
importante.
La examinarea cauzei autoritatea tutelară va participa în mod obligatoriu pentru a susţine
avizul şi a-şi expune opinia privind determinarea locului de trai al copilului minor. Copilul care a
împlinit vîrsta de 10 ani va fi audiat de instanţa judecătorească şi se va ţine cont de opinia acestuia,
dacă ea nu contravine intereselor lui.
Practica judiciară demonstrează că la soluţionarea litigiilor privind determinarea locului de
trai al copilului în cazul divorţului părinţilor, de cele mai multe ori copiii se transmit spre educaţie
mamei şi locuiesc împreună cu ea. Nu există nici o argumentare în acest domeniu. Şi aici am
menţiona că este corectă expresia psihologului A. Eghides, care afirma că, dacă mamele tinere nu
ar fi încrezute la suta de procente că, plecînd de la soţ, vor lua cu ele şi copilul, lor mult mai rar le-
ar veni gîndul despre posibilitatea divorţului. Legislaţia în vigoare prevede egalitatea în drepturi şi
obligaţii a părinţilor faţă de copii, astfel practica judiciară trebuie să ţină cont de acest principiu la
determinarea locului de trai al copilului, cu atît mai mult că viaţa dovedeşte că bărbaţii nu cedează
femeilor în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor.
Hotărîrea instanţei judecătoreşti privind determinarea locului de trai al copilului poate fi
modificată la cererea oricărui dintre părinţi. De exemplu, dacă părintele care locuieşte separat îşi
îmbunătăţeşte condiţiile de trai şi manifestă o grijă mai activă faţă de creşterea şi educaţia copilului,
el se poate adresa în instanţa judecătorească cu o cerere despre transmiterea copilului lui. Tot la fel
şi în cazul cînd părintele cu care locuieşte copilul nu-şi onorează obligaţiile. Cererea privind
schimbarea locului de trai al copilului poate fi depusă şi de părintele cu care locuieşte copilul în
cazul cînd acesta, din motive obiective, nu poate să crească şi să educe mai departe copilul (boală
gravă, necesitatea plecării într-o deplasare de lungă durată etc.). Refuzul de a creşte şi a educa
copilul fără motive temeinice poate duce la decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Schimbarea hotărîrii instanţei judecătoreşti este posibilă, deoarece ambii părinţi au aceleaşi drepturi
şi obligaţii faţă de copii, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat de copil.
În mod obişnuit, părintele care locuieşte separat participă la educaţia şi întreţinerea copilului
în baza acordului cu celălalt părinte. Dar, nu rareori, părintele care locuieşte cu copilul împiedică
contactul dintre copil şi celălalt părinte.
Litigiul privind exercitarea drepturilor părinteşti în cazul cînd părinţii locuiesc separat se
soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa
judecătorească, care va emite hotărîrea respectivă (art. 64 alin. 2 Codul Familiei).
Părintele care locuieşte separat de copil are aceleaşi drepturi ca şi părintele care locuieşte cu
copilul. El poate comunica cu copilul, poate participa la educaţia şi instruirea lui, poate primi
informaţiile necesare de la toate instituţiile educative, curative, de asistenţă socială. Totodată el are
obligaţiile prevăzute de lege, inclusiv obligaţia de a întreţine copilul, de a participa la cheltuielile
suplimentare cauzate de circumstanţe excepţionale şi poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de
copilul minor .
În cazul apariţiei litigiului, părintele ale cărui drepturi au fost încălcate se poate adresa la
autoritatea tutelară din raza domiciliului copilului. Autoritatea tutelară în prezenţa ambilor părinţi
scoate la iveală cauza neînţelegerii şi, reieşind din interesul copilului, stabileşte un orar care să
satisfacă cerinţele ambilor părinţi şi să acorde părintelui care locuieşte separat posibilitatea de a-şi
exercita drepturile părinteşti. În caz că părintele care locuieşte cu copilul împiedică mai departe
exercitarea drepturilor de către celălalt faţă de el, poate fi aplicată sancţiunea prevăzută de art. 64
20
Codul contravenţional . În caz de încălcare repetată, la cererea părintelui ale cărui drepturi sînt
încălcate, litigiul va fi soluţionat de instanţa judecătorească. Instanţa judecătorească poate refuza
acţiunea dacă va constata că: comportamentul părintelui este în detrimentul copilului (beţie,
narcomanie, atragere în activitatea antisocială sau criminală etc.) sau că acesta prezintă pericol
pentru viaţa şi sănătatea copilului (copilul nu este hrănit, îngrijit, tratat, în caz de boală etc.).
În lipsa acestor temeiuri, instanţa judecătorească hotărăşte ordinea de participare la educaţia
copilului a părintelui care locuieşte separat. În caz că hotărîrea instanţei judecătoreşti se încalcă,
faţă de părintele vinovat se va aplica sancţiuni prevăzute de legislaţia procesuală civilă. Dacă
încălcările vor avea un caracter repetat, la cererea părintelui care locuieşte separat de copil, instanţa
judecătorească poate să-i transmită acestuia copilul spre creştere şi educare. Desigur, schimbarea
locului de trai al copilului de la un părinte la celălalt se va face numai respectînd interesele
copilului, iar dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont şi de opinia lui. La examinarea
cauzei va fi atrasă şi autoritatea tutelară, care trebuie să-şi exprime opinia privind interesul
copilului reieşind din studierea condiţiilor de trai, a personalităţii şi posibilităţilor educaţiei
părinţilor etc.
Litigiul privind educarea copiilor pot apărea nu numai între părinţi, dar şi între părinţi şi
alte rude. Articolul 65 Codul Familiei prevede că bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul să
comunice cu acesta. Dacă părinţii copilului sau numai unul dintre ei refuză acest drept, litigiul este
soluţionat de autoritatea tutelară. Aceasta din urmă poate, printr-o hotărâre a sa, obliga părinţii să
permită rudelor comunicarea cu copilul. Dacă hotărîrea autorităţii tutelare este neglijată, faţă de
părinţi vor fi aplicate prevederile art. 64 Codul Contravenţional. În caz că aplicarea sancţiunilor nu
aduc rezultatele dorite, la cererea bunicilor, fraţilor şi surorilor litigiul va fi soluţionat de instanţa
judecătorească.
Acţiunea privind înlăturarea impedimentelor de comunicare cu copilul a bunicilor, fraţilor şi
surorilor poate fi respinsă numai în cazul existenţei unui pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului,
pentru dezvoltarea lui spirituală.

§ 3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile părinteşti

Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune care poate fi aplicată faţă de părinţii
care din culpă gravă nu-şi îndeplinesc obligaţiunile faţă de copii sau fac abuz de drepturile lor
părinteşti. Sancţiunea dată are o destinaţie triplă: în primul rînd, şi asta este scopul ei principal, de a
proteja sănătatea fizică şi psihică a copilului şi de a-i crea condiţii normale de viaţă; în al doilea
rînd, de a pedepsi părinţii pentru comportamentul lor antisocial dăunător; în al treilea rînd, prin
aplicarea acestei sancţiuni faţă de părinţii concreţi a influenţa asupra altor părinţi pentru a
preîntîmpina comportamentul lor negativ faţă de copii97.
Decăderea din drepturile părinteşti se face numai pentru motivele şi în ordinea prevăzută de
legislaţie. Este o sancţiune foarte severă, însă nu este absolută, deoarece legislaţia permite în
anumite condiţii restabilirea drepturilor părinteşti.
Articolul 67 Codul Familiei prevede că părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de
întreţinere. Aceasta include acţiunile sau inacţiunile care pun în primejdie sănătatea fizică
şi psihică a copilului, dezvoltarea lui morală, asigurarea condiţiilor de trai şi materiale,
învăţătură şi instruirea copilului. Dacă părinţii se eschivează sistematic de la plata pensiei
97
Советское семейное право / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая литература, 1982, р. 168.
21
 de întreţinere pentru copii, ei la fel pun în primejdie asigurarea unui nivel decent de viaţă
a copilului. Aici trebuie de luat în vedere faptul că dacă părintele nu plăteşte pensia de
întreţinere din motive obiective, decăderea din drepturile părinteşti nu poate fi efectuată în
baza acestei prevederi;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă dintr-o
instituţie de asistenţă socială sau alta similară. Din aceste prevederi pot face excepţie
cazurile cînd copilul are un handicap vădit şi la cererea părinţilor sau cu acordul lor el
este plasat într-o instituţie curativă din sistemul organelor de asistenţă socială pentru copii
invalizi. Nu se va considera refuz şi acordul părintelui (care a plasat copilul într-o
instituţie de stat pentru creştere şi întreţinere neavînd el însuşi mijloace de întreţinere) dat
pentru adopţia copilului în ordinea prevăzută de lege;
c) fac abuz de drepturile părinteşti, ceea ce include folosirea drepturilor pentru a impune
copilul la cerşit, consumul alcoolului, a drogurilor, implicarea în activitatea criminală,
interdicţia de a frecventa şcoala, cheltuirea mijloacelor destinate pentru creşterea şi
îngrijirea copilului în scopuri contrare. Aceste acţiuni de regulă sunt săvîrşite repetat şi
respectiv dăunează sănătăţii fizice şi dezvoltării morale a copilului. Primejdia abuzului de
drepturile părinteşti constă în faptul că copilul are încredere deplină în părinţi şi ei
folosesc neputinţa lui de a se împotrivi, ceea ce duce la încălcarea directă a drepturilor
copilului şi dauna pricinuită nu întodeauna poate fi recuperată;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau psihică, atentează la
inviolabilitatea sexuală a copilului. Cruzimea poate fi exprimată prin violenţă psihică sau
fizică faţă de copil, violenţa psihică se poate exprima în insuflarea spaimei, prin diferite
ameninţări care înlătură împotrivirea copilului şi duc la supunerea oarbă la toate
indicaţiile părintelui, violenţa fizică, bătăi, schingiuiri, pricinuirea durerii fizice prin
diferite modalităţi, inclusiv exploatarea copilului la muncă peste puterile lui şi lipsirea de
hrană şi apă. Atentarea la inviolabilitatea sexuală a copilului este temei pentru intentarea
unui dosar penal împotriva părintelui (părinţilor), deoarece în aceste cazuri este prezentă
componenţa unei infracţiuni prevăzută la art. 171-175 Codul Penal;
e) prin comportarea amorală, influenţează negativ asupra copilului, ceea ce înseamnă că
părinţii încalcă normele de convieţuire existente în societate în aşa măsură că faptul
traumează psihologia copilului sau îl pune într-o situaţie grea, cum ar fi participarea de
către părinte (părinţi) la unele activităţi criminale, la prostituţie, la transformarea
domiciliului comun în casă de toleranţă;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie. Alcoolismul cronic şi narcomania sînt
nişte boli care duc la degradarea persoanelor, pericolul lor constă în faptul că, de regulă,
părinţii nu-şi dau seama de acţiunile care le săvîrşesc, sunt agresivi sau, chiar dacă nu,
oricum ei prezintă primejdie pentru copii, deoarece sunt lipsiţi de grija părintească deseori
sunt flămînzi, neîngrijiţi, suferă de diferite boli sau sunt lăsaţi fără supraveghere, suferă
moral şi fizic. Se consideră cronic alcoolismul şi narcomania atunci cînd există concluzia
medicală în această privinţă. Pentru aplicarea sancţiunii nu trebuie numaidecît să fie
prezente acţiunile părintelui împotriva copilului, deoarece însuşi faptul că ei suferă de
alcoolism sau narcomanie prezintă primejdie pentru copilul care poate avea urmări
ereditare, fiind născut din aceiaşi părinţi şi la care se şi mai educă modul de viaţă cu
alcool şi droguri. În cazul dat poate şi să nu fie constatată culpa părinţilor la moment, dar
avînd în vedere faptul că ei sunt vinovaţi de situaţia la care au ajuns, decăderea din
22
 drepturile părinteşti poate avea loc. Dacă instanţa judecătorească va constata că nu există
culpa părinţilor, oricum în scopul ocrotirii intereselor copilului minor el trebuie luat de la
părinţi şi transmis autorităţii tutelare;
g) au săvîrşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului. Acest
temei poate fi invocat în cazul cînd există o sentinţă a instanţei judecătoreşti care a
constatat acţiunile premeditate ale părintelui îndreptate la săvîrşirea infracţiunilor
împotriva copiilor săi minori – atentarea la viaţa copiilor, determinare şi sinucidere,
vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii, lăsarea în primejdie a
copilului, contaminarea cu maladia HIV/SIDA. Traumează copilul atît fizic cît şi psihic
nu numai acţiunile criminale împotriva lui, dar şi cele care sunt îndreptate împotriva
soţului, adică a celuilalt părinte al copilului. Părintele poate fi decăzut din drepturile
părinteşti atît în cazul cînd crima a fost săvîrşită în prezenţa copilului, cît şi în lipsa lui,
deoarece tragedia care s-a întîmplat în familie oricum acţionează negativ asupra copilului;
h) în alte cazuri, cînd aceasta o cer interesele copilului. Alte cazuri pot fi atunci cînd sînt
încălcate drepturile şi interesele legitime ale copilului, dar aceste încălcări nu pot fi
integrate în motivele enumerate mai sus. La examinarea acestei cauze instanţa
judecătorească trebuie să examineze foarte minuţios toate problemele care dovedesc
încălcarea drepturilor copilului, culpa părinţilor şi faptul că lipsirea părinţilor de drepturi
este în interesul copilului. Spre deosebire de legislaţia altor state (art. 508 Codul Civil al
României, art. 63 Codul Familiei Federaţiei Ruse, art. 378 Codul Civil al Franţei), prin
introducerea acestui punct în art. 67 Codul Familiei motivele pentru decăderea din
drepturile părinteşti nu mai sunt limitativ prevăzute de lege şi textul nu mai este de strictă
interpretare.
Articolul 68 Codul Familiei prevede că decăderea din drepturile părinteşti se face numai pe
cale judecătorească. Alte organe nu pot examina această problemă. Acţiunea privind decăderea din
drepturile părinteşti poate fi pornită de:
a) unul din părinţi (în cazul lipsei părinţilor - tutorele copilului);
b) autoritatea tutelară;
Alte persoane decât cele indicate la art. 68 alin. 2 Codul Familiei nu sînt în drept de a se
adresa în instanţa de judecată cu o cerere privind decăderea părinţilor din drepturile părinteşti. În
calitate de pîrît poate fi un părinte sau ambii. Constatînd că acţiunea despre decăderea din drepturile
părinteşti este înaintată la cererea unuia dintre părinţi, instanţa judecătorească este obligată în
fiecare caz separat să stabilească locul aflării celuilalt părinte, să pună în discuţie chestiunea privind
atragerea lui la dezbaterile judiciare şi posibilitatea transmiterii copilului pentru educaţie în caz de
solicitare a unor astfel de cerinţe.
Cererea privind decăderea din drepturile părinteşti se examinează cu participarea obligatorie a
autorităţii tutelare. Aceasta, la rîndul ei, trebuie să prezinte actul de cercetare în care să elucideze
circumstanţele constatate şi avizul privind opinia asupra decăderii din drepturile părinteşti a unuia
sau a ambilor părinţi.
În şedinţa de examinare a cererii privind decăderea din drepturile părinteşti instanţa
judecătorească este obligată să soluţioneze chestiunea despre încasarea pensiei de întreţinere de la
părinţi, deoarece ei nu sunt scutiţi de obligaţia de întreţinere a copilului în privinţa căruia sînt lipsiţi
de drepturi. Plata întreţinerii se va efectua indiferent de faptul dacă, după intrarea în vigoare a
hotărîrilor instanţei judecătoreşti, copilul va fi plasat într-o familie sau într-o instituţie de stat.

23
 Instanţa judecătorească este obligată să anunţe procurorul despre faptele infracţionale în
privinţa copiilor, dacă acestea au fost constatate. Încă o garanţie pentru ocrotirea drepturilor
personale şi patrimoniale ale copilului este obligaţia instanţei judecătoreşti prevăzută în alin. 4 art.
68 Codul Familiei, de a transmite în termen de trei zile, de la data cînd hotărîrea privind decăderea
din drepturile părinteşti a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza
teritorială a instanţei. Acesta, la rîndul lui, înscrie menţiunile respective pe actul de naştere al
copilului (art. 69 din Legea privind actele de stare civilă). Conform alin. 3 art.8 Legea privind
actele de stare civilă, părinţii care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti nu pot primi duplicate
ale certificatului de naştere al copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti, fiind o măsură de ocrotire a copiilor minori şi o sancţiune
gravă pentru părinţi, are şi efectele sale juridice, acestea fiind reglementate de art. 70 Codul
Familiei. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pierd toate drepturile părinteşti cu privire la
persoana şi bunurile minorului precum şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine
copilul şi anume:
1) dreptul de a educa copilul. Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părinţilor decăzuţi
din drepturile părinteşti de a avea întrevederi cu copilul dacă, prin asemenea întrevederi,
creşterea, educaţia, învăţătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie;
2) dreptul de a apăra şi a reprezenta copilul în relaţiile lui cu toate persoanele fizice şi
juridice;
3) dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl reţine fără temei legal;
4) dreptul de a primi pensiile, indemnizaţiile şi alte plăţi ce i se cuvin copilului. Acestea vor
fi primite de persoanele la care se va afla copilul în continuare;
5) dreptul de a primi întreţinerea de la copilul major apt de muncă;
6) dreptul la moştenire asupra patrimoniului copilului în cazul decesului acestuia;
7) dreptul de a da consimţămîntul pentru adopţia copilului, emanciparea lui;
8) dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreţinătorului, în cazul decesului copilului
major;
9) dreptul la înlesnirile prevăzute de legislaţia muncii pentru femeile care au copii minori
până la anumite vîrste etc.
Pierderea de către părinţi a drepturilor enumerate mai sus are loc numai în privinţa copiilor
care sunt indicaţi în hotărîrea instanţei judecătoreşti despre decăderea din drepturile părinteşti. Dacă
în familie mai există şi alţi copii sau ei se nasc după pronunţarea hotărîrii, părinţii au, în privinţa
acestor copii, toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţie.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pierd nu numai drepturile bazate pe faptul rudeniei
cu copilul, dar şi posibilitatea dobîndirii anumitor drepturi personale familiale subiective, ca dreptul
de a fi: adoptator (art. 12 Legea nr. 99/2010), tutore sau curator (art. 143 Codul Familiei), părinţi-
educatori.
Copilul ai cărui părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă
asupra spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenie cu părinţii şi rudele fireşti,
inclusiv dreptul la succesiune.
Decăderea din drepturile părinteşti presupune izolarea copilului de părinţi în scopul ocrotirii
sănătăţii fizice şi psihice a lui, cît şi asigurarea unor condiţii favorabile pentru creştere şi educare.
În practică, menţinerea dreptului de folosinţă asupra spaţiului locativ de către copil este
problematic.
Avînd în vedere legislaţia locativă, sînt posibile mai multe situaţii:
24
 1) familia locuieşte într-un apartament de stat – părinţii pot fi evacuaţi fără a li se propune
alt spaţiu locativ;
2) casa sau apartamentul îi aparţine cu drept de proprietate personală părintelui care nu a fost
decăzut din drepturile părinteşti – cel ce a fost decăzut din drepturile părinteşti poate fi
evacuat fără ca să i se propună alt spaţiu locativ;
3) locuinţa aparţine părinţilor cu drept de proprietate comună în devălmăşie sau părintelui
care a fost decăzut din drepturile părinteşti cu drept de proprietate personală – acest
părinte nu poate fi evacuat deoarece el nu a fost lipsit de dreptul de proprietate.
Dacă din drepturile părinteşti a fost decăzut un părinte, copilul, reieşind din interesele lui, se
transmite spre creştere şi educare celuilalt părinte.
În cazul cînd ambii părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copilul se transmite
autorităţii tutelare pentru ca aceasta să-l ia la evidenţă ca pe un copil lipsit de grija părintească şi să-
i aleagă una din formele de educaţie potrivită. Copilul lipsit de ocrotirea părintească poate fi plasat
sub tutelă (curatelă), propus spre adopţie, plasat într-o casă de copii de tip familial sau într-o
instituţie de stat educativă ori curativă.
Conform art. 70 Codul Familiei, părinţii pot fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă:
1) au încetat împrejurările care au condus la decăderea lor din aceste drepturi;
2) dacă restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului;
3) dacă copilul nu este adoptat.
Restabilirea în drepturile părinteşti se face numai pe cale judecătorească la cererea persoanei
decăzute din aceste drepturi şi cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.
La depunerea cererii părintele trebuie să anexeze toate probele care dovedesc că el şi-a
schimbat modul de viaţă, are un venit stabil, un spaţiu locativ şi este în stare să crească şi să educe
copilul respectîndu-i drepturile şi interesele legitime. De exemplu, pot fi cazuri cînd acesta s-a tratat
de alcoolism cronic sau narcomanie şi o perioadă îndelungată duce un mod normal de viaţă.
Autoritatea tutelară va da un aviz în vederea posibilităţilor părinţilor de a educa copilul, bazat pe un
control riguros al condiţiilor de trai ale acestora. La fel, autoritatea tutelară se va expune dacă
restabilirea părinţilor în drepturi coincide interesului copilului. Copilul care a împlinit vîrsta de 10
ani va fi audiat personal pentru a afla opinia lui privind restabilirea părintelui în drepturi.
În cazul cînd copilul a cărui părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti a fost adoptat şi
adopţia nu a fost desfăcută, restabilirea în drepturi nu poate avea loc, deoarece nu este în interesul
copilului de a-l despărţi de adoptatori, pe care el îi consideră părinţi care îi asigură o copilărie
fericită.

§ 4. Luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti

O altă sancţiune aplicată în cazul neîndeplinirii obligaţiilor părinteşti şi încălcărilor grave ale
drepturilor copilului este luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti reglementată de
art. 71 Codul Familiei.
Luarea copilului înseamnă limitarea drepturilor părinteşti în scopul ocrotirii intereselor
copilului minor. Această măsură de ocrotire a copilului, spre deosebire de decăderea din drepturile
părinteşti, are un caracter temporar. Deşi Codul Familiei nu indică termenul pentru care copilul este
luat de la părinţi, în esenţă luarea este temporară, deoarece se prezumă că părintele sau părinţii au
un comportament neadecvat, iar societatea şi statul îi consideră temporar inapţi de a-şi exercita
drepturile şi îndeplini obligaţiile părinteşti în interesul copilului.
25
 Spre deosebire de decăderea din drepturile părinteşti, care se aplică în toate cazurile cînd este
prezentă culpa părinţilor, luarea copilului poate avea loc şi în cazul cînd părintele nu
conştientizează acţiunile sale şi deci nu poate fi stabilită vinovăţia lui.
Conform art. 71 Codul Familiei, copilul poate fi luat de la părinţi la cererea autorităţii tutelare
în baza hotărîrii judecătoreşti.
Unicul temei pentru luarea copilului este că aflarea copilului împreună cu părinţii prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea lui. De regulă, acestea sunt cazurile cînd părinţii sau unicul părinte
care educă copilul se îmbolnăveşte psihic şi, respectiv, nu poate creşte şi educa copilul. Desigur,
pot fi şi alte motive, dar legislaţia nu le enumeră. Se poate întîmpla cazul cînd copilul este luat de la
ambii părinţi, deoarece nici unul dintre ei nu este în stare să aibă grijă de copil, şi transmis bunicilor
spre educare.
Articolul 71 alin. 2 Codul Familiei prevede că în cazuri excepţionale, dacă există un pericol
iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la
părinţi. În acest caz autoritatea tutelară este obligată:
– să anunţe procurorul timp de 24 ore;
– să pornească în termen de cel mult 3 zile lucrătoare o acţiune în instanţa judecătorească
privind luarea copilului de la părinţi sau decăderea părinţilor din drepturile părinteşti.
Instanţa judecătorească va examina cauza şi, dacă va lua hotărîea privind luarea copilului de
la părinţi, acestuia i se va asigura un plasament într-o instituţie educativă sau curativă sau sub tutelă
(curatelă); dacă instanţa va constata că pericolul pentru care a fost luat copilul a decăzut, se va
pronunţa o hotărâre despre înapoierea copilului părinţilor. Copilul va fi înapoiat şi în cazul cînd
autoritatea tutelară nu va respecta termenul de 3 zile lucrătoare pentru adresarea în instanţa
judecătorească.
În urma luării copilului de la părinţi, aceştia pierd dreptul de a comunica cu copilul, de a
participa personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele. Conform art. 72 alin. 2 Codul
Familiei, în unele cazuri părinţilor li se poate permite de către autoritatea tutelară întrevederea cu
copilul. Desigur, aceste întrevederi nu trebuie să influenţeze negativ asupra copilului.
Dacă după o oarecare perioadă părinţii se tratează şi sunt conştienţi de comportamentul lor
faţă de copil, ei pot depune o cerere în instanţa judecătorească despre înapoierea copilului (art. 71
alin. 5 Codul Familiei). Cererea va fi examinată de către instanţa de judecată cu participarea
obligatorie a autorităţii tutelare care va examina condiţiile de trai ale copilului şi ale persoanei care
pretinde la educaţia copilului şi va prezenta avizul respectiv. Acest aviz este foarte important, dar
întrucît nici o probă nu poate avea putere doveditoare instanţa va lua în consideraţie toate probele în
ansamblu. Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti este contrară avizului autorităţii tutelare, ea trebuie
să conţină motivaţia respectivă.

26
27