TEMA 14 ABORDAREA COMPORTAMENTALISTĂ – I.

BURRHUS F. SKINNER:
CONDIŢIONAREA OPERANTĂ

14.1. Burrhus F. Skinner - schiţă biografică

14.2. Mecanismul condiţionării operante
14.3. Modelarea comportamentului
14.4. Condiţionarea operantă – aplicaţii în modificarea
comportamentului
14.5. Viziunea lui Skinner asupra naturii umane şi a personalităţii
14.6. Terminologie în teoria lui Skinner
14.7. Reflecţie critică, recapitulare şi consolidare

14.1. Burrhus Frederic Skinner (1904 - 1990) - schiţă biografică

Spre deosebire de psihologii studiaţi până acum, Skinner consideră că originile,

cauzele comportamentului nu se află în structurile interne (psihologice, biologice) ale
persoanei, ci în exterior. Fiinţa umană nu se comportă aleator, ea este, asemeni unei
maşini, un sistem complex, care se comportă în mod logic. Persoana este produsul
întăririlor trecute: comportamentele recompensate se vor repeta, cele nerecompensate
sau pedepsite nu se vor repeta. Comportamentul uman este deci predeterminat, logic şi
controlabil.
Viaţa lui Skinner, aşa cum o relatează el, pare să explice orientarea sa teoretică
ulterioară.

S-a născut într-o localitate din Pennsylvania, fiul cel mare al unui avocat. Fratele său
mai mic a murit la 16 ani.

Atmosfera din familie era foarte severă, impregnată de precepte morale rigide, de
interdicţii şi prescripţii riguroase ale modului de comportare.

A fost învăţat să se teamă de Dumnezeu, de poliţişti şi de ce va spune lumea. Mama
sa avea o metodă infailibilă de a-i controla comportamentul: “ţîţ – ţîţ” şi “ce va spune
lumea ?”, iar tatăl îi amintea mereu ce s-ar întâmpla dacă ar deveni criminal, ba chiar
l-a dus să viziteze închisoarea.

Ca adult, se temea să facă tot felul de gesturi care fuseseră dezaprobate de părinţi în
copilărie.

Toate aceste limitări rigide ale comportamentului său în decursul copilăriei au
influenţat concepţia lui despre personalitate.

Viziunea oarecum “mecanicistă” asupra comportamentului a fost se pare influenţată
de pasiunea lui din copilărie pentru mecanică; îi plăcea să proiecteze şi să asambleze
diverse maşinării, a încercat chiar să realizeze un perpetuum mobile.

Faptul că lucrările lui experimentale au fost realizate pe animale îşi are obârşia tot în
copilărie: avea o colecţie foarte diversă de animale de casă pe care le îngrijea - şerpi,
broaşte, ţestoase, veveriţe şi şopârle. Citea mult despre animale şi încerca să le
deseneze, mai ales după ce văzuse un show cu porumbei-pompieri.

I-a plăcut şcoala şi aspira să urmeze studii superioare în domeniul lingvistic. 9i-a luat
diploma de studii în engleză şi a încercat să devină scriitor, dar s-a convins că este
lipsit de talent. A început să citească lucrări de I. P. Pavlov şi J. B. Wattson, încercând

127
 să înţeleagă comportamentul uman. Aşa a ajuns să studieze psihologia la Harvard
unde şi-a luat şi doctoratul în 1928.

A continuat să lucreze ca cercetător până în 1936 şi s-a transferat ulterior la
Minnesota şi Indiana, dar a revenit la Harvard în 1945, unde şi-a continuat cu
minuţiozitate şi perseverenţă lucrările până la sfârşitul carierei (Schultz, 1986,
pp. 353-355).

14.2. Mecanismul condiţionării operante

B. F. Skinner nu era preocupat de interiorul fiinţei umane, pe care, cu consecvenţă

behavioristă, o considera “o cutie neagră”, inaccesibilă cunoaşterii. Viziunea lui despre
comportament era simplă, pozitivistă: el poate fi controlat prin consecinţele (efectele) sale.
Omul sau animalul poate fi învăţat să facă orice, atât timp cât sunt controlate întăririle
comportamentului său. Abordarea sa este strict nomotetică, studiind comportamente
variate ale omului şi animalelor, el încearcă să desprindă legitatea, invariantul, după
modelul ştiinţelor exacte.

Comportamentul
Adaptarea la mediul înconjurător se realizează prin comportamente, care, în
viziunea lui Skinner, pot fi de comportamente de răspuns şi comportamente operante
(adaptat după Schultz, pp. 357-359).
• Comportamentul de răspuns presupune, aşa cum sugerează denumirea, răspunsul
la un stimul din mediu. Cel mai simplu comportament de răspuns este reflexul
necondiţionat (ex.: reflexul rotulian), care presupune o reacţie instinctivă, neînvăţată şi
de aceea, directă şi involuntară. Treapta următoare presupune deja învăţarea: prin
asocierea repetată a unui stimul necondiţionat (hrană) cu un stimul neutru (sunetul
paşilor îngrijitorului în varianta iniţială a experimentului lui Pavlov) se provoacă un
comportament de răspuns - reflexul condiţionat.
Analizând experimentul pavlovian, devenit clasic, Skinner a ajuns la concluzia că
învăţarea (reflexul condiţionat) a fost posibilă deoarece asocierea a fost întărită prin
efectul său: la capătul fiecărei secvenţe de asociere animalul a primit hrană. Odată
format, răspunsul condiţionat poate fi menţinut tot prin întărire. În absenţa întăririi,
frecvenţa răspunsului condiţionat va scădea, pentru ca în final reflexului condiţionat să
se stingă1.
• Comportamentul operant Spre deosebire de comportamentul de răspuns, care
depinde de întărirea prin stimulii fizici imediaţi, specifici pentru fiecare tip de răspuns,
comportamentul operant este voluntar, nespecific (nu există o legătură univocă S - R)
şi explică adaptări mai flexibile la mediu. Skinner era de părere că marea majoritate a
comportamentelor au la bază condiţionarea operantă şi nu cea reflexă.
Atât omul, cât şi animalul acţionează de multe ori în mod spontan, comportamentul
fiind mai degrabă activ, emis, decât reactiv, reflex. Întărirea în cazul condiţionării
operante provine tot din efectul comportamentului dar, spre deosebire de
condiţionarea reflexă, produce schimbări în mediul extern.
De exemplu copilul care plânge şi apoi primeşte mâncarea, jucăria, etc., va folosi în
viitor plânsul ca pe un instrument cu ajutorul căruia obţine ceea ce vrea. Iniţial plânsul
este instinctiv dar, prin asocierea repetată cu o recompensă, sau cu eliminarea unui
disconfort (schimbatul scutecelor), el va fi folosit ulterior în mod deliberat, ca un
“instrument” de obţinut reducerea disconfortului. Dacă plânsul nu produce astfel de
efecte, cu timpul copilul va renunţa la el.

1
Stingerea reflexului condiţionat = descreşterea frecvenţei de apariţie a reflexului condiţionat
datorită absenţei întăririi.

128
 B. F. Skinner a conceput aparate de condiţionare operantă pentru animale,
reuşind să demonstreze pe cale experimentală legităţile învăţării instrumentale (operante).
Pornind de la experimentele de învăţare prin condiţionare operantă, a ajuns la concluzia
că majoritatea comportamentelor, inclusiv cele umane sunt învăţate astfel. La început
copilul are o serie de comportamente aleatoare, haotice, dintre care unele sunt întărite de
părinţi. El va repeta comportamentele întărite şi le va abandona pe celelalte.
Condiţionarea operantă va modela astfel comportamentul, aşa cum sculptorul modelează
argila.
Personalitatea este astfel construită ca o configuraţie (pattern) de comportamente
operante şi nimic mai mult. Comportamentul nevrotic nu este decât rezultatul întăririi unor
acţiuni greşite, care ajung astfel să se perpetueze. Comportamentul poate fi modificat prin
schimbarea întăririlor sau prin modificarea ritmului sau gradului în care sunt
acordate (id. p. 358).

Grafice de întărire
Pentru a realiza învăţarea nu este nevoie ca fiecare comportament să fie întărit.
Este suficient ca întăririle să fie acordate la anumite intervale, pe care Skinner a încercat
să le stabilească experimental la nivel optim2. Graficele de întărire la care a ajuns sunt
variate: cu interval fix, cu rată fixă, cu interval variabil şi cu rată variabilă (id., pp. 359-362):
• Graficul cu interval fix - întăririle se acordă la intervale de timp fixe, indiferent dacă
se produce sau nu comportamentul (răspunsul). Rezultat: cu cât intervalul este mai
scurt, cu atât răspunsul este mai întărit şi se va produce cu o probabilitate mai mare.
Dacă intervalul se măreşte, frecvenţa răspunsurilor scade.
• Graficul cu interval variabil - recompensa apare la intervale întâmplătoare (la
pescuit nu ştii niciodată când prinzi un peşte – recompensa pentru comportament).
• Graficul cu rată fixă - întărirea este acordată numai după ce individul a repetat
comportamentul de un număr de ori. De exemplu: la al 10-lea răspuns, sau la
al 20-lea. Rezultat: condiţionarea depinde de numărul de răspunsuri, deci individul va
creşte numărul răspunsurilor (frecvenţa) pentru a obţine recompensa.
• Graficul cu rată variabilă – recompensele apar aleator, după un număr variabil de
încercări; subiectul nu poate anticipa când anume va primi recompensa şi este
permanent motivat să repete comportamentul, în speranţa ca va obţine recompensa.
Acest mod de administrare a întăririlor este cel mai eficient în obţinerea răspunsurilor
stabile. Toate jocurile de noroc - ruletă, pariuri la curse, jocul de cărţi etc. - creează o
dependenţă foarte greu de destructurat, deci permit un control eficient al
comportamentului.
Stingerea condiţionării operante poate apărea ca urmare a faptului că rata
încercărilor a depăşit o valoare limită – recompensa apare după un număr prea mare de
încercări, pierzându-şi astfel valoarea de întărire. Organismul intră într-o stare pe care
Skinner a denumit-o “abulie”. La fel se petrec lucrurile dacă, în graficul de întărire cu
interval variabil acesta se măreşte prea mult (Skinner, 1953, pp. 130-131).

2
Iniţial şobolanii primeau întăriri (cocoloaşe de mâncare) după fiecare răspuns, pe care laboranţii
şi studenţii le fabricau zilnic cu ajutorul unei maşini. Era nevoie de 800 de cocoloaşe zilnic pentru a
asigura bunul mers al cercetării. Într-o sâmbătă dupăamiaza, Skinner şi-a dat seama ca nu-i vor
ajunge cocoloaşele până luni, dar perspectiva de a-şi pierde tot restul zilei făcând cocoloaşe, i-a
dat o idee nouă: de ce trebuie să primească şobolanii câte un cocoloş după fiecare răspuns? Oare
nu se poate realiza învăţarea acordând cocoloaşele la anumite intervale?! Această idee a lansat
cercetarea într-o direcţie nouă – cea a graficelor de întărire. (Ap. Schultz, p. 359).

129
14.3. Modelarea comportamentului

Experimentul iniţial punea animalul (Skinner a folosit şobolani) în situaţia de a

apăsa pe o pârghie pentru a obţine mâncarea. Animalul flămând era pus în cutia
experimentală, unde începea să facă o serie de mişcări exploratorii, în decursul cărora
apăsa din întâmplare pe pârghie, primea recompensa apoi, după un număr oarecare de
asocieri, repeta, în mod intenţionat, tot mai des mişcarea, pentru a primi mâncarea.

Metoda aproximărilor succesive

Totuşi schema iniţială nu poate explica în întregime modelarea (învăţarea)
comportamentelor complexe. Skinner a pus la punct o metodă a aproximării succesive.
Mişcările care duceau la obţinerea hranei în experimentele cu şobolani erau mişcări
fireşti, cu o mare probabilitate de a surveni în mod întâmplător. Pentru a demonstra în
mod indubitabil mecanismul condiţionării operante, Skinner montat un experiment cu
porumbei, în care mişcările animalului nu erau naturale, obişnuite în comportamentul său
rutinier.
La început, porumbelul căpăta recompense de câte ori făcea o mişcare în direcţia
unui punct, până când o făcea în mod direct. Apoi recompensa venea numai când se afla
în apropierea punctului şi în ultima fază numai când era cu ciocul pe un anumit punct.
comportamentul este întărit, prin aproximări succesive, până realizează în forma dorită.
Metoda este folosită cu succes în dresaj. Comportamentul complex este construit printr-
un proces continuu de întărire diferenţiată (Schultz, p. 361).

Comportamentul superstiţios se condiţionează după aceeaşi schemă:

comportamentul nu are o legătură funcţională cu recompensa, fiind rezultatul întăririi unui
comportament întâmplător, care survine simultan cu recompensa aşteptată. De exemplu:
purtând o haină oarecare (comportament aleator) la un examen dificil, s-a întâmplat să iau
o notă mare (recompensă aşteptată pentru un alt comportament – pregătirea pentru
examen). Dacă asocierea se mai repetă, pot să atribui o legătură de natură “magică” între
cele două evenimente şi să cred că haina îmi aduce noroc.

Autocontrolul
Skinner era convins că întregul comportament este cauzat şi modificat de factori
exteriori şi nu de forţe interne, de aceea putem interveni pentru a-l schimba. Autocontrolul
nu este realizat de un sine misterios, ci este mai degrabă controlul variabilelor (externe)
care ne determină comportamentul, evitând situaţii, persoane, stimuli care provoacă
răspunsuri nedorite. Tehnicile propuse de B.F. Skinner pentru autocontrol sunt
următoarele:
• saturare - comportamentul greşit este repetat până la plictis (fumat, băut) sau până la
starea de rău fiziologic;
• stimulare aversivă - îţi iei angajamentul (public) să nu mai bei, mănânci dulciuri etc.,
şi în cazul în care nu te poţi stăpâni, tragi consecinţele – oprobiul celorlalţi;
• autoîntărire - te răsplăteşti singur de câte ori faci ceva ce trebuie.

130
14.4. Condiţionarea operantă – aplicaţii în modificarea comportamentului

Teoria învăţării prin condiţionare operantă explică formarea unui număr mare de
comportamente adaptative, la om şi la animale, de la învăţarea unor atitudini şi deprinderi,
mecanismul menţinerii disciplinei în clasa de elevi sau al consolidării satisfacţiei în muncă,
până la comportamentul superstiţios sau adictiv. Aplicaţiile sale sunt nu numai în formarea
unor deprinderi comportamentale, ci şi în învăţarea şcolară3 şi în modificarea unor
comportamente nevrotice sau indezirabile.

Economia bazată pe jetoane

Una din aplicaţiile cele mai spectaculare ale condiţionării operante a fost realizată
în terapia unor paciente psihotice dintr-un spital psihiatric: celor 40 de femei internate li
s-a oferit ocazia de a presta îndeplini diferite activităţi în schimbul unor jetoane, pe care le
puteau folosi similar banilor, pentru a-şi procura diverse bunuri şi servicii (bomboane,
ziare, ruj, vizionarea unui film, o plimbare de 20 de minute în afara spitalului, o rezervă cu
un singur pat).
Dobândirea jetoanelor presupunea să-şi facă baia zilnică, să se spele pe dinţi, să
se pieptene, să se îmbrace curat singure. Pentru fiecare dintre aceste acţiuni, care înainte
erau îndeplinite de îngrijitoarele spitalului, primeau câte un jeton. În scurt timp, au devenit
mai puţin neajutorate şi dependente, dar este puţin probabil ca modificările ar fi putut fi
păstrate în afara spitalului şi a unui program strict de întăriri. În unele variante
experimentale făcute după acest model, întreruperea programului de întărire a dus la
revenirea la comportamente psihotice.
Aplicaţii ale “economiei bazate pe jetoane” au fost experimentate şi în
descurajarea comportamentului disruptiv în şcoală, prin acordarea de recompense pentru
comportamente dezirabile. La câteva săptămâni după întreruperea programului de întăriri,
comportamentele pozitive obţinute încă mai persistau (id., p. 363).

Modificarea comportamentului în industrie

Multe întreprinderi industriale au utilizat programe de modificare a
comportamentului pentru a reduce absenteismul, întârzierile, concediile de boală şi pentru
a spori performanţele şi securitatea muncii. Recompensele acordate au fost diverse: bani,
recunoaşterea formală a meritelor, oportunităţi de avansare, etc.
Programele de modificare a comportamentului se bazau pe întăriri pozitive
(recompense) şi nu pe întăriri negative (pedepse). Skinner era de părere că recompensa
este mult mai eficientă decât pedeapsa, dacă se urmăreşte modificarea dinspre
comportamente indezirabile sau anormale, spre cele dezirabile sau normale. Totuşi,
experimente de laborator ulterioare au pus în evidenţă un mecanism similar de
condiţionare operantă în cazul pedepselor.
Întărirea negativă este realizată cu stimuli aversivi sau nocivi (sunete asurzitoare
sau şocuri electrice) care sunt administraţi până la obţinerea răspunsului dezirabil. Ca şi
în cazul întăririlor pozitive, dacă întăririle negative încetează, comportamentul obţinut prin
condiţionare este abandonat. Exemple de modificare a comportamentului prin întărire
negativă sunt întâlnite frecvent în viaţa cotidiană, printre metodele educative sau în modul
în care se realizează învăţarea în consum sau în alte domenii (id. p. 365).

3
Condiţionarea operantă a fost punctul de plecare în proiectarea “maşinilor de învăţat” şi a instruirii
programate.

131
14.5. Viziunea lui Skinner asupra naturii umane şi a personalităţii

Skinner nu a fost propriu-zis un teoretician al personalităţii pentru că nici nu

admitea existenţa personalităţii, concept pe care îl socotea lipsit de evidenţă empirică. În
scrierile sale, el folosea termenul de “organism” pentru a se referi la individul care învaţă
comportamente. Singurul concept acceptabil, în viziunea lui teoretică, pentru a explica
influenţa învăţării asupra comportamentelor actuale, este cel de pattern
comportamental. El recunoştea existenţa eredităţii, dar considera că învăţarea are un rol
major în determinarea comportamentelor noastre. Ca urmare, factorii sociali sunt mai
importanţi în funcţionarea umană decât cei ereditari, care constituie numai premisa, fondul
pe care se realizează învăţarea.
Deoarece comportamentele fundamentale sunt învăţate în copilărie, se poate
admite că aceasta este hotărâtoare, dar modificări comportamentale pot fi obţinute la
orice vârstă. Fiind modelaţi de experienţă, patternurile noastre comportamentale sunt
unice, aşa cum unice sunt situaţiile de viaţă prin care am trecut. Originea diferenţelor
interindividuale este situată în zona învăţării (ceea ce susţinea, în mod indirect şi de pe o
altă poziţie, psihanaliza), dar învăţarea nu este legată de rezolvarea unor conflicte de
natură intrapsihică sau psihosocială. De altfel, Skinner a fost un critic aspru al curentului
psihanalitic, deoarece considera că orientează cunoaşterea într-o direcţie total
neştiinţifică. Nu există o instanţă internă, un Eu autonom, care să determine
comportamentele noastre, nu există liber arbitru şi nici libertate a individului în general,
suntem în întregime controlaţi de forţe externe4 nu de forţe interne.
În această privinţă, Skinner este la fel de ferm în afirmarea determinismului extern
pe cât era Freud în afirmarea determinismului intern al acţiunilor umane. Omul este
controlat prin tot ceea ce este produs social – obiectele din mediul ambiant, cultura şi
tehnologia, dar, la rândul său, este creator în societate şi, prin aceasta controlează mediul
său şi pe ceilalţi. Suntem produse ale culturii în care trăim şi producem o cultură
controlatoare. Schimbările pe care le producem sunt orientate înspre obţinerea unor
întăriri pozitive cât mai consistente5. În procesul de participare la viaţa socială, de creare,
în ultimă instanţă, a culturii, comportamentul nostru se modifică în funcţie de acele
aspecte care au produs întăriri pozitive (control extern!).

14.6. Terminologie în teoria lui Skinner

Aproximare succesivă Economie bazată pe jetoane Modelare

Autocontrol
Autoîntărire
Comportament de răspuns
Comportament operant
Comportament superstiţios
Condiţionare operantă
Grafic cu interval fix Pattern comportamental
Grafic cu interval variabil Pedeapsă
Grafic cu rată fixă Recompensă
Grafic cu rată variabilă Saturare
Grafic de întărire Stimulare aversivă
Întărire negativă

4
De altfel Skinner, deşi nu prea avea talent literar, a scris şi un roman utopic (şi tezist!) Walden
Two, despre o societate ideală, bazată pe principiile condiţionării operante, în care
comportamentele indivizilor erau modelate în direcţia celei mai bune şanse de supravieţuire.
5
N.N. Aici Skinner se apropie foarte mult, dintr-o altă perspectivă, desigur, de “principiul plăcerii”
din psihanalizăN

132
14.7. Reflecţie critică, recapitulare şi consolidare

1. De ce este importantă teoria învăţării pentru studiul personalităţii?

2. Care sunt aplicaţiile practice ale teoriei condiţionării operante?
3. Ce legătură există între baza empirică a teoriei (tip de populaţie studiată, experienţă
personală) şi concepţia teoretică de ansamblu asupra personalităţii?
4. Evaluaţi viziunea lui Skinner despre natura umană şi argumentaţi orientarea sa.
5. Încadraţi teoria în funcţie de concepţia sa asupra raportului ereditate - mediu.
6. Care este locul şi rolul educaţiei în această viziune?
7. Ce tip de abordare a personalităţii reprezintă teoria lui B.F.S.? Care sunt avantajele şi
dezavantajele ei?
8. Care este viziunea de ansamblu a lui B.F.S. asupra naturii umane?

133