1

Istoria
dreptului
românesc
 OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Istoria dreptului românesc studiază evoluţia dreptului pe teritoriul ţării noastre.

Cum dreptul este în corelaţie cu statul, a fost necesar să analizăm şi anumite
probleme importante din existenţa statului.
Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului
românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României,
arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica,
arhivistica, genealogia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseşte de datele
furnizate de alte ştiinţe care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei:
geografia pentru că mediul geografic este un factor important în dezvoltarea
societăţii; filologia întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor în timp ajută la
înţelegerea transformării conceptelor; etnografia deoarece se ocupă cu studiul
vieţii populaţiilor.

NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de
vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al
poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic
cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se impune
studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul roman
constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc
familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor
concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea rând,
fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată
plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul na-
ţional al dreptului românesc.

PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu

atât mai mult cu cât în ştiinţele istorice există discuţii în ceea priveşte calificarea şi
clasificarea timpului istoric. Utilitatea periodizării nu este numai didactică.
Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui CUZA şi condi-
ţionează etapele posterioare.

În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade:

 Antică (preromânească)

3
 o Dreptul dac
o Dualismul juridic din Dacia, provincie romană
 Dreptul feudal
o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o Legiuirile scrise
 Pravilele bisericeşti
 Pravilele domneşti (secolulXVII)
 Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–XX)

 Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)

 Dreptul contemporan
o capitalist (1923–1948)
o comunist (1948–1989)
o revenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul I

D R E PT U L AN T I C
Capitolul I
D R E P T U L G E T O - D A C1

1.1. CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC

Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este absolută; cu toate că

sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi conturarea unei imagini.
Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în uniuni de triburi,
nu se poate susţine că acestea reprezentau deja o organizare politică statală. Până în
jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost
multe discontinuităţi. Pe temelia unităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală 2 şi
economică, BUREBISTA a întemeiat statul dac centralizat şi independent care i-a
supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a conservat multe elemente din
organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci
doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se întrerupe după DECEBAL (†106), în urma cuceririi
romane. Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să
reconstituie statul dac centralizat.

1
Unul şi acelaşi popor a fost denumit diferit de greci şi de romani: cele două
cuvinte, get şi dac, sunt sinonime perfecte.
2
Se pare că spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de vreme ce în
doctrina lui ZAMOLXIS se puneau marile întrebări perene ale fiinţei umane.

4
 1.2. ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI DAC

Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a

tins să devină ereditară3. Principiul eredităţii nu era absolut întrucât
puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea
fi şi mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un
principiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit
de important întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât
puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină.
În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici,
supus voinţei sale.
Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că terito-
riul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi fap-
tul că au existat două categorii de dregători locali: cei care exercitau
atribuţii din ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda ar-
matelor aflate pe teritoriul statului.

1.3. INSTITUŢII JURIDICE

Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, de-

ci dacii trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă problema
legilor scrise, atestate de unele surse literare care afirmă că regele
BUREBISTA pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pronun-
ţat caracter religios.

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

Se pare că datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de

vecinătate), proprietatea a fost comună asupra pământului agricol,
apelor şi păşunilor. S-a opinat de asemenea că pe lângă pământurile
nehotărnicite ar fi putut exista şi terenuri hotărnicite, care ar fi servit
altor scopuri decât agriculturii.
3
BUREBISTA şi DECEBAL erau fii de regi.

5
 În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale,
acestea au fost private.

1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor

Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-

chităţii, diferenţiind persoanele în categorii sociale.
Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi
a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate
juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: ac-
cesul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil. De notat că ei
nu erau o categorie dispreţuită.
A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestaţi în număr mic.
Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel cla-
sic. Aşadar, ei erau folosiţi de regulă la activităţile domestice; iar
robul era asimilat unui membru inferior al familiei.

1.3.3. Familia

Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era

poligamă. În schimb HORAŢIU şi OVIDIU, buni cunoscători ai societă-
ţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală poligamie.
Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viaţa geto-daci-
lor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie.
Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsătoriei de la poli-
gamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi practi-
când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a căsă-
toriei la diferite popoare; este important că în chiar culmea civilizaţiei, familia dacă
a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibrul bio-psihic al fiinţei umane.
Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte
popoare, acolo unde soţia contribuia prin muncă proprie la veniturile
familiei. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de
fete” de pe Muntele Găina.
Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pedep-
sită chiar cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul
rând după tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).

6
 Capitolul II
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA

2.1. Organizarea centrală

Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele

civilizaţiei romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.
Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: HADRIAN (117–138) în
urma unei răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Porolis-
sensis), iar MARCUS AURELIUS (161–180) păstrează Dacia Porolisensis, dar creea-
ză Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

2.2. Organizarea locală

Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile4erau centre urbane pu-
ternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu
plăteau impozit. Municipiile5aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuitorii lor
bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi peregrini, dar
diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură excepţie6,
oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor.
Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din im-
periu. Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-
un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii
administrativ-fiscale.
Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi
judiciare.
Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sis-
temul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (cele-
lalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.

2.3. Sistemele de drept din Dacia romană

Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană,
totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul
autohton şi cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au elabo-
rat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţinând seama de constituţiile im-
4
Drobeta, Potaissa, Romula.
5
Porolissum, Dierna, Tibiscum, Malva.
6
Singura colonie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

7
periale şi de mandatele imperiale în care se precizau instrucţiuni pentru guvernato-
rii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a
avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman „s-a
adaptat” la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vulgarizându-se.
În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Daciei
romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

2.4. Capacitatea juridică a persoanelor

Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprie-

tatea, ius conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni
creditor şi debitor); de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius hono-
rum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste etc.).
Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
Ideea unei cetăţenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înfiinţate
de romani în teritoriile cucerite.
Peregrinii. Iniţial noţiunea de peregrin se confundă cu cea de străin. Peregrinii
obişnuiţi erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere
politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au
primit cetăţenia romană prin Edictul din 212 al împăratului CARACALA, cu excepţia
peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale
căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a rezistenţei înverşunate pe care au opus-o
cuceritorilor.
Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar
cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar
şi în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice per-
sonalitate juridică, neputând fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său
putând să îl vândă, să îl pedepsească şi chiar să îl omoare. Fiind considerat un lu-
cru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt.
Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral

Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau

face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar
soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca
moştenitori persoane peregrine sau latine.

2.6. Judecata
În perioada imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi
de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative

8
şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând
prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un
caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele
statului. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile
dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata
procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.

2.7. Familia şi căsătoria

În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias.
Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice,
se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe
linie feminină. Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi
copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine
manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără
putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie,
singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători)
şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o
cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul
dobândea situaţia precară a tatălui.

2.8. Proprietatea

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (domi-

nium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod
(a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate). În această situaţie cetăţenii
romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi
uzufruct. Acestei situaţii i s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci
mari oraşe s-a acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetăţenii romani au putut
dobândi şi un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip roman. Dreptul de
proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă
numai acelora care dobândeau ius comercii.

2.9. Obligaţiile

Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate
să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii statale.

9
 Capitolul III
FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
3.1. PREMISELE
3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani

Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în

perioada migraţiilor când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-
romană de la oraşe, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale
influenţând definitiv inclusiv asupra dacii liberi.
Scurta viaţă pe care Dacia a dus-o sub stăpânirea Romei a fost romană sub
toate aspectele, aşa încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces
istoric complex nu numai economic-social, ci şi lingvistic, etnic şi cultural, mai
adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. HUSAR). Acea romanitas lingvistică
şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de
ordin logic, precum şi dovezi arheologice, monetare, lingvistice şi etnografice
conduc la concluzia că de fapt retragerea romană din Dacia sub AURELIAN (271–
272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului funcţionăresc şi eventual a
populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugarii, negustorii, plugarii şi
păstorii au rămas pe loc continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se
impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman
până în secolul VII, mai precis până în anul 602, oraşele pontice Histria, Tomis,
Callatis păstrându-şi instituţiile lor tradiţionale. În timpul lui DIOCLEŢIAN (294–
305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.

Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu putea fi

decât unul roman vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de
sistemul juridic latin, la fel ca în perioada stăpânirii romane.

3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor

După edictul de toleranţă din 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Im-
periul roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de idei între oame-
ni s-au realizat cu mare uşurinţă. Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Paganus
(provine de la pagus – sat) desemnează locuitorii localităţilor rurale care au rămas
păgâni, adică practicanţi ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru creştinismul a
pătruns încă din secolul I prin apostolul ANDREI în Dobrogea şi a ucenicilor
apostolului PAVEL în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor,
meşteşugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV şi începutul secolului V, prin
intermediul misionarilor veniţi în Dacia din dreapta Dunării şi din Scythia Minor
unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja episcopii.

10
 Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate,
desfăşurându-se paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul
popor născut creştin, ceea ce se va reflecta şi în sistemul juridic.

3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar

În măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia

vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a
etosului şi a logosului”, unul dintre lianturi a fost creştinismul, bază
a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost aşadar
construit pe preceptele creştine.

Dintre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar amintim:

1. Inexistenţa oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi
româneşti, încheierea căsătoriei potrivit canoanelor bisericeşti, sunt dovezi
certe ale elementului creştin în instituirea mariajului şi a familiei.
2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului
dreptului de proprietate devălmaşă sunt legate de preceptele creştine, chiar
dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.
3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt
puternic influenţate de credinţa creştină.
4. Legitimitatea ca şi exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la
divinitate.
5. Între Biserică şi statele româneşti a existat o legătură simbiotică materializată
prin sprijin reciproc.

3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor

După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii

au revenit la vechile lor forme de organizare – obştea vicinală, teritorială sau
sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe văile râurilor şi în depresiunile naturale.
Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă patriarhală. Stratificarea socia-
lă începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau cutume.
Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relaţii pe care le
implică conduce la desprinderea de membrii obştii a unei persoane sau unui grup
minoritar care va cârmui. Aşa s-a întâmplat şi în acea perioadă, când obştile săteşti
şi confederaţiile au fost conduse de căpetenii cu competenţe militare şi
administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la apariţia unor formaţiuni
sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naşte viitoarele state
feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migraţia popoarelor.

11
 Popoarele migratoare în momentul pătrunderii lor erau în faza de organizare
gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor
de bază era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma,
adică o parte din produsele câmpului şi vite). După retragerea aureliană, teritoriul
Daciei va cunoaşte migraţiile vizigoţilor, hunilor, ostrogoţilor, gepizi, avarilor,
slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor. Dintre toate
popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra daco-romanilor.

3.2. SISTEMUL NORMATIV VICINAL

Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă

romanizată, aflată în plin proces de formare al poporului şi al limbii române, şi-a
fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în
lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea
lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din
nor-mele dreptului roman vulgar. În privinţa genezei suprastructurii juridice a
comunităţilor vicinale româneşti s-au purtat controverse în literatura de
specialitate cu privire la această problemă.

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc

S-a susţinut că dreptul trac stă la baza dreptului nostru consuetu-
dinar; argumente: proprietatea devălmaşă, dreptul de protimisis, tes-
tamentul, moştenirea, răspunderea colectivă, cojurătorii, raptul în
vederea căsătoriei.
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc

Originea exclusiv romană a dreptului cutumiar românesc a fost

argumentată prin nimicirea totală a geto-dacilor de către romani,
deci singura realitate juridică ce a rămas a fost cea romană. Doar
„reminiscenţa slăbită” a vechilor legi romane a reuşit să se păstreze
în conştiinţa politico-juridică a poporului român, care a fost „altoită”
de influenţele juridice din dreptul bizantin şi slav.

12
 Cuvinte precum: judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate,
soră, nepot, cumnat, de o mare relevanţă juridică, atribuie vechiului
nostru drept un caracter roman.
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc
La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor
care au fost înrâurite de legile romane, afirmând că „legile romane
au început să se strice şi să se schimbe de către daci”.

3.2.2. Principalele instituţii juridice

3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale

Conducerea comunităţilor vicinale era asigurată de cneaz – ales

iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu
restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de
adunarea întregii obşti, „grămada satului”.
Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-
au impus două concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie
„fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost
cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de
fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.
Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini
atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti. Cuvântul provine din
latinescul judex.
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai
multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus
voievod, ceea ce în limba slavă înseamnă conducător de oaste.
3.2.2.2. Rudenia

putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea

rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi
cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a frăţiilor – frăţia de cruce,
frăţia de lapte etc.).

13
 3.2.2.3. Familia
se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu
aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică.
Aceste trăsături ale familiei deosebesc familia românească de cea germanică,
slavă, bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul
român s-ar fi format în sudul Dunării.

3.2.2.4. Proprietatea
În privinţa proprietăţii se păstrează de la geto-daci, spre deosebire
de populaţiile migratoare, caracterul devălmaş.
3.2.2.5. Sistemul pedepselor

se caracterizează în esenţă prin blândeţe, pedeapsa cu moartea nu se

aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate şi
care însemna moarte civilă. Se mai practica expunerea vinovatului la
oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era
purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru
consumul pe loc (furtul cu burta).

3.2.2.6. Judecata

În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, din documentele

pe care le avem la dispoziţie (un document sârbesc din 1198) putem
trage următoarele concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o
competenţă de judecată generală.
b.) În cazul comiterii unor fapte grave, aceştia judecau asistaţi de
sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
c.) În cazurile deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi
bătrâni, participă la judecată şi grămada satului.

14
 3.3. LEGEA ŢĂRII (IUS VALAHICUM)
3.3.1. IZVOARELE DREPTULUI FEUDAL

Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului în feudalism au

fost două: cutuma şi legea.
Dreptul cutumiar românesc este un drept popular, propriu unor
comunităţi săteşti libere dar care nu a rămas niciodată fără
perspective de noi dezvoltări (N. IORGA). Românii au numit aceste
forme cutumiare legi cu înţelesul de normă nescrisă. C. NOICA a
desluşit sensul provenienţei şi semnificaţiei cuvântului de lege: legea
ca normă nescrisă provine din latinescul religio, a lega dinăuntru
prin credinţă şi conştiinţă ceea ce la romani era mos – obicei, pentru
că la romani lex însemna numai legea scrisă şi care derivă din
cuvântul legere, care ce înseamnă a citi.

3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum

Ius Valahicum / valachorum (dreptul românesc) este sistemul de

reglementare cutumiară a vieţii sociale care s-a menţinut mult după
formarea statelor tipic feudale româneşti.
În cele mai vechi documente româneşti latineşti, îndeosebi în
Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus, consuetudo, ius,
ritus, lex; în documentele din perioada feudalismului dezvoltat se
consemnează vechimea aprecia- bilă dreptului cutumiar.
În actele în slavonă, limba oficială a cancelariilor din Estul
Europei, cutuma românească este numită zakon sau obicei.

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

1. Unitar din punct de vedere geografic.

2. Unitar din punct de vedere social.
3. Este în principal un drept de caracter rural.
4. Complet şi complex.
5. Elastic şi receptiv.
6. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului.

15
 Titlul II
DREPTUL FEUDAL
Secţiunea I
INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC

Capitolul 1
DOMNUL. VOIEVODUL, PRINCIPELE ŞI GUVERNATORUL
TRANSILVANIEI

1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă

din procesul de formare al statelor feudale româneşti. Nu putem
nega, deşi am subliniat originalitatea şi autohtonia sa, influenţele
bizantine asupra instituţiei ca atare. Născându-se ca popor creştin,
având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401, fundamentarea
divină a puterii politice de către bizantini nu putea să nu influenţeze
concepţia românească asupra domniei: puterea era considerată ca
fiind de sorginte divină.

1.1.1. Caracteristicile domniei

În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul a fost singur

stăpânitor, lipsit de un organ de control, însă nu a fost despot (A. D.
XENOPOL), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc,
adunarea stărilor şi obiceiul pământului.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă
în plenitudinea sa.
Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin
omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări
vasale de drept; pentru că vasalitatea era nominală. Vasalitatea s-a
purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei în general.

16
 1.1.2. Succesiunea la tron

Întemeietorii ţărilor au creat dinastii (BASARABII şi MUŞATINII),

însă cu excluderea descendenţei feminine.
Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către capabili, s-
a amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii
prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regulă are şi excepţiile ei, se mai cerea condiţia ca
pretendentul la tron „să nu fie însemnat”, respectiv infirm,
împrejurare care îl făcea nedemn de a ocupa o asemenea funcţie
înaltă. Dar şi excepţia are excepţiile ei.
Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din
secolul al XVI-lea când a început să aibă acces la tron orice mare
boier (exemplu MOVILEŞTII şi CANTACUZINII).
Potrivit dreptului obişnuielnic domnul era ales pe viaţă. Principiul
a fost şi el încălcat sub presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit începând cu anul 1711 în Moldova şi cu
anul 1716 în Ţara Românească, începând epoca fanarioţilor.

1.1.3. Asocierea la domnie

A existat în Ţările române instituţia asocierii la domnie. Aşa de

exemplu, MIRCEA CEL BĂTRÂN asociază la domnie înainte de 1418
pe fiul său MIHAIL, ALEXANDRU CEL BUN asociază la domnie pe fiul
său ILIE, iar ŞTEFAN CEL MARE pe fiul său BOGDAN. Asocierea la
domnie a fiinţat şi între fraţi (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL BUN). Era
de fapt o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.

1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească

Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce

ţara, lipsea din scaun, în caz de fugă a domnului, de mazilire, se
utiliza regenţa, (cât timp domnul a fost ales de ţară şi popor
locotenenţa domnească). Regenţa şi locotenenţa domnească
desemnează toate categoriile de locţiitori domneşti.

17
 Din a doua jumătate a secolulal XVI-lea, regenţa lasă locul locote-
nenţei domneşti, datorată în principal fugii domnitorului ori mazilirii
acestuia de către turci.

1.1.5. Prerogativele domniei

PREROGATIVELE LEGIUITOARE
1.1.5.1.
Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor,
întruparea terestră a voinţei lui DUMNEZEU.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave,
aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte
noile norme de drept, putea modifica şi obiceiul pământului sau a
pravilelor deja existente.

PREROGATIVELE EXECUTIVE
1.1.5.2.
Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului.
Puterea absolută a domnului era diminuată în relaţia cu Biserica.

1.1.5.3.PREROGATIVELE JUDECĂTOREŞTI
Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca în ultimă instanţă,
dar şi putea prelua spre judecare orice cauză, fie de natură civilă, fie
de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale erau
definitive, nefiind supuse căilor de atac. Singur domnul putea să
revină asupra hotărârilor.
Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie,
pentru că de ea depindea păstrarea prestigiului domniei şi a tronului.
Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi şi procedură
judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

1.2.1. Voievodul

În Transilvania a existat o autonomie pronunţată. De altfel în întreg regatul

maghiar numai Transilvania a rămas organizată ca voievodat. Transilvania nu a

18
putut fi organizată ca un principat în cadrul regatului maghiar, necontopindu-se
niciodată deplin cu regatul Ungariei.
Deşi voievozii Transilvaniei erau dependenţi de regele Ungariei, fiind numiţi de
acesta, în mod constant ei au militat pentru înlăturarea dominaţiei maghiare.
Într-adevăr în a doua jumătate a secolulal XIII-lea şi primul pătrar al secolul al
XIV-lea, Transilvania mai făcea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii
devenind adevăraţi conducători ai ţării, deosebită de Ungaria. Accentuarea
tendinţei autonomiste a Transilvaniei faţă de regatul Ungar se materializează mai
întâi prin consolidarea instituţiei principale, voievodatul.
Se vor institui şi în Transilvania, adevărate dinastii voievodale:
LACKFI, CSAKI, KAN.

1.2.2. Principele

În împrejurările deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs

(1526), regatul maghiar îşi încetează existenţa, astfel că Transilvania
se emancipează complet, transformându-se în principat autonom sub
suzeranitatea Porţii otomane (1541). În acest fel Transilvania îşi
dezvoltă şi mai mult propriile instituţii juridico-politice.

1.2.3. Guvernatorul

După alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) şi

încheierea păcii de la Karlovitz, Curtea imperială vieneză îşi
îndreaptă privirile spre Transilvania, atât pentru poziţia sa strategică
cât şi pentru bogăţiile ei. Sunt trimişi iezuiţi pentru a convinge pe
ardeleni să accepte protecţia împăratului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania şi Curtea de la
Viena este cuprinsă în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691,
care devine o adevărată constituţie a Transilvaniei.
Capitolul II
ORGANIZAREA TERITORIAL-ADMINISTRATIVĂ

Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor

feudale. Vechile obşti săteşti, vicinale, organizate în cnezate şi
voievodate (ţări) au stat atât la baza constituirii noilor state feudale
româneşti, cât şi la baza organizării administrativ-teritoriale.

19
 Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită
traducere scaun de judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost
cunoscută sub această denumire la început doar în Ţara Românească.
Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa
domnului. Şi numirea căpeteniei judeţului era tot atributul domniei
ca simbol al puterii absolute a domnului pe întreg teritoriul ţării.
În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei,
echivalentă cu cea din Ţara Românească a fost ţinutul. Denumirea
căpeteniei ţinutului a variat însă. În ţinuturile în care existau cetăţi
importante, căpetenia se numea pârcălab, în cele de la marginea ţării
(ţinuturi de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte ţinuturi
căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara Românească, adică sudeţ.
Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală,
semnalăm şi în Moldova că teritoriul său a fost împărţit în două mari
provincii: Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei

2.1.1. Organizarea românilor

Asemănările fireşti, pe deplin explicabile între districtele

româneşti ca instituţii politico-administrative şi cnezatele, voievoda-
tele româneşti, ca instituţii social-politice, pot conduce la ideea iden-
tităţii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obşti cu districtele.
În Transilvania voievodală, cu prelungiri în perioada principatului
autonom se cunosc numeroase districte româneşti, răspândite pe
întreg cuprinsul Transilvaniei.

2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor

Originea scaunelor celor două etnii colonizate de regii maghiari pe

la mijlocul secolului al XII-lea în Transilvania trebuie privită diferen-
ţiat, deşi colonizarea lor s-a realizat în acelaşi timp şi în acelaşi scop.
Pe când secuii, la aşezarea lor în Transilvania mai trăiau în forme de
organizare gentilică (între cea tribală şi pe neamuri), saşii erau

20
organizaţi în obşti cu o structură complexă (obşti simple şi uniuni de
obşti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici saşii şi nici secuii nu cunoşteau însă la venirea lor în
Transilvania, instituţia politico-administrativă a scaunelor.

SCAUNELE SĂSEŞTI
2.1.2.1.
Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în
Transilvania, au fost colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.
Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează
raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice şi admini-
strative dintre regalitate şi saşi. Se forma astfel o comunitate a
coloniştilor cu o largă autonomie politico-administrativă.

SCAUNELE SECUIEŞTI
2.1.2.2.
Societatea secuiască era organizată ca şi alte popoare bulgaro-tur-
cice. Erau şase neamuri şi câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-
cătorul militar al secuilor se numea căpitan scăunal sau locotenent.
Pe lângă îndatoririle militare, el îndeplinea şi atribuţii administrative
şi judecătoreşti, prezidând adunările generale şi scaunele de judecată.
Al doilea dregător al scaunului era judele scăunal, ales de locuitorii
din scaun. Alături de căpitan exercita atribuţii judiciare.

2.1.3. Organizarea ungurilor

Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost

cetatea (castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi
conducătorul comitatului. Nu toate cetăţile regale au devenit centre
de comitate, nu s-au format comitate în jurul tuturor cetăţilor regale.
Comitatele erau aşezate la început pe cursul inferior sau mijlociu al
apelor.
Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în
măsura cuceririi Ardealului de către regalitatea maghiară, pe de o
parte, iar pe de altă parte, configuraţia acestora a fost mereu
schimbată în funcţie de modul în care a reuşit administraţia maghiară
să se organizeze.

21
 Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un
comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate
senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.

2.2. Reşedinţa domnească

Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în

jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din
raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare. Fără
îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de
primejdiile războ-iului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele
(dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul
ţării).
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele
secundare, de unde domnul administra ţara.
Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la:
Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti.
În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.
Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman,
Neamţ, Bârlad).
În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu
era stabilă. Voievozii şi principii conduceau de la curţile lor. Totuşi
Alba Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu.
Au mai fost reşedinţe şi în alte oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg,
Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova.

2.3. Târgurile şi oraşele

În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în

Ţara Românească şi Transilvania sub nume de oraşe.
Deşi poziţia geografică a ţărilor româneşti, pericolele reale la care
au fost expuse, nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor, nu au
creat condiţii favorabile dezvoltării oraşelor, totuşi existenţa acestora
încă înainte de formarea statelor independente nu poate fi contestată.
În pofida greutăţilor, necesităţile economice, schimbul intern şi

22
extern de marfă, tranzitarea acestora prin ţările noastre au impus
dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor.
Iată ordinea vechimii lor medievale (după N. IORGA): Baia,
Roman, Trotuş, Bacău, Suceava, Focşani, Buzău, Rucăr, Dragoslave,
Câmpulung, Bârlad, Hotin, Giurgiu.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre vechiul pământ românesc al
Transilvaniei. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii
orăşeneşti străine, căci nici ungurii n-au întemeiat ei înşişi vreo obşte
orăşenească. Cele mai multe oraşe au fost înfiinţate de saşii.

Administraţia oraşelor

Administraţia oraşelor, în ambele ţări române, se realiza prin două

categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de
locuitori ai oraşelor şi alte organe impuse de domn sau de persoana
căruia îi aparţinea sau i se cedase oraşul din partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele şi pârgarul în Ţara Românească, iar
în Moldova şoltuzul şi pârgarul. Organul superior al acestora era
adunarea generală a orăşenilor care se întrunea cel puţin o dată pe
an când alegea organul de conducere.
În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse
acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autono-
mie în schimbul contingentelor de militari care se recrutau din
respectivul oraş şi a impozitelor pe care le achitau regalităţii ori
împăratului.

2.4. Satele

Nu există în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formaţiuni

mai mari de convieţuire socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune
decât satul şi cetatea (N. IORGA).
În Moldova şi Ţara Românească pământul de moştenire, rămas de
la străbuni se cheamă moşie, căci moş înseamnă atât bunic, cât şi
străbunic. De aceea ţăranii liberi care nu erau dependenţi de nimeni
în afară de administraţia centrală se numeau moşneni.

23
 Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea administra-
tivă a satului a fost îndelungat şi complex. Două sunt elementele fun-
damentale care caracterizează transformarea obştilor în sate:
teritorialitatea şi statornicia.

Categorii de sate

2.4.1. Satele libere – asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate
publică deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului,
adică „oamenilor buni şi bătrâni”. Acest sfat al obştii avea loc în
zilele de sărbătoare şi cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara
Românească.
2.4.2. Satele aservite
După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt
statut juridic decât cele libere. Satele aservite erau domneşti,
boiereşti şi mănăstireşti.
2.4.2.1. Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care
aparţineau domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau
prin cumpărare şi faţă de care domnul se comporta ca un stăpân
feudal; altele aparţinând instituţiei domniei.
2.4.2.2. Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea
statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari
familii feudale. În baza lui ius eminens, după constituirea statelor
feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra
satelor.
2.4.2.3. Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau
administrate de egumenul mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind
satele mănăstireşti erau mai largi decât în cazul satelor boiereşti.
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în secolele
XIV–XVIII fie pe pământ domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din
voinţa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonişti
li se acordau prin hrisoave domneşti scutiri la dări şi de munci
datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la
unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.
Capitolul III

24
 ORGANIZAREA FISCALĂ

3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal

Până la constituirea ţărilor române nu se poate vorbi de o organi-

zare fiscală, de un sistem de obligaţii cu toate că şi anterior
constituirii acestora locuitorii erau datori faţă de căpeteniile
cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.
Ca şi trăsături generale ale sistemului fiscal medieval românesc
putem releva următoarele:
1. Principiul solidarităţii fiscale, potrivit căruia în unităţile fiscale,
răspunderea pentru plata dării este solidară atât între contribuabili
cât şi pentru birarii de judeţ.
2. Fiscalitate excesivă, dominaţia otomană asupra Ţărilor române
influenţând în mod nemijlocit cuantumul dărilor.
3. Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală,
atât în ce priveşte stabilirea dărilor, cât şi încasarea lor.

3.2. Instituţiile fiscalităţii

De importanţă mai mare în organizarea fiscalităţii au fost: tezaurul

ţării, cămara domnească, visteria statului.
Tezaurul era o formă rudimentară a finanţelor statului ce se con-
stituia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebită în locuri
bine păzite. El reprezenta o rezervă la care domnul recurgea numai în
cazuri extreme.
Cămara domnească constituia o instituţie particulară a domnului.
La început, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare
ale domnului confundându-se cu cele ale ţării. În secolul al XV-lea
cele două instituţii s-au despărţit.
Visteria statului a fost instituţia cea mai importantă a sistemului
financiar-fiscal pentru că evidenţia toate datele privind repartiţia
dărilor, încasările efective a acestora, cât şi cheltuielile ce se
efectuau.

25
 3.3. Categoriile de dări

3.3.1. Dările în natură sau dijmele domneşti (zeciuială în Ţara

Românească, deseatină în Moldova) au constat în perceperea de
către domnitor în natură a unor produse (cereale, vite, produse
animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina,
stupăritul, vinăriciul. Începând cu secolul al XVI-lea au fost
transformate în bani.
3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestările în muncă faţă de domnie
la construirea de drumuri, cetăţi, poduri, mori, găzduirea curierilor
domneşti, procurarea de cai curieri. Începând cu secolul al XVIII-lea
muncile puteau fi răscumpărate în bani.
3.3.3. Dările în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie şi apoi
bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor
categoriilor de locuitori ai ţării, în funcţie de categoria socială, din
care făceau parte. Deşi scutiţi la început, din secolul al XVI-lea au
plătit bir şi boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscută în special
pentru boierii cu dregătorii şi curteni.
Dările în bani pentru ţărani au crescut constant. Datorită
fiscalităţii excesive, ţăranii practicau evaziunea prin fugă, dar sarcina
celui fugit era preluată de colectivitate.
3.3.4. Haraciul reprezenta obligaţiile băneşti faţă de Poarta otoma-
nă. Dacă la început haraciul era mai mult simbolic, având în principal
o semnificaţie politică (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfârşitul
secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
3.3.5. Peşcheşurile erau diferitele daruri făcute sultanului şi curţii
sale, dobândind caracter de constanţă au apăsat şi ele covârşitor
asupra contribuabililor.
3.3.6. Mucarerul mare şi mucarerul mic au reprezentat o povară
uriaşă în perioada în care păstrarea domniei ori cumpărarea ei a
devenit un fapt obişnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul
exorbitante.
3.3.7. Prestaţiile în natură către turci au constat în predarea anuală
către Poartă a unui număr important de cai, boi, oi, şoimi, precum şi
de mari cantităţi de unt, ceară, miere etc. Mai existau prestaţiile

26
ocazionale în cereale, furaje etc. în perioada campaniilor militare ale
turcilor.

Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante compo-

nente ale statului ca instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau
veniturile statului) a fost mereu în atenţia domnilor, încercându-se
diferite reforme pentru îmbunătăţirea acesteia sub două aspecte
esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri tot mai mari,
iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscală a lui MATEI BASARAB, cunoscută sub numele de
reforma talerului, a constat în următoarele:
– înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit;
– apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în
funcţie de capacitatea stabilită pe fiecare judeţ, care la rândul său o
repartiza pe sate, categorii sociale şi pe gospodării.

Alte reforme fiscală au fost realizate în Moldova de ANTIOH

CANTEMIR (1695–1700, 1705–1707) şi de CONSTANTIN BRÂNCO-
VEANU în Ţara Românească. În principal ea a constat în aceea că
toate dările de repartiţie din partea visteriei au fost concentrate în una
singură ce trebuia achitată în patru rate anuale (sferturi).
De o importanţă mare pentru sistemul fiscalităţii a fost reforma lui
CONSTANTIN MAVROCORDAT în cursul anilor 1739–1741. Reforma
lui a fost de substanţă, importante sunt următoarele:
– dregătorii fiscali au fost retribuiţi;
– a fost desfiinţat principiul solidarităţii fiscale;
– au primit scutire de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri;
– deşi dările au fost mărite, categoriile de dări au fost reduse.

În ce priveşte sistemul fiscal din Transilvania, precizăm că:

– principala obligaţie fiscală era faţă de stat, stabilită în funcţie de
venitul cămării. La început a fost în natură, dar ulterior s-a
transformat într-o dare în bani.
– o altă categorie de dări era aceea privind darea pe pământ, ce se
achita în funcţie de suprafaţa de pământ folosită. Ulterior această
dare funciară s-a transformat într-un fel de cens anual.

27
– au mai fost cunoscute şi subsidiile extraordinare pentru cazuri
deosebite.
Capitolul IV
JUSTIŢIA

4.1. Organizarea judecătorească

4.1.1. Justiţia şi sarcinile ei

Conceptul de justiţie în sensul cel mai larg, include atât sistemul

organelor acreditate cu înfăptuirea ei, cât şi activitatea desfăşurată de
aceste organe.

4.1.2. Organizarea judecătorească

Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este

activitatea de înfăptuire a justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept
apărute. Această activitate s-a realizat şi înaintea constituirii statelor
româneşti la nivelul obştilor săteşti, care din multe puncte de vedere
se prezentau ca entităţi cvasistatale.
Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt
necesare câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate
esenţiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului şi
organele care înfăptuiesc aceste activităţi.
În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele,
principele), motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim
justiţie domnească. Preceptele creştine, după care puterea vine de la
DUMNEZEU, îi fundamenta poziţia de judecător suprem.
Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca
toate pricinile şi de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti
care prin delegarea competenţelor înfăptuiau justiţia.
Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în
vedere specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale
dregătorului respectiv.

28
 La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau
pârcălabii, iar în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi
subalternii acestora: vornicii şi bănişorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor
obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat
să judece oamenii buni şi bătrâni. Aceste cauze se terminau de obicei
prin împăcarea părţilor.
În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea
judecătorească era mult mai complexă. În perioada voievodatului
existau instanţe de judecată ale statului feudal maghiar, dar şi
instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost cunoscute sub denumirea
de scaune (sedes iudiciaria).

A. Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:

– La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care
nobilii laici sau ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de
diplomele de privilegii deţinute, aplicând chiar pedepse capitale.
– La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite
sedes nobiliares.
– La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele
oraşului şi juraţi (aleşi anual de cetăţenii oraşelor).
– Instanţele ecleziastice.
– Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a
vicevoievodului).
– Instanţa supremă a Curţii maghiare.

B. Instanţele de judecată ale principatului transilvan

În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai
complexă ca urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine
instanţa supremă ajutat de iudex curiae, funcţie asemănătoare
vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în cazuri extreme
(spre deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de
Tabla Principelui prezidată de primarius iudex.
Instanţele de judecată sunt:

29
– Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă
trădare şi căile de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor
de judecată.
– Scaunele de plasă (prezidat de pretor).
– Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).
– Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).
– Scaunul stăpânului de moşie.
C. Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi
În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea
organizare judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa
materială şi personală a fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea
severă a instanţelor de judecată.

În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti,

în districtul Haţegului avem semnalată o instanţă locală prezidată de
castelanul de Haţeg, alcătuită din 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 oameni de
rând. În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse
din 6–8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.
În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat
autonomie, organizarea justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome,
scaunele de judecată fiind compuse la început din persoane numite
de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunităţi.
În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două
categorii de instanţe speciale: cele orăşeneşti şi cele ecleziastice.

4.1.3. Instanţele ecleziastice

Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se

problema competenţelor (unele legiuiri scrise au prevăzut controlul
judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justiţiei ecleziastice sunt:

1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi
judecaţi de instanţele bisericeşti.
2. În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina
justiţiei ecleziastice să judece cauzele strict legate de viaţa religioasă.

30
 3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele
ecleziastice, cât şi de cele laice, completându-se reciproc şi verificân-
du-se reciproc. Aşadar era consacrată atât separarea, cât şi coopera-
rea celor două categorii de instanţe.
4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imunită-
ţilor judiciare acordate de domnitor, justiţia se înfăptuia de către
instanţele ecleziastice, cu excepţia unor infracţiuni considerate grave.
5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu
diferite grade de competenţă).
Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.

4.2. Procedura de judecată

Proces în limba română provine din latinescul processus ce de-

semnează activitatea de înaintare. Prin intermediul glosatorilor din
secolul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnând
ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de
organe judiciare anume desemnate, cu participarea părţilor, în
conformitate cu legea în scopul rezolvării pricinilor (identificarea şi
tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi).

4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui

conflict de drept născut prin încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau
legale care ocrotesc anumite valori sociale (viaţa, proprietatea etc.)
Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între
părţi. Litigiul existent şi dedus judecăţii purta numele de gâlceavă,
pricină, treabă. În dreptul cutumiar nu se făcuse încă deosebire între
procesul penal şi civil şi de aceea regulile de desfăşurare erau la fel.

4.2.2. Părţile din proces

Subiecţii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului

i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori pârâş, iar pârâtului prigonit;
învinuit sau învinovăţit se numea cel care comisese o infracţiune.

31
 În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus.
În principiu, parte în proces putea fi orice persoană, feudalismul
recunoscând capacitatea juridică tuturor oamenilor. Capacitatea de
exerciţiu era însă limitată în cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor
doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenţă. Robii şi
ţăranii dependenţi puteau fi reprezentaţi în proces de stăpânii lor.
Femeia căsătorită era asistată de soţ. În schimb aveau capacitate
deplină de exerciţiu femeia majoră necăsătorită şi văduvele.

4.2.3. Chemarea în judecată

Sesizarea instanţei de judecată se făcea printr-o plângere verbală

ori scrisă numită pâră sau jalbă. În trecutul mai îndepărtat plângerea
se făcea pe cale orală, dar începând cu secolul al XVII-lea în
Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în celelalte ţări române
plângerea scrisă se generalizează.
Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a
instanţei se apropia de cerinţele legale actuale.

4.2.4. Fixarea termenului de judecată

Primind plângerea, instanţa stabilea termenul de judecată (punea

sorocul, sorocea pricina). Cum însă era tradiţională şi procedura
accelerată, procedura de urgenţă şi provizorie datorită necesităţii
intervenţiei rapide a autorităţilor, multe pricini se soluţionau pe calea
cărţilor de volnicie prin care instanţele (mai ales domnitorul sau
banul) îndeosebi în materie funciară, îşi materializau hotărârea fără o
judecată contradictorie. Pârâtul efectiv era atenţionat prin cartea de
volnicie despre hotărârea luată, urmând ca acesta să-şi valorifice
eventualele apărări ori drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5. Citarea

Citarea părţilor şi a martorilor în procedura obişnuită de judecată

se realiza prin cartea de soroc care era înmânată acestora prin aprozi
sau vătafi. Dacă procesul se amâna din cauza neprezentării părţilor

32
acestea puteau fi aduse la instanţă prin slujbaşi domneşti, urmând să
plătească treapădul în Ţara Românească sau ciubotele în Moldova,
adică toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în instanţă.

4.2.6. Sistemul probator

Un principiu fundamental al procesului era acela ca părţile să îşi

dovedească susţinerile, respectiv acţiunile civile sau penale cu care a
fost sesizată instanţa. Simpla afirmaţie a părţilor nesprijinită de alte
probe nu putea conducea la câştigarea procesului.
Mijloacele de probaţiune cunoscute în dreptul feudal au fost:
mărturisirea, jurământul părţii, declaraţiile (mărturiile) martorilor
cojurătorii, blestemul şi cartea de „blestem“, înscrisurile, prezumţiile
şi cercetarea la faţa locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a făcut nici o ierarhizare a mijloa-
celor de probă. Nu era mai concludent un înscris, decât o declaraţie
de martor. O a doua precizare care se impune este aceea că recunoa-
şterea pârâtului sau a făptuitorului făcea dovada dreptului, nemai-
fiind cazul administrării şi a altor probe.

4.2.7. Martorii

Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe

care părţile sau instanţa le consideră concludente în soluţionarea
cauzei. Mărturia de grup era mai relevantă probator şi de aceea
mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost cojurătorii.
La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul
social al împricinaţilor care cunoşteau obiectul şi natura conflictului,
fiind interesate într-o rezolvare dreaptă şi globală a cauzei în vederea
unei convieţuiri armonioase. Cojurătorii jurau că cele afirmate de
partea care i-a adus erau sau nu adevărate, ei de fapt „dădeau legea”.
Condiţia lor se apropia de cea a martorilor.

33
 Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-
voarea unei părţi era de 6 sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile,
partea adversă putea aduce un număr dublu pentru a combate pe
cojurătorii din tabăra adversă.
,,Cărţile de blestem” erau de fapt nişte înscrisuri prin care se
invoca puterea lui Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce
depune jurământ fals, ci şi familia şi rudele sale.
4.2.8. Înscrisurile

Înscrisurile sunt mijloace de probă în conţinutul cărora se arată

fapte şi împrejurări concludente pentru soluţionarea pricinii. Ele
puteau să emane de la autorităţi statale, bisericeşti, dar şi de la
particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, cărţi,
urice.
Era cunoscută şi procedura reconstituirii lor în caz de pierdere
sau distrugere.
Din practicarea justiţiei ordalice s-au născut mai întâi expresiile de
„trecere prin foc şi apă” sau „punerea mâinii în foc” şi apoi au fost
preluate în vocabularul basmelor şi poveştilor.

4.2.9. Hotărârile instanţei

Era posibil ca după sesizarea instanţelor procesul să se termine

prin împăcarea părţilor. Indiferent de probele administrate, odată
intervenită tranzacţia părţilor procesul înceta. Singura excepţie era
situaţia criminalilor notorii, în care deşi intervenea compoziţia
părţilor, totuşi învinuitul era condamnat.
Instanţele pronunţau o hotărâre: carte de judecată sau anaforà.
Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat,
adică acea instituţie potrivit căreia după epuizarea căilor de atac
hotărârea nu mai poate fi modificată. Reluarea procesului nu se putea
face decât după achitarea unei amenzi către domnitor. Amenda se
numea zavescă (Moldova) sau pradă (Ţara Românească). Punerea în
executare a hotărârilor se făcea de către instanţă sau de alte persoane
ale autorităţii statale.

34
 4.3. Infracţiuni şi pedepse

Până la realizarea principiului legalităţii incriminărilor şi al pede-

pselor – nullum crimen sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de
Cesare BECCARIA (secolul al XVIII-lea), astăzi prezent în toate
legislaţiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori
fundamentale ale societăţii au fost considerate infracţiuni sub diferite
denumiri: faptă, faptă rea, greşeală mare, vină, vinovăţie, păcat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate
împotriva conducătorului statului şi a temeliei organizării sociale,
apoi cele împotriva vieţii şi a integrităţii corporale, proprietăţii,
libertăţii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infracţiunile în mari (grave) şi
mici (uşoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decât în
dreptul penal modern. De aici şi posibilitatea interpretărilor şi
abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice.

4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului

4.3.1.1. Înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie). Subiecţi

ai acestei infracţiuni erau de obicei boierii care încălcau jurământul
de credinţă şi care acţionau pentru înscăunarea altui domn. Tot
hiclenie este considerată fuga boierilor din ţară.
4.3.1.2. Lezmajestatea a constat în stingerea adusă onoarei, adusă
conducătorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Această
infracţiune se mai numea sudalmă sau hulă.
4.3.1.3. Osluhul consta în neascultarea faţă de poruncile domneşti.
Tot osluh era socotită şi neîndeplinirea obligaţiilor de către ţăranii
dependenţi faţă de stăpânii feudali.
4.3.1.4. Călpuzenia (etim. turcă), constă în falsificarea monedei
bătută de domnitor.

4.3.2. Infracţiunile contra vieţii

35
 4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta în suprimarea
vieţii unui om sau a mai multor oameni şi a fost considerată o
infracţiune gravă, „o faptă mare”, motiv pentru care, competenţa de
a-l judeca revenea în exclusivitate domnului.
4.3.2.2. Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau
a fraţilor soţiei. Era considerată o infracţiune deosebit de gravă şi
pedepsită prin ardere de viu.
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale

În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul,

precum şi sluţirile de orice fel.

4.3.4. Infracţiuni contra proprietăţii

4.3.4.1. Furtul („furtişag”, „furtuşag”) consta în luarea unui mobil

din posesia altei persoane în scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a
fost infracţiunea cea mai frecventă în Evul Mediu. Nu se pedepsea
furtul de consumaţie momentană (furtul cu burta) din livezi sau vii.
În schimb, era mai grav pedepsit „furtul de faţă”.
4.3.4.2. Tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) este furtul prin violenţă.
Datorită gravităţii se pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel
de fapte, în situaţia în care cunoşteau împrejurarea că cei găzduiţi
comit astfel de infracţiuni.
4.3.4.3. Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi
nesocotirea semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai
pecuniar prin plata dublă sau triplă a pagubei.

4.3.5. Infracţiuni împotriva moralei

4.3.5.1. Răpirea de fată sau de femeie. Consta în lipsirea efectivă a

acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi
„necinstirea” (violarea) victimei.
4.3.5.2. Seducţia consta în scopul întreţinerii de raporturi sexuale.
4.3.5.3. Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de
acelaşi sex; infracţiune rară în istoria medievală a poporului nostru.

36
 4.3.5.4. Curvia sau desfrânarea. Atât relaţiile conjugale din afara
căsătoriei cât şi cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt
imoral dar totuşi nesancţionat de societate, erau considerate ca
infracţiuni şi pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
4.3.5.5. Incestul („amestecare de sânge”) consta în relaţii sexuale
fireşti între persoane care potrivit obiceiului pământului nu se puteau
căsători, datorită gradului de rudenie.
4.3.6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei

4.3.6.1. Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-

surilor prin plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce
diferite consecinţe juridice. Era pedepsit şi uzul de fals, respectiv
utilizarea unor înscrisuri false.
4.3.6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei ho-
tărâri judecătoreşti, a poruncilor domneşti cu valoare jurisdicţională.
3.6.3. Jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”)
consta în fapta martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu
spunea tot ce ştie în legătură cu obiectul procesului în care era
chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor
mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de
magie. Era pedepsită nu numai dacă prin ea se aducea atingerea
intereselor de stat, ori realiza „stricăciunea” oamenilor.

4.3.7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei

4.3.7.1. Erezia consta în abaterea conştientă de la preceptele

Bisericii oficiale. Însă firea românului fiind lipsită de fanatism reli-
gios (B. P. HAŞDEU), nu s-au constatat cazuri de erezii sancţionate;
dimpotrivă, exista toleranţă faţă de alte religii.
4.3.7.2. Apostazia reprezenta părăsirea condiţiei de călugăr şi
reintrarea în viaţa laică.
4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor
bisericeşti: furturile din biserică, împreunarea trupească în biserică,
întreţinerea de raporturi intime cu cinul monahal.

37
 4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă

În mentalitatea populară ideea justiţiei private, nu exista. Născut

popor creştin, şi-a fundamentat existenţa pe precepte biblice.
Pasul fundamental în ,,etatizarea” justiţiei l-a constituit incrimina-
rea la nivelul obştilor a faptelor grave. După constituirea statelor
feudale acest proces s-a amplificat fără însă a face abstracţie de
regulile stabilite pe cale cutumiară. Urmare a înţelegerii prin plata
unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din
proprietatea făptuitorului către victimă sau rudele sale, se răscumpără
vina şi astfel are loc exonerarea de răspundere. Compoziţia s-a
practicat pe scară largă în istoria dreptului românesc.
În evul mediu românesc se cunosc două forme de răspundere pe-
nală colectivă: răspunderea solidară a obştii şi răspunderea familială.

4.4.1. Răspunderea solidară a obştii

Începuturile oficializării justiţiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate,

născută la nivelul obştii în primul rând din necesităţi de autoapărare a colectivităţii.
Obiceiul pământului a consfinţit principiul că sarcina descoperirii
autorilor necunoscuţi care au comis fapte penale revenea colectivită-
ţii. În cazul în care autorii nu erau descoperiţi şi prinşi, era antrenată
răspunderea penală solidară a întregii colectivităţi, prin obligarea
acesteia la plata duşegubinei (o amendă substanţială).
Principiul obligativităţii descoperirii şi prinderii infractorilor,
precum şi predarea lor autorităţilor s-a dovedit foarte eficace, în
unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzându-se asupra a 12
sate vecine cu locul unde s-a comis infracţiunea.
Autoritatea statală fiind interesată în identificarea autorilor, a
acceptat aceste norme cutumiare relative la răspunderea colectivă, şi
deşi principiul nu a fost preluat în pravile, el s-a aplicat constant
generalizându-se la întreg teritoriul ţărilor inclusiv în Transilvania.

4.4.2. Răspunderea familială

38
 Din necesităţi politice, pentru consolidarea puterii domneşti şi
pentru evitarea trădărilor, în baza prerogativelor absolute pe care le
aveau unii domni şi-au permis chiar împotriva obiceiului pământului
ca în cazul săvârşirii unor infracţiuni de trădare să pedepsească nu
numai persoana care a comis această infracţiune, ci întreaga familie.
Chiar dacă astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pământului şi
legiuirile scrise au consfinţit regula răspunderii penale individuale.

4.4.3. Răspunderea personală

Un aspect important al evoluţiei dreptului penal este aplicarea

individuală a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar
românesc. Această trecere de la sistemul penal primitiv în care erau
pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur
vinovat arată progresul fundamental în dreptul penal. Dacă la aceasta
mai adăugăm trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clară a
evoluţiei dreptului penal în general. Istoria legalităţii pedepsei poate
fi privită din perspectiva a două aspecte importante: în primul rând
sub aspectul precizării ei în norme de incriminare şi în al doilea rând
sub aspectul individualizării ei.

Sub primul aspect, sunt necesare următoarele precizări:

a) Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au
prevăzut cum anume se pedepsesc anumite categorii de
infracţiuni. Altfel spus, pedepsele erau lăsate la latitudinea
celui abilitat să judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevăzute erau excesive, neexistând un
raport echitabil între faptă şi pedeapsă. Aşa, de exemplu,
simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevăzute de cutume sau pravile erau diferite în
multe cazuri în funcţie de situaţia socială a făptuitorului.

Sub cel de al doilea aspect al individualizării pedepselor, nici

cutumele şi nici pravilele scrise nu precizau criterii în funcţie de care
să se facă individualizarea în concret a pedepselor (în afară de
condiţia socială a făptuitorului).

39
 4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele corporale

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalităţile pedepsei cu moartea

pentru boieri cele mai utilizate au fost spânzurarea şi decapitarea.
45.1.2. Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în
dreptul nostru cutumiar, consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor,
picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.
4.5.1.3. Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe
diferite părţi ale corpului.
4.5.1.4. Bătaia mai era cunoscută şi sub numele de „certare a trupului”,
era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa
satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea

fi pe timp limitat sau pe viaţă.
4.5.2.2. Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de
detenţie special amenajate.
4.5.2.3. Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv
(înainte de a fi judecaţi). Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în
visterie sau cămările domneşti pentru mai multă siguranţă.
4.5.2.4. Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa
de domiciliu, putându-i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de
exemplu la o mânăstire).

4.5.3. Pedepse pecuniare

4.5.3.1. Duşegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea însemnă

pedeapsă pecuniară se aplica unei colectivităţi.
4.5.3.2. Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani,
fie în natură. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.

40
 Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din
4.5.3.3.
patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi
pierderea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.

41
 Secţiunea II

INSTITUŢIILE DREPTULUI PRIVAT

Capitolul 1
PERSOANELE

Conceptul de personalitate juridică – capacitatea juridică generală

a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii – aşa cum este definit în
zilele noastre este rezultatul unei evoluţii istorico-juridice. Conţinutul
său a fost indisolubil conex cu mutaţiile ce s-au produs la nivelul
societăţii (mutaţii dislocatoare generale).

1.1. Categoriile sociale

Şi din perspectiva conceptului de capacitate de folosinţă,

formaţiunea social economică a feudalismului a reprezentat un
progres faţă de societatea antică întrucât sfera capacităţii de folosinţă
a fost mult mai mare.
Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinţă
tuturor oamenilor, cu toate că în Ţara Românească şi Moldova a
existat categoria socială a robilor, a căror capacitate de folosinţă a
fost redusă foarte mult, fiind apropiată din punct de vedere juridic cu
cea a sclavilor.
Reţinem însă că noţiunea de om ca individ social a fost aceeaşi cu
cea de persoană în sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu
drepturi şi obligaţii). Aşadar în principiu tuturor oamenilor li s-a
recunoscut capacitatea de folosinţă. Ca principiu însă reţinem ca o
primă diferenţiere a capacităţii de folosinţă a persoanelor, criteriul
apartenenţei la o anumită categorie de stare socială, în funcţie de
dimensiunile mijloacelor de producţie pe care le aveau în proprietate.
Distingem astfel diferite poziţii juridice în funcţie de întinderea
capacităţii de folosinţă:
– Nobilii feudali.
– Clerul.
– Orăşenii.

42
 – Ţăranii liberi.
– Iobagii şi jelerii.

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

Categoria socială a nobililor feudali (boierii) îşi are sorgintea încă

din perioada feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor
feudale române, prin desprinderea din rândul membrilor obştilor.
Ei sunt acei maiores terræ (în Ţara Românească), potentes viri (în
Moldova) ori nobiles în Transilvania atestaţi documentar în 1247 în
Diploma cavalerilor ioaniţi. Erau de fapt fruntaşii primelor organiza-
ţii politice-teritoriale româneşti, a căror proprietate se va transmite
din generaţie în generaţie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea
constituirii statelor feudale.
După constituirea statelor feudale numărul boierilor a crescut prin
crearea acestora de către puterea centrală ca urmare a daniilor făcute
de domnitor sau rege. Şi în cazul acestei categorii calitatea de boier
se dobândeşte prin naştere şi moştenire ca şi situaţia boierilor
originari, cu proprietatea moştenită.
În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispoziţii foarte
precise în ce priveşte statutul juridico-politic al boierilor, conceptul
de boier în sine fiind lipsit de rigoarea definiţiilor juridice.
Ierarhizările boierilor sunt relative, pentru că rangul acestora este
diferit de la o etapă la alta dar şi pentru că situaţia politico-juridică,
privilegiile au fost diferite în funcţie de autoritatea domnească. Sub
domni mai slabi autoritatea boierească a fost mai mare, şi invers.
Prin reformele lui CONSTANTIN MAVROCORDAT s-a dat un statut
aparte boierimii. Au fost consideraţi boieri numai cei aflaţi în
dregătorii sau care fuseseră în dregătorii, precum şi descendenţii lor,
fiind împărţiţi în trei categorii.
1. Primii 12 dregători, până la vel-comis (cel care însoţea pe domn
când se deplasa călare).
2. Dregătorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui
spătar), până la clucer (cel care strângea zeciuiala).
3. Mazilii.

43
 Raportând condiţia social economică a nobilimii feudale la cate-
goria juridică a capacităţii de folosinţă, putem lesne constata că
acesteia i se recunoştea o largă capacitate de folosinţă. Ca stăpâni de
pământuri, ca dregători, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate
drepturile publice şi toate drepturile private.

1.1.2. Episcopatul

Episcopatul (înaltul clerul) avea aceleaşi drepturi publice ca şi

boierii, participând sub diverse forme la conducerea statului (ca
membri ai sfatului domnesc, şi ai adunării ţării, ai consiliului regal),
beneficiau de privilegii jurisdicţionale, atât ca părţi în proces, cât şi
ca judecători în probleme de familie, infracţiuni contra religiei etc.
În Transilvania statutul juridic al clerului românesc ortodox a fost
inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxă
fiind doar tolerată.
1.1.3. Orăşenii

Locuitorii oraşelor se bucurau şi ei de o situaţie privilegiată,

drepturilor lor publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele
private erau statornicite de către cutume care precizau actele de
comerţ pe care puteau să le facă şi privilegiile lor comerciale ce
constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în oraşe
(vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică), taxe care se
împărţeau între domnie şi comunitatea orăşenească.
În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din
care făceau parte respectivele oraşe; cele libere aveau reprezentanţi
în dieta ţării, cele nobiliare erau supuse jurisdicţiei comitatelor din
care făceau parte, iar cele taxaliste erau obligate să-şi plătească
privilegiile. În general populaţia românească pătrundea cu mare
greutate în oraşele transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii era
menţinută în poziţie de plebe orăşenească, majoritatea provenind din
rândurile iobagilor.
1.1.4. Ţăranii
Ţăranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o moşteneau din
moşi-strămoşi în devălmăşie, din care puteau ieşi cerând partea lor

44
„cât se va alege”. Pământul devălmaş constituia la origine o pro-
prietate alodială moştenită din strămoşi sau una donativă, pe care
însă urmaşii donatarului urmau să o stăpânească în indiviziune,
asemenea proprietăţilor moştenite.
Numele sub care ţăranii liberi sunt cunoscuţi în documente este
variat: moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi etc., dar originea lor
este unitară, explicându-se prin transformările obştilor săteşti care în
parte au reuşit să-şi păstreze independenţa în luptă cu pătura de
stăpânitori feudali în continuă ascensiune.
Dacă în perioada feudalismului timpuriu ţărănimea liberă din
obştile săteşti era majoritară faţă de ţărănimea aservită, în perioada
feudalismului dezvoltat raportul se inversează: ţărănimea dependentă
devine majoritară. Denumirile păturii aservite sunt multiple: vecini,
rumâni, ţărani, iobagi, săraci, slugi, şerbi, jeleri, poslujici, coloni.
Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra şerbului se transmite şi
asupra urmaşilor acestuia în paralel cu desfiinţarea posibilităţii de
strămutare a şerbilor de pe un domeniu pe altul. Acest drept de
strămutare se materializa din punct de vedere juridic în prerogativa
stăpânului de a-şi revendica şerbii şi descendenţii lor oriunde s-ar fi
refugiat. Ţăranii dependenţi se puteau căsători în mod legal, femeia
luând poziţia soţului, căsătoria nu era condiţionată de asentimentul
stăpânului de moşie.

În materie de capacitate patrimonială, şerbul avea asupra pămân-

tului pe care îl lucra, numai un drept de folosinţă şi nu de proprietate,
dar avea obligaţii în natură, muncă şi uneori în bani faţă de proprie-
tarii domeniilor pe care lucrau. Ţăranii dependenţi aveau un drept de
proprietate personală asupra gospodăriei sale şi asupra îmbunătă-
ţirilor făcute pe sesia lucrată: moara pe care a construit-o, livada pe
care a sădit-o, locul pe care l-au curăţit etc.

Bucata de pământ pe care o lucrau şerbii se numea în Moldova şi

Ţara Românească delniţă, iar în Transilvania sesie; cei care posedau
o subdiviziune mică de sesie, aveau o situaţie precară, şi formau o
pătură deosebită a ţărănimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În
măsura în care iobagul avea un drept de proprietate personală i se

45
recunoştea capacitatea de exerciţiu corespunzătoare pentru a putea
participa la tranzacţiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpărarea
uneltelor de care avea nevoie.
Starea de dependenţă a şerbilor era perpetuă, dar stăpânul putea
să-i elibereze în schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârşit
prin căderea în robie a iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis
deminutio maxima) se substituia celei anterioare.

1.1.5. Robii

Pătura cea mai de jos a populaţiei aservite o formează robii, sunt

consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept. În Ţara Româ-
nească şi Transilvania robii erau numiţi ţigani, iar în Moldova atât
ţigani cât şi tătari (robi în Moldova până în secolulal XV-lea). În
Transilvania până în secolulal XIII-lea pătura robilor numiţi în
documente servi ancillæ, era alcătuită din cele mai de jos elemente
ale ţăranilor aserviţi, iar după năvălirea tătarilor, ţiganii aduşi de
aceştia au avut o poziţie care oscila între cea de ţigan şi sclav.
Priviţi ca lucruri ei sunt în general consideraţi imobile prin
destinaţie, dovada rezultă din faptul că în documentele din Transil-
vania, robii sunt pomeniţi alături de celelalte bunuri nemişcătoare
(moşii, vii, păduri), iar în Ţara Românească şi Moldova înstrăinările
de robi erau supuse dreptului de preempţiune.
Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaţi de stăpânii lor părţii
vătămate printr-un fel de abandon noxal, iar dacă un rob omora un
altul era fie dat în schimbul acestuia, fie condamnat la moarte dacă
era recidivist. În cazul în care delictele săvârşite de robi prezentau o
gravitate deosebită, erau judecaţi în sfatul domnesc.
În fapt, situaţia robilor nu se deosebeşte prea mult de cea a
sclavului antic, cu excluderea dreptului stăpânului de a omorî scla-
vul. Ei puteau fi vânduţi-cumpăraţi sau schimbaţi de către stăpân, cu
sau fără familie fără a se putea opune unor asemenea tranzacţii. Deşi
teoretic robii se puteau căsători, în fapt uniunea lor nu avea o valoare
legală şi de aceea copiii de robi puteau fi despărţiţi de părinţii lor, iar
soţiile de soţ. Robii puteau fi eliberaţi de către stăpân prin acte.

46
 1.2. Incapacităţile

Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită

vârstei, sexului, stării mentale etc. În sistemul cutumiar românesc,
incapacitatea datorată vârstei lua sfârşit odată cu căsătoria, când
tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea şi nubilitatea nu erau
stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se fixa de
la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte
la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de
viaţă.
Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.
Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub
supravegherea părinţilor şi în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a
fraţilor mai mari.
Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară
bărbatului, totuşi dacă aceasta dovedea capacităţi apreciabile sau era
mai bogată decât soţul, se situa pe acelaşi plan social cu acesta.
Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-
tatea juridică: între pământeni / oamenii pământului / români şi
străini. Cu toate acestea cutumele româneşti s-au arătat foarte umane
faţă de străini, recunoscându-le libertatea cultului religios şi dreptul
de a face comerţ.
Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a
unor servicii aduse statului sau prin căsătoria cu o pământeană, după
ce în prealabil îmbrăţişase religia viitoarei soţii. După dobândirea
împământenirii străinii dobândeau toate drepturile civile şi politice.
Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se pare, în lipsă
de descendenţi, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-

mele şi domiciliul deţin întâietate. Numele persoanei este elementul
de identificare a omului în familie şi societate, din cele mai vechi
timpuri.

47
 Prenumele a fost elementul iniţial de identificare, pentru că
patronimicul – numele de familie, a fost folosit doar în acte de stare
civilă, adică este folosit în dreptul modern.
Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada
predominării numelui mic este atestat documentar prin frecvenţa
expresiilor: „fiul lui ...”, „fiica lui …”.
În ce priveşte domiciliul, el se identifică cu locuinţa stabilă, de
regulă locurile de naştere. Regula generală a fost că soţia se muta la
domiciliul bărbatului, dar a fost cunoscută şi situaţia „măritării
bărbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de
ex: FRĂŢILĂ din Şuviţa, BARBUL din Mugureşti...).
Capitolul II
OBLIGAŢIILE
2.1. Consideraţii generale

Schimbul de produse dintre persoane, circulaţia bunurilor, îndeo-

sebi după descompunerea obştilor săteşti, şi cristalizarea proprietăţii
private au fost realităţi ce trebuiau să se găsească şi în drept.
Tot în ideea de echitate s-a născut şi instituţia delictului sau
cvasidelictului ca izvor al obligaţiei, în sensul că dacă printr-o faptă a
omului (directă sau indirectă) se cauzează altuia un prejudiciu, atunci
acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat
la repararea lui. Aşadar diferitele întâmplări, fapte şi legături dintre
oameni, voite şi nevoite, de o anumită importanţă şi cu anumite
consecinţe încep să dobândească semnificaţii juridice, devenind
raporturi juridice.
După cum am relevat supra, obligaţia este raportul de drept în
care o persoană numită creditor, are posibilitatea de a pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia de a da, a face,
sau a nu face, iar în cazul neexecutării ei să recurgă la forţa de
constrângere a statului.
În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contrac-
tul şi delictul.

48
 2.2. Elementele constitutive ale contractului

2.2.1. SUBIECTELE
Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice
persoane care aveau capacitatea juridică necesară, între care să se
realizeze acordul de voinţe, dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul
vânzării unui pământ al casei părinteşti, în baza dreptului de
preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul prealabil al
rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea
contractului, restituind preţul cumpărătorului („aruncarea banilor”).

2.2.2. OBIECTUL CONTRACTULUI

Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile,
dar cum principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor
aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia să fie un bun in
comercium, adică să poată face obiectul comerţului. Şi în Evul
Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comerţului (ex.
teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprie-
tarului, mai ales când era vorba de biserici, iar cumpărătorii de rea
credinţă erau sancţionaţi.
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie
determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau însă întot-
deauna precise şi invariabile.

2.2.3. PREŢUL
Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit
în bani, în lucruri sau în bani şi lucruri. Faptul este lesne de înţeles,
dacă avem în vedere împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar
dacă exista, era totuşi o raritate, nu era un bun aflat în casa fiecăruia.

2.2.4. CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR

În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor.
Acesta trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta
vânzării şi acceptarea ei trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă
de cauză. Aşa se explică faptul că, în chip stereotip, în documentele

49
vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără împresurare sau
asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.

2.2.5. PROHIBIŢII LA VÂNZARE

Tot la fel, contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele
prohibiţii, cum ar fi:
– în Transilvania era necesar şi consimţământul membrilor de
familie pentru realizarea vânzărilor de imobile;
– era necesar consimţământul rudelor şi vecinilor, în situaţia în
care fiinţa dreptul de preemţiune;
– moşiile nu puteau fi vândute fără ţăranii dependenţi;
– se interzicea cumpărarea bunurilor furate;
– în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimţământul
domnului sau al regelui, după cum am precizat la capitolul dreptului
eminent al suveranului (ius eminens).

2.2.6. FORMA CONTRACTULUI

Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era
considerat valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor,
nefiind necesară forma scrisă a acestuia sau încheierea în faţa auto-
rităţilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori când era
necesar consimţământul domnului (regelui), actele constatatoare ale
contractului se încheiau de obicei în faţa autorităţilor sub forma
înscrisurilor sub semnătură privată întărite cu peceţile martorilor.

2.2.7. PUBLICITATEA
Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a
tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se
realiza prin aldămaş, adică a unei petreceri cu băutură la care
participau martori anume aleşi ori întâmplători, pentru a se păstra
mai bine în amintire încheierea contractului şi prin darea mâinii.

2.3. ÎNCHIRIEREA
Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare,
contractul de închiriere a fost prezent în viaţa economică medievală,
cutumele româneşti reglementându-l sub influenţa dreptului roman.

50
 Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea
lucrurilor, a forţei de muncă sau a unor lucrări în sensul contractelor
de antrepriză.
O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai
frecventă era contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum
ar fi: terenuri arabile, livezi, păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele
arendau drepturi regaliene (domneşti) cum ar fi: minele, ocnele,
vămile.

2.4. CONTRACTELE REALE

Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror for-
mare pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea
materială a lucrului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi,
folosite în Evul Mediu şi reglementate de cutumă, menţionăm:
contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicaţia răspândirii
lui rezidă în incertitudinile şi nesiguranţele societăţii medievale
datorată pericolelor de tot felul. Acesta era şi motivul pentru care
pieirea bunurilor prin forţă majoră, caz fortuit nu implica nici o
răspundere din partea depozitarului şi nici a moştenitorului acestuia.
În schimb, era interzis depozitarului să folosească ori să consume
bunul lăsat în depozit, răspunzând de riscurile pieirii acestuia din
culpa sa.
Contractul de schimb, constând în transferul proprietăţii unui bun
în schimbul altui bun de la o parte contractantă la alta, a fost utilizat
în Evul Mediu românesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemănă-
toare contractului de vânzare-cumpărare. În general, obiectul con-
tractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate, robi, prăvălii,
ţărani dependenţi etc. Erau determinate de necesităţi economice
pentru o mai bună administrare a acestora.
Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent odată cu
apariţia monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei
dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial şi
cămătăresc. O particularitate a contractului de împrumutului de bani
era aceea că restituirea se putea face şi în echivalent, adică prin bu-
nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani

51
împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-
zilor.
Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una
dintre părţi transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul
celeilalte fără a primi un echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte
patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează patrimoniul (sărăceşte).
După cum am mai precizat, liberalităţile erau frecvente în Evul
Mediu. Ele se făceau de către conducătorul statului sau de către
persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi
bunuri mobile. Au fost situaţii în care obiectul unui astfel de contract
erau patrimonii întregi.
Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se
realizau în scopul fidelităţii depline şi pentru slujbe credincioase ori
pentru servicii militare.

2.5. Delictele

Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată

răspunderea. Nu este vorba despre o răspundere contractuală, deci în
baza unui contract încheiat între părţi, ci de o răspundere extracon-
tractuală numită răspundere delictuală.
Revenind la delicte ca izvor al obligaţiilor, putem releva situaţiile
în care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în
schimb sau se plătea în bani, pentru incendierea unei case din
neglijenţa focului făcut pentru curătură vinovatul era obligat la
dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane,
autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat.
În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româ-
neşti, aceasta era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei
efectiv produsă), nu şi la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).
Răspunderea delictuală viza şi ea repararea pagubei, dar cum în
această materie nu putea fi vorba numai de pagubă materială, ci şi de
pagube morale, cuantumul, întinderea acesteia, era lăsată de regulă la
învoiala părţilor.

52
 2.6. Garanţia obligaţiilor

În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în

contract, contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feu-
dal garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.

Garanţiile reale, ca de altfel şi cele personale, dădeau o siguranţă

că debitorul va executa contractul aşa cum a fost conceput. Ele aveau
ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în
vederea asigurării executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc.
erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi. În situaţia în
care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat)
trecea în proprietatea creditorului.

Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de

către terţe persoane numite chezaşi care se angajau în numele debito-
rului faţă de creditor că, în situaţia în care acesta nu putea executa
contractul, ele personal se obligau la executarea contractului.
Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de solidaritate
ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.

Capitolul III
RUDENIA. FAMILIA. MOŞTENIREA
3.1. Rudenia

Principial, rudenia ca legătura existentă între două sau mai multe

persoane, era stabilită în funcţie de apartenenţa la un anumit neam.
Aceasta se făcea fie pe cale naturală prin naştere, fie pe cale
artificială prin înfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia
spirituală generată de actele sacramentale.
Linia de rudenie este şirul de persoane între care există rudenie.
Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă şi colaterală.

53
 3.1.1. Rudenia naturală

Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge” era stabilită patriliniar: în

principal după tată, ,,apoi după mamă şi numai în lipsa tatălui opera
doar rudenia după mamă”. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că
rudenia după mamă era ocultată (vz. impedimentele la căsătorie), ci
că în comunitate descendenţii se defineau drept fii (fiicele) lui … .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în
ceea ce priveşte impedimentele la căsătorie şi vocaţia succesorală,
erau până la cel de-al şaptelea sau chiar al optulea.
În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie
colaterală tot după acelaşi criteriu, însă se ,,urcă” până la ascendentul comun şi se
coboară de la acesta până la cel care interesează.
Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care,
fără de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii
între ei, verişorii primari între ei etc.
În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au
avut ca reper pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minuţios
înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea
prohibiţiilor la căsătorie.

3.1.2. Rudenia prin alianţă

Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie.

Soţii cu toate că nu sunt rude, între fiecare în parte şi rudele celuilalt
sau între rudele lor se creează o anumită legătură, o apropiere cu
efecte în plan moral şi religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii
erau asimilaţi cu părinţii (L. P. MARCU).

3.1.3. Înfierea

Se mai numea şi luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii”, a fost

în perioada medievală destul de restrâns folosită întrucât familiile
aveau un număr mare de copii. În principal două motive stăteau la
baza acestei forme de întregire a filiaţiei: lipsa moştenitorilor şi
caritatea celor mai înstăriţi (faţă de vreo rudă mai săracă, de regulă).

54
 Copiii înfiaţi se bucurau de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei
rezultaţi din căsătorie, nefăcându-se nici cea mai mică deosebire între
efectele filiaţiei naturale şi cele artificiale.
În Transilvania înfierea era numită adopţiune; identică în esenţă
cu cea existentă în celelalte două ţări româneşti (L. P. MARCU).

3.1.4. Înfrăţirea

Constituia tot o formă de rudenie artificială şi îmbrăca diverse

forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opoziţie la
anumite tipuri de înfrăţire, dezavuarea făcându-se atât prin canoane,
cât şi prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii
înfrăţirii erau generate de faptul că pe de o parte presupunea ritualuri
(cvasi)păgâne, iar pe de altă parte cei ,,înfrăţiţi” nesocoteau faptul că
deveniseră astfel rude şi se căsătoreau între ei.
Cu toată întemeiata opoziţie eclesială, această formă de rudenie
artificială a cunoscut o mare popularitate în evul mediu.

Ca forme, amintim înfrăţirea: de moşie, de cruce, ziuatecilor,

lunatecilor.
Înfrăţirea de moşie presupunea vocaţie succesorală reciprocă şi
eludarea dispoziţiilor protimisisului, totodată avea consecinţe şi în
privinţa retractului succesoral şi este atestată documentar. Celelalte
forme sunt prezentate doar în folclor şi tradiţii: frăţia de cruce era
specifică haiducilor (Gh. CRONŢ); ziuatecii sunt cei născuţi în aceeaşi
zi, iar lunatecii cei născuţi în aceeaşi lună.
Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfrăţiţi având vocaţie
succesorală unii faţă de alţii, cât şi spirituale sub forma interdicţiilor
la căsătorie (L. P. MARCU).

3.1.5. Rudenia spirituală

Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi

Nunta. Mai precis, intrarea în comunitatea creştină se făcea prin

55
botezare, pentru credinţa neofitului depunând mărturie naşii, care
deveneau părinţi spirituali. Rudenia aceasta determina legături foarte
puternice, superioare chiar paternităţii fireşti, naturale. O primă
consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor de
rudenie ce atrăgeau impedimente fiind acelaşi cu cel de la rudenia
naturală.
Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea,
îndrumarea celor botezaţi ca şi botezarea copiilor finilor), cât şi
finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia
de cristelniţă (copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi) şi
frăţia de lapte (copii alăptaţi de aceeaşi doică) (L. P. MARCU); însă
ele nu aveau nici o relevanţă juridică sau spirituală.

Se poare observa armătura de rudenii care lega persoana în

societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului
arhaic de a nu fi înconjurat de duşmani.

3.2. Familia

Familia păstra o structură arhaică, de tip indo-european, avea

următoarele caractere:
1. ,,Butuc”.
2. patrilocală.
3. patrilineară.
S-a observat că structura prezentată a fost o particularitate a
familiei româneşti, fiind determinată de viaţa agrar-pastorală
medievală şi era deosebită de comunitatea casnică patriarhală,
zadruga, obişnuită în unele zone la populaţia sud-dunăreană.

Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la

antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în
exclusivitate în formă religioasă prin săvârşirea Tainei Nunţii.
În concepţia românească, ca de altfel la alte popoare, căsătoria era
o componentă a ciclului vieţii, obligatorie asemenea morţii. Din
punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile

56
canonice ortodoxe. Considerată o Taină (sacramentum), căsătoria
cădea sub incidenţa legii bisericeşti care de altfel reglementa toate
raporturile familiale.Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de
regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină, doar prima
cununie este o Taină (adică ţine de sacralitatea uniunii conjugale), a
doua şi a treia sunt îngăduite pentru neputinţa firii omului, însă nunta
cea de a patra ,,este după moravurile porceşti” (Sf. VASILE CEL
MARE).
Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul
inegalităţii sexelor, argumentat în mod eronat şi religios, nu erau
despotice. Exista doar o preeminenţă a bărbatului: ,,Că sunt datori cei
după lege luaţi în căsătorie a avea unul către altul deopotrivă dragoste şi credinţă
între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi muerea cu supunerea” (pitac
domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic
în toate provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme,
cuprinse în nomocanoanele şi pravilele pe care Biserica Ortodoxă din
toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor
legate de viaţa de familie.

3.2.1. Impedimentele la căsătorie

Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă

împiedică încheierea căsătoriei. Observarea lor era de datoria
clericului în faţa căruia se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii
în prezenţa impedimentelor era sancţionată cu anularea căsătoriei.
Necercetarea stării viitorilor soţi şi a eventualelor impedimente
conducea la sancţionarea clericului prin normele în materie cu o
pedeapsă variabila în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel
de casatorii, anume, de la banala amendă până la pedeapsa caterisirii
(excluderii din cler) sacerdotului.

Impedimentele la căsătorie se împart în mai multe categorii, în

funcţie de obiectul lor.
O primă categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor
soţi, existând prin urmare impedimente ca rudenia naturală sau

57
rudenia spirituală, starea bisericească, căsătoria a patra,
consimţământul părinţilor, religia, etnia.
Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în
linie colaterală până la gradul al optulea inclusiv.
Cercetările genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicată de produ-
cere de accidente genetice în cazul în care între părinţi exista o înrudire apropiată
(până la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmări fie diverse malformaţii
anatomice, fie afecţiuni biologice ori psihice.
Înfierea fiind ,,imitare a firii” dădea naştere la raporturi între
înfietori şi înfiaţi ca între ascendenţi şi descendenţi în linie dreaptă.
Rudenia spirituală (năşia la botez sau la cununie) era privită de
multe ori ca fiind mai importantă decât cea trupească (Sinodul de la
Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai
ca şi cele ale rudeniei naturale.

3.2.2. Logodna

Înainte de încheierea căsătoriei putea să aibă loc logodna (numită

încredinţare), care presupunea o arvună şi ritualuri specifice ce
atrăgeau atenţia asupra faptului că aceasta avea valoarea unei
promisiuni de căsătorie. Ruperea logodnei determina plata unei
despăgubiri pentru neîncheierea căsătoriei şi consta de cele mai
multe ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea
logodnei.
Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze
(„vederea în fiinţă”), să discute planurile de viitor („urmarea de
vorbă”). Raporturile intime erau prohibite până la dobândirea stării
de căsătorit.
Cu această ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar
uneori logodnicul dădea fetei sau familiei acesteia căpara, o suma de
bani amintită supra cu valoare de arvună menită să chezăşuiască
încheierea căsătoriei.

3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul
bărbatului cu scopul susţinerii sarcinilor căsătoriei îl constituia
zestrea.

58
 Un alt mod de definire (şi de aici cortegiul de consecinţe) exista în
sistemul cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere
părintească dat atât de transmiterea patrimoniului în familia
ţărănească, cât şi de munca depusă în gospodăria părinţilor, dar şi o
evaluare economică a rosturilor căsniciei cu o persoană (M. A.
GHERMAN). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente
întrucât împărţirea averii avea loc înainte de decesul părinţilor, când
aceştia erau încă în putere.
Înzestrarea fetei de către părinţi o excludea de la moştenire,
neputându-se raporta dota la masa succesorală – testată ori nu –
pentru a beneficia alături de ceilalţi succesori de o împărţire egală a
patrimoniului defunctului părinte. În acest caz dota constituia partea
de moştenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totuşi ea era chemată la
succesiune în lipsa fraţilor.
Obligaţia de a înzestra revine: părinţilor, fraţilor (în situaţia
predecedării celor dintâi), răpitorului fetei (femeii), vinovatului de
siluire. Era constrâns să înzestreze şi cel care se făcea vinovat de
ceea ce numim astăzi seducţie; totuşi, desfrâul liber şi intenţionat al
fetei nu atrăgea responsabilitatea bărbatului.
În cutuma populară, familiile viitorilor soţi contribuiau deopotrivă
la întemeierea noului cămin. Se pare că înzestrările erau egale; nu era
exclus ca uneori băiatul primească un fond de o valoare mai mare
decât fata. Din analiza comparativă, de-a lungul timpului conţinutul
zestrei este acelaşi.
Pământul constituia obiect al zestrei, însă cu anumite
particularităţi. Boierii înzestrau şi cu bunuri imobiliare. Ţăranii
dădeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al
XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca şi fetele să fie înzestrate
cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.

În sistemul popular (credem că nu numai ţăranii au procedat

astfel), cu cât fata de măritat era mai urâtă, cu atât zestrea era mai
mare; în evul mediu european apusean se spunea că formosa virgo,
dimidium dotis .

,,O fată frumoasă are zestrea pe jumătate [asigurată]”.

59
 De remarcat faptul că nu tinerii îşi stabileau proporţia zestrei din
totalul patrimoniului părintesc, ci părinţii erau aceia care perfectau
înţelegerea ,,economică”. Dacă aşa se petreceau lucrurile în secolul
XX, nu altfel trebuia să se întâmple în veacurile anterioare, mult mai
patriarhale şi paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristică a vechiului drept.
De aici rezultă caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D.
ALEXANDRESCO).
Restituirea zestrei se analizează în funcţie de culpa reţinută la
desfacerea căsătoriei. Vinovatul de destrămarea căsătoriei era
sancţionat şi civil: culpa bărbatului determina restituirea dotei
(uneori şi a darurilor de nuntă şi a beneficiului zestrei), în vreme ce
vina femeii atrăgea pierderea zestrei şi darurile primite de la soţul ei;
principiul se poate urmări de la dreptul cutumiar până la cel scris,
cuprinzând prevederi cvasiidentice.

3.2.4. Divorţul

Deşi căsătoria era privită ca o uniune indisolubilă de către

cutumele româneşti, totuşi, divorţul era admis în cazuri grave, iar
spre finele Evului Mediu. Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile
dobândite în timpul căsătoriei erau împărţite fie pe cale amiabilă, fie
în faţa instanţelor de judecată.
Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de
obiceiul pământului, era totuşi tolerată.

3.3. Moştenirea

3.3.1. Generalităţi

Moştenirea era guvernată de aceleaşi dispoziţii indiferent de

categoria socială: nu se cunosc norme aparte care să guverneze aparte
moştenirea pentru nobili sau pentru ţărani.

60
 Dreptul obişnuielnic a stabilit reguli care au reuşit să asigure
cointeresarea membrilor familiei la mărirea şi consolidarea
patrimoniului strămoşesc. Urmărind să creeze ceea ce mai târziu se
va numi bunul de familie, cutumele româneşti stabi-lesc regula
ultimogeniturii: casa părintească revenea fiului cel mai mic, care însă
era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai mari şi să-i
îngrijească şi să-i înmormânteze pe părinţi.
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de
decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii
erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la
tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, moştenirea avea reguli unitare atât pentru
proprietarii feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, ale căror proprietăţi nu
se deosebeau de ale celor dintâi, prin origine, ci doar prin suprafeţele
stăpânite, cât şi pentru ţăranii din obştile aservite, cu deosebirea că
fondul funciar stăpânit de aceştia din urmă nu constituia un drept de
proprietate, ci unul de folosinţă (un fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de
decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii
erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la
tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lăsa ca patrimoniu succesibililor era partea
sufletului, care constituia cota din moştenire lăsată pentru împlinirea
datoriilor creştineşti după moarte: pomeniri şi pomeni.
Moştenirea putea fi legală sau testamentară.

3.3.2. Moştenirea legală

Moştenirea legală desemna succesiunea care se făcea în lipsa

vreunui testament al defunctului (ab intestat). În aceste condiţii erau
chemaţi la să culeagă patrimoniul lui de cuius în următoarele clase de
moştenitori:
a). Moştenitori legitimi: – descendenţi
– ascendenţi
– colaterali

61
 Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor
comun. Între ei, cei mai apropiaţi trec înaintea celor mai îndepărtaţi.
Dar, dacă un descendent de primul grad a murit înaintea lui de cuius,
copiii lui vin prin reprezentare, în concurs cu unchii şi mătuşile.
Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă unul din ei
decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se
împărţea pe tulpini prin reprezentare şi apoi pe capete.
Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la
succesiunea mamei sale şi a rudelor acesteia (şi reciproc), nu şi a
tatălui. Înfiatul se bucura de aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat
din căsătorie.
Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau
în general pe colaterali de la moştenire.
Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi
surorile), dar şi cei ordinari până la gradul IV (verişorii primari).
b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului
supravieţuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce îi revenea
varia între ¼ şi ½ din masa succesorală.
c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa
testamentului sau a rudelor lui de cuius.
Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în
patrimoniul domnului, ulterior al domniei.

În principiu nu se făcea deosebire între sexe, dar în Ţara

Românească şi în regiunea Făgăraşului (între secolulXV şi
secolulXVII) regula egalităţii sexelor a fost atenuată de privilegiul
masculinităţii.
Privilegiului masculinităţii impunea ca descendenţii de sex
masculin să moştenească moşia părintească, iar fetele urmau să fie
înzestrate fie de părinţi sau după moartea acestora de către fraţi.
Principiul feudal al masculinităţii putea fi însă eludat prin practica
înfrăţirii de moşie – instituţie des întâlnită în Ţara Românească,
prezentă uneori şi în Transilvania.
Pentru evitarea prădalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei
în lipsa urmaşilor de sex masculin) se recurgea la ficţiunea juridică,
solicitată domnului, a preschimbării fetei în băiat. Uneori se recurgea

62
la „înfrăţirea” descendenţilor de sex diferit, tatăl „înfrăţea fetele cu
feciorii” „ca să fie fraţi la un loc nedespărţiţi”, ceea ce avea drept
efect crearea unui drept egal la succesiunea părinţilor.
Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii,
succesiunea se împărţea între toţi copiii săi.
Moştenirea legală a şerbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţări
Române numai bunurile mobile şi ameliorările (vii, plantaţii, mori
etc.) pe care ei le aduseseră moşiei pe care aceştia lucraseră; fondul
funciar aparţinea proprietarului feudal. Moştenirea şerbului era
împărţită după regulile dreptului comun, iar în cazul în care acesta
murea fără urmaşi, patrimo-niul său revenea stăpânului de moşie.
Deşi dreptul cutumiar nu cunoştea alte reguli de succesiune pentru
nobili şi altele pentru ţăranii liberi, totuşi în Transilvania după
cucerirea maghiară au apărut pe cale cutumiară unele norme
specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmăreau
conservarea fondului funciar moştenit în stăpânirea familiilor
nobiliare şi asigurarea transmiterii pe linie masculină a bunurilor
donative primite de la rege în vederea îndeplinirii unor servicii
militare. De aceea, se impune pe o scară largă în materie succesorală
principiul masculinităţii, justificat mai ales prin considerente
militare: „femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu
armele şi să lupte cu duşmanii”.

3.3.2. Moştenirea testamentară

Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietăţii

individuale în cadrul obştilor săteşti, iar folosirea testamentului pe
scară din ce în ce mai largă merge paralel cu procesul de
descompunere a obştii şi a disoluţiei treptate a proprietăţii
devălmaşe. Un factor care a influenţat extinderea folosirii
testamentelor a fost cel religios, care îndemna pe credincioşi să lase
danii lăcaşurilor de cult, în special mână-stirilor, în scopuri spirituale
– slujbe pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului.
Deşi principiul libertăţii de a dispune de patrimoniu rezulta din
normele dreptului cutumiar, totuşi uneori el este reafirmat cu ocazia

63
judecării unor procese de către domn sau de către episcopat,
întărindu-i astfel eficacitatea şi pe cale de precedent judiciar.
Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte,
zapis, diată.
Cele mai vechi testamente s-au făcut pe cale orală, „cu limbă de
moarte”. Testamentul putea fi întocmit şi în scris ca un act solemn,
fie faţă de martori, al căror nume varia, fie înaintea autorităţii de stat
(domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericeşti.
Din dorinţa de a păstra bunurile de familie, testatorul folosea
adesea substituţia fideicomisară prin care persoana instituită ca
moştenitoare era obligată să păstreze bunurile primite şi la moartea
sa să le transmită unei terţe persoane numită substituit.
Şerbii puteau să-şi întocmească un testament numai cu privire la
bunurile casnice, fără prea mare valoare economică, şi la inventarul
lor agricol, de îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii
etc.) şi asupra cărora aveau un drept de folosinţă. Ei nu puteau
dispune în favoarea unor terţi deoarece în acest fel ar fi adus un
prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorări
treceau în temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru că
în astfel de situaţii interesele stăpânului de moşie nu erau ştirbite.

3.3.4. Moştenirea monahilor

Moştenirea monahilor constituia o excepţie de la regula că

moştenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o
presupunea monahismul determina moartea civilă.
Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu
parte din cinul monahal, li se aplicau şi lor aceste dispoziţii, cu
precizarea că succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima dată
ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele
Bisericii Ortodoxe şi legiuirile bizantine.

64
 Titlul III
DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ

Legea ca vocabulă era uzitată chiar înainte de apariţia

codificărilor, în paralel cu cea de obicei (sau drept, dreptate). Unitare
ca sens, cele două cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintâi
provine din latinescul lex, în vreme ce cel de-al doilea este slavon.
Abia în secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii ţărilor
româneşti. Problema inexistenţei dreptului nu se poate pune (ubi
societas, ibi ius !) căci este ştiut că înaintea legilor scrise apare
obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atestă existenţa
unui ius valahicum după care se cârmuiau raporturile sociale sau
litigiile dintre oameni.
Nevoia codificării – de tip bizantin – s-a impus dato-rită mai
multor factori: social-politici, bisericeşti, geografici şi culturali.
Dacă dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu
dreptul vechi nescris, acesta din urmă avea prevalenţă: ,,giudeţul
giudecă câteodată şi împotriva pravilei, pentru acest obicei al
locului... . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, măcar
de are fi împotriva pravilei … “.
Pentru Transilvania, situaţia este mai complexă întrucât pe
teritoriul voievodatului s-au aplicat în paralel mai multe sisteme de
drept. De subliniat că formele şi fondul juridic ale dreptului
obişnuielnic românesc au fost aceleaşi în toate provinciile locuite de
români.
Până la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele
de drept bizantin ca şi culegerile de nomocanoane, care au influenţat
vechiul drept românesc până în secolul al XIX-lea.
Celor mai vechi legiuiri scrise, atât celor bisericeşti propriu-zise cât şi celor
nomocanonice ori laice, sub influenţa slavă li s-au spus de către români pravile.

1. SINTAGMA ALFABETICĂ A LUI MATEI VLASTARES,

La textul original al Sintagmei, diferiţi copişti, chiar români, au mai adăugat şi
alte piese legislative, precum şi comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atât în limba
greacă, cât şi în limba slavă, se păstrează şi astăzi în diferite biblioteci din ţara
noastră.

65
 2. PRAVILA SFINŢILOR APOSTOLI ŞI SFINTELOR SOBOARE ŞI ALTOR SFINŢI
PĂRINŢI
Este un nomocanon alcătuit în greacă, tradus în slavă şi în română; a circulat
sub formă de manuscrise, care s-au păstrat la noi numai în limba slavă şi sunt
cunoscute sub diferite nume dintre care menţionăm:

3. FRAGMENTE DE PRAVILĂ ÎN LIMBA SLAVĂ

Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la
Academie poartă titlul de Nomocanon, adică „îndreptător de lege”, cuprinzând pe
scurt Pravilele ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfântului VASILE CEL MARE şi ale
Sfintelor Sinoade.

4. NOMOCANONUL LUI MANUIL MALAXOS

are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boeţiei şi este alcătuit în anul 1561.
Caracteristica manuscriselor acestui nomocanon constă în marea lor diversitate,
chiar şi a celor greceşti.

5. HEXABIBLUL LUI CONSTANTIN HARMENOPULOS ILOR, 1345

a fost alcătuit la 1345, la Tesalonic, de către un judecător. Acest nomocanon s-a
răspândit repede în întreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tipărit la 1547, la Paris şi
Köln, pentru ca apoi la 1830 să devină lege a statului grec. A fost tradus integral şi
în limba română la începutul secolulal XIX-lea.

6. Pravilele tipărite
Prima pravilă tipărită în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramureş).
Se consideră că a fost tipărită la Braşov de către diaconul CORESI în anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidenţiază în mod cu totul aparte prin tipărirea marilor
pravile româneşti, în principal laice. În 1640 este tipărită Pravila de la Govora (a
fost tipărită în mânăstirea cu acelaşi nume) sau Pravila cea Mică, o traducere în
limba slavonă realizată de MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poartă denumirea de
Dreptătoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericească; reglementează
Spovedania şi Împărtăşanie, Căsătoria etc.

Iată şi care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. STATUTELE ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI, 1508

Codificarea cunoscută sub acest nume a fost generată de răscoalele românilor
din teritoriul omonim (1503, 1508) şi care între altele au cerut expres dreptul de a
codifica legile cutumiare. Redactate în limba latină, limba oficială a cancelariei
transilvane, ceea ce dovedeşte faptul că ele nu au fost necesare populaţiei
româneşti care îşi cunoştea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregători.
Cuprind într-o formă nesistematizată diferite ramuri de drept (civil, penal, de

66
procedură). Terminologia asemănătoare cu cea folosită în Ţara Românească denotă
caracterul unitar al vechiului drept româ-nesc.

2. TRIPARTITUL LUI WERBÖCZI, 1517

Operă a unui nobil maghiar. Tipărit la Viena, în anul 1517, este
unul din răspunsurile nobilimii la răscoala lui Gheorghe DOJA (†
1514), din care cauză s-a spus că a fost scris cu „sânge de iobag”.
Este compus din trei părţi, de unde îi vine şi numele. Din punctul de
vedere al dreptului românesc este deosebit de importantă partea a
treia, care cuprinde dreptul scris şi obiceiurile din Transilvania. La
1553 acest monument juridic a fost supus unei modificări, realizate
de profesorul de la Viena, Martin BODENARIUS, tripartitul devenind
quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul să îi întârzie intrarea în vigoare
întrucât prin Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a
fost considerat doar o simplă culegere cu caracter privat.
La 1619 se realizează prima codificare de drept procesual în
Transilvania, operă a lui Gabriel BETHLEN: Iuridici procesus
specimen.

3. CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ, 1646

Titlul complet al legiuirii este Carte românească de învăţătură de
la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe. Rod al ambiţiilor
imperiale ale domnitorului moldovean VASILE LUPU (1634–1653),
reprezintă cea dintâi legiuire laică româ-nească, păstrând însă un
caracter religios datorat epocii (competenţa instanţelor eclesiastice de
a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penală a
ereziilor şi a vrăjitoriei etc.). După documentele păstrate, aplicarea ei
s-a făcut în foarte puţine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat
răspândirea ei pe întreg teritoriul locuit de români, aspect valabil şi
pentru IL.
Între scăderile primelor două legiuiri româneşti, IL şi CR,
menţionăm că ele sunt doar nişte traduceri de legi străine. Din acest
moment asistăm, până astăzi, la eroarea adoptării de legi nepotrivite.

67
 4. ÎNDREPTAREA LEGII, 1652
Titlul complet al legiuirii este Îndireptarea legiei cu Dumnezeu
care are toată judecata arhierésca şi împaratésca de tóte vinele
preoţeşti şi mireneşti. Contemporan şi rival al lui VASILE LUPU,
MATEI BASARAB (1632–1654) – una dintre figurile cele mai
impunătoare ale voievozilor români, a tipărit înaintea omologului său
moldovean o pravilă bisericească, insuficientă însă pentru
reglementarea vieţii societăţii feudale româneşti: Pravila de la
Govora, amintită supra. IL apare ca o replică la CR, însă trebuie
remarcată fidelitatea cu care îi reproduce conţinutul: 1253 din cele
1254 de articole.
Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund
religios dat de prevederile sale care includ şi reglementări tipice
bisericeşti; de aceea se mai numeşte şi Pravila cea Mare.
După documentele ce ne-au parvenit, IL s-a în destul de puţine
cazuri. Însă circulaţia ei lasă în umbră aplicarea.
Este demn de subliniat faptul că pravila este încă parţial în vigoare
în legislaţia bisericească ortodoxă prin anumite prevederi care de fapt
reproduc canoane Bisericii Răsăritene.

5. CONSTITUŢIILE APROBATE, 1653

CONSTITUŢIILE COMPILATE, 1669
La 1653 dieta Transilvaniei edictează Approbatæ constitu-tiones
regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1540
şi 1653).
Aceeaşi dietă la 1669 edictează Compilatæ constitutiones regni
Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1653 şi
1669).

6. DIPLOMA LEOPOLDINĂ, 1691

Dată în 1691, consacră faptul că legile ce guvernau principa-tul
rămân în vigoare şi sub noua stăpânire, austriacă, a Transilvaniei.
Fireşte, s-au introdus modificări în consonanţă cu interesele
habsburgice în ceea ce priveşte organizarea politico-administrativă,
introducându-se instituţii ca: guvernatorul (în locul principelui),
Guberniul, Cancelaria aulică, Tezauriatul.

68
 7. SOBORNICESCUL HRISOV, 1785
Edictat de Alexandru C. MAVROCORDAT, „este cel mai important
act normativ intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale
textului tipărit au la bază două anaforale de Sfat de obşte (sobor, de
unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un nou regim
al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă:
interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici” cu excepţia
cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De asemenea, a
reglementat „din nou […] statutul căsătoriei robilor între ei şi cu
oamenii liberi”. Se poate spune că acest Hrisov ,,constituia o reformă
a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentaţi prin Sfatul de
obşte lărgit”.

8. PRAVILNICEASCA CONDICĂ, 1780

Operă a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine
greacă Alexandru IPSILANTI (1774–1782, 1796–1797, Ţara Româ-
nească; 1786–1788, Moldova). În ea se amestecă obiceiul pământului
cu dispoziţii bizantin.
Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi
germenii noilor principii de drept şi politologie care se vehiculau prin
Europa, respectiv ideile lui MONTESQUIEU şi BECCARIA. Legea însă
este în principal de inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea
feudală, reglementează în mod amănunţit dijma şi claca.
Monopolurile senioriale se bucură de o atenţie deosebită. Din
punct de vedere al instituţiei moştenirii, a consacrat principiul
masculinităţii. Documentar s-a dovedit că ea a fost aplicată doar în
trei cazuri. Teoretic a rămas în vigoare până în anul 1818, când a fost
abrogată de Codul Caragea.

9. LEGIUREA CARAGEA, 1818

,,Reînoieşte mai pe larg procedeul lui IPSILANTI şi amestecă
dreptul bizanţului şi obiceiul pământului”. ,,Este tot un cod general
[…] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal,
procedură civilă şi procedură penală”.
Moment important al culturii juridice româneşti, trădează sfârşitul
perioadei feudale. Alcătuită din elemente de drept bizantin, dar şi din

69
multe elemente de cutumă românească. Luând exemplul Moldovei,
domnitorul CARAGEA a dispus ca patru boieri „cu ştiinţă şi praxis la
ale pravilelor” să se preocupe de întocmirea unei legiuiri cât mai
bune pentru ca să se facă cu desăvârşită întregime şi cu bună
desluşire. Dintre aceştia, doi au fost greci şi doi români. După
întocmire a fost citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-
a convocat sfatul ţării pentru a o analiza.
S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare
până la 1865, când a fost pus în vigoare Codul civil român.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul
juridic românesc, întrucât s-au depus străduinţe mari pentru o
traducere cât mai exactă a textului grec în care a fost concepută. Atât
textul românesc, cât şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele
oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme reflectă întru
totul mentalitatea vremii dar şe poate explica şi prin aceea că în
esenţa lor acele chestiuni erau cunoscute.

10. CODUL CALIMACH, 1817

A fost pe nedrept calificat drept o ,,operă cu desăvârşire bizantină, fără de
amestec de obiceiuri juridice române[şti]”. Această operă legislativă a fost
considerată a fi o traducere în limba greacă, cu toate că s-a preluat numai
sistematizarea Codului civil austriac din 1811.
Codul lui Calimach intră în vigoare la 1817, în Moldova, sub
domnia lui Scarlat CALIMACH. A cunoscut o singură ediţie şi aceea în
limba greacă, străină deci în cea mai mare parte, atât împricinaţilor,
cât şi judecătorilor. A fost în vigoare până la 1865.

11. REGULAMENTUL ORGANIC, 1831–1832

Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohto-
nă sub stricta supraveghere a ocupantului rus de la 1828–1834 (Pa-
vel KISELEFF, comandantul trupelor ruseşti fusese direct implicat).
Introdus în la un interval de un an în cele două principate româneşti –
Ţara Românească (1831), Moldova (1832) – a fost până în 1859 o
veritabilă constituţie. Această lege fundamentală ,,a contribuit la mo-
dernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, adminis-
trative şi politice” începute în decadele precedente.

70
 BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. Acte judiciare din Ţara Românească (1775 –1781), ed. G. Cronţ e. a., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1973.
2. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981.
3. Carte românească de învăţătură –1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R.,
Bucureşti, 1956.
4. Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
5. Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V.
Şotropa, Ioan N. Floca, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
6. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R. P. R., vol. II,
Feudalismul I, Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1958.
7. DICULESCU, Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800 –
1848, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
8. Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (Ţara Româ- nească),
7 vol.; C (Transilvania), 1 vol.; Bucureşti, 1966 –1977.
9. Documente privind istoria României, A (Moldova), 11 vol.; B (Ţara
Românească), 13 vol.; C (Transilvania), 6 vol.; Bucureşti, 1951–1960.
10. Îndreptarea legii –1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1952.
11. Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.
12. Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1959.
13. Manualul legilor sau aşa numitele Cele şase cărţi adunat de pretutin- deni
şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în
Salonic Constantin Harmenopulos, trad. Ion Peretz, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1921.
14. Pravila cea mică (de la Govora), în vol. Collecţiune de legiuirile vechi şi
cele noui care s’aŭ promulgat de la 1 ianuarie 1875 şi până la finele
anuluĭ 1885, vol. III, ed. îngrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia Academiei
Române (Laboratoriĭ Românĭ), Bucurescĭ, 1885.
15. Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1971.
16. Pravilniceasca condică, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucureşti, 1957.
17. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982.

CURSURI, TRATATE, DICŢIONARE, ARTICOLE, MONOGRAFII

1. AGAPIE, V., Problema jurătorilor la români, Iaşi, 1939.

71
2. ALEXANDRESCO, Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptu- lui
civil român, tomul VIII, partea I, Convenţiile matrimoniale, ed. a II-a, rev.,
corect. şi mărită, Ed. Socec & Co., Bucureşti, 1916.
3. BENEVISTE, Émile, Vocabularul instituţiilor indo-europene, vol. I, Economie,
rudenie, societate, trad. Dan Sluşanschi, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
4. BERECHET, Gr., Dreptul bizantin şi influenţa lui asupra legislaţiei vechi
româneşti, Iaşi, 1931 –1932.
5. Idem, Legătura dreptului bizantin şi românesc, vol. I, partea I, Izvoadele,
Vaslui, 1937.
6. BERECHET, Gr. Şt., Particularităţile conjurătorilor la români după
documentele slave, Chişinău, 1925.
7. BOCA, ierom. Arsenie, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Aradului, Arad,
1995.
8. BOLOVAN, Sorina Paula, Familia în satul românesc din Transilvania. A
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de
Studii Transilvane & Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1999.
9. BRĂDEANU, Salvator A., Noţiuni introductive la materia succesiunilor.
Regimurile şi convenţiile matrimoniale, f. ed., f. loc., 1947.
10. CARREL, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, trad. L. Busuioceanu, Ed. Tedit F.
Z. H., Bucureşti, f. a.
11. CÂNDEA, Virgil (coord.), Un veac de aur în Moldova (1643–1743),
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa & Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Chişinău – Bucureşti, 1996.
12. CERNEA, Emil, MOLCUŢ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de
Editură şi Presă ,,Şansa” S. R. L., Bucureşti, 1996.
13. CIULEI, Gheorghe, CIULEI, Gheorghe G., Dreptul românesc în Banatul
medieval, Ed. Banatica, Reşiţa, 1997.
14. COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P. P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara Ro-
ânească şi Moldova (secolele XIV –XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
15. CRONŢ, Gheorghe, Dreptul bizantin în ţările române. Pravila Moldovei din
1646, în ,,Studii”, anul IX, nr. 5 / 1958.
16. CRONŢ, Gheorghe, Instituţii medievale româneşti. Înfrăţirea de moşie.
Jurătorii, Editura Academiei, 1969.
17. DANIELOPOLU, George, Explicaţiunea Institutelor lui Iustinian, vol. 1,
Imprimeria Statului, Bucuresci, 1899.
18. DAVIDOGLU, Lascăr, Repertoriu de formulare juridice, ed. a III-a rev., ad. şi
complet., Ed. Forum, Bucureşti, f. a.
19. DENSUŞIANU, Nicolae, Dacia preistorică, [ed. a II-a], Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1986.
20. DIMITRESCU, Gh. D., Dota în vechile noastre legiuiri, în AFDB, anul IV, nr. 1
–2 / 1942.
21. DJUVARA, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii
moderne (1800 –1848), trad. Maria Carpov, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

72
22. EMERIT, Marcel, La femme en Valachie pouvait-elle hériter ?, RHSEE, IV-
ème anée, № 1 –3 / janvier-mars 1927.
23. EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, ed. a II-a revăz, trad. G. Moldoveanu, Ed. ,,Christiana”, Bucureşti,
1999.
24. FIROIU, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
25. FLOCA, arhid. Ioan N., Din istoria dreptului românesc, vol. II, Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte
giudeaţe, Iaşi, 1646, Sibiu, 1993.
26. Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română (studiu istoric-
canonic), Sibiu, 1969.
27. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993.
28. FOTINO, George, Influenţa bizantină în vechiul drept românesc, în vol. Omagiu
prof. C. Stoicescu, extras, ,,Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940.
29. Idem, Justinian în lumina vechii culturi juridice româneşti, în AFDB, anul II,
nr. 2 –4 /1940.
30. Idem, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti,
1974.
31. GEORGESCU, Valentin Al., Preemţiunea în istoria dreptului românesc. Dreptul
de protimisis în Ţara Românească şi Moldova, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1965.
32. Idem, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
33. GEORGESCU, Valentin Al., STRIHAN, Petre, Judecata domnească în Ţara
Românească şi Moldova. 1611 –1831, partea I, Organizarea judecătorească,
vol. I, 1611 –1740, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979.
34. GHEORGHIU-BRĂDET, Ion, Istoria dreptului românesc, ed. a II-a reviz. şi
adăug., Ed. Tipocart, Braşov, 1994.
35. GIRARD, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, 7-me éd., rev.,
augm., Paris, Libraire Arthur Rousseau, 1924.
36. GRISELINI, Francesco, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului
Timişoarei, pref., trad., note Costin Feneşan, Ed. Facla, Timişoara, 1984.
37. HANGA, Vladimir (resp. de vol.) e. a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980.
38. Idem, Dreptul cutumiar, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993.
39. Idem, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977.
40. Idem, Le Droit Géto-Dace, în Gesselschaft und Recht im griechisch-
römischen Alterum, teil 2, Akademie-Verlag, Berlin, 1969.
41. HAUDRY, Jean, Indoeuropenii, trad. Aurora Peţan, Ed Teora, Bucureşti, 1998.
42. HERLEA, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de
proprietate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

73
43. HOPÂRTEAN, Doina, Căsătoria şi obiceiurile ei pe Valea Ampoiului, în
,,Apullum”, nr. 27–30 / 1990–1993.
44. IORGA, N., Sfaturi pe întunerec. Conferinţe radio (1936–1938), vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1996.
45. IORGA, Nicolae, Istoria românilor, vol. I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
46. MACREA, M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.
47. MARCU, Liviu P., Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
48. MARIAN, S. Fl., Nunta la români. Studiu etnografico-comparativ, ed. crit., Ed.
,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
49. MAXIM, Iancu, Etnogeneza românilor şi a altor popoare europene privite
prin prisma geografiei istorice, Ed. Moldova, Iaşi, 1995.
50. MOLDOVAN, pr. Ilie, Teologia iubirii, 2 vol., Ed. Episcopiei Alba Iuliei,
1996.
51. MOTOTOLESCU, Dumitru D., Darurile dinnaintea Nunţii în dreptul Vechiu
românesc comparat cu cel Romano-Bizantin şi Slav, Tipografia
,,Convorbiri Literare”, Iaşi, 1921.
52. MUNTEANU, Eugen, MUNTEANU, Lucia-Gabriela, Æterna latinitas. Mică
enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
53. NOICA, Constantin, Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970
54. ONIŞOR, Victor, Istoria dreptului român pentru anul I. al facultăţii de
drept, (curs de licenţă), ed. a II-a, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare,
Cluj, 1925.
55. OROVEANU, Mihai T., Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992.
56. PASCU, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1986
57. PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. îngrij., note, com. şi
postf. Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.
58. PERETZ, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele bizantine, Ed.
Socec & Co., Bucureşti, 1910.
59. Idem, Curs de istorie a dreptului român, ediţia II-a, vol. II, 1928.
60. PETRU, D., Conceptul de etnie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.
61. PLOPU, Georgiu, Părţi alese din dreptul privat ungar. I – Dreptul familial
material. II – Dreptul ereditar, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare,
Bucureşti, 1924.
62. POPESCU, Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii în Ţara
Românească şi Moldova în secolul XVII, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom
23, nr. 1 / 1970.

74
63. POPOVICI, Paul, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor din secolul XVIII
până la Codul civil, în ,,Studia Universitatis Vasile Goldiş”, nr. 10 /
2000.
64. Idem, Regimul juridic matrimonial în lumina pravilei lui Vasile Lupu, în
,,Teologia” nr. 3 / 2000.
65. Idem, Regimul matrimonial al bunurilor soţilor în lumina pravilelor
secolului XVII, comunicare ştiinţifică, Arad, 2000.
66. Idem, Dota în dreptul bizantin, în curs de publicare.
67. Idem, Zestrea în ius valahicum, în curs de publicare.
68. Idem, Familia în vechiul drept românesc, în curs de publicare.
69. Idem, De la cutumă la pravilă, în curs de publicare.
70. PREDA, Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a
României, vol. II, D–L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
71. RUSSU, I. I., Limba traco-dacilor, ed. a II-a revăz. şi adăug., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
72. RĂDULESCU, Andrei, Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Ed.
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1991.
73. Idem, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoaşterea
vechiului drept nescris, în ,,Buletin Ştiinţific, C, Ştiinţe istorice,
filosofice şi economico-juridice, ştiinţa limbii, literatură şi artă”, tom I,
nr. 2 /1949.
74. Idem, Asemănări între ideile primitive ale poporului din Bretania şi ale
poporului român, în ,,Memoriile secţiunii istorice [ale Academiei
Române]”, seria III, tom XI, mem. II, Regia M. O., Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1931.
75. SACERDOŢEANU, A., Sarcinile ştiinţelor auxiliare ale istoriei,
în ,,Revista arhivelor”, nr. 1 / 1966.
76. SACHELARIE, Ovid, Moştenirea monahilor în vechile noastre orânduiri
juridice, în rev. ,,Glasul Bisericii”
77. SACHELARIE, Ovid, STOICESCU, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din
ţările române. Dicţionar, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1988.
78. SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918–
1948), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
79. STAHL, Henri H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, ed. a II-a
revăz., vol. II, Structura internă a satelor devălmaşe libere, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1998.
80. STAHL, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale,
structuri magice şi religioase, trad. Viorica Nicolau, Ed. Paideia,
Bucureşti, 2000.
81. STANCIU, Laura, Căsătorie, moralitate şi condiţia femeii în viziunea şcolii
ardelene, în ,,Apvllvm. Acta Mvsei Apullensis”, nr. 34 / 1997.
82. STĂNILOAE, pr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1978.

75
83. ŞOTROPA, Valeriu, Introducere şi bibliografie la istoria dreptului românesc,
Tipografia ,,Cartea Românească”, Cluj, 1927.
84. ŞTREMPEL, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800,
Bucureşti, 1959.
85. TODERAŞCU, Ion, Unitatea românească medievală, vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
86. ŢIGHILIU, Iolanda, Societate şi mentalitate in Ţara Românească şi
Moldova. Secolele XV –XVII, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
87. VÂJA, Gheorghe, Instituţii de drept din Ţara Făgăraşului în secolul XVI,
teză dr., Cluj-Napoca, 1979.
88. VULCĂNESCU, Romulus, Etnologie juridică, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1970.
89. XENOPOL, A. D., Istoria românilor din Dacia romană, ed. a IV-a, vol. I,
Dacia anteromană , Dacia romană şi năvălirile barbare. 513 înainte de
Hr. –1290, vol. IV, ed. A IV-a, Istoria modernă (de la Matei Basarab şi
Vasile Lupu până la fanarioţi, 1633 –1821), ed. a IV-a, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, 1993.
90. ZOTTA, Const. Gr., VĂITEANU, Emanoil R., Formular-agendă în materia
actelor de notariat şi a acţiunilor judiciare cu formularele respective … , Ed.
Remus Cioflec, Bucureşti, 1946.

76
 CUPRINS

Arad, 2002 1

Obiectul istoriei dreptului românesc 2

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc 2

Periodizarea istoriei dreptului românesc 2

DREPTUL GETO-DAC 3

1.1. Contextul istorico-politic 3

1.2. Organele centrale ale statului dac 4

1.3. Instituţii juridice 4

1.3.1. Proprietatea la geto-daci 4
1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor 5
1.3.3. Familia 5

DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA 6

2.1. Organizarea centrală 6
2.2. Organizarea locală 6
2.3. Sistemele de drept din Dacia romană 6
2.4. Capacitatea juridică a persoanelor 7
2.5. Dreptul succesoral 7
2.6. Judecata 7
2.7. Familia şi căsătoria 8
2.8. Proprietatea 8
2.9. Obligaţiile 8

FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC 9

3.1. Premisele 9
3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani 9
3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor 9
3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar 10
3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor 10

3.2. Sistemul normativ vicinal 11

77
 3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc 11
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc 11
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc 11
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc 12
3.2.2. Principalele instituţii juridice 12
3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale 12
3.2.2.2. Rudenia 12
3.2.2.3. Familia 13
3.2.2.4. Proprietatea 13
3.2.2.5. Sistemul pedepselor 13
3.2.2.6. Judecata 13

3.3. Legea Ţării (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal 14

3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum 14
3.3.3. Caracterele lui ius valahicum 14

INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC 15

Domnul. Voievodul, Principele şi Guvernatorul Transilvaniei 15

1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc 15
1.1.1. Caracteristicile domniei 15
1.1.2. Succesiunea la tron 16
1.1.3. Asocierea la domnie 16
1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească 16
1.1.5. Prerogativele domniei 17
1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare 17
1.1.5.2. Prerogativele executive 17
1.1.5.3. Prerogativele judecătoreşti 17
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei 17
1.2.1. Voievodul 17
1.2.2. Principele 18
1.2.3. Guvernatorul 18

Organizarea teritorial-administrativă 18
2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei 19
2.1.1. Organizarea românilor 19
2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor 19
2.1.2.1. Scaunele Săseşti 20
2.1.2.2. Scaunele Secuieşti 20
2.1.3. Organizarea ungurilor 20
2.2. Reşedinţa domnească 21
2.3. Târgurile şi oraşele 21
Administraţia oraşelor 22

78
 2.4. Satele 22
Categorii de sate 23

Organizarea fiscală 24
3.1. Trăsăturile generale ale sistemului fiscal 24
3.2. Instituţiile fiscalităţii 24
3.3. Categoriile de dări 25

Justiţia 27
4.1. Organizarea judecătorească 27
4.1.1. Justiţia şi sarcinile ei 27
4.1.2. Organizarea judecătorească 27
4.1.3. Instanţele ecleziastice 29
4.2. Procedura de judecată 30
4.2.1. Obiectul procesului 30
4.2.2. Părţile din proces 30
4.2.3. Chemarea în judecată 31
4.2.4. Fixarea termenului de judecată 31
4.2.5. Citarea 31
4.2.6. Sistemul probator 32
4.2.7. Martorii 32
4.2.8. Înscrisurile 33
4.2.9. Hotărârile instanţei 33
4.3. Infracţiuni şi pedepse 33
4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului 34
4.3.2. Infracţiunile contra vieţii 34
4.3.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale 35
4.3.4. Infracţiuni contra proprietăţii 35
4.3.5. Infracţiuni împotriva moralei 35
4.3.6. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei 36
4.3.7. Infracţiunile îndreptate împotriva religiei 36
4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă 36
4.4.1. Răspunderea solidară a obştii 37
4.4.2. Răspunderea familială 37
4.4.3. Răspunderea personală 38
4.5. Pedepsele 38
4.5.1. Pedepsele corporale 38
4.5.2. Pedepse privative de libertate 39
4.5.3. Pedepse pecuniare 39

INSTITUŢIILE DREPTULUI PRIVAT 40

Persoanele 40

79
 1.1. Categoriile sociale 40
1.1.1. Nobilii feudali (boierii) 41
1.1.2. Episcopatul 42
1.1.3. Orăşenii 42
1.1.4. Ţăranii 42
1.1.5. Robii 44
1.2. Incapacităţile 45
1.3. Numele 45

Obligaţiile 46
2.1. Consideraţii generale 46
2.2. Elementele constitutive ale contractului 47
2.2.1. Subiectele 47
2.2.2. Obiectul contractului 47
2.2.3. Preţul 47
2.2.4. Consimţământul părţilor 47
2.2.5. Prohibiţii la vânzare 48
2.2.6. Forma contractului 48
2.2.7. Publicitatea 48
2.3. Închirierea 48
2.4. Contractele reale 49
2.5. Delictele 50
2.6. Garanţia obligaţiilor 51

Rudenia. Familia. Moştenirea 51

3.1. Rudenia 51
3.1.1. Rudenia naturală 52
3.1.2. Rudenia prin alianţă 52
3.1.3. Înfierea 52
3.1.4. Înfrăţirea 53
3.1.5. Rudenia spirituală 53
3.2. Familia 54
3.2.1. Impedimentele la căsătorie 55
3.2.2. Logodna 56
3.2.3. Zestrea 56
3.2.4. Divorţul 58
3.3. Moştenirea 58
3.3.1. Generalităţi 58
3.3.2. Moştenirea legală 59
3.3.2. Moştenirea testamentară 61
3.3.4. Moştenirea monahilor 62

80
DE LA CUTUMĂ LA PRAVILĂ 63
1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508 64
2. Tripartitul lui Werböczi, 1517 65
3. Carte românească de învăţătură, 1646 65
4. Îndreptarea legii, 1652 66
5. Constituţiile aprobate, 1653 66
Constituţiile compilate, 1669 66
6. Diploma leopoldină, 1691 66
7. Sobornicescul hrisov, 1785 67
8. Pravilniceasca condică, 1780 67
9. Legiurea Caragea, 1818 67
10. Codul Calimach, 1817 68
11. Regulamentul Organic, 1831–1832 68

Bibliografie 69

81