Toma de Aquino

Sfântul Toma de Aquino (n. cca. 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. 7 martie 1274, Mănăstirea

Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, 

Viata
Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate.[2] S-a
născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă
feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte
Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost
ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-german. A fost trimis
la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte
liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.
Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele logice ale
lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale
lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.
În 1244 Toma devine călugăr dominican
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani în Italia.
Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei
lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca
scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru
a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-
o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a
mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa,
a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.
În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea
bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental
la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni
a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.
Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data
de 21 iulie 1323.
Filosofia tomista consta in rezolvarea problemei raportului și a necesității stabilirii unui acord între rațiune
și credință . Dacă rațiunea acoperă întregul domeniu al filosofiei, aceasta nu trebuie să se ocupe decât de
ceea ce este accesibil inteligenței naturale și demonstrabil cu ajutorul ei. Pe de altă parte, revelația,
autoritatea lui Dumnezeu este temeiul și domeniul teologiei. Filosofia va avea principiile argumentării în
rațiune, teologia va argumenta întemeindu-se pe revelație. Există însă un acord de drept între rațiune și
credință ca și între filosofie și teologie. Folosite corect, ele nu pot să ne înșele, căci nu pot exista două
adevăruri . De aici decurg două sarcini importante pentru filosofie, una negativă (critică) și una pozitivă
(constructivă).
Mai întâi, rațiunea este datoare să se critice pe sine, corectându-se, atunci când una din concluziile sale
contrazice dogma, fără însă a folosi revelația sau dogma ca argument suprem ci doar ca semnal al erorii;
argumentele deciziei oricărei respingeri filosofice trebuie să aparțină rațiunii.
A doua sarcină a filosofiei este aceea de a înțelege tainele revelației, acolo unde este posibil prin voința
lui Dumnezeu. Filosoful este dator să înțeleagă și să explice cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru
înseamnă că, alături de teologia revelată, există și un discurs rațional despre divinitate, o teologie
naturală, care nu concurează teologia revelată și nici nu reprezintă toată filosofia. Este o completare a
teologiei revelate și o încununare pentru filosofie. Căci, spune Toma, nu există nici un motiv pentru care
acele lucruri ce pot fi învățate prin știința filosofiei, în măsura în care pot fi cunoscute de rațiunea
naturală, să nu poată fi învățate și printr-o altă știință în măsura în care aparțin revelației. De unde
urmează că teologia inclusă în doctrina sacră diferă în genul său de acea teologie care este parte a
filosofiei.
Ontologia Tomista
Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent și este întemeiată pe o ierarhie strictă a ființelor.
Toma își propune să explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în
multiplu, cea de-aici) și essentia (esența), considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către
intelect.
Preluând raționamentul, Toma va spune că fiindul luat în primul sens, adică drept ceea ce se divide în
zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Potrivit acestei accepțiuni, privațiunile și
negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenței, adică acel ceva care
face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esența care, asemeni formei
aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este sigură, neexistând riscul de a
opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real, efortul
nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale, acelui ceva care face ca fiindul să fie ceea ce
este, în felul în care este.
Esența se mai numește și formă, continuă Toma, altfel spus „caracterul determinant al fiecărui lucru”;
desigur, formă în sensul de principiu activ, opus materiei. De fapt, esența semnifică natură, într-un înțeles
boethian al termenului : „ceea ce poate fi conceput într-un chip oarecare de către intelect”. Ceea ce
trebuie să înțelegem aici este sensul de natură inteligibilă.
Se obține astfel o ierarhie ontologică în care ființa pură se multiplică în moduri de ființare (esențele sau
genurile și speciile), iar acestea, la rândul lor, sunt multiplicate în indivizi (fiindurile). Ei sunt, în termeni
aristotelici, substanțe prime. Ceea ce îl interesează pe Toma în continuare este cum poate fi recunoscută
esența în substanțe. Acesta ține cont îde faptul că substanțele sunt de două feluri: simple și compuse.
Substantele compuse: forma si materia

Substanțele compuse sunt „mai ușor” de cunoscut și de aceea metoda potrivită începe cu ele. Caracterul
lor compus se datorează prezenței unui factor multiplicator, cum ar fi materia. În cazul substanțelor
sensibile, materia reprezintă principiul de individualizare față de specie, astfel încât specia „om”, de
exemplu, cuprinde o multitudine de indivizi umani care au aceeași esență dar sunt numeric mai mulți
datorită materiei, care particularizează prin accidente. S-ar putea spune, în acest sens, că nu există doi
indivizi identici, deși esența lor este comună.
Problema lui Toma, în momentul de față, este: cum am putea înțelege materia ca inclusă în fiind și în
același timp fiindul (adică materie plus formă) cauzat de esență, fără să fim nevoiți să înțelegem și esența
ca o cauză particulară a individului? Altfel spus, trebuie să obținem o perspectivă asupra esenței astfel
încât ea să cauzeze fiindul ca mod de a fi comun mai multor indivizi, nu pentru fiecare individ în parte
(căci astfel esența ar fi individuală și nu specifică).
Pentru Toma materia are 2 sensuri :
a) materia desemnată (o materie particulară, deci principiu al individuației) și
b) materia comună sau nedesemnată („materie universală”, care nu individualizează)
Materia desemnată este elementul care individualizează, deosebind indivizii de aceeași specie între ei.
Este substratul schimbării, cauzând generarea și coruperea. Forma pe care o primește materia este
actul. Deci, o substanță (individual) este unitatea unei forme și a unei materii desemnate. A cunoaște o
anumită ființă înseamnă a stabili ce este ea, a-i descoperi forma substanțială.
Materia comună sau nedesemnată este acea potențialitate care, neactualizată, intră în alcătuirea
definiției ca gen. Considerând același exemplu, atunci când spunem că „omul este o vietate rațională”,
prin „vietate” înțelegem o substanță cu corp și suflet. Astfel, genul „vietate” cuprinde și sufletul (forma
oricărei ființe vii, exprimabilă prin termenul „animalitate”) și corporalitatea (materia oricărei ființe,
exprimată de Toma prin termenul lapideitate, din latinescul lapideitas, „pietricitate”, un termen menit a
desemna orice corporalitate neînsuflețită.
Esenta substantelor simple (separate)

Spre deosebire de substanțele compuse, a căror esență este și materie (nedesemnată) și formă,
substanțele simple au ca esență numai forma. Ele nu sunt materiale întrucât se află mai aproape de
„principiul prim”, care este actualitate primă și pură. Astfel, substanțele simple sunt, spune Toma, spiritele
(lat.: intelligentiae, adică inteligențele pure).
O altă deosebire a substanțelor simple față de cele compuse este că, în cazul acestora din urmă,
cviditatea poate fi predicată „ca întreg”. Ele sunt, adică, identice cu esența lor formală, ceea ce nu este
cazul cu substanțele compuse (fiind imposibil să se afirme despre un om că este identic cu cviditatea sa).
În fine, o a treia diferență constă în faptul că substanțele simple nu se multiplică în cadrul speciilor, ele
fiind numeric tot atâtea câte specii sunt. Substanțele compuse se multiplică numeric în funcție de
desemnarea materiei, adică intraspecific. Cu alte cuvinte, fiecare substanță simplă este o specie,
echivalentă cu esența sa; în schimb, fiecare substanță compusă este un individ, având o esență
particulară: esența lor este, deși unică după formă, totuși multiplicată material.
Spiritele sau substanțele simple sunt identice cu esența lor (adică sunt esențe), aflându-se, în acest sens,
pe prima treaptă a creației. În Summa theologiae Toma spune că aceste spirite sau inteligențe sunt
Îngerii, creaturi incorporale și imateriale, cea mai înaltă perfecțiune a creaturii. Fiind esențe, ei reprezintă
moduri de a fi pure, specii fără multiplicare individuală . Tocmai pentru că sunt esențe, Inteligențele sau
Îngerii sunt numai moduri, ceea ce înseamnă că ființa lor este cauzată din exterior. Esența nu este
același lucru cu existența, ele sunt realități a căror ființare este altceva decât natura lor. Cauza existenței
lor (și, prin mijlocirea lor, și a s ubstanțelor compuse) este Dumnezeu. Faptul că-și au existența de la
Dumnezeu reprezintă explicația lipsei de identitate între esență și existență. Spre deosebire de
substanțele compuse, care sunt alcătuite din formă și materie, substanțele simple au „esență” și „ființare”.
Conceptia despre suflet

Actualizarea ființei în substanțele simple are loc gradual, astfel încât spiritele cu cea mai multă actualitate
(ființă) sunt în proximitatea lui Dumnezeu iar spiritele cu cea mai multă potențialitate (având mai puțină
ființă) sunt mai îndepărtate de Creator. Această gradare, ne spune Toma, se sfârșește cu sufletul uman,
care deține ultimul loc în ierarhia substanțelor intelectuale.
Omului îi este specifică prezența materiei. El aparține atât ființelor imateriale (prin suflet), cât și celor
materiale (prin trup). Sufletul depășește și domină trupul (fiind formă a lui), marcând prin această relație
limita dintre inteligențele pure și regnul corporalelor. Sufletul omului nu e o inteligență pură ci un intelect
potențial care este asociat unui corp dar are acces la Inteligibil. Astfel sufletul uman este o substanță
(este individualizat) intelectuală, ființând în mod esențial ca formă a corpului. Îndatorat lui Averroes și,
evident, lui Aristotel, Toma se situează împotriva doctrinelor dualiste (cum ar fi cea a lui Avicenna), astfel
încât intelectul, în doctrina tomistă, este legat în particular de trupul material. Această unitate între suflet
și corp reprezintă unul din elementele ingenioase ale filosofiei tomiste, prin care se reușește un răspuns
limpede la problema raportului materie-spirit. Iată cum funcționează el:
\Sufletul este forma corpului, fiind unit intim cu acesta și supraviețuindu-i. Existența sa este cauzată, ca și
a spiritelor, dar, la acest nivel, prin intermediul lor și de aceea nu este o existență pură ci una modală:
este un cum. Are în acest fel o existență proprie, actul său, dobândită însă numai în cadrul unei materii
desemnate, ceea ce-l particularizează. Astfel, sufletul este finit atât dinspre partea superioară (prin faptul
că își dobândește ființarea de la altceva), cât și în partea inferioară, prin faptul că este particularizat
material.
Astfel, natura omului (umanitatea) este dată de forma substanțială sau suflet. Sufletul este universal, dar
deoarece fiecare individ are materie (corp), configurația corpului fiind de fiecare dată unică și irepetabilă,
ea funcționează ca un principiu al individuației; dacă sufletul este forma corpului, înseamnă că fiecare
suflet este, în felul său, unic, diferit de celelalte: este forma sau actul corpului său. Aceasta înseamnă că
sufletele sunt diferențiate per corpora (prin corpuri), iar gradul de perfecțiune intelectivă al fiecărui suflet
este dependent de gradul de perfecțiune al complexului corporal.
Ca formă, sufletul este formal identic la toți indivizii umani, ceea ce înseamnă că noi nu suntem diferiți
prin forma substanțială. Diferențele dintre indivizi sunt date de constituția sau structura particulară a
corpului, care acționează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei. În acest sens,
trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ
este diferită de cea a altui individ, datorită diferențelor existente între puterile perceptive, între imaginile și
reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepția este particulară.
Numai ceea ce este inteligibil este înțeles, iar speciile inteligibile sunt desprinse de către intelect din
aceste imagini particulare ale lucrurilor.
Argumentele existenței lui Dumnezeu
Prin intelectul natural posibilă înțelegerea faptului că Dumnezeu există în calitate de cauză primă și finală
a substanțelor create, pe calea cunoașterii graduale a esenței fiindurilorNu Dumnezeu este obiect prim al
cunoașterii noastre, ci creaturile Sale, deci „quidditatea” lucrurilor materiale; de la acestea trebuie să
pornim . Ființa lui Dumnezeu nu ne este nici accesibilă senzorial nici evidentă prin natura conceptelor pe
care intelectul le abstrage din senzații. Natura gândirii noastre nu are acces direct la ființa infinită. Este
necesar un efort prin care intelectul să interogheze experiența, să cunoască esența pentru a deduce
existența ființei infinite din esențele lucrurilor naturale.
În cele două Summe se găsesc cinci „căi” ale argumentării existenței lui Dumnezeu:
Prima cale (proba mișcării). Este de domeniul evidenței sensibile faptul că există în lume lucruri care se
mișcă. Dar orice lucru aflat în mișcare are în potență scopul mișcării sale, cauza actualizării acestei
potențe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci este imposibil ca un lucru să fie
propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act și în potență. Dacă orice lucru aflat în mișcare
trebuie să aibă ca principiu al mișcării sale un alt lucru, înseamnă că și acest al doilea lucru trebuie să își
aibă cauza sa de mișcare, etc. Această serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim.
Este deci necesar să existe un motor prim, nemișcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.
A doua cale (a cauzei eficiente). Experiența ne arată că există în natură o ordine a cauzelor eficiente.
Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci și-ar fi anterior sieși, ceea ce este absurd. Deci
fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor eficiente nu poate continua la
infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici cauze intermediare și nici cauză ultimă,
ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existența unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem
Dumnezeu.
A treia cale (proba posibilității și necesității). Găsim în natură lucruri generate și corupte despre care
spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să ființeze permanent, căci vine un
moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice poate să nu fie, a existat un
moment în care nimic nu a ființat. Dacă este adevărat, atunci nici în momentul de față nimic nu ar exista,
căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă
a existat un moment în care nimic nu ființa, ar fi fost imposibil ca ceva să înceapă să ființeze, deci în
momentul de față nimic nu ar putea ființa, ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar
posibile, ci trebuie să existe ceva necesar . Dar un lucru necesar își are necesitatea cauzată din exterior
sau prin sine. Lucrurile necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce
înseamnă că trebuie să postulăm existența unei ființe necesare prin sine și cauză a necesității tuturor
celorlalte. Această ființă este numită Dumnezeu.
A patra cale (a gradelor de ființă). Există în lume lucruri mai mult sau mai puțin bune, adevărate, nobile,
etc. Dar “mai mult” și “mai puțin” se spune despre lucruri ca măsură a asemănării lor cu un termen de
comparație maxim. Maximum-ul fiecărui gen este însă cauză pentru genul respectiv. Trebuie să existe
ceva care este cauză pentru toate lucrurile în ce privește ființa, bunătatea lor sau orice altă perfecțiune;
această cauză este numită Dumnezeu.
A cincea cale (a armoniei). Vedem că lucrurile lipsite de inteligență acționează întotdeauna în același
fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop, și este limpede că acest scop nu
este atins fortuit (căci nici mișcările lor nu sunt fortuite) ci mai degrabă conform unui plan. Căci nici o ființă
lipsită de inteligență nu poate atinge un scop decât dacă este condusă de o altă ființă dotată cu
inteligență și înțelepciune. Trebuie deci să existe o ființă inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt
îndreptate către scopul lor, ființă pe care o numim Dumnezeu.
După enumerarea celor cinci căi, Toma respinge, cu o ingeniozitate ieșită din comun, două argumente
tradiționale împotriva existenței lui Dumnezeu. Primul dintre ele este formulat astfel: dintre două contrarii,
dacă unul este infinit, celălalt ar fi anihilat; dar prin Dumnezeu înțelegem „bunătate infinită”. Deci, dacă
Dumnezeu ar exista, nu ar mai putea exista răul. Dar răul există, deci Dumnezeu nu există. Toma
răspunde pornind de la un citat din Sfântul Augustin: într-adevăr, „dacă Dumnezeu este binele cel mai
mare, El nu ar permite existența nici unui rău decât dacă omnipotența și bunătatea sa ar voi să creeze
bine până și din rău”. Așa trebuie înțeleasă bunătatea infinită a lui Dumnezeu: a permite existența răului
pentru ca și din el să facă Bine.
Rațiune și voință.
Rațiunea și voința sunt legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința este o
facultate a sufletului, anume partea apetentă a sufletului rațional. Orice natură are o înclinație numită
apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt lucrurile materiale (pietrele),
având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de exemplu, au asemenea înclinație.
Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l exercită fără judecată. Ele au o cogniție
senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor conjuncturale, dependente de circumstanțele
accidentale. Înclinația naturală și percepția senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se
potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi dăunează și să se opună obstacolelor.
Omul are în plus intelectul sau facultatea de judecare ce îi permite să acționeze independent de înclinația
naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile particulare au un statut
contingent. Dacă speciile inferioare (animalele) acționează în interiorul acestor situații contingente, în
acord numai cu scopul imediat al conservării, omul poate înțelege caracterul contingent al conjuncturilor
pe care le întâlnește și mai ales poate să le deosebească de scopul său final, obținerea fericirii
(eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma), adică vederea lui Dumnezeu.
Opere
- Summa Theologica (Ia), vol.1, 2, 3
- Expunere la simbolul apostolilor
- Despre adevăr (De veritate), etc..