Cålåtori români în lume

Nicolae Milescu (1636 – 1708)

Contemporan cu Miron Costin şi cu Dosoftei, Nicolae Milescu este una din personalităţile de
seamă ale secolului al XVII-lea, cărturar, diplomat, teolog, istoric, geograf, etnograf, filolog, scriitor,
memorialist mai ales, de circulaţie mondială. După propria-i mărturisire s-a născut în 1636 la moşia
Micleşti lângă Vaslui, ca fiu al unui boier Gavril, originar din Peloponez.A studiat istoria, teologia şi
filosofia la Şcoala Patriarhiei din Constantinopole cu profesori vestiţi ca Gabriel Vlasios şi Ion Cariofilis,
învăţând limbile: latină, elenă, slavonă, turcă şi neogreacă.
La 17 ani îl găsim grămătic la curtea domnitorului Gheorghe Ştefan, în Moldova. În 1655 îl
însoţeşte pe Gheorghe Ştefan în Ţara Românească, descoperind, în trecere pe la Mănăstirea Neamţ,
importante documente legate de domnia lui Alexandru cel Bun. În 1659, noul domn moldovean, Gheorghe
Ghica, îi acordă rangul de spătar. În acelaşi an, la 20 noiembrie, îl urmează pe Gheorghe Ghica în Ţara
Românească (acesta venind la domnie ca urmaş al lui Mihnea al-II-lea.) Aici este numit mare spătar. În
1660 Nicolae Milescu trece în Moldova unde domnea Ştefăniţă Lupu. După unele mărturisiri reiese că în
acest an a fost pedepsit, pentru uneltire împotriva domniei, cu tăierea nasului.
La 10 ianuarie 1661 termină de tradus din greceşte Catehismul ortodox al patriarhului Afanasie al
Alexandriei, "Carte cu multe întrebări, foarte de folos, pentru multe treburi ale credinţei noastre", în care
afirmă originea latină a creştinismului la noi şi latinitatea limbii române. În 1664, aflat la Constantinipol,
traduce din "elineşte" folosind, se pare, şi vechi versuri slavone, "Vechiul Testament" şi scrierea filosofică
"Despre singurul ţiitoru gând" (Tratatul despre raţiunea dominantă) în 1671, ianuarie.
Această dată îl găseşte pe Nicolae Milescu la Constantinopol. Este recomandat ţarului Alexei
Mihailovici de Mitropolitul Dosoftei al Ierusalimului ca bun teolog şi poligot. Este primit la curtea ţarului,
la Departamentul solilor, ca interpret de greacă, latină şi română. În 1672, Nicolae Milescu scrie din
porunca ţarului un "Aritmologhion" în limba slavonă şi o "povestire despre Sibile" (Cartea Sibilelor).
Dar faima lui europeană i-a venit de la misiunea încredinţată în 1675 de ţarul Alexei
Mihailovici de a conduce o împortantă solie în China, soldată pe plan diplomatic, literar şi ştiinţific cu trei
scrieri de o excepţională însemnătate în cadrul cel mai larg al contactelor dintre Europa şi Asia: "Cartea în
care e descrisă călătoria prin Siberia, din oraşul Tobolsc până la hotarul Chinei", "Raportul soliei în China"
şi "Descrierea Chinei", care au atras atenţia nu numai autorităţilor, savanţilor şi literaţilor ruşi, ci şi a lumii
ştiinţifice europene. De altfel aceste lucrări îl aşează pe Nicolae Milescu între marii etnografi ai lumii şi
între pionierii sinologiei.
Opera lui nu este numai jurnalul plin de peripeţii al unei ambasade trimise în misiune diplomatică
în China, ci este în acelaşi timp o carte modernă de explorare ştiinţifică a unor ţinuturi până atunci mai
puţin cunoscute europenilor .
Călătorind pe drumuri necunoscute, printre popoare şi rase diferite, vâslind pe râuri pe care nu mai
vâslise nici un european până la el, curiozitatea, veşnic trează a acestui moldovean din sec. al XVIII-lea, se
opreşte asupra configuraţiei solului descris în amănunţime, râurilor pe care le străbate; notează aspectul
particular al munţilor, face măsurători topografice. Privirea lui iscoditoare a prins şi viaţa specific
omenească pe care o trăiesc popoarele aşa de diferite ca înfăţişare: ocupaţia, armele, manifestările
religioase, superstiţiile. În 1708, Nicolae Milescu Spătarul moare , în vârstă de 72 de ani, lăsând posterităţii
multiple dovezi ale prodigioasei sale personalităţi.
Începând din secolul al XVIII – lea, percepţia asupra călătoriei se modifică. Oamenii străbat
distanţe mult mai semnificative, decât în secolele anterioare şi nu doar pt. a face comerţ sau pt. a se ducela
război. Încep să se contureze călătoria ştiinţifică, cea educativ – instructivă, de studii, de plăcere.

Călători în secolele XVII – XVIII

Constantin Cantacuzino Stolnicul: Scolit la Târgovişte, Constantinopol, Padova. Cunoştea

slavona, greaca şi latina. Între 1665 şi 1670 întreprinde marea călătorie spre Orientul Mijlociu.Aduce în
ţară numeroase cărţi. În afara jurnalului de călătorie a scris o Istorie a Ţării Româneşti şi a alcătuit o Schiţă
geografică a preînălţatei ţări a Ungrovlahiei, în fapt prima hartă a Ţării Româneşti, tipărită la Padova în
1700.
 Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român.
Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite
începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoştinţe
temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti.În 1672 Cantacuzino este întemniţat din
ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său
Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol prin relaţiile pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată
ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influenţa politică a stolnicului a fost totuşi importantă,
fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei
linii antiotomane şi a pledat pentru apropierea de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. El
a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile
la tron ale propriului fiu, Ştefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie
1716 la Constantinopol, sub acuzaţia colaborării cu austriecii.
Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi politice, diplomaţi şi cărturari, stolnicul
Cantacuzino a lăsat posterităţii caiete de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria Ţării
Rumâneşti dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori
antici, bizantini şi occidentali. Stolnicul este şi autorul unei hărţi a Ţării Româneşti, tipărită în 1700 în
limba greacă la Padova şi folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne
rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneţia, precum şi al prefeţei unui liturghier din 1680, care a circulat
în toate ţinuturile locuite de români.
Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin
Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a cărţilor tipărite în principatele române la sfârşitul
veacului al XVII-lea. Frumuseţea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a
bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironeşti, este menţionată deja la Del Chiaro. În
timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate de el însuşi, care au
constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor
greci şi latini, scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera aristotelică de
Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice,
calendare, almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care participaseră în 1683 la asediul
Vienei. De-a lungul vieţii Cantacuzino a colecţionat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni
şi periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parţial în
posesia lui Nicolae Mavrocordat.

Dimitie Cantemir:
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi
comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi
al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al
tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta
Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul
unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A
avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. S-a căsătorit cu fiica lui Şerban
Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus
Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-
cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare,
în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-
a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost
un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării
ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi
a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti -
ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A
devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a
acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august
1711.
 A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente,
osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir,
influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante
probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea.
Opere principale
- Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în
română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această
lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează
superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea
vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să
alcătuiască o terminologie filosofică.
-Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze
fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi
metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre,
specifice Renaşterii.
-Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima
încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din
ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate
de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
-Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină
(Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare,
Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la
destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a
fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
-Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în
română[1] (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea
cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a
consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
-Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia,
la cererea Academiei din Berlin.
Alte opere: Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale),
Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor), Sistema religiae mahomedane,
Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki), scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului
domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al
muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi
influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani,
cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un
sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este
însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii.
Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice
şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Constantin Golescu, cunoscut sub numele de Dinicu Golescu (n. 7 februarie 1777, d. 5 octombrie
1830), a fost un boier şi cărturar român, fiu al marelui ban de Ţara Românească Radu Golescu şi al Zoiţei
Florescu. Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din Bucureşti. A
fost ispravnic, hatman şi mare logofăt în Muntenia. A înfiinţat în 1826, pe moşia sa din Goleşti, o şcoală în
care puteau învăţa gratuit (pe cheltuiala lui) tineri indiferent de categoria socială din care făceau parte. A
fost membru fondator al Societăţii literare (1827) şi a contribuit activ la apariţia primului ziar în limba
română, "Curierul românesc" (1829). Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei
mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826. Notele
sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială şi culturală a Ţării Româneşti. Sub
raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindeşte trecerea de la limba română literară veche la limba
română literară modernă.
 Iuliu Popper(1857—1893)    
          
         Născut la Bucureşti, studiază la Politehnica din Paris, dar dorinţa de a călători il duce prin locuri
precum India, China, Japonia, Alaska, Siberia, America de Nord şi de Sud, Argentina. În Argentina i se
face o ofertă tentantă, anume aceea de a merge în Ţara de Foc să caute aur. Aici cercetează zone
necunoscute, face măsurători, corectează hărşi, deschide o mină, descoperă exemplare de faună şi floră
necunoscute. Nu-şi va uita niciodată ţara, dând nume româneşti unor locuri din acea zonă. Astfel un râu din
zona studiată poartă numele de Rio Popper. Din păcate în limba română a apărut doar studiul "Ţara de
Foc", în 1887. „Cine cercetează o hartă amănunţită a insulei denumită „Ţara de Foc" (în spaniolă Tierra del
Fuego"), observă pe ea mai multe denumiri româneşti: Rio Rosetti, Rio Ureche, Punta Sinaia, Munţii
Lahovary ş.a.m.d. Cel care le-a „semănat" aici, la extremitatea sudică a continentului american, este
inginerul Iuliu Popper, fiul unui modest librar-anticar de pe calea Văcăreşti, din Bucureşti. Iar în amintirea
sa, argentinienii au dat unui far de pe insulă numele său, de asemenea au înscris pe hărţi o zonă denumită:
Terra Popper.
    Deşi a avut o existenţă meteorică (a murit, în condiţii misterioase, la 36 de ani, probabil otrăvit, la
Buenos Aires), ilustrul explorator a colindat cinci continente şi anume: Europa, Africa, Asia, America de
Nord şi America de Sud; Egiptul, Japonia, Cuba, Brazilia, Argentina s-au numărat printre ţările străbătute
de el — mereu activ, mereu preocupat să descopere şi să înfăptuiască. A lucrat, spre pildă, la Compania
Canalului de Suez, a elaborat planuri pentru sistematizarea oraşului Havana, a efectuat studii asupra
zăcămintelor petrolifere în mai multe ţări, la New Orleans a efectuat lucrări tehnice.
Principala realizare a scurtei sale vieţi a fost însă explorarea Ţării de Foc, unde, din însărcinarea guvernului
argentinian, a efectuat mai multe expediţii (1886—1892), determinînd poziţia a numeroase formaţiuni
geografice, descoperind însemnate bogăţii naturale, făcînd observaţii etnografice şi meteorologice
importante. Mai multe aşezări stabile sînt de asemenea creaţia lui aici. A construit drumuri, o cale ferată
scurtă etc. A înfiinţat şi o mică întreprindere de exploatare a aurului la El Pâramo, pentru care a inventat un
„recoltator de aur", ba chiar a pus acolo în circulaţie o monedă de aur (pentru plata-angajaţilor săi) şi un
timbru, a instituit un tribunal etc.
Studiind triburile băştinaşe (yaghani, onaşi etc.) a atras atenţia guvernului argentinian ţinînd primul
„reportaj fotografic" din Ţara de Foc — pe care le-a transmis Societăţii Române de Geografie, fiind ales
membru corespondent în anul 1887.
Cînd a murit, la 6 iunie 1893, îl aştepta o corabie pentru a-l duce spre Antarctica. născut la
Bucureşti, studiază la Politehnica din Paris, dar dorinţa de a călători il duce prin locuri precum India, China,
Japonia, Alaska, Siberia, America de Nord şi de Sud, Argentina. În Argentina i se face o ofertă tentantă,
anume aceea de a merge în Ţara de Foc să caute aur. Aici cercetează zone necunoscute, face măsurători,
corectează hărşi, deschide o mină, descoperă exemplare de faună şi floră necunoscute. Nu-şi va uita
niciodată ţara, dând nume româneşti unor locuri din acea zonă. Astfel un râu din zona studiată poartă
numele de Rio Popper. Din păcate în limba română a apărut doar studiul "Ţara de Foc", în 1887.
Ioan Xantus- fiind persecutat de autorităţile austro-ungare, deoarece a participat la revoluţia din
1848, fuge in America. De aici pleacă în Sri Lanka, Asia de sud-est, China . Japonia. Este autorul unor
colecţii impresionante de plante, păsări, mamifere împăiate, care se află în muzeele din America.
Francis Binder, originar din Sebeş-Alba, călătoreşte în Africa. Ajunge în bazinul superior al
Nilului Albastru, fiind considerat primul european care a ajuns în această zonă. O parte din materialele
colectate se află la muzeul Brukenthal din Sibiu.
Dimitrie Ghica şi fiul său Nicolae sunt românii care au ajuns în "Cornul oriental al Africii", fiind
vânători pasionaţi. Sunt primii europeni care au escaladat munţii Kojar şi Jigo. În urma derulării acestei
adevărate aventuri apare scrierea "O călătorie română în Africa", precum si o importantă colecţie de plante,
dintre care 16 specii fiind necunoscute. Unele au primit denumiri româneşti, iar în cinstea celor doi o plantă
a fost numită Ghikeea.
Dimitrie Ghica era fiul lui Grigore al IV-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti după lunga guvernare
a regimurilor fanariote. Studiază la Şcoala corpului de cadeţi din München (1829–1834), iar până în 1837
este maior în garda imperială a Rusiei. Dimitrie Ghica avea titlul de principe. Ulterior, se retrage din armată
şi după o perioadă de călătorii prin Europa revine în ţară în 1846, unde îl întâlnim ca membru în Comisia de
ajutorare a refugiaţilor transilvăneni în perioada mişcărilor revoluţionare. După acest moment, Ghica este
numit membru al Curţii de Apel (1854), prefect al Poliţiei Capitalei (1855 – 1857) şi este ales primarul
Bucureştiului (1857 – 1861). Se numără printre susţinătorii Unirii Principatelor şi activează ca deputat în
Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi iniţial dorea să candideze la domnie,
Dimitrie Ghica renunţă la această întenţie şi îi acordă votul său lui Alexandru Ioan Cuza. După Unire,
Ghica devine preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti (1859), din nou primarul Capitalei, ministru al Cultelor
(1860) şi al Finanţelor (1861) în Ţara Românească. Domnitorul Cuza îl desemnează şi preşedinte al
Consiliului de miniştri din Muntenia, între 19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862. Ghica participă la complotul ce
a dus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului, iar în Guvernul provizoriu care i-a succedat până la
aducerea prinţului străin este numit ministru de Interne.
Nicolae Ghica(1875— 1921, Bucureşti) - eplorator şi om politic. Fiul lui Dimitrie Ghica-
Comăneşti, fost magistrat şi deputat, şi al soţiei acestuia, Zoe Ghica, născută Lahovary. Studii de drept la
Lausanne şi Geneva. Proprietar de moşii pe Valea Trotuşului. Fost ataşat diplomatic la Paris, guvernator al
Băncii Naţionale, preşedinte al Fondului forestier şi ministru în guvernul Marghiloman. Mare iubitor al
naturii, protector al pădurilor naţionale, vînător pasionat. Şi-a însoţit părintele în expediţia din „ţara
somalilor" (1895—1896), dar a călătorit şi singur, dornic de aventuri vînătoreşti în lumea faunei exotice. În
1899 a revăzut Africa, străbătînd muntele „Marele Atlas" din Maroc, pînă la castelul Glahui, în marginea
deşertului Sahara. În 1910 şi 1911 a traversat de două ori Atlanticul, pentru vizite şi vînătoare în Statele
Unite şi Canada. În Africa, în expediţia intreprinsă împreună cu tatăl său, s-a manifestat ca un veritabil
explorator, observator şi cercetător al locurilor vizitate. Acelaşi lucru l-a făcut, de altfel, şi în drumurile lui
dincolo de Atlantic. A observat relieful, fauna şi vegetaţia, a făcut însemnări despre fenomenele
meteorologice întîlnite, despre atitudinea indienilor faţă de el, despre anumite fenomene naturale
neobişnuite ţării natale, despre valoarea pădurilor în economia S.U.A. şi a Canadei. Cartea tipărită la Paris,
Basel şi Geneva, în care îşi comunică impresiile din călătoria africană, ca şi notele memorialistice tipărite
în limba română relevă un reporter care ştie să se exprime cu uşurinţă reuşind să selecteze faptele esenţiale
din multitudinea aspectelor ce i s-au arătat privirilor pe drumurile mapamondului — atîtea dintre ele
nemaicălcate înainte de alţi români.
Specialist in geologie si mineralogie, Gregoriu Stefanescu (1836-1911) a participat, ca
reprezentant al Romaniei, la 11 congrese geologice internationale care i-au oferit ocazia de a calatori si de a
studia mult. Dintre numeroasele sale conferinte, Calatorii extraordinare selecteaza trei: doua, tinute in 1892
– despre Niagara si, respectiv, despre O excursie pe riul Potomac – sint rezultatul cercetarilor pe care le-a
intreprins savantul roman cu prilejul Congresului geologic international din Statele Unite. Americana este
si tema celei de-a treia conferinte din volum, Fenomenele geologice din Parcul National Yellowstone
(1898).
Comerciant si inginer, Basil Assan (1860-1918) a intreprins, in 1896, un periplu in regiunile
polare nordice si, in 1898, o foarte ambitioasa calatorie in jurul Pamintului, prima de o asemenea anvergura
intreprinsa de un roman. Cele doua conferinte ale sale, Calatorie in regiunile polare nordice (1897) si
Calatorie imprejurul Pamintului (1899), s-au bucurat de un foarte mare succes, apreciate fiind de insusi
Carol I.
Constantin Chiru (1848-1933) a prezentat in 1898 la Societatea Geografica Romana o conferinta
intitulata O calatorie in Statele Unite ale Americii. Observatiile sale se datoreaza unei plecari in Statele
Unite, in 1897, la Congresul International al Postelor si Telefoniei, la care a participat ca reprezentant al
Romaniei, in calitate de director general al Directia Postelor si Telefoanelor.

Emil Racovita (1868-1947)

Biolog si speolog român, nascut la data de 15 noiembrie 1868, la Iasi. Este considerat fondatorul
biospeologiei (studiul faunei din subteran). Racovita si-a petrecut copilaria la Soranesti, Vaslui. Educatia
si-a inceput-o la Iasi ca elev al lui Ion Creanga. A urmat liceul "Institutele Unite" si ulterior Facultatea de
drept din Paris. A urmat Dreptul pentru a-i face pe plac tatalui sau, insa in 1891 va absolvi si Facultatea de
Stiinte din Sorbona. In mai 1896 isi sustine teza de doctorat cu titlul "Le lobe céphalique et l'encéphale des
annélides polychčtes" care ii intareste pozitia de autoritate in domeniul stiintelor naturale.
A fost membru si presedinte (intre 1926 si 1929) al Academiei Române si profesor la
Universitatea din Cluj (1920-1947). Intre 1929 si 1930 este Rector al Universitatii din Cluj. A participat ca
biolog, impreuna cu Amundsen, la Expeditia Antarctica Belgiana, la bordul navei "Belgica" (1897-1899),
in Antarctica, unde a adunat un bogat material stiintific botanic si zoologic si a facut cercetari devenite
clasice asupra balenelor. Expeditia a fost condusa de Adrien de Gerlache. La intoarcere a adus o colectie de
peste 1600 specimene botanice si zoologice si va publica o carte despre Cetacee, in special despre balene.
A fost director adjunct (in 1900) al Laboratorului Oceanografic "Arago" din Banyuls-sur-Mer (Franta),
având aceeasi functie si la laboratorul de anatomie comparata de la Sorbona, si codirector al revistei
internationale "Archives de zoologie experimentale et generale".
 Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacei in pestera Cueva del Drach din Mallorca,
vizitata in 1904, devine fascinat de acest domeniu si renunta la cercetarea oceanografica pentru a se dedica
ecosistemelor subterane. A infiintat la Universitatea din Cluj primul institut de speologie din lume (in
1920) si a predat primul curs de biologie generala din România. Deasemenea a initiat un program
international de cercetare, numit "Biospeologica", care sa studieze fauna pesterilor. In august 1940, prin
Dictatul de la Viena, Clujul devine parte a Ungariei, iar Emil Racovita se va muta la Timisoara impreuna
cu Institutul Speologic. Se va intoarce la Cluj dupa reintregirea nordului Transilvaniei.
Racovita este fondatorul biospeologiei, definita de el ca stiinta a formelor de viata din mediul
subteran (pesteri si pânze freatice de apa). In problemele evolutiei biologice a aparat doctrina evolutionista
de denaturari si de atacurile idealismului. Cercetarile sale asupra sistematicii, ecologiei si evolutiei
animalelor subterane au contribuit la dezvoltarea unei perspective filogenetice in sistematica. Mare iubitor
al naturii tarii, Emil Racovita este unul dintre initiatorii ocrotirii monumentelor naturii din România.
A publicat pe lânga materiale de specialitate si altele privind organizarea
invatamântului superior si a cercetarii stiintifice. Principalele lucrari: "Essai sur les problemes
biospeologiques" (1907), "Speologia" (1927), "Evolutia si problemele ei" (1929). "Essai sur les problemes
biospeologiques" (Eseu asupra problemelor biospeologice) este prima lucrare importanta din lume dedicata
biospeologiei. Emil Racovita a murit la data de 17 noiembrie 1947, la varsta de 79 ani.  

Apostol Laura
Ghita Mihaela
Molea Roxana
Nicolae Elvir Clasa 12

Începând din secolul al XVIII – lea, percepţia asupra călătoriei se modifică.

Oamenii străbat distanţe mult mai semnificative, decât în secolele anterioare şi nu doar
pt. a face comerţ sau pt. a se ducela război. Încep să se contureze călătoria ştiinţifică, cea
educativ – instructivă, de studii, de plăcere.
Nicolae Milescu Spătarul (1636 – 1708)
 Savant moldovean
 Între anii 1675 – 1678 călătoreşte în China. Scrie lucrările: Jurnal de
călătorie în China, Descrierea Chinei. El conducea o solie a ţarului
Rusiei, a cărei misiune era stabilirea unor contacte comerciale între Rusia
şi China.
 atât lucrările cât şi autorul lor au fost cunoscuţi şi apreciaţi în Europa.
 Boierul moldovean ăşi făcuse studiile la Iaşi şi Constantinopol.
 Cunoştea greaca veche şi modernă, slavona, turca, araba şi latina.
Călători în secolele XVII – XVIII
1. Constantin Cantacuzino Stolnicul :
 Şcolit la Târgovişte, Constantinopol, Padova.
 Cunoştea slavona, greaca şi latina.
 Între 1665 şi 1670 întreprinde marea călătorie spre Orientul Mijlociu
  Aduce în ţară numeroase cărţi
 În afara jurnalului de călătorie a scris o Istorie a Ţării Româneşti şi a
alcătuit o Schiţă geografică a preînălţatei ţări a Ungrovlahiei, în fapt
prima hartă a Ţării Româneşti, tipărită la Padova în 1700.
2. Dimitie Cantemir:
 din ultima parte a sec. al XVIII – lea datează un jurnal anonim de
călătorie, Călătoria agricolă a boierului român, publicată între 1775 şi
1780.
În timpul domniilor fanariote ( începutul sec. XVIII – începutul sec. XIX ), din raţiuni de
securitate politică şi militară, otomanii au limitatdrastic libertatea de mişcare a românilor.
Dinicu Golescu, din renumita familie a Goleştilor, călătoreşte prin Ungaria, Austria,
Elveţia, Italia.Este autorul lucrării “Însemnare a călătoriei mele (...) făcută în anul
1824,1825, 1826”. Şi – făcut stdiile la Academia Grecească din Bucureşti, a ocupat mai
multe dregătorii importante.
Iuliu Popper, născut la Bucureşti, studiază la Politehnica din Paris, dar dorinţa de a
călători il duce prin locuri precum India, China, Japonia, Alaska, Siberia, America de
Nord şi de Sud, Argentina. În Argentina i se face o ofertă tentantă, anume aceea de a
merge în Ţara de Foc să caute aur. Aici cercetează zone necunoscute, face măsurători,
corectează hărşi, deschide o mină, descoperă exemplare de faună şi floră necunoscute.
Nu-şi va uita niciodată ţara, dând nume româneşti unor locuri din acea zonă. Astfel un
râu din zona studiată poartă numele de Rio Popper. Din păcate în limba română a apărut
doar studiul "Ţara de Foc", în 1887.
Ioan Xantus- fiind persecutat de autorităţile austro-ungare, deoarece a participat la
revoluţia din 1848, fuge in America. De aici pleacă în Sri Lanka, Asia de sud-est, China .
Japonia. Este autorul unor colecţii impresionante de plante, păsări, mamifere împăiate,
care se află în muzeele din America.
Francis Binder, originar din Sebeş-Alba, călătoreşte în Africa. Ajunge în bazinul
superior al Nilului Albastru, fiind considerat primul european care a ajuns în această
zonă. O parte din materialele colectate se află la muzeul Brukenthal din Sibiu.
Dimitrie Ghica şi fiul său Nicolae sunt românii care au ajuns în "Cornul oriental al
Africii", fiind vânători pasionaţi. Sunt primii europeni care au escaladat munţii Kojar şi
Jigo. În urma derulării acestei adevărate aventuri apare scrierea "O călătorie română în
Africa", precum si o importantă colecţie de plante, dintre care 16 specii fiind
necunoscute. Unele au primit denumiri româneşti, iar în cinstea celor doi o plantă a fost
numită Ghikeea.

Un nou model social

Odată cu revenirea la domniile pământene şi cu instalarea treptată a climatului de
efervescenţă novatoare, care va caracteriza întreg secolul al XIX – lea, călătoria se înscrie
în noi paradigme. La jumătatea secolului al XIX – lea, călătoria înseamnă libertate.
Pentru VasileAlecsandri „Adevăratul călător e acela care, când se perneşte la drum, îşi
propune să meargă unde îl duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâni spre apus, astăzi pe
mare, mâni pe uscat”.
Spaţiile extraeuropene
La sfârşitul secolului al XIX – lea, românii încep să călătorească în spaţii extraeuropene.
Unii pleacă la drum să exploreze noi tărâmuri. Dintre călătorii exploratori ai acestei
perioade îi putem aminti pe Iuliu Popper (Ţara de Foc), Dimitrie şi Nicolae Ghica –
Comăneşti, tată şi fiu (Somalia), Bazil Assan (Oceanul Îngheţat şi regiunile arctice), etc.

Nicolae Milescu Spătarul, Jurnal de călătorie în China