CORNELIU LEONTE

ELEMENTE DE CONSTRUCŢII

-1-
 ELEMENTE
DE CONSTRUCŢII

IAŞI 2006

-2-
 CUPRINS

Introducere
Capitolul 1. Importanţa şi conţinutul cursului de Elemente de
construcţii .
1.1. Contribuţia cursului la formarea inginerului zootehnist şi piscicultor
1.2. Conţinutul cursului şi relaţiile cu alte discipline.
Capitolul 2. Materiale de construcţii.
2.1. Noţiuni introductive privind materialele de construcţii
2.1.1. Lemnul
2.1.2. Piatra naturală
2.1.3. Produse ceramice
2.1.4. Lianţii
2.1.5. Mortare
2.1.6. Betoane
2.1.7. Produse din metal
2.1.8. Materiale termo şi hidroizolante
2.1.9. Produse din azbociment, sticlă, polimeri sintetici
Capitolul 3. Noţiuni de rezistenţă a materialelor şi dimensionarea
elementelor de construcţii.
3.1. Clasificare. Elemente componente ale structurilor de rezistenţă
3.2. Tipuri de structuri de rezistenţă
3.3. Actiuni în construcţii
3.3.1. Definiţie, Clasificare, Grupare
3.3.2. Forţe exterioare, interioare, solicitari
3.3.3. Eforturi unitare
3.3.4. Legătura dintre eforturile unitare si deformaţiile specifice.
Legea lui Hooke
3.3.5. Criterii pentru dimensionarea elementelor de construcţii.
Metode de calcul
Capitolul 4. Elemente de construcţii la o clădire
4.1. Definirea şi clasificarea construcţiilor
4.2. Alcătuirea generală a unei clădiri
4.3. Modularea şi tipizarea construcţiilor
4.4. Terenul de fundare
4.5. Fundaţii
4.6. Structura de rezistenţă a unei clădiri

-3-
4.7. Pereţi (Ziduri)
4.8. Ferestre şi uşi (Tâmplărie)
4.9. Acoperişuri
4.10. Pardoseli
4.11.Elemente şi lucrări de finisaj
Capitolul 5. Elemente de fizica construcţiilor
5.1. Conceptul de confort termic
5.2. Transmiterea căldurii prin elementele de construcţii
5.3. Permeabilitatea elementelor de construcţii la vaporii de apă
5.4. Sistemul de ventilaţie. Metode de calcul
5.5. Bilanţul termic şi factorii care îl influenţează. Metode de calcul
5.6. Iluminarea naturală şi artificială. Metode de calcul

INTRODUCERE

-4-
 Evoluţia unei societăţi din punct de vedere economic şi social poate
fi apreciată şi prin nivelul de dezvoltare a construcţiilor.
Clădirile oferă oamenilor condiţii corespunzătoare pentru
desfăşurarea activităţilor materiale şi spirituale.
Pentru dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale a
sectorului de creştere a animalelor şi piscicol, după aderarea la UE se vor
aloca fonduri însemnate, care ar putea fi utilizate cel mai eficient de către
specialiştii în zootehnie, ing. zootehnişti şi piscicultori.
Fondurile comunitare se vor aloca pentru instalarea tinerilor
fermieri, înfiinţarea de noi ferme , modernizarea celor existente, sprijinirea
fermierilor care participă la programele privind calitatea alimentelor şi
sprijinirea grupelor de producători.
În activitatea fermelor zootehnice şi piscicole, specialiştii trebuie să
introducă tehnologiile moderne de creştere, să soluţioneze problemele
legate de confortul animalelor şi calitatea produselor obţinute.
Cunoaşterea elementelor de construcţii care determină nemijlocit
parametrii de microclimat ai adăposturilor a devenit o necesitate pentru
specialişti.
La proiectarea, executarea şi mai ales la exploatarea clădirilor
zootehnice trebuiesc avute în vedere în afară de necesităţile fiziologice ale
animalelor şi problemele legate de comportamentul în exploatare al
construcţiei, eventualele degradări cauzate de atmosfera umedă şi agresivă.
Asigurarea unei temperaturi şi umidităţi corespunzătoare, diminuarea
zgomotului excesiv, compoziţia şi viteza de circulaţie a aerului , iluminatul
artificial şi natural sunt condiţii de microclimat care reunesc cerinţele
oamenilor, animalelor şi construcţiei.

-5-
 CAPITOLUL 1

Importanţa şi conţinutul cursului

de elemente de construcţii

1.1. Contribuţia cursului la formarea inginerului

zootehnist şi piscicultor
Construcţiile agro-zootehnice şi amenajările piscicole sunt destinate
adăpostirii animalelor, depozitării şi conservării furajelor a producţiei
animaliere şi pentru producţia piscicolă.
Construcţiile zootehnice şi piscicole reprezintă o categorie distinctă
de construcţii cu o problematică specifică şi particularităţi proprii a căror
cunoaştere trebuie să-şi găsească locul în procesul de formare a viitorului
inginer zootehnist şi piscicultor ca specialişti cu pregătire multilaterală.
Ca element tehnologic construcţiile zootehnice şi piscicole participă
direct la obţinerea unor producţii animaliere şi piscicole sporite, ceea ce
impune o strânsă colaborare între zootehnist şi piscicultor , ca tehnolog şi
alţi specialişti cum ar fi constructorul, mecanizatorul, instalatorul etc.
După modul cum aceste construcţii participă la procesul de
producţie se pot clasifica în: clădiri de producţie, auxiliare şi anexe,
precum şi elemente de echipare tehnică şi edilitare.
Factorii determinaţi care impun soluţiile constructive la proiectarea
spaţiilor pentru întreţinera animalelor şi pentru producţia piscicolă sunt :
- destinaţia construcţiei, determinată de specie, categorie;
- producţia urmărită (carne, lapte, ouă, lână, peşte etc.);

-6-
 - vârsta animalelor şi destinaţia lor (pentru producţie sau
reproducţie);
- soluţia tehnologică legată de sistemul de întreţinere, furajare,
evacuare a dejecţiilor, recoltarea produselor, gradul de mecanizare a
proceselor de producţie etc.

1.2. Conţinutul cursului şi relaţiile cu alte discipline

Disciplina de elemente de construcţii şi-a conturat problematica
odată cu trecerea spre formele intensive de creştere a animalelor.
Apariţia ei ca disciplină de sine stătătoare este strâns legată de
necesitatea creerii unui “mediu artificial” care să asigure nu numai
creşterea unor animale sănătoase, ci şi obţinerea unor producţii mari, ştiut
fiind faptul că producţia animalelor este rezultanta dintre “factorii genetici”
şi cei de “mediu extern”, iar din aceştia din urmă fac parte şi adăposturile.
Studiul construcţiilor zootehnice şi piscicole are un caracter
aplicativ. Tot ceea ce se învaţă teoretic se poate confrunta şi verifica în
condiţiile unităţilor zootehnice şi piscicole. Obiectivul urmărit la această
disciplină este pregătirea viitorilor ingineri zootehnişti şi piscicultori ca
tehnologie de concepţie, pentru proiectarea unităţilor de producţie animală
şi piscicolă, ca beneficiari ai investiţiilor de profil şi ca specialişti pentru
întreţinerea şi exploatarea construcţiilor , la parametrii proiectaţi.
Noţiunile cuprinse în curs urmăresc asigurarea unei orientări în
domeniul elementelor de construcţie, a materialelor de construcţie şi a
structurilor constructive, aprofundarea elementelor de fizică a
adăposturilor, a soluţiilor de cazare.
Disciplina de elemente de construcţii are relaţii directe cu
disciplinele tehnologice de creştere a animalelor, cu disciplinele de
zooigienă, maşini şi instalaţii zootehnice precum şi cu alte discipline, de la
care utilizează o serie de elemente absolut necesare pentru realizarea într-o
concepţie unitară, a unui spaţiu tehnologic complex pentru creşterea şi
exploatarea animalelor.

-7-
 CAPITOLUL 2

Materiale de construcţii

-8-
 2.1. Noţiuni introductive privind materialele de construcţii
Totalitatea produselor care contribuie la executarea unei construcţii
poartă numele generic de “materiale de construcţii”.
Cunoaşterea caracteristicilor fizico-mecanice şi chimice, precum şi
a modului de comportare a materialelor de construcţii la diverse acţiuni
distructive la care sunt supuse pe timpul exploatării, oferă posibilitatea
alegerii corecte a materialelor necesare executării diferitelor elemente de
construcţie.

2.1.1. Lemnul
2.1.1.1. Caracteristici generale
Lemnul este un material de natură organică, vegetală şi prezintă o
gamă largă de utilizare în construcţii, de la elementele de rezistenţă până la
mobilier şi piese decorative.
Lemnul de construcţie rezultă din debitarea la anumite dimensiuni
şi apoi din prelucrarea în anumite forme a trunchiurilor arborilor şi
câteodată, a ramurilor groase, precum şi a rădăcinilor acestora.
Datorită marii lui răspândiri în natură, precum şi a posibilităţii de a
fi uşor obţinut şi prelucrat, lemnul este folosit la tot felul de construcţii ,
atât la cele definitive din lemn( case din lemn, poduri de lemn, construcţii
rurale- pătule, grajduri), cât şi la clădirile în care predomină alte materiale
de construcţie( cărămida, betonul, piatra sau metalele) lemnul ocupă un loc
important în confecţionarea schelăriei, cofrajelor, grindăriei, asterelei şi a
tâmplăriei de uşi şi ferestre.
Tehnologiile moderne de prelucrare a lemnului au permis
extinderea domeniului de utilizare de la răşinoase (bradul, molidul) şi
foioase (fagul, salcâmul), asupra tuturor speciilor de lemn, inclusiv plopul
şi salcia.
Avantajele care rezidă din utilizarea lemnului în construcţii sunt:
- se prelucrează, asamblează şi se manipulează uşor ;
- asigură o izolaţie termică şi fonică corespunzătoare ;
- se pot obţine piese relativ lungi ;
- prezintă aspect frumos .
Limitarea domeniului de utilizare a lemnului este determinată de
unele dezavantaje:
- se aprinde şi arde uşor ;
- este puţin rezistent la acţiunea agenţilor externi ;
- are proprietăţi mecanice nesatisfăcătoare ;

-9-
 - oferă un sortiment limitat atât ca formă a secţiunii transversale, cât şi
ca lungime a pieselor ;
- are o durată de exploatare relativ redusă faţă de alte construcţii din
metal, zidărie sau beton ;
- prezintă adesea defecte cum ar fi : noduri căzătoare, crăpături, găuri
de insecte, zone de alteraţie etc(fig.2.1).

a b c
Fig. 2.1. Defecte ale lemnului (noduri) :
a- nod total concrescut ; b- - nod parţial concrescut; c-nod căzător 

2.1.1.2. Proprietăţi fizico-mecanice

Densitatea aparentă. Densitatea aparentă este o proprietate care
depinde de esenţa şi de umiditatea lemnului (tabelul 2.1), influenţând
direct rezistenţele sale mecanice.

Tabelul 2.1
Variaţia densitaţii aparente a lemnului în funcţie
de specie şi de umiditate( Cucu şi colab.)
Densitatea aparentă (kg/m³) pentru lemnul :
Specia
Verde Cu 15% apă Uscat
Brad 1000 450 410
Molid 740 480 430
Pin 700 520 490
Stejar 1100 740 650
Fag 1010 750 690
Frasin 920 760 680
Salcâm 880 750 730
Tei 740 460 490

- 10 -
 Umiditatea lemnului.Cantitatea de apă conţinută de lemn în
momentul tăierii, ajunge până la jumătate din masa sa, reducându-se
treptat prin evaporarea apei libere (apa care circulă prin ţesuturile vegetale)
şi a unei părţi din apa de higroscopicitate (apa fixată prin adsorbţie de
pereţii ţesuturilor vegetale), până la stabilirea unui echilibru cu umiditatea
atmosferică.
În ţara noastră, umiditatea lemnului uscat în aer variază între 12 şi
15%.
Umiditatea lemnului de construcţie notată cu U şi exprimată în
procente este dată de relaţia :
m 2  m1
U   100 , (%)
m1
în care :
U este umiditatea, în % ;
m2 – masa lemnului în stare naturală, în g ;
m1 – masa lemnului uscat la 100. . .105ºC, în g ;
Variaţia în timp a umidităţii produce fenomenele de umflare şi
contragere a lemnului. Aceste fenomene se manifestă diferit, în funcţie de
orientarea fibrelor, fiind minime în lungul fibrelor şi maxime pe direcţiile
tangenţiale la inelele anuale.
Rezistenţele mecanice ale lemnului. Rezistenţele mecanice ale
lemnului sunt influenţate de unghiul de incidenţă format de direcţia forţei
şi direcţia fibrelor longitudinale, de umiditate, precum şi de prezenţa
defectelor (tab. 2.2).

Tabelul 2.2
Rezistenţele mecanice ale lemnului pentru umidităţi cuprinse între15
şi 18%

(Drăghicescu şi colab.)
Compresiune Compresiune
Încovoiere Încovoiere
în lungul Perpendiculară
Specia (daN/cm²) (daN/cm²)
fibrelor pe fibre
U15% U18%
(daN/cm²) (daN/cm2)
Stejar 130 130 90 30
Molid 100 100 70 15

- 11 -
 Proprietăţile izolante ale lemnului. Lemnul este un bun izolator
termic, electric şi fonic, în acest din urmă domeniu, lemnul fiind asociat cu
vata de sticlă, şi vata minerală.
Defectele lemnului. Defectele prezentate de lemn pot fi: defectele
de formă (conicitatea anormală, curbura etc.), defectele de structură (fibra
răsucită, fibra încâlcită etc.), nodurile, crăpăturile, găurile, galeriile,
coloraţiile, alteraţiile şi altele.
Acestea se datoresc modului de creştere, acţiunii
microorganismelor, agenţilor fizici şi influenţează negativ asupra
rezistenţei mecanice a lemnului.

2.1.1.3. Măsuri de protecţie a lemnului

Lemnul poate fi supus acţiunii agresive din partea unor agenţi de
natură vegetală (alge, ciuperci, microorganisme), de natură animală
(rozătoare, insecte, larve etc.) sau poate fi atacat sau distrus de foc.
Ca metode de tratament a suprafeţelor se folosesc carbonizarea,
(operaţie în timpul căreia apar la suprafaţă gudroanele , datorită distilării
parţiale a lemnului în procesul de ardere superficială) şi carbolinizarea,
(aplicarea unui strat superficial de carbolineum, produs obţinut prin
distilarea huilei).
Împotriva intemperiilor, lemnul se protejează prin aplicarea pe
suprafaţa lui a unuia sau a mai multor straturi de vopsele sau lacuri.
Ca tratament în profunzime, este utilizată impregnarea cu diverse
substanţe antiseptice sau hidrofuge, operaţie care poate fi realizată prin
îmbăiere în bazine deschise sau prin injectare, în autoclave sub presiune.
Ignifugarea (protecţia împotriva acţiunii focului) se poate realiza
fie prin aplicare la suprafaţa lemnului a unor straturi de azbest, şamotă,
tablă sau tencuială, fie prin aplicarea unor soluţii ignifuge ( silicat de
sodiu , vopsele ignifuge ).

2.1.1.4. Sortimente de material lemnos folosite în

construcţii
Materialele lemnoase utilizate în construcţii pot fi grupate în
materiale lemnoase brute şi prelucrate.
● Materialele lemnoase brute provin din trunchiuri fără crengi şi
fără coajă şi sunt prezentate în tabelul 2.3.

- 12 -
 Tabelul 2.3
Dimensiunile lemnului rotund folosit în construcţii
Diametrul la capătul
Denumirea produsului Lungimi (m)
subţire (cm)
Bulumaci 10…20 1,50…3,00
Bile 12…16 6,00…9,00
Manele 8…11 3,00…6,00
Prăjini 4…7 2,00…4,00
Piloţi 18…40 6,00…15,00

● Materialele lemnoase prelucrate pot fi, la rândul lor, împărţite în

două grupe de sortimente :
- lemn semiecarist, respectiv lemn semirotund (lemn rotund despicat)
şi cioplitură, obţinut din lemn rotund cu lungime mai mare de 7,00
m şi cu diametrul cuprins între 15 şi 18 cm ;
- lemn ecarist (cherestea), obţinut prin debitarea lemnului rotund de
răşinoase sau de foioase şi caracterizat prin faptul că aceste
sortimente au muchii vii şi sunt mărginite de feţe plane.
Principalele sortimente de lemne ecarist sunt următoarele:
- scândurile, care au grosimea de cel mult 40mm şi lăţimea mai mare
decât dublul grosimii, însă nu mai mică de 80mm;
- dulapii, care au grosimea cuprinsă între 40 şi 100mm şi lăţimea mai
mare decât dublul grosimii, însă nu mai mică de 100mm ;
- grinzile, care sunt piese cu feţe şi canturi plane şi paralele între ele,
având grosimea cuprinsă între 10 şi 30cm, lăţimea cuprinsă între 12
şi 13 cm, iar lungimea normală cuprinsă între 3,00 şi 6,00m. Pe bază
de comenzi speciale se pot realiza grinzi cu lungimea până la
12,00m(tab.2.4) ;
- şipcile, care sunt piese cu grosimea de 1,2…4cm, lăţimea de 1,8…
6cm şi lumgimea de la 1,00 la 6,00m;
- riglele, denumite şi cuşaci, care sunt piese cu grosimea cuprinsă între
4 şi 10cm, lăţimea cuprinsă între 6 şi 15 cm şi cu lungimea de 1,00…
6,00m
Dintre sortimentele de cherestea de foioase, cea mai mare importanţă
prezintă, pentru construcţii, cheresteaua de stejar şi cea de fag.

Tabelul 2.4
Dimensiunile uzuale pentru grinzile din lemn de răşinoase

- 13 -
 Lungimi (m)
Grosimi
Lăţimi (cm) De
(cm) normale
coamndă
10 12 15 - 19 - -
12 12 15 - 19 25 - 3,00…6,00 6,50…12,00
15 - 15 17 19 25 30 din din
19 - - - 19 25 30 50 în 50cm 50 în 50cm
25 - - - - 25 30
30 - - - - - 30

● Produsele din lemn prelucrat folosite în construcţii sunt :

- duşumelele cu lambă şi uluc, folosite la pardositul camerelor de
locuit, a birourilor etc. şi fabricate din scânduri sau dulapi de
răşinoase(fig.2.2);

Fig. 2.2. Scânduri cu lambă şi uluc

- scândurile fălţuite , fabricate din cherestea de răşinoase(fig.2. 3) ;

Fig.2. 3 Scânduri fălţuite

- parchetele, constituite din lamele cu lungimea de la 10…50cm,
lătimea de 2…9cm şi grosimea de 10…20 mm(fig.2.4);

Fig. 2.4. Montarea parchetului obişnuit

1- parchet ; 2- duşumea oarbă ; 3- pervaz ; 4- friză.

- 14 -
 - pavelele din lemn,utilizate la executarea pardoselelor în ateliere, hale
de maşini, hangare, standuri pentru animale etc. şi prezintă
următoarele avantaje: sunt călduroase, amortizează zgomotul, sunt
elastice şi sunt rezistente la uzură. Aceste produse se livrează în două
sortimente : pavele de tipul P (prismatic) şi pavele de tipul C
(cilindric),(fig.2.5.).

a b
Fig. 2.5. Pavele din lemn
a- prismatice; b- cilindrice.
● Dintre produsele obţinute prin valorificarea superioară a
lemnului se citează următoarele :
- furnirele , obţinute prin tăierea plană sau tăiere prin derulare şi care
au o grosime cuprinsă între 0,2 şi 6mm ;
- placajele din lemn , obţinute prin încleierea unor foi de furnir
suprapuse, cu fibrele încrucişate ;
- panelele , fabricate dintr-un miez de şipci de molid sau brad,
încleiate unele lângă alte şi acoperite, pe ambele feţe, cu câte o foaie
de furnir. Panelele nu se deformează, nu se ondulează şi nu crapă la
variaţiile normale de umiditate şi temperatură din încăperile închise ;
- plăcile din aşchii de lemn , denumite în mod curent PAL ; sunt
panouri obţinute prin aglomerare sub presiune, cu ajutorul unui liant
sintetic, a aşchiilor de lemn şi au o densitate aparentă care variază
între 400 şi 1000 kg/m³. Prin tratare cu diferite substanţe, plăcile de
tip PAL pot fi hidrofugate, ignifugate sau antiseptizate ;
- plăcile din fibre de lemn (PFL) , fabricate din fibre de lemn împâslite
datorită proprietăţilor adezive şi de coeziune proprii. La fabricare se
pot adăuga lianţi, precum şi alte substanţe antiseptice, ignifuge,
emulsii de bitum etc. În funcţie de densitatea aparentă, se pot
distinge următoarele sortimente : PFL poros, cu densitatea aparentă
de 220…400kg/m³, PFL dur, cu densitatea aparentă de minimum

- 15 -
 850kg/m³ şi PFL extradur, cu densitatea aparentă de minimum
950kg/m³. Plăcile de PFL dur şi extradur pot fi înnobilate prin
emailare sau lăcuire (PFL–E), precum şi prin melaminare (PFL-M).
Emailarea se realizează prin turnarea sau pulverizarea unuia sau a
mai multor straturi de email sau lac, care se usucă la cald.
Melaminarea se realizează prin presarea la cald a unuia sau a mai
multor filme de hârtie, impregnată cu răşină melaminică.

2.1.2 Piatra naturală

Piatra naturală se găseşte la suprafaţa scoarţei pământului sub
formă de amestecuri naturale de minerale, care formează rocile.
Utilizarea pietrei naturale în construcţii este justificată de mutiplele
calităţi ale acesteia :
- se găseşte din abundenţă în majoritatea regiunilor din ţara noastră ;
- prezintă rezistenţe mari la compresiune şi uzură ;
- prezintă o mare durabilitate în timp
- are, un aspect natural frumos ;
- necesită numai transformări fizice ;
- poate fi utilizată atât ca material de bază, cât şi ca material decorativ.
Utilizarea limitată a pietrei naturale este determinată de următoarele
proprietăţi ale acesteia (tab. 2.5).
- densitatea aparentă mare, fapt care are implicaţii directe asupra
costului manipulărilor, transportului, precum şi asupra dimensiunilor
fundaţiilor şi a altor elemente constructive ;
- majoritatea rocilor au o conductivitate termică ridicată şi din acest
motiv sunt contraindicate la execuţia elementelor de închidere ale
construcţiilor ;
- se comportă necorespunzător la foc ;
- se prelucrează cu un consum ridicat de energie.

Tabelul 2.5
Proprietăţile fizico-mecanice ale unor roci
Unitatea
Granit de Calcar de Marmură
Caracteristici de
Iacob Deal Bampotoc de Monesa
măsură
Densitatea aparentă Kg/dm³ med. 2,62 med. 2,57 min 2,68
Compactitatea % med. 97,80 med. 95,50 min 98,80
Porozitatea totală % med. 2,20 med. 4,50 max 1,10
Absorbţia de apă % max 0,40 max 1,00 Max 0,35

- 16 -
Rezistenţa la compresiune daN/cm² 1600…2700 750…1100 1000…1300
în stare uscată

2.1.2.1. Clasificarea rocilor

Rocile pot fi clasificate după diverse criterii şi anume :
- după geneză, rocile se clasifică în roci magmatice sau eruptive, roci
sedimentare şi roci metamorfice ;
- după structură, respectiv după gradul de cristalizare al mineralelor
componente, rocile se clasifică în roci cu structură holocristalină,
care au mineralele complet cristalizate, roci cu structură
hemicristalină, care au mineralele parţial cristalizate şi parţial amorfe
şi roci cu structură amorfă ;
- după textură, respectiv după modul de aranjare în spaţiu a
mineralelor componente, rocile se clasifică în roci cu textură
neorientată sau masivă, roci cu textură stratificată, la care straturile
sunt alcatuite din aceleaşi minerale şi roci cu textură şistoasă, la care
straturile sunt alcătuite din minerale diferite.

2.1.2.1.1. Roci magmatice

Rocile magmatice s-au format prin răcirea şi solidificarea magmei,
structura lor diferenţiindu-se în funcţie de durata, presiunea şi adâncimea la
care a avut loc răcirea. Dacă răcirea are loc la adâncime, mineralele au
timp să cristalizeze în întregime, în timp ce la suprafaţa pământului
mineralele cristalizează parţial, o bună parte din ele rămânând în stare
amorfă.
După adâncimea de răcire a magmei, rocile magmatice se clasifică
în :
- roci intrusive ;
- roci filoniene ;
- roci efusive.
In timpul erupţiei vulcanilor, datorită răcirii bruşte a lavei şi a
degajării, în acelaşi timp, de gaze şi vapori, se formează roci cu structura
vitroasă şi foarte poroasă, cum sunt lava vulcanică, piatra ponce, cenuşele
vulcanice şi tufurile vulcanice rezultate prin cimentarea cenuşelor. Acestea
se utilizează ca materiale de izolaţie termică, ca agregate uşoare sau ca
adaosuri hidraulice la fabricarea lianţilor micşti.

2.1.2.1.2. Roci sedimentare

- 17 -
 După geneza lor, rocile sedimentare se pot clasifica în :
- roci detritice;
- roci organogene;
- roci de precipitaţie;
Din categoria rocilor sedimentare detritice fac parte :
- grohotişurile ;
- prundişurile ;
- nisipurile ;
- mâlurile ;
Rocile sedimentare enumerate reprezintă grupa rocilor sedimentare
detritice necimentate. Prin golurile acestor depozite pot să pătrundă ape cu
diverse substanţe dizolvate sau în suspensie, care să precipite în goluri şi să
lege granulele într-un tot rezistent şi compact, adică să le cimenteze.
Astfel, se formează rocile sedimentare cimentate.
Dintre rocile detritice cimentate, gresiile se folosesc pe scară lungă
în construcţii, atât sub formă de piatră spartă (ca agregate), cât şi sub formă
de plăci (la placarea construcţiilor, la pavaje etc.). Argilele se utilizează în
industria materialelor de construcţii ca materie primă la fabricarea
produselor ceramice, iar marnele, care sunt amestecuri naturale de argile şi
calcare, se folosesc la fabricarea cimentului Portland.
Din grupa rocilor care iau naştere prin cristalizarea sărurilor
conţinute în apă se menţionează ghipsul şi calcarele.
Ghipsul este un sulfat de calciu hidratat care se formează prin
evaporarea apei de mare din unele bazine izolate pe cale naturală în
decursul timpului. Calcarele se formează prin precipitarea bicarbonatului
de calciu, care se descompune în carbonat de calciu şi în dioxid de carbon.
Travertinul, o piatră naturală ornamentală deosebit de apreciată şi utilizată
la placarea clădirilor este o varietate de calcar, care se formează prin
depunerea carbonatului de calciu peste frunze, alge, muşchi, care dispar
prin putrezire, lăsând goluri în rocă.
Principalele roci organogene sunt calcarele cochilifere, diatomitul
şi tripoli.
Calcarele cochilifere sunt formate din cochilii calcaroase cimentate
între ele ; se folosesc ca agregate uşoare şi la lucrări de artă.
Diatomitul şi tripoli sunt roci silicoase bogate în bioxid de siliciu
amorf, rezultate în urma depunerii microorganismelor denumite diatomee.
Se folosesc ca adaosuri hidraulice la preparea lianţilor, ca agregate şi la
fabricarea materialelor termoizolante.

2.1.2.1.3. Roci metamorfice

- 18 -
 Schimbările din scoarţa Pământului pot determina modificări ale
structurii sau a compoziţiei rocilor; astfel, din roci magmatice sau
sedimentare, iau naştere rocile metamorfice.
Textura rocilor este în general şistoasă, mineralele fiind orientate
după anumite direcţii în straturi. Principalele roci metamorfice utilizate în
construcţii sunt : gnaisurile, cuarţitele, marmurile şi ardeziile.
Aceste roci mai poartă şi numele de şisturi, datorită aşezării
mineralelor în straturi.

2.1.2.2. Materiale de construcţii din piatră naturală

În construcţii, piatră naturală poate fi folosită ca agregat la
prepararea mortarelor şi a betoanelor, ca material de bază la executarea
fundaţiilor şi a zidăriilor, la lucrări de finisaje interioare şi exterioare, la
lucrări de drumuri, căi ferate, baraje, anrocamente, consolidări şi apărări de
maluri etc.
După modul de exploatare, respectiv după provenienţă, materialele
din piatră naturală se împart în două mari grupe : produse de balastieră şi
produse de carieră (provenite din roci masive).

2.1.2.2.1. Produse de balastieră

Produsele de balastieră sunt agregate naturale grele, purtând
numele de nisip, pietriş, bolovani şi balast, în funcţie de mărimea
granulelor.
Nisipul este agregatul natural cuprinzând granule cu diametrul
măsurând între 0 şi 7,1mm, fiind utilizat la prepararea mortarelor şi
betoanelor, ca strat filtrant la drumuri şi pardoseli, ca degresant în industria
ceramică, la fabricarea sticlei etc.
Pietrişul este agregatul natural care conţine granule cu diametrul
cuprins între 7,1 şi 71 mm şi care se utilizează la prepararea betoanelor de
ciment, la prepararea mixturilor asfaltice, ca strat filtrant la drumuri şi
pardoseli etc. În mod uzual se asigură de balastiere următoarele sorturi :
7,1/16mm, 31/71mm. Sortul 7,1/16 mai poartă şi numele de mărgăritar.
Balastul este un amestec natural de nisip cu pietriş, eventual şi
bolovani. Poate fi livrat sub formă de balast neciuruit (0/160 mm, utilizat
ca strat de fundaţie la drumuri, pardoseli etc.) sau sub formă de balast
ciuruit în sorturile 0/31 şi 0/71, (folosit ca agregat pentru prepararea
betoanelor de marcă inferioară).

- 19 -
 Bolovanii sunt pietre cu forme rotunjite, cu diametrul cuprins între
71 şi 160 mm şi se utilizează la pavaje, betoane ciclopiene, baraje,
anrocamente, consolidări şi apărări de maluri etc.

2.1.2.2.2. Produse de carieră

Principalele sortimente ce fac parte din categoria produselor de
carieră sunt piatra brută, piatra prelucrată şi piatra spartă.
Piatra brută se prezintă sub formă de blocuri de formă neregulată
şi este utilizată la execuţia fundaţiilor şi a soclurilor, la zidurile de sprijin,
la anrocamente, consolidări etc.
Piatra prelucrată se găseşte sub următoarele forme:
- moloane, respectiv blocuri prelucrate numai pe una din feţe şi parţial
(numai pe o adâncime de 3…7cm) pe feţele adiacente. Moloanele se
folosesc la execuţia zidăriilor masive( fig.2.6.) ;
- piatra de talie , respectiv blocuri de formă regulată având patru, cinci
sau toate feţele prelucrate şi care se folosesc la executarea zidurilor
construcţiilor monumentale.pentru executarea acestor zidării se
foloseşte numai mortarul de ciment, consumul de mortar fiind în
directă dependenţă de gradul de prelucrare a blocurilor de piatră,
aspect ce poate fi văzut în figura 2.7.

Fig.2.6 Fig.2.7.Zidărie din piatră naturală.

Molon a- din piatră brută; b- din moloane; c- din piatră de
talie.
- plăci de piatră , produse ce se obţin prin tăierea blocurilor de piatră
şi prelucrarea feţei aparente prin şpiţuire, pieptănare, buciardare,
şlefuire, lustruire sau profilare şi care se folosesc la execuţia
pardoselilor sau a placajelor la pereţi, stâlpi,trepte de scară etc. ;
- detalii de arhitectură cum ar fi socluri, solbancuri, cornişe, brâuri,
trepte, ancadramente, stâlpişori etc. ;
- pietre pentru execuţia îmbrăcăminţilor şi încadrărilor rutiere,
fasonate sub formă de pavele, calupuri şi borduri. La rândul lor,
pavelele pot fi normale sau abnorme. Cele normale se produc în două
tipuri : tip dobrogean (18 x 12 x 13cm) şi tip transilvănean (17 x 17 x
13cm). Pavelele abnorme au aceeaşi formă cu pavelele normale de
tip dobrogean însă cu dimensiunile mai reduse. Calupurile sunt pietre

- 20 -
 de formă cubică (cu latura de 9cm) sau de formă prismatică (7 x 7 x
9cm). Bordurile sunt produse de formă prismatică ce se utilizează la
încadrarea trotuarelor, drumurilor şi a platformelor.
Piatra spartă se obţine prin concasarea sau măcinarea rocilor şi se
prezintă în următoarele sortimente :
- filerul, obţinut prin măcinarea fină a pietrei naturale, de regulă a
calcarelor, având granulaţia maximă 0,09 mm şi utilizat la
prepararea asfalturilor, a suspensiilor de bitum, a masticurilor
bitumoase, la acoperirea cartonului bitumat ;
- nisipul de concasare, care are granulaţia 0/7,1 mm şi care se
foloseşte la prepararea mortarelor şi a betoanelor ;
- savura, care are granulaţia 0/8 mm şi care se foloseşte la lucrări de
drumuri;
- splitul, sortiment cu granulaţia 8/40 mm, care se foloseşte tot la
lucrările de drumuri ;
- criblura , cu granulaţia 3,15/25 mm, obţinută prin dubla concasare a
rocilor, se foloseşte la prepararea betoanelor asfaltice ;
- piatra spartă , care are granulaţia 7,1/71 mm se foloseşte ca agregat
la prepararea betoanelor de ciment.
- piatra de mozaic, obţinută din prelucrarea pietrei de calcar şi
marmură . Piatra de mozaic se utilizează la prepararea betoanelor de
mozaic pentru pardoseli, scări etc.

2.1.3.Produse ceramice
Produsele ceramice reprezintă amestecuri omogenizate de argilă,
nisip şi apă.
Fabricarea produselor ceramice parcurge următoarele faze:
- prepararea pastei ceramice;
- fasonarea produsului;
- uscarea produsului;
- arderea produsului uscat;
Proprietăţile argilelor, care permit fabricarea produselor ceramice
sunt:
- plasticitatea, care facilitează fasonarea;
- întărirea la temperaturi ridicate, ceea ce conferă produsului
rezistenţă mecanică şi stabilitate faţă de acţiunea agenţilor
atmosferici.
După tehnologia de fabricaţie, produsele ceramice se clasifică în
produse ceramice brute şi produse ceramice fine.

- 21 -
 2.1.3.1.Produse din ceramica brută
Cărămizile sunt pietre artificiale pentru zidărie, fasonate din mase
ceramice argiloase şi uscate. În zidărie se folosesc cărămizile pline şi
cărămizile eficiente (cu găuri verticale).
Cărămizile utilizate în zidărie trebuie să aibă următoarele
proprietăţi:
- omogenitate (să aibă structură uniformă);
- rezistenţe mecanice corespunzătoare, pentru a nu se deteriora în
timpul manipulării şi pentru a prelua încărcările care apar în
timpul exploatării;
- forme şi dimensiuni regulate;
- uşurinţă la cioplire;porozitate suficientă, pentru a permite
aderarea mortarului.
Se fabrică două tipuri de cărămizi pline:
- format normal : 240x115x63 (fig.2.8);
- format mare : 240x115x88 (2.9).

Fig.2.8 Cărămizi pline:

a - cărămizi pline; b,c – cărămizi pline cu goluri de uscare

Fig.2.9 Cărămizi parţial modulate, cu găuri verticale (GVP)

a,c-căramizi GVP cu găuri cilindrice; b-cărămizi GVP cu găuri prismatice

- 22 -
 Cărămizile eficiente au goluri cilindrice sau prismatice, dispuse
perpendicular pe faţa lor de aşezare.
Cele două tipuri de cărămizi cu găuri verticale (GV), care se fabrică
sunt:
- tipul I (GVP), cărămizi parţial modulate, la care este modulată doar
grosimea şi eventual una din celelate două dimensiuni;
- tipul II (GVM), cărămizi total modulate, la care sunt modulate toate
cele trei dimensiuni.
Cărămizile cu porozitate mare sunt obţinute prin amestecarea în
pastă a unor substanţe combustibile (rumeguş, turbă, praf de cărbune).
Cărămizile termoizolatoare din diatomit se obţin pe cale umedă din
diatomit amestecat cu substanţe combustibile.
Cărămizile cu lambă şi uluc se folosesc la execuţia pereţilor
neportanţi (fig.2.10).

Fig.2.10. Cărămizi cu lambă şi uluc

a-cărămizi LU 90 cu găuri prismatice; b-cărămizi LU 90 cu găuri cilindrice;
c-cărămizi LU 45

Blocurile ceramice cu goluri orizontale sunt utilizate la execuţia

pereţilor exteriori uşori, a pereţilor de umplutură şi a celor
despărţitori.Înălţimea lor este un multiplu al grosimii cărămizilor obişnuite
(fig. 2.11.)

- 23 -
 Fig. 2.11. Bloc ceramic cu găuri orizontale

Blocurile ceramice POROTHERM pentru zidărie cu locaş de mortar

(fig.2.12) şi POROTHERM S (fig.2.13) sunt folosite la realizarea pereţilor
exteriori (POROTHERM 38, POROTHERM 38 S şi POROTHERM 30 ,
POROTHERM 30 S) sau interiori ( POROTHERM 30 şi POROTHERM
30 S) structurali (portanţi) la construcţii cu structură din zidărie portantă
până la P+1 sau ca pereţi exteriori/interiori nestructurali la structuri din
beton armat indiferent de regimul de înălţime al acestora.

a) POROTHERM 38 b) POROTHERM 30

Fig.2.12. Blocuri ceramice POROTHERM cu locaş de mortar

a) POROTHERM 38 S b) POROTHERM 30 S

Fig.2.13. Blocuri ceramice POROTHERM S

Datorită caracteristicilor tehnice superioare, cum ar fi asigurarea

simultană a unor rezistenţe mecanice foarte bune şi a unor capacităţi de
izolare termică şi acustică deosebite, blocurile ceramice pentru zidărie
POROTHERM sunt materiale de construcţii ideale pentru obţinerea în
scurt timp a unor zidării de calitate.

- 24 -
 Blocurile ceramice POROTHERM cu nut şi feder( lambă şi uluc)
sunt folosite pentru realizarea pereţilor interiori de compartimentare,
neportanţi(POROTHERM 20 N+F, POROTHERM 11,5 N+F şi
POROTHERM 10 N+F), la construcţii cu structură din zidărie portantă sau
din beton armat indiferent de înălţimea acestora( fig.2.14 ).

a) POROTHERM 20 N+F b) POROTHERM 11,5 N+F c) POROTHERM 10

N+F

Fig.2.14. Blocurile ceramice POROTHERM cu nut şi feder( lambă şi

uluc)

Cărămida de placare POROTHERM cu polistiren este folosită la

placarea centurilor perimetrale exterioare şi a stâlpişorilor din beton armat
la construcţii cu structură din zidărie sau din beton armat(fig.2.15 ).
Cărămida aparentă de tip BURCOLOR se foloseşte pentru placarea
pereţilor exteriori din zidărie de tip POROTHERM, zidărie obişnuită sau
din beton(fig.2.16. )

Fig.2.15. Cărămida de placare Fig. 2.16. Cărămizi BURCOLOR

POROTHERM cu polistiren

Caracteristicile cărămizilor de tip POROTHERM sunt prezentate în

tabelul 2.6.
Tabelul 2.6.
Principalele caracteristici ale cărămizilor de tip POROTHERM (PTH)
Specificare UM PTH PTH PTH PTH PTH PTH PTH BURCOLOR
38 30 11,5N+F 10N+F 38S 30S 20N+F
Dimensiuni mm 250 250 500 500 250 250 500 250
(lxbxh) 380 300 115 100 380 300 200 120
238 238 238 238 238 238 238 65
Densitate ρ Kg/m³ 800 800 1000 1000 800 800 1000 1450
Masă M Kg 18 15 13 11 16 12 23 2,8
Rezistenţa la N/mm² 7,5 7,5 5 5 7,5 7,5 10 10
compresiune
σ

- 25 -
Conductivitate W/Mk 0,23 0,25 0,33 0,33 0,214 0,226 0,33 -
termică
Rezistenţă la m²K/W 1,65 1,20 - - 1,773 1,326 - 0,21-0,23
transfer termic
R
Coeficient de W/m² 0,55 0,73 - - 0,515 0,669 - -
transfer termic
U
Izolare la Db 48 48 42 42 50 50 42 48
zgomot
Necesar buc/m² 16 16 8 8 16 16 8 50
cărămizi buc/m³ 43 54 70 80 43 54 40 -
Consum de m³/m² 0,039 0,032 0,006 0,0053 0,047 0,038 0,011 -
mortar m³/m³ 0,105 0,108 0,054 0,053 0,124 0,127 0,060
Consum de ore/m³ 3 3 3 3 3 3 3 -
manoperă
Cărămizi pe buc 60 80 96 96 60 80 48 352
palet
Sursa:Sistemul de cărămizi POROTHERM

Cărămizile pentru placaj înlocuiesc tencuiala la pereţii exteriori.

Faţa aparentă (mată sau smălţuită) poate avea dimensiunile 115x88 sau
190x88 mm (fig. 2.17).
Plăcile ceramice pentru pereţi,sunt utilizate la placarea pereţilor,
pardosirea holurilor, vestiarelor, etc (fig. 2.18).

Fig.2.17. Cărămizi pentru placaj:

a-cărămizi; b-colţar.

- 26 -
 Fig. 2.18. Plăci ceramice pentru placarea pereţilor şi pardoselilor

Blocurile ceramice pentru pardoseli de grajduri şi padocuri sunt

utilizate la realizarea pardoselilor calde, având coeficientul de asimilare
termică S= 9,50 W/ m² · K . Fiind rugoase, împiedică alunecarea
animalelor (fig.2.19).

Fig.2.19. Corpuri ceramice pentru pardoseli de grajduri şi padocuri:

a- cu lambă şi uluc; b- cu striuri; c –cu uluc.

Corpurile ceramice cu goluri pentru planşee şi acoperişuri se

fabrică în două tipuri (fig.2.20):
- tip CP 160, pentru planşee;
- tip CA 110, pentru acoperişuri.

- 27 -
 Fig.2.20. Corpuri ceramice:
a – tip CP160, pentru planşee; b- tip CA110, pentru acoperişuri.

Ţiglele sunt produse cermice brute, utilizate la acoperişuri. Acestea

se fabrică în trei tipuri (fig.2.21):
- ţigle solzi;
- ţigle cu jgheab, trase;
- ţigle cu jgheab, presate.

- 28 -
 Fig.2.21. Ţigle: a-cu jgheab trasă; b-solz
Ţigla TONDACH TANGO este o ţiglă produsă cu tehnologie de
presare cu valţuri duble.Datorită valţurilor duble se asigură o bună
închidere şi etanşare a acoperişului. TANGO este o ţiglă care permite o
distanţă dintre şipci variabilă, din acest motiv este ideală pentru
reconstrucţia acoperişurilor vechi(fig.2.22)

a)Ţiglă de bază b) Ţiglă de jumătate

c) Ţiglă de margine dreapta d) Ţiglă de margine stânga

e) Ţiglă para-zăpadă f) Ţiglă de aerisire

Fig.2.22 Tipuri de ţigle TONDACH TANGO

Ţiglele BRAMAC pot fi de mai multe tipuri şi culori ,
caracteristicile fiind prezentate în tabelul 2.7

- 29 -
 Ţigla ALPINA CLASIC (fig.2.23) se adaptează oricărui tip de
arhitectură şi prezintă o gamă variată de culori ,roşu cărămiziu,brun
roşcat, maro,antracit,verde fiind însoţită de întregul sistem de accesorii şi
de garanţie de peste 30 ani.

Fig.2.23 Ţigla Alpina Clasic

Ţigla ROMANA( fig.2.24) are profilul pronunţat şi suprafaţa
netedă.

Fig.2.24 Ţigla Romana

Granularea unică şi forma regulată a ţiglei ALPINA conferă

acoperişului ţinută, diferenţiind-o de celelalte tipuri de învelitori
BRAMAC(fig.2.25).

- 30 -
 Fig.2.25 Ţigla Alpina
Ţigla TRANSILVA(fig.2.26) este o ţiglă solzi, care se pretează atât
la renovarea acoperişurilor, cât şi la realizarea acoperişurilor noi, fiind
singurul model recomandat în cazul detaliilor speciale precum turnurile
şi acoperişurile rotunde.

Fig.2.26 Ţigla Transilva

- 31 -
 În tabelul 2.7 sunt prezentate datele tehnice ale ţiglelor de tip
BRAMAC.
Tabelul 2.7
Date tehnice ale ţiglelor BRAMAC
Date Ţigla Alpina Ţigla Romana Ţigla Alpina Ţigla Transilva
tehnice clasic
Material Nisip,ciment,apă Nisip,ciment,apă Nisip,ciment,apă Nisip,ciment,apă
Pigmenţi Pigmenţi Pigmenţi Pigmenţi
anorganici anorganici anorganici anorganici
Dimensiuni 330x420mm 330x420mm 330x420mm 168x420mm
Lungime 398 mm 398 mm 398 mm 398 mm
activă
Lăţime 300 mm 300 mm 300 mm 170 mm
activă
Înălţime 25 mm 50 mm 25 mm -
profil
Greutate 4,3 kg/buc 4,5 kg/buc 4,3 kg/buc 2,35 kg/buc
Necesar 10 buc 10 buc 10 buc 36 buc
/m²
Suprafaţă Netedă Netedă Granulată Netedă

Coamele sunt ţigle cu forme speciale, utilizate la fixarea şi

etanşarea ţiglelor de-a lungul coamelor şi muchiilor (fig.2.27).

Fig. 2.27. Coamă pentru învelitori

din ţiglă profilată

Calităţile pe care trebuie să le aibă materialele ceramice utilizate la

acoperişuri sunt:
- culoare uniformă, fără pete;
- feţe plane, fără deformaţii;
- permeabilitate redusă;
- rezistenţă la încovoiere, putând susţine 80 kg;
- să nu fie gelive, putând să reziste la 25 cicluri îngheţ-dezgheţ;

- 32 -
 - structură fină şi omogenă în spărtură;
- să scoată un sunet clar la lovirea cu ciocanul.
Granulitul se prezintă sub formă de granule aproximativ sferice,
fabricate din argilă arsă şi expandată. Fiind un bun izolator termic, se
utilizează la executarea pardoselilor calde şi la stratul izolator al panourilor
pentru pereţi.
Tuburile din argilă arsă (olane) sunt folosite la executarea
canalelor de fum şi de ventilaţii şi se fabrică cu secţiune circulară (simple
sau cu mufă) şi cu secţiune pătrată (fără mufă) (fig.2.28).
Tuburile pentru drenaj sunt utilizate la captarea şi drenarea apelor
subterane şi se fabrică cu secţiunea circulară, simple, fără mufă (fig.2.29).

Fig.2.28. Tuburi din argilă arsă:

a-tub pătrat, fără mufă; b-tub rotund, fără mufă; c-tub rotund, cu mufă.

Fig.2.29. Tuburi de drenaj: a-cilindrice; b-hexagonal; c-octogonal

2.1.3.2 Produse din ceramică fină
Plăcile şi piesele ceramice (cahlele) pentru sobe sunt acoperite cu
smalţ pe faţa aparentă şi se utilizează la placarea exterioară a sobelor
pentru încălzit. Aceste materiale trebuie să prezinte o rezistenţă
corespunzătoare la şoc termic (fig.2.30).

- 33 -
 Fig.2.30. Placă de teracotă pentru faţă

Ornamentele arhitecturale (brâuri, frize, ancadramente, plăci de

drenaj etc) sunt acoperite cu smalţ pe faţa aparentă şi se prezintă sub
diferite forme, profiluri şi culori.
Faianţa este un produs impermeabil, datorită glazurii cu care este
acoperit.Spatele plăcilor de faianţă este neglazurat, prevăzut cu striuri
pentru asigurarea aderenţei optime cu mortarul utilizat la fixarea plăcilor.
Plăcile ceramice smălţuite tip CESAROM sunt plăcuţe smălţuite pe
faţa aparentă, cu latura până la 5 cm, utilizate la placarea pereţilor.
Gresia ceramică este un produs cu porozitate foarte mică.În
construcţii se utilizează diferite sortimente : gresii arhitecturale, cărămizi
pentru pavaj, clincherul de construcţie, tuburi de canalizare glazurate.

2.1.4. Lianţii
Lianţii sunt substanţe minerale sau organice, naturale sau artificiale
care, în amestec cu apa leagă într-un tot materialele de construcţie aflate
sub formă de pulbere sau granule.
Lianţii se clasifică după natura lor şi după modul de întărire şi
rezistenţă la contactul cu apa.
După natura lor, lianţii pot fi naturali (argila şi pământurile
argiloase) şi artificiali.
Lianţii artificiali pot fi, în funcţie de modul de întărire şi rezistenţă
la contactul cu apa:
- nehidraulici (aerieni) :varul nehidraulic şi ipsosul;

- 34 -
 - hidraulici (varul hidraulic şi cimenturile).
Din grupa lianţilor nehidraulici fac parte: ipsosul de construcţii,
ipsosul de modelat, ipsosul alaunat şi varul pentru construcţii.
În grupa lianţilor artificiali hidraulici intră varurile hidraulice şi
diversele sortimente de ciment.
Cimentul se obţine pe cale industrială din calcar şi argilă care,
împreună cu alte adaosuri se omogenizează şi se arde la temperatura de
1400 … 1000 ˚C până la clincherizare, după care se macină fin. De o
deosebită importanţă sunt fineţea de măcinare şi amestecul omogen al
compoziţiei.
Cimentul este un liant hidraulic care amestecat cu apa formează o
pastă care face priză şi se întăreşte în timp datorită reacţiilor şi proceselor
de hidratare ce au loc în prezenţa apei. Această pastă întărită îşi menţine
rezistenţa şi stabilitatea în timp chiar şi sub apă.
Cimentul utilizat în dozaj corespunzător şi în condiţii de umiditate ,
asigură creşterea rezistenţelor la compresiune ale betonului timp îndelungat
după punerea în operă.
Cimentul a apărut ca material de construcţii brevetat de către
zidarul Josef Aspdin în Anglia(1824).Întrucât liantul după întărire seamănă
cu piatra de calcar de pe insula Portland, acest ciment a primit numele de
Ciment Portland.
Niciun alt material de construcţie, natural sau artificial, nu a
determinat modificări atât de profunde în concepţia şi tehnologia lucrărilor
de construcţii şi nu a schimbat mai mult civilizaţia umană.
Tipurile de cimenturi care se pot folosi în lucrările de construcţii
civile sunt expuse în standardul SR EN 197-1 apărut în mai 2002.Întrucât
acestea sunt considerate ca fiind tradiţionale şi bine verificate (de către
organismele naţionale de standardizare din Comitetul European de
Standardizare), au primit numele de cimenturi uzuale.
Acestea sunt grupate în cinci tipuri principale:
 CEM I: Cimenturi Portland;
 CEM II: Cimenturi Portland compozite;
 CEM III: Cimenturi de furnal;
 CEM IV: Cimenturi puzzolanice;
 CEM V: Cimenturi compozite.
Suplimentar faţă de cimenturile uzuale prevăzute prin standardul
SR EN 197-1, În România se fabrică sau se pot fabrica , în baza unor
standarde naţionale sau profesionale, următoarele cimenturi
specializate( cimenturi cu proprietăţi suplimentare sau speciale):
 Cimenturi pentru drumuri, autostrăzi şi aeroporturi;

- 35 -
  Cimenturi cu căldură de hidratare limitată;
 Cimenturi cu rezistenţă la agresivitatea apelor cu conţinut de
sulfaţi;
 Cimenturi pentru sonde;
 Cimenturi aditivate;
 Cimenturi albe sau colorate.
Tipurile principale de cimenturi uzuale conform SR EN 197-1:2002
au definite trei clase de rezistenţă standard(tabelul 2.8)
Tabelul 2.8.
Clasele de rezistenţă ale cimenturilor

Tipuri principale de Clasa de Observaţii

ciment rezistenţă
standard
CEM I: Rezistenţa standard a unui
Ciment Portland ciment este rezistenţa minimă
la compresiune după 28 de zile
CEM II: .
Ciment Portland compozit Rezistenţa standard este
CEM III: 32,5 exprimată în N/ mm².
Ciment de furnal 42,5 Rezistenţa la compresiune se
52,5 determină folosind o metodă
CEM IV:
standardizată pe epruvete
Ciment puzzolanic realizate din mortar ( amestec
CEM V: omogen de ciment, nisip şi
Ciment compozit apă).
Calitatea nisipului de încercare
este prevăzută prin standard.

Prin fabricaţie, cimentul poate prezenta o valoare minimă a

rezistenţei iniţiale la compresiune la vârste timpurii( 2 sau 7 zile).
Utilizarea unui ciment cu rezistenţă iniţială minim garantată prin
fabricaţie la 2 zile este utilă celor care doresc ritmuri rapide de execuţie a
prefabricatelor sau lucrărilor de construcţii în general.
Pentru a evidenţia acest lucru, fiecare clasă de rezistenţă standard
este împărţită la rândul său în alte două clase de rezistenţă iniţială şi
anume:
- rezistenţa iniţială uzuală (normală), notată cu N;
- rezistenţa iniţială mare, notată cu R.
Folosirea cimenturilor cu rezistenţă iniţială normală (N) este
recomandată pe timp călduros, iar a cimenturilor cu rezistenţă iniţială
mare( R) este obligatorie pe timp friguros.

- 36 -
 Rezistenţa la compresiune pentru fiecare clasă de rezistenţă a
cimenturilor uzuale este expusă în tabelul 2.9.
Tabelul 2.9.
Rezistenţa la compresiune a cimenturilor uzuale

Clasa de Rezistenţa la compresiune (N/mm²)

rezistenţă Rezistenţa iniţială Rezistenţa standard
2 zile 7 zile 28 zile
32,5 N - ≥ 16 ≥ 32,5 ≤ 52,5
32,5 R ≥ 10 -
42,5 N ≥ 10 - ≥ 42,5 ≤ 62,5
42,5 R ≥ 20 -
52,5 N ≥ 20 - ≥ 52,5 -
52,5 R ≥ 30 -
Alături de rezistenţa la compresiune , un ciment este caracterizat şi
de timpul iniţial de priză, care este o proprietate importantă din punct se
vedere al punerii în operă a cimentului ( betonului).
Timpul iniţial de priză reprezintă timpul scurs între prepararea pastei de
ciment de consistenţă normală ( amestec de ciment şi apă în proporţii bine
definite) şi momentul de început al prizei. Începutul prizei este marcat de
fenomenul de trecere a pastei de ciment de la starea fluidă la starea solidă.
Determinarea timpului de priză se face print-o metodă standardizată, cu
ajutorul aparatului Vicat (fig.2..31.).

Fig. 2.31. Aparate „Vicat” pentru determinarea timpului de priză a

cimenturilor

- 37 -
 O altă caracteristică a cimenturilor o reprezintă stabilitatea
( expansiunea sau constanţa de volum).
După întărire , pasta de ciment trebuie să aibă volum constant,
adică să nu prezinte contracţii( în mediu uscat) sau umflături ( în mediu
umed).
Stabilitatea se determină prin metoda standardizată pe turte şi
metoda standardizată cu inelul cu ace Le Chatelier.
Metoda pe turte constă în confecţionarea din pastă de ciment de
consistenţă normală a două turte având diametrul de 10-12 cm. După 24 de
ore de păstrare în aer umed, se fierb timp de 3 ore.După răcire acestea se
examinează, constanţa volumului(stabilitatea, expansiunea )se consideră
bună dacă turtele nu prezintă încovoieri sau crăpături caracteristice
fenomenelor de umflare sau contracţie.
Inelul Le Chatelier este un cilindru de tablă având o tăietură
continuă pe generatoare. De marginile tăieturii(la jumătatea
generatoarei)sunt sudate două ace de lungimi (standardizate) egale care la
începutul determinării sunt lipite(dar nesolidare) unul de celălalt (fig.2.
32.).

Fig. 2.32. Acele Le Chatelier pentru determinarea stabilităţii cimenturilor

Determinarea stabilităţii constă în umplerea acestui inel cu pastă de

ciment de consistenţă normală; după umplere, acesta se păstrează în apă
sau aer umed timp de 24 de ore.Se măsoară distanţa dintre vârfurile acelor.
Se fierbe inelul cu pasta de ciment timp de minim o oră. După răcire se
măsoară din nou distanşa dintre vârfurile acelor. Diferenţa între cele două
valori măsurate oferă indicaţii asupra constanţei volumului.
Timpul iniţial de priză şi stabilitatea cimenturilor în funcţie de clasa
de rezistenţă sunt prezentate în tabelul 2.9.
Tabelul 2.10.
Timpul iniţial de priză şi stabilitatea cimenturilor

Clasa de rezistenţă Timpul iniţial de priză Stabilitatea

(minute) (expansiunea/constanţa

- 38 -
 de volum) (mm)
32,5 N ≥ 75
32,5 R
42,5 N ≥ 60
42,5 R ≤ 10
52,5 N ≥ 45
52,5 R

Cimentul Portland ( CEM I) este un ciment realizat din 95-100 %

clincher Portland şi 0-5 % componente auxiliare minore. Pentru reglarea
timpului de priză se introduce circa 4 % sulfat de calciu sub formă de ghips
hemihidrat sau anhidrit.
Cimentul Portland compozit( CEM II) este un ciment realizat din
65-94 % clincher Portland, 6-35 % adaosuri şi 0-5 % componente auxiliare
minore. Pentru reglarea timpului de priză, ca şi la cimentul Portland ( CEM
I) se introduce circa 4 % sulfat de calciu sub formă de ghips hemihidrat sau
anhidrit.
Clincherul Portland se obţine prin arderea în cuptoare rotative până
la 1450 ºC a unui amestec de materii prime pregătite şi dozate în
prealabil( calcare , marne, argile loessuri, etc.). Clincherul la ieşirea din
cuptor (fig. 2.33) este este răcit rapid şi stocat.

Fig. 2.33 Cuptor pentru producerea clincherului

- 39 -
 Fabricarea cimenturilor cu adaos ( CEM II ) este economică pentru
utilizator, ecologică şi prezintă în multe situaţii avantaje tehnice evidente
faţă de cimenturile Portland ( CEM I ).
Utilizarea adaosurilor la producerea cimentului se practică încă de
la începutul secolului trecut din dorinţa de a folosi diferite subproduse
industriale şi de a reduce consumul de clincher în ciment.
Pentru adaos pot fi folosite( singure sau în combinaţii) următoarele
produse:
 zgură rezultată din procesul tehnologic de obţinere a fontei de la
combinatele siderurgice;
 anumite tipuri de cenuşă de la electrofiltrele
termocentralelor( silico-aluminoasă);
 silicea ultafină( din industria ferosiliciului);
 puzzolane( materiale de origine vulcanică sau roci sedimentare);
 şisturi calcinate;
 calcar.
Aceste adaosuri, înainte de încorporare în ciment, sunt atent
controlate în ceea ce priveşte compoziţia chimică şi proprietăţile de liant
hidraulic.
Încorporarea sulfatului de calciu la fabricarea cimentului este
necesară în vederea reglării timpului de priză pentru produsul final ( ciment
).Sulfatul de calciu poate fi introdus sub formă de de ghips, hemihidrat,
anhidrit sau orice combinaţie a acestora.
Amestecul omogen dintre clincherul Portland, adaos şi componentele
auxiliare minore se face în mori tubulare cu bile de oţel care macină la
fineţea prestabilită compoziţia ( fig.2.34.). În cadrul procesului de măcinare
se adaugă sulfatul de calciu necesar pentru reglarea timpului de priză.

- 40 -
Fig. 2.34. Moară tubulară rotativă pentru măcinarea şi omogenizarea
componenţilor cimentului
În România, cimenturile cu adaos de zgură se fabrică încă din anii
1952-1954 fiind utilizate pe scară largă la diferite construcţii. Producţia şi
utilizarea în elementele de construcţii a cimenturilor cu adaosuri este în
expansiune atât în Rămânia cât şi în străinătate.
Prin fabricile sale, CARPATCEMENT ROMÂNIA
comercializează următoarele tipuri de cimenturi uzuale produse în
conformitate cu SR EN 197-1:2002 (tabelul 2.11.)

Tabelul 2.11
Tipuri de cimenturi fabricate de CARPATCEMENT ROMÂNIA

Date de identificare a cimentului Tipul de ciment

CARPAPTCEMENT® CEM I 42,5 R
CARPAPTCEMENT® CEM I 52,5 R
CARPAPTCEMENT® CEM II/ A-S 32,5 R
CARPAPTCEMENT® CEM II/B-S 32,5 R
CARPAPTCEMENT®CEM II/B-M(S-
V)32,5 R
Ciment Portland cu rezistenţă iniţială mare
Ciment Portland cu rezistenţă iniţială mare
Ciment Portland cu zgură cu rezistenţă
iniţială mare
Ciment Portland cu zgură cu rezistenţă
iniţială mare
Ciment Portland Compozit cu rezistenţă
iniţială mare

- 41 -
Două din cimenturile specializate CARPAPTCEMENT ®se fabrică în continuare în baza
unor standarde naţionale, lucru acceptat de către legislaţia europeană în materie.

CARPAPTCEMENT® H II/A-S 32,5 SR Ciment cu căldură de hidratare limitată (şi

30011:1996 rezistenţă moderată la ape sulfatice).
CARPATCEMENT® CD 40 STAS 10092-78 Ciment pentru drumuri, autostrăzi şi
aeroporturi

Inscripţionarea sacilor de ciment se face în funcţie de tipul

cimentului conform figurii 2.35.

Fig. 2.35. Identificarea cimentului CARPAPTCEMENT® CEM II/B-M

32,5 R
- CEM- prescurtare de la ciment conform SR EN 197-1:2002;
- II- clasa cimentului-Clasa a II-a – cimenturi Portland compozite( se referă la faptul
că în componenţa sa intră şi adaosuri pe lângă clincherul Portland şi ghipsul
necesar reglării timpului de priză);
- B-conform SR EN 197-1: 2002, arată proporţia în care se găsesc adaosurile
hidraulice;
- M- arată faptul că acest tip de ciment este un ciment compozit în care adaosurile
hidraulice sunt de două tipuri;
- 32,5- reprezintă rezistenţa minimă standard la compresiune( exprimată în N/mm²)
a cimentului la vârsta de 28 zile;
- R- arată faptul că acest ciment are rezistenţa iniţială mare.

- 42 -
 Apa trebuie să fie curată cu o concentraţie normală de săruri, cu
pH-ul cuprins între 4 şi 10, fără resturi de celuloză, zahăr sau alte produse
organice.

2.1.5. Mortare
Mortarele sunt amestecuri omogene din liant, nisip şi apă, la care se
mai pot adăuga plastifianţi, coloranţi, substanţe impermeabilizatoare,
substanţe care reglează priza.
Mortarele se pot clasifică după mai multe criterii : domeniul de
utilizare, natura liantului de bază, rezistenţa minimă la compresiune,
densitatea aparentă, consistenţă.
În funcţie de domeniul de utilizare, mortarele se clasifică în:
- mortare de zidărie, folosite la legarea pietrelor de construcţie între
ele;
- mortare de tencuială, care se aplică pe suprafeţele elementelor d
construcţie şi protejează şi înfrumuseţează construcţiile;
- mortare speciale (fonoizolatoare, antiacide, impermeabile).
După natura liantului de bază utilizat la prepararea lor, mortarele
sunt:
- mortare pe bază de var (mortarele de var simplu, mortarele de var-
ciment, mortarele de var-ipsos);
- mortare pe bază de ciment (mortarele de ciment, mortarele de ciment
cu var, mortarele de ciment - argilă);
- mortare pe bază de ipsos (mortarele de ipsos, mortarele de ipsos-
var).
Rezistenţa minimă la compresiune defineşte mărcile mortarelor,
care se notează cu M urmat de valoarea mărcii (M4, M25, M50).
În funcţie de densitatea aparentă, mortarele se clasifică în:
- mortare grele, cu densitatea aparentă ρa > 1800 kg/ m³;
- mortare semigrele, cu ρa > 1500 ….1800 kg/ m³;
- mortare uşoare, cu ρa > 1000 ….1500 kg/ m³;
- mortare foarte uşoare, cu ρa < 1000 kg/ m³.
După consistenţa lor, mortarele pot fi fluide, plastice, vârtoase.
Prepararea mortarelor se poate face manual, pentru lucrările de
volum redus şi mecanizat, pentru lucrările mai importante, care necesită un
consum mare de mortar, folosindu-se malaxoarele de mortar sau
betonierele cu amestec forţat.
În tabelul 2.12sunt prezentate dozajele pentru mortarele de zidărie, iar în
tabelul 2.13 dozajele pentru mortarele de tencuieli.

- 43 -
 Tabelul 2.12
Dozarea în părţi volum pentru mortarele de zidărie
( Cucu şi colab.)

Marca Categoria Dozajul în părţi volum

mortarului mortarului Ciment Var pastă Nisip
4 Var - 1 3…4
10 Var-ciment 1 1 10
25 Ciment-var 1 0,7 7
50 Ciment-var 1 0,4 5
100 ciment 1 - 4

Tabelul 2.13
Dozarea în părţi volum pentru mortarele de tencuială
( Cucu şi colab.)

Marca Categoria Dozajul în părţi volum

mortarului mortarului Ciment sau Var pastă Nisip
(informativ) ipsos
4 Var - 1 3,25
10 Var-ciment 1 2 8
10 Var-ciment 1 1,5 7
25 Var-ciment 1 1 6,5
50 Ciment 1 0,3 4
100 Ciment 1 - 3
- Ipsos-var 1 0,5 -
- Ipsos 1 - -
- Pastă de 1 - -
ipsos

2.1.6 Betoane
Betoanele se obţin din liant, agregate (nisip, pietriş sau piatră
spartă) şi apă, servind la executarea unor părţi de construcţie precum:
fundaţii, ziduri, stâlpi, grinzi, planşee şi a diverselor elemente prefabricate
din beton simplu, beton armat sau beton precomprimat.
Agregatele recomandate pentru prepararea betoanelor pe sorturi
sunt:
- nisip, granule du diametrul cuprins între 0 şi 3 mm sau 0 şi 7 mm
(fig. 2.36);

- 44 -
 Nisip sort 0-3 Nisip sort 3-7
Fig. 2.36 Sorturi de nisip
- pietriş,granule cu diametrul cuprins între 7 şi 16 mm sau între 16 şi
31 mm( fig. 3.7.);

Pietriş sort 7-16 Pietriş sort 16-31

Fig. 2.37 Sorturi de pietriş

- balast, amestec natural de nisip şi pietriş, granule cu diametrul

cuprins între 0 şi 31 mm.
După gradul de compactare, betonul poate fi: compact,
semicompact, macroporos şi celular.

După densitatea aparentă betonul poate fi: foarte greu, greu,

semigreu, uşor şi foarte uşor.
În funcţie de gradul de întărire, betonul poate fi: proaspăt, în curs
de întărire şi întărit, cu următoarele mărci: B50, B75, B100, B150, B200,
B250, B300, B400, B500, B600 (tabelul 2.14).
Tabelul 2.14
Corespondenţa clasei betonului prevăzută prin SR EN 206-1: 2002 cu cl asa
betonului conform normativului C140/ 1986
Marcă Clasa Clase de Rezistenţa Rezistenţa
echivalentă betonului rezistenţă la caracteristică caracteristicăminimă

- 45 -
 beton conform compresiune minimă pe pe cuburi cu latura
normativului conform SR cilindri de 150mm (N/ mm²)
C140/ 86 EN 206-1: Ø150/300(N/
2002 mm²)
- Bc 2,5 - - -
B50 Bc 3,5 - - -
B75 Bc 5,0 - - -
B100 Bc 7,5 - - -
B150 Bc 10 C 8/10(*) 8 10
B200 Bc 15 C 12/15 12 15
B250 Bc 20 C 16/20 16 20
B300 Bc 22,5 - - -
B350 Bc 25 C 20/25 20 25
B400 Bc 30 C 25/30 25 30
B450 Bc 35 - - -
- - C 30/37 30 37
B500 Bc 40 - - -
- - C 35/45 35 45
B600 Bc 50 C 40/50 40 50
- - C 45/55 45 55
- - C 50/60 50 60
- - C 55/67 55 67
- - C 60/75 60 75
- - C 70/85 70 85
- - C 80/95 80 95
- - C 90/105 90 105
- - C 100/115 100 115
(*)-Clasa minimă de beton conform standardului SR EN 206-1 :2002 este
C8/10
Un beton rezistent şi durabil nu se poate obţine amestecând la
întâmplare ciment, agregate şi apă.
Pericolul permanent la prepararea betonului este să se
„suplimenteze” ( faţă de reţetă) cantitatea de apă de preparare pe motiv că
astfel betonul devine mai uşor lucrabil sau că apa adăugată suplimentar
oricum se evaporă.
La temperaturi sub + 10 ºC, betonul proaspăt turnat este obligatoriu
să fie protejat.Condiţiile optime de realizare a reacţiilor chimice care duc la
întărirea betonului au loc între +12 ºC şi +22 ºC şi în prezenţa unei
umidităţi suficient de mare.

- 46 -
 După solicitările la care sunt supuse, betoanele pot fi: de rezistenţă,
de uzură sau de umplutură.
După modul de turnare betoanele pot fi turnate monolit şi betoane
prefabricate.
După modul de armare betoanele sunt: simple, armate sau
precomprimate.
Anumite condiţii speciale de exploatare au determinat apariţia unor
betoane speciale, precum: betoane refractare, betoane antiacide, betoane de
protecţie împotriva radiaţiilor, betoane cu polimeri.
Un produs special pe bază de ciment este PORIMENT ® L, având o
greutate specifică mică, autonivelant, cu proprietăţi termo şi fonoizolante,
ideal ca strat stabil de nivelare şi umplere în construcţii.
Acest produs se poate folosi pentru:
- umplere şi nivelare peste ţevi, conducte, cabluri;
- nivelarea pardoselilor înclinate sau neregulate;
- reabilitarea pardoselilor vechilor construcţii;
- nivelarea termoizolatoare a teraselor şi acoperişurilor plane;
- izolarea termică sub pardoselile caselor sau ariilor industriale;
- strat de nivelare sub şape;
- termoizolarea pivniţelor, cramelor, halelor;
- nivelarea etajelor executate din structuri uşoare( mansarde din bârne
de lemn, grinzi metalice) (fig.2.38)

a) umplere şi nivelare prin acoperirea completă a cablurilor, ţevilor,

conductelor;

b) nivelarea termoizolantă a structurilor uşoare(mansardă din bârne de

lemn);

c) strat nivelator sub şapă pentru suprafeţe neregulate;

d) termoizolarea teraselor sau acoperişurilor plane.

- 47 -
Fig. 2.38 Utilizarea produsului special pe bază de ciment PORIMENT® L

Dintre prefabricatele din beton destinate realizării structurilor de

rezistenţă, pot fi menţionate: stâlpi şi grinzi, ferme şi grinzi din beton armat
precomprimat, panouri mari pentru pereţi şi planşee, scări, chesoane
drepte şi curbe.
Din grupa elementelor de închidere fac parte panourile din BCA
armat pentru pereţi interiori şi exteriori, fâşii din BCA armat pentru pereţi
despărţitori.
Din beton armat se fabrică şi o gamă bogată de stâlpi, iar pentru
reţelele de apă şi canalizare, tuburi din beton precomprimat obţinute prin
vibropresare, de diferite diametre şi lungimi (fig 2.39 a,b. şi tab. 2.15,
2.16 ).

Fig.2.39 a Tuburi din beton armat prefabricat circulare

Tabelul 2.15
Caracteristicile tuburilor circulare
Nr. Diametru Lungime Lungime Diametru Diametru Grosime Lungime Masa
cod nominal totală de calcul intern extern perete îmbinare
aproximativă
Ø tub
DN L l d D c e
Mm cm cm cm cm cm cm Kg
2102 Ø200 100 98 20 26,6 3,3 2 50
2103 Ø300 100 98 30 38 4 2 90
2104 Ø400 100 98 40 49 4,5 2 145

- 48 -
Fig.2.39 b Tuburi din beton armat prefabricat circulare cu talpă de
rezemare
Tabelul 2.16
Caracteristicile tuburilor circulare cu talpă de rezemare

Nr. Diame- Lungi- Lungi- Diame- Grosime Grosime Diame- Lungi- Lăţime Masa
cod tru me me de tru talpă de perete tru mea de talpă de aproximativă
nomi- totală calcul intern rezema- tub zonă de îmbinare rezemare
nal re îmbina-
re
DN L l d b c D e a
mm cm cm cm cm cm cm cm cm Kg
2105 Ø 500 200 193 50 13 6 76 7 40 820
2106 Ø 600 200 193 60 13 6 92 7 50 950
2108 Ø 800 200 190 80 11 9 115 10 60 1370
2110 Ø 1000 200 190 100 11 10 140 10 70 2100

2.1.7.Metale Şi produse din metal

Principalele metale folosite în construcţii sunt: fonta, oţelul, zincul,

cuprul, plumbul şi aluminiul.Metalele se găsesc în pământ.În rocile
sedimentare se întâlnesc câteodată zăcăminte metalifere, rezultând mai ales
din depunerile lăsate de apele subterane.
În aceste zăcăminte, metalele se pot afla:

- 49 -
- în stare pură, ceea ce se întâmplă însă foarte rar şi numai pentru metalele
rare, care nu se combină sau se combină greu cu alte corpuri simple;
- în stare de corpuri compuse(minerale), provenind din combinarea
metalelor cu alte elemente. De cele mai multe ori, zăcămintele metalifere
sunt constituite din oxizi metalici( metal + oxigen), sulfuri ( metal + sulf)
sau carbonaţi ( rezultând din acţiune bioxidului de carbon -CO 2 – asupra
oxidului metalic corespunzător.

2.1.7.1. Proprietăţile fizice ale metalelor

În stare solidă metalul are o structură foarte puternică care-i dă
posibilitatea să reziste ăn bune condiţii în timpul prelucrării.Metalele sunt
opace chiar în secţiuni subţiri, au un luciu caracteristic numit luciu
metalic, iar la atingere cu mâna sunt reci.Metalele sun bune conducătoare
de căldură şi electricitate.În afară de aceste proprietăţi generale mai apar la
metale şi unele proprietăţi speciale. Cu cât metalele sunt mai dure şi au un
punct de topire mai înalt au şi rezistenţe mecanice mai mari. Oţelul se
poate prelucra la cald, schimbându-i forma exterioară fără a-i schimba şi
structura. De asemenea, oţelul se poate supune şi la tratamente termice
( călire, revenire, recoacere), datorită structurii sale.

2.1.7.2.Proprietăţile mecanice ale metalelor

Rezistenţa la tracţiune este proprietatea cea mai importantă a
metalelor şi reprezintă rezistenţa la întindere. Aceasta se determină pe
epruvete cu capete alugite (fig. 2.40 )

Fig.2.40 Epruvete de metal pentru determinarea rezistenţei la

întindere

- 50 -
 Rezistenţa la compresiune. Metalele sunt puţin solicitate la
compresiune, deoarece se pot înlocui cu multe materiale rezistente la
compresiune care se pot procura mult mai uşor. Încercările la compresiune
se fac cu presa hidraulică.
Duritatea. Prin duritatea unui metal se înţelege proprietatea pe
careo are de a nu fi pătruns de un corp dur nedeformabil.
Comportarea la îndoire se verifică pentru a stabili dacă suprafaţa
metalului rezistă ţi nu se fisurează în timpul îndoirii. Operaţia are loc la
rece, numai asupra barelor, tablelor, benzilor sau sârmelor.

2.1.7.3. Proprietăţile chimice ale metalelor

Combinaţia chimică dintre fier şi carbon senumeşte cementită
(Fe3C ). Acest compus se formează numai prin încălzirela temperaturi de
peste 1100 ºC . La fabricarea fontei, dacă răcirea se face încet, carbonul din
cementită se poate elimina şi trece în fontă sub formă de grafit, care fiind
negru închide culoarea fontei. În cazul unei răciri bruşte, carbonul rămâne
în cementită şi fonta îşi păstrează culoarea albă.
Aliajele fierului sunt:
- oţelul, cu un conţinut de maximum1,7 %carbon;
- fonta, cu peste 1,7 % carbon.
Oţelurile cu un conţinut mai ridicat de carbon au rezistenţa la
tracţiune mai mare, iar alungirea şi gâtuirea mai mici. Aceste oţeluri se
numesc şi oţeluri dure.Oţelul este aliajul cel mai folosit în construcţii.
Şi metalele neferoase pot da aliaje care se folosesc în construcţii,
astfel :cuprul aliat cu staniul dă bronzul, iar cu zincul, alama; aluminiul se
poate alia cu magneziul, plumbul cu staniul.
Fonta este un material care, pe lângă fier, mai conţine şi alte
elemente: carbon (între 3 şi 4 %), siliciu, mangan, fosfor şi sulf. Fonta se
obţine prin reducerea oxizilor de fier din minereurile de fier, cu anumite
adaosuri, la temperatură înaltă, intr-un cuptor vertical numit furnal înalt.În
general, din cuptorul înalt se pot obţine două feluri de fontă: fonta albă şi
fonta cenuşie.
Fonta albă este dură şi casantă şi se întrebuinţează în mare măsură
pentru fabricarea oţelului. Fonta cenuşie are culoarea cenuşie din cauza
carbonului necombinat pe care îl conţine. Poate fi întrebuinţată fie la
fabricarea oţelului , fie după anumite prelucrări, la executarea unor anumite
obiecte din fontă, ca :diferite piese pentru instalaţii sanitare, capace.
Oţelul se obţine din fontă, prin arderea carbonului din
aceasta.Reducerea carbonului din fontă se realizează prin procedeul
Martin.Instalaţia pentru fabricarea oţelului după acest procedeu se

- 51 -
compune din două părţi distincte:cuptorul propriu-zis şi recuperatoarele de
căldură.
Oţelul obişnuit din cuptorul Martin este turnat în forme metalice,
numite lingotiere şi apoi este lăsat să se răcească.În felul aceste se obţin
lingourile care sunt de diferite forme şi mărimi.Diferitele materiale şi piese
de oţel se obţin prin prelucrări mecanice şi anume:prin forjare, laminare,
trefilare,matriţare şi aşchiere.
Forjarea este fasonarea pieselor la temperatură înaltă, prin batere cu
ciocanul.
Laminarea este prelucrarea lingourilor la laminor, sub formă de
bare profilate sau tablă. Laminorul este alcătiut din două sau trei valţuri
aşezate paralel şi care se rotesc în jurul axelor sale.Fiecare ax se roteşte în
sens invers faţă de celălalt.
Când se urmăreşte să se dea lingourilor forme de table, se folosesc
valţuri simple.Dacă valţurile au anumite profile, atunci piesele obţinute vor
fi profilate. Din aceste categorii fac parte şinele de cale ferată, barele cu
secţiune circulară, pătrată sau dreptunghiulară şi oţelurile corniere,
profilurile cu secţiunea sub formă de T, dublu T etc.
Trefilarea este tragerea oţelului prin filierăpentru a obţine sârme.
Matriţarea este presarea pieselor în tipare. Se practică când se
urmăreşte obţinerea mai multor piese de acelaşi fel.
Aşchierea este fasonarea pieselor metalice la strung cu anumite piese
tăietoare.
Aplicarea acestor tratamente mecanice duce la schimbarea formei
şi a structurii piesei metalice, astfel încât piesa metalică la sfârşit, poate
deveni fragilă. Pentru a reveni la o structură corespunzătoare utilizării lor,
piesele se supun unor tratamente termice, ca:recoacerea, călirea şi
revenirea. Oţelul este un material elastic, maleabil, forjabil, ductil, care
poate fi sudat, laminat şi călit.
Oţelurile întrebuinţate în construcţii sunt de două feluri: oţeluri-
carbon obişnuite şi oţeluri-carbon de calitate.
Oţelurile- carbon obişnuite sunt standardizate prin STAS 500-63.
Oţelurile sunt de diferite mărci; prin marca unui oţel se înţelege rezistenţa
la rupere la întindere, exprimată în kilograme-forţă pe milimetru pătrat.
Oţelurile-carbon se notează cu literele OL (oţel laminat) urmate de
marca respectivă.Pentru oţelurile-carbon obişnuite, mărcile standardizate
sunt următoarele:
OL 00; OL 32; OL 34; OL 38; OL 42; OL 50; OL 60; OL 70.
Cu OL 00 se notează oţelurile cu marca mai mică de 32.

- 52 -
 Oţelurile – carbon de calitate sunt standardizatr prin STAS 880-
60.Ele sunt de fabricaţie specială, nealiate cu alte elemente şi au o
compoziţie chimică şi caracteristici mecanice garantate. Aceste oţeluri se
notează cu literele OLC, urmate de marca respectivă. De data aceasta, prin
marcă se înţelege conţinutul de carbon al oţelului înmulţit cu 100: OLC 10;
OLC 16; OLC 25; OLC 35; OLC 45; OLC 60.
În categoria produselor profilate din oţel-carbon obţinute prin
laminare la cald sunt cuprinse următoarele materiale:
- oţel lat (STAS 395-64), cu lungimea de 3-12 m, secţiunea
dreptunghiulară( fig.2.41), cu dimensiunile a = 12-150 mm; b = 5-
50mm;
- platbande(STAS 335-57), cu lungimea de 3-12 m, secţiunea
dreptunghiulară(fig.2.42), cu dimensiunile a = 160-600mm, b = 6-40
mm;

Fig.2.41 Oţel lat Fig. 2.42 Platbandă

- banda de oţel ( STAS 908-65), cu secţiunea dreptunghiulară
(fig.2.43), cu dimensiunile a = 20- 150 mm, b = 1-4mm;
- oţel rotund( STAS 333-64), cu diametrul secţiunii variind între 12 şi
300 mm( fig.2.44);
- oţel semirotund (STAS 1722-50), cu diametrul secţiunii variind
între5 şi 180 mm( fig.2.45);

Fig. 2.43Bandă de oţel Fig. 2.44Oţel Fig.2.45 Oţel

rotund semirotund
- oţel pătrat ( STAS 334-59), cu latura pătratului variind între 8 şi 140
mm(fig.2.46 );
- oţel cornier cu aripi egale (STAS 424-62), lungimea aripii poate
varia între 20 şi 150 mm (fig. 2.47);
- oţel cornier cu aripi inegale ( STAS 425-62), cu limitele pentru aripi
a = 60-150mm, b = 40-100mm ( fig.2.48 );

- 53 -
 Fig.2.46 Oţel Fig.247 Oţel Fig.2.48 Oţel
pătrat cornier cu aripi cornier cu aripi
egale inegale
- oţel T (STAS 566- 49), cu dimensiunea a = 20- 50 mm ( fig. 2.49);
- oţel I (STAS 565- 63), cu dimensiunile a = 80-400 mm, b = 42-155
mm ( fig. 2.50);
- oţel U (STAS 564- 63), cu dimensiunile a = 50-300 mm, b = 38- 100
mm( fig. 2.51).

Fig.2.49 Oţel T. Fig.2.50 Oţel I. Fig.2.51Oţel U.

Aceste oţeluri profilate se întrebuinţează la construcţii metalice,

poduri, clădiri etc.
Tabla folosită în construcţii pentru lucrări de tinichigerie este de
mai multe feluri şi anume: tablă neagră, tablă zincată şi ondulată.
Tabla neagră (STAS 1946-61).Formatele obişnuite ale acestei table
variază de la 512 x 712 mm până la 1000 x 2000 mm. Grosimea tablei este
cuprinsă între 0,25 şi 1 mm şi variază după dimensiunile pe care le are.
Tabla zincată (STAS 2028- 65). Formatele maxime sunt aceleaşi ca
şi la tabla neagră. Grosimea variază după dimensiuni şi este cuprinsă între
0,30 şi 4 mm.
Tabla ondulată ( STAS 2029-51) se poate obţine din tablă neagră
sau din tablă zincată.Grosimea variază între 0,75 şi 1,50 mm.
Sârma laminată ( STAS 563- 57) are diametrul între 5 şi 12 mm.
Împletiturile din sârmă sunt de mai multe feluri: împletituri din
sârmă răsucită cu ochiuri hexagonale (STAS 2542-63), care se pot folosi ca
armătură în construcţii şi împletituri din din sârmă răsucită cu ochiuri
trapezoidale( rabiţ) care folosesc pentru prinderea tencuielilor.

- 54 -
 Cuie din sârmă de oţel (STAS 2111-65). Cuiele întrebuinţate în
construcţii au lungime între 30 şi 250 mm, iar diametrul între 1,8 şi 8
mm.Cuiele pentru tablă au lungimea între 20 şi 40 mm, iar diametrul între
2 şi 3,5 mm.
Sârma de oţel pentru beton precomprimat ( STAS 6482 -61) este o
sârmă din oţel de înaltă rezistenţă, destinată să fie folosită ca armătură în
elementele şi construcţiile din beton precomprimat. Denumirea prescurtată
este SBP.
Oţelul beton (STAS 438-61) este folosit ca armătură în
betoane.Acest oţel este de mai multe feluri:
- oţel - beton rotund, neted (OL 00; OL 38; OLX 52; OLX 60;
- oţel - beton cu profil periodic;
- oţel – beton laminat la cald PC ( PC 52; PC 60);
- oţel – beton laminat la cald şi torsionat la rece TOR (TOR 47; TOR
57).
Oţelul- beton rotund are diametrul între 6 şi 40 mm iar greutatea pe
metru liniar este de 0,222 – 9,867 kg, în funcţie de diametru.
Oţelul – beton PC 52 ( fig.2.52 a) şi PC 60 (fig. 2.52 b) se
laminează în bare rotunde cu două nervuri longitudinale diametral opuse şi
cu nervuri elicoidale dispuse la distanţe egale, înclinate faţă de nervurile
longitudinale.Diametrul variază între 6 – 40 mm iar greutatea pe metru
liniar este de 0,222 – 9,867 kg.

Fig.2.52 Oţel – beton PC: Fig. 2.53Oţel – beton TOR:

a- cu nervuri elicoidale; a – cu două nervuri; b – cu patru nervuri;
b – cu nervuri înclinate. c – cu nervuri elicoidale întrerupte.
Oţelul – beton TOR 47( fig. a2.53 şi b) şi TOR 57 (fig. 2.53 c) se
laminează în bare rotunde cu două nervuri longitudinale diametral opuse
sau cu patru nervuri longitudinale echidistante. Se mai poate lamina şi cu
nervuri elicoidale.Diametrul variază între 6 şi 20 mm, iar greutatea pe
metru liniar este de 0,222 – 2,465 kg.
Oţelurile PC şi TOR se întrebuinţează numai la acele construcţii la
care este necesar un oţel de calitate superioară.

- 55 -
 În construcţii se mai folosesc şi ţevi din oţel fără sudură laminate la
cald. Aceste ţevi ( STAS 404 – 59) sunt în general folosite pentru
conducte.Se împart în următoarele categorii:
- ţevi fără sudură cu capete netede, care sunt laminate sau trase la cald,
având capetele nefiletate şi lărgite;
- ţevi fără sudură cu capete lărgite (evazate) sau îngustate; se
întrebuinţează la conducte de apă şi de gaz;
- ţevi cu capete refulate, care au la capete pereţii mai groşi decât în
restul ţevii;
- ţevi cu capete calibrate, prezentând abateri mai mici decât în restul
ţevii.
Lungimea normală a ţevilor este de 4 – 12,5 m.Sortimentele de
ţeavă standardizate depind de grosimea peretelui şi de diametrul
exterior.Grosimea peretelui variază de la 2,5 la 36 mm iar diametrul
exterior de la 25 la 820 mm. Greutatea teoretică ( în kg / m.l.) poate varia
de la 1,39 la 456,3 kg / m.l.
În afara produselor menţionate în construcţii se mai folosesc:
- nituri, din OL 34 până la OL 50;
- buloane, din OL 32, OL 38, OL 50;
- tiranţi, din OL 34 şi OL 38;
- piuliţe, din oţel fosforos;
- şuruburi pentru lemn, din oţel cu mai puţin de 0,2 % carbon;
- scoabe, dornuri, arce, crampoane, cârlige şi cabluri pentru grinzi
suspendate etc.
- balamale îngropate pentru ferestre şi uşi, tip F şi tip U,
- broaşte îngropate (atât simple cât şi de siguranţă), pentru uşi de
locuniţe.
Oţelul se poate utiliza sub formă de profile laminate (în structurile
de rezistenţă şi confecţii metalice), sub formă de bare rotunde (oţel-beton,
utilizat la armarea betoanelor) şi sub formă de table, ţevi şi piese speciale
(utilizate în instalaţii tehnico-sanitare, de gaze, de ventilaţie,etc).De
asemeni, oţelul este utilizat şi la fabricarea de materiale utilizate în
construcţii: cuie, scoabe, nituri, electrozi de sudură, ţesături din sârmă, etc.
Zincul este un material neferos, utilizat la galvanizare, operaţie care
protejează oţelul contra coroziunii.
În industria vopselelor se utilizează diferiţi pigmenţi pe bază de
zinc : sulfura de zinc, oxidul de zinc, albul de zinc.
Protejarea lemnului contra putrezirii se face cu ajutorul clorurii de
zinc.

- 56 -
 De asemeni, zincul este utilizat la obţinerea aliajelor de lipit şi ca
element de aliere la alame.
Cuprul este un metal ductil şi maleabil, bun conducător de căldură
şi electricitate, cu densitatea aprentă ρa = 8900 kg/m³ .
Prin alierea cuprului cu zincul se obţine alama.
Fiind rezistente la coroziune şi având culoare şi aspect frumos,
cuprul şi alama sunt folosite la finisaje.
Plumbul este un metal neferos cu densitatea aparentă ρa = 11340
kg/m³. Acesta se acoperă cu o peliculă de oxid de plumb şi în acest mod se
autoprotejează împotriva coroziunii.
Plumbul este utilizat sub formă de foi, la execuţia ecranelor de
protecţie împotrive razelor X şi gamma, la execuţia izolaţiilor hidrofuge.De
asemeni, plumbul se mai utilizează la fabricarea conductelor de apă
potabilă (plumb de presiune) şi la racordarea la canalizare a unor obiecte
78sanitare (plumb de scurgere).
Pentru protecţia contra oxidării a suprafeţelor metalice se utilizează
vopsele pe bază de miniu de plumb.Miniul de plumb este utilizat şi la
fabricarea de chituri rezistente la ape şi uleiuri.
Aluminiul este un metal alb-argintiu, bun conducător de energie şi
electricitate.
În practică se utilizează aliajele de aluminiu sub formă de table,
bare profilate, ţevi, sârme,nituri.

2.1.8 Materiale termo şi hidroizolante

2.1.8.1. Materiale pentru izolaţii termice şi fonice
La execuţia construcţiilor, pentru apărarea împotriva temperaturilor
excesive şi a zgomotelor, se execută izolaţii termice şi fonice la elementele
de închidere aflate în contact cu mediul exterior.
Proprietăţile materialelor izolante sunt: porozitate mare, densitate
aparentă mică ( sub 1000 kg / m 3).Aceste materiale nu au rol de a prelua
sarcini în construcţie, ci trebuie să suporte manipularea, transportul şi
punerea în lucrare fără a se deteriora.
Produse minerale naturale şi expandate
Materialele naturale cu porozitate mare, respectiv cu densitate
aparentă redusă care se folosesc la izolaţii sunt: piatra ponce, tufurile
vulcanice şi mai ales diatomitul. Alte materiale naturale ( scoria bazaltică,
cenuşa de termocentrală etc.) se supun unui tratament termic special pentru
expandare.
a) Diatomitul, cunoscut şi sub numele de pământ de infuzori sau
Kiselgur, este o rocă sedimentară de culoare albă – cenuşie până la

- 57 -
 brună. Din diatomit amestecat cu diferite adaosuri ( fibre de azbest,
rumeguş, etc.) se fabrică mase de diatomit care se folosesc la
izolarea conductelor de încălzire centrală.
b) Azbestul, este o rocă naturală, care are tendinţa de a se separa în
fibre flexibile, cu luciu mătăsos, capabile de a forma prin încâlcirea
lor adevărate ţesuturi minerale.După roca de provenienţă se poate
prezenta în:praf, granule sau fibre mai scurte sau mai
lungi.Azbestul şi produsele fabricate cu ajutorul lui sunt rezistente
la foc, la acţiunea microorganismelor şi a rozătoarelor.Are
densitatea de 200 – 300 kg / m3 şi coeficientul de conductibilitate
termică λ = 0,4 -0,06 kcal / ṃ· h· °C.Sub formă de praf sau de
granule se întrebuinţează ca material termoizolant de umplutură.
Din fibre de azbest se fabrică cartoane folosite pentru izolări
termice, precum şi o serie de produse, fiecare corespunzând unei
nevoi specifice de izolare termică.
c) Granulitul se fabrică din argilă expandată.
d) Perlitul expandat, este un agregat uşor obţinut prin expandarea
rocii naturale, numită perlit. Granulele de perlit expandat cu
diametrul între 0,15 şi 1 mm au densitatea aparentă în grămada de
150 – 350 kg / m3. Se foloseşte ca material de umplutură şi ca
agregat pentru betoane uşoare termoizolatoare , fonoizolatoare şi
ignifuge.
e) Scoria bazaltică, este un agregat uşor sub formă de granule până la
30 mm, cu o densitate aparentă de 1000 kg / m3, care se foloseşte în
aceleaşi scopuri ca şi granulitul şi perlitul expandat.
Produse ceramice
Cărămida fiind un material poros, are în zidărie şi rolul de izolator
termic. Gradul în care se realizează izolaţia termică la zidăria din cărămidă
obişnuită este în funcţie de grosimea ei: din acest punct de vedere, faţă de
de clima din ţara noastră, se cere ca zidurilr exterioare ale locuinţelor să
aibă grosimea de cel puţin o cărămidă şi jumătate.
Cu cât cărămida este mai poroasă, cu atât se realizează o izolaţie
termică mai bunăşi în aceeaşi măsură, se poate micşora grosimea zidăriei
în limitele admise şi de rezistenţa materialelor.
Cărămida obişnuită are densitatea aparentă de 1800 kg / m3, iar
cărămida eficientă, la care golurile reprezintă 40 % din volum, are o
densitate aparentă de 1100 kg / m3. Din cărămida eficientă se pot executa
ziduri mult mai subţiri decât cele din cărămidă plină. Astfel, un zid de 1 ½
cărămidă plină având 37,5 cm grosime poate fi înlocuit cu unul de 29 cm

- 58 -
din cărămidă GVP 29 x 14 sau cu unul de 25 cm din blocuri GVP cu 40 %
goluri, fără a modifica gradul de izolare termică.
Produse din beton poros
Betoanele poroase având densitatea aparentă de 400 - 1000 kg / m3
se întrebuinţează în mod curent ca izolatoare termice şi fonice, în aceleaşi
condiţii ca şi produsele ceramice.
Betonul celular autoclavizat (fig.2.54) poate avea următoarele
dimensiuni (tab. 2.17).

2.17 Tabelul
Tipodimensiuni pentru BCA (Simcor) de izolaţie şi zidărie

Specificare Grosime ( mm ) Lăţime ( mm ) Lungime ( mm )

75 300 600
BCA izolaţie 100 300 600
125 300 600
150 300 600
200 250 600
BCA zidărie 200 350 600
250 300 600
200 300 600

- 59 -
 Fig.2.54 Beton celular autoclavizat
Condiţiile de calitate ale BCA de tip GBN 35 sunt prervăzute în
STAS 10.838-80 şi STAS 8.036-81.
Pentru zona alpină şi nordică se recomandă o grosime minimă a
zidului de 250 mm, iar pentru zona de şes minimum 200 mm.
Betonul celular autoclavizat prezintă următoarele avantaje:
 Capacitante portantă bună;
 Material ignifug;
 Prelucrare uşoară;
 Este un produs ecologic;
 Realizează economie de material de material şi manoperăla
zidării şi tencuieli;
 Asigură protecţie termică şi fonică net superioară altor
produse;
 Rapiditate în realizarea zidăriilor;
 Asigură un microclimat interior plăcut atât iarna cât şi vara.
În tabelul 2.18 sunt prezentate caracteristicile tehnice ale BCA ului
de tip GBN 35

Tabelul 2.18 Caracteristici tehnice pentru GBN 35

Rezistenţa la compresiune Min. 3,5 N /mm²
Densitatea aparentă în stare uscată Max. 600 kg/ m3
Umiditatea la livrare şi maximă max. 20 % şi 40 %
Rezistenţa la încovoiere Min. 1 N /mm²
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ
exprimată în:pierderea de masă Max. 4%
după 15 cicluri de îngheţ-
dezgheţ.Coeficient de gelivitate
Scăderea rezistenţei la compresiune Max. 15%
după 15 cicluri de îngheţ-dezgheţ
Absorbţia de apă la saturare Max. 40 %
Absorbţia capilară după 72 ore Max.13 cm
Contracţia liniară la 28 zile Max. 0,5 mm / m
Coeficientul de conductivitate Max. 0,12 kcal / ṃ· h· °C.
termică
Indicele de atenuare a 10 cm=37 DB; 20 cm=46 DB; 35
zgomotelor( Rw) la grosimea cm=50 DB
peretelui de:

- 60 -
 protecţia împotriva focului- limita min. 3 ore la un perete netencuit cu
de rezistenţă la foc( produs grosime de 20 cm
incombustibil ca pereţi antifoc şi
rezistenţi la foc)

Prefabricate Vest este primul producător român de materiale de

construcţii care a creat o marcă naţională de prestigiu pentru BCA –
VERBLOK( fig.2.55 ).

Fig. 2.55Beton celular autoclavizat de tip VERBLOK

Produse izolatoare din ipsos
Din ipsos se execută plăci fonoizolatoare de două tipuri:
-din ipsos spumos, ipsosul fiind amestecat cu răşini sintetice şi înspumat;
-plăcile plane fonoabsorbante, din ipsos cu faţa găurită.aceste plăci se
montează uscat , manopera de montaj fiind deosebit de simplă.Plăcile
izolatoare din ipsos se aplică pe pereţi şi pe tavane în săli de curs, de
spectacol.
Produse din sticlă
Sticla spongioasă se prezintă sub formaă de plăci de sticlă turnate ,
cu densitatea aparentă de 200 kg / m3 .Aceste plăci pot fi tăiate cu ferestrăul
la dimensiunile cerute şi asigură o bună izolare termică sau fonică, după
structura poroasă realizată.Astfel sticla spongioasă cu porii
deschişi( reţeaua comunică cu exteriorul) este un bun izolator fonic, pe
când sticla spongioasă cu porii închişi este un bun izolator termic.L a
instalaţiile frigorifere se folosesc pentru izolarea termică, plăci din sticlă
spongioasă cu porii închişi , având o densitate aparentă de 350 kg / m 3
şi o rezistenţă la compresiune de 25 - 30 kgf / cm².

- 61 -
 Sticla poroasă este un material izolator termic şi fonic, fabricat în
formă de blocuri. Se obţine prin topirea unui amestec de deşeuri de sticlă
cu cocs, care se menţine la temperatura de 820 °Ctimp de 36 ore.Blocurile
se formează în tipare speciale.
Vata de sticlă se obţine sub formă de fire subţiri de sticlă.Din vata
de sticlă, cusută pe carton ondulat sau pe plasă de sârmă, se confecţionează
rogojini, iar din vata afânată, prinse între două plase de sârmă, se
confecţionează saltelele.Vata de sticlă este un material folosit la izolare
termică şi fonică, are coeficientul de conductivitate termică λ = 0,03 kcal /
ṃ· h· °C şi coeficientul mediu de absorbţie acustică de 70 %, la o densitate
aparentă de 100 kg / m3. Are dezavantajul că este higroscopică.
Alte materiale fibroase
Materialele fibroase asemănătoare cu vata de sticlă se obţin prin
topirea zgurelor de la cuptoarele metalurgice – vata de zgură-, precum şi
prin topirea unor rocivulcanice uşor fuzibile – vată minerală.
Vata minerală este un material termoizolant şi fonoabsorbant,
alcătuit din fibre sticloase foarte subţiri ( de ordinul a câtorva microni),
obţinute prin suflarea cu abur a unei topituri de zgură metalurgică acidă sau
de roci naturale silicioase.
Vata minerală are aspect de vată împâslită de culoare albă – cenuşie
sau brună. Este foarte puţin higroscopică şi friabilă; rezistă bine la foc, dar
este atacată de microorganisme. Se livrează în saci de hârtie sau baloturi de
15 kg. Poate fi livrată şi sub formă de plăcide tipul NOBASIL FKD
( fig.2.56 ) cu grosimea de 20 – 160 mm, lăţimea de 500 mmmşi lungimea
de 1000 mm. Trebuie ferită de umezeală şi de tasare.

Fig. 2.56 Plăci de vată minerală de tip NOBASIL FKD

Vata minerală rezistă la temperaturi până la 600°C, iar protejată
poate fi folosită şi la instalaţiile frigotehnice. Se foloseşte ca material de
umplutură între pereţi şi între carcase din lemn sau metal.
Densitatea aparentă a acestui material sub o sarcină specifică de
0,02 kgf / cm² este de cel mult 250 kg / m 3 , iar coeficientul de
conductivitate termică, în stare uscată, la temperatura de + 50°C este de
0,04 kcal / ṃ· h· °C .
Produse din lemn, trestie sau plută

- 62 -
 Din lemn, trestie sau plută se fabrică produse cu o porozitate mare
şi deci cu o putere mare de izolare, cum sunt:
 Plăcile din aşchii de coji de salcie, care au proprietăţi de izolare
acustică şi termică bune (λ = 0,056 kcal / ṃ· h· °C), fiind folosite
ca izolant sub pardoseală;
 Plăcile fibrolemnoase fonoabsorbante, care constituie un material
cu proprietăţi termo şi fonoizolatoare superioare folosite îndeosebi
la executarea pardoselilor;
 Stabilitul, se fabrică sub formă de plăci din talaş
nmineralizat,adicăîmbibat cu o soluţie de clorură de calciu 4 % şi
apoi aglomerat cu pastă de ciment Portland; densitatea aparentă a
stabilitului este de 390 – 480 kg / m3, având o putere de izolare
termică de circa şapte ori mai mare decât a cărămizilor obişnuite.
Stufitul se fabrică din tulpini de stuf presate şi legate între ele cu
sârmă, astfel încât să formeze panouri cu dimensiuni mari, avân densitatea
aparentă de 260 – 360 kg / m3.Plăcile de stufit se folosesc la izolări termice
şi fonice, la construcţiile provizorii pentru pereţi pe schelet, împrejmuiri,
clădiri agrozootehnice.
Pluta este unul din cele mai bune materiale termo şi
fonoizolatoare;se obţine din scoarţa unei specii de stejar care creşte în ţările
calde, are grosimea de circa 6 cm, densitatea aparentă de 100 kg / m 3 şi
coeficientul de conductivitate termică λ = 0,04 kcal / ṃ· h· °C. Este
impermeabilă la lichide, putrezeşte greu şi este rezistentă la acţiunea
agenţilor exteriori.Se găseşte sub formă de plăci de 1 x 0,5 m, cu grosimi
de 1,5 ; 2 ; 3 şi 4,5 cm.
Pentru termoizolaţii, pluta se foloseşte şi sub formă de granule cu
dimensiuni între 0 şi 8 mm, obţinute prin măcinarea deşeurilor.Din granule
se mai fabrică şi plăci de plută expandată tip Superex şi plăci de plută
expandată aglomerată cu bitum, tip Asko.
Toate materialele termo şi fonoizolante din plută sunt uşor
inflamabile şi foarte scumpe.
Produse din polimeri sintetici
Polimerii sintetici se folosesc la producerea materialelor termo şi
fonoizolante, ca:
 Material de bază din care se fabrică elementele respective;
 Lianţi, care leagă între ele fibrele de lemn, de vată minerală etc.,
spre a forma matertialul izolant şi în acest caz polimerii trebuie să
fie fluizi( în soluţie sau în emulsie);

- 63 -
  Protecţia hidrofugă a unor materiale termo sau fonoizolante
existente.În acest caz polimerii sintetici trebuie să fie sub formă de
foi, pelicule subţiri, plăci sau mase de şpaclu.
Ampora este o spumă produsă prin amestecarea unei răşini
sintetice( uree – formaldehidă) cu un spumant, cu un întăritor şi cu apă.
Spuma este realizată într-o instalaţie mobilă compusă din două
compresoare, un furtun şi un pistol, prin intermediul căruia spuma se aplică
la faţa locului, unde se întăreşte în jur de 48 ore.
Ampora are o densitate aparentă medie de 30 kg / m 3, care variază
în funcţie de cantitatea de spumant adăugată în amestec.
Coeficientul de conductivitate termică λ = 0,028 kcal / ṃ· h· °C,
astfel încât 2 cm de ampora izolează cât 24 cm de zidărie de
cărămidă.Ampora este comparabilă cantitativ cu pluta expandată, însă este
mai ieftină decât aceasta. Ea este rezistentă la acţiunea apei, a acizilor, a
căldurii şi a frigului.
Cu ampora se izolează conducte, se umplu şliţurile din zidărie în
care sunt montate ţevile, se izolează tavanele sau învelitorile.
Polistirenul expandat este tot o spumă de răşină sintetică, produsă
sub formă de plăci sau de blocuri. Deşi 98% din volumul polistirenului
expandat îl constituie aerul din porii materialului, totuşi rezistenţa acestuia
la compresiune ajunge la 1 kgf / cm², iar rezistenţa la încovoiere, la 3 kgf /
cm² , materialul fiind mult mai consistent decât vata de sticlă sau ampora.
Datorită densităţii aparente reduse ( 15 – 30 kg / m 3) şi coeficientul de
conductivitate termică redus (λ = 0,035 kcal / ṃ· h· °C), polistirenul este
un bun izolator pentru a putea fi aplicat sub pardoseală sau pentru a izola
pereţii (fig.2.57 ) şi tavanele încăperilor împotriva pătrunderii zgomotului
şi transmiterii căldurii. El poate fi tăiat cu cuţitul la dimensiunile dorite.
Betonul aderă bine la polistiren. Temperatura maximă de utilizare este de
65 – 80 °C.

- 64 -
 Fig. 2.57 Termoizolaţie la pereţi cu polistiren expandat

Polistirenul expandat este totodată impermeabil pentru apă şi vapori

şi rezistent la acţiunea apei, a acizilor, a bazelor.
Policlorura de vinil spumată este un produs sub formă de plăci
dure şi plăci elastice , folosite la izolarea termică şi fonică a pereţilor,
planşeelor şi acoperişurilor.Caracteristicile fizico – mecanice ale acestui
material sunt redate în tabelul 2.19.
Tabelul 2.19
Caracteristicile fizico – mecanice ale policlorurii de vinil spumate

Caracteristici Plăci
Dure Elastice
Densitatea aparentă, în kg / m3 70-100 80-180
Rezistenţa la rupere prin compresiune, în kgf / cm² 3-9 -
Alungirea la rupere, în % 20-45 80-150
Temperatura maximă de utilizare, în °C. 60 65
Coeficientul de conductivitate termică 0,05 0,10
(kcal / ṃ· h· °C)

- 65 -
 Poliuretanul spumat este un produs cu densitatea aparentă de 30 –
100 kg / m3 şi un coeficient de conductivitate termică λ = 0,035 kcal / ṃ· h·
°C.

2.1.8.2. Materiale hidroizolatoare

Apele subterane şi de infiltraţie pătrund prin fundaţii şi planşee şi

prin capilaritate , se ridică în zidărie, provocând igrasia. Aceste ape , în
drumul lor prin diferite straturi de pământ sau încărcat cu săruri sau cu
acizi care au acţiune dăunătoare asupra betonului şi mortarelor. Apa de
ploaie, stagnând pe învelitori sau pe terase, din cauza construcţiei
defectuoase a acestora, cu timpul, poate pătrunde în interiorul încăperilor,
umezind plafoanele şi zidurile şi deteriorând tencuielile.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, încă de la proiectarea
construcţiei, trebiue să se studieze situaţia apelor subterane, luând măsuri
pentru îndepărtarea lor.De asemenea trebuie să se studieze pantele
acoperişurilor şi teraselor, în vederea evacuării rapide a apelor de
ploaie.Pentru o bună protecţie a construcţiilor trebuie să se aplice, între
mediul exterior care aduce apa şi partea din construcţie care este în pericol
de a fi umezită, un strat de material impermeabil care formează
hidroizolaţia.
Materialele uzuale pentru izolaţii hidrofuge sunt: bitumul,
cartoanele asfaltate şi pânzele asfaltate. Cartoanele şi pânzele asfaltate se
fabrică printr – un procedeu continuu, după care cartonul sau pânza în sul
se desfăşoară treptat, trecând printr – o baie de bitum topit. Prin aceasta,
materialul se impregnează cu bitum, al cărui exces se îndepărtează la
ieşirea din baie, prin presarea benzii impregnate între două valţuri.
În continuare, banda impregnată trece printr – o serie de valţuri; în
acest timp, pe suprafaţa materialului se mai depune un strat de bitum mai
dur, care formează stratul de acoperire şi se presară nisip fin sau făină de
piatră pe ambele feţe, pentru ca la înfăşurarea lui din nou în sul să nu se
lipească.
În ţara nostră se fabrică mai multe tipuri de carton asfaltat, în
conformitate cu standardele respective cum ar fi: simplu impregnat,
impregnat cu strat de acoperire pe o singură faţă sau pe ambele feţe.
Stratul de acoperire poate fi din bitum simplu sau de bitum
filerizat.Caracteristicile fiecărui tip sunt date pe scurt în notaţia
convenţională stabilită prin nstandard şi se înscriu obligatoriu pe ambalajul
produsului.

- 66 -
 La execuţia hidroizolaţiilor se utilizează următoarele materiale :
- cartonul bitumat (carton asfaltat sau hârtie gudronată), fabricat din
carton celulozic impregnat cu bitum, neacoperit sau acoperit pe
ambele feţe cu mastic bituminos);
- pânza bitumată (asfaltată);
- împâslitura de fibre de sticlă bitumată, prezintă avantajul că nu
putrezeşte;
- foliile de polietilenă şi de policlorură de vinil, care nu putrezesc, sunt
impermeabile şi au grosime şi greutate redusă;
- bitumurile (substanţe naturale sau artificiale) sunt hidrofobe şi se
găsesc sub formă de bitum natural de extracţie, bitum industrial
neparafinos; din bitumuri se pot reliza lianţi bitumunoşi, ce pot fi
folosiţi la rece, numiţi soluţii, emulsii sau suspensii bituminoase.
Membrana ISOSTUD, este din polietilenă de înaltă
densitate( HDPE) care-i oferă rezistenţă mare la acţiunea tuturor agenţilor
chimici şi la compresiune mecanică, mai mare de 200KN / m2.
ISOSTUD este folosit pentru protejarea membranelor bituminoase,
a faţadelor şi fundaţiilor.Poate fi folosit în acelaşi timp şi pentru terase,
acoperişuri în terasă şi grădini suspendate.Butonii sunt aliniaţi atât vertical
cât şi orizontal: apa poate fi drenată într – un mod uşor şi rapid până în
partea de jos a fundaţiei( fig.2.58).

- 67 -
Fig.2.58 Membrană din polietilenă de înaltă densitate (HDPE) ISOSTUD

Membranele hidroizolatoare plastomerice(APP) şi elastomerice

(SBS) fac parte din gama produselor POLYGLASS ( fig.2.59).

Fig 2.59 Materiale din gama produselor POLYGLASS.

- 68 -
 Aceste membrane au grosimi diferite sunt armate cu fibră de sticlă,
poliester şi au finisajul în funcţie de aplicaţiile specifice(nisip, ardezie
divers colorată, folie de cupru, folie de aluminiu).
Membranele POLYSOL şi POLYMANT sunt sisteme termo-
hidroizolatoare în rulouri sau plăci preformate: membrana hidroizolatoare
este caşerată la cald de fâşii din material termoizolator din polistiren
expandat, polistiren extrudat, poliuretan,vată minerală sau vată de sticlă.

TEGLASS, reprezintă şindrile bituminoase, într – o varietate mare

de forme şi culori, armate cu fibră de sticlă sau fibră de sticlă + poliester.
Caracteristicile tehnice ale membranelor POLYGLASS sunt prezentate în
tabelul 2.20.

Tabelul2.20
Caracteristicile tehnice ale membranelor POLYGLASS
Membrane pe bază de bitum TREND ISOBOND PLANĂ
distilat, modificat cu polimeri (APP) (APP) (APP)
plastomeri
Flexibilitate la rece 0ºC -5ºC - 10 º C
Armat cu poliester:
P(FC) – TALC;
MINERAL P(FC) – ardezie
Rezistenţa la rupere - longitudinal 770 N / 5cm 880 N / 5cm 800 N / 5cm
- transversal 500 N / 5cm 650 N / 5cm 500 N / 5cm
alungirea la rupere - longitudinal 45% 50% 45%
- transversal 45% 50% 50%

Armat cu fibră de sticlă:

- 69 -
V – TALC;
MINERAL V – ardezie
Rezistenţa la rupere - longitudinal 360 N / 5cm
- transversal 215 N / 5cm
alungirea la rupere - longitudinal 2%
- transversal 2%

2.1.9 Produse din azbociment, sticlă şi polimeri sintetici

Din grupa prefabricatelor fac parte şi produsele realizate din
azbociment (amestec de fibre de azbest, ciment şi apă) . În această grupă de
materiale sunt incluse plăcile plane şi ondulate de azbociment, tuburile de
scurgere pentru canalizări şi ventilaţii şi tuburile de presiune pentru
execuţia reţelelor de alimentare cu apă.
Sticla este un material cu largă utilizare în construcţii, datorită
următoarelor calităţi: transparenţa, rezistenţă la acţiunea substanţelor
chimice, rezistenţă la acţiunea agenţilor atmosferici, rezistenţă mecanică
mare.
Pentru ferestre şi luminatoare se utilizează o gamă largă de tipuri
de geamuri: geamul tras, riglat, armat, ornament, termoabsorbant, şlefuit,
securit, termopan.
Sticla este utilizată şi la realizarea pereţilor şi planşeelor, caz în
care se utilizează pavelele rotalit (fig.2.60), dale de sticlă tip Nevada
(fig.2.61, profilit (fig. 2.62).

- 70 -
 Fig. 2.60 Pavele rotalit

Fig.2.61 Dale de sticlă Nevada pentru pereţi:

a- cu două feţe curbe; b- cu o faţă curbă.

Fig.2.23. Profilit
a-aspect general; b-variante de îmbinare

Fig.2.62 Profilit a-aspect general; b- variante de îmbinare

Din sticlă se fabrică şi materiale termoizolatoare ca: sticla spongioasă şi

vata de sticlă.
Produsele din polimeri sintetici se folosesc pentru realizarea
învelitorilor (plăci ondulate,fabricate din metacrilat de metil; plăci ondulate
şi cupoletele din poliesteri armaţi cu fibre de sticlă; foliile de policlorură de
vinil plastifiat; foliile de polietilenă).
Pentru pardoseli se folosesc covoare din policlorură de vinil cu
grosime de până la 3 mm, plăci de pardoseală din PVC, cu dimensiuni de
20x20 sau 50x50 cm( fig.2.63 ).

- 71 -
 a) omogene

b) eterogene

Fig.2.63 Plăci de pardoseală din PVC

Pe bază de polimeri sintetici se fabrică şi adezivii, lacurile şi
vopselele.

CAPITOLUL 3

Noţiuni de rezistenţa materialelor şi dimensionarea

elementelor de construcţii

3.1. Clasificare. Elemente componente ale

structurilor de rezistenţă
Elementele componenete ale structurilor de rezistenţă au forme şi
dimensiuni diferite.
Orice element de structură se defineşte geometric prin două
dimensiuni pentru secţiunea transversală şi una pentru lungime.
În funcţie de raportul între aceste dimensiuni se disting elemente de
structură sub formă de bare, plăci şi de blocuri.
Bara are lungimea mult mai mare decât cele două dimensiuni ale
secţiunii transversale şi se caracterizează prin axa şi secţiunile transversale
(fig3.1).

- 72 -
 Fig.3.1. Elemente lineare de rezistenţă (bare)

În funcţie de destinaţia pe care o pot avea barele drepte se numesc

stâlpi , barele drepte orizontale sau înclinate poartă denumirea de grinzi, iar
barele drepte întinse sunt numite tiranţi.
Placa este elementul la care una dintre dimensiuni (grosimea) este
mult mai mică în raport cu celelalte două (fig.3.2).
Placa este definită prin suprafaţa ei mediană şi secţiunea
transversală pe unitatea de lungime. Plăcile pot fi sub formă de dale, când
încărcarea este normală pe suprafaţa mediană şi sub formă de pereţi, şaibe
sau diafragme, când sunt încărcate în planul lor.

- 73 -
 Fig.3.2. Elemente plane de rezistenţă(plăci):
a- elementele caracteristice ale unei plăci; b- plăci plane; c- plăci curbe; d- tipuri
de secţiuni transversale prin plăci; e- membrană

Blocul, ca element de structură are toate cele trei dimensiuni

apropiate ca ordini de mărime (fig.3.3).

Fig. 3.3. Element masiv de rezistenţă

(bloc).

3.2. Tipuri de structuri de rezistenţă

Structurile formate din bare pot fi:
- grinzi pe două reazeme (fig.3.4,a);
- grinzi cu console (fig3.4,b);
- grinzi continue (fig.3.4,c);
- grinzi sub formă de reţea (fig.3.4,d);
- grinzi cu zăbrele (fig.3.4,e).
Structurile formate din fire pot fi sisteme plane sau spaţiale
(fig.3.5,a,b).
Structurile formate din plăci plane pot fi:
- sub formă de suprafeţe prismatice (fig.3.6,a);
- sub formă de diafragme (fig.3.6,b);
- sub formă de planşee (fig.3.6,c).
Structurile formate din plăci curbe (fig.3.7,a,b) reprezintă un
ansamblu între plăcile curbe şi alte elemente de rezistenţă (precum arcele şi
inelele).
Structurile formate din membrane se utilizează în combinaţie cu
cablurile sau prin susţinere, datorită presiunii interioare (fig.3.8,a,b).

- 74 -
- 75 -
 Fig.3.4. Structuri formate din bare:
a- grindă simplu rezemată; b- grindă cu consolă; c- grindă continuă; d- reţea de
grinzi; grindă cu zăbrele; f- cadru cu bare drepte; g- arc; h- cadru cu bare curbe.

Fig.3.5. Structuri formate din fire:

a-sisteme plane; b- sistem spaţial.

Fig.3.6. Structuri formate din plăci plane:

a- suprafeţe prismatice; b- diafragme cu
goluri; c- planşeu.

Fig.3.7. Structuri formate din plăci curbe:

a-placă curbă rezemată pe arce cu tiranţi;
b- placă curbă rezemată pe inel.

- 76 -
 Fig.3.8.Structuri formate din membrane:
a- în asociere cu cabluri; b- structură
pneumatică.

3.3. Acţiuni în construcţii

3.3.1. Definiţie. Clasificare. Grupare
Acţiunea este o cauză capabilă de a da naştere într-o construcţie
stărilor de solicitare mecanică.
După modul de aplicare, acţiunile pot fi:
- directe (fig.3.9,a);
- indirecte (fig.3.9,b).

- 77 -
Fig.3.9. Clasificarea acţiunilor după
modul de aplicare asupra structurii:
a- acţiuni directe; b- acţiuni indirecte.

Fig.3.10. Clasificarea încărcărilor după mărimea suprafeţei pe care se aplică:

a- încărcări concentrate; b- încărcări distribuite.

După mărimea suprafeţei pe care se aplică, acţiunile sunt:

- concentrate (fig.3.10,a);
- distribuite (fig.3.10,b).
După variaţia în timp, acţiunile se clasifică în:
- statice (fig.3.11,a);
- ciclice (fig.3.11,b);
- dinamice (fig.3.11,c).

- 78 -
 Fig.3.11. Clasificarea acţiunilor după variaţia în timp:
a- încărcări statice; b- încărcări ciclice; c- încărcări dinamice.

După frecvenţa cu care sunt întâlnite, acţiunile sunt:

- permanente
- temporare
- excepţionale.
În calculul elementelor şi structurilor de construcţii este necesar a se
lua în consideraţie unele combinaţii defavorabile ale diferitelor
încărcări.
Acţiunile se împart în două categorii principale:
- grupări fundamentale (încărcări permanente, cvasipermanente şi
variabile );
- grupări speciale (încărcări permanente, cvasipermanente, variabile şi
excepţionale).

3.3.2. Forţe exterioare, interioare, solicitări

Între structură şi baza de sprijinire precum şi între elementele
componente ale unei structuri, intervin legături (rezemări).
Rezemările pot fi: reazem simplu, articulaţie şi încastrare.

- 79 -
 Reazemul simplu (mobil) este legătura care împiedică posibilitatea
de deplasare după direcţia perpendiculară pe planul de rezemare
(fig.3.12,a).
Reacţiunea care ia naştere într-un reazem simplu are cunoscute
punctul de aplicaţie şi direcţia, iar ca necunoscută mărimea forţei de
reacţiune.
Articulaţia (reazemul fix) este o legătură care împiedică deplasarea
după orice direcţie, lăsând liberă rotirea în jurul punctului teoretic de
articulaţie (fig.3.12,b).
Reacţiunea este o forţă care trece prin punctul de articulaţie, care
are direcţia şi mărimea necunoscute.
Încastrarea este legătura care împiedică atât orice deplasare, cât şi
orice rotire (fig.3.12,c).

Fig. 3.12. Tipuri de legături:

a-reazem simplu(reazem mobil); b-articulaţie(reazem fix); c-încastrare.

Reacţiunea dintr-o încastrare are punctul de aplicaţie, direcţia şi

valoarea necunoscute.
Forţele de legătură se pun în evidenţă prin suprimarea legăturilor şi
înlocuirea cu reacţiunile corespunzătoare fiecărui tip de rezemare.
Efortul într-o secţiune este reacţiunea pe care o opune corpul în
acea secţiune tendinţei de deformare dată de forţele exterioare.
Se defineşte ca efort global într-o secţiune, totalitatea forţelor de
legătură intermoleculară din secţiunea respectivă, care se opun acţiunii
sarcinilor exterioare.
Eforturile pe faţa din stânga vor fi, conform principiului acţiunii şi
reacţiunii, egale şi de sens contrar, cu cele de pe faţa din dreapta secţiunii
(fig. 3.13).

- 80 -
 Fig. 3.13

Denumirile eforturilor sunt date de efectele pe care le produc în

structura pe care se aplică.
Componenta după tangentă la axa barei, N, se numeşte forţă axială
şi produce întinderea sau compresiunea în bară.
Componenta normală pe axa barei, T, se denumeşte forţă tăietoare.
Momentul M, deoarece produce o încovoiere, poartă numele de moment
încovoietor.

3.3.3. Eforturi unitare

Mărimea care caracterizează intensitatea repartiţiei eforturilor pe
unitate de suprafaţă a secţiunii, se numeşte efort unitar.
Pentru definirea efortului unitar se consideră pe suprafaţa secţionată, un
element de suparafaţă dA cu normala n (fig.3.14).

Fig.3.14.

- 81 -
 Rezultanta forţelor de legătură distribuite pe elementul de suprafaţă
este o forţă elementară dP, care are o anumită înclinare faţă de normala n.
Într-un punct oarecare al secţiunii se defineşte ca efort unitar total
dP
raportul p  .
dA
Elementele de construcţie, sub acţiunea eforturilor globale, suferă
deformaţii în secţiuni (fig.3.15). Modificarea lungimii segmentelor drepte
se numeşte deformaţie lineară, iar modificarea unghiurilor drepte,
deformaţie unghiulară.

Fig.3.15.

l
Deformaţia lineară se defineşte prin raportul  
l
Coeficientul μ, care face legătura dintre deformaţia specifică
transversală şi deformaţia specifică lineară, se numeşte coeficient de
deformaţie transversală, sau coeficientul lui Poisson .

3.3.4. Legătura dintre eforturile unitare şi deformaţiile

specifice. Legea lui Hooke
Legătura dintre eforturi şi deformaţiile specifice se stabileşte pe
cale experimentală şi reprezintă aspectul fizic al problemelor rezistenţei
materiale.

- 82 -
 Analizând figura 3.16, se observă că pentru oţel apar o serie de
puncte caracteristice la solicitarea de întindere :
- punctul A, până la care curba este aproximativ dreaptă, marcând o
proporţinalitate aproape perfectă între eforturile unitare şi
deformaţiile specifice, numită limită de proporţionalitate;
- punctul B, care marchează limita de elasticitate, până la care
materialul se comportă perfect elastic;
- punctul C, care marchează limita de curgere a materialului şi care
este începutul unui interval C – D în care are loc o reorientare a
cristalelor materialului pe direcţia solicitării (palierul de curgere) şi
în care deformaţiile cresc foarte mult fără ca efortul să mai crească;
- după punctul D, care marchează reconsolidarea materialului,
urmează o zonă D – E în care cresc atât eforturile, cât şi deformaţiile;

Fig.3.16. Curbe caracteristice pentru câteva materiale de construcţii:

a-oţel; b-aluminiu; c-fontă; d-beton.
- puncul E, în care se atinge efortul unitar maxim;
- punctul F, în care se produce ruperea.

Până la limita de proporţionalitate, relaţia dintre eforturile unitare şi

deformaţiile liniare specifice este legea lui Hooke.
σ=E•ε,
unde E este modulul de elasticitate al materialului, în daN/cm².
Pentru deformaţiile transversale relaţia este:
τ = G · γ,
G, reprezentând modulul de elasticitate transversală, exprimat în
daN/cm².
Între G şi E există relaţi de izotropie:
E
G
2(1   )
După forma curbei caracteristice, materialele se pot încadra în
materiale care respectă legea lui Hooke (oţelul, aluminiul, lemnul) şi
materiale care nu ascultă de legea lui Hooke (betonul).

- 83 -
 După modul de comportare la rupere la solicitarea de întindere,
materialele pot fi: plastice (oţelul,aluminiul) şi casante (fonta).
După modul de comportare la întindere şi compresiune, materialele
se pot comporta a asemănător (oţelul moale) şi materiale care rezistă mai
puţin la întindere decât la compresiune (betonul).

3.3.5.Criterii pentru dimensionarea elementelor de

construcţii.
Metode de calcul
Elementele de construcţie care suportă sarcini trebuie dimensionate
în aşa fel încât să asigure clădirilor o exploatare normală.
Criteriile de dimensionare a elementelor de construcţie sunt:
- criteriul de rezistenţă, care impune condiţia ca elementul să nu
cedeze sub sarcini;
- criteriul de deformabilitate, care exprimă condiţia ca elementul să nu
sufere deformaţii, faţă de poziţia sa iniţială, peste anumite limite.
Criteriul de rezistenţă trebuie îndeplinit de fiecare element de
construcţie, în timp ce criteriul de deformabilitate se aplică doar la
elementele la care se impune limitarea deplasării sub sarcini.
Dimensiunile pentru secţiunea transversală rezultate din aplicarea
celor două criterii sunt diferite; pentru confecţionarea barei se aleg cele mai
mari dimensiuni.
La efectuarea calculelor de rezistenţă se pot aplica diferite metode
(metoda rezistenţelor admisibile, metoda de calcul la rupere, metoda
stărilor limită).
Metoda rezistenţelor admisibile consideră că elementul de
construcţie rezistă în totalitatea sa dacă în punctul cel mai solicitat efortul
unitar nu depăşeşte o anumită limită acceptabilă (rezistenţa admisibilă).
Rezistenţa admisibilă diferă în funcţie de material şi de natura
efortului unitar şi se determină împărţind o anumită valoare caracteristică
din curba materialului printr-un coeficient unic de siguranţă.
În cazul solicitării de întindere pentru un material plastic, cum este
oţelul, rezistenţa admisibilă σa se obţine prin împărţirea limitei de curgere
c
σc la un coeficient de siguranţă Cc: a 
Cc
în cazul oţelului OL 37 σc = 2400 daN/cm² şi Cc = 1,60 , deci:
2400
a   1500daN / cm 2
1,60
Pentru materialele casante, σa se obţine considerându-se rezistenţa
la rupere σr (σa = σr / Cr).

- 84 -
 În metoda de calcul la rupere şi metoda stărilor limită, limita de
solicitare este considerată chiar momentul distrugerii elementului de
construcţie.
Pentru eliminarea riscurilor unor accidente datorate diferiţilor
factori (condiţii speciale de lucru, neomogenitatea materialului, creşterea
valorilor sarcinilor peste valorile normale) se adoptă coeficienţi de
siguranţă diferiţi.

CAPITOLUL 4

Elemente de construcţie la o clădire

1.1. Definirea şi clasificarea construcţiilor

Criteriile de clasificare utilizate în construcţii sunt: destinaţia,
calitatea, structura de rezistenţă, gradul de rezistenţă la foc.
După destinaţie, construcţiile se împart în clădiri şi construcţii
inginereşti.
Clădirile sunt construcţiile care delimitează un spaţiu închis,
executate, de regulă, la suprafaţa terenului, pentru adăpostirea oamenilor şi
animalelor, şi a diferitelor activităţi de producţie, social-culturale, de
depozitare, etc.
Există diferite tipuri de clădiri:
- clădiri civile ( clădiri de locuit, publice şi administrative, social-
culturale);
- clădiri industriale (clădiri de producţie – ateliere, uzine, şi clădiri
pentru deservirea producţiei – magazii, rezervoare, silozuri);
- clădiri agrozootehnice (adăposturi pentru animale, construcţii
legumicole, clădiri pentru adăpostirea inventarului agricol).
Construcţiile inginereşti includ toate celelalte tipuri de construcţii
care nu sunt cuprinse în categoria clădirilor: căi de comunicaţii, lucrări de
artă pe căi de comunicaţii, construcţii hidrotehnice,turnuri de televiziune,
linii de transport al energiei electrice, conducte de gaze, etc.
Clasificarea după criteriul de calitate este determinată de
durabilitatea şi gradul de rezistenţă a principalelor elemente de construcţie
şi de cerinţele de exploatare referitoare la normele de suprafaţă, gradul de

- 85 -
confort, etc.După acest criteriu clădirile şi construcţiile inginereşti se
împart după trei clase de calitate după cum satisfac cerinţe ridicate, medii
sau obişnuite.
După structura de rezistenţă construcţiile sunt alcătuite din:
- structuri cu pereţi portanţi, realizaţi din lemn, zidării diverse, beton
armat, diafragme, sau beton prefabricat;
- structuri cu schelet portant (cadre), realizat din beton armat monolit
sau prefabricat sau schelet metalic;
- structuri cu alcătuire mixtă, realizate din cadre şi diafragme;
- structuri speciale (cu arce, plăci curbe, subţiri, cu acoperişul
suspendat pe cabluri).

4.2. Alcătuirea generală a unei clădiri

Elementele de construcţie ale unei clădiri figura 4.1. pot fi grupate în:
- elemente de rezistenţă
- elemente de închidere şi compartimentare
- elemente sau lucrări de finisaj
- instalaţii.
Elementele de rezistenţă asigură rezistenţa, rigiditatea şi
stabilitatea, formând structura de rezistenţă a clădirii, fiind alcătuită din:
fundaţii, pereţi portanţi, stâlpi, grinzi, planşee, şarpanta acoperişului, scări,
planuri înclinate.
Elementele de închidere şi compartimentare pot fi verticale
(pereţii) sau orizontale (planşeele, acoperişurile).
Elementele de finisaj apără clădirea contra acţiunilor agresive şi îi
dau forma şi aspectul final.Din această categorie fac parte pardoselile,
tâmolăria, tencuielile, zugrăvelile, vopsitoriile, placajele.
Instalaţiile sunt reprezentate de reţeaua interioară de alimentare cu
apă şi canalizare, de alimentare cu nergie electrică, de încălzire, ventilaţie.
Partea unei clădiri aflată sub cota ± 0,00 poartă denumirea de
infrastructură (cuprinde fundaţiile), iar partea care se află deasupra cotei ±
0,00 se numeşte suprastructură (cuprinde toate celelalte elemente ale
clădirii).

- 86 -
 Fig.4.1. Alcătuirea generală a unei clădiri
a-perspectivă; b-secţiune transversală; 1-stâlp prefabricat;2-grindă prefabricată
din beton armat realizată cu consolă; 3-pană prefabricată; 4- zid exterior; 5-
învelitoare din azbociment ondulat; 6-termoizolaţie; 7- barieră de vapori; 8- strat
suport al termoizolaţiei, realizat din azbociment ondulat; 9-coamă din tablă
zincată; 10- parapeţi din elemente prefabricate din beton armat; 11- pardoseală în
zona de odihnă; 12-pardoseală în zona de circulaţie; 13- fundaţie; 14- trotuar.

4.3. Modularea şi tipizarea construcţiilor

Tipizarea sistemelor constructive creează condiţiile executării în
unităţi centralizate a elementelor prefabricate şi a industrializării execuţiei
acestora.
Pentru a putea fi aplicate o perioadă cât mai lungă de timp
structurile proiectelor tip sau refolosibile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

- 87 -
 - să corespundă unor eventuale modificări ale tehnologiilor de
producţie, prevăzută pentru specia stabilită iniţial;
- să aibă posibilităţi de folosinţă multiplă, construcţia putând fi uşor
adaptată să adăpostească diverse specii de animale şi chiar pentru
diferite funcţiuni necesare (administraţie, depozit).
S-au proiectat clădiri cu folosinţă multiplă cu o singură deshidere,
având acoperişul din elemente de beton armat, beton precomprimat şi
lemn.
S-au proiectat variante de construcţii cu deschideri de la 6 la 15
metri (cu modulul de 3m) şi înălţimi de la 2,40 la 3,60 m (cu modulul de
0,40m).

4.4.Terenul de fundare
Terenul de fundare este partea scoarţei terestre supusă influenţei
încărcărilor date de construcţii, transmise prin intermediul fundaţiilor.
Structurile care alcătuiesc terenul de fundare pot fi alcătuite din roci
compacte (stâncoase sau semistâncoase) sau din roci dezagregate
(pământurile).
Rocile compacte sunt roci masive sau cimentate cu rezistenţe mari
la compresiune.
Rocile dezagregate sunt alcătuite din fragmente din roci minerale,
rezultate din dezagregarea rocilor stâncoase, sub acţiunea agenţilor fizici,
sau datorită alterării pe cale chimică.
Geotehnica defineşte pământurile ca fiind alcătuite din mai multe
faze:
- faza solidă, (particulele solide care formează sheletul mineral);
- faza lichidă, (apa din golurile rămase între particule);
- faza gazoasă, (aerul şi gazele din pori).
Raportul dintre cele trei faze se poate modifica datorită încărcărilor
transmise de construcţii, straturilor de pământ de deasupra, variaţiilor de
temperatură.

4.5. Fundaţiile
Fundaţia este elementul de construcţie, care se află în contact direct
cu terenul bun de fundare şi transmite acestuia toate încărcările care
acţionează construcţia.
Pentru stabilirea tipului de fundaţie şi a modului de fundare, sunt
necesare determinări pentru cunoaşterea caracteristicilor, identificării şi
clasificării pământurilor (granulozitate, compoziţie mineralogică,

- 88 -
plasticitate, permeabilitate), precum şi a proprietăţilor mecanice ale
acestora.
Rezolvarea problemei deformaţiilor necesară determinării tasării
fundaţiei impune cunoaşterea compresibilităţii pământului, iar rezolvarea
problemelor de capacitate portantă necesară determinării siguranţei pe care
presiunea pe talpa fundaţiei o oferă faţă de pericolul de pierdere a
stabilităţii fundaţiei, impune cunoaşterea rezistenţei la forfecare a terenului.
În acest scop sunt necesare determinări cu mijloace adecvate,
efectuate în laborator şi pe teren.

4.5.1.Clasificarea fundaţiilor
După adâncimea de fundare sunt:
- fundaţii de suprafaţă, sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau indirecte (fundaţii pe piloţi, chesoane,
puţuri, coloane).
După modul de execuţie faţă de nivelul apelor subterane sunt:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice (în uscat),
- fundaţii executate sub nivelul apei freatice (în apă).
După materialele folosite se deosebesc:
- fundaţii rigide (din piatră naturală, cărămidă, beton simplu sau
ciclopian);
- fundaţii elastice (din beton armat).
După forma lor în plan fundaţiile pot fi:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue);
- fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
- fundaţii pe radier general – placă continuă, sau placă cu grinzi.
După tehnologia de execuţie, se pot deosebi:
- fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.

Se face pe baza unei analize tehnico-economice a structurii

de rezistenţa în ansamblu.
Tipul de fundaţie, adâncimile de fundare, presiunile pe teren,
materialele pentru fundaţii se vor alege ţinând cont de:
- condiţiile climatice;
- condiţiile de stabilitate generala a amplasamentului;

- 89 -
 - adâncimile, natura, grosimile si caracteristicile fizico-mecanice si
chimice ale straturilor de pământ de sub talpa fundaţiei, determinate
cu ajutorul studiilor geotehnice;
- condiţiile hidrogeologice (ape subterane şi de suprafaţă;
- gradul de importanţă al clădirii;
- seismicitatea regiunii;
- caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei;
- mărimea şi uniformitatea în plan a încărcărilor transmise de
construcţie;
- particularităţile funcţionale ale construcţiei;

4.5.3. Materiale utilizate la executarea fundaţiilor

Fundaţiile se execută în mod obişnuit din: beton simplu, beton
ciclopian, beton armat şi piatră naturală.
Betonul simplu este materialul de construcţie folosit pentru
executarea fundaţiilor de mărci : B50, B100, iar pentru betoanele de
egalizare, B25.
La construcţiile provizorii blocul de fundaţie şi soclul se execută
din beton B50.
Pentru construcţiile definitive se utilizează betonul B50 în blocul de
fundaţie, iar pentru socluri, beton B100.
La executarea betoanelor obişnuite, în fundaţii se foloseşte ciment
P400 sau M400, care este rezistent la acţiunea apelor agresive.
La fundaţiile care rămân în permanenţă în mediul umed se foloseşte
ciment cu tras.Dozajul de ciment este de 280….350 kg ciment /m³ beton.
Betonul ciclopian se obţine prin înglobarea în beton în proporţie de
până la 30% a bolovanilor de râu, pietrei brute.
Betoanele ciclopiene conduc la reducerea consumului de ciment şi
a costului.
Betonul armat se foloseşte în special la fundaţiile, clădirilor, având
structura de rezistenţă cu schelet din beton armat şi metalic, precum şi la
fundaţiile clădirilor, amplasate în pământuri neomogene. Se utillizează
betoane de marcă B150 pentru tălpi de fundaţii, socluri, fundaţii pahar,
cuzineţi, radiere, reţele de grinzi.
La fundaţiile supuse solicitărilor importante se foloseşte betonul
B200.
Pentru armătură se utilizează oţel-beton OB37, PC52 sau plase
sudate din STNB sau STPB.

- 90 -
 Zidăria de piatră naturală brută se foloseşte în fundaţii atunci când
piatra se poate procura pe plan local pentru construcţii cu regim de înălţime
până la P+2 etaje.

4.5.4. Stabilirea cotei de fundare

Stabilirea cotei de fundare se face ţinându-se seama de:
- cota minimă de îngheţ Hi, care are valori cuprinse între 60…70 cm
(minime) şi 1,10…1,15 m (maxime); pentru talpa de fundaţie cota
minimă de fundare se stabileşte cu 10…20 cm sub adâncimea
minimă de îngheţ;
- cota fundaţiilor vecine;
- cota apelor freatice;
- caracteristicile geotehnice;
- cota minimă constructivă de fundare H.

4.5.5. Fundaţii directe

Fundaţiile directe pot fi:
- rigide, (continue sau izolate), executate din piatră naturală, beton
simplu sau beton ciclopian; lucrează în bune condiţii numai la
solicitări de compresiune (fig.4.2;4.3);

Fig.4.2.Fundaţie rigidă sub ziduri:

1-bloc de fundaţie; 2-soclu; 3-perete;
4-hidroizolaţie; 5-pardoseală; 6-strat
filtrant; 7-umplutură; 8-teren natural;
9-trotuar.

- 91 -
Fig. 4.3.

Fig. 4.3.Fundaţii directe rigide sub ziduri:

a-din piatră compactată (brută); b- din zidărie de piatră; c- din beton ciclopian; d-
din beton de ciment cu cenuşă de termocentrală; 1- bloc de fundaţie; 2- soclu; 3-
hidroizolaţie; 4- zid;
- elastice, (continue sau izolate), executate din beton armat; au
comportare bună, atât la compresiune cât şi la încovoiere (fig 4.3a).

- 92 -
 Fig. 4.3a Fundaţie elastică sub ziduri

1-beton de egalizare
Fundaţiile continue de beton simplu sub ziduri pot fi (după forma
secţiunii transversale) dreptunghiulare, cu evazări şi în trepte.
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară sunt cele mai utilizate şi se
execută atunci când lăţimea tălpii de fundaţie nu depăşeşte 1m.
Lăţimea blocului de fundaţie trebuie să fie mai mare decât a zidului
sau soclului cu 5…10 cm de fiecare parte.
Fundaţiile cu evazări se folosesc atunci când lăţimea tălpii fundaţiei
este mai mare decât lăţimea zidului cu 25…35 cm de fiecare parte a
acestuia.
Fundaţiile în trepte se folosesc când talpa fundaţiei este mai lată cu
35…40cm de fiecare parte a zidului.Treptele trebuie să aibă înălţimea de
cel puţin 40cm.
Fundaţiile continue de beton armat sub ziduri se utilizează atunci
când fundaţia este solicitată de încărcări importante, iar terenul de fundare
are o rezistenţă normată mică sau este neuniform.
La lăţimi mici fundaţiile continue elastice sub ziduri se prevăd cu
secţiune dreptunghiulară, iar la lăţimi mai mari se proiectează fundaţii
continue elastice cu pante sau teşite, sau sub formă de grindă.
Fundaţia se toarnă pe un strat de beton de egalizare B25 de 5…10
cm grosime.
La aceste fundaţii se utilizează betonul B100 sau B150.
Talpa fundaţiei s armează la partea inferioară cu armătură de
rezistenţă, alcătuită din bare drepte din oţel-beton, cu diametrul minim de
10mm, aşezate la 10-25 cm, dispuse transversal şi cu armătură de repartiţie
prevăzută în sens longitudinal, alcătuită din Φ 6/25 cm.

- 93 -
 Fundaţiile cu descărcări pe reazeme izolate se utilizează atunci
când se urmăreşte reducerea volumului de săpături şi când terenul bun de
fundare se găseşte la dâncime relativ mare, sau când zidurile transmit la
fundaţii încărcări mici; nu sunt indicate, însă în cazul treenurilor cu tasări
inegale şi în zonele cu seismicitate mare (grad seismic 7, 8 şi 9).
Aceste tipuri de fundaţii sunt alcătuite din blocuri de fundaţie
(reazeme izolate) şi elemente de descărcare continuă şi se realizează din
beton armat monolit marca minimă B150 sau prefabricate, în cazul
construcţiilor cu pereţi dispuşi regulat în plan (fig 4.4).

Fig.4.4. Fundaţie cu descărcări pe reazeme

izolate, amplasată sub ziduri:
a-grinzi drepte; b- cu grinzi cu vute;
1-reazeme izolate; 2- grindă de descărcare; 3-zid;
4- beton de egalizare;5- pietriş; 6- izolaţie
hidrofugă; 7- trotuar; 8- umplutură; 9- dop de
bitum; 10- placa suport a pardoselii; 11- nisip

Fundaţiile sub ziduri despărţitoare se realizează direct de către

placa suport a pardoselii parterului sau subsolului şi se execută numai sub
ziduri despărţitoare neportante, de cel mult 15 cm grosime şi de înălţimea
unui nivel.

- 94 -
 Fundaţiile sub stâlpi pot fi izolate rigide (fig.4.5) sau izolate
elastice (fig.4.6).La stâlpii prefabricaţi se folosesc fundaţii tip pahar care
pot fi şi ele prefabricate (fig.4.7). Fundaţiile sub stâlpi pot fi şi continue
(fig.4.8).

Fig. 4.5. Fundaţii rigide izolate, sub stâlpi:

a-sub stâlp de beton armat; b- sub stâlp din lemn; c- sub
stâlpi metalici;
1-bloc de fundaţie; 2- cuzinet; 3- stâlp din beton armat;
4- talpă din lemn tare; 5- stâlp din lemn; 6- placă metalică
de bază; 7- buloane de ancoraj; 8- stâlp metalic.

- 95 -
 Fig.4.6. Fundaţie elastică izolată(sub stâlpi):
a- de formă prismatică; b- de formă prismatică având faţa superioară teşită;
1- fundaţie; 2- stâlp; 3- beton de egalizare.

Fig.4.7. Fundaţie elastică, izolată,

de tip pahar:
a-acţiune verticală; b- plan; 1-
peretele paharului; 2- stâlp; 3-
beton de monolitizare; 4- beton de
egalizare.

Fig.4.8. Fundaţii elastice, continue, sub şiruri de stâlpi:

a- rectilinie; b- poligonală.

Cele izolate sunt de două tipuri: fundaţii cu bloc de beton simplu şi

cuzinet de beton armat; fundaţii cu talpă din beton armat.
Fundaţiile cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat sunt
alcătuite dintr-un bloc de beton simplu, pe care reazămă stâlpul de beton
armat, prin intermediul unui cuzinet .
Blocul se execută din beton simplu marca B50, iar dacă cuzinetul se
ancorează în bloc, acesta se execută din beton B100.
Fundaţiile cu tălpi din beton armat se execută fie de formă
prismatică (fig.4.6,a) când suprafaţa bazei este cel mult egală cu 1m², fie ca
prismă cu faţa superioară teşită (fig.4.6,b), când suprafaţa tălpii este mai
mare de 1m².
Fundaţiile continue sub stâlpi se execută în situaţia în care din
cauza naturii terenului şi a încărcărilor importante, suprafeţele fundaţiilor
izolate devin foarte mari.În acest caz se adoptă soluţia de a uni fundaţiile
unor şiruri de stâlpi după o direcţie, realizând astfel fundaţii continue
(fig.4.8).

- 96 -
 4.5.6. Fundaţii indirecte (de adâncime)
Fundarea indirectă se foloseşte în cazul în care, terenul bun de
fundare se găseşte la adâncime mare.
Fundaţii pe piloţi
Piloţii sunt elementele structurale de fundare în adâncime,
caracterizate printr-un raport mare între lungimea l şi latura (sau
diametrul) d.
După modul în care piloţii transmit încărcările din construcţie la
teren se deosebesc două categorii:
- piloţi purtători pe vârf,care străpung straturile neconsistente şi se
înfig în stratul consistent pe o adâncime de cca 1,00m (fig.4.9,a).
- piloţi flotanţi, care transmit încărcările din construcţie prin frecare
între suprafaţa laterală a pilotului şi terenul înconjurător (fig.4.9,b).

Fig.4.9.Piloţi:
a- purtători la vârf; b- flotanţi;
c- care lucrează la smulgere:

După materialul din care se confecţionează, piloţii sunt: din lemn,

metalici şi din beton armat.
După modul de execuţie şi înfigere în pământ, piloţii pot fi
prefabricaţi sau executaţi direct în operă.
Fundaţii pe chesoane
Chesoanele sunt elemente care pătrund în teren prin săparea şi
evacuarea pământului de sub ele, pe măsură ce elementul înaintează.
Fundaţiile pe chesoane pot fi pe chesoane deshise sau pe chesoane
cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane deschise

- 97 -
 Chesonul este o construcţie din lemn, metal, beton sau beton armat
sub forma de cutie.El are numai pereţi laterali şi anumite diafragme
interioare orizontale de rigidizare.Forma în plan este de obicei
dreptunghiulară, circulară, pătrată, eliptică (fig.4.10). Pentru a uşura
pătrunderea chesonului în teren, partea inferioară a pereţilor este prevăzută
cu un cuţit din profiluri de oţel laminat.Săparea pământului din interiorul
chesonului se face manual sau folosind mijloace mecanice ca graifere,
dragi cu lanţ, jet de apă sub presiune. Fundaţiile pe chesoane deschise se
folosesc de obicei în terenuri imbibate cu apă sau sub apă, când adâncimea
de fundare nu este prea mare.

Fig.4.10.Forma în plan a chesoanelor deschise.

Fundaţiile pe chesoane cu aer comprimat se utilizează când terenul

bun de fundare se găseste la o adâncime mare faţă de nivelul apei sau când
în teren se găsesc obstacole.Chesonul se execută în mod frecvent din beton
armat şi mai rar din metal.
O instalaţie de lucru (fig.4.11) în cheson cu aer comprimat cuprinde
următoarele părţi principale: chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi
instalaţia de exploatare.
Chesonul are forma unei cutii cu partea superioară închisă, iar cea
inferioară, deschisă.

- 98 -
 Fig.4.11. Cheson cu aer comprimat:
1- cheson; 2- coş de evacuare; 3-campană; 4- cameră de lucru;
5- cămăşuială; 6- masivul de zidărie al fundaţiei.

Adâncimea maximă până la care se poate ajunge cu acest tip de

fundaţie este de cca 35 m.După ce s-a ajuns la adâncimea de fundare se
betonează cutia chesonului şi pe măsură ce se extrag treptat instalaţiile din
coş, se betonează şi acesta.
Instalaţia este greu de exploatat şi devine neeconomică; se foloseşte
numai în cazuri speciale.
Fundaţii pe coloane
Coloanele sunt elemente structurale de fundare de formă tubulară,
din beton armat sau metal, introduse în teren prin vibrare, respectiv forare
şi umplute apoi cu beton armat.
Coloanele pot fi înfipte până la o adâncime de cca 40 m; pe măsura
înfigerii, coloanele se înnădesc cu ajutorul unor flanşe bulonate, sau al
sudurii.După atingerea cotei de fundare se umplu cu armătură şi beton.
Îmbunătăţirea terenurilor de fundare se poate face prin compactare
sau prin transformarea artificială a structurii acesteia.
Compactarea terenurilor poate fi de suprafaţă sau de adâncime.

- 99 -
Compactarea de suprafaţă se execută când grosimea stratului compresibil
aflat sub talpa fundaţiei, este de 2…6 m.
Compactarea de adâncime se execută când grosimea stratului
compresibil aflat sub talpa fundaţiei este mai mare de 7….8 m.
Pentru pământurile loessoide se folosesc procedeele: coloane de
pământ sau preumezirea terenului.
Transformarea artificială a proprietăţilor pământului constă în
producerea unor modificări calitative în compoziţia şi structura
pământurilor cu ajutorul unor substanţe, soluţii, suspensii, tratamente
chimice, termice.
Pentru aceste transformări se utilizează cimentul, argila, varul sau
se pot folosi anumite procedee, precum : silicatizarea, electrosilicatizarea,
bitumarea, arderea sau congelarea.

4.5.7.Elemente de calcul ale fundaţiilor

Pentru a se putea calcula dimensiunile unei fundaţii, este necesar să
se cunoască două elemente:
- rezultanta încărcărilor la nivelul tălpii fundaţiei;
- presiunea normată pⁿ la nivelul tălpii fundaţiei, când calculul
terenului de fundare se efectuează la starea limită de capacitate
portantă.
Calculul unei fundaţii poate avea două aspecte: dimensionarea unei
fundaţii care se proiectează şi verificarea unei fundaţii existente.
Calculul fundaţiilor rigide solicitate centric
Pentru dimensionarea fundaţiei în cazul încărcării centrice,
presiunile se repartizează uniform pe talpa fundaţiei (fig.4.12).

Fig. 4.12. Fundaţie solicitată centric

Dacă fundaţia are în plan dimensiunile A şi B, presiunea efectivă

uniform repartizată pe talpă are expresia:

- 100 -
 P ef = N + G ≤ pⁿ
AxB
unde,
N - este rezultanta tuturor încărcărilor din construcţie, care solicită
fundaţia, exprimată în daN;
G - este greutatea proprie a fundaţiei, exprimată în daN;
A , B – sunt dimensiunie în plan ale fundaţiei;
pⁿ - este presiunea normată în daN/cm².
Din această condiţie rezultă suprafaţa necesară a tălpii de fundaţie:
A x B = N + G (cm²).
pⁿ
Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub ziduri se reduce la
determinarea lăţimii tălpii fundaţiei, considerând un tronson de 1 m din
lungimea fundaţiei, adică A = 100 cm, deci :
B = N + G (cm)
100 · pⁿ
Greutatea proprie a fundaţiei, fiind funcţie de dimensiunile acesteia,
deci tot necunoscută, în practica de proiectare se procedează la
aproximarea ei, G ≈ 0,1…0,15 N, deci :
B = 1,1 N (cm).
100 pⁿ

4.6. Structura de rezistenţă a unei clădiri

Structura de rezistenţă a unei clădiri (fig.4.13) este alcătuită din:
- suprastructura, care este partea din structură ce se află deasupra
terenului şi care suportă toate încărcările, conducându-le spre
fundaţii;
- infrastructura, care este porţiunea situată sub nivelul terenului,
constituind de obicei fundaţia construcţiei cu rol de a prealua
încărcările de la suprastructură şi de ale transmite la terenul de
fundare sau invers, în cazul mişcărilor seismice.

- 101 -
 Fig.4.13. Părţile componente ale unei construcţii.

Proiectatrea unei structuri cuprinde pe lângă aspectele inginereşti şi

pe cele arhitecturale şi economice (fig.4.14).

Fig.4.14. Cerinţele de bază pentru structura de rezistenţă a unei clădiri.

4.7.Pereţi (ziduri)
Pereţii sunt elementele principale ale cădirilor care servesc la:
- închiderea construcţiilor spre exterior şi compartimentarea în
interior, asigurâdu-le izolarea termică şi fonică;
- preluarea încărcărilor de la alte elemente de construcţii (planşee,
grinzi, şarpanta acoperişuri);
- susţinerea diferitelor instalaţii, aparataje şi utilaje sau a unor izolaţii
speciale.
După rolul în construcţie, pereţii pot fi:
- de rezistenţă (portanţi sau purtători);
- purtaţi (de umputură, despărţitori sau autoportanţi).
După materialul folosit pereţii pot fi:

- 102 -
 - din zidărie (cărămidă, înlocuitori de cărămidă, piatră naturală);
- beton, lemn, elemente metalice, azbociment, sticlă, materiale
plastice.
După poziţia în construcţie pereţii pot fi:
- pereţi exteriori;
- pereţi interiori.
După modul de execuţie pereţii pot fi:
- zidiţi;
- montaţi;
- turnaţi pe loc.

4.7.1. Pereţi din zidărie

Pereţii din zidărie se realizează prin aranjarea ordonată a
cărămizilor şi asigurarea legăturii între ele cu mortar.
Grosimea zidurilor din cărămidă diferă în funcţie de destinaţia lor:
- zidurile portante trebuie să aibă cel puţin 25 cm grosime;
- zidurile exterioare în condiţiile climatice ale ţării noastre trebuie să
aibă cel puţin 37,5 cm grosime.
Ţeserea rosturilor se realizează după diferite sisteme (fig.4.15).

Fig. 4.15.Sisteme de realizare a legăturii zidăriei:

a- legătura în lungime la pereţi de o jumătate de cărămidă grosime; b- legătura în
lăţime la pereţi de o cărămidă grosime; c- legătură în bloc, la pereţi de o cărămidă
grosime;

- 103 -
d- legătura în cruce la pereţi de o cărămidă grosime; 1, 2, 3-succesiunea
rândurilor.
O atenţie deosebită trebuie acordată realizării punctelor de întâlnire
a zidurilor (la colţuri pentru ,ramificaţii,intersecţii) pentru o mai bună
conlucrare a zidurilor în spaţiu (fig.4.16). În fig. 4.17 se prezintă o secţiune
printr-un perete exterior al unui adăpost zootehnic, realizat din zidărie din
cărămidă.

Fig.4.16. Ţeserea rosturilorFig.4.17.

la Secţiune print-un perete exterior al unei construcţii
încrucişări de ziduri: zootehnice pentru porci:
a- la colţuri; b- la ramificaţii;1- zidărie din cărămidă plină; 2- tencuială interioară drişcuită¸
c- la intersecţii; R1, R2 – rândurile
3- tencuială exterioară drişcuită;4- tencuială hidrofugă la soclu;
de cărămizi. 5- hidroizolaţie bituminoasă; 6- soclu; 7- bloc de fundaţie;
8- trotuar pe strat de nisip; 9- dop de bitum; 10- fereastră din lemn;
11- grindă prefabricată din beton armat; 12- pană prefabricată;
13- învelitoare din azbociment ondulat; 14- spaţiu de aer;
15- termoizolaţie; 16- barieră de vapori; 17- strat suport al
termoizolaţiei, realizat din azbociment ondulat ; 18-strat de uzură a
pardoselii di mortar de ciment rolat; 19- strat suport al pardoselii
din beton B100; 20- strat drenant din pietriş sau balast.

4.7.2. Pereţi prefabricaţi

- 104 -
 Pentru aceşti pereţi se pot folosi panourile în trei straturi, care se
realizează din două straturi marginale de beton între care se află un miez
termoizolant (fig.4.18).
Pereţii din fâşii de beton celular autoclavizat sunt neportanţi şi se
realizează prin dispunerea fâşiilor în poziţie verticală sau în poziţie
orizontală (fig.4.19).
Pereţii din panouri de azbopan se folosesc ca pereţi uşori,
neportanţi (fig. 20).
Panourile din azbopan sunt realizate din două plăci plane de
azbociment între care se află un miez din polistiren expandat (fig.4.21).
Pereţii din panouri de lemn sau înlocuitori din lemn (fig.4.23-fig.
4.24) se realizează asemănător cu cei din panouri de azbopan.Ei se pot
executa ficşi, demontabili sau mobili, din plăci aglomerate din lemn sau
din plăci din fibre de lemn.

Fig.4.18. Detalii de alcătuire a panourilor mari
prefabricate, realizate în trei straturi:
a- cu barieră de vapori dispusă pe faţa caldă a
termoizolaţiei; b- cu bariera de vapori dispusă pe
faţa interioară a panoului; 1- beton armat; 2-
termoizolaţie; 3-barieră contra vaporilor realizată
din folie de polietilenă; 4- barieră de vapori
realizată din vopsea de clor cauciuc.
Fig.4.19. Perete din fâşii de beton celular
autoclavizat cu spaţiu de aer ventilat:
1-placă ondulată din azbociment;
2- barieră de vapori (vopsea de clor
cauciuc); 3- fâşii din B.C.A.; 4-
hidroizolaţie; 5- mortar de poză; 6- soclu
de beton termoizolant; 7- cârlig pentru
susţinerea plăcii de azbociment.

- 105 -
 Fig.4.21. Panouri din azbociment ondulat şi plan, cu termoizolaţie:
1- grindă din beton armat; 2- plăci plane din azbociment;
3- termoizolaţie; 4- plăci ondulate din azbociment;
5- agrafă de prindere.

Fig. 4.22. Perete din tablă

cutată(nervurată):
a- elevaţie; b- plan; 1- tablă
nervurată orizontal(la interior);
2- tablă nervurată vertical(la
Fig. 4.20. Perete din panouri de exterior); 3- termoizolaţie;
azbopan:a- secţiune prin perete; 4- lăcrimar; 5- stâlp al
b- detaliu panou; 1- panou de azbopan structurii de rezistenţă
cu fereastră; 2- acoperiş cu spaţiu de
aer ventilat;3- pană de acoperiş
prefabricată din beton armat; 4- soclu;
5- pardoseală; 6- trotuar; 7- plăci plane
de azbociment;8- strat termoizolant din
polistiren expandat.

- 106 -
 Fig.4.23. Pereţi din panouri ceramice:
a- panou din zidărie de cărămidă; b- panou din corpuri ceramice; 1- zidărie de
cărămidă; 2- beton armat; 3- corpuri ceramice.

Fig.4.24. Pereţi din panouri de lemn ameliorat:

1- P.F.L. dur; 2- P.F.L. poros; 3-P.A.L.; 4- strat de aer; 5- vată minerală.

- 107 -
 4.8. Ferestre şi uşi
Ferestrele şi uşile reprezintă elementele de tâmplărie ale unei
clădiri.
Tâmplăria (fig.4.25) cuprinde o parte fixă, denumită toc şi părţi
mobile, care se pot mişca în interiorul tocului, denumite canaturi (la uşi
canaturile se mai numesc foi, iar la ferestre, cercevele).
Tâmplăria se poate executa din lemn, metal, beton armat (numai la
tocuri) şi materiale plastice speciale. La tâmplărie se mai utilizează o serie
de accesorii care poartă denumire de feronerie.

Fig.4.25. Tâmplărie:
a-fereastră; b- uşă; 1- toc;
2- foaie(canat )de uşă;
3- cercevea.

4.8.1.Ferestre
Ferestrele îndeplinesc funcţia de iluminare, şi participă la realizarea
ventilaţiei naturale organizate.Ele pot fi:
- simple, care au un singur rând de cercevele (există şi ferestre simple
cu geam dublu);
- duble, când au două cercele între interior şi exterior.
În ţara noastră, la adăposturile pentru animale şi păsări sunt
necesare ferestre duble (fig.4.26).

- 108 -
 Fig.4.26. Fereastră dublă:
1-toc de fereastră; 2- cercevea;
3- geam; 4- stălp din beton armat;
5- lăcrimar din tablă zincată de 1 mm
grosime; 6- şorţ din tablă zincată de 0,4
mm grosime; 7- mortar;
8- străpungere cui, cositorită; 9- dibluri
din lemn, la 50 cm distanţă; 10- pervaz
din lemn; 11- vată minerală; 12- chit;
13- bridă metalică de fixare;14- pană
prefabricată din beton armat; 15-
mortar de etanşare; 16- strat suport al
termoizolaţiei, realizat din azbociment
ondulat; 17- barieră de vapori din folie
de polietilenă; 18- termoizolaţie; 19-
învelitoare din azbociment ondulat ;
20- platbandă; 21- bulon cu filet; 22-
şaibă elastică de etanşare; 23- căpăcel.

- 109 -
 Fig.4.27. Ferestră basculantă:
1- zid exterior; 2- toc fereastră;
3- cercevea fereastră basculantă;
4- şorţ din tablă zincată;5-
lăcrimar; 6- pană prefabricată; 7-
grindă; 8- straturile acoperişului.

Suprafaţa totală a ferestrelor se stabileşte în funcţie de suprafaţa

pardoselii şi de indicele de iluminare (I).
După modul în care se deschid ferestrele pot fi pivotante
(fig.4.25,a) şi basculante (fig.4.27).

4.8.2. Uşi
La o clădire uşile au rolul de a asigura accesul din exterior şi
legătura pe orizontală între diferitele încăperi.
După sistemul de deschidere uşile pot fi pivotante (fig.4.25,a,b) sau
glisante (fig.4.28,c).

- 110 -
 Fig.4.28. Tipuri de uşi folosite în construcţiile zootehnice:
a,b- pivotante; c- glisante.

Uşile se realizează mai ales din lemn, metal, PVC.

Uşile trebuie să permită manevrarea uşoară şi să asigure o
etanşeitae suficient de bună pentru a evita crearea curenţilor de aer.
4.9.Acoperişuri
Acoperişurile sunt elemente de construcţie prevăzute la partea
superioară a clădirilor.
Acoperişul unei clădiri se compune din două părţi principale:
- şarpanta, care este elementul de rezistenţă a acoperişului, parte
componentă a structurii de rezistenţă a clădirii;
- învelitoarea, care constituie elementul de protecţie al acoperişului.
Acoperişurile pot fi realizate cu înclinare de peste 7% şi cu înclinări
mici, sub 7%, denumite şi acoperişuri-terasă.
La realizarea acoperişurilor se pot folosi şarpante din lemn
(fig.4.29), şarpante metalice (fig.4.30) şi şarpante din beton armat (fig
4.28).

- 111 -
 Fig.4.29. Şarpantă din lemn cu reazeme intermediare:
a- secţiune printr-o construcţie zootehnică fără tavan; b- secţiune printr-o
construcţie zootehnică prevăzută cu tavan; c- vedere în plan; 1- stâlp; 2- pană; 3-
căprior;
4- cosoroabă; 5- cleşti; 6-tavan; 7- contrafişă longitudinală; 8- zidărie portantă
exterioară.

Fig.4.30 Cadru realizat din lemn lamelat încleiat:

a- schemă; b- elevaţie nod cadru; 1- tronsoane
din lemn lamelat; 2- eclise din placaj sau din
lemn.

- 112 -
 Fig. 4.31 Fermă metalică cu tirant, realizată din profil de cornier
(talpa superioară) şi oţel beton (talpa inferioară şi diagonalele):
1- tirant; 2- manşon de strîngere.

Fig.4.32 Structură prefabricată

din elemente uşoare de beton
armat,(fără stîlpi intermediari):
1-stîlp; 2- arbaletrier; 3- tirant;
4- pană; 5- învelitoare.

Fig.4.33 Structură prefabricată din elemente de greutate medie,(cu stîlpi

intermediari):

- 113 -
a- cu grinzi transversale; b- cu grinzi longitudinale; 1- stîlp central; 2- stîlp
marginal;
3,4- grinzi transversale; 5-chesoane; 6,7- grinzi longitudinale; 8- beton de pantă.

Tipuri de învelitori
Învelitori din ţiglă. Ţiglele sunt aşezate pe şipci, care pot fi bătute
pe astereală (fig.4.34), sau direct pe căpriori (fig.4.34).

Fig.4.34 Învelitori din ţiglă:

a- solzi aşezate pe astereală; b- profilate aşezate pe şipci (fără astereală); 1-
căprior; 2- astereală; 3- carton bitumat; 4- şipci 1,8x4,8 cm, aşezate paralel cu
panta; 5- şipci pentru fixarea ţiglelor; 6- ţigle solzi; 7- ţigle profilate.

Învelitori din plăci de azbociment. Se pot realiza din plăci plane,

care se fixează în cuie pe şipci, sau din plăci ondulate (fig.4.35).
Învelitori din tablă.Se utilizează tabla neagră sau zincată, sub formă
de foi aşezate pe astereală (fig.4.36).

- 114 -
 Fig. 4.35. Învelitori din azbociment ondulat:
1- placă ondulată din azbociment; 2- pană prefabricată din beton armat; 3- bară din oţel
beton, ø 8 mm, fixată pe pană, pentru prinderea foilor de azbociment ondulat.

Fig.4.36. Învelitoare din tablă plană:

a- îmbinare cu falţ simplu în picioare; b- îmbinare cu falţ simplu culcat; c-
îmbinare cu falţ dublu în picioare; d- îmbinare cu falţ dublu culcat; 1- astereală
din scînduri; 2- căprior; 3- tablă plană.
Învelitori bituminoase.Se realizează din carton sau pânză bitumată,
aşezate pe astereală, într-unul sau mai multe straturi, lipite cu mastic
bituminos.
Se mai pot folosi învelitori din sticlă, mase plastice, lemn, paie, stuf sau
trestie.
Acoperişurile pot fi compacte (fig.4.37) sau cu spaţiu de aer ventilat
(fig.4.38).

- 115 -
 Fig.4.37. Acoperiş compact(terasă):
a- schema distribuţiei canalelor de difuzie în termoizolaţia din beton celular
autoclavizat; b- secţiune printr-un acoperiş tip terasă, prevăzut cu canale de
difuzie; 1- placă de beton armat(strat de rezistenţă); 2-strat de egalizare din mortar
de ciment; 3- barieră de vapori; 4- termoizolaţie; 5- strat suport al hidroizolaţiei;6-
hidroizolaţie; 7- canale de difuzie.

Fig.4.39. Acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat:

1- învelitoare din azbociment ondulat; 2- spaţiu de aer ventilat; 3- termoizolaţie;
4- barieră de vapori; 5- strat suport al termoizolaţiei(azbociment ondulat); 6- pană
prefabricată.

- 116 -
 Ca accesorii la acoperişuri se folosc jgheaburile şi burlanele.

Fig.4.40. Lucrări accesorii la acoperişuri:

a- jgheab; b- burlane; 1- învelitoare din tablă; 2- astereală; 3-cîrlig de susţinere; 4-
căprior; 5- jgheab; 6- burlane; 7- coturi; 8- perete; 9- brăţară de prindere.

În cazul acoperişurilor cu pod se pot prevedea tabachere sau

lucarne, care sunt construcţii realizate, ieşind din planul acoperişului, cu
ferestre care au ochiuri mobile.

4.10. Pardoseli
Suprafeţele din interiorul adăposturilor pe care se circulă sau care
asigură animalelor locul pe care stau în picioare sau culcate, se numesc
pardoseli.
Pardoselile au următoarele zone:
- zona destinată stabulaţiei animalelor, denumită şi zona de odihnă,
organizată în standuri sau în boxe;
- zona de depunere a dejecţiilor;
- zona de circulaţie.
Pardoselile se pot realiza din:
- pământ (fig.4.41);
- ceramică (fig.4.42);
- pietre artificiale (fig.4.43);
- cauciuc şi mase plastice (fig.4.44, 4.45);
- lemn (fig.4.46, 4.47);
- grătare (fig.4.48).

- 117 -
Fig.4.41. Pardoseală din argilă bătută(domeniu de utilizare: tren anterior la
standuri de taurine şi cabaline, întreţinute pe aşternut permanent cu grosime
redusă şi în adăposturile pentru ovine şi cabaline de reproducţie, întreţinute liber
pe aşternut permanent):
1-strat de argilă bătută, consolidată cu amestec de nisip sau zgură pe ultimii 5cm;
2- strat de balast sau pietriş; 3- pământ natural sau umplutură de pământ
compactată.

Fig.4.42. Pardoseli din cărămizi presate pline:

a- aşezate pe lat(domeniu de utilizare: standuri pentru taurine cu aşternut, zone
culcuş suine cu aşternut); b,c- aşezate pe muchie(domeniu de utilizare: standuri
cabaline pentru membrele posterioare şi alei cabaline, zone culcuş suine cu
aşternut şi alei suine , standuri taurine cu aşternut);1-cărămizi presate pline; 2-
rosturi umplute cu mortar de ciment sau cu mastic de bitum filerizat;3- lapte de
ciment pentru umplerea porilor; 4- mortar de poză; 5- spoială de bitum pe strat de
amorsaj, în cazul terenurilor de fundaţie umede; 6- beton B100; 7- balast (pietriş);
8- pământ natural sau umplutură compactată; 9- nisip.

- 118 -
 Fig. 4.43

Fig. 4.44

Fig. 4.43.Pardoseli din beton simplu:

a- fără strat termoizolant(domeniu de utilizare: adăposturi avicole):b- cu strat
termoizolant( domeniu de utilizare: adăposturi avicole) c- carosabilă, din beton
pentru drumuri( domeniu de utilizare: alei interioare pentru furajare cu remorci
tehnologice, alei exterioare din ferme); 1- beton B100; 2- balast (pietriş) 3-
pământ natural sau umplutură de pământ; 4- hîrtie Kraft; 5- granulit; 6- beton
vibrat B200; 7- balast cilindrat.

Fig. 4.44.Pardoseli din beton, cu strat de uzură din mortar de ciment:

a- sclivisită sau rolată( domeniu de utilizare: alei de circulaţie în adăposturi de
taurine sau suine , zone de defecare suine); b- cu strat suport termoizolant din
beton uşor ( domeniu de utilizare : standuri de taurine cu aşternut în grosime
redusă, zonă de furajare şi culcuş suine cu aşternut de grosime redusă);1- strat de
uzură din mortar de ciment , sclivisit sau rolat; 2- beton B200; 3- balast, pietriş
sau granulit; 4- pământ natural sau umplutură de pămînt;5- strat de uzură din
mortar de ciment impermeabilizat, drişcuit aspru sau pieptănat; 6- beton cu
granulit, zgură expandată sau scorie bazaltică; 7- spoială de bitum cu amorsaj
folie de polietilenă;8- balast(pietriş) 9- rost de dilataţie umplut cu mastic
bituminos.

- 119 -
 Fig. 4.45.

Fig. 4.46.

Fig. 4.45 Pardoseală din beton cu strat de uzură din mortar de ciment cu agregate
elastoplastice(domeniu de utilizare: zona de culcuş- furajare boxe suine, standuri
şi cuşete taurine fără aşternut):
1- strat de uzură din mortar de ciment cu granule mineralizate din deşeuri de
cauciuc,azbest,şi nisip; 2- beton cu granulit; 3- balast(pietriş) 4- pământ natural
sau umplutură compactată.

Fig. 4.46. Pardoseală cu covor de cauciuc plin, nervurat pe ambele feţe(domeniu

de utilizare: standuri şi cuşete taurine):
1-covor de cauciuc ;2- beton B100; 3- balast sau granulit ;4- pământ natural sau
umplutură compactată.

- 120 -
 Fig.4.47. Pardoseală din dulapi de lemn
(domeniu de utilizare: standuri taurine şi
cabaline ):
1- dulapi din lemn de răşinoase,
impregnat;2- rigle din lemn de stejar,
impregnat, 56x56mm; 3- beton B100; 4-
balast;5- pământ natural sau umplutură
compactată

Fig. 4.48

Fig. 4.49

- 121 -
Fig.4.48. Pardoseală din calupuri de lemn rostuite cu bitum ( domeniu de
utilizare: tern anterior la standuri de cabaline şitaurine, boxe cabaline cu aşternut
redus):
1- calupuri din lemn de esenţă tare, impregnat; 2- pat de nisip; 3- mastic
bituminos; 4- beton B100; 5- balast(pietriş); 6- pământ natural sau umplutură
compactată; 7- scîndură, 20 cm lăţime; 8- zid; 9- hidroizolaţie; 10- fundaţie.

Fig.4.49. Pardoseli din grătare:

a- dispuse în zona de depunere a dejecţiilor; b- dispuse pe toată zona de
stabulaţie a animalelor.

4.11.Lucrări de finisaje
Lucrările de finisare care se pot executa la o clădire sunt: tencuieli
interioare, tencuieli exterioare, socluri, vopsitorii.
Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută
a pereţilor sau a altor elemente de construcţii, având rol de protecţie,
decorativ şi izolator.
Tencuielile sunt realizate de obicei din trei straturi: şpriţ, grund şi
strat vizibil.
Şpriţul este un strat subţire din mortar de 2…3 mm grosime.
Grundul este stratul de bază al tencuielilor, sau stratul de nivelare
care se aplică pe şpriţul proaspăt întărit în una sau două reprize cu mortar,
realizat cu nisip cu granulaţie 0…3 mm, var, ciment şi apă.
Stratul vizibil sau de finisaj se aplică pe grundul întărit şi umezit în
prealabil. Grosimea stratului vizibil este de 3-4 mm.
Placarea la interior sau la exterior a elementelor de construcţii are
drept scop:
- să asigure protecţia acestora;
- să permită o întreţinere uşoară prin spălare;
- să garanteze o durabilitate mare în timp a finisajului;
- să se obţină efecte decorative.
Pentru placaje se poate folosi faianţa, plăcuţele smălţuite tip
Cesarom, plăci din piatră naturală, plăci care imită piatra naturală, cărămizi
de placaj.
Prin zugrăveală se înţelege stratul protector cu care se acoperă
suprafeţele tencuite ale pereţilor sau tavanelor.
Văruirea sau spoiala cu lapte de var constă din aplicarea pe pereţi
sau tavane a două sau trei straturi succesive de lapte de var stins, trecut
printr-o sită deasă.
Zugrăveala poate fi simplă, în culori, cu desen.

- 122 -
 Lucrările de vopsitorie constau din acoperirea elementelor din lemn
sau metal, precum şi a pereţilor cu un strat de lac sau vopsea.Vopsitoriile
pot fi în ulei pe tencuială, pe lemnărie, pe suprafeţe metalice.
Trotuarele sunt fâşii de pardoseli exterioare executate în jurul
clădirilor, lipite de ziduri, cu pante de scurgere.Ele se execută din bolovani
de râu, cărămmidă aşezată pe lat sau pe muchie, beton simplu turnat, dale
din beton, asfalt.
Lăţimea trotuarului variază între 0,80-1,20 m.

CAPITOLUL 5

Elemente de fizica construcţiilor

5.1 Conceptul de confort termic

Dintre toate elementele de microclimat, se apreciază că temperatura
deţine cel mai important rol, după unii autori acest factor având o pondere
de circa 80% din totalul acestor elemente.
La clădiri neizolate termic s-a stabilit, pe bază de măsurători, că
pierderea maximă de căldură are loc prin acoperiş, urmând apoi, în ordine,
pierderile prin ventilaţie, prin pereţi, pardoseli şi ferestre, situaţie ilustrată
în figura 5.1.

- 123 -
 Fig.5.1. Pierderile de căldură la o clădire neizolată termic.

Dacă la alcătuirea elementelor de construcţie enumerate trebuie

avute în vedere, cu prioritate, criteriile de izolare termică, nu este mai puţin
lipsit de importanţă cerinţa ca la pereţi şi, mai ales, la pardoseli să se
asigure o temperatură apropiată de cea a aerului de la interiorul
adăpostului, întrucât animalele vin în contact direct cu aceste elemente de
construcţie.
Prin izolare termică se înţeleg măsurile constructive care trebuie
luate pentru împiedicarea pierderilor sau aportului de căldură, în scopul
păstrării unei anumite temperaturi prescrise în interiorul construcţiilor, în
funcţie de destinaţia lor.
O clădire bine izolată termic este răcoroasă vara şi călduroasă iarna.
Pe lângă aceste calităţi de confort interior, o astfel de clădire este şi
economică în exploatare, deoarece este necesară o cantitate mai mică de de
combustibil pentru încălzire în timpul iernii.
Temperatura este un parametru scalar de stare care depinde de timp
( τ ) cu ajutorul căreia se apeciază starea de încălzire a aerului, a
elementelor de copnstrucţie şi a corpurilor în general; simbolul
temperaturii este litera grecească θ (theta), iar unitatea de măsură este
gradul Celsius ºC) sau gradul Kelvin (K).
Transmisia căldurii poate avea loc pe trei căi, respectiv prin
conducţie, convecţie şi radiaţie.
Transmisia căldurii prin conducţie este prezentată în (fig.5.2) şi se
poate estima cu ajutorul relaţiei :

- 124 -
 Fig. 5.2. Transmisia căldurii prin conducţie.

Q =λ S(θsi – θse) • τ
d
în care :
- Q este cantitatea totală de căldură transmisă, în kcal sau J;
- λ este coeficientul de conductivitate termică a materialului, exprimat
în kcal/m • h • ºC sau în W/m • K;
- S este suprafataţa elementului omogen de construcţie, în m²;
- θsi este temperatura suprafeţei interioare a elementului de
construcţie, în ºC sau K ;
- θse este temperatura suprafeţei exterioare a elementului de
construcţie, în ºC sau K;
- d este grosimea elementului de construcţie în m;
- τ este timpul, în h;
Coeficientul de conductibilitate termică λ este o caracteristică
termo-fizică de bază a materialelor de construcţie, care depinde de
proprietăţile lor fizice (structură, porozitate, greutate specifică,
temperatură, umiditate) şi reprezintă numarul de kcal sau Watt • h care trec
în timp de 1 h, printr-un strat gros de 1m din materialul respectiv, având
suprafaţa de 1m², la o diferenţă de temperatură între cele două suprafeţe de
1ºC sau 1K.
Transmisia căldurii prin convecţie este reprezentată în (fig.5.3) şi
se poate exprima cu ajutorul relaţiilor :

- 125 -
 Fig.5.3. Transmisia căldurii prin convecţie.
qc = αc • S (θi - θsi ) τ = αc • S • Δ θi • τ;

qc΄ = αc΄• S (θe - θse ) τ = αc΄• S • Δ θe • τ;

în care :
- qc este cantitatea totală de căldură primită ;
- qc΄ este cantitatea totală de căldură cedată ;
- αc este coeficientul de transfer termic prin convecţie la suprafaţa
interioară a elementului de construcţie;
- α΄c este coeficientul de transfer termic prin convecţie la suprafaţa
exterioară a elementului de construcţie;
- S este suprafaţa elementului de construcţie;
- Δ θi este diferenţa de temperatură între aerul din interior şi suprafaţa
dinspre interiorul încăperii a elementului de închidere;
- Δ θe este diferenţa de temperatură între suprafaţa de la exterior a
elementului de închidere şi aerul exterior;
- τ este timpul în h;
Transmisia căldurii prin radiaţie este prezentată în (fig.5.4) şi se calculează
după următoarea formulă:

- 126 -
 Fig.5.4. Transmisia căldurii prin radiaţie

4
 T 
qr  cr  
 100 
în care,
qr este fluxul de căldură radiată;
cr este coeficientul de radiaţie şi reprezintă cantitatea de căldură radiată
de 1 m² într-o oră în vid la o temperatură absolută a suprafeţei radiante
egală cu 373 K , temperatură echivalentă cu 100° C;
T este temperatura suprafeţei radiante în K.

5.2.Transmisia căldurii prin elementele de

construcţie
În realitate transmisia căldurii nu se poate face niciodată numai pe
una din cele trei căi, ele se însoţesc, una din ele predominând după caz.
Căldura primită sau cedată de suprafeţele pereţilor în cadrul schimbului de
căldură cu mediul ambiant reprezintă suma căldurii primită sau cedată prin
convecţie şi radiaţie, ceea ce se exprimă prin coeficientul de schimb
superficial αi , respectiv αe şi care se exprimă prin relaţiile:
αi = αc + αr
αe = α΄c + α΄r .
Inversul acestor coeficienţi defineşte rezistenţa la primire Ri ,
respectiv rezistenţa la cedare a căldurii Re la transfer termic prin suprafaţă:

1
Ri 
i

1
Re 
e

- 127 -
 În practica proiectării pentru calculul termic al clădirilor se
foloseşte coeficientul de transmisie termică totală:

1
Ko 
1 d 1
 
i  e

şi care reprezintă cantitatea de căldură ce trece în regim staţionar

printr-o suprafaţă de 1m² în timp de o oră şi pentru o diferenţă de
temperatură într cele două medii de 1° C sau 1K.

Inversul acestui coeficient

1/K0=R0=1/ αi +d/λ+ 1/αe=Ri+R+Re

De cele mai multe ori însă,elementele de construcţie sunt alcătuite

dintr-un număr (n) de straturi şi în acest caz:

R0=1/K0=1/ αi+Σ d/λ+1/αe

Pentru uşurarea calculelor privind pierderile de căldură, valorile

coeficientului K0 sunt intabulate pentru diferite variante de alcătuire a
elementelor de construcţie (Tabelul5.1).

- 128 -
 Tabelul 5.1
Valorile coeficientului de transmisie termică a căldurii K0
pentru diverse elemente de construcţie
Denumirea elementului Grosime Ko
cm W/m²K Kcal/m
-pereţi exteriori din cărămizi pline; 24,0 1,98 1,7
-pereţi exteriori din cărămizi cu goluri verticale tip GVP; 36,5 1,18 1,0
29,0 1,40 1,2
24,0 1,50 1,3
-pereţi exteriori din blocuri mici de beton cu granulit; 29,0 1,08 0,9
39,0 0,87 0,7
-pereţi exteriori din blocuri mici de beton celular; 19,0 1,24 1,0
24,0 1,04 0,9
-pereţi exteriori din panouri mari de beton de granulit; 26,0 1,51 1,3
-planşeu de beton armat monolit în grosime de 8 cm, izolat
termic cu plăci semirigide de vată minerală în grosime de 6
cm şi hidroizolaţie din două straturi de pânză şi un strat de
carton asfaltat, inclusiv betonul de pantă(9cm) şi şapa
suport de egalizare (4….5cm); X 1,04 0,9
-idem, cu izolaţie termică de 8 cm; X 0,87 0,7
-acoperiş cu strat de aer ventilat,având următoarea
succesiune a straturilor, de jos în sus:
-strat suport din azbociment ondulat, cu grosimea de
6mm;
-barieră de vapori din folie de polietilenă cu grosimea de
0,2mm;
-termoizolaţie din vată minerală cu grosimea de 6cm;
-strat de aer ventilat cu grosimea de 5cm;
-învelitoare de azbociment ondulat cu grosimea de 6 mm;
x 0,99 0,8
-idem, dar cu termoizolaţie din plăci de polistirn expandat
cu grosimea de 48 mm; x 0,65 0,5
-idem, dar cu termoizolaţie din plăci de polistiren expandat
de grosime de 36 mm; x 0,80 0,6

- 129 -
-acoperiş sandviş având următoarea succesiune a
straturilor, de jos în sus:
-strat suport de azbociment ondulat, cu grosimea plăcii de
6 mm;
-barieră de vapori din folie de polietilenă cu grosimea de x 1,17 1,0
0,2mm;
-termoizolaţie din vată minerală cu grosimea de 6 cm;
-învelitoare din azbociment ondulat cu grosimea plăcii de
6mm;
-idem,dar cu termoizolaţie din plăci de polistiren expandat
cu grosimea de 48 mm; x 0,72 0,6
-idem, dar cu termoizolaţie din plăci de polistiren expandat
cu grosimea de 36 mm; x 0,92 0,7
-uşi exterioare simple din lemn; X 3,49 3,0
-uşi exterioare din oţel; x 5,82 5,0
-ferestre exterioare simple din lemn, cu geamuri simple; x 5,23 4,5
-ferestre exterioare simple din metal; x 5,82 5,0
-ferestre exterioare duble din lemn; x 2,33 2,0
-ferestre exterioare duble din metal; x 3,26 2,8
-ferestre exterioare din sticlă rotalit; x 2,91 2,5
5.3 Calculul pierderilor de caldură prin elementele
de construcţie
Mărimea pierderilor de căldură în unitatea de timp (1h) dintr-o
încăpere este proporţională cu suprafaţa de transfer termic(S,în m²) a
elementelor ce delimitează încăperea, cu valoarea coieficientului de
transmisie termică totală(K0) şi cu diferenţa de temperatură dintre aerul
interior (θi) şi cel exterior(θe).În aceste condiţii pierderea totală de caldură
se obţine cu relaţia:

Q= K0•Δθ•S

Δθ= θi- θe

În practica priectării, valoarea pierderilor de căldură prin

elementele de construcţie (QE)se calculează cu formula indicată de STAS
1907-78:

QE=m•S •K0(θi- θe)+C• KC(θi- θe)+Sp• Ks(θi- θe)

- 130 -
 Pentru asigurarea confortului în interiorul adăposturilor,este necesar
ca transferul de căldură prin elementele de construcţie să fie la limita unor
valori minime,condiţie care impune respectarea inegalităţii:

Ro ef> Ro nec

Ro ef este rezistenţa efectivă la transmisia termică totală a căldurii;

este rezistenţa termică minimă necesară aelementului de construcţie ,luat

în consideraţie.

Ro nec=(θi- θe/ Δθimax)·Ri·n

Δθimax=θi-τr

5.4 Sisteme de ventilaţie .Metode de calcul

5.4.1 Calculul ventilaţiei după criteriul concentraţiei
maxime
admise de bioxid de carbon
La luarea în considerare a concentraţiei maxime admisă de bioxid
de carbon, formula de calcul este următoarea:

V=C/C1-C2
V este volumul de aer măsurat în m³, ce trebuie introdus în adăpost
în decurs de 1h;
C-cantitatea de bioxid de carbon eliminată de animale ,exprimată in
(l/h);
C1- cantitatea de bioxid de carbon,exprimatăîn l/m³,admisă ca
limită maximă în adăposturile pentru animale;
C2- cantitatea de bioxid de carbon,exprimată în l/m³,conţinută de
aerul exterior şi care se ia în calculcul cu valoarea de 0,3‰ respectiv 0,3l/
m³.

5.4.2 Calculul ventilaţiei după criteriul umidităţii relative

maxime admise în adăpost

- 131 -
 În acest caz formula de calcul este următoarea:

V=U/U1-U2
V este volumul de aer măsurat în m³, ce trebuie introdus în adăpost
în decurs de 1h;
U-cantitatea de vapori de apa eliminată de animale la care se
adaugă cantitatea de vapori de apă ce provin din alte surse(g/h);
U1-umiditatea absolută a aerului interior , corespunzătoare
umidităţii relative maxime admise în adăpost şi temperaturii minime
admise pentru aerul interior(g/ m³);
U2-umiditatea absolută a aerului exterior exprimată g/ m³.

5.4.3 Calculul ventilaţiei după criteriul producţiei de

căldură
În acest caz ,calculul se efectuează cu ajutorul relaţiei:

V=Qa-QE/Ii-Ie
în care:
V este debitul de aer necesar a fi ventilat în decurs de oră, în m³/h;

Qa-cantitatea de căldură degajată de animale ;

QE-cantitatea de căldură ce se pierde prin elementele de construcţie;
Ii,Ie-cantitatea de căldură conţinută de un metru cub aer din interior
respectiv din exterior.

5.4.4 Sisteme de ventilaţie

În adăposturile de animale ventilaţia poate fi naturală sau mecanică.

5.4.4.1 Ventilaţia naturală

Prin deschiderea uşilor şi a ferestrelor,precum şi prin unele
neetanşeitaţi ale construcţiei se asigură ventilaţia în sistem natural
neorganizat.
O a doua variantă a sistemului de ventilaţie naturală este ventilaţia
naturală organizată, sistem în care schimbul de aer se face prin golurile de
uşi şi ferestre, la care se adaugă şi alte deschideri speciale destinate acestui
scop(tuburi, canale, coşuri, fante). În fig.5.5 sunt prezentate două scheme
privind circulaţia aerului în sistemul de ventilaţie naturală organizată.

- 132 -
 Fig.5.5. Schema circulaţiei aerului în sistemul de ventilaţie naturală organizată:
a- accesul aerului prin ferestre; b- accesul aerului prin goluri speciale de
ventilaţie.

5.4.4.2 Ventilaţia mecanică

În adăposturile pentru animale ventilaţia mecanică se poate realiza
în trei moduri:
-prin suprapresiune, când aerul proaspăt este introdus forţat de
ventilatoare, iar evacuarea aerului din interior se face prin coşuri de
ventilaţie;
-prin subpresiune(aspiraţie), în care aerul viciat se elimină forţat cu
ajutorul ventilatoarelor iar aerul proaspăt pătrunde prin golurile din pereţi;
-mixt,in care circulaţia aerului este asigurată cu ajutorul ventilatoarelor.
Schemele funcţionale ale celor trei sisteme sunt prezentate în figura 5.6.

Fig. 5.6. Schema funcţională a ventilaţiei mecanice:

a- prin suprapresiune; b- prin sbpresiune(aspiraţie);c- mixt.

5.5 Bilanţul termic şi factorii care îl influenţează.

În interiorul adăposturilor pentru animale se asigură un bilanţ
termic pozitiv, la nivelul domeniului optim de metabolism, numai atunci
când cantitatea de căldură degajată de animale este mai mare sau cel puţin
egală cu cantitatea de căldură pierdută prin elementele de construcţie şi
prin ventilare, bilanţ care se exprimă cu relaţia:

- 133 -
 QD>QE+QV

în care:
QD este cantitatea de căldură degajată de animale cazate în adăpost;
QE- cantitatea de căldură care se pierde prin elementele de închidere
ale construcţiei;
Qv- cantitatea de căldură care se pierde în procesul de ventilaţie:

Qv=V(Ii-Ie)

V-debitul de aer ce trebuie introdus în adăpost,în decurs de o oră;

Ii,Ie-entalpia aerului de la interior, respectiv de la exterior.
Atunci când pierderile de căldură prin ventilaţie şi elementele de
construcţie nu pot fi acoperite de cantitatea de căldură degajată de animale
este necesar un aport suplimentar de căldură,notat cu Qs a cărui mărime se
stabileşte cu relaţia:

Qs=(QE+QV)-QD

5.6. Iluminarea naturală şi artificială. Metode de

calcul
În funcţie de dispunerea suprafeţelor vitrate, se disting următoarele
sisteme de iluminare:
-iluminarea laterală;
-iluminarea zenitală(de sus), prin luminatoare;
-iluminarea combinată.
Indicele de iluminare,notat cu simbolul i,reprezintă raportul dintre
suprafaţa vitrată destinată iluminării încăperii şi suprafaţa pardoselii.
În ţara noastră sunt normaţi indicii de iluminare conform valorilor date
în tabelul 5.2.

- 134 -
 Tabelul 5.2

Indici de iluminare
Destinaţia adăpostului Indice de iluminare
Vaci de lapte 1/20
Maternitate vaci 1/20
Tineret bovin de reproducţie 1/16
Tineret bovin la îngrăşat 1/20
Bovine adulte la îngrăşat 1/25
Iepe cu mânji 1/18(boxe)
Armăsari 1/18
Cai de muncă 1/25
Scroafe gestante şi vieri 1/18…1/20
Maternitate scroafe 1/18
Tineret porcin de reproducţie 1/16
Porcine la îngrăşat 1/25
Maternitate ovine 1/20
Găini ouătoare 1/18…1/20
Găini ouătoare şi pui 1/10
Palmipede 1/14

Iluminarea artificială se foloseşte pe de o parte, în scopul

suplimentării luminii naturale până la nivelul minim necesar animalelor,
cât şi muncitorilor care efectuează operaţiile de îngrijire şi exploatare a
animalelor, iar pe de altă parte, în scopuri exclusiv tehnologice.
Instalaţiile de lumină din adăposturi folosesc lampi electrice cu
incandescenţă, fluorescente,cu vapori de mercur şi dispun de dispozitive
adecvate care pot oferi diferite programe de lumină deosebite intre ele, în
special la pasari.
Iluminatul artificial poate fi apreciat în W/m².Literatura de
specialitate recomandă:
-2,5W/ m² la bovine;
-4,5W/ m² în maternităţi pentru vaci;
-5W/ m² în maternităţi pentru scroafe şi adăposturi pentru tineret porcin;
-2W/ m² în adăposturi pentru porci la îngrăşat;
-1,2 W/ m² în saivane pentru oi;
-3…4,5 W/ m² pentru găini ouătoare;
-3…3,5 W/ m² pentru tineret avicol destinat reproducţiei ;

- 135 -
 -3,5…1 W/ m² pentru puii de carne.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, Gh. şi col., 1974 – Elemente de calculul construcţiilor,

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
2. Bob, C., Velica, P., 1978 –Materiale de construcţii, Bucureşti Ed.
Didactică şi Pedagogică .
3. Belcea, N., Darie, M., 1978 –Acoperişuri, Institutul de Construcţii
Bucureşti.
4. Drăghicescu, C. şi col., 1967 – Materiale de construcţii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
5. Drăghici, C., 1979 – Microclimatul adăposturilor pentru animale,
Bucureşti, Ed. Ceres.
6.Duţă, Gh. şi col., 1976 – Instalaţii de ventilare şi climatizare, Bucureşti,
Ed. Didactică şi Pedagogică.
7. Focşa, V., 1972 – Clădiri civile, Institutul Politehnic Iaşi.
8. Focşa, V.,1975 – Hidrotermica şi acustica clădirilor, Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică.
9 .Ghenea, N., Belcea, N., Darie, M, 1974 – Construcţii agricole, Bucureşti
Ed. Didactică şi Pedagogică.
10.Gligor, V., Popescu, D. ,1975 – Principii de igienă la construcţiile
zootehnice, Bucureşti, Ed. Ceres.
11.Grama, I. şi col., 1960 – Construcţii agricole, Bucureşti, Ed.
Agrosilvică.
12.Gioncu, V. , 1975 – Teoria structurilor, Institutul Politehnic Timişoara.
13.Hangan, şi col.,1975 – Mecanica construcţiilor, Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică.
14.Ivan, M., 1973 – Statica construcţiilor(vol. 1), Institutul Politehnic
Timişoara.
15.Jerghiuţă, V.,1973 – Construcţii agricole, Institutul Politehnic Iaşi.
16.Marusciac, D., 1973 – Construcţii agricole, Institutul Politehnic Cluj-
Napoca.
17.Manoliu, I., 1977- Fundaţii şi procedee de fundare, Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică.
18.Negoiţă, Al. Şi col., 1976 – Construcţii civile, Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică.
19.Peştişanu, C., 1979 – Construcţii, Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică.

- 136 -
20. **** - Materiale de prezentare, Tîrgul de construcţii CAMEX, 2006.

- 137 -