CURS INIŢIERE MASOR

MODUL: MASAJ

SCOALA DE MASAJ TARACHIU

LECTOR : TARACHIU RĂDIŢA

CURS 1

CAPITOLUL 1

MASAJ- GENERALITĂŢI

1.1. Definiţie.Istoric.
 MASAJUL este definit drept “ o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului în scop
profilactic şi \ sau curativ, prin intermediul unor manevre, tehnici şi procedee manuale sau
instrumentale.

1.2. Condiţii materiale şi reguli pentru practicarea masajului.

Sala pentru masaj şi mobilierul aferent

Masajul trebuie să se facă în săli special amenajate, să fie spaţioase( min 12 mp), luminoase, bine
aerisite şi călduroase.Temperatura sălii de masaj trebuie să fie corespunzătoare celei de confort termic
(20-22 grade C.). Pereţii sălii vor fi placaţi cu faianţă sau vopsiţi în ulei, iar podeaua va fi acoperită cu
gresie sau parchet laminat, astfel încât să se poată curăţa şi dezinfecta uşor.Maseurul va avea grijă în
timpul lucrului să nu murdărească cu ulei sau cremă pereţii, podeaua sau alte accesorii din sala de masaj,
iar după terminarea masajului va avea grijă să lase curăţenie la locul de muncă.

Mobilierul va fi alcătuit din: mesele de masaj şi scaunele speciale, un dulap în care se vor păstra
cearceafurile, prosoapele , halatele, căşti pentru protejarea părului, dischete demachiante, creme şi
uleiuri, un dulap de perete unde se va organiza o mică farmacie a sălii de masaj, o chiuvetă cu apă
curentă (caldă- rece).Toate aceste produse trebuie să fie în termenul de garanţie şi să aibă traducere în
limba română.Mobilierul va fi astfel aranjat încât

cel care lucrează să aibă spaţiu suficient pentru a se putea deplasa şi mişca în voie în jurul acestuia.

Pe lângă masa de masaj este necesar să avem la îndemână şi suluri, perne tari sau saci cu nisip,
pentru sprijinul capului, trunchiului sau membrelor.

Lângă sala de masaj trebuie să existe un vestiar, o sală de aşteptare, o sală de odihnă, duşuri şi
instalaţii sanitare corespunzătoare.
 Reguli de igienă

Masajul impune respectarea unor reguli elementare de igienă, atât din partea maseurului, cât şi
din partea persoanelor care doresc să fie masate.

Maseurul trebuie să aibă un echipament de lucru curat şi cât mai simplu: pantaloni lungi şi o
bluză largă cu mâneci scurte pentru a nu-l stânjeni în mişcare. Se impune o atenţie deosebită în îngrijirea
mâinilor maseurului.Este obligatorie spălarea lor înainte şi după fiecare şedinţă, pentru a evita
transmiterea germenilor patogeni de la o persoană la alta.Unghiile vor fi tăiate scurt şi pilite.Este
contraindicată purtarea inelelor, brăţărilor sau a altor podoabe care pot produce leziuni sau iritaţii pe
pielea subiectului.Masorul nu va folosi parfum sau deodorant cu miros puternic şi nu va fuma în sala de
masaj.

Subiectul trebuie să se prezinte în sala de masaj respectând regulile de igienă a corpului şi a

îmbrăcămintei.Pentru că masajul se execută în general direct pe piele, subiectul, înaintea şedinţei de
masaj , va scoate complet hainele de pe regiunea ce urmează a fi masată şi pe acelea care ar putea
stânjeni în respiraţia liberă, în circulaţia sângelui şi în mişcările segmentelor.Subiecţii vor fi dezbrăcaţi în
aşa fel încât să se poată executa corect manevrele de masaj, dar respectând sentimentele de pudoare
ale fiecăruia.Părţile masate vor fi acoperite cu un cearşaf sau prosop înainte de a continua masajul.

Subiectul se va prezenta la masaj după golirea vezicii urinare şi a colonului.Şedinţele de masaj se

fixează astfel încât să se încheie cu o jumătate de oră înaintea meselor principale și nu se fac imediat
după mese.

Reguli metodice

Pentru execuţia tehnică a masajului se vor alege poziţii cât mai comode pentru subiect şi maseur.

Subiectul va avea, în timpul şedinţei de masaj, o poziţie cât mai comoda,de repaus cu
musculatura relaxată, evitând încordarea fizică şi psihică.

Masajul se începe prin manevre simple, suple, uşoare, cu caracter pregătitor şi progresează încet,
ca amplitudine şi ritm, până ating intensitatea propusă, după care încep să scadă treptat, iar şedinţa se
încheie prin manevre lungi, liniştitoare.
 Durata şedinţei de masaj variază după preferinţe şi după necesităţi.

Aptitudinile şi pregătirea maseurului

Maseurul trebuie să fie sănătos, rezistent la oboseală, cu o construcţie robustă, o musculatură

bine dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună, un simţ tactil bine dezvoltat, un auz fin, vederea bună,
cu aptitudini psihice deosebite.Mâinile masorului trebuie să fie puternice, pielea de pe palme trebuie să
fie moale, uscată şi netedă, iar degetele suple şi abile.

Masorul trebuie să posede o serie de cunoştinţe de bază:

♥ de anatomie şi biomecanică privind forma, structura corpului şi mobilitatea articulară;

♥ de fiziologie privind funcţiile organismului;

♥ să cunoască cele mai importante semne în diagnosticarea unor stări patologice.

Exerciţii pregătitoare pentru masori

Masajul fiind o activitate fizică, necesită o etapă pregătitoare de „încălzire” a masorului, respectiv
a extremităţilor membrelor superioare ale sale.Această etapă va cuprinde exerciţii pasive şi active
pentru degete, pumni, antebraţe şi coate.

CAPITOLUL II

NOŢIUNI DE ANATOMIE

2.1 Structuri anatomice

Masajul, indiferent de forma sub care se aplică, se adresează, în primul rând pielii, acţiunea
mecanică fiind transmisă şi ţesuturilor subiacente.De aceea un masor trebuie să posede noţiuni de
anatomie şi fiziologie despre piele şi despre restul structurilor anatomice aflate sub ea, cum sunt:
oasele, articulaţiile, muşchii, nervii etc.Noţiunile de anatomie mai sunt necesare pentru stabilirea şi
delimitarea zonelor topografice, ce urmează a fi masate.

Pielea
 Pielea este un organ complex care înveleşte corpul omului.Suprafaţa pielii unui adult este de 1,60
mp, având o greutate totală de 13 kg (3,5 kg la cadavru). Grosimea pielii variază în funcţie de regiunea
corpului, de sex, vârstă etc. şi se îngroaşă odată cu vârsta.

Pielea se mulează pe corp în funcţie de relieful întâlnit în unele locuri fiind lipită de oase, ca de
ex. pe faţa antero-internă a gambei şi pe piept. În anumite regiuni sub piele se observă traseul venelor
superficiale.

Structura pielii

Pielea este constituită din epidermă (strat superficial, foarte subţire) , dermă (strat profund), iar sub
dermă se găseşte hipoderma , care face legătura între piele şi organele aflate sub ea.

Epiderma este alcătuită din 5 straturi: bazal (germinativ), granulos, lucios, cornos şi
descuamant.În stratul bazal nu au loc schimburi dintre dermă şi epidermă, aici formându-se melanina,
substanţa care colorează pielea şi în care se formează celulele epidermei.În profunzimea stratului
cornos se găsesc celule voluminoase, transparente, care formează stratul lucid iar spre exterior sunt
celule turtite sau aplatizate.Aceste celule conţin cheratină.Celulele aplatizate se deplasează spre
exteriorul păturii cornoase iar în drumul lor, datorită depărtării de sursa de hrană, suportă transformări
în metabolism şi în momentul în care ajung în stratul descuamant sunt în stare avansată de
uscare.Datorită acestui fapt ele se exfoliază şi cad de pe suprafaţa pielii, acest proces numindu-se
„proces de descuamare”.Pe suprafaţa pielii există adâncituri mici , mai mult sau mai puţin vizibile cu
ochiul liber , şi foarte mulţi pori. Porii pielii sunt orificiile canalelor care o străbat, ele venind din
profunzime. Aceste canale sunt de două feluri: prin unele iese sudoarea şi prin altele sebum, o grăsime
lichidă.

Derma este formată din fibre elastice şi conjunctive.În dermă se găsesc vase de sânge,
prelungiri ale nervilor, corpusculi tactili, glandele sudoripare, glandele sebacee şi foliculii piloşi prin care
trec firele de păr.

Derma este formată din două zone:

 - superioară ( în care se găsesc papile dermice, care au forma unor creste iar în zona palmară au
forma unor curbe cu o aşezare unică pentru fiecare individ).Fibrele de colagen din această zonă sunt
mai numeroase( ruperea lor cauzând apariţia striaţiilor sau vergeturilor) faţă de fibrele de elastină care
formează o reţea ce înconjoară cu ramificaţiile ei fibrele de colagen.Ambele tipuri de fibre formează o
solidă bază de susţinere.

- inferioară (chorion) care constituie derma propriu-zisă, reprezintă aproximativ 4/5 din grosimea
dermei.

În dermă, unde se găseşte o bogată reţea vasculară, au loc schimburi nutritive.

Hipodermul este partea profundă a pielii care face legătura cu ţesuturile subiacente.Ea este
alcătuită din ţesut conjunctiv şi ţesut adipos care permit alunecarea pielii pe ţesuturile aflate
dedesubt.Ţesutul subcutanat face legătura dintre ţesuturile şi organele corpului.În hipoderm se gasesc
numeroase vase de sânge şi limfă, filete nervoase, etc.Ţesutul conjunctiv apără organismul împotriva
agenţilor patogeni şi contribuie la regenerarea ţesuturilor.

Derma şi hipoderma nu sunt strict delimitate, fasciculele lor interferându-se unele cu

altele.Grosimea stratului profund variază în funcţie de muşchii şi organele aflate dedesubt.

Vasele pielii - pielea cu numeroasele sale reţele de vase sanguine şi de limfă , constituie un
însemnat izvor de sânge. Prin mecanisme reflexe, acesta menţine echilibrul între circulaţia sangvină
superficială şi cea profundă.Vasele pielii pot stoca până la 1,5 litri de sânge și cu acest rezervor natural,
care este pielea, organismul poate echilibra dinamica sângelui în unele boli de inimă sau de ficat.

Nervii pielii - reţeaua vasculară a pielii se împleteşte cu o vastă reţea nervoasă, ale cărei
elemente ajung până la baza epidermei.Pielea este un organ senzitiv-senzorial de recepţie şi de
informaţie.În grosimea sa, se găseste un număr mare de corpusculi tactili, termici (pentru cald şi rece) şi
pentru sensibilitatea dureroasă.

Originea nervilor senzitivi şi motori este măduva spinării, iar a celor care acţionează asupra
glandelor şi vaselor este în sistemul nervos vegetativ simpatic.Datorită acestei reţele nervoase, frigul,
căldura, loviturile, arsurile etc., sunt transmise, într-o fracţiune de secundă, la centri nervoşi, care dau
comandă imediată către efectori.

Anexele pielii

Glandele sebacee

Îşi au sediul în derm, de fiecare fir de păr fiind ataşată câte o astfel de glandă. Glandele sebacee
secretă sebum, o substanţă în a cărei compoziţie intră: lipide, colesterină, resturi celulare etc.Secreţia
glandelor sebacee depinde de felul alimentaţiei.Sebumul unge părul, pielea pe care o face suplă, o
fereşte de uscare şi de pătrunderea în ea a lichidelor din afară.Împreună cu substanţele acide care se
formează la suprafaţa pielii, ca urmare a evaporării sudorii, sebumul formează un strat subţire, cu
reacţie acidă (pH 5-6), cu rol protector al pielii împotriva pătrunderii microorganismelor.Prin spălare,
stratul de acid dispare, el refăcându-se destul de repede, după 2-3 ore.

Glandele sudoripare

Aceste glande îşi au sediul în derm, de unde îşi trimit secreţia (sudoarea) la suprafaţa pielii prin
nişte canale, ale căror orificii externe poartă denumirea de pori.Numărul porilor de pe pielea unui adult
este de aproximativ trei milioane.Cele mai multe glande sudoripare se află pe trunchi, gât, membre,
axile, palme, plante etc.Sudoarea conţine 99 % apă, puţină sare, urme de uree, resturi metabolice, acizi
aminaţi, o substanţă alcalină, acizi graşi.Producţia de sudoare este permanentă, ea neajungând însă în
întregime la suprafaţa pielii, fiind absorbită la nivelul stratului cornos.Sudoarea curăţă pielea, distruge
microbii de la suprafaţa sa şi contribuie la eliminarea unei anumite cantităţi de uree.

Transpiraţia este un proces fiziologic normal, rolul său principal fiind menţinerea constantă a
temperaturii interne a corpului.Transpiraţia intervine ori de câte ori temperatura ambiantă creşte.

Părul

Părul este un filament cornos, implantat oblic în derm. Rădăcina părului este aşezată pe o papilă
vasculară, prin intermediul căreia primeşte hrana necesară.La suprafaţa pielii părul este constituit dintr-
un strat cornos, în compoziţia căruia intră grăsimi, pigmenţi şi chiar aer. Lângă rădăcină, fiecare fir de păr
are câte o glandă sebacee şi un muşchi care îl zburleşte.
 Unghiile

Unghiile sunt plăci cornoase, semitransparente care acoperă extremităţile degetelor, având rădăcina
înfiptă sub pliul îndoit al pielii.Rădăcina unghiei şi patul pe care se află sunt formate din celule
asemănătoare celor din stratul cornos al pielii. Creşterea maximă a unghiei este între 5 - 30 de ani, ca
apoi să scadă.

Ţesutul subcutanat

Se găseşte sub piele, pe care o separă de masele musculare.Este constituit din fibre elastice şi din
numeroase vase sangvine şi limfatice, realizând un strat elastic şi mobil între piele şi muşchi.Când acest
ţesut este încărcat excesiv cu celule adipoase, el se umflă şi îşi pierde laxitatea pielea devenind mai puţin
mobilă

Compoziţia pielii

Pielea este alcătuită din:

♥ apă (72%), care este de fapt o soluţie de săruri minerale: calciu, magneziu, potasiu, sodiu, cupru, fier,
zinc, fluor, arsenic, fosfor, iod, sulf, etc.

♥ proteine, ele constituind „scheletul” dermei şi epidermei, cu cele trei substanţe caracteristice pielii:
keratina, colagenul şi pigmenţii:

• keratina este concentrată în epiderm, păr şi unghii;

• colagenul este elementul esenţial al substanţei intercelulare a ţesutului conjunctiv, al cărui

dezechilibru antrenează îmbătrânirea;

• pigmenţii (melanină) care dau culoarea neagră a părului. Datorită conţinutului în fier şi sulf.

♥ alte substanţe: lipide, colesterol, steroli etc.

Funcţiile pielii

Pielea este un organ protector al întregului organism, pe care îl apără de toate agresiunile externe:
 ♥ prin reţeaua nervoasă, senzitivă, pielea ne informează despre starea mediului ambiant şi
despre cele mai neînsemnate agresiuni externe (înţepături, presiuni etc.) la care organismul
reacţionează prompt prin gesturi reflexe;

♥ prin mantaua acidă protectoare formată la suprafaţa pielii apără organismul împotriva
microbilor şi mucegaiurilor.Pentru ca această protecţie să nu dispară şi să se reconstituie după spălare
nu vor fi folosite săpunuri şi detergenţi prea alcalini, ci numai produse neutre.

♥ la nivelul pielii are loc un schimb de gaze: din exterior pătrunde oxigen iar din interior se
elimină dioxid de carbon.Totodată prin intermediul sudorii se elimină din organism şi produşii
nefolositori, aceasta constituind funcţia excretorie a pielii. Tot prin piele sunt absorbite dinafară unele
substanţe chimice sau biologice conţinute în produsele cosmetice,farmaceutice sau în cele folosite
pentru masaj.

♥ funcţia endocrină a pielii este asigurată de histamina secretată de aceasta , care se varsă în
sânge, acest hormon acţionând asupra vaselor de sânge pe care le dilată.Tot pielea mai secretă anumite
substanţe care acţionează asupra glandelor genitale, fapt pentru care unii cercetători o consideră o
glandă sexuală accesorie.( feromoni).

ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

APARATUL DIGESTIV
 Este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şi ulterior absorbţia
lor. În acelaşi timp, la nivelul ultimului segment al tubului digestiv, rectul, se realizează eliminarea
resturilor neabsorbite, prin actul defecaţiei.

Aparatul digestiv este alcătuit din:

1. Tub digestiv: cavitate bucală (limba şi dinţii), faringe, esofag, stomac, intestin
subţire, intestin gros;
2. Glande anexe: glande salivare, ficatul, pancreasul.
Tubul digestiv

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv şi conţine limba şi dinţii.

Faringele este un conduct musculo - membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul
vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se îngustează
de sus în jos, cu lungimea de 15 cm.
 Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre
stomac.În traiectul său străbate regiunea cervicală, toracală, diafragma şi ajunge în abdomen,
terminându-se în stomac, descriind curburi în plan sagital şi frontal. Lungimea lui este de 25 cm.

Stomacul se afla în abdomen, în loja gastrică, între splină şi ficat . Are forma literei „J”, cu o
porţiune verticală mai lungă şi una orizontală mai scurtă.

Intestinul subţire - stomacul se continuă cu duodenul, care este prima porţiune (fixă) a
intestinului subţire şi are formă de potcoavă, cu concavitatea în sus, în care se află capul pancreasului.
Are o lungime de 25 cm. Cealaltă porţiune a intestinului subţire (mobilă) este jejuno-ileonul care se
continuă cu intestinul gros.

Intestinul gros - se deschide la exterior prin orificiul anal şi are o lungime de 1,50 m., calibrul lui
având la origine 7 cm. iar terminal 3 cm. Prezintă mai multe porţiuni: cecumul (are anexat apendicele),
colonul ascendent, transvers, descendent, sigmoid şi rectul (cu orificiul anal).

Glandele anexe

Glandele salivare sunt mici (situate în cavitatea bucala) şi mari (parotidele, sublingualele,
submaxilarele).

Ficatul este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este un organ aşezat în partea
dreaptă a abdomenului superior, în loja hepatică,are o consistenţă fermă şi o culoare brună, cântăreşte
aprox.2300- 2500g, având rol metabolic şi de glandă exocrină deoarece secretă bila (produsul de
secreţie al hepatocitelor, celulele hepatice), ce este depozitată în vezicula biliară.

Sărurile biliare scindează lipidele şi intervin astfel în absorbţia grăsimilor şi a vitaminelor

liposolubile (vitam. A, D, E K).

Pancreasul este o glandă voluminoasă, anexată tubului digestiv, având atât funcţie exocrină cât şi
endocrină.Forma pancreasului este de ciocan sau a unui J culcat, are o lungime de aproximativ 15 -20
cm şi grosime de 2 cm, este situat în spatele stomacului şi în faţa coloanei vertebrale, având o dispoziţie
transversală; secretă sucul pancreatic; produce hormonul insulină care reglează nivelul glucozei în sânge.
 Digestia are loc la nivelul următoarelor segmente:

 Cavitate bucală - digestie bucală-are ca rezultat formarea bolului alimentar;

 Stomac - digestie gastrică-are ca rezultat formarea chimului gastric;
 Intestinului subţire - digestie intestinală-chilul intestinal;
 Intestinului gros - digestia intestinului gros - rezultând materiile fecale.
Defecaţia reprezintă actul reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect în mediul
extern. Acest proces este coordonat de centri nervoşi din măduva spinării şi controlat de scoarţa
cerebrală; în condiţii obişnuite rectul este gol.

Absorbţia intestinală reprezintă procesul prin care produşii simpli rezultaţi în urma digestiei
străbat mucoasele digestive, trecând în circulaţie.

Produşii simpli rezultaţi în urma digestiei sunt: glucoza ce provine din scindarea glucidelor,
aminoacizii – din scindarea proteinelor şi acizii graşi şi glicerolul ce rezulta în urma digestiei
lipidelor/grăsimilor.

APARATUL RESPIRATOR

Respiraţia reprezintă funcţia prin care se asigură aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul
celulelor care îl utilizează, precum şi circulaţia în sens invers a CO2, produs al metabolismului celular.

Aparatul respirator cuprinde:

1.♥ căile respiratorii: cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea şi bronhiile.

2.♥ plămânii - in alcătuirea carora , se disting două componente structurale şi funcţionale: arborele
bronşic şi ţesutul pulmonar propriu-zis.

Arborele bronşic este format din căile respiratorii extra- şi intrapulmonare, constituite dintr-un
sistem de tuburi care servesc pentru tranzitul aerului.In interiorul ţesutului pulmonar (parenchim),
bronhiile principale se ramifică progresiv în bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se
formează bronhiolele terminale din care iau naştere bronhiolele respiratorii, care se continuă cu
canalele alveolare ai căror pereţi prezintă dilataţii în formă de saci -saci alveolari- în care se deschid
alveolele pulmonare (figura de mai jos).Traheea şi bronhiile extralobulare, au în pereţii lor inele
cartilaginoase, cu rolul de a menţine deschise căile respiratorii în condiţiile variaţiilor de presiune din
inspiratie şi expiratie. Bronhiolele terminale şi respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conţin un strat
muscular dezvoltat, reglând astfel circulaţia aerului în căile respiratorii intrapulmonare.

Aerul respirat pe nări sau pe gură este mai întâi încălzit şi umidificat la trecerea prin căile nazale şi
faringe, care este o porţiune a tubului digestiv situată între gură şi esofag. Aerul coboară

spre trahee, cu excepţia momentelor când traheea este închisă de epiglotă, ceea ce se întâmplă în
momentul înghiţirii. Mai departe, traheea se ramifică în 2 bronhii, care conduc aerul în plămâni.

În interiorul plămânilor, fiecare bronhie se divide în bronhiole, care la rândul lor se termină cu
sacii alveolari. Fiecare sac alveolar este alcătuit din camere mici numite alveole, pe ale căror pereţi se
află o reţea extrem de fină de vase sangvine, numite capilare. Prin pereţii capilarelor are loc schimbul de
gaze, oxigenul trecând în fluxul sanguin, iar CO2 şi alţi produşi reziduali în sacii alveolari.

Un rol esenţial în mecanica respiraţiei îl are muşchiul diafragm/diafragma ce separă cavitatea

toracica de cea abdominala. El este localizat sub plămâni şi împreună cu muşchii intercostali (ce mişcă
coastele) intervin în procesul de ventilaţie pulmonară: inspiraţie şi expiraţie.

În inspiraţie, coastele se mişcă în sus şi în afară, iar diafragmul coboară alungind cavitatea
toracică; toracele se dilată, iar aerul pătrunde în plămâni prin intermediul căilor respiratorii.
 În expiraţie, procesul este invers: coastele se mişca în jos şi în interior, iar diafragmul se ridică.
Astfel, aerul cu CO2 este expulzat din plămâni şi se elimină din organism prin nas şi gura.

Vorbirea, capacitatea noastră de a emite sunete, se datorează structurilor specializate la nivelul

căilor respiratorii. Aerul eliminat din plămâni trece prin laringe - organul fonator-la nivelul caruia se
găsesc coardele vocale ,iar aerul expirat produce vibraţia acestor benzi de ţesut, având ca rezultat
producerea sunetelor. La formarea sunetelor mai participa si alte structuri: limba, buzele, dinţii.
Cavitatea nazala modifica si ea calitatea sunetelor, conferind rezonanta vocii.

APARATUL GENITAL

Reproducerea este o caracteristică fundamentală a fiinţelor vii, ce se realizează prin participarea

a 2 organisme de sex diferit. Reprezintă rezultatul fecundării ovulului de către spermatozoid. Oul rezultat
se grefează în cavitatea uterină unde continuă să crească şi să se dezvolte până ce fătul devine viabil şi
este expulzat din uter prin actul naşterii. Diferenţierea sexuală este prezentă încă din momentul formării
oului.

Anatomia masculină

Sistemul de reproducere al bărbatului este alcătuit din două testicule invelite in scrot, căile
spermatice, glanda prostata şi penisul.

Testiculele sunt două glande care au fiecare mai bine de 300 de tubi seminiferi în care se
formează spermatozoizii, celulele sexuale masculine.Ele produc testosteronul, hormonul sexual
masculin,care este responsabil de dezvoltarea caracterelor sexuale secundare ( creşterea părului pubian
şi facial, îngroşarea vocii, distribuţia musculară caracteristică la adolescenţi, agresivitatea etc.).După
producerea lor, spermatozoizii părăsesc testiculele prin nişte canale în formă de ansă ajungând în
veziculele seminale care acţionează ca organ rezervor pentru sperma matură.
 Glanda prostată se află în jurul primei părţi a uretrei, la baza vezicii urinare, iar secreţiile sale
ajută la menţinerea activităţii spermei. Penisul, care este organul masculin de reproducere, are şi funcţia

de excreţie a urinei din vezica urinară în afara corpuluI.

Anatomia feminină

Sistemul de reproducere al femeii este alcatuit din: ovare, uter, trompele lui Fallopio.

Pe lângă eliminarea unui ovul matur de către ovare, o dată pe lună, sistemul de reproducere al
femeii asigură nutriţia şi protecţia oului fertilizat, până ce se dezvoltă un făt matur la sfârşitul perioadei
de sarcină.În porţiunea superioară a vaginului, situat înapoia vezicii urinare şi în faţa rectului, se află
uterul, care este menţinut în această poziţie prin intermediul unor muşchi şi ligamente ataşate atât la
planşeul pelvian, cât şi pe părţile laterale ale bazinului.Uterul are trei orificii: două la nivelul trompelor
lui Fallopio (unul spre fiecare ovar) situate la nivelul porţiunii superioare a uterului şi unul la nivelul
cervixului (colul uterin) sau canalul de naştere situat la baza uterului.Trompele uterine – organe pereche
situate de o parte şi de alta a uterului; fac legătura dintre ovare şi uter şi au rolul de a capta şi conduce
spre uter ovulul expulzat;

Funcţiile aparatului genital feminin sunt: o funcţie exocrina (ovulul) şi una endocrina
reprezentată de hormonii ovarieni - estrogenul şi progesteronul. Estrogenii sau „hormonii tinereţii” în
perioada reproductivă a femeii ajută la menţinerea sănătăţii pielii, părului, organelor interne,a oaselor și
în mod deosebit a inimii şi a arterelor mari.
 Spre deosebire de sistemul urinar masculin, cel al femeii este în întregime separat de sistemul de
reproducere. Vezica urinara se continuă cu uretra, care se deschide anterior de vagin.

SISTEMUL CIRCULATOR

Pentru ca trupul nostru să fie în viaţă, acesta trebuie să primească în mod constant mâncare şi
oxigen. În acelaşi timp dioxidul de carbon şi alte substanţe produse de celule trebuie înlăturate din corp.

Sistemul circulator este o reţea de vase care permite inimii să pompeze sângele în tot
organismul.

Sistemul circulator uman este compus din inimă şi sistem de vase.

Vasele de sânge sunt mici tuburi responsabile cu transportul sângelui peste tot în organism.
 Sângele împreună cu limfa şi lichidul intracelular formează mediul intern, asigurând homeostazia
necesară activităţii organismului. Volumul sanguin total al unui adult de 70kg este de 5-6 l.

Sângele este indispensabil funcţionării organelor şi supravieţuirii. Este menţinut în permanentă

mişcare în reţeaua de vase sangvine – artere, vene – care împânzesc tot organismul pentru a transporta
oxigenul şi substantele vitale nutritive în ţesuturi, şi pentru a îndepărta acele substanţe care
acumulându-se ar putea deveni nocive.

Componentele sângelui sunt: plasma (55-60%) şi elementele figurate (40-45%).

Elementele figurate sunt reprezentate de: globulele roşii şi globulele albe.

Aceste globule minuscule se află într-un lichid denumit plasmă. Acesta este un lichid dens, de
culoare gălbuie deschisă, care conţine proteine, sare şi glucoză dizolvate în apă. Într-un sistem circulator
a unui om matur există în jur de 3 litri de plasmă, rolul cel mai important al acesteia fiind de agent de
transport al celulelor albe si rosii.

Culoarea globulelor roşii provine de la hem – substanţa colorată din proteina complexă –
hemoglobina. Hemoglobina preia oxigenul din plămâni şi-l transportă la celulele din ţesuturi. Când
predă molecula de oxigen, culoarea ei se schimbă din roşu în roşu-brun. Apoi, preia din ţesuturi
produsele secundare ale metabolismului, dioxidul de carbon, şi-l transportă în plămâni, pentru a-l putea
expira. Globulele roşii se produc în măduva hematogenă (roşie), durata lor de viaţă fiind 3-4 luni. Este o
asemenea cantitate uriaşă încât organismul trebuie să distrugă în fiecare secundă 5 milioane de globule
roşii. Hematiile îmbătrânite se descompun în particule componente, o parte din acestea fiind refolosite
la formarea noilor celule.

Scăderea numărului de globule roşii şi a altor celule duce la anemie. Pentru producerea
hemoglobinei este nevoie şi de fier. Cu toate că la majoritatea oamenilor există stocuri suficiente de fier
în organism, sângerarea continuă, hemoragia, (de exemplu la bolnavul de ulcer gastric) poate duce la
anemie, la lipsa fierului. La femei anemia este mai frecventă decât la barbaţi  : la menstruaţii puternice
sau la femeile însărcinate nevoile de fier sunt mai crescute.

Globulele albe(leucocitele) Au un aspect globular, sunt ceva mai mari decât globulele roşii şi au
rolul de a apăra organismul împotriva infecţiilor. Există două tipuri principale : granulocitele - şi-au
primit numele datorită granulelor aflate în interiorul lor si limfocitele sau celulele limfatice, în a căror
producere iau parte atât sistemul limfatic cât şi splina și alte organe.

Granulocitele acţionează prin înglobarea intruşilor – de exemplu a bacteriilor- pe care apoi le

digeră. Tot timpul stau în stare de alertă, oricând pot intra în acţiune, şi în cazul unor infecţii sau
accidentări încep să se dividă rapid. Limfocitele au un rol mai mult de patrulare şi reacţionează mai lent,
pentru că trebuie să se pregătească pentru întâmpinarea intruşilor. Producerea anticorpilor este de
asemenea rolul limfocitelor. Globulele albe pot trece uşor prin peretele capilarelor şi se găsesc din
abundenţă în diferite ţesuturi.

Trombocitele/ plachetele sangvine sunt cele mai mici elemente figurate ce se formează în măduva
osoasă roşie; nr. circulant 300 000 mm³; intervin in hemostaza (oprirea hemoragiilor mici si mijlocii) şi în
coagulare.

Clasificarea grupelor de sânge în sistemul ABO:

A II O I donator universal

AB IV primitor universal.
 OI AB IV

B III

INIMA

Inima, considerată ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor.
Rolul său nu este însă mai puţin important. Ea asigură circulaţia sângelui în întregul corp. Este un organ
muscular gol pe dinăuntru, în formă de pară, situat în partea mediană a cavităţii toracice, între cei doi
plămâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variază de la 12 la
14cm, la o lăţime de aproximativ 9cm. Vârful său, denumit apex, se sprijină pe mușchiul diafragm şi este
uşor orientat spre stânga.

Pompa cardiacă este compusă dintr-o masă contractilă, miocardul, acoperită şi protejată spre
exterior de epicard, strat foarte rezistent care o leagă de diafragm, de stern si de vasele mari, iar în
interior este acoperită de endocard-membrană fină, albă, care tapetează interiorul cavităţii cardiace.
Miocardul constituie cea mai mare parte din masa inimii. Este constituit mai ales din celule musculare
cardiace care îi conferă capacitatea de a se contracta.

Aceste contracţii ritmice sunt denumite bătăi cardiace.

În interiorul miocardului, fibre de ţesut conjunctiv leagă între ele celulele musculare şi formează
fascicule care se întrepătrund în spirala. Aceasta reţea de fibre dense şi elastice întăreşte peretele intern
al miocardului.
 Miocardul are propriul său sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substanţe nutritive
şi oxigenul necesar funcţionării. Aceste artere iau naştere la baza aortei şi încercuiesc inima.Muşchiul
cardiac conţine două cavităţi superioare denumite atrii, şi două inferioare, denumite ventricule. Atriile
sunt separate de o membrană, septul interatrial, şi fiecare dintre ele se prelungeşte, în partea sa
superioară, printr-un corp plat şi plisat, urechiuşa, care îi mareşte volumul. Venele pulmonare, ca şi alte
vene ale inimii, se deschid în urechiuşa stângă.

Ventriculele sunt cavităţi în formă de con, a căror bază este dirijată în sus. Ele sunt separate, de
asemenea, de o membrană, septul interventricular, şi constituie punctul de plecare a circulaţiei
sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sângele spre plămâni
pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulaţiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite
sângele spre aortă, aceasta pornind circulaţia sistemica. Două orificii dotate cu patru valvule se observă
la intrarea fiecărui ventricul.Datorită acestor patru valve, sângele circulă în sens unic prin cele patru
cavităţi ale inimii. Valvele se deschid şi se închid ca nişte clapete, straturile lor externe fiind sensibile la
variaţiile presiunii sanguine. Sângele urmează întotdeauna acelaşi traiect în inimă, de la dreapta, spre
stânga: sărac în oxigen, intră în urechiuşa dreaptă apoi în ventriculul drept, traversează trunchiul
pulmonar pentru a ajunge la plămâni, unde se oxigenează. Sângele îmbogăţit cu oxigen se reîntoarce
apoi spre urechiuşa stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de
aortă, care îl distribuie în corp prin ramificaţiile sale.Venele aduc atunci sângele sărac în oxigen spre
urechiuşa dreaptă. Astfel se închide sistemul.
 Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muşchi cu patru cavităţi se contractă si se
relaxează în permanenţă, într-un ritm regulat. Este compus în cea mai mare parte din miocard.
Contracţia muşchiului cardiac este complet independentă de voinţa noastră.
În timpul unei bătăi a inimii se produc multiple evenimente reunite sub denumirea de revoluţie
cardiacă. Aceasta cuprinde două faze. În timpul primei faze, diastola, peretele atriilor şi al ventriculelor
se relaxează, iar sângele umple cavităţile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contracţia peretelui şi
golirea sa de conţinut. În cursul diastolei, presiunea e mică, sângele umple atriile relaxate, trecând apoi
în ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei şi trunchiul pulmonar sunt închise.

În timpul sistolei, presiunea creşte lent, atriile se contractă şi tot sângele este ejectat în
ventricule. Muşchii pereţilor ventriculari se contractă, comprimând sângele prezent în cavităţile lor şi
crescând în acelaşi timp presiunea ventriculara.

Valvele atrio-ventriculare se închid brusc pentru a împiedica orice reflux al sângelui, apoi valvele
aortei şi ale trunchiului pulmonar se deschid, permiţând ejecţia sângelui spre aorta şi spre trunchiul
pulmonar. Dupa această expulzare, ventriculele se destind şi presiunea ventriculara scade sensibil.
Sângele rămas în aortă şi trunchi refluează atunci spre ventricule, care îşi închid automat valvele. După
închiderea valvelor, începe un nou ciclu, o noua diastola.
Circulatia sângelui este frânata de frecarea lichidului de pereţii vaselor. Este ceea ce se numeşte
rezistenta periferică. Vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca această
rezistentă să varieze. O vâscozitate crescută, ca şi îngustimea unui vas pot încetini sensibil scurgerea
sângelui. O uşoară creştere a diametrului său este suficientă pentru a reduce rezistenţa şi presiunea
arterială.
Atunci când ventriculul stâng se contractă, sângele este expulzat spre aortă cu o forţă care îi
permite să curgă cu foarte mare viteză, destinzând pereţii aortei. În mod obişnuit, sunt măsurate doua
feluri de presiune (tensiune) arterială. Presiunea sistolică sau maximală, care se măsoară în timpul unei
contracţii cardiace şi se situează în medie între 10 si 14 cm coloană de mercur. Această presiune scade
apoi foarte rapid şi atinge minima în timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minimă, diastolică, variază
între 6 si 9 cm coloană de mercur. Acestea sunt cifre pe care vi le comunica medicul dumneavoastră
atunci când ca vă ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulaţia sângelui variază după ţesuturile pe care le
deserveşte, fiecare organ având propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenţă
periferică variază în funcţie de vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muşchii
scheletici necesită un debit sanguin adaptat la activităţile lor de moment. Pielea,
care îndeplineşte mai multe funcţii, printre care reglarea temperaturii corporale,
necesită un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un
debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin
răspunde astfel exigenţelor fiecărui organ şi ale miliardelor de celule care
compun organismul.

VASELE DE SÂNGE

Sistemul de vase este format din 3 tipuri  :artere, vene şi capilare.

ARTERA - este un vas mare de sânge ce conduce sânge bogat în oxigen de la

inimă până la ţesuturi şi toate celulele corpului. Aceste artere se împart în ramuri
mai mici, numite arteriole, care au pereţi musculari, şi care prin contracţie şi
relaxare reglează fluxul sanguin.

VENELE - sunt vase care transportă sânge sărac în oxigen și încărcat cu CO2 către inimă. Când
sângele cedează oxigenul ţesuturilor îşi schimbă culoarea în roşu închis şi devine nefolositor până când
cedează substanţele toxice şi se reîncarcă cu oxigen. Sângele încărcat cu toxine din capilare, ajunge în
venule, care au diametrul puţin mai mare, apoi în vene şi în final ajunge în inimă.

Peretele interior al venelor este căptuşit cu o mucoasă care, din loc în loc face cute, numite valvule
venoase şi care îndrumă sângele numai într-un singur sens(spre inimă). Aceste valvule opresc scurgerea
sângelui înapoi în jumătatea dreaptă a inimii, este pompat prin arterele pulmonare în capilarele
plămânilor, unde dioxidul de carbon este înlăturat prin respiraţie şi se împrospătează cu oxigenul
inspirat.Sângele oxigenat ajunge în partea stângă a inimii, de unde porneşte din nou spre ţesuturi.

CAPILARELE - sunt de mărime microscopică (o sutime de milimetru) şi au o bună difuziune. Prin

pereţii lor se face schimbul de oxigen, substanţe nutritive, respectiv dioxid de carbon şi substanţe de
balast. Suprafaţa totală a capilarelor depăşeşte 6000 m², iar volumul lor este atât de mare încât nu se
pot umple toate în acelaşi timp cu sânge.
 SISTEMUL LIMFATIC

Reprezinta totalitatea ganglionilor , vaselor limfatice si organelor limfatice care, pe de o parte, participă
la apărarea imunitară a organismului prin producerea de anticorpi, iar, pe de altă parte, au un rol
circulator prin drenarea limfei spre un curent sangvin.

1. Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm,
distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartimentat în
mai multi foliculi limfatici bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care
patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi de
catre macrofage.Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre inima, prin intermediul valvelor si datorita
contractiei muschilor netezi existenți în peretii vaselor limfatice. Distanța dintre 2 valve semilunare
poartă denumirea de limfangion care este unitatea funcţională a unui vas limfatic.

Există ganglioni superficiali, între care cei mai importanţi sunt situaţi în plica inghinală,spatiul
popliteu, subaxilar şi de fiecare parte a gâtului, şi ganglionii profunzi, localizaţi în pelvis, în lungul
aortei ,mezenterici şi în hilurile pulmonare. Provenite din toate părţile corpului, vasele limfatice converg
 spre ganglionii limfatici, apoi se reunesc în vase de calibru din ce în ce mai mare pana ajung la conductul
toracic in care se varsa.Ele sunt, în general, vase satelite ale vaselor sangvine.

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid in care îsi arunca deseurile, denumit limfa.
Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare avand drept sarcina transportul
lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.

Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a
celulelor. Sistemul limfatic colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se
acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar
compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care a rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi
dupa regiunea în care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos.
În ficat, ea este bogata în proteine.

2. Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni dar si organe limfoide repartizate în diverse regiuni
ale corpului.

Amigdalele, apendicele vermicular, glanda timus si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept
depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei
infectii.

3. Limfa este captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si condusa la ganglioni.
Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din
nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri,
canale limfatice, apoi canalul toracic, care este vasul-amiral al sistemului limfatic și care deverseaza limfa
în sânge , el este situat la baza gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de
„preaplin”.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin deoarece cuprinde în acelasi timp vase
si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total
independente una de alta. Vasele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice
servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului. Doar sistemul nervos central, oasele,
dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.

Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu nişte valvule care se deschid si se închid în
functie de presiunea existenta în compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedica refluarea limfei.
Odata ajunsa în capilarele limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se îndreapta spre inima. Aceste
vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar cu venele
superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.Diametrul vaselor creste progresiv pe
masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice.
Cele ale gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa
de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii
limfatici ai abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep activitatea de epurare. Odata
debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge
în circulatia venoasa.Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice.
Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale care deverseaza limfa filtrata în
circulatia venoasa, la baza gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena
subclavie.Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata.
Aceasta este pusa în miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul în
functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular
participa în mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate
vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urma vibratiile primelor. Pulsatiile
arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.Contractiile muschilor netezi, situati în peretii
canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu
circula la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica zilnică poate sa amelioreze circulatia sa si
deci drenajul substantelor nocive.

Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme
participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al
principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme
de aparare împotriva infectiilor.
 APARATUL EXCRETOR

Excreţia este funcţia reflexă voluntară sau involuntară prin care organismul secretă la exterior
materie reziduală.

Se realizează prin: plămâni-expiraţie, rinichi- urină, piele- transpiraţie, tubul digestiv- materie
fecală.                                                    

Sistemul urinar este

o veritabilă maşină pentru
epurarea corpului. El extrage
deşeurile din sânge şi le
elimină în urină. Aceasta
operaţiune se efectuează în
rinichi.Urina se scurge apoi
prin două canale, ureterele, până la vezică. Odată plină, aceasta evacuează lichidul la exterior printr-un
canal numit uretră.

Rinichii sunt situaţi în partea dorsală a abdomenului, în spatele stomacului şi ficatului, de o parte
şi de alta a coloanei vertebrale, protejaţi de coastele inferioare și întotdeauna rinichiul stâng este mai
sus decât cel drept. Fiecare rinichi are o lungime de aproximativ 10cm, o lăţime de 6cm si cântăreşte
circa 150gr. Rinichiul este conectat la principalul sistem sangvin prin intermediul arterei renale, care
transportă sângele spre rinichi şi prin vena renală, care transportă din rinichi sângele filtrat şi curăţat.
Rinichiul este acoperit la exterior de o capsulă fibroasă, sub care se găsesc doua zone: zona corticală (de
culoare brun-gălbuie, la exterior) şi zona medulară (de culoare roşu-închis, la interior). Piramidele renale
sunt alcătuite din tuburi colectoare şi vase de sânge. Unitatea structurală şi funcţională a rinichiului este
nefronul. Artera renală se ramifică până la nivel de arteriole, care pătrund câte una în capsula nefronului
şi formează glomerulul. Pelvisul renal se continuă cu uretrele. Uretrele sunt conducte (25-30cm) care ies
din partea concavă a fiecărui rinichi.

          Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele
sunt două tuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre vezică. Ele se închid
automat când vezica e plină, astfel ca lichidul, încărcat cu deşeuri, să nu reflueze spre rinichi.
         Vezica urinară este un organ cavitar, în care se depozitează urina, situată în partea inferioară a
cavităţii abdominale. Peretele muscular al vezicii are trei straturi de muşchi netezi şi este căptuşit cu o
mucoasă cutată. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. În formă de pară atunci când este
goala, ea poate conţine până la 500 ml. atunci când vezica este plină. Uretra, aflată în continuarea vezicii
urinare, este canalul de evacuare a urinei în mediul extern.. Datorită contracţiilor sfincterului, alcătuit
din inele musculare şi care o înconjoară la ieşire, uretra poate controla fluxul urinar. Interiorul rinichilor
se împarte în trei părţi: cortexul, medulara şi bazinetul. Cortexul, deschis la culoare şi granulat,
înconjoară medulara. Acest strat superficial are ca funcţie esenţială formarea urinei, datorita prezenţei a
milioane de unităţi de filtrare, care se numesc nefroni. Fiecare nefron este prevăzut cu un glomerul, un
soi de mic pachet de capilare care sintetizează urina primară, pornind de la sânge. O structură, numită
tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea şi glucoza prezente în urină. Primele deşeuri trec într-un
tub în forma de U, care recuperează apa şi sărurile din lichidul filtrat în glomerul. Deşeurile sunt apoi
canalizate şi concentrate de un canal colector care se prelungeşte în medulară, partea centrală a
rinichiului unde se întind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele şi partea inferioară a
piramidelor se termină în cavitatea internă a rinichiului. Aceasta este prevăzută cu un tub în formă de
pâlnie, bazinetul, care este legat de ureter. Pereţii bazinetului sunt tapetaţi cu ţesut muscular neted,
care se contractă, facilitând expulzarea urinei.   Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate
toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămânii şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor
în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi.
Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele
expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie.
Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie
unul dintre stâlpii homeostazei.
 SISTEMUL ENDOCRIN

Sistemul endocrin este format din glande endocrine ale căror celule produc substanţe active numite
hormoni. Hormonii, denumiţi şi mesageri chimici, sunt eliberaţi direct în sânge şi în limfă ,iar principalul
lor rol constă în reglarea metabolismului celular.

Se consideră glande endocrine următoarele organe: hipotalamus, hipofiză (glandă pituitară),

epifiză (glanda pineală), tiroidă, paratiroide, timus, pancreasul (insulele Langerhans),suprarenalele,
ovare, testicule, placenta cu funcţie temporară.

Există şi alte organe care în afara funcţiei lor principale au şi rol endocrin: antrul piloric-gastrina,
duodenul- 6-8 hormoni cu rol în reglarea activităţii secretorii şi motorii a aparatului digestiv, rinichiul
secretă eritropoietina care are rol în formarea globulelor roşii.

1 Hipofiza si hipotalamusul

Hipotalamusul secretă trei feluri de hormoni: de inhibare a adenohipofizei, de stimulare a

adenohipofizei şi cei ce se depozitează în neurohipofiză.Controlul hipotalamic se realizează prin
intermediul acestor hormoni produşi în neuronii acestui organ prin procesul de
neurosecreţie.Hipotalamusul este în acelaşi timp şi glandă endocrină şi centru nervos de reglare a
funcţiilor vegetative.

Hipofiza este localizată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, în şaua turcească. Are
dimensiunile unui bob de fasole şi forma ovală.

Este alcătuită din 3 lobi: - anterior si mijlociu (intermediar) – adenohipofiza

- posterior -- neurohipofiza
 Între hipofiză şi hipotalamus există interacţiuni atât de natură anatomică cât şi funcţională.
Legătura vasculară reprezentată de sistemul port hipotalamo- hipofizar a fost descris de anatomistul
roman Grigore T. Popa împreună cu Unna Fielding; dar acest sistem nu este singurul, ci mai exista şi o
legătură nervoasă numită tractul nervos hipotalamo- hipofizar. Prin aceste legături vasculare şi nervoase
hipotalamusul controlează şi reglează secreţia hipofizei.

Hormonii secretaţi de hipofiză:

a) Hormonul somatotrop STH-GH(hormon de creştere) stimulează creşterea armonioasă și

proporțională a întregului organism ,determină o retenţie de săruri ca Na, Ca, K, P;

b) Hormonul prolactină PRL – nu se cunoaşte acţiunea lui la bărbat, dar la femeie stimulează
secreţia lactată a glandei mamare şi inhibă activitatea gonadotropă fiind capabilă să prevină ovulaţia;

c) ACTH-hormonul adenocorticotrop, stimulează activitatea glandei corticosuprarenale şi creşte

concentraţia sangvină a hormonilor androgenitali.Are influenţă şi asupra pigmentului pielii.

d) TSH – hormonul tireotrop stimulează sinteza şi secreţia hormonilor tiroidieni.

e) hormonii gonadotropi FSH şi LH controlează funcţia gonadelor.

FSH- la bărbaţi stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi şi a spermatogenezei iar la femei creşterea şi
maturarea foliculului de Graaf şi secreţia de estrogeni.

LH- la bărbaţi stimulează secreţia de androgeni în testicul iar la femei asigură ovulaţia şi apariţia corpului
galben.
 Neurohipofiză

f) Hormonul oxitocina stimulează contracţia musculaturii netede a uterului gravid, mai ales în
preajma travaliului, stimulează expulzia laptelui din glanda mamară; în lipsa ei naşterea se produce
dificil, iar alăptarea este imposibila.Vasopresina are ca acţiune principală creşterea absorbţiei facultative
a apei la nivelul nefronilor, dar şi reducerea secreţiilor glandelor exocrine şi prin aceasta reglează
volumul lichidelor în organism şi tensiunea arterială.

2) Tiroida

Tiroida este cea mai mare glandă a organismului uman. Se găseşte

în faţa anterioară a gâtului, într-o capsulă fibroasă (loja tiroidei). Are 2 lobi laterali uniţi de istmul
tiroidian.

Hormonii principali secretaţi: tiroxina (4 atomi de iod), triiodotironina (3 atomi de iod) şi

calcitonina- ajuta la fixarea Ca2+ in oase.

Efecte specifice pe sisteme si organe

Aparat cardiovascular - creşterea forţei şi a frecvenţei contracţiei cardiace, vasodilataţie

heletici -creşterea tonusului, a forţei de contracţie şi a promptitudinii răspunsului reflex

Respiraţia - creşterea amplitudinii şi a frecvenţei mişcării respiratorii

ul nervos - stimulează diferenţierea neuronală, dezvoltarea normală a sinapselor, mielinizarea; activitatea psihică
rămâne dependentă de tiroidă şi la adult, a cărui viteză de reacţie se corelează cu cea a tiroidei; de
asemenea stimulează sistemul nervos periferic somatic şi vegetativ

A. Hipofuncţia tiroidiana înseamnă secreţie insuficientă (deficit) a hormonilor tiroidieni. La copilul mic
produce o încetinire a dezvoltării somatice şi psihice, care poate merge până la cretinism. La adulţi duce
la diminuarea atenţiei, memoriei şi a capacităţii de învăţare. Indiferent de vârstă procesele energetice
sunt reduse, pielea este uscată, îngroşată, duce la căderea părului, apare senzaţie de frig şi uneori poate
produce apariţia guşei endemice.
B. Hiperfuncţia tiroidiana înseamnă secreţia excesivă a hormonilor tiroidieni. Se produce o creştere a
metabolismului bazal cu 20-50%, produce scăderea în greutate, palpitaţii, tremore al mâinilor,
nervozitate excesivă, insomnii, exoftalmie-proeminentă a globilor oculari (boala Basedow),
tahicardie,hipertensiune, scaune dese ,pielea este caldă şi umedă.

3. Paratiroide

Aceste glande sunt în număr de 4, situate câte 2 pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni, în afara
capsulei acesteia. Epiteliul acestora secretă:

a) parathormonul- este activ asupra osului, rinichiului şi tractului digestiv fie prin efecte directe,
fie prin efectele vitaminei D3 a cărei secreţie o controlează;
b) calcitonina – scade concentraţia de Ca şi P din sânge.

4. Epifiza

Epifiza este o glandă mică (aprox 1 cm lungime). Ea este localizată în creierul anterior şi este conectată
la creier printr-un fascicul nervos scurt ce se termină în hipotalamus. Secretă un hormon numit
melatonina (hormonul somnului). Se cunoaşte faptul că stimulii luminoşi reduc secreţia de melatonină ,
iar în întuneric secreţia de melatonină creşte frânând funcţia gonadelor.Alt hormon produs de epifiză
este vasotocina cu puternică acţiune antigonadotropă, mai ales anti LH.Există studii care sugerează un
rol al epifizei în termoreglare dar şi anumite interrelaţii cu suprarenala, tiroida şi pancreasul.

5. Timus

Este o glandă situată în cavitatea toracică şi are rol în prima parte a ontogenezei, până la pubertate,
apoi influenţează fără a dispare complet. Acesta este totodată şi un organ limfatic. Nu au fost
individualizaţi hormonii timusului, dar ca efecte se cunosc: acţiunea de frânare a dezvoltării gonadelor,
acţiunea de stimulare a mineralizării oaselor şi efecte de frânare a mitozelor.

6. Pancreasul

Situat sub stomac, de formă alungită pancreasul poate avea: secreţie externă - sucul pancreatic ce se
varsă în intestinul subţire şi influenţează substanţele adipoase, secreţie internă- insulina (primul hormon
descoperit de un cercetător român, Nicolae C. Paulescu- 1921) care are rolul de a regla cantitatea de
zahăr din sânge, reţinând surplusul de glucoză sub formă de glicogen la nivelul ficatului şi muşchiului;
lipsa insulinei duce la diabet zaharat iar excesul de insulină se caracterizează prin hipoglicemie severă.
Glucagonul este un alt hormon produs de pancreas care în cantităţi foarte mari determină creşterea
forţei de contracţie a cordului, creşterea secreţiei biliare, inhibă secreţia gastrică. Glicemia este cel mai
important factor de control astfel că în hipoglicemie şi glucagonul este secretat în cantităţi mari.

7 Suprarenalele
 Aceste glande sunt situate în partea superioară a rinichiului şi joacă rolul unor baterii care
stochează energia ce alimentează corpul emoţional.

Sunt alcătuite din 2 regiuni : 1. medulară, 2. corticală

1. Regiunea medulară produce catecolaminele: adrenalina şi noradrenalina care reglează metabolismul

energetic, repartiţia sângelui în organism, reglează activitatea inimii (puls, tensiune) şi activitatea
rinichilor.

2. Regiunea corticală este dispusă la periferie şi înconjoară regiunea medulară.Este compusă din trei
zone: zona glomerulară care secretă aldosteronul cu rol în metabolismul sărurilor minerale, zona
fasciculată care secretă glucocorticoizii (cortizon şi hidrocortizon) cu rol în diminuarea absorbţiei
intestinale de calciu, în menţinerea echilibrului hidric şi în reglarea sistemului nervos.Hipersecreţia de
glucocorticoizi determină sindromul Cushing iar hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison.Zona
reticulară secretă hormonii sexosteroizi reprezentaţi de androgeni şi care sunt asemănători celor
secretaţi de testicul, dar cu o acţiune masculinizantă mai redusă decât cea a testosteronului.

Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale este stimulată în condiţii de stres, stări de
încordare neuropsihică, de emoţii, de traumatisme, frig sau căldură excesivă. Aceşti hormoni au un rol
important în reacţia de aparare a organismului în faţa diferitelor agresiuni interne sau externe.
8 Glandele sexuale(gonadele)

Testiculele (gonada masculină) şi ovarul (gonada feminină) sunt glande mixte cu funcţie exo şi
endocrină.

A. Ovarele – sunt glande pereche situate în bazin. Ele conţin 1 milion de potenţiale ovule, din care numai
400 ajung la maturitate.

Hormonii secretaţi sunt estrogenul si progesteronul.

Hormonul estrogen -foliculina- asigură proliferarea celulelor „feminine”, în anumite regiuni ale
corpului: şold, coapsă, uter, vagin, mamelon. El este responsabil de manifestarea instinctului sexual al
femeii, de metabolismul apei, calciului şi al glucidelor.

Progesteronul -luteina- stimulează secreţia glandelor mamare şi a celulelor din membrana internă a
uterului. Totodată împiedică contracţiile uterine şi previne expulzarea oului fertilizat.

B. Testiculele – sunt organe masculine de reproducere, plasate extern, în scrot. Produc aproximativ 200
milioane spermatozoizi pe zi.

Hormonii secretați sunt:

- testosteronul – cel mai activ, măreşte volumul testiculelor, dezvoltă trăsăturile
secundare ale bărbatului precum vocea groasă, forţa, pilozitatea, musculatura şi determină psihicul şi
instinctul sexual masculin-,
- androsteron,
- dehidroandrosteron.

SISTEMUL OSOS

Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 206 ,unii oameni pot avea o pereche de coaste în plus)
, legate între ele prin articulaţii formează scheletul corpului şi reprezintă 20% din greutatea corpului.El
reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.

Prin structura sa , osul este adaptat funcţiei de a rezista la presiune şi tracţiune, supunându-se
principiului „cu material puţin maximum de rezistenţă”. Osul este constituit dintr-un ţesut compact şi
spongios, acoperit de o membrană fibroasă, numită periost care lipseşte în locurile unde se inseră
tendoanele şi unde oasele se articulează între ele.
Substanţa fundamentală a ţesutului osos are două componente: organică şi anorganică.

Componenta organică, în proporţie de 34%, este formată de oseină, substanţă secretată de

osteoblaste care este impregnată cu săruri minerale şi se dispune sub forma unor lamele osoase.

Componenta anorganică, în proporţie de 66% este formată în mare parte din săruri de calciu şi
fosfor.

După forma lor , oasele se clasifică în:

Forma oaselor Exemple

1. Oase lungi- predomină lungimea Femur, tibie, peroneu (fibulă), humerus, radius,
ulna.

2. Oase late - predomină lăţimea şi înălţimea Coxal, omoplat, parietal, frontal, occipital, stern.
 3. Oase scurte –cele trei dimensiuni sunt Carpiene, tarsiene.
aproximativ egale

4. Oase neregulate- Vertebre, mandibulă.

5. Oase pneumatice-conţin cavităţi cu aer Frontal, maxilar, etmoid, sfenoid.

Există şi oase precum rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon (tendonul cvadricepsului
femural).Aceste oase se numesc sesamoide .Există de asemenea şi oase alungite, cum ar fi coastele şi
clavicula, la care deşi predomină lungimea nu prezintă diafiză şi epifize, aşa cum au oasele lungi.

Oasele prezintă suprafeţe articulare cu cele vecine, acoperite de cartilaj articular hialin; de
asemenea , prezintă apofize şi tuberozităţi pe care se prind muşchii prin tendoane, cauzate de tracţiunea
acestora asupra oaselor , şanţuri şi fosete determinate de presiuni exercitate asupra osului.

Rolul ţesutului osos în organism

Oasele sunt piese rigide, componente ale scheletului şi îndeplinesc mai multe roluri funcţionale:

1. Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acţionează muşchii, asigurând
susţinerea şi locomoţia corpului şi permit mişcări în toate planurile.
2. Rol de protecţie al unor organe vitale: formează cavități de protecție
• cutia craniană pentru creier;

• canalul rahidian pentru măduva spinării;

• cutia toracică pentru inimă şi plămâni;

• bazinul osos pentru organele pelvine.

3.Rol antitoxic. Oasele reţin numeroase substanţe toxice( Hg-mercur, Pb-plumb, F),

pătrunse accidental în organism şi le eliberează treptat, fiind eliminate renal. În felul acesta
concentraţia sanguină a toxicului nu creşte prea mult şi sunt prevenite efectele nocive asupra altor
organe.

4.Rol de sediu principal al organelor hematopoietice.La copii toate oasele, iar la adulţi oasele
late conţin măduvă roşie, hematogenă.

5.Rol în metabolismul calciului, fosforului şi electroliţilor.Oasele reprezintă principalul rezervor

de substanţe minerale al organismului.
 Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză, care constă în transformarea ţesutului
cartilaginos sau conjunctiv fibros al embrionului şi apoi al fătului în scheletul osos al adultului.
Osteogeneza este un proces general al organismului. Ea se face sub influenţa unor enzime

cu rol în calcificare (fosfataze), a unor vitamine (D, C, A), a unor hormoni (hipofizari, tiroidieni,
paratiroidieni, sexuali) şi a altor factori metabolici.

Anatomic scheletul se împarte în 3 mari grupe osoase: capul, trunchiul, membrele.

Scheletul uman cuprinde următoarele oase:

♥ Scheletul capului:

• craniu ( 8 oase): frontal, occipital, parietal (2), temporal (2) , sfenoid, etmoid;

• faţă ( 14 oase) : dintre care 7 externe: zigomatic 2, nazal 2, maxilar superior 2, şi

maxilar inferior (mandibula).

♥ Scheletul trunchiului: este format din : coloana vertebrala, torace și bazin.

a) Coloana vertebrală este extrem de flexibilă putând să efectueze mişcări de rotaţie, de îndoire
spre înapoi, înainte, stânga, dreapta. Coloana este alcătuită din grupuri de vertebre, 33-34 la număr din
care: 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrate, 4-5 coccigiene. Vertebrele lombare sunt mult mai
dense şi mai rezistente decât cele toracice datorită greutăţii suplimentare pe care trebuie să o susţină
regiunea lombara. Vertebrele toracice sunt mai fine şi au o densitate mai scăzută decât cele lombare,
deoarece ele au un rol de susţinere mai scăzut, fiind destinate în principal susţinerii cutiei toracice.
Vertebrele cervicale sunt cele mai subţiri şi mai uşoare deoarece ele trebuie să susţină numai greutatea
cutiei craniene. La capătul superior al coloanei se pot observa 2 vertebre specializate: atlasul şi axisul .
Axisul permite capului să efectueze mişcări de rotaţie, în timp ce atlasul permite capului să se ridice şi să
coboare.

Discurile intervertebrale sunt discuri groase din cartilaj fibros, care au un centru alcătuit din ţesut
moale, gelatinos denumit nucleu pulpos şi un înveliş denumit inel fibros.În toate afecţiunile coloanei
vertebrale cel mai afectat este inelul fibros şi apoi nucleul pulpos .Rolul acestor discuri intervertebrale
este de a amortiza şocurile la care e supusă coloana. Mişcările dintre vertebre, cu excepţia axisului şi a
atlasului, sunt reduse, dar efectul combinat este considerabil, privit în ansamblu.
 Cea mai mare parte a flexiei şi extensiei scheletului se realizează în regiunile cervicală şi lombară
ale coloanei, aplecările laterale sunt în principal rezultatul activităţii regiunii toracice, iar rotaţia implică
toate vertebrele.

Rezultatul tuturor acestor tipuri de mişcări este faptul că discurile tind să se uşureze cu timpul,
putându-se subţia.

Reflexoterapia are o eficienţă limitată în cazul afecţiunilor degenerative ale coloanei vertebrale,
dar în general ea poate oferi un oarecare confort, prin reducerea durerii , contracturii și inflamației. Cel
mai indicat este masajul terapeutic al musculaturii spatelui pentru combaterea acestor simptome.

b) Toracele este alcătuit din 12 perechi de coaste care sunt articulate prin intermediul cartilajului cu
sternul - os vertical aflat în centrul toracelui anterior, din care 2 perechi de coaste rămân neataşate sau
„flotante”. Cifoza şi scolioza sunt 2 afecţiuni care modifică forma coloanei vertebrale dar și a toracelui.
În scolioză, cele două jumătăţi ale toracelui nu sunt simetrice. În cifoză acesta este mărit în sens sagital
(plan vertical de simetrie).

c) Bazinul este reprezentat de centura pelviană, formată din articulaţiile oaselor coxale şi oasele
membrelor inferioare- corpurile femurale.

Osul coxal este format la rândul lui din trei oase: ilionul- în partea superioară, pubele- în partea
anterioară şi ischionul- în partea posterioară.

Aceste oase se sudează între ele la pubertate. Cele 2 coxale se articulează anterior, formând
simfiza pubiana, iar posterior sacrul, formând articulaţia sacro-iliaca.

♥ Scheletul membrului superior:

• centura scapulară: omoplat (scapulă), claviculă; humerus

• braţ: humerus;

• antebraţ: cubitus şi radius;

• mână: carp 8 oase –scafoid, semilunar, piramidal, pisiform, trapez, trapezoid, osul
mare, cuneiform (osul cu cârlig); metacarp -5 oase; falange- 3 pentru fiecare deget cu excepţia policelui
care are 2 falange.

♥ Scheletul membrului inferior:

• coapsă : femur;

• gambă : tibia, peroneu(fibula) ;

• picior: tars- astragal, calcaneu, scafoid, cuboid, cuneiforme

metatars şi falange (câte 3 la fiecare deget cu excepţia halucelui care are 2)

Articulaţiile

Articulaţiile sunt organele de legătură dintre oase şi sunt formate din două oase adiacente ale
căror suprafeţe sunt acoperite de cartilaj şi care se adaptează una cu cealalta.Acestea asigură oaselor
diferite grade de mobilitate, permiţându-le să funcţioneze ca pârghii şi pe de altă parte permit oaselor să
alcătuiască cavităţi care să adăpostească organe vitale si interne.

În funcţie de gradul de mobilitate se cunosc 3 tipuri de articulaţii:

• articulaţii fixe- sinartroze- sunt articulaţii imobile şi nu posedă cavitate articulară.Între

cele 2 extremităţi articulare poate fi ţesut fibros, ţesut cartilaginos, ţesut fibro-cartilaginos sau ţesut
osificat.(suturile oaselor cutiei craniene).

• articulaţii semimobile- amfiartroze- între extremităţile articulare există un mic spaţiu

sau fantă articulară care permite mişcări de f. mică amplitudine.( articulaţiile corpurilor vertebrale,
oaselor tarsiene etc.)

• articulaţii mobile- diartroze- în acest caz există o cavitate articulară mărginită de o

capsulă articulară, care la rândul ei este întărită de o serie de ligamente.

Capetele oaselor articulaţiilor mobile și semimobile sunt tapetate cu un cartilaj fin, suplu şi
rezistent.Aceste oase sunt menţinute în contact unele cu altele, printr-un manşon fibros, numit capsulă
articulară , ligamente şi de muşchii înconjurători.În interiorul capsulei se găseşte o membrană sinovială
care produce lichidul sinovial, cu rol in lubrifierea suprafeţelor articulare.Toate articulaţiile se hrănesc
prin imbibiţie din sinovială.Fibrele de colagen ale cartilajului articular stau într-o masă de lichid sinovial ,
dispuse în mod haotic.Când masa de lichid dispare, cartilajul se usucă şi se produce distrugerea lui în
timp.Aceasta este afecțiunea degenerativă denumită artroză.Bucăţelele de cartilaj desprinse (şoricei)
determină sinoviala să producă mai mult lichid sinovial ceea ce duce la hidartroză (umflarea articulaţiei).

Articulaţiile permit, în funcţie de forma lor, mişcări de flexie- extensie, abducţie-adducţie,

rotaţie, circumducţie.
 SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este format din muşchi, care sunt organe active ale mişcării.Acest rol este
realizat de musculatura scheletică(somatică) care are în structura sa ţesut muscular striat.

Muşchii corpului omenesc sunt: striaţi- supuşi voinţei omului ;

netezi- nu sunt supuşi voinţei omului;

intermediari- ( muşchiul inimii).

Muşchii striaţi sunt legaţi direct de oase prin intermediul tendoanelor şi aponevrozelor(tendoane
lăţite). Ei reprezintă aprox. 40% din greutatea corpului , cel mai bine reprezentaţi fiind muşchii scheletici
care prin inserţiile lor osoase realizează deplasarea sau mobilizarea unor segmente sau a întregului
organism .

Muşchii netezi se găsesc în pereţii organelor cavitare( stomac, intestine, vezică urinară ,vasele
sangvine , piele.etc.)unde contracţia lor produce golirea respectivului organ de conţinut.

Muşchii au forme variate:

 • muşchi scurţi;

• muşchi lungi;

• muşchi laţi;

• muşchi inelari.

Compoziţia biochimică a muşchiului

Muşchiul conţine: apă (75-80%), substanţe anorganice (săruri de K, Ca, Na, Mg, Cl, ioni cu roluri
importante în contracţia musculară), substanţe organice: proteinele, glicogenul şi glucoza, A.T.P-ul,
fosfocreatina, fosfatidele. În afară de apă şi proteine, muşchiul mai conţine glucide şi lipide.

Structura muşchiului

Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară, mai voluminoasă, numită corpul
muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care au în structura
lor ţesut fibros şi sunt foarte rezistente.Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate.La
exteriorul corpului muscular se află o membrană( fascia muşchiului) care înveleşte atât corpul
muşchiului cât şi tendoanele.Muşchiul are o bogată vascularizaţie, asigurată de ramurile musculare ale
diferitelor artere care însoţesc muşchiul şi care aduc sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive.Sângele
cu CO2 şi cu produsele rezultate în urma metabolismului muscular este colectat de vene satelite şi
omonime arterelor.

Inervaţia muşchiului este dublă, somatică(cu voinţa omului) şi vegetativă (involuntare).

Tendonul. Este o formaţiune anatomică aflată la extremităţile corpului muscular, prin care corpul se
leagă de os. Este rezistent, inextensibil, alb sidefiu. Este alcătuit din fibre conjuctive, dispuse longitudinal
în unul sau mai multe fascicule, în funcţie de grosimea lui. La exterior este acoperit de peritendon. Fibrele
musculare nu se continuă cu fibrele tendioase. . Cu ajutorul tendoanelor, muşchii sunt legaţi de oase.Ele
fac posibilă contractarea muşchilor şi mişcarea segmentului respectiv.Unul dintre tendoane, cel care se
inseră pe osul fix, se numeşte de origine, iar celălalt care se prinde pe osul mobil, se numeşte de inserţie.

Elementele anatomice care fac legătura între corp şi tendon sunt fibrilele conjuctive din endomisiumul
 corpului. Fibrele musculare sunt foarte elastice şi tendonul este foarte rezistent. Zona de unire dintre
muşchi şi tendon se numeşte „joncţiunea tendino-musculară", fiind zona slabă, la nivelul căreia se
produc întinderi sau rupturi musculare.

Vasele sanguine. Muşchiul are o vascularizaţie foarte bogată. În el pătrunde o arteră sau mai multe,
care se ramifică, formând o reţea arteriolară foarte bogată. Acestei reţele bogate arteriolare îi corespunde
o reţea venulară, de la care pleacă vena sau venele muşchiului respectiv. Reţeaua vasculară, în general,
este cuprinsă în ţesutul conjuctiv al muşchiului. În timpul contracţiei, lumenul vaselor sanguine creşte,
iar în repaus scade.

Inervaţia. Fiecare muşchi este inervat de unul sau mai mulţi nervi. Aceştia pătrund în muşchi şi
formează un plex intramuscular, din care pleacă trei tipuri de fibre nervoase: fibre nervoase motorii ,
fibre nervoase senzitive, care împreună merg la fibrele musculare şi fibrele nervoase vegetative, care se
îndreaptă către vasele sanguine.

 fibrele nervoase motorii se termină la nivelul fibrei musculare prin formaţiuni numite plăci motorii sau
joncţiuni neuro-musculare, prin care impulsul nervos este transmis de la nerv la fibra musculară;
 fibrele nervoase senzitive culeg stimulii nervoşi de la nivelul terminaţilor libere dintre fibrele musculare sau
fusurile neuro-musculare, transmiţându-l spre scoarţa cerebrală, informând-o de starea de contracţie
sau relaxare a muşchiului, de tonusul lui, precum şi de poziţia segmentelor corpului;
 fibrele nervoase vegetative reglează schimburile dintre vasele de sânge şi muşchi, având rol trofic.

Fiziologia sistemului muscular

Musculatura scheletului (muşchii striaţi) reprezintă cca 38-40% din

greutatea corporală.
Mişcarea reprezintă excitantul natural, vital pentru menţinearea musculaturii in
stare de funcţionare, după cum inactivitatea (de exemplu: imobilizările in aparate
gipsate) conduc rapid la hipotrofii şi chiar la atrofii, cu diminuarea remarcabilă a
tonusului muscular.
Primele contracţii musculare (3-5 după unii autori) folosesc drept combustibil
energetic ATP-ul (acidul adenozintrifosforic). Dacă efortul continuă intervine un alt
compus fosforic macroergic, CP (creatinfosfatul sau fosfocreatina) alături de glicoliza
anaerobă (degradarea glucidelor in condiţii de lipsă de oxigen); urmează glicoliza
aerobă (degradare de glucide in prezenţa oxigenului - cazul eforturilor de durată),
care la un moment dat sărăceşte muşchii in aşa măsură, de glicogen muscular, incat
efortul nu ar mai putea continua (deci contracţiile musculare), dacă nu ar intervenii
lipidele, in special trigliceridele şi acizii graşi liberi (acest fapt are loc, aproximativ,
in minutele 60-70 de la inceperea efortului) şi intr-o mai mică măsură, probabil,
proteinele.
Din glicoliza anaerobă rezultă insă o cantitate mare de acid lactic in muşchi, iar
din arderea lipidelor o cantitate mare de peroxizi lipidici, ambele componente avand
efecte nefaste asupra calităţii şi forţei de contracţie musculară.
Totul se rezolvă printr-o serie de mecanisme compensatorii, automatizate, in
timp, la sportivi şi astfel aceştia pot continua efortul ore intregi (de exemplu in
maraton, curse de fond pe apă, ciclism şosea, etc.)
Prin contracţia lor, muşchilor scheletici convertesc această energie chimică, aşa
cum s-a expus succint, in energie mecanică făcand posibilă statica, mersul, alergarea
şi alte acte motorii dificile.
Un muşchi se compune din:
- corpul muscular (invelit la exterior de o membrană conjunctivă protectoare,
numită perimisium) - nivel la care, adesea, se produc leziuni la sportivi;
- joncţiunea miotendinoasă - nivel la care se produc leziuni prin
suprasolicitare;
- tendonul - care se inseră pe o formaţiune osoasă şi este sediul entezitelor,
tendinitelor şau al peritendinitelor la sportivi;
- sinoviala;
- bursele seroase anexe.
Unitatea funcţională a muşchiului, in sens contractil, o constituie fibra
musculară formată din:
- membrană (sarcolemă);
- protoplasmă (sarcoplasmă);
- nuclei;
- mitocondrii (la nivelul acestora au loc o serie de reacţii intracelulare de mare
importanţă pentru organismul uman);
- miofibrile (elemente contractile).
Fibra musculară conţine o serie de proteine specifice, cum ar fi:
- mioglobina;
- enzime (de exemplu: creatinfosfokinaza, aldolaze, etc.);
- actină;
- miozină, ş.a., cu rol in funcţionalitatea fibrei musculare.
Vasculaţia corpului muscular este extrem de bogată (aşa se şi explică
constituirea rapidă de hematoame, in caz de leziuni musculare, care dacă nu sunt
corect tratate pot duce, in timp, la osificări heterotope, ce reclamă intervenţii
chirurgicale), in timp ce la polul opus, vascularizarea tendonului este extrem de
săracă.
Inervaţia este relativ bogată, fiind reprezentată, pe linie senzitivă, de fusurile
neuromusculare şi corpusculii tendinoşi Golgi, iar pe linie motorie, de fibrele
nervoase motorii propriu-zise, de joncţiunea neuromusculară(placa motorie unică in
cazul fibrelor albe, rapide şi mai multe in cazul fibrelor roşii, lente) şi unitatea
motorie (reprezentată de celula nervoasă din măduva spinării şi fibrele musculare pe
care le inervează). Alături de această inervaţie consemnăm şi fibrele vegetative
(simpatice-parasimpatice) care se găsesc la nivelul plexurilor nervoase perivasculare
din muşchi, care controlează vosomotricitatea, dar nu inervează muşchiul.
Se impune să menţionăm şi proprietăţile fibrei musculare:
- unele generale:
- excitabilitate;
- conductibilitate ;
- troficitate.
- altele speciale:
- tonicitate;
- elasticitate;
- contractilitate;
- extensibilitate.
In final, consemnăm faptul că toată această maşinărie energetică - musculatura
scheletică - nu işi angrenează in activitate toate unităţile funcţionale, fibrele
musculare, chiar şi in cazul unui effort fizic bine localizat la nivelul unui muşchi (ca
in cazul rinichiului - nefronul - sau al ficatului - hepatocitul, organismul menţine in
rezervă fibre musculare, la orice effort, care nu intră in acţiune decat atunci cand
situaţiile de excepţie o cer (in special suprasolicitarea).
Aşa se explică, la sportivi, unele leziuni musculare care au loc pe fibre de
repaus, intr-un moment de contracţie musculară maximală, reclamat de biomecanica
actului motric. De asemenea, menţionăm că prin antrenament muscular se reuşeşte
deschiderea unui număr superior de capilare, care asigură o irigare, deci o nutriţie mai
bună a muşchiului, accelerandu-se şi amplificandu-se schimburile metabolice locale.
Pe de altă parte, tot prin antrenament specific, insoţit de o alimentaţie adecvată
(hiperproteică) se poate induce o veritabilă hipertrofie musculară, deci o creştere a
masei musculare urmată, concomitent, de creşterea forţei musculare
(electrostimulaţia poate realiza in anumite condiţii aceleaşi efecte).
Masajul muscular se va adresa, intotdeauna, unui muşchi sau grup muscular
integru, din punct de vedere anatomic şi funcţional.

Muşchii sunt cei mai importanţi efectori ai organismului.Muşchii scheletici (striaţi) asigură tonusul,
postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare.Muşchiul cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a
inimii.Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei, motilitatea digestivă şi excretorie,
acomodarea vederii, naşterea , alăptarea etc.

Proprietăţile muşchilor
 ♥ Contractibilitatea- reprezintă capacitatea muşchiului de a dezvolta tensiune între capetele sale
si de a se scurta.

♥ Excitabilitatea- reprezintă capacitatea ţesutului muscular şi nervos de a trece din stare de

repaus în stare de excitabilitate sub acţiunea stimulilor care reprezintă modificări de o anumită durată,
rapiditate şi intensitate , exercitate asupra membranei postsinaptice.Agentul stimulant este reprezentat
de influxul nervos care acţionează pe calea unui mediator chimic-acetilcolină.Neuronii obţin colina din
spaţiile extracelulare (sânge) printr-un transportator selectiv şi de mare afinitate care împreună cu
acetilcoenzima A formează acetilcolina.Ach care este imediat acumulată în vezicule sinaptice.
Depolarizarea terminaţiilor neuronale prin intrarea Ca , provoacă fuziunea veziculelor cu membrana
neuronală şi deschiderea lor cu eliberarea Ach-ului în spaţiul intersinaptic, unde se leagă la receptorii
aflaţi pe fibra musculară, provocând contracţia.

♥ Extensibilitatea- este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe
exterioare.

♥ Elasticitatea- este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi
de a reveni pasiv la forma de repaus când forţa a încetat să acţioneze.

♥ Tonusul muscular- este o stare de tensiune permanentă, caracteristică muşchilor ce au

inervaţie motorie şi senzitivă intacte.

Principalele grupe de muşchi somatici

Muşchii capului

1).Muşchii pieloşi, muşchi laţi sau circulari, aşezaţi superficial sub piele, dând expresia feţei.
(muşchii mimicii).

a). muşchiul frontal este situat pe frunte şi încreţeşte fruntea, ridicând sprincenele.

b).muşchiul sprâncenos, este muşchi pereche, aşezat deasupra arcadei orbitale determină cute
între sprincene.
 c). muşchiul occipital, are formă de patrulater şi este aşezat pe faţa osului occipital, care prin
contracţie întinde pielea de pe frunte şi participă la mişcarea pavilionului urechii.

d).muşchiul zigomatic (mare şi mic) aşezaţi în dreptul pomeţilor obrazului, ridică buza
superioară

e). pătratul şi triunghiularul buzelor situat la nivelul bărbiei , coboară buza inferioară.

f). muşchiul mintal situat la nivelul bărbiei determină gropiţa din barbă.

g). orbicularul ochilor, sunt aşezaţi în jurul orbitei şi închide pleoapele.

h).orbicularul buzelor aşezat în jurul orificiului bucal, închide orificiul bucal, apropiind buzele
între ele.

i).muşchiul buccinator, la nivelul obrazului, intervine în fluierat şi este dezvoltat la suflătorii în

trompetă.

2).muşchii pavilionului urechii, datorită cărora pavilioanele urechilor pot fi mişcate.

3).muşchii masticatori , care formează planşeul bucal şi care determină mişcarea mandibulei , cu
rol în deglutiţie. Sunt inervaţi de nervul trigemen.

4).muşchiul temporal, un muşchi lat, pereche, în formă de evantai aşezat pe partea laterală a
tâmplei.

Muşchii gâtului

1).Platisma situat imediat sub pielea din regiunea supraclaviculară, coboară buzele şi ridică pielea
gâtului.

2).sternocleidomastoidian cu originea pe stern şi claviculă iar inserţia pe procesul mastoid. Când

se contractă unilateral înclină capul de aceeaşi parte şi îl roteşte spre partea opusă iar când se contractă
bilateral este flexor al capului.
 Vezi anexele

Corpul uman are 3 tipuri diferite de muşchi. Primul este muşchiul scheletic sau voluntar. Acesta,
împreuna cu oasele şi tendoanele asigură toate tipurile de mişcare conştientă, fiind implicat şi în reacţiile
de tip automatism, cunoscute sub denumirea de reflexe. Muşchii voluntari îsi produc efectul prin
scurtarea lungimii fibrelor, sau contracţie. Sunt necesare contracţii bruşte, explozive, de ex. o săritură în
sus. Aceşti muşchi reprezintă în jur de 25% din greutatea corpului. Al doilea tip este cunoscut ca muşchi
neted, el fiind implicat în mişcările involuntare ale organelor interne, cum ar fi

Fibrele muşchiului scheletic sunt activate de nervi motori din măduva spinării. Aceşti nervi se
ramifică la intrarea în muşchiul scheletic, astfel încât fiecare ramură vine în contact cu diferite fibre
musculare. Fiecare muşchi poate acţiona numai prin scurtarea, şi nu prin lungirea distanţei dintre cele
două puncte de inserţie- ei pot trage, dar nu pot împinge.

Pentru mişcare în direcţia opusă va fi utilizat un alt muşchi. Muşchiul neted are si el inervaţie
motorie. Cu toate acestea, în loc ca un nerv motor să vină în contact cu fibre musculare individuale,
stimulul se răspândeşte ca o undă în mai multe fibre musculare. Această acţiune tip undă ajută de
exemplu la transportul hranei prin intestine.
 Muşchiul cardiac se contractă când sistemul nervos autonom generează impulsuri, prin
intermediul unui ţesut excito-conductor din inimă. Aceste impulsuri trec prin cord de aproximativ 70 de
ori în fiecare minut, producând bătăile regulate ale inimii.

Articulaţiile sunt formate din ţesut cartilaginos care acoperă osul şi o membrană care căptuşeşte
pe dinăuntru această articulaţie. Membrana se numeşte membrana sinovială. In cavitatea articulară se
află lichid sinovial compus din: apă, săruri, proteine, zaharuri, grăsimi. Ele au o reacţie uşor alcalină, iar la
îmbolnăvire devine acidă. Acest lichid lubrefiază şi măreşte cartilajul articular. Extremităţile osoase ale
articulaţiilor sunt legate printr-o membrană rezistentă- capsula şi prin ligamente fibroase care întăresc la
exterior capsula.

SISTEMUL NERVOS
 Sistemul nervos , împreună cu sistemul endocrin, reglează majoritatea funcţiilor
organismului.Sistemul nervos are rol în special în reglarea activităţii musculaturii şi glandelor secretorii
(atât exocrine cât şi endocrine), în timp ce sistemul endocrin reglează în principal funcţiile
metabolice.Reglarea activităţii musculaturii scheletice este realizată de SN somatic, iar reglarea activităţii
musculaturii viscerale şi a glandelor exo- şi endocrine este realizată de SN vegetativ. Între SN şi sistemul
endocrin există o strânsă interdependenţă.

Compartimentele funcţionale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoşi care

prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor.De aceea
fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente funcţionale:

• compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la nivelul receptorilor;

• compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Deci fiecare organ nervos are două funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi funcţia motorie
care sunt intr-o strânsă interdependenţă. Nu există activitate senzitivă fără manifestări motorii şi invers.

Primirea şi transmiterea comenzilor se face prin intermediul neuronilor.

Neuronii – sunt celule nervoase de diferite forme şi mărimi, celule specializate care produc şi
transmit impulsurile nervoase. Funcţional au proprietatea comună de excitabilitate şi de a conduce mult
mai departe impulsurile care se formează în timpul excitaţiei. Informaţia este transmisă la nivelul
sistemului nervos sub forma impulsurilor nervoase, printr-o succesiune de neuroni, unul după
altul.Fiecare neuron are un corp celular din care pornesc două prelungiri: dendritele, care preiau
influxurile provenite de la alţi neuroni şi axonul , o prelungire unică care transmite impulsurile la alte
celule nervoase sau la ţesuturile corpului.

Nervii- Nervii sunt compuşi din fibre nervoase care pleacă din creier şi din măduva spinării,
făcând legătura cu întregul organism.

După funcţie nervii se împart în:

 • nervi simpatici

• nervi parasimpatici

• nervi motori

• nervi senzitivi

• nervi micşti.

Cei care îşi au originea în creier se numesc nervi cranieni (12 perechi) , iar în măduva spinării,
nervi rahidieni.

SNC cuprinde :• creierul

• anexele : măduva spinării şi nervii.

Nervii motori asigură comanda muşchilor şi organelor.

Nervii senzitivi primesc diverse senzaţii pe care le transmit la sistemul nervos central.

Din nervii rahidieni pleacă nervii periferici, în majoritatea lor micşti, care inervează membrele
superioare şi inferioare.Cele mai frecvente suferinţe ale nervilor sunt nevralgiile ( dureri de-a lungul
traiectului unui nerv) şi nevritele (leziuni inflamatorii). Sistemul nervos se află la locul său în embrionul
uman începând cu a cincea săptămână de sarcină. Pe plan anatomic, sistemul nervos este format din
două ansambluri distincte, sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.

Sistem nervos central - denumit şi nevrax, (S.N.C.) este format din miliarde de neuroni (celule
nervoase) conectaţi între ei şi dintr-un ţesut de susţinere interstiţial (nevroglie). El cuprinde encefalul
(creierul, cerebelul, trunchiul cerebral), protejat de craniu şi măduva spinării, amplasată în coloana
vertebrală.

Encefalul- se deosebeşte profund de măduva spinării. El este un organ voluminos, la care se

disting cele două emisfere cerebrale, cerebelul şi trunchiul cerebral.
 Trunchiul cerebral- Reprezintă segmentul axial-ventral al encefalului. Derivă din ultimele trei
vezicule cerebrale. Are o structură asemănătoare în fond cu a măduvei spinării, însă, mai complexă decât
aceasta. Substanţa cenuşie este fragmentată în numeroşi nuclei, reprezentând centrii motorii şi senzitivi
ai ultimilor 10 din cei 12 nervi cranieni, precum şi o seamă de formaţiuni mai complexe, dintre care
substanţa reticulată, care se întinde pe toată lungimea trunchiului şi are un rol deosebit.

Prin centrii săi reflexi, prin formaţiunea reticulată şi prin alţi nuclei de asociaţie, precum şi prin
multiplele sale relaţii, trunchiul cerebral îndeplineşte un rol fiziologic mult mai complex decât acela al
măduvei spinării. Prin urmare trunchiul cerebral constituie o bază de integrare nervoasă superioară
măduvei spinării. Dar şi posibilităţile celorlalte părţi ale encefalului şi în special ale emisferelor cerebrale
sunt mult mai mari.

Cerebelul- Cerebelul este situat în etajul inferior al cutiei craniene înapoia trunchiului cerebral.
Este alcătuit din două părţi laterale – emisferele cerebrale ( lob anterior- paleocerebel şi lob posterior
neocerebel) conectate prin vermis.

Din punct de vedere structural este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

Substanţa cenuşie este repartizată sub formă de nuclei la interior, ca o lamă plisată, iar la suprafaţă
formează substanţa cerebeloasă

Scoarţa este alcătuită din 3 straturi:

a) superficial sau molecular

b) mijlociu sau al lui Purkinje

c)intern sau granular

Substanţa albă se află în interior.

Fibrele nervoase aferente se distribuie în scoarţă, iar cele eferente pleacă de la nucleii centrali. Pe
lângă acestea în interiorul organului mai sunt diferite categorii de fibre de asociaţii.
 Din punct de vedere funcţional, datorită legăturilor sale directe sau indirecte cu toate segmentele
principale ale axului cerebrospinal, cerebelul joacă un rol important în coordonarea activităţii motorii
voluntare şi reflexe.

Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale se dezvoltă din prima veziculă cerebrală şi sunt nu numai cea mai importantă
parte a telencefalului, ci şi a întregului encefal.

Din cauza marii lor dezvoltări în interiorul spaţiului restrâns al cutiei craniene, suprafaţa emisferelor
este cutată. Se disting patru lobi aparenţi (frontal, temporal, parietal, occipital) şi un al cincilea lob intern
(al insulei). La suprafaţa emisferelor există mai multe şanţuri (fisuri şi suleuri) şi circumvoluţiuni
(girusuri) caracteristice.

Din punct de vedere structural se disting: o lamă de substanţă cenuşie la periferie şi o masă de
substanţă albă compactă la interior.

Substanţa cenuşie formează scoarţa sau cortexul. Structura microscopică a acestuia arată că în
grosimea sa se pot recunoaşte mai multe straturi, deosebite unele de altele:prin mărimea, forma şi
numărul celulelor, dar şi prin bogăţia şi modul de distribuţie a fibrelor nervoase.

Substanţa albă este reprezentată prin fibre de proiecţie (senzoriale şi motoare), comisurale şi de
asociaţie.

Cu ajutorul metodei reflexului condiţionat şi a altor metode moderne de cercetare a fiziologiei

emisferelor cerebrale s-a stabilit că în scoarţă nu există localizări ale funcţiilor psihice, ci numai zone de
proiecţie mai mult sau mai puţin concentrate, în care se distribuie impulsurile aferente, precum şi unele
zone de la nivelul cărora pleacă principalele căi eferente. Numai în acest sens se poate vorbi de arii
senzoriale şi de arii motorii. De aceea scoarţa trebuie privită ca o suprafaţă de recepţie, la nivelul căreia
se desfăşoară în mod dinamic necontenite procese de excitaţie şi de inhibiţie, ale căror efecte se
transmit până la urmă centrilor inferiori, prin intermediul cărora se manifestă modul de comportare al
indivizilor.

Măduva spinării
 Are forma unui cordon cilindric, uşor turtit. Ea este aşezată în canalul vertebral şi se întinde de la
baza craniului pana la a II-a vertebră lombară. La embrion ea ocupă toata lungimea canalului vertebral.
La adulţi măsoară aproximativ 45 cm.

Măduva spinării este împărţită în 31 de segmente medulare din care: 8 cervicale, 12 dorsale, 5
lombare, 5 sacrale, 1 coccigian. Din fiecare segment iese o pereche de nervi prin spaţiul care există între
vertebre. În măduva spinării se găsesc neuroni responsabili de răspunsul automat sau reflex, în special
cei care au rol de protecţie împotriva stimulilor agresivi.

Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central alcătuită din substanţa cenuşie şi
substanţa albă.

Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub forma a două benzi longitudinale, paralele, legate
între ele printr-o a treia bandă, mediană, transversală. Pe secţiunea transversală se disting două coarne
ventrale, două laterale, două dorsale. Substanţa cenuşie este formată din corpi neuronali.

Substanţa albă se găseşte la exteriorul substanţei cenuşii. Este despărţită în cordoane de fascicule
formate din fibre mielinizate. Rolul acestora este de a stabili legături multiple între segmentele cerebrale
şi măduvă.

În strânsă corelaţie cu măduva spinării sunt şi nervii spinali (rahidieni), în număr de 31 de perechi
metamerice. Fiecare nerv spinal are două rădăcini (ventrală şi dorsală), un trunchi şi două ramuri
(dorsală şi ventrală). După rolul fiziologic al componentelor lor, toţi nervii spinali sunt micşti, conţinând:
fibre senzitive şi motorii, somatice şi vegetative. Fibrele somatice se distribuie la piele, muşchi, oase şi
articulaţii, iar cele vegetative la ganglionii simpatici (fibre preganglionare). De la aceştia pleacă fibre
(post ganglionare) la organele interne şi la nervii spinali. Toate fibrele preganglionare sunt albe (cu
mielină), iar cele postganglionare sunt cenuşii (fără mielină).

În măduva spinării se găsesc 31 de centrii metamerici şi numeroşi centri complecşi regionali. La nivelul
lor se închid complexe caracteristice acestui segment al sistemului nervos central (ex: de locomoţie,
rotulian, diferite complexe vegetative, etc).
 Pe lângă aceasta, pe căile ascendente şi cele descendente, măduva realizează relaţii multiple şi de cea
mai mare importanţă cu toate segmentele encefalului.

În consecinţă, măduva spinării este un organ integrator de importanţă vitală pentru organism.

Sistemul nervos periferic - Prelungire a sistemului nervos central, cuprinde totalitatea nervilor şi ale
îngroşărilor lor (ganglionii nervosi). Nervii, legaţi printr-o extremitate de sistemul nervos central, se
ramifică la cealaltă extremitate într-o multitudine de ramuri fine care inervează totalitatea corpului.
Exista nervi cranieni si nervi rahidieni.

Funcţionarea sistemului nervos - După organizarea şi funcţionarea lor, se disting sistemul nervos
somatic, care pune organismul în comunicaţie cu exteriorul şi sistemul nervos vegetativ, sau autonom,
care reglează funcţiile viscerale.
Funcţionarea sistemului nervos face sa intervină un lanţ de neuroni, care se articulează între ei prin
sinapse, neuronul asigurând conducerea influxului nervos, iar sinapsa asigurând transmisia acestui influx
fie de la un neuron la altul, fie de la un neuron la un organ-ţintă, de exemplu, muşchiul în cazul unei
sinapse neuromusculare. Aceasta transmisie este realizată prin intermediul unei substanţe chimice
denumita neurotransmiţător (acetilcolina, adrenalina, noradrenalina). Acetilcolina este
neurotransmiţătorul sistemului nervos parasimpatic, care comanda contracţia fibrelor musculare netede
şi secreţiile glandulare. Adrenalina şi noradrenalina sunt neurotransmiţătorii sistemului simpatic, care,
între alte funcţii, asigură contracţia peretelui arterelor şi intervin în secreţia sudorii.

Sistem nervos somatic - Sistemul nervos somatic comanda mişcările şi poziţia corpului şi permite
perceperea de către piele a diferitelor senzaţii (tactile, căldură, durere) şi descoperirea prin celelalte
organe de simţ a mediului înconjurător (văz, auz, miros). El este constituit din neuroni senzitivi şi neuroni
motori.

Sistem nervos vegetativ - Denumit şi sistem nervos autonom, el este complementar sistemului nervos
somatic si reglează îndeosebi respiraţia, digestia, excreţiile, circulaţia (bătăile cardiace, presiunea
arterială). Aceste celule depind de centrii reglatori situaţi în măduva spinării, trunchiul cerebral şi creier,
care primesc informaţiile, pe căile senzoriale, provenind de la fiecare organ.
Sistemul nervos vegetativ este împărţit în :

- Sistem nervos parasimpatic, ale cărui activităţi se echilibrează astfel încât să coordoneze
activitatea tuturor viscerelor. Sistemul nervos parasimpatic este, ca regula generală, responsabil de
punerea în stare de odihnă a organismului. El acţionează prin intermediul unui neurotransmiţător,
acetilcolina, şi încetineşte ritmul cardiac, stimulează sistemul digestiv si limitează contracţiile
sfincterelor.

- Sistemul nervos simpatic, sau sistemul nervos ortosimpatic, pune organismul în stare de alertă
şi îl pregăteşte pentru activitate. El acţionează prin intermediul a doi neuro- transmiţători, adrenalina şi
noradrenalina. Acest sistem creşte activitatea respiratorie, dilată bronhiile şi pupilele, contractă
arterele, face să fie secretată sudoarea în schimb şi frânează funcţia digestivă.

Examenele sistemului nervos - Examenele care permit explorarea sistemului nervos central sunt,
în principal, scanerul, imagistica prin rezonanţa magnetică (RMN), înregistrarea potenţialelor evocate
(metoda de studiere a activităţii electrice a căilor nervoase ale auzului, văzului şi ale sensibilităţii
corporale), electroencefalografia şi analiza lichidului cefalorahidian recoltat prin puncţie lombară.
Sistemul nervos periferic este explorat în mod deosebit prin electromiografie.

Patologia sistemului nervos - Se deosebesc leziunile sistemului nervos central de cele ale sistemului
nervos periferic.

Leziunile sistemului nervos central dezvăluie diferite cauze:

- compresia creierului sau a măduvei spinării de către un hematom (provocat de un traumatism cranian),
de un abces, de o tumoră benignă sau malignă, de un edem cerebral;
- distrugerea creierului sau a măduvei spinării printr-un traumatism (secţionarea măduvei prin fractură
vertebrală). Printr-o infecţie (meningita, encefalita), printr-o intoxicaţie sau printr-o insuficienţă a
vascularizării (arterita cerebrala);

-excitaţia anormală a unor zone ale cortexului (epilepsie);

-degenerescenţa neuronilor: scleroza în plăci (leuconevraxită), boala lui Parkinson, boala lui Alzheimer,
coreea lui Huntington.

 - Leziunile sistemului nervos periferic sunt fie mononeuropatii (atingere a unui singur nerv) cauzate de
secţionarea unui nerv, de compresia uneia din rădăcinile sale (sciatică prin hernie discală) sau de o
infecţie (zona zoster), fie polineuropatii (atingere a mai multor nervi) de origine virală, imunologică
(poliradiculonevrita, de exemplu), carenţială (deficit de vitamine) sau toxică (alcoolism, de exemplu). În
afara traumatismelor, numeroase alte afecţiuni sunt, de asemenea, responsabile de o atingere a
nervilor, ca diabetul zaharat, difteria, lepra sau lupusul eritematos diseminat. Atunci când sunt afectaţi
succesiv mai mulţi nervi, se vorbeşte de multinevrită.

Regiunile anatomice ale omului

Masajul poate fi aplicat pe:

♥ întregul corp (masaj general)

♥ numai pe anumite segmente ale corpului : faţă, gât, abdomen, torace, spate, zona
lombară , umăr, braţ, antebraţ, mâini, coapsă, gambă, picior (masaj parţial sau segmentar).

Un maseur trebuie să cunoască bine topografia acestor segmente.

Faţa - Pe faţă se găsesc cavităţile care adăpostesc organele de simţ ( ochi, nas, ureche, limbă).Pielea feţei
este foarte bine vascularizată.Muşchii feţei sunt mici şi numeroşi, unii dintre ei fiind dispuşi în jurul
orificiilor (ochi, gură, nas).Principalii nervi ai feţei sunt: nervul facial (care comandă muşchii feţei ) şi
nervul trigemen, cu cele trei ramuri ale sale, care inervează ochiul, nasul, dinţii şi limba.

Anatomia feţei trebuie să fie bine cunoscută de cosmeticieni.

 Gâtul - Ceafa se întinde de la marginea osului occipital până la scobiturile
supraclaviculare şi umeri.Muşchii săi sunt numeroşi: trapez, splenius al capului , angular al gâtului, ei
fiind dispuşi în patru planuri.Ceafa este inervată de ramurile nervilor cervicali.

Regiunea anterioară se întinde de la osul hioid (situat între baza limbii şi laringe) până la
manubriul sternal.Aici se găsesc : cartilajul tiroidian (mărul lui Adam) , glanda tiroidă, arterele carotide
primitive, venele jugulare interne.

Regiunile laterale sunt încrucişate de muşchiul sternocleidomastoidian; pe aici trec artera

carotidă, vena jugulară, nervul vag (reglează activitatea inimii, plămânului, stomacului etc.)

Spatele - Corespunde regiunii din dreptul coloanei vertebrale dorsale, de o parte şi de alta.În
partea superioară se găsesc muşchii trapez,.marele dorsal , romboizi, rotunzi,suprascapular etc, iar de-a
lungul coloanei vertebrale muşchii paravertebrali.

Este una din zonele cele mai folosite în masajul clasic, tradiţional şi reflexogen.

Zona lombară (şalele) De obicei această regiune este masată în acelaşi timp cu spatele, numai că
aici nu se aplică manevre de batere deoarece nu există protecţie osoasă ca la torace ,iar în această zonă
se găsesc rinichii.Pe lângă paravertebrali aici întâlnim mușchiul pătrat lombar.

Toracele (cutia toracică) - Este format din stern,clavicule şi coaste în partea anterioară şi
coloana dorsală/toracală în partea posterioară.Aici se găsesc muşchii pectorali,subclavicular, dințat
anterior.Toracele este separat de abdomen prin muşchiul diafragm.

În cutia toracică se găsesc plămânii şi inima.

Abdomenul - Abdomenul este mai puţin abordat în timpul masajului general, dacă nu există
indicaţii speciale, ca de exemplu constipaţia.În cavitatea abdominală se găsesc numeroase organe- ficat,
bilă, stomac, pancreas, splină, intestine etc.- zonele lor de proiecţie fiind folosite în masajul
reflexogen.Abdomenul nu se maseaza sub nici o forma atunci cand prezinta simptomele unui abdomen
acut .El se depisteaza prin palpare și se prezintă tare si dureros și nu se vede ritmul respiratiei. Aici se
gasesc muschii drepti abdominali si muschii oblici externi.
 Fesele -Sunt formate din mai multi muschi dar amintim doar trei muşchi care se gasesc in stratul
superficial :fesierul mare, mijlociu şi mic iar în strat profund găsim mușchiul piriform. Această zonă este
abordată cel mai des în masajul anticelulitic dar este recomandat ca mușchii fesieri si mai ales piriformul
să fie masați și în afecțiunile zonei lombare și ale membrelor inferioare.

Centura scapulo-humerala

Este formată din osul omoplat, humerus şi claviculă . Aceste oase formeaza si umărul. Este învelit de un
manşon gros format din ligamente şi muşchiul deltoid, care are o formă triunghiulară. El ridică braţul
lateral (abducţie), înainte şi înapoi, până la orizontală (90 grade).Acest segment este foarte abordat în
masajul clasic.

Membrul superior (membrul toracic)

Braţul este format din osul humerus,învelit de muşchii biceps brahial, triceps,coracobrahial etc.

Articulatia cotului este formata de oasele: humerus, radius si cubitus.

Antebraţul este format de oasele radius şi cubitus (ulna), învelite de muşchi extensori, flexori,
abd, add, ai degetelor.

Articulaţia pumnului este formată de radius, cubitus şi oasele carpiene.

Mâna este formată de oasele carpiene, metacarpiene şi falange, iar pe fața palmară prezintă
mușchii tenari și hipotenari.

Centura pelvina
 Şoldul este format de osul coxal, care se articulează posterior cu osul sacru şi lateral cu
femurul.În regiunea şoldului se găsesc muşchii fesieri, tensor al fasciei lata, iliopsoas.Osul coxal este
format de oasele: ilion, ischion si pubis.

Membrul inferior (membrul pelvin)

Coapsa este formată de osul femur , învelit în muşchii cvadriceps femural, croitor,
adductori(mare,mijlociu și mic, gracilis și pectineu) , ischiogambieri( semitendinosul, semimembranosul şi
bicepsul femural) etc.

Genunchiul este articulaţia formată de femur, tibie, şi rotulă înconjurate de ligamente anterioare,
posterioare, laterale şi încrucişate.

Gamba este formată de oasele tibie, peroneu, învelite în muşchii triceps sural (gemeni si solear),
peronieri, tibiali anteriori , etc.

Glezna este o articulaţie formată de oasele tibie, peroneu şi astragal.

Piciorul este format de oasele tarsiene, metatarsiene şi falange.

MANEVRE FUNDAMENTALE DE MASAJ MANUAL

Dr. O. Petrescu
Tehnica aplicării masajului are la bază o serie de manevre fundamentale sau
principale, care nu pot lipsi in efectuarea acestei terapii.
Manevrele fundamentale exercită influenţe diferite la nivelul tegumentelor,
sistemelor muscular, osteoarticular, circulator şi nervos, ceea ce oferă posibilitatea
aplicării diferitelor procedee de masaj in funcţie de obiectivele terapeutice urmărite.
Manevrele fundamentale includ:
1. netezirea (efleurajul);
2. fricţiunea;
3. frămantatul;
4. manevrele de batere ( tapotament, tocat in manunchi de nuiele, etc.);
5. vibraţiile.
Denumiri sugestive, căpătate după felul mişcărilor executate de către masor.
1. Efleurajul
Efleurajul sau netezirea este o manevră de introducere, cu care incepe orice şedinţă de masaj, dar poate
fi alternată cu alte manevre fundamentale de masaj folosite, şi constituie manevra de incheiere in
majoritatea situaţiilor.
Efleurajul constă in alunecarea uşoară a mainilor masorului pe suprafaţa corpului, realizandu-se o
netezire a tegumentelor, şi care se execută, intotdeauna, in sens centripet, adică de la extremitatea
distală către extremitatea proximală a segmentului care este masat.
Tehnica aplicării netezirilor prezintă mai multe modalităţi:
- cu faţa palmară a mainilor, cu degetele intinse, apropiate sau depărtate, atunci cand se masează zone
mai intinse şi plane, utilizandu-se ambele maini;

- cu faţa dorsală a mainilor, degetele fiind flexate şi depărtate, reprezentand tehnica denumită masaj in
pieptene, pentru zonele păroase;
- cu faţa palmară a degetului mare;
- cu faţa palmară a varfurilor a două sau trei degete, atunci cand se masează suprafeţe mici;
- prin cuprinderea intre degetul mare şi celelalte degete, cand se masează pe zone mai mici şi rotunde.
Efleurajul se poate efectua cu ambele maini deodată sau folosindu-se alternativ,
una după alta. Netezirea se face in mod obişnuit in linie dreaptă, in axa longitudinală a
membrelor, de-a lungul grupelor de muşchi in funcţie de structura anatomică a
regiunii. De obicei se efectuează segmentar, pe zone anatomice delimitate (ex.
antebraţ, braţ, gambă, coapsă), dar poate fi executată şi pe toată lungimea membrelor
superioare sau inferioare, cand timpul nu ne permite să o aplicăm.
Sensul direcţiei efleurajului depinde de topografia circulaţiei venoase şi limfatice sau grupelor musculare
din zona masată.
La membre, sensul netezirilor, aşa cum s-a mai spus, se face de la extremitate in sus, la nivelul
trunchiului se urmăreşte sensul de intoarcere a circulaţiei venoase către inimă, la ceafă şi gat sensul
manevrei este de la cap spre umăr şi omoplaţi.
Netezirea este considerată ca o manevră specifică pentru suprafaţa corpului, acţionand in special asupra
pielii, ţesuturilor conjunctive subcutanate, nervilor periferici şi vaselor venoase şi limfatice.
Ea are o acţiune calmantă, micşorand fenomenele dureroase, de contractură musculară, de tensiune
psihică, efecte deosebite pentru persoanele nervoase, emotive, realizand, totodată, şi condiţiile de
adaptare mai bună la alte manevre fundamentale mai puternice.
Un alt efect important al efleurajului este imbunătăţirea circulaţiei de intoarcere venoasă şi limfatică, ce
rezultă din acţiunea mecanică a procedurii, care facilitează hemodinamica, dar şi acţiunea reflexă ce
produce vasodilataţie activă prin mecanisme vasomotorii nervoase şi umorale. Se imbunătăţesc
condiţiile trofice ale pielii, prin activarea schimburilor metabolice, se favorizează indepărtarea lichidelor
din spaţiile intracelulare, efecte foarte utile in tratamentul edemelor reziduale după traumatismele
aparatului locomotor.
Hiperemia activă, după netezire, imbunătăţeşte aportul de oxigen, glucoză şi fosfaţi macroergici şi in
acelaşi timp favorizează eliminarea cataboliţilor din musculatură, de la suprafaţă, asigurand condiţii
funcţionale normale pentru grupele musculare respective.
Netezirea menţine supleţea şi elasticitatea pielii prin impiedicarea procesului de mineralizare a fibrelor
elastice, fenomen ce apare la persoane mai in varstă, şi scurtează timpul de reinnoire a epidermului prin
accelerarea turnoverului diferitelor straturi ale acestuia.
2. Fricţiunea
Manevră fundamentală de masaj, fricţiunea constă in apăsarea şi deplasarea tegumentelor şi ţesuturilor
conjunctive subcutanate pe planurile profunde, in limita elasticităţii lor.
Din punct de vedere tehnic, această manevră se poate executa in mai multe
modalităţi:
- cu faţa palmară a degetelor mainii, cu cele trei degete ale mainilor (index, medius şi inelar) sau cu
varful degetului mare, cand se aplică pe suprafeţe mici (ex. spaţiile interosoase, pe partea dorsală a
manilor şi picioarelor);
- cu marginea cubitală a mainii;
- cu "rădăcina" mainii sau cu partea dorsală a pumnului strans, cand se masează zone mai mari;
- cu eminenţa tenară, baza degetului mare sau cu eminenţa hipotenară, baza degetului mic, atunci cand
se aplică pe zone cu sensibilitate mai mare.
Degetele sau mainile se aplică pe tegumente avand un unghi intre 30-700, in funcţie de forţa pe care
dorim să o impunem manevrelor (cu cat unghiul este mai mare, cu atat forţa de pătrundere este mai
mare). Sensul fricţiunii poate fi linear sau circular.
Fricţiunea in sens linear este adecvată zonelor sărace in ţesuturi moi şi mai puţin suple (articulaţiile şi
regiunile cu tendoane, cum este treimea inferioară a braţelor). Intensitatea manevrelor trebuie să fie
adaptată sensibilităţii tegumentelor şi ţesuturilor moi subcutanate, pentru evitarea apariţiei senzaţiilor
dureroase. Această manevră de masaj se adresează, in special, ţesuturilor moi subcutanate şi straturilor
musculare de suprafaţă (muşchii pieloşi ai feţei). Fricţiunea creşte procesul de mobilizare a ţesutului
adipos din hipoderm, prin
influenţarea favorabilă a factorilor lipolitici, producand o scădere cantitativă a
straturilor de grăsime. Alături de netezire, fricţiunea contribuie la menţinerea supleţii şi elasticităţii
tegumentelor prin prevenirea depunerii sărurilor de calciu in fibrele elastice, la
persoanele de varsta a 3-a. Ea produce o accelerare a preceselor de regenerare şi cicatrizare, prin
imbunătăţirea condiţiilor trofice locale, mai ales la persoanele in varstă cand aceste procese sunt
incetinite.
Fricţiunea imbunătăţeşte permeabilitatea cutanată pentru diverse medicamente, sub formă de
unguente, in aplicaţiile locale pe piele. Această procedură este utilă acolo unde există procese
aderenţiale după traumatisme, hematoame organizate sau inflamaţii locale, mărind elasticitatea
tisulară, dar este contraindicată in procesele inflamatorii şi hemoragice acute.
Fricţiunea, prin mecanismul reflexelor antidromice, duce la eliminarea de histamină, acetilcolină,
bradikinină, favorizeazand circulaţia locală şi resorbţia edemelor după traumatisme. Ea produce, de
asemenea, afecte analgezice locale, prin micşorarea sensibilităţii terminaţiilor nervoase şi scăderea
tensiunii nervoase, cand este executată intr-un ritm lent şi prelungit.
3. Frământarea
Denumită şi petrisaj, frămantarea este o manevră fundamentală de masaj, care are efecte stimulante
puternice.
Aplicarea ei se poate face după mai multe modalităţi tehnice:
- cu palma, frămantarea in cută, prin ridicarea şi apucarea părţilor moi intre degete şi "rădăcina" maini
cu stoarcerea lor, manevră care se repetă de mai multe ori, după care se trece la porţiunea următoare.
Este accesibilă regiunilor intinse şi plane (spatele, toracele, lombele, braţele, coapsele), executandu-se
longitudinal pe direcţia fibrelor musculare;
- cu două degete, respectiv cu policele şi indexul, tehnică potrivită pentru masarea tendoanelor, fasciilor
sau a muşchilor mai subţiri;
- la nivelul membrelor superioare şi inferioare, procedura se poate executa cu mainile aplicate in
brăţară, musculatura fiind prinsă intre degete şi palme, exercitand astfel presiuni asupra ei;
- intr-o manieră simplă, prin ridicarea părţilor moi (tegumente, muşchi) de pe planurile dure, cu
exercitarea compresiunilor asupra lor, tehnică indicată pentru imbunătăţirea elasticităţii şi contractilităţii
musculaturii. Frămantarea este o manevră de masaj care se adresează ţesuturilor situate in profunzime
şi mai ales musculaturii.

Este un masaj de stimulare a musculaturii prin excitarea proprioceptorilor de la nivelul muşchilor şi

tendoanelor, imbunătăţind excitabilitatea şi contractilitatea muşchilor. Menţine in condiţii normale
elasticitatea muşchilor şi favorizează in acest mod profilaxia leziunilor musculare, care se produc
frecvent la sportivii de performanţă.
In acelaşi timp, prin activarea circulaţiei in vasele sanguine şi limfatice se imbunătăţesc schimburile
nutritive (aport de oxigen, glucoză, adenozintifostat) şi favorizează eliminarea cataboliţilor rezultaţi din
activitatea musculară. Este o procedură frecvent utilizată in masajul la sportivi, atat pentru refacerea
după antrenamente sau competiţii, cat şi in pregătire.
De asemenea, este una din tehnicile recomandate pentru recuperarea hipotrofiilor musculare datorită
inactivităţii şi care răman după traumatismele aparatului locomotor.
4. Tapotamentul (baterea)
Tapotamentul sau baterea este o manevră fundamentală ce constă in aplicarea pe tegumente a unor
serii de loviri scurte şi ritmice reprezintand unul din cele mai intense procedee de masaj.
Din punct de vedere tehnic, ea se poate executa după mai multe modalităţi:
- cand se face cu faţa palmară a mainilor şi a degetelor intinse poartă numele de plescăit. Mişcările
mainilor şi antebraţelor se efectuează din articulaţiile pumnilor şi ale coatelor, mainile lăsandu-se să
cadă liber pe regiunea de masat;
- cu palma şi degetele uşor flexate (formand o adancitură pe faţa palmară), realizandu-se tapotamentul
in ventuză;
- cu dosul mainilor, degetele fiind uşor flexate, loviturile aplicandu-se cu primele falange;
- cu pumnul incomplet inchis, cu partea cubitală, astfel incat se asigură o elasticitate a loviturii şi evitarea
apariţiei senzaţiei de durere. Este procedeul denumit bătătorit, şi reprezintă ă manevră deosebit de
puternică ce se poate aplica pe zone cu musculatură bine dezvoltată şi mai puţin sensibile (zonele
lombară şi fesieră);
- tocatul este procedeul care foloseşte marginea cubitală a mainilor, degetele fiind apropiate, mişcările
de lovire efectuandu-se din articulaţia pumnului;

- altă modalitate tehnică este percutatul, care se execută cu varful degetelor, mainilor, flexate şi
depărtate. Este unul din procedeele cele mai uşoare de tapotament. Mişcările se efectuează din
articulaţiile pumnilor, degetele căzand libere pe suprafaţa tegumentelor. Reprezintă o modalitate de
aplicare a baterii adecvată pentru anumite regiuni (toracele şi abdomenul).
In funcţie de intensitatea şi ritmul tapotamentului, efectele se produc in ţesuturile moi superficiale sau
mai profunde. Se obţine un efect predominant excitant, prin acţiunea asupra receptorilor de la nivelul
pielii şi a ţesuturilor subcutanate conjunctive, şi o activare a circulaţiei cu hiperemie şi creşterea
temperaturii locale. Baterea provoacă, de asemenea, o creştere a excitabilităţii neuromotorii, prin
stimularea proprioceptorilor de la nivelul muşchilor şi tendoanelor, ceea ce duce la o creştere a
tonusului muscular. Procedura favorizează factorii lipolitici şi mobilzarea adipocitelor din ţesuturile
subtegumentare, micşorandu-se in acest fel volumul stratuli adipos.
Aceste efecte ale procedeului sporesc utilitatea tapotamentului in hipotoniile şi hipotrofiile musculare
prin inactivitate.
Tapotamentul se foloseşte şi ca manevră de masaj in pregătirea sportivilor intre probe sau in pauza
dintre reprize. Această manevră se foloseşte in afecţiunile aparatului locomotor unde sunt prezente
dureri sau contracturi musculare.
5. Vibraţiile
Vibraţiile reprezintă o manevră de masaj care constă in executarea unor mişcări oscilatorii pe o regiune
mai restransă, producand o deplasare foarte mică a tegumentelor şi a ţesuturilor subcutanate. Din punct
de vedere tehnic, ele se efectuează din articulaţiile pumnului, cotului
sau umărului, prin aplicarea pe tegumente a degetului mare, a 2 degete, a palmei sau
a ambelor maini. Vibraţiile manuale nu sunt perfect ritmice, nu pot produce mişcări oscilatorii şi
presiuni uniforme, nu pot fi aplicate un timp prea indelungat, deoarece sunt dificil de
executat şi obosesc mana masorului. Avantajul constă in faptul că mana masorului este moale, caldă şi
se mulează mai bine pe suprafaţa tratată, ceea ce o face mai agreabilă pentru pacient, in comparaţie cu
manevrele mecanice.
Acţiunea vibraţiilor depinde de intensitatea manevrelor. Cele superficiale, fine, mai prelungite, au un
efect calmant, reduc sensibilitatea tegumentelor şi ţesuturilor subcutanate, produc o senzaţie de
incălzire şi relaxare musculară. Vibraţiile cu oscilaţii mai mari, mai profunde, mai puternice produc o
activare a circulaţiei sanguine in zona masată, cu efecte descongestionante.
Vibraţiile sunt procedee indicate in hipertoniile musculare, in contracturile musculare ce apar in
spasmofilie, in artrozele cervicale şi lombare, precum şi in combaterea oboselii musculare după efort, la
sportivi.
MANEVRE SECUNDARE DE MASAJ MANUAL
In afara manevrelor fundamentale de masaj, mai există o serie de manevre secundare sau ajutătoare
care pot fi utilizate pe langă primele.
a) Cernutul şi rulatul
Cernutul şi rulatul sunt manevre de masaj ce pot fi aplicate numai pe anumite părţi ale corpului, care au
formă cilindrică (membrele superioare şi inferioare). Cernutul se execută cu ambele maini aşezate pe
părţile laterale ale segementului membrului, cu degetele indoite, imprimandu-se părţilor moi mişcări
laterale similar cernutului prin sită.

Rulatul se face cu ambele maini plasate lateral, de o parte şi de alta a segmentului membrului, cu
degetele intinse, realizandu-se o rulare, a ţesuturilor moi, in ambele sensuri, de jur imprejurul regiunii
masate.
Aceste procedee se adresează in special musculaturii membrelor, avand efecte de relaxare musculară,
de descongestionare locală şi de imbunătăţire a supleţii ţesuturilor.
Datorită faptului că se pot executa destul de uşor, sunt folosite, indeosebi de sportivi, in automasajul
membrelor.
b) Presiunile
Presiunile constau in apăsări pe unele zone ale corpului şi se aplică la sfarşitulşedinţelor de masaj parţial.
Ele se efectuează cu palmele (pentru regiunea spatelui acestea se aplică de o
parte şi de alta a coloanei vertebrale, pacientul fiind culcat in decubit ventral - cu faţa in jos, cu
membrele superioare in extensie, astfel masorul exercitand presiunile cu mai puţin efort, folosindu-şi
greutatea trunchiului in executarea apăsărilor asupra zonei de masat).

Procedeul trebuie făcut cu atenţie, fără variaţii bruşte de intensitate, evintandu-se provocarea senzaţiei
de disconfort. In cazul in care apar senzaţii dureroase in zona de aplicare, manevra se intrerupe.
Presiunile sunt contraindicate la bătrani şi copii deoarece există riscul producerii de acceidente osoase
(fisuri).
Presiunile se pot face pe anumite zone de periost, cu o intensitate medie, cu efecte asupra circulaţiei din
zona masată, care după o fază de ischemie trece intr-o fază de hiperemie, precum şi efecte asupra
ramificaţiilor nervoase cu realizarea scăderii sensibilităţii.
c) Tracţiunile şi tensiunile
Tracţiunile şi tensiunile se adresează, in special, articulaţiilor şi ţesuturilor periarticulare.
Tracţiunea se face cu ambele maini, folosind o priză deasupra articulaţiei şi una dedesubtul acesteia,
trăgand in sensul axei longitudinale a segmentului unde se află articulaţia.
Manevra are ca obiectiv realizarea unei intinderi in limitele fiziologice ale diferitelor componente atat ale
articulaţiei, cat şi a elementelor periarticulare, imbunătăţindu-se mobilitatea articulară. Tracţiunea se
foloseşte mai ales pentru articulaţiile degetelor.
Pentru membre, manevrele se fac din poziţia culcat pe spate. La nivelul coloanei cervicale, tracţiunea se
face din poziţia şezand sau stand, folosind priza pe frunte şi pe ceafă, trăgand capul in sus. Pentru
trunchi, manevra se efectuează tot şezan sau stand, cu apucarea
subiectului peste braţe şi tragerea lui in sus, vertical.
 EFECTELE MASAJULUI
CIRCULATORII, MUSCULARE, METABOLICE, REFLEXE
Efectele circulatorii se evidenţiază la nivelurile capilar, venos şi limfatic. De exemplu, manevrele de
efleuraj sprijină, stimulează circulaţia venoasă de intoarcere, cea superficială, uşurand astfel munca
inimii. Asociind la această manevră blandă unele manevre mai puternice, cum sunt presiunile, se
acţionează şi asupra circulaţiei venoase de intoarcere profundă, cu efect folosit in patologia venoasă. In
ceea ce priveşte circulaţia limfatică, anumite proceduri (ex. - efleurajul mai energic, alunecări profunde
pe membre, fricţiunile) activează circulaţia limfei in sens
centripet, combătand astfel staza limfatică. De reţinut că anumite proceduri de masaj (efleuraj, fricţiuni,
etc.) induc, local, o secreţie histamină şi acetilcolină care vor produce o vasodilataţie periferică, locală
(hiperemia pielii), ceea ce exprimă o activare circulatorie cu consecinţe metabolice la care intervin şi alte
mecanisme (nervoase, hormonale, etc.).
Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicării anumitor manevre de masaj (frămantatul,
tapotamentul, etc.) pe cale mecanică (directă) şi reflexă (indirectă) şi care activează circulaţia din
muşchi, stimulează creşterea agenţilor nutritivi şi in acelaşi timp favorizează eliminarea unor cataboliţi
nocivi, in special la sportivi (acid lactic, peroxizi lipidici, etc.); de asemenea, se stimulează elasticitatea şi
forţa de contracţie a fibrelor musculare. Manevrele uşoare (efleurajul) au efecte liniştitoare,
decontractante asupra muşchilor, mai ales cand masajul foloseşte unele unguente relaxante .
Efectele metabolice sunt urmarea unor proceduri stimulative (baterea sau tapotamentul, vibraţiile
energice, etc.) care activează metabolismul astfel: mobilizează grăsimile din stratul celular subcutanat,
contribuind la arderea acestora şi scăderea ţesutului subcutanat in exces.
Prin activarea circulaţiei locale se induce un aport crescut de oxigen, fosfaţi, glucoză, trigliceride, acizi
graşi liberi şi alţi nutrienţi, in special la nivel muscular, contribuind astfel la creşterea eficienţei mecanice,
mai ales la nivel muscular. Tot prin efecte metabolice şi intr-o mai mică măsură prin stimularea secreţiei
sudorale (ca urmare a deschiderii porilor glandelor sudoripare), masajul favorizează eliminarea unor
cataboliţi de uzură, nocivi pentru organism (acid lactic, uree, creatinină, acid uric, peroxizi lipidici, etc.).
Efecte reflexe
Multă vreme s-a acordat atenţie efectelor mecanice ale masajului şi mult mai tarziu a fost pusă in
evidenţă acţiunea reflexă a masajului, a unor proceduri (ex. efleurajul, vibraţiile fine) care excită
receptorii pielii şi in acest fel informează anumiţi centri nervoşi, care la randul lor declanşează reacţii de
răspuns la nivelul unor organe şi ţesuturi.
Pentru realizarea acestui efect, manevra de masaj (netezirea) se execută bland un timp mai indelungat,
ceea ce va provoca o liniştire a sistemului nervos central şi o relaxare a musculaturii scheletice, pe căi
reflexe (aferente-eferente). Asocierea acestor proceduri de masaj cu gheaţă (masaj cu gheaţă)
diminuează senzaţiile dureroase posttraumatice, prin vasoconstricţia periferică pe care o induce, şi
diminuarea temperaturii locale, ceea ce provoacă o veritabilă anestezie locală. Tot prin mecanisme
reflexe masajul influenţează favorabil şi sfera endocrinometabolică, efectele depinzand de manevrele
folosite, de ritmul şi intensitatea lor, dar şi de reactivitatea individuală. Se inţelege că prin aceste efecte,
ca şi prin efectul mecanic direct, masajul contribuie efectiv la menţinerea calităţii epidermului. Aceste
efecte ale masajului se referă, in general, la masajul manual.Dacă ne referim la diverse alte forme de
masaj, cum ar fi cel reflex (masajul periostal sau pe anumite zone cutanate refelxogene), mecanic
(vibromasajul), electric (electromasajul), hidromasajul (masajul cu jet de apă, masajul subacvatic), vom
adăuga acestor efecte ale manevrelor propriu-zise de masaj, efectele apei calde, ale curentului electric
sau efectele mecanice ale diverselor aparte (in special
vibromasatoare). Fără a diminua eficienţa masajului instrumental, masajul manual rămane superior, el
creand ambianţa organică şi psihică dintre cel masat şi masor, ceea ce duce la o creştere a eficienţei
(probabil şi prin mecanisme de tip placebo).

INDICAŢIILE SI CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI

Indicaţii:
A întocmi un grupaj de indicaţii medicale adresate masajului medical –cum se obişnuieşte în alte
domenii ale fizioterapiei - este o tentativă şi omisiune aparent facilă, dar totodata dificilă şi, paradoxal,
inutilă şi absurda.De ce ? Pentru că indicaţiile masajului medical sunt nenumărate. Chiardacă dorim să
încercam o clasificare a acestora, riscăm să ne expunemcriticii, datorită hazardului şi omisiunilor.
Prezentăm o expunereaproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a reduce la minimumignorarea sau
necunoaşterea lor.
- nevralgii şi neuromialgii, indiferent de localizarea, substratulanatomo-funcţional şi cauza acestora:
reumatismale, neurologice,posttraumatice, psihogene, afecţiuni articulare: miozite,
miofasciculite,miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retracţii rnusculo-tendinoase,
contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite cauze(centrale şi periferice, neurologice
şi posttraumatice, inflamatorii şipostinfecţioase etc.);
- afecţiuni şi suferinţe ale aparatului cardiovascular, periferice şicentrale: staze venoase şi limfatice, cu
edeme circulatorii periferice,ischemii vasculare periferice în stadii funcţionale, incipiente,
hipertensiuniarteriale în stadii funcţionale;
- afectări psihogene de diferite etiologii: multiple forme de nevrozăastenică, spasmofilii, tetanii cronice,
distonii neurovegetative;
- afecţiuni dismetabolice: obezitate, diabet, gută;
- afecţiuni din sfera ginecologică: hipotrofii şi dezaxări ale uterului,ptoze, aderenţe, inflamaţii cronice
etc.
- pediatrie: anemii diverse, rahitism, sindroame hipoanabolice dediferite cauze;
- geriatrie: tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturiischeletice şi a metabolismului diminuat,
după explorări paraclinicepermisive (biologice, laborator etc.).
Contraindicaţii:
Utilizarea masajului fară a se tine seama de contraindicaţii poate avea
un efect dăunător chiar dacă a fost corect executat. Schematic,contraindicaţiile masajului se împart în
generale şi partiale, definitive şi temporale.
Contraindicaţia generală- presupune interzicerea aplicării oricărei tehnici de masaj pe oricare regiune a
corpului.
Contraindicaţia parţială- se referă fie la aplicarea manevrelor de masaj doar pe anumite zone ale
corpului, fie la aplicarea doar a anumitor manevre.
Contraindicaţia definitivă- se hotărăşte doar în cazul unor boli
cronice grave incurabile care s-ar putea înrăutăţi prin masaj.
Contraindicaţiile temporare, întâlnite frecvent, sunt impuse de boli,tulburări sau leziuni uşoare şi
trecătoare. În activitatea practică este foarte utilă cunoaşterea contraindicaţiilor în
funcţie de tipul de afecţiuni. Cele mai frecvente contraindicaţii sunt date de
bolile de piele. Este foarte important de reţinut că masajul trebuie aplicat doar pe o piele perfect
sănătoasă. Nu se va executa masaj celor care prezintă pe piele boli de natură parazitară sau inflamatorie,
ca: eczeme, erupţii, plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice care prin masaj s-ar putea extinde,
agrava sau contamina. Nu se va face masaj pe regiuni ale pielii care acoperă un proces inflamator
profund (furuncule, abcese, flegmoane sau alte colectări purulente). Apoi trebuie să menţionăm o serie
de afecţiuni generale sau regionale
precum:
- afecţiuni acute febrile;
- afecţiuni infecţioase osoase şi osteoarticulare;
- tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteoarticulară, cutanată etc.;
- tromboflebite şi flebotromboze în primele stadii de afecţiune;
- afecţiuni cardiocirculatorii acute: angina pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm, insuficienţă
cardiacă decompensată şi manifestă, anevrisme confirmate, embolii cu diferite localizări, hipertensiunea
arterial în decompensare etc.;
- ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renală, intestinală etc.);
- suferinţe pulmonare acute;
- afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice şi pancreatice etc.;
- boli de sânge, mai ales cele cu manifestări sau cu tendinţe de manifestari hemoragipare;
- stări febrile (infecţioase sau de altă natură);
- stări de oboseală şi debilitate severă;
- bolile psihice.
Masajul este contraindicat cu desăvârşire în cazul tumorilor canceroase (formă generalizată), dar şi în
unele boli psihice cu character excitant şi confuzional sau stare de ebrietate.
Nu se face masaj mai devreme de 2-3 ore după servirea mesei, în timpul unei furtuni, după mese
copioase. Ca regulă generală, se recomandă ca în toate cazurile în care masajul
produce efecte negative sau chiar şi nesigure, să aplicăm principiul hipocratic ,primum non nocere!"
adică „în primul rând să nu faci rău!" şi să se renunţe la masaj.
Multe din rezultatele nesatisfăcătoare ale masajului se atribuie unor defecte de tehnică şi metodă, dar ele
pot fi explicate mai corect prin greşeli de indicaţie sau prin aplicarea masajului fără a ţine seama de
contraindicaţii.De aceea se impune o regulă valabilă pentru toţi cei care vor să practice masajul: trebuie să
cunoască nu numai indicaţiile şi efectele favorabile ale masajului , ci şi contraindicaţiile şi efectele dăunătoare ale
acestei metode de îngrijire a corpului.

CONTRAINDICAŢII INDISCUTABILE

 Reumatismele inflamatorii în faza puseului. Amplu demonstrate în practică, efectele vasomotorii care se
obţin prin aplicarea masajului sunt, în acest caz, inoportune. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de reacţiile
inflamatorii locale, care se produc fără alterarea parametrilor biologici, cum ar fi cele întâlnite în tendinite,
sechele ale entorselor etc., în care masajul se dovedeşte, în general eficient. Apariţia durerilor nocturne
însă constituie un semnal pentru încetarea imediată a şedinţelor de masaj.

 Bolile infecţioase în stadiul evolutiv

 Fragilitatea vasculară. Dacă nu este evidentă, o corticoterapie de lungă durată în antecedente trebuie să ne
facă să bănuim posibilitatea apariţiei unor reacţii nefavorabile şi, ca urmare să ne dicteze folosirea unui masaj
foarte uşor.

 Flebita, constituie, de asemenea, o contraindicaţie indiscutabilă, atâta timp cât există posibilitatea
mobilizării unui tromb.

 În litiaze, lipsesc argumentele necesare pentru a afirma că masajul poate fi, din punct de vedere mecanic,
răspunzător de migrarea unui calcul, dar riscul de a fi acuzat de aceasta conduce la recomandarea de a nu se
aplica nici o formă de masaj al abdomenului la subiecţii cu litiază renală sau biliară.

 Dintre afecţiunile cutanate, cancerele, diskeratozele maligne, infecţiile, hematodermiile, dermatozele

majore, micozele reprezintă contraindicaţii pentru aplicarea masajului.

CONTRAINDICAŢII RELATIVE

Încălcarea lor atrage mai mult producerea unor incidente decât a unor accidente, motiv pentru care
contraindicaţiile privesc mai mult unele procedee şi tehnici şi recomandă folosirea unui mod de acţionare mai
bine adaptat şi nuanţat.

 În dermatologie, printre contraindicaţiile relative, se citează psoriazisul, exema, pruritul; fragilitatea

vasculară a bătrânilor şi copiilor impune precauţii, nu interdicţii; existenţa echimozelor sugerează neaplicarea
locală a unor tehnici cu intensitate mare, dar nu contraindică aplicarea masajului cu suprafaţă mare de contact
pe suprafaţă mare. În general, atunci când kinetoterapeutul doreşte să aplice o fricţiune localizată, cu
intensitate mai mare (tip Cyriax, Vogler), el trebuie să se asigure că pielea nu prezintă fragilitate, deoarece
există posibilitatea de a provoca apariţia unor flictene.

 Contraindicaţiile topografice, se referă la spaţiul popliteu, triunghiul Scarpa, zona axilară, plica cotului,
regiunea anterioară a gâtului, care nu sunt "tabu", dar fiind mai vulnerabile, orice kinetoterapeut responsabil va
ţine cont de raporturile anatomice şi mecanice între mâna sa şi elementele regiunii respective.

 În ceea ce priveşte spasmofilia, trebuie subliniată, mai degrabă, frecvenţa mare a eşecurilor, decât faptul că
reprezintă o contraindicaţie reală. În practică de fapt, nu s-a constatat nici o agravare a tabloului clinic, dar
trebuie recunoscut că rezultatele s-au situate sub limita medie sau inferioară a eficienţei, din acest motiv
considerându-se că, în această afecţiune, masajul reprezintă o contraindicaţie relativă (el putând fi folosit în
funcţie de reactivitatea pacientului).

 În psihiatrie, nu există contraindicaţii, dar apare mai pregnant decât în cazul altor categorii de afecţiuni
riscul existenţei unei incompatibilităţi manifeste între pacienţi şi kinetoterapeut.

FALSE CONTRAINDICAŢII

În această categorie se încadrează o serie de situaţii în care posibilitatea aplicării masajului a fost deja
argumentată pe parcursul lucrării, dintre care reamintim:

 în cazul copiilor şi al femeilor însărcinate, nu există nici un argument care să susţină contraindicaţia
masajului;

 pacienţii cu varice, pot primi tratament prin masaj, chiar şi în cazul în care prezintă ulcere varicoase.

Unele dintre aceste contraindicaţii s-au formulat ca urmare a faptului că unii kinetoterapeuţi au tendinţa de a
folosi doar anumite metode şi tehnici pentru anumite afecţiuni, metode şi tehnici care nu sunt totdeauna chiar
cele mai potrivite; dacă aceştia ar accepta ideea că modul lor de acţionare poate fi ghidat şi adaptat, în
permanenţă, în funcţie de reacţiile fiecărui pacient, majoritatea contraindicaţiilor ar putea să dispară.

Din punct de vedere al posibilităţilor de obţinere a rezultatelor dorite, masajul are anumite limite şi, dacă în
unele cazuri el poate fi considerat un tratament complet, de sine stătător, în general el se înscrie în ansamblul
tratamentului kinetoterapeutic, aducându-şi contribuţia la:

 facilitarea mişcărilor, prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor articulare şi periarticulare;

 stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde;

 facilitarea circulaţiei sanguine şi limfatice şi drenarea acumulărilor patologice (staze,

edeme);

 refacerea capacităţii de efort etc.

În cadrul programului complex kinetoterapeutic, masajul se execută, după caz, fie înainte de mobilizări, fie
după, fie concomitent, modalităţile de acţionare fiind bineînţeles diferite, această succesiune cronologică
neexcluzând una sau alta dintre metode ci, dimpotrivă, oferind posibilitatea înglobării metodelor şi mijloacelor
specifice într-un tot unitar eficient. Riscurile care pot apare ca urmare a aplicării masajului se datorează,
mai ales, nerespectării unei contraindicaţii sau unei incorecte folosiri a procedeelor şi tehnicilor. De obicei, nu
se pot produce decât incidente (de genul reacţiilor dureroase, contuziilor, echimozelor), care sunt consecinţe
ale neadaptării corespunzătoare a masajului la particularităţile bolii şi ale bolnavului. Este adevărat că masajul
poate mobiliza un tromb într-o tromboflebită, sau masajul intempestiv al abdomenului şi al regiunii lombare
poate facilita mobilizarea unui calcul biliar sau renal, sau poate probabil facilita difuzarea germenilor
sau a celulelor neoplazice, dacă este utilizat în caz de infecţie sau de cancer superficial, dar toate aceste
incidente nu se produc sau se produc doar în cazuri excepţionale dacă se respectă contraindicaţiile amintite.
Rezultatele obţinute sunt, bineînţeles, în funcţie de tipul şi gravitatea afecţiunii tratate. Pentru subiecţii cu boli
cronice grave, care prezintă afecţiuni morfologice, structurale, bineînţeles că nu se poate obţine decât o
ameliorare parţială a stării lor. Pentru majoritatea subiecţilor care prezintă însă tulburări acute, cronice de tip
funcţional, visceral şi chiar somatice, se poate spera în vindecarea lor reală. Aşadar, nu este corect să se creadă
şi să se afirme că toate afecţiunile pot fi tratate şi vindecate prin masaj. În afara contraindicaţiilor, stabilite în
urma experimentelor şi practicii îndelungate, kinetoterapeutul trebuie să admită faptul că şi în alte situaţii
masajul are anumite limite şi, dacă nu obţine rezultatul aşteptat, să se orienteze spre alte metode. Analiza
eşecurilor înregistrate nu se poate efectua uşor, deoarece de obicei masajul nu este folosit singur şi efectele
sale sunt greu de disociat de cele ale restului ansamblului terapeutic. O primă mare categorie de eşecuri este
legată de o indicaţie terapeutică incorectă, aceste eşecuri fiind nuanţate în funcţie de tipul contraindicaţiei
nerespectate: dacă nu s-a respectat o contraindicaţie totală, indiscutabilă, eşecul va fi total; dacă nu s-a
respectat una parţială sau relativă, se va înregistra un semieşec. Starea anatomică sau funcţională a
bolnavului poate constitui ea însăşi motivul rezultatului parţial obţinut, nici tehnica şi nici tehnicianul neavând
nici o vină (de exemplu, în paralizia din poliomielită, oricare ar fi eforturile terapeutice, poate persista un
anumit deficit motor). O serie întreagă de eşecuri totale sau parţiale pot fi puse pe seama terapeutului a cărui
insuficientă pregătire tehnică nu asigură posibilitatea desfăşurării corecte a tratamentului. Unele eşecuri pot
avea drept cauză alterarea personalităţii pacientului, ale cărui comportamente depăşesc posibilităţile de
acţionare ale kinetoterapeutului, fiind de competenţa psihiatrului. Aici trebuie subliniat că personalitatea
kinetoterapeutului şi calitatea relaţiei care se stabileşte joacă un rol important în obţinerea unor rezultate bune.
În multe cazuri, dacă tulburarea de comportament nu este prea gravă, abordarea somatic şi climatul de
siguranţă şi încredere în kinetoterapeut vor permite rezolvarea problemei fără a fi nevoie de intervenţia
psihiatrului, în aceste cazuri, tehnicitatea nefiind totul, ci fiind vorba despre ceva în plus. Se cunosc cazuri
rezolvate de unii kinetoterapeuţi, în care alţi colegi de-ai lor au eşuat având aceeaşi pregătire tehnică, dar
comportamente diferite faţă de pacienţi. Şi în cazul masajului se poate spune acelaşi lucru ca şi în cazul
folosirii altor terapii:folosirea sa competentă şi pe baza unei complete documentări îi condiţionează efectele.
Această regulă condamnă irevocabil orgoliile iresponsabile ale unor specialişti care, prin atitudinea lor, au
făcut masajul suspect în ochii multor medici şi pacienţi. Sperăm că noile generaţii de kinetoterapeuţi vor şti să
şteargă această impresie şi să redea masajului locul şi importanţa pe care le merită în rândul terapiilor puse în
slujba sănătăţii omului.

Principii generale în aplicarea masajului

Pentru ca masajul să fie eficient , masorul trebuie să respecte o serie de principii care sunt subordonate
principiului de bază, „Primum non nocere”(„în primul rând să nu faci rău”). valabil oricărei forme de terapie.Este
vorba de principiul lui Hipocrate, părintele medicinii, De aceea:

• în primul rând masorul va interoga subiectul cu privire la existenţa unui diagnostic (care este de
competenţa medicului specialist), pentru a putea stabili dacă se poate aplica masajul sau nu.

• masajul va fi aplicat în limita durerii.Mulţi dintre pacienţi , în speranţa unei vindecări rapide şi complete,
suportă dureri intense care declanşează reacţii de apărare a organismului, al căror tratament va fi mai dificil, prin
complexitate şi durată.De aceea masorul va întreba în permanenţă pacientul despre intensitatea durerii şi chiar îi
va urmări mimica.

• masorul va lucra în colaborare cu medicul din specialitatea afecţiunii de care suferă pacientul precum şi
cu psihologul.Numai o abordare interdisciplinară , în echipă, a unei probleme atât de complexe cum este terapia,
poate oferi rezultate bune şi implicit satisfacţii profesionale.

EXAMINAREA PACIENTULUI

Inainte de inceperea masajului , maseurul trebuie sa faca evaluarea pacientului pe care o va

repeta dupa sedinta de masaj pentru a vedea daca sedinta de masaj a avut eficienta sau nu.
Examinarea vizuală are în vedere următoarele aspecte:

 culoarea, urmărindu-se variaţiile patologice ca: eritem, cianoză, melanodermie, vitiligo, paloarea, ca şi
topografia lor;
 fanerele, aspectul lor dând indicaţii asupra troficităţii;
 aspecte patologice: tendinţa hemoragică (purpură, erupţii), negi, micoză, papule, vezicule, băşici, eczeme,
infecţii etc. - care pot constitui contraindicaţii ale masajului sau unele cicatrici, vergeturi, acnee,
etc. - care pot constitui indicaţii ale masajului.
Convorbirea cu pacientul permite evidenţierea existenţei unor senzaţii de furnicături, mâncărimi,
tensiuni, arsuri, dureri spontane sau provocate, senzaţii care însoţesc adesea o hiperestezie.

Palparea permite să se aprecieze:

 temperatura. O temperatură cutanată crescută poate fi semn inflamator, iar o temperatură scăzută, mai ales
la nivelul extremităţilor, trădează tulburări de vascularizaţie; studierea variaţilor de
temperatură de la o şedinţă de masaj la alta reprezintă un bun ghid pentru desfăşurarea
acesteia;
 umiditatea. Pielea umedă, pielea uscată sau pielea grasă pot impune anumite tehnici de masaj;
 grosimea. Prin studiu comparativ se poate recunoaşte fie o scădere a grosimii (atrofie), fie o creştere
(hipertrofie), datorită grosimii stratului cărnos sau a stratului adipos;
 mobilitatea. Ea poate fi diminuată în cazul fibrozei (sclerodermie) sau a cicatricilor, sau crescută în unele
afecţiuni ale fibrelor elastice;
 consistenţa şi elasticitatea. În mod normal pielea este suplă, fermă şi rezistă la palpare, iar după deformare are
posibilitatea de a-şi relua forma iniţială;
 sensibilitatea. Se testează, mai ales, sensibilitatea la ciupire, putându-se detecta fie o hiperestezie superficială,
fie o durere mai profundă, în legătură cu alte alterări structurale;
 aspecte patologice. Se urmăreşte depistarea cicatricilor, vergeturilor, ulceraţiilor, pierderilor de substanţă,
cuperozei, edemelor.
Examinarea ţesutului muscular

Examinarea vizuală permite aprecierea unei amiotrofii, prin comparaţie existența unei hipertrofii, dar
existenţa unui edem poate masca pierderea de volum muscular.

Palparea. Palparea muşchilor este mai dificilă, de aceea se recomandă ca ea să se facă cu mare atenție ,
să se folosească mai mult palparea lentă care permite mai uşor accesul la muşchi, însoţită de legătura
masei musculare, întinderea sa şi confruntarea datelor obţinute cu cele rezultate în urma contracţiilor
izometrice şi izotonice. Palparea dă informaţii asupra următoarelor aspecte:

 volumul. Se pot evidenţia atrofii sau hipertrofii, recomandându-se însă şi studierea performanţelor
muşchilor respectivi;
 sensibilitatea. Cauza reală a unei dureri musculare poate fi chiar la nivelul muşchiului, dar cel mai frecvent
la nivel osteo-articular, a sistemului nervos sau viscerelor; ea se poate alătura altor probleme
ca: infiltrarea, hipertonia, hematoame etc.;
 tonusul. În afara variaţiilor individuale, de la o regiune la alta, de la o zi la alta, putând fi considerate în
limitele normale, se pot observa:
- hipertonii, cu etiologii diverse mai ales nervoase, care adesea coincid cu dureri cutanate
şi infiltrări ale ţesutului celular subcutanat;
- induraţii, care apar frecvent la nivelul anumitor muşchi în nevralgiile sciatice, cervico-
brahiale sau crurale, solearul, fesierul mijlociul, cvadricepsul, muşchii paravertebrali
sunt cel mai frecvent afectaţi;
- fibroze, la palpare ansamblul muşchiului apare foarte tare, cu elasticitate pierdută
parţial sau total, putând fi dureroase dacă se asociază cu o stare inflamatorie sau o
contractură;
- alte probleme ca: hematoame, stări inflamatorii (miozite), nuclei de osificare (miozita
osifiantă), aponevrozită (ruptură musculară).

Examinarea tendoanelor

Palparea urmăreşte evidenţierea următoarelor aspecte:

 durerile inserţiei. Durerea vie stârnită de presiunea pe punctul de inserţie semnalează o tendo-
periosită de inserţie (durerile asociindu-se cu cele ale muşchilor), însoţită adesea de infiltrate ale
planurilor care le acoperă;
 rupturi. Rupturile pot surveni în urma traumatismelor sau a tendosinovitei şi se însoţesc cu impotenţă
funcțională mai mare sau mai mică în funcţie de caracterul complet sau parţial al rupturii.


Examinarea articulaţiilor

Convorbirea cu subiectul dă informaţii asupra caracteristicilor fenomenelor dureroase (ritmului

inflamator sau ritmului mecanic) şi asupra eventualelor fenomene de blocaj.

Examinarea vizuală dă informaţii despre poziţia spontană (analogică sau prin deformare), volumul
(creşterea volumului se poate datora unei hipertrofii sinoviale, unei revărsări, unei hipertrofii a epifizelor
sau unui edem articular). Se examineaza pozitia articulatiilor incepand de la statica talpilor pe podea.

Palparea. După ce i s-a cerut pacientului să efectueze mişcări şi după ce s-a mobilizat pasiv articulaţia, se
procedează la palparea diverselor elemente:

 ligamentele. Durerile inserţiei ligamentare atrag atenţia asupra faptului că în afecţiune este inclus, mai
mult sau mai puţin, periostul şi uneori micile burse seroase. Rupturile nu sunt de obicei
percepute deoarece sunt înecate în revărsatul local. Palparea este util completată prin punerea
în tensiune pasivă a ligamentului;
 capsula. Acolo unde poate fi palpată, capsula poate apărea dureroasă, în mod difuz, în procesele
inflamatorii şi de reacţie sau, în mod mai localizat, la nivelul unei inserţii;
 sinoviala. O sinovială normală nu poate fi percepută. La unele articulaţii devine perceptibilă atunci când
este sediul fenomenelor inflamatorii și este îngroşată și umflată. Creşterea producţiei de lichid
sinovial poate fi detectată prin perceperea bombării fundului de sac sinovial şi creşterea
tensiunii sinoviale;
 interlinia articulară. Palparea urmăreşte identificarea unei zone dureroase care poate fi localizată prin
masaj sau recunoaşterea tuturor modificărilor care pot constitui contraindicaţii ale masajului.

Examinarea circulaţiei

Convorbirea cu subiectul scoate în evidenţă semne funcţionale ca senzaţia de greutate, de

tensiune, crampe etc.

Examenul vizual şi palparea oferă informaţii în ceea ce priveşte existenţa edemelor, eventualelor
modificări de culoare a pielii, a tulburărilor trofice, a eventualelor varice sau flebite a durerilor sau a
unor adenopatii (mai ales la nivel inghinal şi crural). Circulaţia arterială la membrele inferioare.

Convorbirea cu subiectul va urmări obţinerea de informaţii în legătură cu apariţia claudicaţiei

intermitente, vechimea tulburărilor, antecedente etc.

Examenul vizual şi palparea urmăresc depistarea evenimentelor tulburărilor trofice, precum şi

obţinerea unor informaţii în legătură cu modul de exprimare a diferitelor pulsuri (la nivelul piciorului,
tibial posterior, popliteu şi femural).

Examinarea sistemului nervos

Din punct de vedere al stabilirii conduitei de urmat în aplicarea tratamentului prin masaj, prezintă
importanţă, mai ales, depistarea existenţei unor tulburări trofice precum şi testarea sensibilităţii
(hiperestezie cutanată, hiperestezie profundă, hipoestezie sau anestezie) sau existența spasticității, date
care pot fi obţinute folosind aceleaşi modalităţi de examinare (convorbirea cu subiectul, examinarea
vizuală şi palparea).

Examinarea viscerelor abdominale

Convorbirea cu pacientul permite să se facă bilanţul marilor funcţii. Palparea este modalitatea de
examinare de bază:

Ficatul - se palpează sub marginea inferioară a grilajului costal drept;

Vezica biliară - se palpează în hipocondrul drept, în punctul Murphy;

Stomacul - se examinează prin palparea zonei epigastrice şi ombilicale;

Splina - se palpează profund în hipocondrul stâng;

Colonul - se palpează pornind de la fosa iliacă internă dreaptă, urcând spre hipocondrul drept, până la
unghiul hepatic, apoi spre unghiul splenic şi de acolo spre fosa iliacă stângă;

Intestinul subţire - se palpează ansamblul anselor în regiunea periombilicală.

Percuţia permite studierea sonorităţii ansamblului varicelor goale ale cavităţii abdominale şi se
efectuează, cu precădere, în fosa iliacă dreaptă, zona periombilicală şi zona epigastrică.

TEHNICA MASAJULUI

MASAJUL FACIAL TERAPEUTIC

 Practicat în mod regulat, cu perseverenţă, ţinând seama de direcţia mişcărilor şi insistând
asupra porţiunilor ridate – masajul facial prelungeşte vitalitatea şi tonicitatea muşchilor.
O condiţie esenţială este însă aceea de a fi practicat încă de la vârsta de 25-30 de ani, căci mai
târziu pielea îşi pierde din elasticitate şi efortul devine inutil.

Efectele masajului facial sunt multiple dintre care amintim:

• stimulează glandele sudoripare şi sebacee determinând o scurgere mai uşoară a

sebumului şi o mai bună hidratare şi hrănire a pielii;

• stimulează circulaţia sanguină şi limfatică determinând producerea de noi celule;

• produce tonifierea muşchilor faciali;

• efect relaxant la nivelul sistemului nervos;

• se obţine o relaxare generală;

Tehnica masajului

Masajul Facial terapeutic

Efleuraje- de la urechea stângă, circular pe toată fața de 3-5 ori

Masajul gurii - poziționăm policele pe mijlocul buzei superioare și degetele arătătoare pe

mijlocul buzei inferioare și se execută o mișcare alternativă care urmărește conturul
buzelor.Mișcarea trebuie să fie destul de intensă încât să se simtă dentiția dar nu atât de
intensă încât să fie dureroasă.

- mișcarea pornește cu policele spre comisura ( colțul) buzelor apoi urmează

degetele arătătoare spre comisura buzelor timp în care policele revin la poziția inițială.( de 3-5
ori).

Forfecarea buzelor - cu degetele arătător și mijlociu se execută o forfecare a gurii în ambele

sensuri , de 3-5 ori.
Masarea nasului – se fixează degetele pe bărbia pacientului iar cu policele se trasează 3 linii: -
de la vârful nasului spre aripile nasului;

- de la mijlocul nasului spre aripile nasului;

- de la baza nasului spre aripile nasului.

Această manevră are un efect deosebit în eliberarea căilor respiratorii superioare si

pentru calmarea durerilor sinusale.

Masarea musculaturii faciale – ( obrajii)

– podul palmelor se fixează pe musculatura facială în dreptul pomeților și se fac mișcări

circulare în ambele sensuri de câte 10 ori.

Apoi se face aceeași mișcare cu podul palmelor fixate pe articulația mandibulară. Eventual
putem ruga pacientul să deschidă gura pentru a prinde cât mai bine articulația. Mișcarea se
execută de câte 10 ori în ambele sensuri.

- râcâitul- este cea mai intensă manevră a masajului facial terapeutic și are efect
stimulant. Nu este indicată în pareza spastică a nervilor faciali.
- Pianotatul- este o manevră de calmare a zonei lucrate.
Relaxeaza musculatura faciala si este benefica in nevralgiile de trigemen care nu sunt in
faza acuta.

Masarea orbitelor- Cu policele și arătătorul unite se execută o presopunctură pe orbitele

pacientului. Presopunctura se execută pe orbita inferioară în 4 puncte, 1 punct pe partea
latero-externă a ochiului, 4 puncte pe orbita superioară și un punct pe sinusuri.Fiecare
presopunctură dureaza 8 secunde.

Masarea tâmplelor- cu degetele arătător și mijlociu lipite se fac câte 10 mișcări circulare în
ambele sensuri.

Masarea globilor oculari- podul palmelor se sprijină pe osul frontal și degetele mijlocii se aplică
pe globii oculari însă FĂRĂ A SE APĂSA, ci lăsând pur și simplu greutatea degetului pe globul
ocular timp de 8 secunde. Aceasta manevra aduce o claritate mai mare privirii si calmeaza ochii
iritati.

Masarea sprincenelor- ciupirea sprincenelor- se execută începând de la baza nasului spre

tâmple

- rularea sprincenelor- același sens

Masajul frunții- policele se poziționează pe linia mediană a frunții și se execută o netezire spre
tâmple pe 3 linii

- punctarea liniei mediane a frunții - de la baza nasului cu ambele police unul peste altul
se execută o presopunctură până în creștetul capului.
Aceasta manevra este foarte benefica in cazul cefaleelor, a calvitiei deoarece aduce prin
presare un aport sporit de sange care hraneste scalpul.

Masajul se încheie cu un efleuraje la fel ca la începutul masajului.

MASAJUL TRUNCHIULUI

Masajul trunchiului constă din prelucrarea celor trei regiuni distincte ale sale:

- spate;

- torace;

- abdomen.

Masajul spatelui.

Subiectul este culcat facial, cu fruntea sprijinită pe dosul mâinilor, cu capul răsucit
într-o parte şi cu braţele întinse pe lângă trunchi sau cu faţa în jos în cazul în care
beneficiem de o masă prevăzută cu orificiu pentru faţă.Poziţia masorului va fi
stânga/dreapta pacientului în funcţie de partea pe care o masează.
Masajul spatelui începe cu netezirea liniara, ritmul şi intensitatea manevrelor crescând treptat
pentru acomodarea subiectului.Manevrele de netezire simultane, lungi se execută cu palmele şi
degetele întinse, apropiate, aşezate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, alunecând din
regiunea sacrală până la regiunea cefei, imbracand umerii la nivelul „V” –ului deltoidian si
continuandu-se pe brate in jos , pana cand se ajunge la nivelul palmelor unde maseurul face 2-3
miscari de rotatie cu pumnul strans, in palma pacientului.Continuam cu netezirea pe flancuri :
palmele pleaca cu indexurile lipite , in forma de evantai si se îndepărtează puţin câte puţin în
sens lateral faţă de coloana vertebrală, iar degetele sunt depărtate, între ele cuprinzând o
suprafaţă tot mai mare la fiecare alunecare din regiunea spatelui.Se continuă cu manevre de
explorare ale coloanei vertebrale in care maseurul face cunostinta cu starea de sanatate a
coloanei pacientului. Si avem: -Punctarea paravertebralilor in care maseurul cu degetul index
si mijlociu in forma de V efectueaza pe muschii paravertebrali cate o presopuntura din loc in
loc de la osul sacru pana la vertebra C7 , iar cand se ajunge acolo se face o miscare de dispersie(
miscare inversa acelor de ceasornic) in jurul lui C7. La aceasta manevra maseurul simte cat de
contractata este musculatura autohtona a pacientului. Se continua cu o frictiune de jos in sus si
invers intr-o miscare de du-te – vino , tot pe musculatura paravertebrala pentru a se marca
linia coloanei vertebrale, ocazie cu care maseurul observa daca pacientul are devieri in plan
frontal ale zonelor coloanei vertebrale. (Scolioza in C sau in S. ). Dupa ce s-a marcat linia
coloanei se porneste de jos in sus cu o punctare usoara in forma de + executata cu pulpa
degetului pe apofizele spinoase ale vertebrelor, incepand de la zona sacrata pana in dreptul
vertebrei C7, ocazie cu care maseurul observa daca vertebrele sunt aliniate pe axul
longitudinal al coloanei, sau ar putea sa fie deplasate in plan sagital spre anterior afectiune
care se numeste spondilolistezis.
Spondilolistezisul reprezinta o aunecare inspre in fata a unei vertebre in raport
cu vertebra subiacenta, care afecteaza de cele mai multe ori vertebrele lombare inferioare,
indeosebi cea de-a cincea vertebra lombara, care aluneca atunci in fata in raport cu sacrumul.
Cauze - Un spondilolistezis poate fi consecutiv unei spondilolize (ruptura intre corpul si arcul
posterior al vertebrei), unei deteriorari treptate a vertebrei si a discului ei, unui traumatism sau
unei infectii (morbul lui Pott).
Simptome - Atingerea este adesea latenta, descoperita intamplator la radiografie. In anumite
conditii, in particular in pozitia in picioare timp indelungat, durerile lombare pot aparea si pot
deveni treptat permanente. Ele pot, de asemenea, sa fie insotite de o sciatica provocata de
intinderea radacinilor nervoase lombare.
Cand maseurul ajunge in dreptul vertebrei C7 executa din nou o dispersie in jurul vertebrei ,
apoi porneste de sus in jos , cu acelasi deget , cu o miscare serpuita , printre apofizele spinoase ,
ocazie cu care maseurul observa daca spatiul dintre vertebre este pastrat in limitele fiziologice
sau s-a redus. Cu aceasta manevra se incheie manevrele de explorare ale coloanei vertebrale.
Dupa aceste manevre se face rulatul ca o manevra de legatura cu manevrele de frictiune.
Manevra se executa prin prinderea unei cute de piele de pe zonele moi ale spatelui, care se
ruleaza pur si simplu si care incep din zona lombara catre umeri si de langa linia coloanei catre
flancuri. Cand au ajuns la umeri, mainile maseurului se desfac si pleaca in netezire pe brate in
jos , iar la nivelul palmelor fac o manevra de rotatie cu mainile stranse in pumn. Legatura fiind
facuta, continuam cu manevrele de frictiune , care se pot face cu policele , cu toate degetele,
cu podul palmelor sau cu nodozitatile. Ele se executa de la osul sacru catre umeri, pe tesutul
moale, se imbraca umerii si se coboara catre brate pana la nivelul palmelor pacientului unde
maseurul face manevra de rotatie cu pumnul. Urmeaza framantatul . Maseurul se pozitioneaza
cu fata catre pacient si incepand de la zona bazinului , din dreptul crestei iliace posterioare,
prinde o cuta de piele si tesut pe care o strange si ridica intre podul palmei si degetele flectate ,
insa stoarcerea nu va fi dusa pana la cap pentru a nu presa vasele sangvine si a provoca
echimoze. Fiind manevra transversala se poate efectua si de jos in sus si de sus in jos , urmand
linia laterala a spatelui pe muschii transversi abdominali si oblici abdominali, marele dorsal si
rotunzi urcand chiar pe linia superioara a trapezului.Dupa ce se framanta ambele laturi ale
spatelui se trece la masarea muschilor piriformi. Muschiul piriformis are forma alungita si este
localizat intre partea anterioara a osului sacru si marele trohanter de care se prinde si il
gasim in partea de sus a articulatiei soldului. Acest muschi este important pentru realizarea
miscarilor care implica partea de jos a corpului, deoarece contribuie la stabilizarea
articulatiei soldului, a intinderilor si rotirilor coapselor.
 Acest muschi permite mersul normal, trecerea greutatii corporale de pe un picior pe altul si
mentinerea echilibrului. De asemenea, este folosit in cadrul activitatilor sportive care
presupun ridicarea si rotirea coapselor, pe scurt - in aproape fiecare miscare de solduri si
picioare. Nervul sciatic. De-a lungul muschiului piriformis trece nervul sciatic (care este un
nerv lung si compact al organismului) spre partea inferioara a piciorului si se ramifica in
nervi mai mici spre gamba piciorului. Compresia nervului poate fi cauzata de spasmele
muschiului piriformis. Maseurul va gasi muschiul piriform impartind fesa in 4 parti , iar in
partea laterala sus a soldului fixeaza podul palmei si aplica o presiune. Daca a fost bine
localizat , in podul palmei se va simti o portiune tare care se preseaza de cate 3 ori pe
fiecare parte.Dupa masarea muschiului piriform, maseurul se muta in dreptul coloanei
cervicale a pacientului, tot in lateral, unde executa o miscare de frictiune pe musculatura
paravertebrala cervicala. Apoi se muta la capul pacientului unde cu policele executa o
frictiune pe toata musculatura cervicala , alternativ pe ambele parti ale cefei, fara a atinge
coloana cervicala. Se fixeaza apoi degetele, flectate, pe linia occiputului si maseurul se
lasa pe spate imprimand o presiune pe osul occipital. De regula majoritatea pacientilor
acuza dureri in aceasta zona. Miscarea se face fara forta, doar din greutatea corpului
maseurului. Se incruciseaza apoi degetele ambelor maini si cu podul palmei se frictioneaza
linia superioara a trapezului superior, spre exterior..De obicei zona este tensionata si
dureroasa , de aceea se va masa pana simtim ca musculatura se relaxeaza, insa nu atat de
mult incat sa se tensioneze mai tare daca pacientul simte durere. Se fixeaza apoi palmele
pe omoplatii pacientului si cu degetele mari se face frictiune pe musculatura dintre omoplati
– trapez superior si mijlociu, romboizi, ridicatori ai scapulei- cu insistenta , dar se poate
cobora pe paravertebrali si patratul lombar pana la osul sacru. Daca zona este foarte
contractata si s-a facut o frictiune insistenta , iar pacientul resimte durere, pe aceeasi linie si
directie se pot face cerculete si zig-zaguri pentru calmarea zonei dureroase.Se trece din
nou in lateralul pacientului si se aseaza pacientul cu mainile la spate. Pe linia omoplatului
se traseaza o frictiune liniara de sus in jos , iar de jos in sus se aplica o presiune cu varfurile
degetelor in asa fel incat ele sa intre cat mai mult sub omoplat. Aceasta manevra se face de
trei ori dupa care se cauta marginea inferioara a omoplatului, se fixeaza degetele sub ea si
maseurul se lasa pe spate, miscare cu care indeparteaza cat permite limitarea, omoplatul
de torace. Miscarea se executa de 3 ori pe fiecare parte.
Urmeaza apoi manevrele de batere care pot fi: ciupituri, tapotament, tocat in manunchi de
nuiele si percutie. Ele mai pot fi si altele , dar noi pe astea le invatam.De mentionat ca pe
zona lombara NU se fac manevre de batere deoarece nu avem protectie osoasa si in zona
respectiva se afla rinichii. Dupa efectuarea manevrelor de batere se face manevra de
vibratie pe zona lombara, transversal si intr-o miscare de du-te –vino. Se trece apoi la
verificarea muschilor piriformi.Manevra se face o singura data , ocazie cu care se observa
daca zona este la fel de dureroasa ca la inceputul masajului si daca muschiul piriform s-a
relaxat.Se trece apoi la verificarea zonei cervicale efectuand aceleasi manevre ca la prima
trecere si, la fel, se vede daca musculatura zonei s-a relaxat. Dupa aceasta verificare
maseurul se pozitioneaza din nou la capul pacientului si porneste de la zona cervicala spre
osul sacru cu palmele lipite de pielea pacientului, intr-o miscare fina de o parte si de alta a
coloanei , iar cand se ajunge la sacru palmele se intorc catre cervicala cu presiune crescuta
si cand ajung la cervicala pornesc intr-o miscare circulara in jurul omoplatilor.Aceasta
miscare se face de trei ori . Apoi se porneste din nou intr-o miscare fina catre sacru iar
intoarcerea este o miscare cu vibratie care se face si in jurul omoplatilor. Maseurul trece
apoi in lateralul pacientului si fixeaza partile cubitale ale palmelor sale pe o linie situata
transversal la doua degete cranial de spatiul interfesier si frictioneaza cu marginea cubitala
acea linie pana simte ca zona se incalzeste. Miscarea este energica, de aceea maseurul
trebuie sa respire regulat in timpul executarii manevrei ca sa nu oboseasca. Se frictioneaza
apoi palmele una de cealalta pana se incalzesc apoi se aplica usor,transversal pe coloana
vertebrala de la osul sacru pana la cervicala , intr-o pozitionare repetata a palmelor din loc
in loc pana se acopera toata zona coloanei. Masajul spatelui se incheie cu aceleasi
manevre de netezire cu care s-a inceput masajul , adica netezire liniara si netezire pe
flancuri.
MASAJUL ABDOMENULUI
Masajul abdomenului se face cu genunchii flectaţi şi sprijin pe tălpi. Genunchii se flecteaza pentru a
scoate din tensiune musculatura abdominala astfel incat masajul abdominal sa fie efficient. Se palpează
în prealabil abdomenul pentru a depista un eventual abdomen acut care reprezinta cea mai mare
contraindicatie penmtru masajul abdominal si abia apoi se incepe masajul.

Se incepe cu o netezire care porneste din zona supraombilicala in sus spre rebordurile costale, coboara
in lateral pe flancuri si se incheie trecand in jos spre zona inghinala, fara insa a ofensa intimitatea
pacientului.Manevra se executa cu toata palma pornind cu degetele aratatoare unite , miscarea imitand
forma unei inimi. Se face apoi o miscare circulara de netezire respectand sensul de evacuare a colonului,
cu toata palma, fara o presiune prea mare pentru a nu leza organele interne insa sufficient de ferma
pentru a simti ce avem sub mana. Se fixeaza apoi degetele perpendicular pe o linie longitudinala care
porneste de la doua degete sub ombilic si se face o presiune care se misca transversal cu tot cu tesut.Se
ruleaza apoi
1. Netezire , cu pornire din zona supraombilicală în sus, spre flancuri ajungând în zona inghinală.
2. Netezire circulară în sensul de evacuare al colonului.
3. Presopunctură pe colon.
4. Rulare de pe flancuri spre ombilic.
5. Fricţionare cu palmele dinspre flancuri spre ombilic – pe partea opusă maseurului.
6. Fricţionare uşoară cu nodozităţile – pe aceeaşi parte a maseurului.
7. Ciupituri
8. Râcâit.
9. Frământat- este manevra de bază în masajul abdominal.
10. Efleuraj circular- în sensul acelor de ceasornic
11. Netezire finală.
12. Exerciţiu de respiraţie- de 3 ori liniar şi de 3 ori sacadat.

MASAJUL PERETELUI TORACIC

1. Netezire simultană şi alternativă, de jos în sus pe stern, pe clavicule, se coboară pe flancuri până
la spaţiile intercostale.
2. fricţiune – pe spaţiile intercostale
- pe stern
- pe clavicule.
3.Se rulează zona de sub sâni.

4. Frământat uşor pe pectorali.

5. Percuţie pe pectorali.

6. Netezire finală – ca cea iniţială.

 Manevrele de tapotament se execută în ritm viu, pe suprafaţa spatelui, exceptând
coloana vertebrală şi regiunile lombare.

Tapotament

Se începe cu tocatul cu marginea cubitală a mâinilor urmat de tapotamentul cu palmele

întinse (plescăitul/lipăitul), se completează cu bătătoritul în căuş, percutatul, executate numai cu
vârful degetelor care cad aproape perpendicular pe piele şi apoi cu ciupituri.Aceste forme de
batere sau tapotament se pot combina între ele sau pot fi continuate de presiuni ascendente şi
descendente, executate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, cu palmele apăsând simultan,
sau alternativ, o dată sau de mai multe ori pe acelaşi loc.

Masajul spatelui se încheie cu netezirea finală care se execută la fel cu netezirea de

început.

MASAJUL TERAPEUTIC
Principalele afecţiuni beneficiare ale masoterapiei sunt:
1. Afecţiuni ale articulaţiilor şi tendoanelor:
- omalgii
- contracturi musculare
- tendinopatii - torticolis
- cefalee fibrozitică
- fibrozita
2. Afecţiuni cu deformări ale coloanei vertebrale:
- cifoza
- lordoza
- scolioza
3. Afecţiuni musculare:
- atonii musculare
- atrofii musculare
- miozite
- miastenia gravis
- hipertrofia musculară
- distrofia musculară
- dureri radiante musculare
- miotonia congenitală - boala Thomsen
- spasme musculare
- pleurodinita
- reumatism muscular
- lumbago
- ruptura musculară
- nevralgia de trigemen prin fibrozare
4. Afecţiuni traumatice ale aparatului locomotor:
- contuzii
- entorsa
- luxaţia
- întinderi musculare
- întinderi de ligamente
- cicatricea
- fractura - sechele
5. Afecţiuni vasculare:
- îndeosebi de tip venos-varice
- cu edeme cronice
- stază limfatică
6. Afecţiuni neurologice
- nevralgii: - nevralgia de trigemen
- nevralgia intercostală
- nevralgia de sciatic - sciatica
- nevrite - polinevrite – polineuropatii;
- paralizia: - parapareza - paraplegii;
- poliomelita
- pareza
- paralizia de nervi periferici
- p. facială
- hemiplegia
- tetraplegia
- atrofia nervului
- dupuytrenul
- scleroza - scleroza multiplă (sau în plăci)
7. Afecţiuni datorate metabolismului
-de nutriţie:
– oboseala
- debilitatea fizică
- obezitatea
- celulita
- guta
- diabetul
-reumatismale de tip inflamator:
- artritele
- poliartritele reumatismale
- spondilita anchilopoetică
- bursita
- reumatismale de tip degenerativ:
- artroza - artroza coloanei vertebrale
(spondiloza)
- artroza articulaţiilor membrelor
(gonartroza, coxartroza, etc.)
- hidrartroză
- redoarea articulară
1. AFECŢIUNI ALE ARTICULAŢIILOR ŞI TENDOANELOR
a. Algia - Este o sensibilitate dureroasa a unor zone localizate:
nevralgie (la nerv), mialgia (la muşchi), artralgia (articulară), polialgie
(multiplă).
b. Omalgia - Se referă la durerea provocată de periartrita scapulohumerală.
Umărul, este alcătuit din mai multe articulaţii şi anume:
- articulaţia scapulo-humerală, articulaţia sterno-claviculară, articulaţia
acromio-claviculară, articulaţia scapulo-toracică.
Fiecare dintre aceste articulaţii sunt învelite în muşchi şi ligamente,
iar durerea radiază atât în regiunea cervicală, cât şi în cea a braţului şi
cea toracică.
Tratament:
Masaj general: se va începe cu o palpare prin mişcări digitale,
ciupituri compresive, ciupituri în „mersul piticului".
Apoi se va invita bolnavul să facă mişcări active, ca:
- Abducţia şi adducţia braţului;
- Rotaţia mediană sau internă, laterală sau extemă, circumducţie;
- Ridicarea braţului în grade diferite (180 de grade);
- Ridicarea braţului şi aducerea mâinii în regiunea cefei;
- Ridicarea braţului şi punerea dosului mâinii la şold, şi de aici cu
ridicarea poziţiei încetul cu încetul, către axilă. La aceste mişcări active
vom nota când apare durerea şi unde, precum şi gradul de mobilitate
integrală a umărului;
- Se va face o combinaţie de mişcări active-pasive, cu abducţia braţului
contra rezistenţă, adducţia braţului contra rezistenţă rotaţie extemă,
rotaţie internă, antepulsia braţului - toate acestea contra rezistenţă.
A.) Poziţia pacientului - în decubit ventral.
Se vor face următoarele mişcări:
- Fricţiuni ale spatelui după un masaj general;
- Raze infraroşii;
- Un tratament complet al coloanei vertebrale şi cervicale;
- Fricţiuni circulare ample cu ambele mâini şi care să cuprindă umărul
şi zonele adiacente;
- Frământarea digitală, de la jumătatea spatelui şi spre scapulă şi
umerii care sunt dureroşi, apoi în profunzime;
- Presiuni discrete în articulaţiile scapulo-humerale;
- Vibroterapie;
B.) Bolnavul în decubit lateral pe umărul sănătos:
- Circumducţia braţului (rotaţii de 360 de grade), în poziţie verticală
din ce în ce mai ample;
- Mişcarea de joc articulară a articulaţiei gleno-humerale. Mâna
pacientului se poate sprijini pe cea a masorului;
- Mobilizarea omoplatului în sens caudal, cranio-medial şi lateral;
C.) Bolnavul în decubit dorsal (cu faţa în sus):
- Flexie şi extensie a braţului;
- Circumducţia braţului cu cercuri mai ample;
- Rotatia medială sau internă şi externă a braţului;
- Tracţiunea braţului aplicată succesiv, în arcuri de amplitudine mare,
succesive, crescând până la 90 de grade, dacă e posibil;
- Mobilizarea articulaţiei acromio-claviculare. Se fac presiuni cu mâna
dinspre umăr, înapoi şi înainte, iar cu cealaltă mâna se sprijină în partea
înaltă a gâtului şi bărbiei pacientului. Capul pacientului va fi plasat în
poziţie opusă cu umărul dureros.
c. Contracturi musculare - este o contracţie permanentă,
îndelungată a unui muşchi sau a unor grupe de muşchi. Apar adesea la
muşchii degetelor, ai membrelor, la faţă, etc. Se caracterizează printr-o
consistenţă anormală (dură) la palpare, prin lipsa de elasticitate şi prin
dureri fie spontane fie la palparea şi mobilizarea muşchiului.
Cauze: - o ischemie cauzată de poziţia inadecvată, infecţii, intoxicaţii,
solicitarea excesivă a muşchiului, etc.
Tratament: -infraroşii; cataplasme şi comprese calde;
-masaj prin: - netezire, fricţiuni, frământat uşor, presiuni, vibraţii.
d. Tendinopatii - tendinita - Este o inflamaţie acută a unui tendon
ca urmare a unei extensii prelungite şi forţate a muşchilor, a unor
traumatisme sau iritaţii mecanice (ex. pantof incomod).
Tratament:
-infraroşii;
-masaj prin: netezire, fricţiuni, vibraţii.
e. Torticolis („ gât de lup”)- Reprezintă blocajul total sau limitarea
capacităţii de mişcare a gâtului în consecinţa inflamaţiei muşchilor gâtului
şi spatelui (regiunea umerilor şi toracală superioară, în special al celui
stemocleidomastoidian şi a trapezului), inflamaţii şi suferinţe ale
aparatului ligamentar al articulaţiilor intervertebrale; Cauzele fiind
determinate de expunerea la curenţi de aer reci, umezeală, poziţii forţate
menţinute timp îndelungat, poziţii şi atitudini vicioase ale gâtului,
suferinţe vertebrale cervicale de origine reumatismale sau sechele posttraumatice
(de ex. Sindromul „loviturii de bici” din accidentele auto).
Tratament:
A.) Bolnavul în decubit-ventral:
- Se vor aplica ventuze sau comprese calde sau raze infraroşii în regiunea
cervicală incluzând muşchii stemocleidomastoidieni;
- Se va face un masaj general al spatelui, concomitent cu regiunea
umerilor şi cea cervicală;
- Masaje şi fricţiuni blânde în regiunea cervicală, care vor fi superficiale,
medii - după toleranţa celui bolnav;
- Frământări digitale în zonele fără contractură sau a celor dureroase; ele
vor fi lente şi blânde; se alternează fricţiunile cu frământările;
- Frământări digitale în zonele contracturate, care vor fi precedate de
fricţiuni şi din când în când, de întinderi;
- Se vor aplica fricţiuni la muşchii sternocleidomastoidieni;
- Aplicarea de căldură, sau de raze infraroşii timp de 3 minute;
- Se vor face vibraţii pe întregul spate, precum şi în regiunea cervicală,
mai puţin dureroasă, cu foarte mare grijă - după toleranţa bolnavului;
B.) Poziţia bolnavului – şezând:
Maseurul se va posta în faţa pacientului şi va executa următoarele
mişcări:
- Flexie, extensie, circumducţie lentă şi progresivă;
- Cu grijă se vor executa mişcări de rotaţie laterale la dreapta şi la stânga;
primele mişcări se vor adresa părtilor mai puţin dureroase sau
contractate urmând regula „non durere" şi mişcare inversă;
- Se lucrează pe partea dureroasă sau contractată, fiind atenţi la semnele
de durere pe care pacientul le va manifesta;
f. Fibrozita - poate fi acută sau cronică. Este o inflamaţie a
ţesutului fibros, deci poate fi o tendinită, miozită, etc.
Tratament: se tratează la fel ca ruptura musculară.
g. Cefalee de origine fibrozitică - Se localizează în regiunea
cervicală-occipitală care iradiază până la umeri şi produce rigiditatea
cefei.
Tratament:
A.) Pacientul în decubit ventral:
- Se va efectua masajul spatelui, cu manipularea muşchiului trapez,
deltoid şi a regiunii cervicale;
- Infraroşii în regiunea cervicală timp de 3 minute;
- Masaj neurosedativ şi kinetic în regiunea cervicală;
- Vibraţii generalizate şi discrete în regiunea spatelui şi în cea
cervicală;
- Masaj manual cefalic;
B.) Pacientul în poziţie dorsală:
- Masaj manual facial cu o atenţie sporită la regiunea şi în punctele
inervate de trigemen;
- Mişcări de mobilizare a capului, prin rotaţii la stânga şi la dreapta.
2. DEFORMĂRI ALE COLOANEI VERTEBRALE
a. Hipercifoza - Este o deformare a coloanei vertebrale cu
accentuarea convexităţii posterioare din regiunea toracică. Capul şi gâtul
sunt înclinate înainte, formând a cocoaşă, omoplaţii sunt depărtaţi şi
desprinşi, toracele este înfundat, abdomenul supt, bazinul înclinat înapoi,
genunchii în flexie. Conturul corpului prezintă curburi şi unghiuri mai
accentuate.
Tratament:
A.) - masajul părţii superioare a spatelui, masajul toracelui şi
al cefei - masaj special de osteopatie efectuat de specialişti.
B.) - Se vor executa următoarele mişcări:
Din poziţiile: stând, pe genunchi, culcat şi mai ales atârnat, se vor
executa exerciţii de trunchi prin: extensii, rotiri, răsuciri şi îndoiri laterale,
toate fiind executate în plan posterior (în faţă). Aceste exerciţii vor fi
amplificate de cele ale capului şi gâtului, precum şi cele ale membrelor
superioare şi inferioare. Sunt indicate şi exerciţii de târâre, din culcat şi
din sprijin pe genunchi şi palme, exerciţii de atâmări cu braţele şi exerciţii
de redresare pasive sau active. Sunt contraindicate poziţia şezând şi
mişcările de flexie.
b. Hiperlordoza - este o curbare a coloanei vertebrale în plan
antero-posterior cu convexitatea orientată anterior, la nivel de zonă
lombară. Atitudinea atrage o înclinare a capului şi gâtului înainte, umeri
căzuţi, omoplaţi desprinşi, abdomen proeminent, membrele superioare în
flexie, iar cele inferioare în hiperextensie, cu bazinul mult înclinat înainte.
Tratament:
A.) Masaj cu precădere la coloana vertebrală, zona lombară,
zona abdominală.
B.) Efectuarea mişcărilor următoare din poziţiile: şezând pe
genunchi cu sprijin pe palme, culcat pe spate, atârnat, se execută diverse
exerciţii statice de angrenare a zonei lombare şi a abdomenului.
C.) Efectuarea de exerciţii dinamice prin: îndoiri înainte, rotări
şi răsuciri efectuate cu trunchiul înclinat înainte; mişcări de braţe şi
picioare care să amplifice flexia trunchiului.
- exerciţii de respiraţie;
- exerciţii de târâre (mai ales din şezând);
- exerciţii de escaladare şi echilibru;
- exerciţii de relaxare;
- sunt contraindicate poziţiile lordozante şi mişcările de
extensie;
c. Scolioza - Este o deviaţie laterală a coloanei vertebrale în plan
frontal, care prezintă una sau mai multe curburi. Astfel scoliozele pot fi
simple, în forma literei C sau în forma literei S. Curbarea laterală a
coloanei vertebrale determină şi o torsionare intervertebrală, în
consecinţă apar asimetrii musculare de tonus şi de volum ce scot în
evidenţă torsionarea. Aprecierea torsiunii vertebrale se face prin
evidenţierea arcurilor costale (deseori deformate) ce apar de partea
convexităţii. Întregul trunchi va prezenta asimetrii concomitent curbării
scoliotice. În cazul scoliozei în „C", simple, linia umerilor este asimetrică,
umărul din partea convexităţii este mai ridicat, omoplaţii sunt asimetrici,
axa bazinului este înclinată de partea convexităţii, iar triunghiurile
brahiotoracice sunt şi ele asimetrice, cel de partea cavităţii fiind mai
mare.
Scolioza în „S" este mult mai gravă. Linia umerilor este înclinată în
aceeaşi parte cu cea a bazinului, omoplaţii sunt asimetrici, existând o
mare diferenţă între forma celor două triunghiuri brahiotoracice.
Gravitatea scoliozei duce la tasarea vertebrelor şi a discurilor
intervertebrale, dar şi la dereglări respiratorii, cardio vasculare şi
nervoase (prin compresiunea fibrelor nervoase radiculare ale măduvei
spinării).
Tratament:
A.) - Masaj manual general care va urmări tonifierea concentrică a
musculaturii din partea convexitătii şi excentrică a muşchilor din partea
concavităţii
- Masajul special executat de specialistul osteopat care va cuprinde:
-detorsionare activă a coloanei,
-corectarea asimetriilor umerilor şi bazinului,
-corectarea asimetriilor toracelui,
-formarea reflexului stabil de atitudine corectă a
corpului,
B.) - Exerciţii statice sub forma poziţiilor, asimetrice, cu braţ şi picior opus
în caz de scolioză în „C" şi cu braţ şi picior de aceeaşi parte, în caz de
scolioză în formă de „S".
- Pentru trunchi sunt indicate îndoiri laterale înspre partea convexităţii şi
foarte multe extensii.
- Capul, gâtul şi membrele vor amplifica mişcările trunchiului, braţele şi
picioarele vor lucra asimetric, în funcţie de sensul curburii coloanei
vertebrale
- Exerciţii de târâre din culcat, din stând pe genunchi cu sprijin pe palme.
Exerciţii de căţărare cu priza asimetrică şi suspensii.
- Exerciţii de respiraţie şi redresare activă şi pasivă.
3. AFECŢIUNI MUSCULARE
a. Atonia musculară - Amiotonia congenitală - Este diminuarea
capacităţii contractile a muşchilor,în perioada de repaus (fâră să fie
paralizie). În acest caz picioarele şi muşchii spatelui sunt cei mai afectaţi
deoarece ligamentele sunt relaxate prin hipotonia musculară şi prin
urmare articulaţiile sunt slăbite. Pacientul oboseşte atât la mers, cât şi în
poziţia şezut, iar pachetele musculare devin moi şi fără tonusul necesar -
normal.
b. Atrofia musculară - Este o tulburare caracterizată prin
diminuarea volumului celulelor sau ţesuturilor musculare prin
nefuncţionarea sau nesolicitarea acestora.
Tratament:
În toate diagnosticele de mai sus se va aplica acelaşi tratament după
cum urmează:
- Aplicarea de masaj manual circulator pe tot organismul;
- Aplicarea de metode vasoconstrictoare în zonele musculare cele mai
afectate;
- După primele trei şedinţe de masaj se va continua cu masajele
circulatorii, dar se va insista pe cel abdominal, în funcţie de ciclurile
respiratorii consecutive ale pacientului;
- Vibroterapia generală;
- în timpul, tratamentului se recomandă aplicarea de raze infraroşii. În
fiecare şedinţă se va avansa în sensul creşterii energiei masajului, adică
manipulările vor fi din ce în mai profunde. În caz de dureri musculare
radiante vezi mai jos.
c. Dureri musculare - Este durerea care se manifestă la nivelul
unuia sau mai multor muşchi putând radia în una sau mai multe zone ale
corpului, urmând traseul unui nerv, muşchi, fascie, ş.a., ca rezultat a unei
leziuni sau tulburări musculare.
Tratament:
Se va aplica: - Infraroşii 5 minute.
- masajul manual:
- se vor urmării nervii şi fibrele (fasciculele musculare) pe întreg
traiectul lor, cu unu sau mai multe degete. Se vor efectua mişcări lente de
alunecare cu policele pe toată zona dureroasă;
- vasoconstricţii în toate zonele iradiante ale durerii;
- vibraţii generalizate;
d. Miozite - Este o inflamaţie musculară care apare la unul sau mai
mulţi muşchi şi care poate fi traumatică sau de natură inflamatorie.
Miozita traumatică - Spre deosebire de cea simplă, se datorează
unor răni la suprafaţa muşchiului, care pot produce infecţii, provocând
inflamaţia.
Miozita reumatică - Spre deosebire de cea simplă, în acest caz este
vorba despre o acumulare de acid lactic sau alte substanţe rezultate din
metabolismul muscular sau a unor alterări ale terminaţiilor nervoase şi
senzitive, a muşchiului respectiv.
Tratament:
În miozita traumatică se va trata infecţia ca atare.
În miozita reumatică, tratamentul va consta în:
- masaj manual în toată zona posterioară şi anterioară, care
se va face lent şi cu pauze la muşchii care devin dureroşi;
- înainte de masaj se poate aplica tratamentul cu infraroşii;
- se va executa masajul unor anumite grupe de muşchi, în
timp ce la celelalte grupe vor fi supuse acţiunii cu infraroşii;
- căldura prin infraroşii va fi bine controlată, ea trebuind a nu
fi excesivă şi nici de lungă durată. Va fi altemativă, timp de 2 -3 minute,
cu pauze de 30 de secunde;
- vibroterapia se va face mai ales la muşchii cu dureri, va fi
la început blândă, apoi mai dură şi la sfârşit, se revine ca la început;
- masajul manual aplicat va fi executat între circulatoriu şi
sedativ (netezire), deci va fi lent, mergând spre profunzime.
e. Miastenia gravis - Este o slăbiciune generală a muşchilor
voluntari, în care bolnavul se epuizează foarte uşor. In acest caz nu există
atrofie. Pot fi afectaţi muşchii faciali, membrele superioare şi inferioare,
muşchii toracici. Un rol considerabil în acest tip de boală îl joacă timusul.
Tratament:
- masaj manual general circulatoriu, în profunzime pentru a activa
circulaţia sanguină, masaj tonifiant şi infraroşii.
- vibroterapia.
- duş scoţian cald-rece, se va termina cu cald.
f. Boala „Thomsen" sau miotonia congenitală - Reprezintă o
serie de spasme care se produc la nivelul muşchilor voluntari. De fiecare
dată când se produce o mişcare, aceşti muşchi se relaxează cu întârziere.
Tratament:
- manevre kinetice în zona poplitee, lombosacrată, ceafa pe partea
posterioară cu manevre neurosedative;
- 5 minute infraroşii;
- masaj general.
g. Spasme musculare - Este durerea produsă prin contracţia
involuntară, a muşchiului prin mecanisme reflexe; Cauzele pot fi multiple
şi complexe, incepând cu tulburări electrlitice caracteristice carenţelor de
calciu, magneziu, bor, pâna la cele de nartură neurologică (iritaţii
radiculare, tulburări piramidale şi extrapiramidale în suferinţele cerebrale,
etc.)
Tratament:
- se tratează ca ruptura musculară.
h. Hipertrofia musculară - Este creşterea exagerată a anumitor
grupe de muşchi prin uzul lor constant, fară repaus. Aceasta poate lua o
notă idiopatică, mergând spre gigantism.
Tratament:
- masaj manual general relaxant, neurosedativ.
i. Pleurodinita - Este durerea muşchilor care formează peretele
toracic, şi anume: pectoralii şi intercostalii. Aici se produce o îngroşare a
acestor muşchi, iar durerea este mai accentuată în inspiraţie.
Tratament:
- In prima şedinţă se vor aplica ventuze pe muşchii pectorali,
intercostali şi pe marele dinţat, având grijă să nu se ardă pielea mai
sensibilă în aceste zone. Se vor face vibraţii uşoare şi discrete, fricţiuni
palmodigitale uşoare şi discrete, superficiale la aceiaşi muşchi.
- La a doua şedinţă, se va face un masaj pe spate, insistând pe
fricţiuni şi frământări.
- A treia şedinţă va consta dintr-un masaj general al abdomenului şi a
muşchilor pectorali. Se va insista pe presiuni palmare superficiale.
- La a patra şedinţă, se va aplica un masaj manual general al întregii
regiuni anterioare şi posterioare, mai ales la cea a muşchilor pectorali,
marele dinţat şi intercostali. La abdomen nu trebuie omisă fricţiunea
palmodigitală de tip respirator, adică în inspir şi expir profund al
pacientului.
- In cea de-a 5-a şedinţă se vor combina masajul general, plus
ventuzele şi razele infraroşii la muşchii menţionaţi.
- Se vor repeta ultimii paşi şi la celelalte şedinţe ca la ultima şedinţă.
j. Distrofia musculară sau miopatică - Este o degenerare
progresivă a muşchiului. Uneori, simptomele distrofiei pot să se asemene
cu distrofia musculară de tip infantil sau facio-scapulo-humeral care, de
obicei, se manifestă încă din adolescenţă. Aceasta se manifestă mai întâi
prin afectarea muşchilor facial: gura rămâne deschisă, pentru ca buzele să
slăbească şi să se îngroaşe, pleoapele se închid cu multă greutate şi sunt
afectaţi muşchii interiori ai limbii şi ai ochilor. Mai târziu acest proces se
prelungeşte către regiunea scapulară, cu rigiditatea umerilor, iar mai apoi
procesul atinge braţele.
Tratament:
- acelaşi ca pentru atrofii musculare.
k. Reumatism muscular - Este o boală inflamatorie, produsă de
alergia organismului la infecţia cu streptococul hemolitic, caracterizată
prin inflamaţia ţesutului conjunctiv din întregul organism.
Mialgiile, neuromialgiile şi miozitele au aceeaşi factori etiologici
cunoscuţi: infecţiile de focar, infecţiile generale, traumatismele, eforturile,
climatul rece şi umed etc. Miozitele recunosc stări lezionare mai avansate
(muşchi tumefiaţi, cu noduli) şi au ca simptom durerea şi redoarea
musculară. Exemple de mialgii: lumbago, cervicalgia, dorsalgia, mialgia
fesieră.
MIALGIA = durere musculară.
Exemple de miozite: miozita reumatică (cu V.S.H. crescut). Miozita
se deosebeşte de mialgie datorită contracturilor (pe zona de muşchi
afectată) dobândite în plus faţă de mialgie.
Tratament:
- vezi la ruptura musculară.
l. Lumbago - Este o boală inflamatorie, cu durere bruscă, intensivă,
localizată la nivelul regiunii lombo-sacrate, anume miofibrosita muşchilor
lombo-sacraţi. Este provocată de obicei de umezeală, frig, curent de aer
rece sau efort fizic neobişnuit, dar totodată poate fi provocat şi de
îmbolnăvirea organelor vecine: coloana vertebrală, articulaţia sacro-iliacă,
rinichii, prostata sau organele genitale la femei. Această boală se
manifestă prin mişcări rigide datorate muşchilor inflamaţi până la
contractare, deveniţi rigizi; spasmele musculare sunt uneori scurte dar
tăioase, sau grave, ascuţite. Uneori durerile ţin doar câteva secunde.
Muşchii afectaţi sunt dorsal şi cei spinali.
Tratament:
- aplicarea de infraroşii în regiunea lombosacrată, timp de 5 minute
cu pauze de 30 secunde între ele.
- masaj manual superficial pe tot spatele mai întâi, apoi pe coloana
vertebrală, ceafă, după care se va trece cu precădere la zona
lombosacrată.
- masajul se face cu mişcări lente la început, se va creşte intensitatea
încetul cu încetul; mişcările vor fi compresive, superficiale, medii,
iar apoi profunde.
- se revine la infraroşii.
- se vor aplica fricţiuni, plus tapotament uşor şi ritmic în afara
locurilor dureroase.
- presiuni cu palmele în regiunea lombosacrată, efectuate de-a lungul
coloanei vertebrale.
- se va face un masaj de tip circulator la extremităţile inferioare.
- vibraţiile vor fi discrete şi generale.
- infraroşii timp de 5 minute.
- se va executa netezire în toată regiunea pusterioară.
m. Nevralgia de trigemen prin fibrozita - Este o boală
inflamatorie a ţesutului muscular datorată inervaţiei provocate prin
nevralgia de trigemen. Aceasta este diferită faţă de nevrită de trigemen.
Ca puncte nervoase inflamate ce cauzează fibrozita din zonă, enumerăm:
- nervul supraorbital,
- ramura nervului oftalmic,
- nervul supratrochlear, ramura nervului oftalmic,
- nervul infraorbital - ramura terminală a nervului maxilar superior, ce
trece dedesubtul ochiului,
- nervul temporal - ramura nervului orbital situat deasupra
zigomaticului.
Tratament:
A.) Pacientul în decubit ventral
- Se aplică infraroşii cervicale;
- Masaj sedativ cu fricţiuni în regiunea cervicală;
- Frământări digitale - în combinaţie cu fricţiuni;
B.) Pacientul în decubit dorsal:
- Se va efectua un masaj de drenaj limfatic;
- Se vor aplica mişcări digitale pe portiunile dureroase inervate de
trigemen;
n. Ruptura musculară - Este vorba de ruptura tendonului fibrei
musculare sau a fibrei în sine. Dacă ruptura se produce la nivelul fibrelor
musculare, se produce cheag de sânge, care se acumulează şi produce
durere intensă.
Tratament:
Acest tratament se aplică nu numai în caz de ruptură musculară, ci şi
la fibrozita, spasm muscular, sau reumatism muscular după cum
urmează:
- Se aplică infraroşii pe. grupa de muşchi afectaţi, timp de 5 minute
(cu perioade de pauză de 30 de secunde).
- Se va face un masaj manual generalizat în regiunea posterioară sau
anterioară care va cuprinde regiunea amintită anterior.
- Se vor face fricţiuni, frământări uşoare în partea afectată şi în zona
cu rigiditatea crescută.
- Se vor aplica presiuni în aceleaşi zone, altemativ cu fricţiuni.
- Vasoconstricţii în zonele musculare afectate.
- Aplicarea de infraroşii în zonele tratate (din nou, 3 min.).
- Terapia va fi generalizată şi discretă.
- In caz de durere inter-spinoase (fără artroze), se vor aplica proceduri
din lumbago, se va masa spatele în fiecare şedinţă, cu manipulări
generale.
4. AFECŢIUNILE TRAUMATICE ALE
APARATULU I LOCOMOTOR
a. Contuzia - Este leziune tisulară a articulaţiilor sau muşchilor
cauzată de acţiunea mecanică, prin lovire, care are ca efect o
compresiune a ţesuturilor fără rupturi externe. În forme uşoare se produce
o hemoragie capilară producătoare de echimoze, în cazuri mai grave însă
sângele de sub ţesuturile invadate se poate infecta formând cangrene.
Contuzia se manifestă prin dureri locale, tumefiere, echimoze şi uneori
impotenţă funcţională.
Tratament:
- comprese locale cu apă şi alcool sau uleiuri esenţiale de
aromaterapie.
- masaj uşor.
- masaj manual de prevenire a inflamaţiilor. Masajul poate fi aplicat
chiar şi în acest caz traumatic, mergând la distanţă de locul lezat,
proximal. Vom folosi manevre pentru îmbunătăţirea circulaţiei sanguine şi
menţinerea tonusului muscular din jur.
- vom folosim neteziri, fricţiuni uşoare, vibraţii.
b. Entorsa - Este o leziune articulară produsă printr-o mişcare forţată
ce depăşeşte limitele mobilităţii fiziologice normale, producând o întindere
sau/şi ruptură parţială sau totală a ligamentelor articulare, fără să
intervină însă deplasări de la normal ale segmentelor osoase care
alcătuesc articulaţia.
Se manifestă prin dureri, inflamaţii articulare, chiar exudaţia
articulaţiei (hidrartroză), tulburări de circulaţie locală, echimoze,
impotenţă funcţională.
Tratament:
- comprese reci, locale, antiinflamatoare;
- aparat gipsat la nevoie;
- kinetoterapie;
- mişcări de flexii şi extensii adresate segmentelor articulare sau
musculare învecinate;
- masaj manual aplicat la distanţă proximală pe segmente distale, în
scopul reducerii inflamaţiei, îmbunătăţirii circulare sanguine, prevenirea
hipotrofiei musculare. Mişcările aplicate vor fi neteziri uşoare, fricţiuni,
frământat în cută, rulat, cernut, tapotament ventuză ,tocatul sau
bătătoritul.
Şedinţa durează 30 de minute şi se repetă de 2 ori pe zi.
c. Luxaţia - Este o dislocare traumatică a capetelor articulare a
oaselor şi fixarea lor în această poziţie malefică, prin contractură
musculară.
E cauzată de slăbirea sau traumatizarea ligamentelor articulare. Când
ligamentele articulare se rup, capul articular iese din cavitatea articulară,
rămânând ca atare pe această nouă poziţie.
Tratament:
- se repune articulaţia în poziţie normală prin metode ortopedice.
- aparat gipsat sau bandaj de imobilizare articulară la zona afectată.
- kinetoterapie.
- masaj pentru ameliorarea circulaţiei sanguine, reducerea tulburărilor
vasculare, prevenirea hipertrofiei musculare, menţinerea tonusului
musculaturii învecinate.
- în sechele, după vindecare şi eliminarea aparatului gipsat, masajul va
consta în neteziri cu palma, fricţiuni cu vârful degetelor. Frământatul,
rulatul, tapotamentul ventuză, tocatul şi bătătoritul se vor aplica cu
discemământ şi după caz pe segmentele învecinate articulaţiei afectate.
- infraroşii.
- vibraţii.
- duş scoţian, rece-cald.
d. Întinderi musculare , întinderi de ligamente - Este o afecţiune
musculară sau ligamentară, după caz, care au o cauză comună: trauma
prin extensii prelungite şi forţate a musculaturii (respectiv a ligamentelor).
Ele se manifestă prin dureri locale, inflamaţii uşoare şi când aceasta este
la forma maximă a gravităţii, poate merge până la scăderea
funcţionabilităţii, de pildă o febră musculară putemică care produce o
mişcare greoaie, o întindere de ligamente care produce jenă sau dureri
mici ca intensitate şi de scurtă durată şi acestea îndeosebi după revenirea
din stare de repaus în activitate.
Tratament:
- infraroşii.
- masaj manual pentru facilitarea circulaţiei sanguine dar totodată şi
pentru energizarea zonei. La început mişcările vor fi mai uşoare: neteziri,
fricţiuni circulare urmând ca pe parcurs să crească gradat intensitatea,
fricţiuni în cută, neteziri, neteziri ascendente.
- Kinetoterapie.
e. Cicatricea - Este un nou ţesut care s-a format prin unirea
marginilor unei leziuni provocate din incizii chirurgicale, traume mecanice,
chimice, arsuri etc.
Tratament:
- are loc pe parcursul procesului de cicatrizare, în jurul plăgii având
scop de revitalizare a ţesuturilor plăgii şi grăbind vindecarea.
- infraroşii.
- masaj de reglare a circulaţiei sanguine locale, care se va executa
distal, proximal şi pe segmente spre zona afectată iar musculatura din jur,
masaje blânde relaxante sau acolo unde este cazul de menţinere a
tonicităţii musculaturii inactive. Mişcările constau în neteziri, frământat
uşor, presiuni executate cu vârful degetelor.
f. Fractura, sechele după aparat gipsat - Ruptura unui os cauzată
fie de un traumatism fie apărută spontan în urma unei boli de oase
(osteoporoză).
Ruptura poate fi completă, incompletă sat doar o fisură. Fractura
poate fi deschisă, atunci când capetele deschise prin ruptură ale osului,
dure fiind, perforează părtile moi din jur sau de deasupra, putând străbate
până la exterior cauzând astfel plagă, sau fractura poate fi închisă când
părtile moi din jur rămân intacte. Ea poate fi fractură unică, când osul
lezat prezintă o singură fractură, poate fî multiplă când pe acelaşi os lezat
s-au produs mai multe fracturi sau fractura poate fi cominutivă prin
fârâmiţarea osului la nivelul traumei. Dacă fractura s-a produs la nivelul
traumei, vorbim de o fractură directă, dar dacă aceasta s-a produs la o
anumită distanţă de locul traumat, vorbim de o fractură indirectă.
Fractura se manifestă în primul rând printr-o tumefiere rapidă, sau
chiar o hemoragie deschisă, plagă deschisă, deformarea prin dislocare,
mobilitatea anormală şi durere. Fracturile oaselor capului se recunosc prin
hemoragii nazale, bucale sau la nivel de ureche sau paralizii.
Tratament:
- imobilizarea improvizată a osului;
- repoziţionarea (readucerea) şi imobilizarea oaselor rupte prin aparat
gipsat şi tratarea complicaţiilor intervenite care de regulă apartin
medicului specialist ortoped;
- masajul manual va avea scop reglarea circulaţiei sanguine,
înlăturarea tulburărilor vasculare şi tonifierea lor, mobilizarea
capsuloligamentelor articulare pentru ameliorarea mobilităţii acestora,
reglarea drenajului limfatic, restabilirea şi îmbunătăţirea elasticizării şi
tonifierii musculaturii, cât şi de evitare a atrofiilor musculare din jur.
Masajul se poate lucra intercalat cu infraroşii. Mişcările de masaj vor
cuprinde neteziri şi fricţiuni pentru zona articulară ca o protecţie împotriva
depunerilor de aderenţe şi tonifierea capsulei; urmează un masaj pe
segmentele zonei învecinate fracturii, care constă din neteziri lucrate cu
palma, fricţiuni alternate cu neteziri, fricţiunile cu degetele urmează celor
executate cu palma în scopul de a facilita circulaţia şi a înlătura
inflamaţiile, urmând rulatul sau frământatul blând, cemutul şi tocatul uşor
ca stimul al tonusului muscular.
- vibroterapia.
- infraroşii.
- kinetoterapie după aparatul gipsat.
5. AFECŢIUNI VASCULARE
a. Varice - Este o afecţiune circulatorie venoasă, o insuficienţă
venoasă cronică, cu tulburări trofice. Se manifestă prin vene vizibil
dilatate, edeme, crampe musculare şi oboseală pe membrele afectate.
Tratament:
A.) Pacientul în poziţie culcată în repaus, cu piciorul ridicat pe
diagonală de până la 90 de grade
- Purtare de bandaje elastice sau ciorapi elastici;
- Hidroterapie, duş scoţian, prin altemanţă apă rece cu apă caldă,
terminându-se cu temperatura care se află în cameră sau afară, dacă
urmează părăsirea camerei;
- masaj - cu contraindicaţie în tromboflebite;
B.) Masajul manual al membrului afectat:
- Se aplică un masaj specific acestei părţi de corp;
- Se foloseşte netezirea pe gambe şi coapse în sens centripet, care
uşurează hemodinamica venoasă. Se aplică fricţiunea mai ales contra
tulburărilor vasculotrofice ale pielii şi ţesuturilor subcutanate. Urmează
tapotamentul percutat cu scopul de a tonifia pereţii venoşi.
b. Afecţiuni vasculare cu edeme cronice - Creşterea cantităţii de
lichid la nivelul unui ţesut - mai adesea pielea - datorită insuficienţei
circulatorii. Regiunea inflamată la presiunea cu degetul lasă o urmă
rezistentă numită godeu.
Tratament:
- Masajul părţii care prezintă inflamaţia;
- Masaj manual general, de drenaj limfatic descris mai
jos.
c. Edeme - Reprezintă o creştere a cantităţii de lichid la nivelul unui
ţesut datorită insuficienţei circulatorii, boli renale sau prezenţa unui
obstacol pe vase sanguine sau limfatice.
Cauza care o produce: insuficienţe circulatorii, renale, cardiace,
hepatice, pulmonare etc.
Se manifestă prin inflamaţii care la presiunea cu degetul, lasă o urmă
persistentă. Este vizibilă cel mai adesea la picioare, mâini, faţă.
Tratament:
- se elimină cauza.
- vibroterapie,
- masajul zonei afectate urmat de un masaj general ce favorizează
drenarea limfei. Masajul special pe zona afectată va consta din netezire,
frământări, presări, tocatul cu degetele, vibraţii. Bineînţeles totul se va
executa dinspre exterior, spre inimă.
d. Afecţiuni vasculare de stază limfatică - încetinirea circulaţiei
limfei în urma unor obstacole.
Tratament: se vor executa:
- Masaj manual general, de drenaj limfatic;
- Vibraţii generalizate - pentru a ajuta circulaţia limfei;
- Neteziri profunde în sens circular pentru a realiza mobilitatea pielii şi
ţesutului subcutanat în toate sensurile şi pentru a facilita circulaţia
limfatică urmate de fricţiuni cu ambele mâini pentru a îmbunătăţii
circulaţia sanguină, şi a favoriza resorbţia edemelor.
6. AFECŢIUNI NEUROLOGICE
a. Nevralgii - Este un sindrom dureros localizat pe traseul unui nerv
al cărui nume îl poartă: facială, intercostală, de trigemen, pelviană,
sciatică etc. A nu se confunda cu nevritele care se diferenţiază de
nevralgii datorită tulburărilor care le manifestă ex. retrobulbară,
interstiţială progresivă, optică etc.
Tratament:
- Se aplică infraroşii.
- Masaj manual general uşor, apoi pe coloana vertebrală, urmat de un
masaj local pe nerv sau zonă afectată, sedativ, în sens invers, gen „non
durere".
- Se aplică tapotament uşor urmat de netezire.
- Vibroterapia.
b. Nevralgia de trigemen - Este o suferinţă inflamatorie foarte
dureroasă, a nervului trigemen.
Tratament:
- Se aplică infraroşii în regiunea trigemenului timp de 3 minute.
- Masaj manual în zona muşchiului trapez, la nivel de prima vertebră
dorsală, mai exact la jumătatea distanţei între acesta şi articulaţia
umărului. Masajul se va executa prin fricţiuni şi frământări digitale.
-Se urcă apoi în sus continuând cu un masaj neurosedativ pe toată
porţiunea afectată, se aplică vibraje manuale, după care se încheie cu
netezire.
c. Nevralgia intercostală - Este o durere localizată la nivelul
toracelui, datorită suferinţei nervilor intercostali.
Tratament:
A.) - masaj manual pe tot trunchiul la nivel anterior şi posterior, pe toată
cutia toracică; cu insistenţe asupra mişcărilor de neteziri circulare,
fricţiunilor uşoare, netezire şi vibraţii.
- Se aplică infraroşii;
- Masaj neurosedativ şi kinetic;
B.) - Mişcări de rotaţie a trunchiului spre stânga şi apoi spre dreapta,
altemativ
mişcări de extensie urmate de aplecări;
-Vibroterapie.
d. Sciatica - Sau nevralgia de sciatic, după cum îi spune şi numele,
este o inflamaţie a nervului sciatic, manifestată prin durere de-a lungul
nervului, în zona lezată care poate fi cuprinsă de la zona lombosacrată,
continuând pe jumătatea feselor, coborând pe coapsă, gambă până la
călcâi, atât pe interiorul cât şi pe exteriorul membrului inferior, din care
cauză adesea mersul se produce greoi. Cauza acestei inflamaţii poate fi
de natură traumatică, discopatii lombare (hernii discale, tasări), tumoarea
medulară, mişcări bruşte (având în consecinţă subluxaţii vertebrale), efort
fizic deosebit şi neobişnuit, expunerea la curenţi de aer rece.
Tratament:
- Se va urmări eliminarea cauzelor de iritaţie a nervului afectat;
- Masaj sub aplicare de infraroşii în zona lombosacrată;
- Masaj manual prin netezire pe tot spatele urmat de masarea centurii
scapulare şi a cefei, apoi a coloanei vertebrale, după care masajul zonei
lombosacrate mai întâi cu mişcări blânde care se vor transfoi-ma mai apoi
din ce în ce crescendo în intensitate. Se continuă masajul urmând traseul
nervului sciatic descris mai sus, cu mişcări de netezire, circulare, la
intensitatea suportată de pacient, vibraţii pentru calmarea durerilor, apoi
fricţiuni, frământări digitale şi în încheiere o netezire.
e. Nevrita - Este inervaţia unui nerv, manifestată, printr-o serie de
tulburări în funcţie de particularităţile şi funcţiile nervului afectat, cauzată
de inflamaţii sau infecţii.
Tratament:
- kinetoterapie;
- vibraţii manuale;
- masaj stimulent al circulaţiei sanguine, neteziri, fricţiuni uşoare
urmate de frământat blând, cernut, rulat şi în încheiere netezire calmantă.
f. Polinevritele sau polineuropatii - Sunt nevrite ce afectează mai
mulţi nervi concomitent. Se manifestă cu precădere asupra membrelor
inferioare degenerând în paralizii flasce, amiotrofii, algii, parestezii
(tulburare de sensibilitate, manifestată sub formă de arsură, cald, rece,
furnicătură, amorteală, înţepături, etc). Etiologia (cauzele) polinevritelor
poate fi: boli infecţioase, diabet, carenţe de vitamine, consum în exces
sau intoxicaţii de medicamente sau chiar alcool, tutun.
Tratament:
- kinetoterapie;
- vibraţii de stimulare musculară;
- masaj de drenaj limfatic inclusiv pe zona afectată; de favorizare a
circulaţiei sanguine;
- masajul trofic de menţinere a elasticităţii musculaturii denervate,
combătând edemele, prevenind instalarea tulburărilor trofice;
- masajul se va efectua cu manevre energice începând cu zona
afectată, respectiv cu segmentul distal al piciorului şi continuând cu cel
proximal. Chiar dacă se lucrează la picior, netezirea se va efectua cu
ambele mâini, apoi se aplică fricţiunile pentru reglarea circulaţiei
sanguine, urmate de frământarea în cută, cemutul şi rulatul adecvate
musculaturii hipotrofice. Masajul se încheie cu tapotament ventuză
asociat cu alte forme de tapotament adecvate masei musculare.
g. Paralizia - Este o afecţiune ce se manifestă prin nefuncţionarea
unor muşchi ai membrelor, corpului sau organelor inteme, care poate fi
datorată leziunilor sistemului nervos central sau periferic. Majoritatea sunt
partiale (hemiplegii a unei jumătăţi de corp cuprinzând una dintre părţi
stânga sau dreapta) paraplegii; poate cuprinde părţi inferioare ale
corpului, monoplegia (paralizia unui singur picior sau o mână). De regulă
cauzează o rigiditate, o contractură puternică a muşchilor nefuncţionabili
ducând la atrofia acestora în timp.
Tratament:
- kinetoterapie;
- masaj pe toată zona afectată, insistând asupra deblocajelor
energetice la musculatura rigidă sau energizând musculatura atrofiată,
favorizând circulaţia sanguină. Masajele vor fi energice, cu fricţiuni,
ciupituri şi terminate prin stimulare efectuate cu mişcări de tapotament.
h. Poliomielita - Boală infecţioasă ce cauzează paraliziea membrelor
inferioare. Afectează copii.
Tratament:
- ca mai sus.
i. Parapareza sau paraplegia - Este o tulburare de origine
piramidală a sistemului nervos, caracterizată printr-o limitare a
mişcărilor membrelor. Este cauzată de regulă după traumatisme,
compresiuni, infecţii.
Tratament:
- acelaşi ca pentru paralizie.
j. Paralizia de nervi periferici - Este o paralizie la nivel de nervi
periferici cauzată de inflamaţii putemice, ischemii sau viroze (în care caz
tratamentul constă în masaj - insistând energic pe zonele afectate) fie
o altă cauză o constituie traumatismele. De exemplu la picioare sau
mâini prin contuzii, compresiuni, luxaţii, plăgi sau fracturi. Paralizia se
manifestă prin dispariţia mişcărilor voluntare ale muşchilor cu inervaţia
datorată nervului afectat, prin amiotrofie, tulburări de sensibilitate sau
vasculare ale pielii. în funcţie de gradul leziunii, afecţiunea e mai gravă
sau parţială, deci mai uşoară.
Tratament:
- kinetoterapie;
- vibraj stimulator al musculaturii;
- masajul va urmări ameliorarea circulaţiei sanguine locale,
menţinerea elasticităţii şi excitabilităţii musculaturii denervate, prevenirea
atrofierilor musculare. Masajul va fi executat ca un stimulent cu manevre
energice, chiar şi netezirile vor avea o notă energică. Fricţiunile cu
palmele sau chiar efectuate cu pumnul (partea dorsală a lui) activează
asupra circulaţiei sanguine.
Fricţiunile şi ciupiturile vor fi mai profund efectuate pentru a putea
străbate până la nervul lezat care stimulat fiind, va favoriza excitaţia
musculaturii denervate.
Frământatul în cută, rulatul şi baterea sub formă de tocat urmate de
tapotament vor finaliza masajul prin tonusul dat şi excitabilitatea
muşchilor hipotrofici.
k. Pareza - Este o paralizie de formă uşoară a unui muşchi. Se
caracterizează prin scăderea capacităţii de control asupra muşchiului
afectat şi tulburări trofice.
Tratament:
- Vezi paralizie.
l. Paralizia facială - Este datorată proceselor ischemice,
inflamatoare sau virotice a nervilor faciali. Se manifestă prin pareza
S.R.YUMEIHO pag 69/93 29.01.2010
MASAJ DE INTRETINERE SI RELAXARE UZ INTERN
diferiţilor muşchi ai feţei pe partea nervului afectat.
Tratament:
- infraroşii;
- kinetoterapia prin mişcări de mimică în oglindă cu participarea
muşchilor afectaţi;
- Masaj stimulator, energic. Netezirile se fac cu vârful degetelor
începând de la linia mediană a feţei până spre marginile feţei. Masajul se
continuă cu fricţiuni şi ciupituri şi se termină cu mişcări de tapotament
percutat.
m. Hemiplegia - Este paralizia unei jumătăţi de corp. Aceasta poate
să fie flască sau spastică. Ea survine în hemoragiile cerebrale, tumori,
traumatisme cranio-cerebrale. În cazul în care mobilitatea este doar
partial pierdută, vorbim de hemipareză.
Tratament:
- Se indică tratamentul specific paraliziilor, descris deja la diagnosticul
paraliziei.
n. Tetraplegia – Este paralizia tuturor membrelor corpului uman. A
nu se confunda cu paralizia generală de care se diferenţiază, prin
păstrarea funcţionalitaţii unei părţi a corpului.
Tratament:
- Este specific paraliziilor;
o. Atrofia nervului - Este o tulburare caracterizată prin diminuarea
volumului unor celule, ţesuturi, structuri nervoase sau organe cu
consecinţe însemnate asupra funcţionabilităţii acestora sau prin lezarea
centrilor nervoşi. Atrofia nervilor poate apare în consecinţa bolilor cronice
degenerative: cerebrale, corticale, hepatită, musculare, senile etc.
Tratament:
- Masaj manual circulator pe tot organismul;
- Aplicarea metode vasoconstrictoare în zona musculaturii deservite
de aceşti nervi;
- După primele 3 şedinţe de masaj se va continua cu masajele
circulatorii crescând în intensitate, se va insista pe masajul abdominal în
funcţie de respiraţie ca ciclu respirator consecutiv al pacientului, se vor
urmări nervii pe traiectul lor în mişcări aplicate cu policele, fricţiuni,
frământări uşoare, tapotamente.
- Infraroşii;
- Vibraţii;
- Duş scoţian, rece-cald-rece.
p. Dupuytrenul - Este o boală caracterizată prin diminuarea
volumului unor celule ce au cauzat retragerea tendoanelor degetelor dând
o nouă formă, denaturată, a mâinii, aceea de gheară.
Tratament:
- kinetoterapie cu executarea de mişcări ale membrelor din articulaţia
umărului, apoi a degetelor;
- infraroşii;
- masajul general al spatelui, forma uşoară, a coloanei vertebrale,
coborând pe membrul afectat cu mişcări circulare, apoi fricţiuni, cu
insistenţă pe zona palmară şi a degetelor, cu predilecţie asupra spaţiilor
intermetatarsienelor. Masajul asupra degetelor se va efectua de la vârf
către palmă. Masajul se va încheia prin scuturări, vibraţii ce cuprind întreg
membrul afectat de la vârful degetelor până la articulaţia de bază, apoi
centura de comunicare şi în sfârşit coloana vertebrală în zona centurii
(scapulare).
r. Scleroza - Este înlocuirea unui anumit ţesut parenchimatos
specific prin ţesut conjunctiv fibros (a se vedea fîbroza). Ea reprezintă o
modalitate de reparaţie a unor ţesuturi sau organe lezate, în care prin
înlocuirea ţesutului funcţional cu ţesut conjunctiv, se produce o scădere a
capacităţii funcţionale respective, spre exemplu arteroscleroza care se
referă la pereţii arteriali.
Tratament:
- Se tratează ca fîbroza cu deosebirea că, pentru a ajunge la
sistemul nervos în scopul de a fortifica şi nervii, vom lucra mai în
profunzime acolo unde întâlnim o zonă fără răspuns al nervilor.
s. Scleroza multiplă sau scleroza în plăci - Este o afecţiune
neurologică, care se caracterizează în funcţie de locul unde este instalatâ
şi în care se găseşte ca focar procesul de demielinizare, precum şi de
gradul întinderii ori de numărul plăcilor diseminate în întreg sistemul
nervos.
Mielina = substanţă albă de origine lipidică - grăsimi constituite din
alcooli şi acizi graşi - care intră în alcătuirea tecii unor nervi.
Boala de regulă se manifestă prin: hiper-reflectivitate osteotendinoasă,
abolirea reflexelor abdominale, mers dezordonat, dismetrie. Mişcări
clonice involuntare ale globilor oculari, nevrită optică etc.
Tratament:
- Acelaşi ca la scleroză.
- Masaj de reglare a metabolismului.
Concluzie : în tratamentele pe care omul şi le aplică se recomandă să
nu lipsească tratamentul de bază: masajul -cel mai eficace şi natural
tratament uitat parcă de toată lumea, de medici chiar şi de bolnavi, dar
care intervine atât de benefic în rezolvarea problemelor de sănătate. În
Orient oamenii sunt mult mai sănătoşi decât noi pentru că practică
masajul. Noi de ce n-am putea?
7. AFECŢIUNI DATORATE METABOLISMULUI
l. BOLI DE NUTRIŢIE
a. Oboseala - Este o stare trecătoare de epuizare musculară sau
nervoasă, apărută după o activitate intensă şi îndelungată (fără
antrenament) sau după o boală acută (febră) sau cronică (anemie).
Oboseala marcată creează rezistenţă scăzută la infecţii, datorită
mijloacelor scăzute de apărare (reglate de nervi).
Oboseala este cauzată de:
- acumularea produşilor de catabolism în muşchi, în celulele nervoase
(acidul lactic şi dioxidul de carbon), din cauza unei lipse de oxigen
(hipoxie) sau chiar din cauza producerii cataboliţilor din organism într-un
ritm mai accentuat decât pot fi oxidaţi şi eliminaţi;
- lipsă de material energetic (glucoza) necesar proceselor musculare sau
nervoase;
- intoxicaţii cu produşi catabolici (uree) care împiedică funcţionarea
celulelor musculare sau nervoase.
Oboseala nervoasă o precede pe cea musculară.
Oboseala se poate prezenta în forme grave, predominant acute: în caz
de epuizare şi supraîncordare, sau cronice: în surmenaj, suprasolicitare
sau boli cronice consumptive.
b. Epuizarea este facilitată de unele stări predispozante ca
debilitatea fizică, astenia, convalescenţa după boli cronice, tulburări
glandulare, boli decompensate ale inimii, inaniţia (foame), malnutriţie,
subnutriţie, etc.
Tratament:
- repaus imediat şi total;
- linişte şi izolare;
- încălzirea corpului;
- administrarea de substanţe întăritoare, sucuri naturale de fructe sau
legume dulci, băuturi dulci şi calde, vitamine, tonice cardiace (mierea de
albină, polen).
- exerciţii uşoare de respiraţie şi inhalaţii.
- masajul este recomandat în zilele următoare pentru a ajuta la
refacerea organismului. Mişcările vor fi blânde şi superficiale la început
pentru activarea circulaţiei şi calmarea sistemului nervos.
c. Surmenajul - este o stare de oboseală cronică, cumulativă,
manifestată prin tulburări complexe ce cuprind aproape toate funcţiile
vitale ale organismului, dintre care cele mai pronunţate sunt cele ale
sistemului nervos central, şi aceasta datorită faptului că persoana
epuizată face un exces de activitate, forţând nota printr-o supraactivitate
la care nu face faţă, la care se mai adaugă şi greşeli în alimentaţie şi
odihnă, lipsa condiţiilor igienice, muncă exagerată în intensitate, dură sau
slab organizată, sau executată fără o dispoziţie psihică favorabilă etc.
Tratament:
- înlăturarea cauzelor şi a simptomelor;
- masaj complex ca factor de odihnă activă, de recuperare şi
recondiţionare.
d. Debilitatea fizică - Este o stare de slăbire a organisrnului care
este de obicei consecinţa unei subnutriţii sau a unei boli îndelungate.
Organismul fizic este puţin rezistent la orice formă de efort.
Tratament:
- odihna activă,
- kinetoterapia,
- alimentaţia raţională,
- mişcări profunde de respiraţie,
- masaj general trofic primele 3 şedinţe mai uşoare, după care
intensitatea va creşte în scop energizant,
- infraroşii după primele trei şedinţe de masaj, când se vor intercala în
timpul masajului,
- vibroterapie.
e. Obezitatea - Este o stare patologică, un sindrom metabolic
constând în creşterea excesivă a ţesutului lipidic (grăsos).
Cauza provine din introducerea în organism de calorii mai mult decât
sunt necesare mai mult decât are nevoie organismul, prin
supraalimentaţie.
Ea este favorizată şi de lipsa de mişcare (sedentarism), atunci când
persoana nu favorizează consumul de calorii ingerate. Uneori obezitatea
este cauzată de o tulburare endocrină (hormonală) cu origine hipofizară,
tiroidiană, suprarenală sau diminuarea funcţiilor glandelor genitale.
Manifestarea acestei dereglări este vizibilă prin mărirea volumului şi
greutăţii corpului. Greutatea ideală a corpului este egală cu atâtea
kilograme câţi centimetri înălţime are corpul respectiv peste 100. De
exemplu, la 1,70 m înalţime optim ar fi 70kg. Din această cifră se pot
scade până la 10 kg sub vârsta de 20 de ani şi putem adăuga ceva de
până la maxim 10 kg peste vârsta de 40 de ani. De asemenea se va face o
diferenţiere în funcţie de sex (la femei se scad circa 5 kg.).
Tratament:
-alimentaţia raţională reducând caloriile în toate cazurile până la 1000-
1200 de calorii pe zi cu reducerea în special a glucidelor (pâine, cartofi,
dulciuri, făinoase şi grăsimi), consumând de preferinţă multe salate de
legume, care umplu stomacul şi creează senzaţia de saţietate fără un
aport caloric semnificativ; consumul de fructe crude, care alături de
legume vor completa necesarul de vitainine şi săruri.
- combaterea constipaţiei;
- consumul zilnic de minim 2.5 litri de lichid;
- mişcare multă, plimbări;
- kinetoterapie;
- Masaj manual general efectuat la început cu mişcări uşoare,
continuând mai apoi cu mişcări din ce în ce mai energice şi profunde,
fricţiuni, frământări, tapotament, rulat şi cernut şi încheiat cu vibraţii.
f. Celulita - Este o inflamaţie a ţesutului celular subcutanat, sau din
jurul organelor, apărută independent sau ca o complicaţie la boli
infecţioase.
Celulita este mai răspândită la femei decât la bărbaţi, întrucât ele au
mai mult ţesut conjunctiv decât bărbaţii. Celulita nu trebuie confundată cu
adipozitatea, depusă în ţesutul conjunctiv dintre piele şi muşchi. De regulă
celulita se instalează la ceafă, formând câte o mică cocoaşă cauzatoare
de suferinţe locale sau la distanţă (cauzate de tulburări circulatorii, iritaţii
al e nervilor locali, etc.) pe maxilare şi sub bărbie, formând bărbia dublă;
la spate unde poate provoca mari dureri în deosebi la nivelul coloanei
vertebrale pe care o poate înconjura cu infiltraţii celulitice (deseori
comprimând ramurile nervoase si vasele de sânge care tranzitează
regiunea afectată). Cea mai obişnuită zonă de depunere a celulitei este
zona şoldurilor şi coapselor.
Celulita coapselor, genunchilor şi a gleznelor este cea mai răspândită,
de regulă, dar nu este ocolită nici partea de sus a braţelor, zonă foarte
sensibilă la atingere, sau în jurul cicatricelor postoperatorii.
Celulita se manifestă prin mărirea volumului ţesutului subcutanat,
dându-i un aspect de umflare, apariţia de noduli care se simt la pipăit şi
care cu timpul se pot transforma în adevărate plăci celulitice, mărirea
sensibilităţii la ciupit printr-o durere mai vie, diminuarea mobilităţii pielii şi
dificultatea de a forma un fald prin ciupire şi atunci când se formează, are
un aspect neregulat ca o coajă de portocală sau ca o conopidă.
De multe ori celulita se prezintă însoţită de alte manifestări,
inestetice şi ele la rândul lor la fel ca celulita ,care pot fi luate ca afecţiuni
separate şi care acum apar drept complicaţii. Acestea sunt:
- varicozităţile - vinişoare colorate la nivel de coapsă determinate de
presiunea nodulilor celulitici care au provocat staze venoase şi de
congestie locală asupra venelor superficiale, care îşi pierd
elasticitatea;
- echimozele - pată de mărime şi culoare diferită apărută în urma
unei hemoragii subiacente, de regulă roşie-violacee obţinută în
urma unei loviri;
- vergeturile - o ruptură a fibrelor elastice ale dermului datorită unor
extensii a ţesutului subcutanat provocate de nodulii celulitici.
- tulburări de circulaţie, datorită celulitei picioarelor care la nivel de
genunchi şi glezne în special blochează circulaţia, având ca rezultat
picioare reci şi umflate ori de multe ori roşii.
Cauzele celulitei sunt:
- alimentaţia prea abundentă şi prea bogată în calorii;
- consumul unui număr prea mare de medicamente fară o necesitate
absolută;
- excesele de ceai, cafea, alcool, tutun;
- consumul unei cantităţi insuficiente de lichide zilnice;
- dezechilibrul endocrin, proasta funcţionare a ovarelor, tiroidei şi
hipofizei;
- viaţa sedentară, suboxigenarea;
- tulburări intestinale (constipaţia sau colita), şi hepatice;
- tensiuni nervoase, depresii nervoase, oboseala, surmenajul;
Tratament:
- înlăturarea cauzelor;
- alimentaţia raţională;
- mişcări de respiratie şi inhalarea de oxigen;
- kinetoterapie;
- mişcare;
- odihnă suficientă;
- vibromasajul;
- masajul executat la început cu mişcări uşoare, celulita fiind o
afecţiune cu sensibilitate deosebită la durere şi cu echimoze ce se
formează la presiuni mici.
Masajul va fi aplicat general, cu scopul de a activa circulaţia sanguină
şi de drenaj limfatic dar totodată şi anticelulitic în zonele afectate.
Astfel masajul cefei va consta din netezire, frământat, fricţiuni şi
tapotament, mişcările se vor face de sus în jos, până la baza gâtului şi
peste umeri. Atenţie la frământatul care se face numai în părţile de jos,
posterioare, ale gâtului. Fricţiunea se va face prin mişcări circulare cu
vârful degetelor, după care se aplică un tapotament uşor urmat din nou
de o ultimă serie de neteziri.
Coborând spre umeri, frământaţi-i ascendent, închideţi ieşind cu o
netezire şi coborâţi pe braţe, care după ce aţi aplicat netezirea şi
petrisajul bicepşilor putem insista cu fricţiuni pe zona cu celulită, dar
atenţie la durere; dacă zona ne permite putem adăuga rulatul muşchilor,
dacă nu, rămânem la fricţiunile circulare terminând prin netezire.
Spatele cuprins de celulită merită o atenţie deosebită. Faceţi după
neteziri, mişcări şi fricţiuni circulare în jurul omoplaţilor, mişcări profunde,
tapotamente, presiuni de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale, masaj
prin mişcări auxiliare asupra coloanei vertebrale şi netezirea finală.
Masajul feselor şi al şoldurilor. Se vor lucra anticelulitic, pentru
înlăturarea depozitelor adipoase, cu mişcări tonifiante, ciupituri, petrisaj,
fricţiuni, tapotamente.
Coborând la membrele inferioare, după aplicarea netezirilor faceţi
fricţiuni circulare şi fricţiuni cu pumnul pe talpă, framântaţi gamba
părăsind zona cu netezire.
Pe partea anterioară începeţi tot de sus în jos, de la gât, partea de
după urechi spre umeri; după netezire aplicaţi fricţiuni circulare urmate de
frământări la baza gâtului. Nu uitaţi fricţiunile aplicate la articulaţia
umărului.
Masajul pectoralilor la bărbaţi, respectiv al „decolteului" la femei
începând de la stern spre umăr, evitând zona sânilor, care beneficiază de
un masaj separat prin netezire şi mişcări de fricţiune uşoare, evitând
mişcările traumatizante.
Toracele se continuă cu fricţiuni după netezire cu care se şi termină în
final. Pe abdomen netezirea se lucrează mai întâi din regiunea
subombilicală în sus dar apoi şi în spre înăuntru cu pomire din acelaşi loc,
subombilical, apoi în spre lateral în jos. împotriva celulitei vom aplica
frământatul insistând cu podul palmei şi cu rădăcina mâinii, circular în
jurul ombilicului în cercuri mai mari şi mai mici. Tocatul, tapotamentul se
va executa uşor, cu vârful degetelor.
Asupra coapselor se începe cu o netezire lungă pornind de la
genunchi, ascendent. Apucaţi coapsa cu mâinile de o parte şi de alta ca o
brăţară şi faceţi o alunecare ascendentă. Dacă pacientul nu prezintă
varice, recurgeţi la frământări, rulări, tapotări, ciupituri, dacă are varice
faceţi numai neteziri şi fricţiuni. Genunchiul trebuie lucrat conştiincios
pentru îndepărtarea stratului de celulită şi depozitelor de grăsimi, prin
ciupit, frământat, cernut şi netezire finală. Gamba va fi lucrată în special
pe muşchii gemeni, muşchii tibiali anteriori, iar pe creasta tibială aplicaţi
neteziri ascendente. Piciorul cu laba va suporta mai întâi masajul fiecărui
deget în parte după care urmează o scuturare a fiecăruia. Netezirile se
aplică pe partea de deasupra, fricţiunile la câlcâi. De asemenea se va
acorda o importanţă deosebita regiunilor perimaleolare.
Dacă nu stăpâniţi bine tehnicile, este mai bine ca masajul să fie făcut
de o persoană de specialitate. Cel masat are o senzaţie plăcută, dar cel
care masează, mai ales dacă nu este antrenat, va fi uşor istovit. Este o
meserie grea care cere îndemânare, forţă şi tehnică. În Japonia, unde
masajul are o tradiţie veche, formarea unui maseur necesită 7 ani şi de
obicei este o meserie care se moşteneşte din tată în fiu.
g. Guta sau podagra - Este o boală metabolică, de nutriţie, cauzată
de consumul frecvent de carne (mai ales vânat şi organe). Se
caracterizează prin creşterea acidului uric în sânge şi depunerea sărurilor
sale, uraţii, în ţesutul cartilaginos în special la articulaţiile mici de la mâini
şi picioare. Aceste depozite de uraţi duc la apariţia de mici noduli cu
consistenţă dură, de acid uric, calciu, colesterol, numiţi tofi gutoşi. Acest
proces provoacă inflamaţii care stau la originea crizelor dureroase.
Boala se manifestă prin dureri, febră, frisoane, inflamaţia şi
pigmentarea roşu-violaceu a zonei afectate, pierderea funcţionalităţii.
Pentru că se aseamănă mult cu o artrită reumatismală, boala mai poartă
numele de „artritism" sau gută viscerală, producând şi manifestări
alergice cu tulburări digestive, musculare, renale etc. Guta cu nodulii
specifici se instalează la pavilionul urechii, extraarticular, cu localizare pe
tendoane şi sinoviale (rotulă, tendonul lui Achile, craniu), dar şi nodulii
articulari, de regulă localizaţi pe haluce sau pe degete - cauzând
deformări sau chiar distrugeri de articulaţii, fistulizări, distrucţii osoase cu
formare de geode. Ca atare guta are două forme: articulară şi
abarticulară.
Tratament:
- reglarea alimentaţiei, renunţarea la carne şi înlocuirea ei printr-un
consum lacto-vegetarian, consumul sucurilor naturale obţinute în casă;
S.R.YUMEIHO pag 75/93 29.01.2010
MASAJ DE INTRETINERE SI RELAXARE UZ INTERN
consum de ceaiuri din plante diuretice şi regulatoare a metabolismului.
- kinetoterapie;
- masaj manual indicat la artrite.
h. Diabetul zaharat - Este o boală metabolică, de nutriţie,
caracterizată prin creşterea glucozei în sânge (hiperglicemie) şi eliminarea
ei prin urină (glicozurie).
Se manifestă prin polidipsie (sete exagerată), polifagie (foame
exagerată) şi poliurie (urinare excesivă). Dacă nu este instituit un
tratament corespunzător pot surveni complicaţii grave, ireversibile. Este o
incapacitate a organismului de a utiliza glucoza, care de altfel constituie
principala sursă de energie pentru majoritatea ţesuturilor. Aceasta se
datorează incapacităţii pancreasului endocrin de a sintetiza insulina unul
din hormonii importanţi secretaţi de acesta.
Tratament:
- alimentaţia raţională, dietă prin reglarea consumului de glucide.
- masaj care să ajute la stimularea procesului de ardere din organism,
deci consumul în exces de glucoză sau pentru evitarea şi eliminarea
depozitelor de grăsime; masaj pentru buna circulaţie sanguină şi limfatică;
masaje reflexe;
ll. BOLILE REUMATICE DE TIP INFLAMATOR
a. Artritele - sunt afecţiuni reumatismale de tip inflamator
manifestate la articulaţii, îndeosebi articulaţiile mici, de la mâini şi degete
în mod predominant la femei şi copii.
Boala debutează ca o infecţie, cu febră, inflamaţii articulare,
transpiraţii, roşeaţă şi căldură locală, dureri articulare. Cauza este de
origine infecţioasă.
Tratament:
- pe lângă tratamentul cu antibiotic, se vor consuma sucuri naturale din
legume şi fructe.
- antiinflamator se fac badijonări cu frunze de varză dulce, local timp
de 4 ore;
- masaj de prevenire a hipertrofiei musculare locale, calmarea
circulaţiei sanguine, tonifierea tegumentelor afectate, îndepărtarea
inflamaţiilor şi drenaj limfatic. Manevrele se execută cu prudenţă în
funcţie de limita de suportabilitate a pacientului. Netezirea se execută cu
degetele, se continuă cu fricţiuni, insistând la mâini asupra muşchilor
dintre metatarsiene şi la nivel de falange, cu pulpa policelui, urmată de
frământări şi ciupituri iar acolo unde dimensiunea musculaturii o permite,
se vor aplica şi tapotamente mai uşoare sau baterea cu procedee mai
blânde: frământare, cute plescăit, percutat.
b. Poliartrita reumatoidă - Este o afecţiune cronică inflamatoare ce
vizează mai multe articulaţii. Ea se manifestă prin dureri articulare, redori
articulare, tumefieri articulare fusiforme, hipotrofie musculară.
Tratament:
- Masaj la fel ca mai sus;
- kinetoterapie pentru păstrarea mobilităţii articulare;
c. Spondilita anchilopoetică - Este o boală inflamatorie
reumatismală – autoimună- cu afectare coloanei vertebrale, a articulaţiilor
sacro-iliace, şi rareori a articulaţiilor membrelor. Este predominantă la
bărbaţi.
Boala se manifestă cu dureri la nivelul coloanei şi al articulaţiilor
sacroiliace; limitarea mişcărilor, hipotrofie musculară şi tendinţă la cifoză
dorsală. În faze avansate se instalează anchiloza coloanei vertebrale, prin
sudarea vertebrelor între ele, datorată unor formaţiuni osoase numite
sindesmofite.
Tratament:
- După puseul acut şi tratamentul cu antibiotice:
- Infraroşii;
- masaj de întreţinere a mobilităţii coloanei, şi prevenirea atrofiei
musculare paravertebrale, diminuarea durerilor, a cotracturilor musculare,
îmbunătăţirea circulaţiei sanguine. În acest scop se aplică un masaj blând
şi relaxant. După o netezire calmantă, frământatul în cută cu intensitate
mică, vibraţii. Pentru tonus şi excitabilitate când durerile au mai cedat
după câteva şedinţe, se pot aplica şi frământări mai energice,
tapotamentul, tocatul, iar la zona lombară bătătoritul.
d. Bursita - Este o afecţiune inflamatorie provenită de la BURSA
SEROASĂ (o formaţiune anatomică ce se aseamănă cu un sac închis ce
conţine lichid care permite lubrefierea articulaţiilor). Are rol de a diminua
frecarea dintre muşchi sau tendoane şi planul osos.
Tratament:
- Masaj local aplicat ca pentru reumatism în zona afectată.
lll. BOLILE REUMATICE DE TIP DEGENERATIV
a. Artroza - Este o afecţiune degenerativă a ţesuturilor
cartilaginoase şi osoase ce formează articulaţia. Suferinţele articulare sunt
favorizate (odată cu înaintarea în vârstă) de uzura datorată presiunii şi
frecării suprafeţelor articulare; cartilajul devine mai subţire, suprafeţele
neregulate, ca atare spaţiile articulare mai înguste. Pe marginea acestora
se poate depune calciu sub diverse forme, ciocuri, pinteni, punţi, care se
pot vedea prin radiografii. Aceasta se poate instala la persoanele în
vârstă, dar şi la tineri, la sportivi, la persoanele care depun efort fizic, cu
repetare îndelungată, la persoanele supraponderale. Una din localizările
frecvente este coloana vertebrală - SPONDILOZA, la genunchi (gonartroza)
, articulaţie coxo-femurală (coxartroza), articulaţiile degetelor, etc.
Cauza acestor boli este pe de-o parte vârsta, dar şi traumatisme şi
microtraumatisme repetate, tulburări metabolice şi endocrine.
Tratament:
- kinetoterapie după remisiunea fazei dureroase;
- masaj în vederea reducerii durerilor, a contracturilor şi miorelaxant în
manevre blânde, uşoare, în zona afectată, continuând cu fricţiuni şi
frământări în cută, în funcţie de suportabilitatea pacientului. Vibraţiile se
fac cu vârful degetelor.
- Infraroşii.
b. Artroza cervicală - Se manifestă cu dureri în zona posterioara a
gâtului, a cefei şi contractura musculaturii cervicale. De asemenea, mai
pot fi prezente şi tulburări circulatorii şi neurologice generatoare de
cefalee (dureri de cap) vertij (ameţeli), acufene (zgomote, ţiuituri în
urechi), şi chiar tulburări de vedere. Durerile mai pot radia şi în membrele
superioare, generând nevralgia cervicobrahială. Una din manifestările
frecvente a spondilozei cervicale este torticolisul (gâtul înţepenit).
Tratament:
- Vezi mai sus.
c. Artroza lombară - Se poate manifesta clinic prin: lombalgie
acută, lombalgie cronică şi lombosciatică (atunci când durerea din zona
lombară radiază de-a lungul nervului sciatic). Lombalgia s-a studiat la
lumbago.
d. Lombosciatica - se manifestă cu dureri lombare instalate brusc,
în timpul ridicării unei greutăţi, sau la redresarea coloanei vertebrale; în
alte cazuri durerea se instalează lent, accentuându-se progresiv. Din zona
lombară durerea iradiază spre unul din membrele inferioare. Când este
afectată rădăcina L 5 iradierea durerii este pe faţa posterioară a coapsei,
faţa externă a gambei şi faţa dorsală a piciorului. Când este afectată
rădăcina S-1, durerea iradiază pe faţa posterioară a coapsei, a gambei şi a
plantei piciorului. Există parestezii, contractură musculară lombară şi
limitarea mişcărilor coloanei vertebrale şi a membrului inferior afectat.
Tratament:
- repaus pe pat tare;
- vibromasaj;
- kinetoterapie; tonifierea musculaturii abdominale;
- combinarea masajului specific leziunilor musculo-ligamentare cu cel
specific afecţiunilor neurologice (în sciatică);
e. Artroza genunchiului sau gonartroza - Este o afecţiune
degenerativă -inflamatorie (sau mai degrabă consecinţa unei inflamaţii a
ţesuturilor moi ale genunchiului). Afecţiunea se manifestă deobicei la
persoanele de peste 50 de ani prin: dureri la primele mişcări după
ridicarea din pat sau în legătură cu schimbările meteorologice,
contractură musculară, hipertrofia musculară, mai ales la nivelul
cvadricepsului, reacţia sinovială (sinovită) cu hidrartroză.
Tratament:
- reducerea greutăţii corporale;
- Masajul se aplică la genunchi şi coapsă prin neteziri cu palmele,
fricţiuni cu rădăcina mâinii, frământări în cută combinate cu cernut sau
rulat şi tapotament energic sub formă de tocat sau bătătorit. Se insistă pe
cvadriceps pentru prevenirea hipertrofiei ce afectează acest muşchi.
Masajul articular al genunchiului constă în neteziri, fricţiuni şi se încheie
cu trageri în caz că nu avem prezent fenomenul de congestie sau
hidrartroză.
f. Hidrartroza - Este o acumulare de lichid în sinovie şi destinderea
articulaţiei într-o umflătură nedureroasă.
Este cauzată de entorse, distensii, ruptură de menisc, oboseli ale
muşchilor solicitaţi în exces şi respectiv a articulaţiei - cu precădere a
genunchiului, mai poate apare în reurnatism, TBC, etc.
Tratament:
- comprese locale;
- vibroterapia;
- Masaj adjuvant pentru circulaţia venoasă şi limfatică prin mişcări
executate atât asupra articulaţiei cât şi asupra musculaturii învecinate
prin netezire, frământări, presiuni, tapotamente cu degetele.
g. Redoare - Este o înţepenire, o imobilitate a unei articulaţii cauzate
S.R.YUMEIHO pag 78/93 29.01.2010
MASAJ DE INTRETINERE SI RELAXARE UZ INTERN
de traumatisme locale, artroze, tratamente greşite, imobilizări prelungite
(aparat gipsat, poziţie inadecvată timp îndelungat etc.).
Se manifestă prin dureri locale, impotenţă funcţionala superficială.
Tratament:
- kinetoterapie;
- masaj pentru favorizarea circulaţiei sanguine şi elasticizarea
articulaţiei, a ligamentelor şi a musculaturii din zonă. Se vor aplica
neteziri, fricţiuni circulare, tapotamente, frământări pe muşchi, ciupiri.