DRAGOSTE PASIONALA

În loc de prefață

Cartea de față am scris-o cât mai mult dimineața. Când se crapă de ziuă, cerneala
și literele au miros de pace, de liniște și meditația este la ea acasă.
Dacă cuvintele sunt pline de plăcut, să știți că nu l-am creat eu, ci l-am luat din
natură, fără ca ea să știe. Sper să nu mă dea de gol.
Dacă cititorul va simți cuvintele prietenoase și zâmbitoare, înseamnă că pot sta
liniștit; i-am strecurat în suflet fărâme de bucurie și speranță.
Dragostea are poteci întortocheate și imprevizibile. Încearcă-le, mai întâi, cu
privirea dacă vrei să nu te rătăcești.
Dragostea este îmbrăcată în zâmbet. Nu se gândește, se face. Ea nu ne datorează
nimic, noi îi datorăm totul și se obține pe deplin când tu o dăruiești cuiva.
Iubirea este o floare. Te îmbată cu parfumul ei, dar nu i-l poți lua. Ea te vizitează
pe neașteptate; să ai inima deschisă!
Umple-ți inima de lumină și te vei încinge cu lanțul de aur al dragostei.
Lasă aripa lecturii să te atingă cu mirosul ei de brad verde și vei simți cât de
frumoasă este cartea!

Constantin Brâncuși:
„Prin dragoste angelică și carnală te vindeci de toxine și de majoritatea bolilor
sufletești. Soarele este marele tămăduitor. Soarele iubirii îl întrece“.

Octavian Goga:
În sufletul meu a murit dragostea seva care dă tinerețe, focul care dă viață“.

G. Marcel:
„Te iubesc“ echivalează cu „nu trebuie să mori niciodată“.

Oscar Wilde:
„Păstrează iubirea în inimă. O viață fără iubire e ca o grădină fără soare, în care
toate florile sunt moarte!
Când știi că iubești te simți atât de bogat, încât nu-ți mai trebuie nimic pe lume”.

Constantin Stănilă
DRAGOSTE PASIONALĂ
 Antonia, pășind cu pași eleganți pe nisipul moale, rostea în gând, cu voluptate,
cuvinte dragi despre tipul pe care îl zărise în apa limpede ca oglinda: „înalt, zvelt,
blond“.
Tânărul, în picioare prin apa până la piept, se bucura de jocul undelor tăcute și de
priveliștea încântătoare din jur. Fata, aproape de el, s-a oprit, trecându-și, cu mișcări
lente, mâna prin păr, apoi, lăsând-o să alunece pe piept. I-a aruncat o privire
provocatoare și-un zâmbet fugar.
Băiatul a măsurat-o din ochi, fără să clipească, de la părul lucind în lumină până
la tălpile goale. Privirea lui lacomă s-a întâlnit, câteva clipe, cu privirea ei
seducătoare, mirată plăcut.
El simțea cum parfumul ochilor ei îl pătrunde fermecător, deși nu-și spuseseră
nici un cuvânt. Ființa misterioasă îl tulburase senzual.
Ea, emoționată, pe deplin conștientă de impresia lăsată, deja se afla lângă
Mihaela, prietena ei care, întinsă pe spate, mai mult goală, se bucura de soarele
mărinimos și de aerul tămăduitor fără firicel de praf.
Lunca cu plopi semeți, cu sălcii despletite, fâșie nesfârșită de verdeață de-a
lungul malului stâng al râului secular, fremăta de cântecul armonios și variat al
păsărelelor felurite.
Glasul cântecului de perfectă notă muzicală te pătrundea până în adâncul
sufletului, ecoul lui se risipea tăcut în apa curgătoare cu peștișori albi și iuți.
Victor, abia ieșit din râul cald, curgător, cu un slip negru lipit de corp, din care se
scurgeau picături de apă, călca încet, gânditor, pe insulița cât un teren de fotbal,
croită cu mare meșteșug de râul Olteț.
Ajuns în mijlocul plajei, a zărit nu una, ci două fete întinse lejer pe nisipul alb, fin
și lucios ca boabele de rouă. Una dintre ele a împins într-o parte pălăria de soare de
pe față, ridicându-se.
Plinuță la corp, cu părul roșcat și scurt, un piept voluminos, picioare groase, călca
apăsat, desenând cu fiecare pas urmele tălpilor goale pe nisipul pufos, încins de razele
fierbinți.
Era Mihaela, fiica preotului din sat. Plăcut surprinsă, s-a entuziasmat:

– Aaa! Victor? Ce faci? Mă bucur! Nu te-am mai văzut de un car de vreme!

– Bine! Sunt în vacanță după o sesiune grea. Am fost și ieri aici. Susurul apei,
aerul tare cu miros de verde crud, concertul gratuit al păsărilor din luncă, plaja
virgină mă tonifică. Tot corpul se recrează. Simt pașii copilăriei mele. Aici mă umplu
de lumină. Șoptesc cu soare, cu râu, cu ciripit duios de păsărele. E minunat, superb!
– Așa, singur?!
– După cum se vede...
Mihaela i-a pus mâna dreaptă pe umărul puțin bronzat, șoptind încet, cu sfială:
- Ce băiat frumos ești, blondule!
Victor, deloc surprins, a privit-o ca pe o fostă colegă de gimnaziu, exclamând:
-Mulțumesc, ești tare drăguță! Apoi, vădit grăbit:
– Domnișoara cine-i?
 – E verișoara mea, bucureșteancă, studentă la medicină în anul IV. A venit pe
la mine. Când a aflat că suntem la distanță mică de râul Olteț, n-am mai scăpat de ea.
Și iată-ne aici. Este pasionată de înot. A făcut înot de performanță, a fost campioană
pe municipiul București în anii de liceu. Îmi tot vorbește de stiluri de înot: de «bras»,
de «freestyle», de «spate», de «fluture».
Fredy, prietenul ei, asistent la aceeași facultate, este bucureștean și el. Am înțeles
de la maică-sa că-n toamnă se vor căsători. Ea tot face nazuri, nu știu ce caută.
Așteaptă, probabil, pe Făt-Frumos. Vrei s-o cunoști?
Victor, privind unde-i da inima brânci, a dat afirmativ din cap, zâmbind.
Bucureșteanca sta ca pe jăratic. Așteptând cu înfrigurare momentul cunoștinței,
s-a apropiat încet-încet, oprindu-se lângă ei. Mihaela, făcând fețe-fețe, a șoptit cu
jumătate de gură, uitându-se în altă parte:
– Vă fac cunoștință...
– Victor, spuse el, și-i întinse mâna încrezător.
– Antonia, zise ea, privindu-l seducător, cu un zâmbet parfumat.
Mâinile lor rămaseră lipite. Le provocau plăcere vizibilă. Cum să-ți tragi mâna?
Cum să oprești plăcerea dulce-mbătătoare?
Împinsă de un resort interior, vădit împotriva voinței ei, fata își dezlipi mâna
ușor , lăsând-o fin pe costumul de baie modelator cu bretele, care-i scotea în evidență
trupul mlădios, plin de șarm.
De când e lumea și pământul, frumosul trage la frumos. Inimile lor, înviorate de
bucurie, băteau cu putere. Mângâiați de razele soarelui, erau impresionanți, musteau
de dorință.
Victor o sorbea din ochi. Îl cucerise de-a binelea. Averea ei de domnișoară,
tinerețea ei de 22 de ani erau irezistibile. Un dialog fără cuvinte. Era exuberantă: își
atingea șuvițele de păr, dându-le când într-o parte, când într-alta. Își etala gâtul cu
pielea catifelată, sensibilă, își umezea buzele naturale, fără pic de ruj, cu vârful limbii
umed, lăsa degetele să mângâie sfârcurile sânilor fără sutien, ce împingeau costumul
de baie, vrând parcă să vadă lumina.
Mișcările erau pline de grație. Nimic nu era împrumutat. Izvorau din ea,
instinctiv, ca apa din izvoarele fântânii. Totul era firesc și asta o făcea mai
atrăgătoare, mai sigură pe ea.
Limbajul corpului îl înnebunea pe tânărul student de 24 de ani.
Privirile celor doi se întâlneau nesățioase. Antonia, pur și simplu, îl străfulgera cu
ochii ei pătrunzători de un căprui închis. Avea și pe cine, o Doamne!
Victor era impozant: blond natural, păr bogat, mătăsos, ochi albaștri visători
care-ți descifrau privirea, fața de un alb plăcut.
Umbra de melancolie de pe chipul lui îi adăuga un farmec aparte. Zâmbetul
încântător dădea feței o strălucire bărbătească. Avea un corp de invidiat, alură de
atlet. Radia tinerețe, atracție, răsfăța simțurile.
Mihaela, vizibil stânjenită, s-a retras, întinzându-se pe nisipul primitor. Din când
în când, cu invidie, își arunca ochii spre cei doi care, ținându-se de mână, erau în al
noulea cer. Pășeau îmbietor pe marginea subțire a apei, își atingeau trupurile
superbe, se opreau privind îndelung lunca densă, plină de mister.
Neîndoielnic, mișcările, gesturile, modul în care se priveau spuneau mult. Lumea
era a lor.
Mihaela urmărea cu inima rece tot filmul care se derula în fața ei. I-a căzut greu
ultima imagine la care nu se aștepta. Antonia i-a trecut mâna prin părul blond,
mătăsos, coborând-o, lin, pe față și pe pieptul gol. Apoi s-a îndreptat spre verișoara
ei, radiind lumină, de parcă soarele tot pe ea s-ar fi topit.
– Te-a sunat Fredy, prietenul tău.
– Și?!
– N-am vrut să-ți strivesc bucuria... I-am spus că înoți și... n-am mințit, chiar
înoți, de-a binelea, în apele fericirii! Știu că pleci mâine. Zicea că te-așteaptă în Gara
de Nord. Aaa! Uitasem. Așteaptă să-l suni imediat.
– Nu mai plec mâine.
– ?!
– Mai stau un timp. Îmi place aici, deja i-am sunat pe părinți, le-am explicat.
– Sinceră să fiu, m-așteptam!
– Mihaela, (îi râdea fața) simt că soarele auriu, cerul albastru, freamătul
luncii, nisipul fierbinte, aerul tare, susurul apei izvorăsc din mine.
– Ai uitat ceva...
– Da, (că tot spuneai tu întruna că tot aștept) a apărut Făt-Frumos al meu, o
Doamne!
– Ești sigură? Știi că are prietenă? Eu o știu. Ș-apoi frumusețea e trecătoare.
– Da, dar trebuie să profiți de ea atât cât durează.
– Pari înnebunită, te știam altfel...
– Fiecare ajunge acolo unde își dorește. Trebuie doar să creadă.
– Te-ai gândit și la o mare deziluzie?
– Nu, deloc. Ascultă, Mihaela! Nu sunt o puștoaică. Am oarecare experiență.
Da, sunt înnebunită, bine ai zis, dar e nebunia frumoasă a dragostei, nebunia inimii.
Draga mea, inima, privirea nu înșală, nu mint. Când privirile noastre s-au
întrepătruns, am simțit o rază luminoasă în mine, o senzație de căldură sufletească
plăcută. Am trăit pentru prima oară dragoste din privire. Dragostea nu are neapărată
nevoie de cuvinte parfumate. Cei care se doresc, cei care se plac își vorbesc prin glasul
pur al ochilor, prin vocea năvalnică a inimii.
Zilele astea, dragostea nu m-a întrebat dac-o primesc sau nu, m-a învăluit în
mireasma ei îmbătătoare. Doar Dumnezeu știe cât am așteptat acest moment!
Sentimentele n-au țărmuri, ele sunt ca marea. Cu cât te-afunzi în ele, cu atât sunt mai
adânci, mai necuprinse.
Verișoară dragă, sunt femeie, sunt tânără, sunt stăpâna mea. Eu dispun de mine,
de corpul meu. Am sentimentul propriei valori. Îmi cunosc slăbiciunile, dar și
punctele forte. Eu hotărăsc de cine mă îndrăgostesc, pe cine iubesc. Nu sunt o jucărie.
Am inima mea, am sentimentele mele. Am nevoie de iubire. Tinerețea mea, frumosul
din mine le dăruiesc aceluia pe care îl plac. Dragostea nu e milă, e zbucium sufletesc.
Visurile mele se vor îndeplini numai alături de ființa dragă. Nu vreau să-mi petrec
întreaga viață (din păcate prea scurtă) lângă o umbră, lângă un obiect rece. Prefer să
fiu singură decât să stau lângă un bărbat față de care nu simt nimic. Doresc să trăiesc
cum îmi dictează conștiința, cum doresc eu.
Cum să fie bărbatul cu care voi face pereche? Când îmi zâmbește, să plutesc în
extaz, să simt senzație de cafea aburindă; fiecare atingere a lui să-mi provoace fiori
amețitori; când se uită la mine, să mă pierd în el, să mă fascineze cu privirea, cu
prezența lui. Să-mi provoace aviditatea tuturor simțurilor la intensitate maximă, să
mă mulțumească îndeajuns, să aștept cu emoție și înfrigurare clipa când sosește
acasă, când îmi penetrează trupul. O Doamne, un asemenea bărbat este acum lângă
mine! Aș vrea ca dragostea dintre noi să dureze cel puțin cât a durat dragostea dintre
Victor Hugo pentru Juliette Droult, care s-a întins peste cinci decenii (adică până la
moarte).
Am o singură viață. Aș vrea s-o trăiesc astfel, încât la capătul drumului să pot
afirma: am făcut tot ce-a depins de mine pentru a gusta cât mai mult din trupul dulce
al fericirii.
- Gândești profund și într-un fel aparte. Visezi o iubire totală. Ești optimistă.
Sunt nerăbdătoare să văd cum se va sfârși acest început frumos de poveste.
Sinceră să fiu, momentan, ai asul câștigător în mână. Abia acum înțeleg de ce se
topește de dorul tău! își zise Mihaela.
Glasul plăcut al telefonului le-a întrerupt dialogul:
– Alo? Victoraș, scumpul meu, ce faci?
– Bine!
– Unde ești acum?
– La Olteț, pe plajă. E un nisip fin, cu nimic mai prejos decât cel de la
Mamaia. Mare surpriză și pentru mine. Natura a fost generoasă și cu acest loc
minunat din Iancu Jianu.
– Când voi simți și eu respirația acelui nisip alături de tine?
– Oricând, totul e gratuit.
– M-așteptam să spui mâine, poimâine, te-aștept, cu drag, la gară în
Craiova... Hai să lăsăm toate astea sunt sigură că se vor împlini.
Ah! Abia aștept să revăd orașul Craiova. Acum îți dau vestea cea mare. Am reușit
să rezolv problema cu camera la cămin. A avut loc repartiția. Camera primită este la
etajul al doilea. Eu și prietena mea figurăm în scripte. Așadar ți-am îndeplinit marea
ta dorință. Vom locui împreună din toamnă. Sau cum îți plăcea ție să spui: „vom
dormi sub același așternut“. N-a fost ușor, dar sunt fericită c-am izbutit.
– Eliza, tu ce mai faci?
– Victor, nu te bucuri? Îți doreai cu ardoare acest lucru. Și acum?! Pari rece!
Ce se întâmplă?
– Nu, nu! Eram furat de cu totul altceva...
– De poezie? Muza te-a îmbrobodit cu totul?
– Da, da! Chiar așa! totul e o metaforă, mustește de naturalețe. Râul albastru,
nisipul argintiu, razele soarelui mă îmbie, mă inundă cu optimism robust. Lunca e
asemenea unei ființe dragi. Te place, dac-o placi. Te ascultă, dacă simte c-o asculți.
Freamătul nud îți intră în voie pentru a te bucura de toată splendoarea lui. Priveliștea
e zâmbitoare celui cu chipul plin de zâmbet.
Lunca are taina ei. Cine știe să-i descifreze mișcarea suavă a frunzelor îi simte
respirația, îi miroase parfumul aerului tare cu miros de frunze verzi. În ea se
păstrează vraja răsăritului de soare, dar și măreția mirifică a apusului.
– Și dincolo de aceste figuri de stil?
– Tot figuri de stil. Eliza, nu pot să te mint, e un „nu știu ce ș-un nu știu cum“
eminescian care, parcă, mi-a luat mințile.
– Victoraș, așchiile cuvintelor tale mă rănesc profund. Tu nu mai ești al tău!
N-aș vrea să fie ce-mi șoptește inima. Te înțeleg, te las...Plutești într-adevăr, într-o
stare de vis. Mă suni când se limpezesc apele (acum prea tulburi).
– Eliza? Elizaaa?! Nu! Nuuu! A-nchis! Victor ținea telefonul în mână de parcă
cineva ar fi vrut să i-l smulgă. Privea, pierdut, în zarea nesfârșită fără un punct fix.
Era furat de gânduri tulburi. Le-a răspuns, accentuând fiecare cuvânt: „În România
sunt fete frumoase. În dragoste trăiești mai multe povești, fiecare cu farmecul ei.
Dragostea va dura dacă reușești să te oprești la cea mai frumoasă și potrivită ție“.
Dialogul cu sine însuși era fierbinte:
– Ți-a greșit cu ceva Eliza?
– Nu, cu nimic!
– Atunci?
– ?!
– Te rog, fă-mă să înțeleg...
– Antonia arată uluitor!
– Eliza?
– O fată aparte...
– Nu pricep...
– Nici eu. Las inima să dezlege enigma.
Sufletul lui Victor era un vulcan. Sentimentele trecutului îl măcinau,
sentimentele prezentului îi încălzeau coardele trupului. În mintea lui au răsărit
vorbele mamei: „viața omului nu depinde numai de el. Fiecăruia îi vine ceasul potrivit
de Dumnezeu. Nu poți ocoli soarta“.
Tânărul și-a mai înseninat puțin sufletul: «Femeia e ca floarea primăverii.
Permite s-o miroși, dar nu-i poți lua parfumul. Zbori din floare-n floare până te
îmbată aroma mirifică. Când te trezești nu mai ești al tău».
Simțea nevoia să se liniștească. A rupt o ramură de salcie moale și a aruncat-o în
apă. Privea, captivat, cum plutește la vale, pierzându-se încetul cu încetul.
Două mâini calde i-au acoperit fața, trezindu-l dintr-un vis cu ochii deschiși. O
voce caldă i-a șoptit la ureche:
- Ghici, cine-i?
Drept răspuns a fost o îmbrățișare tandră, sărutări dulci pe obraji, pe gât, pe
pieptul gol.
 Antonia, stăpână pe ea, răspundea cu naturalețe la fiecare atingere, la fiecare
privire, la fiecare gest. Simțeau chemarea lăuntrică de a se admira reciproc. Ochii lor
seducători le vibrau sentimentele, le trezeau fiori îmbătători.
Soarele trecuse bine de-amiază, însă puterea lui era tot ridicată. Pe ogoarele
nesfârșite, ici-colo, se zăreau, la scară redusă, siluete de femei și bărbați, fiecare cu
îndeletnicirile lor zilnice de țărani. Ei mai înviorau câmpul moleșit de căldură.
Dincolo de malurile ude și nisipoase ale Oltețului, la distanță de-o aruncătură de
privire, se întindeau șiruri de sate într-o permanentă visare, desprinse parcă din
poveștile îndepărtate ale copilăriei unei lumi cu rânduieli sănătoase.
Pe prundul cu petice de verdeață și stoluri de sălcii plăpânde înainta, ciugulind,
când o frunzuliță, când un firicel de iarbă, o turmă multicoloră de capre, în fața căreia
mergea, călcând apăsat cu tălpile goale, un bărbat nebărbierit, cu pălărie de paie
unsuroasă pe cap, în mână cu o bâtă rotunjită la ambele capete. Trăgea cu sete din
țigara lipită de buze, fumul negru strecurându-se pe deasupra capului.
Victor rememora amintiri vechi despre bărbatul pe care îl zărise pe prund în fața
caprelor. Era Ion, Nebunul (cum îi zicea lumea) al lui Lache Șchiopul. Făcuse patru
clase primare și rămăsese de două ori repetent. Vedea de caprele satului. Avea în grijă
vreo optzeci de capre și trei țapi.
Se scula cu noaptea-n cap. Dimineața, la răsăritul soarelui, îl vedeai aducând apă
de la fântâna cu cumpănă și tuburi mari din centrul satului, aflată la câteva sute de
metri de casa lui din bârne de lemn, acoperită cu carton.
Atrăgea mereu atenția: o căldare o ținea în mâna stângă, cealaltă era agățată cu
toarta de palma mâinii drepte, întinsă drept în față. Era vânjos, un gât gros, ochi mari
și tălpi tăbăcite. Abia intrau mărăcinii în ele.
Dar cine nu-l cunoștea pe Ion! Se făcea vorbă prin sat că într-o seară l-ar fi luat în
brațe pe Mitru, un băiat de vreo șaptesprezece ani, vrând să-l arunce în fântână.
Auzise, chipurile, că intenționa să strângă și el capre și oi pentru păscut. Noroc cu
niște săteni destoinici aflați în preajmă care au reușit să-l potolească.
Duminica, femeile, umblând prin pădure după lemne, povesteau că l-ar fi văzut
grămadă pe o capră albă, legată cu frânghia de-o tufă.
Ion, roșu la față, măsurând cu privirea încruntată turma împrăștiată pe prund,
s-a îndreptat spre râu. A aruncat pe malul îngust de nisip traista, bâta și cămașa udă
de transpirație, neagră pe la guler. S-a spălat pe mâini, pe față și pe pieptul lat și
păros. Și-a clătit picioarele în apa călduță. Înviorat, sta nemișcat pe nisipul fierbinte,
uitându-se în jur.
Privirea i-a fost furată de cele două fete în costume de baie, întinse pe plaja albă,
liniștită.
Luat cu călduri, simțind că se învârtește pământul cu el, a pornit, fără jenă, spre
fete. A scos din traistă un cuțit cu plăsele din lemn la mijloc, ascuțit la ambele capete
și l-a înfipt în nisip. Apoi, s-a întins, într-o rână, lângă ele.
Mihaela, în genunchi, l-a repezit cu vorbe tăioase:
– Ioane, ce cauți tu aici?! Du-te, că-i destul loc! Hai, pleacă!
– Pleacă tu, până nu-mi vine toți dracii. Ce dacă ești fata lui popa. Și a
împins-o brutal.
 Bucureșteanca s-a ridicat, a luat-o de mână pe verișoara sa, vrând să plece.
Ion, tulburat, plin de mânie, s-a repezit la Antonia, a tras-o violent de umăr,
împingând-o jos. Bombănea apăsat: “Pe mine mă știe toți. S-a luat Florea, bătăușul
satului, de mine, m-a înjurat. Aoleo, când i-am lipit un pumn în gură ș-un picior în
cur... Ieu? Când zîc ieu una, aia ieste”.
Apoi către Antonia:
- Văd că nu iești de pi la noi. Ești tare mândră! Vreau să mă răcoresc puțân în
tine!
O Doamne! Prea multă minte n-avea. Și, la drept vorbind, ce-i trebuia? Era o
brută.
Antonia a intuit pericolul iminent:
– Eu, a glăsuit ea, am auzit cuvinte frumoase despre tine. Ești harnic și
priceput. Ai o turmă mare de capre în grijă. Cred că nimeni nu îndrăznește să-ți fure
vreo capră. Uite-le, ce plăcut pasc! Mă ridic să le văd mai bine. Ridicându-se, l-a zărit
pe Victor. Sosise cu apă rece de la o cișmea din apropiere. Mihaela, agitată, îi vorbea
întruna. Antoniei i-a mai venit inima la loc: «E limpede, știe tot».
Victor bănuia ce va urma. Îl cunoștea prea bine pe Ion nebunul. Până acum nu
trecuse prin nicio grozăvenie.
Știa mirosul plăcut al cărților, sorbea cu nesaț metafora poeziei, nu strivise nici
măcar o muscă în viața lui. Copil fiind, punea mâna la ochi când mama sa oprea câte
un trecător să-i taie o pasăre.
Soarele se pitise într-un norișor alb. Lunca era învăluită într-o umbră subțire.
Păsările amuțiseră. Plutea o liniștea grea, tensionată.
Ion era un cazan în fierbere. Se vedea deja stăpân peste frumoasa fată. O privea
ca o pradă sigură. Îi pieriseră și văz, și auz, și judecată (oricum prea subțire). Dracii
puseseră complet stăpânire pe el. Căzuse, în întregime, pradă mâniei negre.
Nebunul văzând că Victor se apropie, a început să zbiere ca un taur înjunghiat.
Victor i-a vorbit pe un ton liniștit:
– Potolește-te! Lasă pe domnișoara în pace! Nu mă obliga să fac ce nu-mi
place.
Ochii mari ai Nebunului licăreau ca fulgerul cerului în furtună. Părea înfiorător.
Ținea cuțitul în mâna stângă, jucându-l pe degete. Apoi, cu voce stridentă:
«Cuțitaș, cuțit-cuțit,
Cu plăsele de argint,
Îți fac teacă lucitoare
Din piele de fată mare...

Ți-oi spăla vârful lucios

În piept de tânăr frumos;

Cuțitaș, cuțit-cuțit
Cu plăsele de argint,
Voi tăia nuiele moi
Pentru cruce în zăvoi...
 Victor a îngenuncheat, s-a închinat, rostind pentru sine: «Doamne, n-aș vrea să
lovesc, dar n-am altă ieșire». Și-a sărutat cruciulița de aur de la gât, sfințită la
Mănăstirea Cozia, ca pe o moaște, simțindu-i sprijinul: «Ești un talisman... îți simt
căldura, îmi întărești starea de spirit, îmi picuri energie pozitivă».
Nici prin gând nu i-a trecut în anul întâi de facultate când, alături de alți colegi de
grupă, a urmat cursuri de inițiere în arta boxului, că vreodată îi va folosi atât de mult.
Nebunul, păzitor de capre, cu iuțeala nebănuită, a scos din traistă clondirul de
țuică. A tras câteva înghițituri bune. Cuțitul, scăpat în nisip, strălucea în bătaia
soarelui. Apoi, cu mâna ridicată, s-a îndreptat spre Antonia:
- Nici el nu scapă, nici tu nu scapi.
Lui Victor i s-a luat o piatră de pe inimă când a observat că Antonia se mișcase
foarte repede și azvârlise cuțitul pe prundul înverzit.
Ion, ca un berbec cu capul înainte, s-a năpustit cu pumnii încleștați pe Victor.
Acesta, cu garda bine pusă la punct, s-a apărat. A simțit însă tăria unei lovituri în
piept care l-a zdruncinat, făcându-l să se clatine puțin și să respire adânc.
Revenindu-și, l-a ținut la distanță cu dreapta, lovind cu stânga puternic în piept și-n
cap.
Antonia, cu sufletul la gură, când se apropia, când se depărta. Victor i-a făcut
semn să stea departe.
Nebunul a profitat imediat de mica neatenție și l-a lovit tare cu vârful piciorului
sub genunchi, provocându-i o tăietură subțire cu unghia groasă și ascuțită, netăiată
de multă vreme. Câteva picături de sânge cald s-au scurs pe picior în jos. Potop de
pumni sănătoși și de o parte și de alta. Brațul tânărului student reușea să-l țină la
distanță. Conștient, l-a lăsat să se apropie. În mai puțin de o clipeală de ochi l-a lovit
cu genunchiul jos, unde durerea bărbatului este cumplită. Ion a simțit cum i se
cutremură picioarele și, încovoiat ca o cobiliță, s-a întins pe nisipul imaculat.
Victor și-a culcat genunchii pe mâinile lui, șoptind cu regret:
- Dobitocule, eu nu sunt lipsit de inimă, nici de simțăminte bune. M-ai obligat
să fac asta. Nu te mai lovesc. Te las în pace. Bagă-ți mințile în cap, nu tot ce
zboară se mănâncă. De-acum înainte să-ți vezi lungul nasului.
Apoi, întorcându-se cu fața spre răsărit: «Doamne, iartă-mă. N-am vrut... am fost
nevoit. Iartă-l și pe el, că nu știe ce face».
În genunchi, Ion l-a privit îndelung pe Victor. S-a ridicat cu fața împietrită, în
tăcere s-a depărtat, a luat traista și bâta, călcând agale spre prundul cât cuprindeai cu
ochii, toropit de căldură, unde turma de capre se răspândise în voie.
Soarele topise norulețul alb și strălucea binevoitor. Lunca era scăldată într-o
lumină ca-n povești. Păsările spintecau cerul albastru în zbor sublim. Plutea o liniște
rurală.
Antonia l-a strâns în brațe pe Victor, șoptindu-i: «Ți-am văzut iscusința, puterea,
dar și credința fără de care omul nu e nimic».
Râul limpede, mângâiat de razele soarelui, părea încântat, într-o după-amiază
senină de august, de trei trupuri tinere care înotau în grup cu o plăcere evidentă.
 În partea dreaptă a râului, lângă un mal înalt, pe o porțiune de vreo cincizeci de
metri, apa era adâncă și nervoasă. Se vorbea că aici, în cel de-al doilea război
mondial, inamicul, în retragere, ar fi aruncat câteva bombe. Bătrânii satului numeau
acest loc „Groapa fără fund“. De-a lungul timpului multe vieți și-au găsit sfârșitul aici.
Victor cunoștea bine locul. A sfătuit fetele să evite această porțiune de apă
primejdioasă, plină de curenți puternici.
Pe malul râului, ieșind din luncă a apărut bărbatul fioros care, în nebunia lui,
încercase s-o violeze pe Antonia. Ion și-a aruncat țoalele, traista și bâta pe nisip, a
sărit în apă, înotând câinește spre „Groapa fără fund“. Aici a plutit un timp, dând din
mâini și din picioare. Părea stăpân pe el. Apoi, încet-încet, se pierdea în apa
învolburată. Abia se mai zărea părul pe deasupra apei.
Mihaela a spart liniștea: „Se îneacă nebunul de Ion. O Doamne, săriți!’’ Victor, în
picioare, privea nedumerit. Nu se încumeta, își cunoștea limitele.
Antonia, tăcută, calmă, a ieșit la mal, a luat bâta din nisip și, ca un pește inimos,
luneca spre omul în primejdie. S-a apropiat la câțiva metri de el, călca apa și aștepta.
Știa că va mai ieși la suprafață cel puțin o dată. Bâta era suficient de lungă. Sta la
distanță potrivită de victimă. Când a observat capul și mâinile deasupra apei, a întins
capătul bâtei. Ion s-a prins cu mâinile amândouă și, fapt îmbucurător, respira.
Antonia apărea și dispărea ca o sirenă prin apa cu miros de moarte. Simțea
curenții vicleni care încercau s-o tragă la fund. Schimba des stilul de înot. Noroc că le
stăpânea pe toate.
Ajunsă în mijlocul râului, unde apa ajungea până la brâu, l-a văzut pe Victor
îngrijorat, cu inima cât un purice. Acesta l-a prins imediat pe Ion de mijloc, l-a
sprijinit cu toată puterea până la mal. Vomita apă goală.
Antonia i-a acordat imediat primul ajutor, spre norocul victimei, un ajutor
calificat. Respira aproape normal. L-a așezat întâi cu fața în jos, apoi cu fața în sus, ca
să-i poată evalua funcțiile vitale. I-a cerut să-și miște gâtul, mâinile, picioarele, să stea
în genunchi, pe coate. A răspuns clar la câteva întrebări. A constatat, așadar, că
victima este conștientă și nu există suspiciunea vreunor fracturi.
Când Antonia se pregătea pentru alte investigații, Ion s-a ridicat în genunchi,
apoi în picioare. I-a privit îndelung pe Antonia, pe Victor, pe Mihaela. Și-a rotit capul
de câteva ori, când la stânga, când la dreapta. Apoi, pășind agale, cu sfială, a luat bâta,
traista și țoalele, îndreptându-se, cu pași mici, spre prund.
Mihaela a spart din nou liniștea: „Ați văzut drac mort“?
Soarele era cam de un copac pe cer. Se mai răcorise. Pe miriști se zăreau pâlcuri
de femei, bărbați și copii cu vitele la păscut. Le țineau de lanț pentru a nu intra în
lanurile de porumbi cu botișorii ascuțiți și verzi, îndreptați spre cer, cerșind ploaie.
Plaja se mai înviorase puțin după o zi plină de peripeții.
Victor, apucându-și iubita de mână, a spus, accentuând fiecare cuvânt:
- Ești la fel de frumoasă și-n interior. Ce medic va fi, Doamne!
- Trebuie să adunăm fapte și pentru suflet, a mărturisit Antonia, vizibil
emoționată.
Fata popii, mai senină, a scos un porumbel din gură: «O cafea ar fi binevenită
pentru toți!». Apucând termosul cu grijă de mijloc, ca pe un bibelou, picura cu
precauție lichidul aburind, străduindu-se să toarne aceeași cantitate în cele trei
pahare de unică folosință.
Două berze au coborât lin, ca din senin, pe marginea tăcută a râului. Fiecare și-a
înmuiat, de câteva ori, ciocul lung și ascuțit în apă. Apoi, uitându-se una la alta, au
zburat spre satul din apropiere.
Sus, sub cerul nemărginit, aripile lor întinse loveau fastuos aerul liniștit într-un
zbor sublim.
Jos, Victor și Antonia, entuziasmați, se priveau profund, cu sete lacomă, trăind
iubire din priviri, curgând, pe rând, fiecare în trupul celuilalt. Sorbeau cu foc fărâma
de noroc.
Poteca spre sat pornea exact din prund, mergea în linie dreaptă pe lângă un mal
abrupt și nisipos, cale de vreo două sute de pași, șerpuia la dreapta printre niște
pietre mari uitate de vreme, pe care trebuia să le bagi în seamă, apoi cotea la stânga,
unde urma să urci o costișă care ieșea la drumul mare, ce ducea la Monumentul
eroilor din centrul comunei.
Parcurgeai, pe jos, întreaga distanță în vreo patruzeci de minute. Mergeai cu
plăcere, înconjurat de verdeață și de o liniște sălbatică. Dacă erai concentrat, puteai
auzi chiar muzica tăcerii profunde.
Ajunși în centru, grupul celor trei s-a așezat pe o bancă din părculețul nou
amenajat. După câteva minute s-au ridicat, luându-și rămas bun.
Mihaela a furat cu urechea ultimele cuvinte ale lui Victor: «ne întâlnim mâine,
aici, la ora 16», dar i-a rămas pe retină și îmbrățișarea tandră, urmată de un sărut la
vedere. Tânărul student părea vioi ca un vârf de brad.
Ajuns primul la întâlnire, Victor aștepta, în picioare, lângă o bancă bine umbrită
de un castan voluminos. A scos mobilul. Mai erau zece minute. A butonat puțin și
savura melodia preferată «loca – loca – loca» cu vocea inconfundabilă și dulce a
Shakirei.
Pierdut în poezia cântecului, s-a trezit lângă el cu două fete în pantaloni scurți de
blugi și tricouri înflorate: una blondă, cu ochi albaștri, alta brunetă, cu ochi rupți
parcă din „izvorul nopții“ lui Blaga.
«Sunt eleve de liceu» și-a zis Victor în gând. Blonda cu o privire solară a întrebat:
– E liber?
– Din păcate, nu!
– Și dacă nu mai vine?
– Rămâne de văzut...
Bruneta, făcându-i cu ochiul prietenei:
– Dacă iei plasă?
– Până-acum nu s-a întâmplat.
Dar spuneți-mi, sunt curios, în ce clasă sunteți?
– Eu în ultimul an de liceu, a șoptit blonda.
– Eu în clasa a XI-a, a completat bruneta. Te cunosc, ești de aici de la noi,
ești, pare-mi-se, student...
– Fetelor, vă doresc succes la școală!
 – Numai la carte? a zis blonda, căutându-i cu insistență privirea.
– În toate, fetelor, în toate... și s-a uitat pe mobil: «mai era un minut».
N-a apucat să închidă telefonul și Antonia era lângă el. Dezinvoltă, a sărit direct
în brațele primitoare ale lui Victor, care a înclinat-o, elegant pe spate, sărutând-o ușor
pe buzele moi cu aromă și culoare de fragă coaptă.
Într-o rochie de vară cu mâneci scurte, prevăzută cu buline, imprimeu floral și
cute de efect, se simțea foarte confortabilă. Zâmbetul, urmat de un râs cu gura
închisă, radia o lumină de-o culoare între cea a soarelui și a lunii, care-i inunda fața,
gâtul, întregul corp. Părea o nimfă, era irezistibilă.
Vorba poetului:

„De la lună
A luat soare,
De la soare
A luat lună;

De la ploaie –
Curcubeu,
De la noapte –
Două stele
Adormite
Sub mărgele;

De la tot,
De sus, de jos,
A furat
Numai frumos“!

(Minunea).

Trăgându-și rochia în sus, tânăra domnișoară se așeză pe banca de lemn, se

rezemă pe scândurile din spate picior peste picior. Jumătate goale, picioarele
străluceau în toată splendoarea lor. Avea o piele arămie, senzuală. Victor se înfrupta
din toate bunătățile trupului ei tăcut.
-Victoraș, mi-ai promis că-mi vorbești despre satul tău, i-a șoptit Antonia,
atingându-i urechea cu buzele moi. S-au ridicat. Rochia, sexi, pe trup, evidenția sânii
și ceva plăcut între coapse. Trupul părea șlefuit de mâna maestrului Brâncuși. Au
pornit periplul prin marele sat.
-Iată, (a început Victor) se vede cu ochiul liber, aici e centrul, un centru unic în
felul lui: un pătrat împărțit în patru părți egale. Fiecare parte formează un părculeț
bine amenajat. Într-unul se află clădirea primăriei, edificiu vechi de peste o sută de
ani. Nu cred că mai întâlnim vreo localitate rurală cu un asemenea centru foarte bine
creionat de înaintași și conservat, de veacuri, de urmași.
 În părculețe, mici bucăți de codru verde, cei mici se desfătau în spațiile
primitoare de joacă, iar cei bătrâni lăcrimau de bucurie, privindu-și nepoții, alergând
zglobii și liceenii atingând, cu sfială, mâna celei dragi.
-Drumul județean Balș – Bălcești, în linie dreaptă, a continuat Victor, împarte
localitatea în două: partea dinspre apus, cu privirea spre județul Dolj și partea
dinspre răsărit, cu ochii spre județul Vâlcea. Comuna Iancu Jianu, fostă Știrbei până
în 1959, este mărginită la Est de apele legendarului Olteț, iar la Vest de dealuri cu
păduri seculare în care veghează Mănăstirea Călui, ctitorie a Buzeștilor. Ctitorie a
familiei Buzescu este și Biserica Sfânta Paraschiva. Iat-o în fața noastră, măreț
monument istoric și de arhitectură care datează din anul 1529.
Este vie și astăzi legenda, transmisă din tată-n fiu, în care se face vorbire de
modul ingenios în care materialul de construcție ajungea la locul acesta în care se
ridica mărețul și sfântul edificiu. Se forma lanț uman pe o distanță de aproape două
mii de metri. Cărămida, groasă și roșie ca focul, zămislită din pământ special, în
tipare din lemn, arsă în cuptoare mari cu guri de foc, în care încăpeau copaci întregi,
era trecută din mână în mână de oameni ai locului și din împrejurimi. Se crede că
exista, pe vremea lui Mihai Viteazul, un tunel subteran care lega Curtea Buzeștilor,
aflată lângă Biserică, de Mănăstirea Călui, aflată la doar trei kilometri distanță, ce
constituia o cale de scăpare a localnicilor din calea turcilor și a altor invadatori. Să
mergem la „Palat“, parc natural întins pe zeci de hectare, unde prințul Știrbei avea
unul dintre palatele sale preferate, loc de o frumusețe aparte, cu copaci seculari, cu
brâu de brazi semeți, cu alee mărginite de covor de flori care-ți încântă privirea.
Acum aici, este liceul din localitate. Iată cele trei corpuri de clădiri, spălate de valurile
vremii, flacără nestinsă de cultură nu numai pentru copiii băștinași, dar și pentru cei
din împrejurimi.
Când pașii mă poartă pe această fâșie de pământ, îmi simt mirosul adolescenței,
reînvie emoții ascunse în zidurile de cărămidă, mă plouă cu amintiri inocente care mă
tulbură.
Antonia, mișcată, l-a întrerupt:
– Victor, ai lacrimi în ochi...
– Da, aici am mușcat eu din fructul miraculos al abecedarului. Pe scena aceea
de metal, sătulă de amintiri, am declamat poezia La moartea principelui Știrbey, de
Mihai Eminescu. N-am apucat bine să închei ultimul vers „Este domnul României
Barbu Dimitrie Știrbei“, că domnul învățător zâmbind (prima oară când îl vedeam
într-o asemenea postură) mi-a pus pe cap coroana împletită numai din boboci roșii
de trandafir și mi-a înmânat diploma premiantului. Cu fruntea umezită de emoție am
zărit-o pe mama , plângând de fericire. Era copleșită, venise să vadă al câtelea trec
clasa. Pământul acesta mă cheamă deseori acasă, chipul mamei mă apasă, lacrimi de
amintiri mă fură. Când sunt aici, mă umplu de lumină, rădăcina vieții mele aici e, ea
se pierde adânc în aerul și-n graiul pitoresc al locului.
Viitorul profesor și viitoarea doctoriță au revenit în părculețul din centru, pe
băncuța de lemn, liberă. Îi aștepta tăcută și binevoitoare. Are și ea taina ei, dacă-ar ști
vorbi, Doamne, câte știe, câte a văzut! Când tinerii s-au așezat pe fața ei, îi râdea
inima, tresărea, simțea că este parte ruptă, temporar, din trupul stejarului semeț care
n-o uită și-o cheamă înapoi, pe drumul întoarcerii în timp.
Mâna lui Victor se mișca cu mângâieri ușoare, uniforme ca undele mării, pe
picioarele dezgolite, urca pe trup, zăbovind mai mult în locuri ascunse, pline de
senzualitate, cu piele dulce și catifelată. Simțea că îi face plăcere.
Antonia s-a întors cu fața spre el, strângându-l în brațe. Băiatul era captivat de
invitația provocatoare a brațelor grațioase și a mâinilor seducătoare. Îi admira
gingășia și priceperea, dar și puterea ei de seducție. Își șopteau în urechi expresii
erotice, erau pătrunși de o pasiune în creștere, purtătoare de beatitudine. Mugurii
pătimași ai dorinței crăpau în primăvara vieții lor. Amândoi încercau, vizibil, să-și
mai potolească, cât de cât, fiorii răscolitori ai dragostei, pe care îi risipiseră, cu
lăcomie și eleganță, unul în celălalt.
Victor s-a desprins, așezând-o în poala lui, căutându-i buzele moi . Pluteau
amândoi în apele plăcerii.
„Antonia..., scumpo...» s-au auzit cuvintele lui Victor.
„Știu, dragul meu, știu... Crezi că mie-mi e ușor? Acum nu..., nu! Va trece și
noaptea asta. Mâine..., am stabilit, vom fi la Craiova. Am înțeles că deja ai rezervat
cameră la hotel,» a șoptit Antonia.
Nu era târziu. Abia trecuseră câteva minute de ora 22. Un vânt răcoros de vară
trezea din ațipire frunzele castanului din spatele băncii de lemn. Noaptea își
despletise părul negru, acoperind pământul. Bolta cerească, cu stele tremurânde, cu
luna sfioasă, asemenea unei fecioare inocente, mai potolea setea lacomă de iubire
supremă a celor doi tineri.
Cântecul greierilor i-a trezit pe cei doi îndrăgostiți dintr-o stare de ușoară visare.
Tăcerea a fost spartă de recitalul lui Victor:
„De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a să știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

..........................................

Înc-o gură – și dispare...

Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!“

(Floare albastră)
(Antonia, lipită ca pruncul de mamă, savura, în tăcere deplină).

„Când pe talie-i pun brațul

Ea se frânge, va să scape,
Dar o trag mereu spre mine,
Mai aproape, mai aproape.

Și la piept o strâng mai tare.

Răsuflarea-mi se sfârșește;
O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubește.

Iar ea ochii și-i deschide

Mari, puternici, plutitori:
– Îmi ești drag din cale-afară,
Dar obraznic uneori“.

(Antonia a zâmbit, strângându-l de mână).

„Pe genunchii mei ședea-vei,

Vom fi singuri – singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei;

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci... “

(Dorința)

„Ah, mierea buzei tale am gustat-o,

A buzei tale șoapte, - amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde ești, demonico, curato,
Ah, unde ești să mor la sânul tău!“

(Ah, mierea buzei tale)

(Antonia și-a lipit sânii tari ca piatra de pieptul cald al lui Victor).

„Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci

Și eu să-mi știu osânda....
 (Pierdută pentru mine...!).

«Nu, Victoraș, te rog» și i-a astupat gura cu gura ei de miere.

S-au ridicat mână-n mână, Victor simțind nevoia lăuntrică de a completa:
«Acesta este Eminescu, de-aceea îl ning fulgii albi ai veșniciei».
– De ce tineretul de azi nu prea mai citește poezie? s-a auzit glasul Antoniei,
înghițit de noaptea adâncă.
– Simplu, spuse Victor, iată de ce:

„De vie o-ngropară

În verbe reci și tari.
Abia o scot afară
Ochi mari de cărturari!

Metafora albastră
Cu zâmbetul strivit
Caută o fereastră
Măcăr cât un chibrit.

Cu târnăcopu-n mână
Încerc s-o gust albastră...
Dar ce să mai rămână
Din pasărea măiastră? “

(Metafora-ngropată).

În microbuz, spre Craiova, cei doi tineri, bine-dispuși, discutau despre viața de
student. Peste scurtă vreme, pe 1 octombrie, vor fi din nou în amfiteatru, la cursuri, la
seminarii, în biblioteci. Au coborât în fața gării. Șirul lung de taxiuri aștepta clienți.
- Poftiți, poftiți, s-a auzit vocea unui tânăr, aflat lângă mașină, cu ușile din
dreapta deschise. Au urcat.
- Unde, vă rog?
- Hotelul Relax, a rostit Victor, privind spre șofer. Cred c-am ales bine,
dumneavoastră, cu siguranță, cunoașteți locurile...
- Chiar foarte bine. E un hotel nou, modern... O locație perfect aleasă pentru
relaxare. Vă asigur, facilitățile nu vă vor dezamăgi...
Se aflau într-o cameră încăpătoare, proaspăt zugrăvită, din aripa unui hotel
dreptunghiular, cu patru etaje. Pat spațios, o lenjerie ca lumina, cu un miros de
prospețime; o masă din lemn gros, sculptat cu meșteșug, la fereastră draperii de
culoare roz cu imprimeuri șerpuitoare, pregnante. Cele două fotolii de culoare închisă
păreau neatinse.
După un duș reconfortant, Victor, privind-o pe Antonia, a întrebat:
– Mergem să vizităm orașul sau ne odihnim câteva ore?
 – Cum vrei tu și... apoi vizităm orașul.
Doi tineri în picioare ca doi brazi puri de munte: el, într-un slip albastru ea,
rămasă cu prosopul alb și mare, care-i acoperea partea corpului de jos, restul
provocându-l pe Victor cu maximă intensitate.
Victor s-a apropiat, lipindu-se de trupul gol-goluț (prosopul alunecase pe covorul
moale) care-i provoca fiori mângâietori.
Fata s-a desprins elegant, admirând cu sete corpul de bărbat din fața ei, mustind
de tinerețe. Ea se depărta încet-încet, săgetându-l pe băiat cu zâmbet viclean, cu
priviri seducătoare. S-a oprit lângă fereastră. Privea, de sus, orașul Craiova, scăldat de
soarele topit pe străzi și peste oameni.
Poziția aceasta, cu spatele la el, l-a tulburat vizibil pe tânărul student. Fata
stăpânea arta de a-l înnebuni, era ceva instinctual. Era plină de enigme.
Victor n-a mai rezistat, a sărutat-o pe gât, pe spate. Antonia s-a sucit ca o nălucă,
i-a prins capul în palme și, la rândul ei, l-a albit cu săruturi fine, care te scot din
minți.
Înmiresmat ca teiul de parfumul puternic al florilor, Victor o admira întinsă pe
patul cu lenjerie albă, lucitoare ca lumina.
Ea, în așteptare, își etala picioarele.
„Iat-o acolo unde îmi doresc. Poziția corpului spune totul“. A măsurat-o,
nesățios, de la creștet până-n tălpi. Era irezistibilă. A început să-i mângâie fiecare
deget de la picioare. Mâna luneca în sus pe trupul gol.
„Nu mai rezist, dorul mă sufocă“, murmura fata. Îi lăsa gura apă. Aștepta cu
înfrigurare momentul suprem. Fizionomia ei radia dorință fierbinte de împlinire.
Tinerețea își revendica dreptul la iubire.
Contactul trupesc se impunea natural, firesc. Inimile lor băteau mai intens,
ardeau de dorință. Rămăseseră doar secunde până a se produce acel ceva pe care-l
visează totdeauna un bărbat și o femeie.
Cele două trupuri au devenit unul. Limbajul trupului se exprima fără limite, doar
el se mai auzea.
Tinerii simțeau o stare de liniște. Aviditatea tuturor simțurilor fusese potolită.
Pluteau într-o stare de mulțumire cu note euforice.
Antonia a șoptit cu voce caldă:
– Timpul petrecut lângă tine este singurul trăit cu adevărat! Simt că înfloresc
în prezența ta! Victoraș, mi-a plăcut foarte mult!
– Și mie!
VIZITĂ INOPINATĂ
 Am trăit s-o văd și pe-asta. O vizită inopinată într-o dimineață de iulie. Soarele
era de-o palmă ridicat pe cerul fără pic de nor. Un albastru-deschis îmbrăca infinitul
de deasupra pământului dintr-un capăt în celălalt, vestind încă o zi caniculară.
Deschizând fereastra să intre aerul tare și curat al unui nou început, am zărit o
mulțime de băieți și fete, stând liniștiți pe scaunele albe din jurul mesei așezate, sub
bolta verde de viță-de-vie din fața casei.
Eram singur. Trebuia să mă descurc într-o împrejurare inedită. Am ieșit și stam
în picioare în fața oaspeților nepoftiți, dar interesanți în felul lor.
„Bună dimineața! Bun venit la casa mea! Sunt bucuros și încântat!“ am zis.
Fiecare, cu mobilul la ureche, asculta atent, aprobând prin gesturi și mimică cele
auzite de la interlocutor. Din când în când, mă priveau profund fără să clipească.
Prilej fericit pentru mine de a-i cunoaște.
Eram mirat și nu înțelegeam de ce nu-mi vorbesc, tăcerea lor mă punea pe
gânduri. Deodată însă am descifrat misterul. Erau personajele mele. Le priveam pe
fiecare și le pronunțam numele în gând: „Antonia, Victor, Mihaela, Eliza, Ion, Sorinel,
Luminița“. Lumina bucuriei îmi brăzda fața, fericirea îmi mângâia trupul întreg.
Când le-am rostit numele cu voce tare, Antonia, Victor, Viorel și Luminița, veseli,
erau cu fața spre răsărit, iar Mihaela, Eliza și Ion triști, erau cu fața spre apus.
Muțenia, comportamentul lor, m-au pus într-o mare încurcătură. Nu găseam
poteca izbăvitoare. O idee salvatoare mi-a luminat mintea ca fulgerul cerul înainte de
tunet:
„Totul este creația ta, sunt eroii tăi ascunși în litere și-n sunete. Se hrănesc cu
cerneala scrisului tău, cu praful de pe cuvinte. Numai ochiul le trezește din somnul
adânc. Ia autorule, cartea și citește! “
Am deschis cartea și citeam. Antonia s-a mișcat din loc cu pași eleganți, apoi s-a
oprit, privindu-mă rece, șoptind pentru sine:
„Oare, acesta-i autorul? Mulți, până acum, m-au sculat din somn, mi-au făcut
ochi dulci, s-au îndrăgostit de mine, mărturisind, în imaginația lor, că de mult eram
așteptată. Încercând însă să-mi răspundă la întrebări, s-au pierdut cu firea.
Un elev de liceu se culca și se scula cu mine-n gând, povestind colegilor de clasă
că, în costumul de baie modelator cu bretele, sunt asemenea prietenei lui. Cu alți
adolescenți mă întâlnesc în vise lungi, plăcute.
Un profesor mai în vârstă (de altfel simpatic și manierat ca mulți dascăli de
odinioară), entuziasmat că m-a cunoscut, a vărsat lacrimi de bucurie pe litere,
șoptindu-și în barbă: „Când privesc această minunăție de fată, în rochie de vară cu
mâneci scurte, imprimeu floral și cute de efect, când îi sorb zâmbetul, urmat de un
râs cu gura închisă, care-i inundă întregul corp, îmi apare în fața ochilor iubita mea,
la douăzeci de ani, în toată măreția ei“.
 Inima Antoniei bătea cu putere, privirea i se pierdea în mine. A ajuns la mine
ecoul vocii ei, înviorându-mă:
– Îmi răspunzi la câteva întrebări?
– Cu mare plăcere!
– Unde l-am cunoscut pe Victor?
– Pe plaja cât un teren de fotbal de la Olteț.
– Cine ne-a făcut cunoștință?
– Mihaela, fata popii.
– Ce cuvinte a spus Ion când s-a așezat lângă mine, pe nisipul fierbinte?
– Vreau să mă răcoresc puțin în tine.
– La ce hotel am poposit în Craiova?
– Hotelul Relax.
După duș, ce l-am întrebat pe Victor?
– Mergem să vizităm orașul sau ne odihnim câteva ore?
– Cum vrei tu… și apoi vizităm orașul.
Antonia m-a privit îndelung, îmbietor. Și a șoptit, accentuând fiecare cuvânt:
„Scriitorii, ah! scriitorii! Adorm și se trezesc cu dragostea de mână. Iubesc și la
propriu și la figurat! Tu ești cel ce m-a creat, înmuind penița în cerneala ochilor, în
zâmbetul inimii, în mireasma florilor de tei“.
Eroina nu-mi pierea din ochi. Apărea când, în costumul de baie, când în rochia
de vară, când nudă, ieșind de sub duș.
– Am câteva nedumeriri, am spus eu.
– Poftim!
– Personajul simte nevoia de a-și cunoaște autorul?
– Firește, în măsura în care și autorul se gândește la el.
– Până acum, literele și sunetele ți-au fost deranjate de vreo figură a criticii
literare?
– Din fericire, da! Sunt însă bizari, se comportă ciudat: cu un ochi te
mângâie, cu altul te zgârie. Te toacă precum melița cânepa.
– Este îndreptățită afirmația că autorul se îndrăgostește de anumite
personaje?
– Cât mă privește, cu siguranță. Chiar foarte mult. Uneori, eu însămi nu sunt
sigură când mă privește Victor sau când autorul, când mă mângâie unul sau când
celălalt.
– E bine, e rău?
– Te simți minunat, ești regina florilor, simți cum ei se îmbată cu parfumul
tău, dar mireasma seducătoare nu ți-o pot fura, rămâne tot la tine.
Ei înoată în apele senzuale ale trupului tău, plutind în beatitudine, însă nu se
satură niciodată. Foamea de frumosul feminin dăinuie. Este o enigmă din totdeauna,
greu de înțeles.
– Relația cu cititorul?
– Este asemenea unui pârâu. Fără precipitații ar seca, și-ar pierde
identitatea. Noi, personajele, avem un destin aparate. Suntem litere, sunete, cuvinte.
Cititorul este inima noastră. Ochiul lui ne trezește, ne face din suflete moarte suflete
vii, din personaje de hârtie, personaje vorbitoare.
– Te simți răsfățată de cititori?
– Destul de mult. Am ajuns să nu mai știu ce-i somnul. Abia reușesc să mai
ațipesc câte puțin. Sunt plimbată pe băncile de lemn de prin parcuri, prin limuzine,
prin tren, prin paturi cu lenjerie imaculată, prin fotoliile comode de prin hoteluri.
Zâmbetul meu, gesturile, privirea, mișcările trupului, sărutul, ținuta, vorbele mele
averea mea toată de femeie îmi sunt respirate de adolescenți, de tineri. Câțiva bărbați
mai în vârstă, gustându-mă, cum numai ei știu, cu lăcomie și sete, au scăpat câteva
lacrimi pe pagina albă a cărții, făcându-mă să le mângâi bătrânețea și să-i întorc,
pentru câteva clipe, în anii miraculoși și dulci ai tinereții, când simți mustind trupul
de iubire, când simți că totul e al tău.
– Ești dojenită, uneori, de cititori?
– Am simțit această durere. Câteva domnișoare m-au învinuit c-am furat
iubirea Elizei, că am călcat pe fericirea ei, făurindu-mi propria fericire. Nimic mai
fals. Eu și Victor de mult ne căutam. Era doar problema de timp. În iubire, de cele
mai multe ori, rațiunea pălește, inimile decid în cele din urmă. Ele nu greșesc.
Un cititor avizat m-a apostrofat că mi-am riscat viața, salvându-l pe Ion de la
înec, că prin comportamentul lui, nu merita riscul meu. Îi răspund acum, poate ne
aude: „Dragă cititorule, poți, într-adevăr, gândi astfel. Eu însă, fiind vorba de viața
unui semen de-al nostru, am făcut abstracție că-l cheamă Ion, am salvat o viață“.
Un critic literar, bun mânuitor al verbului, m-a întors când pe față când pe dos,
sugerând câteva întrebări:
„Câte fete din România secolului XXI ar fi renunțat la Fredy? “
„Câtă parte dintr-o lungime cât vezi cu ochii e simpatia lui Victor și câtă a
autorului?“
„Oare, „Fata din curcubeu“, zămislită într-o poezie, nu este dăltuită și-n litera
prozei?“
„Au florile românești atâta mireasmă, încât Antonia să fie ascunsă numai în
cuvinte parfumate?“
I-am răspuns, simțindu-i gândurile:
„Chiar singura din România dacă-aș fi, nu regret nimic. Apartamentele sunt
necesare, confortul e util, însă toate acestea pălesc în fața dragostei. Fredy are
meritele lui. Noi nu eram compatibili.
Visurile mele au prins aripi numai alături de ființa dragă, de Victor. Nu puteam
trăi lângă o umbră, lângă un obiect rece. M-am oprit la bărbatul care mă fascinează
cu privirea, cu prezența lui, care-mi provoacă aviditatea tuturor simțurilor la
intensitate maximă“.
„Da, femeia, româncă poate fi pitită numai în cuvinte parfumate. Româncele sunt
superbe, parfumul frumuseții lor farmecă nu numai bărbați din România, dar și
bărbați de pretutindeni.
Timpul și cititorii vor cerne valorile“.
Antonia, ca o rază purpurie, s-a strecurat în literele setoase de lumina ei.
 Mi-am aruncat apoi privirea asupra literelor flămânde de viață din personajul
„Victor“ și așteptam, nerăbdător, ca el să apară în fața mea. Ca-n basmele frumoase
ale copilăriei, eroul a dispărut ca o nălucă din curtea casei mele. Eram nedumerit, dar
fericit c-am trăit să văd că poveștile sunt adevărate. Nu era, dar îl vedeam ca-n
oglindă: „blond, natural, păr bogat, mătăsos, ochi albaștri, visători, fața de un alb
plăcut“, jucându-se în trupul meu.
O voce lăuntrică îmi vorbea: „Tu, generos, m-ai înfiripat în pagini de carte, mi-ai
dat ochi din privirea ta. Dorul tău, câmpie verde fără margini, l-ai cuibărit în mine.
Fiorii dragostei, fluturi multicolori, în veșnic zbor, ai dragostei i-ai fulgerat în inima
mea.
Zburam din floare-n floare, sorbind nectarul lor gustos. Parfumul lor mă fascina.
O fărâmă din el o doream numai a mea. Fărâma de noroc, în culori de curcubeu
grăbit, ai furișato-n mine prin zâmbetul parfumat de fecioară, pe o plajă fierbinte, în
mijloc de vară“.
Ascultam, cu emoție firească, dialogul dintre Victor și cititori. Întrebările se
succedau liniștite la umbra roșie a inimii mele.
– Te-a durut despărțirea de Eliza? a întrebat o adolescentă.
– Mult, mult de tot...
– Și atunci?!
– Eram și eu în cumpănă. Eliza era într-un colț al inimii, Antonia îmi furase
inima toată, m-a vrăjit pur și simplu. Cred că eu m-am născut pentru ea și ea pentru
mine. Era doar problema de timp pentru a ne întâlni, pentru a rămâne împreună.
– Eliza a făcut totul pentru a rămâne împreună...
– Da, așa este, dar eu trebuia să aleg, nu puteam s-o mint, am ales să-i ofer
prilejul să-și croiască drumul său. Observ c-ai citit cu atenție. Amintește-ți ce i-am
spus Elizei la telefon: „Eu nu pot să te mint, e un „nu știu ce ș-un nu știu cum“
eminescian, care, parcă, mi-a luat mințile“. În final inima a dezlegat enigma.
O bucureșteancă, înotătoare bună prin valurile spumoase ale dragostei, l-a
înțepat puțin cu întrebările ei:
– Antonia te-a cucerit pe tine..., ea te-a îmbrobodit...! Recunoști chiar tu în
fragmentul (citesc din memorie):
„Femeia e ca floarea primăverii. Permite s-o miroși, dar nu-i poți lua parfumul.
Zbori din floare-n floare până te îmbată aroma mirifică. Când te trezești nu mai ești al
tău“.
– De ce zâmbești?
– În anii de liceu am întâlnit o figură de stil neînțeleasă la acea vreme:
dragostea e „otravă dulce“. Acum e plină de înțeles. În dragoste trăiești mai multe
povești, fiecare cu plăcerile ei. Dragostea va rezista dacă știi să te oprește la cea mai
plăcută ție.
– Ai accepta să mai petreci o noapte de amor cu Eliza într-un hotel liniștit din
Sinaia, feriți de ochii lumii?
– Întrebarea este pitorească...!
 – Ce cântărește mai mult în ochii unui bărbat, frumusețea exterioară sau
frumusețea interioară?
– Privirea, bat-o vina, se oprește la ceea ce se vede: la ochi, la sprâncene, la
șuvițele de păr, la față, la zâmbetul buzelor, la trup, la mișcările lui...
Frumusețea interioară o descoperi în timp. Când o găsești, ea consolidează
relația, o păstrează imaculată o viață.
O domnișoară cochetă i-a mărturisit lui Victor c-o chinuie un gând:
– Când pe stradă trece o femeie a cărei înfățișare nu are nimic aparte, de ce mulți
bărbați întorc capul după ea?
– Corpul acelei femei emite o serie de vibrații, numite siguranță și
sex-appeal. Ele provin din felul cum arată, dar cel mai mult din comportament.
Aspectul general are importanța lui. Pe prim plan sunt însă mersul, ținuta,
mimica, gesturile, care sugerează foarte multe. Într-un cuvânt, este un limbaj al
trupului care te face atrăgătoare în fața celor din jur.
Mersul suplu este miezul personalității femeii. Gesturile atrag, trupul nu minte
niciodată. Bărbatul este cucerit mai puțin de vorbe, ci mai mult de poziția corpului, de
mișcările lui.
– Privirea și zâmbetul?
– Sunt regina jocului iubirii, sunt asemenea florilor de primăvară
vindecătoare. Zâmbetul oprește timpul în loc.
Un licean mi s-a adresat cu o voce timidă:
– Ți se pare veridică afirmația lui Honore de Balzac că „nici un bărbat n-ar
trebui să se însoare înainte de a fi disecat cel puțin o femeie“ sau aforismul
complementar al sexologului român, C. Colonaș „că nici o femeie n-ar trebui să se
mărite înainte de a fi disecat cel puțin un bărbat? “
– Eu aș mai adăuga câteva vorbe. Femeia are curiozitatea în sânge. Dacă n-a
cunoscut un alt bărbat înainte de căsătorie, o va face cel puțin o dată după aceea.
Dacă ai norocul ca tu să fii mai bun decât celălalt se va potoli. Dacă nu, e greu s-o
potolești.
– Crezi în căsătoria de probă?
– Da, foarte mult. Numai astfel se înlătură multe necazuri, multe dezamăgiri.
Numai așa te poți opri la partenerul potrivit.
– Există dragoste din privire? m-a întrebat o studentă, aruncându-și ochii ca
doi luceferi, plini de candoare, în ochii mei lacomi de inefabil.
– Ooo! Ce întrebare! „Cine știe să descifreze privirea femeilor nu mai are
nimic de învățat“. Frumos aforism. Privirea femeii este plină de înțelesuri. .Ea nu
simulează ca vorba ieșită din gură. Cuvintele sunt emanația minții, exprimă o dorință
momentană, te pot îmbăta cu apă rece. Privirea este asemenea apei nealterate din
izvoarele fântânii.
Dificultatea e alta: descifrarea privirii. Este o artă în a reuși întrepătrunderea
celor două priviri, care să curgă prin organism, provocând sentimente plăcute. Te
inițiezi în timp. Este nevoie și de un cadru propice. După câteva priviri insistente,
senzația din privire trece la inimă, transmite acel flux de adrenalină, te poartă pe
aripile senzualității.
Femeia, una dintre cele mai dificile jucării, dă semne că-i place contactul vizual
cu subînțelesuri: scoate oglinda, zâmbește, își aranjează ținuta încet, insistând asupra
zonelor care o avantajează, își atinge părul (parte ispititoare a femeii), își etalează
gâtul, insistă cu mișcări de mângâiere a propriului corp, pline de grație, în fața cărora
e greu să reziști.
Mai au sens vorbele când mintea te lasă și inima se îmbată?
– Cum să descifrăm vorbele unui bărbat comparativ cu vorbele unei femei?
– Pentru un bărbat „lasă-mă înseamnă exact ce spune.
La el domină rațiunea. „Nu“ înseamnă de cele mai multe ori „nu“. Cu greu trebuie
să te aștepți la contrariu.
La femeie „Lasă-mă“ se traduce prin „te rog să pleci puțin, dar să rămâi lângă
mine“. Ea spune „nu“, „nu“ din gură, dar inima, prin mimica feței, prin jocul trupului,
te poartă prin dansul etern al iubirii.
Este ușor de observat că, din instinct, fetele, chiar când s-au hotărât să facă ceea
ce-și doresc cel mai mult un bărbat și o femeie, îl țin în brațe pe „nu“, „nu“, „nu“, dar
te trag spre trupul lor...!
– Îmi poți îndeplini o dorință? mi s-a adresat Victor, privindu-mă admirativ.
– Te-ascult!
– Câteva poezii erotice scrise recent, rostite cu vocea ta atrăgătoare...

Când ochii tăi adânc privesc,

Tot trupul se transfigurează.
Ce are privirea nefiresc
De treci prin mine ca o rază?

Deși nu spui nici-un cuvânt

Îmi curgi prin vene – averea-ți dulce...
Apoi, ca pui tăcut de vânt,
Mireasma ochilor se duce.

Rămân ascunse amintiri

Ca jarul învelit pe vatră;
Când voi fi nins de vechi trăiri
Voi mai gusta minunea-ți toată?

Enigmă
Bate-mă cumplit, mă bate
Cu val de iubiri pe spate!

Încearcă de mă omoară
Cu priviri de domnișoară!
 De-i prea cald îmi fă răcoare
Cu zâmbet de fată mare!

Lasă noaptea să mă-mbete

Cu averea unei fete!

Lasă dorul să mă doară

Cu minciună de fecioară!

Nocturnă

– Simt că poezia face parte din viața ta.

– Fără poezie mă simt singur și trist.

Am savurat dialogul dintre personaj și cititor.

– Ce este o carte? a întrebat personajul, clătindu-și buzele uscate în ochii umezi
ai cititorului.
– Este călătoria mea pe mapamond ca oaspete al luminii, a exclamat cititorul.
– Să înțeleg că eu sunt tu?
– Nu tocmai...
– Eu trăiesc în litere, în sunete. Exist atâta timp cât tu, cititorul, mă vezi,
respir câtă vreme mă bagi în seamă.
– De ce mă citești?
– Să-mi văd zâmbetul fluturând praful de pe culorile curcubeului, a șoptit
cititorul etalându-și fruntea, să-mi văd lacrima tremurând sfios în bobul de rouă,
sorbit de setea soarelui.
– Crezi că personajul există cu adevărat?
– Da, atât timp cât exist eu, stăpânul tău.
– Cum vezi relația dintre autor, personaj și cititor?
– Simplu, dar profund: scriitorul se sprijină pe umărul personajului pentru a
mișca lumea noastră a cititorilor!
MAGIA PĂDURII
 Victor a crescut cu pădurea de mână. Pentru el pădurea reprezenta un membru al
familiei. Mai mare dragul era să-l auzi vorbind despre pădure.
„Copil, străbăteam cu tatăl meu, pădurar o viață de om, poteci înguste printre
arbori semeți sau hățișuri mai puțin prietenoase. Picioarele goale, mângâiate de ochi
de iarbă măruntă, apăsau covorul moale de frunze ruginii, trezindu-le din somnul
adânc. Deseori rămâneam locului, sorbind cu privirea nesățioasă trupuri zvelte de
stejari, frasini sau fagi.
Licean, într-o duminică a lunii mai, m-am dus cu tata în „Zăcătoarea“, o plantație
de salcâmi în floare, care se întindea pe zeci de hectare. Loc mirific cum rareori ți-e
dat să vezi. Oriunde priveai, te inunda o mare de alb natural, sănătos. Florile, de
mărimea unui strugure, atârnau ca niște globulețe de aur pe crengile subțiri, aplecate
de greutatea dulceții și aromei îmbătătoare.
Plantația întreagă era o nuntă. Natura era în rochie de mireasă. Atâta liniște mă
mira: ascultam tăcerea cum respiră, auzeam cum floarea plesnește în lumină. Trăiam
o poveste adevărată pe o palmă de pământ binecuvântată, numită România.
Cornul tatălui mi-a amintit că eram singur-singurel. Am mers fiecare pe calea
sunetului până ne-am găsit. Cu sfială, am rupt o crenguță doldora de flori sticloase pe
care, fericit, mi-o treceam prin părul blond și pe fața limpede ca lumina.
Student, ca-n fiecare vară, iată-mă, în luna lui gustar, în pădurea „Proin“, fâșie
verde nesfârșită, care pornește din valea Mănăstirii Călui, județul Olt, până aproape
de satul Gorunești, județul Vâlcea, întindere pe care abia o parcurgi călare într-o
jumătate de zi. Aici, rar ai norocul să dai peste un chip de om.
Descotorosit de rucsacul albastru, în care au stat cuminți termosul cu apă rece,
ceva merinde de-ale gurii, pixul, un blocnotes și cornul la care ținea ca la ochii din cap
tatăl meu (acum o amintire frumoasă), m-am așezat pe mușchiul moale ca perina de
la rădăcina unui stejar bătrân, răzimându-mă de el ca de speteaza unui scaun.
Nu e ușor să intri în grațiile pădurii. Este plină de enigme. Cine știe să le
descifreze se bucură de tainele ei ascunse. A văzut și știe multe! Fiecare anotimp al
anului, prin fiicele sale, primăvară, vară, toamnă, iarnă, stăpânește pădurea,
dăruindu-i și bine și rău.
Primăvara desculță și savuroasă, cu ochi limpezi, cu glas de cuc, în păr cu fluturi
argintii și ghiocei albi, o dezmiardă, îmbrobodind-o cu batic verde-nfrunzit.
Vara, crăiasă blondă cu jar în tălpi și ochi de soare, o scaldă în valuri de dogoare,
îi mângâie fruntea răcoroasă cu razele aurii, flămânde și ele de ciripitul duios al
păsărelelor.
Toamna, încruntată, cu flori de brumă în sprâncene, cu fustă galbenă și bluză
ruginie, fredonând simfonie de culori pătate, o dezbracă fără milă, lăsând-o
goală-goluță printre raze de soare vlăguit.
Iarna, în rochie lungă de mireasă bătrână, îi cerne, prin sită deasă, pe ochi, pe
gură, prin păr flori de cireș, de vișin și de măr. O pătrunde cu ger de crapă pietrele, o
bântuie cu viscole cumplite, însă rămâne neclintită, cu rădăcinile adânc înfipte în
pământul românesc pe care îl păstrează cu sfințenie în poala ei, nelăsându-l să
alunece la vale.
 Ocean de frunze uscate, ocean de frunze verzi, pădurea e aceeași, se menține
veșnic, plină de freamăt încântător și de aer virgin.
Ocean de oameni în morminte, ocean de tineri sub bolta cerească cu răsărit de
soare măiestrit, păstrează veșnicia omenească.
Stele sus, stele sub ape, nemărginitul cer rămâne neatins.
Ochi de apă soarele soarbe, îi varsă-n norii dalbi ca niște munți uriași, care
potolesc setea pădurii, a oamenilor și a pământului de milioane de ani și cât o mai
vrea Domnul“.
Victor s-a ridicat. Privirea i-a fugit spre mușchiul verde, vesel că scăpase de
povara care-l înăbușea. Și-a scuturat de câteva ori capul, a respirat adânc, trezindu-se
din cugetarea profundă.
A pus mâna pe un arțar supărat, șoptindu-i: „Tu ești de vârsta fratelui meu. Și el
e trist ca și tine.
Apoi, și-a plecat fruntea pe un frasin zâmbitor, exclamând: „Îi cunoști bine pe
tatăl și pe bunicul meu. Copiii mei te vor cunoaște. Rămâi cu bine“.
Apropiindu-se de un stejar falnic, l-a prins în brațe. S-a prezentat cu evlavie:
Bună! Sunt Victor, fiul pădurarului care v-a păzit cu sfințenie o viață de om. Când
te-am cunoscut prima oară, mă ținea tata de mână. Ce frumos și semeț ești!
Scuză-mă, îndrăznesc să te sărut. O, Doamne! I-ai văzut pe tatăl meu, pe tatăl lui, pe
străbunici.
Fără pic de vânt, coroana stejarului s-a mișcat. Victor a îngenuncheat, a privit cu
pietate spre rădăcini, șoptind: „Voi țineți pământul, voi dăinuiți viața“. Apoi, cu
lacrimi în ochi, ce început a declama:

„Nu mai știu a câta oară

Plugul cerului mă ară,
Nici de câte ori răsar
Din brazda mărgăritar“.
„Vremea bate“

Parcă ne-am mai întâlnit... cu sute de ani în urmă... Ce zici? Ooo! tempora! “
„De ce noi, pământenii, ne tânguim îndelung? a continuat Victor, însăilând un
dialog cu sine însuși:
– Nu e plin pământul de oameni?
– Ba da!
– Nu sunt mereu fete frumoase și feciori chipeși?
– Firește, sunt!
– Nu mai este dorul dor?
– Este...!
– Nu mai sunt bătâni înțelepți?
– Sunt...!
Victor privește printr-o fereastră a pădurii spre cer și exclamă: „Da, moartea este
o iluzie a conștiinței. Ea se îneacă în germinația vieții.
 Să fim cuvincioși cu pământul răbdător, cu apele vitale, cu pădurile
tămăduitoare. Să credem în Cel de Sus. Numai așa toate vor fi în rânduiala lor.
Astfel... “.
S-a auzit vocea telefonului:
– Victor?
– Da! Eliza? Cât mă bucur!
– Sunt convinsă... Nici măcar un telefon!
– Mă aflu în „Palatul pădurii“. Dar, parcă ești indispusă...
– Aș avea motive să fiu veselă?
– Eu sunt încă optimist.
– Iar eu sunt lucidă, Victore. Fii sincer cu mine!
– Da, Eliza... Sentimentele mele sunt, acum, împărțite.
– Câte mai sunt ale mele?
– Mă indispui!
– Mulțumesc pentru sinceritate. Inima nicicând nu se împarte în două. Ea
vrea totul ori nimic. Din partea mea, numai bine!
Telefonul sună îndelung:
– Alo? Victoraș?
– Da! Ce faci, scumpo? Chiar acum voiam să te sun.
– Ți-am luat-o înainte. Unde ești? Pari bine dispus.
– Sunt în inima pădurii. Tu?
– Mă aflu în apartament, singură. Gândesc numai la tine.
– Te iubesc mult, frumoasa mea Antonia!
– Și eu te iubesc, Victoraș!
– Îmi amintesc fiecare cuvânt al tău, fiecare gest, fiecare mișcare a trupului.
Și atunci bucuria mă învăluie.
Antonia, simțurile mele atrag totul în jur. Ecoterapia își arată efectele. Iau în
brațe copacii, mă joc cu frunzele. Pădurea e asemenea unui copil. Îți vede inima, își
citește sentimentele. Când îți simte căldura sufletului, te lasă s-o îmbrățișezi, s-o
săruți, ți se destăinuie. E nevoie s-o pricepi. Numai atunci salonul pădurii ți se
deschide. Este un tărâm al libertății absolute. Mă încarc pozitiv. Simt cum organismul
se oxigenează, revine buna dispoziție ca prin minune.
Pădurea, ca și noi, trece prin vremuri grele. Vântul, copil de țară, ploaia, soarele,
luna, păsările n-o lasă să moară.
– Chiar așa, Victoraș. Este benefică terapia pădurii. Ea este terapeutul
perfect. Organismul se autoreglează. Este un tratament antidepresiv natural.
Reglează sistemul nervos. Iată, am alunecat pe tărâmul meseriei mele.
– Antonia, abia aștept să reintru în pădurea ta misterioasă.
– Victoraș, îmi spui cuvinte gingașe care-mi merg la inimă.
– Mi-aș dori ca iubirea noastră să poarte simbolistica pânzei Penelopei.
– Nu pricep această simbolistică. Nu uita, eu studiez corpul uman, nu figuri
de stil.
– Iubirea dintre noi mereu să reînceapă, niciodată să nu se termine.
 – Victoraș, l-am citit în anii de liceu pe Homer, îmi amintesc că Ulise a lipsit
mult timp din patria lui.
– Da, 20 de ani a lipsit din Itaca, iar Penelopa i-a rămas credincioasă. Ea tot
amăgea ceata de pețitori. Le promiteau că va alege un soț dintre ei după ce va termina
o pânză minunată de urzit. Și tot ce urzeau ziua, se destrăma noaptea.
– Acum , pricep pe deplin simbolistica pânzei. Victoraș, simt nevoia să-ți
spun altceva.
– Da, te rog...
– Între noi totul s-a petrecut cu mare repeziciune. Am uitat de pudoare? I-am
încălcat regulile? Am sugrumat-o? Sau dimpotrivă? Am făcut totul conștientă, din
plăcere, din convingere. Am făcut bine? Dacă am cedat prea repede? Inima îmi
spunea în acele momente că eu, ca femeie, sunt îndrăgostită și dragostea se impunea,
iar tu, ca bărbat, trebuie să faci dragoste ca te îndrăgostești de-a binelea de mine.
Greșesc? Fii sincer!
– Antonia, cu această gândire crești și mai mult (dacă mai era nevoie) în ochii
mei. Mi te-ai dăruit și nimic nu mi-ai cerut în schimb. Ești femeia ideală pentru mine!
Prin maniera în care te-ai comportat, ai croit potecă spre viitor, spre o relație stabilă
între noi. Acesta este purul adevăr. Ești a mea, sunt al tău. Pe tine nimic și nimeni nu
te poate înlocui. Te îmbrățișez din toată inima! La revedere!
– Te sărut, scumpule! La revedere!
VIOREAUA ALBASTRĂ
 Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute,
în primele șase zile ale săptămânii și-a terminat lucrarea. În a șaptea zi, duminica, s-a
odihnit, iar în a opta zi a făcut mici retușări. A împărțit parfumul florilor, a sorocit
ghiocelului să poarte cămașa zăpezii și să fie vestitorul primăverii, răsărind și
înflorind primul, a împodobit răsăritul soarelui cu un veșmânt mirific care încântă și
purifică ochiul.
Îngerii i-au șoptit Domnului că Dragostea suspină și o ține numai în plâns,
rostind printre lacrimi c-a fost uitată.
«Speța aceasta e simplă. Eva și Adam au ales că este mult mai bine să trăiască
împreună în afara grădinii raiului» a glăsuit Domnul, și-a aruncat sămânța dragostei
pe pământ.
Din bobul de sămânță, primăvara, în grădina adolescentului, a răsărit o fată
nespus de frumoasă cu chip de floare.
Dimineața, odată cu răsăritul soarelui, seara, după apus, cânta cântece de
dragoste care-ți rupeau inima.
Crin, adolescentul, aproape de frumusețea fizică și morală a lui Făt-Frumos, se
plimba prin grădina plină de flori minunate.
Fascinat de cântec, s-a oprit în mijlocul florilor, încercând să vadă în ce floare se
ascunde prințesa frumuseții. Cântecul a încetat. În liniștea deplină s-a auzit u glas ca
un ciripit de păsărele:
– Dacă mâine în zori vei ghici floarea în care mă ascund, voi rămâne fată.
Dacă nu vei ghici, voi rămâne floare pentru totdeauna.
– Cred că în petalele mele catifelate și roșii ca un răsărit de soare se ascunde
frumoasa fată, a spus trandafirul.
– Ba eu cred că în rochia mea galbenă ca frunzele toamnei, a grăit laleaua
galbenă.
– Nu încape îndoială, a rostit zambila, s-a zămislit din parfumul meu și-n
mine se ascunde prințesa frumuseții.
Vioreaua cu ochi de culoare albastră, cu trupul zvelt și fraged, sfioasă ca o
căprioară, zâmbea în razele soarelui strălucitoare ca pulberea de diamant. În loc de
cuvinte s-a auzit un râs încântător și limpede ca privirea luceafărului în nopțile de
vară.
Abia se crăpase de ziuă și Crin era în grădină. Emoționat, își tot șoptea în gând:
«Dacă vei ghici floarea, voi fi fată, dacă nu, voi rămâne pentru totdeauna floare».
Florile toate, în bătaia luminii, respirau aerul tare și pur al dimineții. Păreau
exuberante, își etalau calitățile naturale, vorbeau prin culorile și parfumul lor. Una
era mai reținută, gânditoare și plină de pudoare.
Boabele de rouă tremurau la gândul că, în scurt timp, le va sorbi feciorul soare.
Inima adolescentului Crin bătea cu putere. Ochii lui cădeau când pe o floare,
când pe alta.
 Și-a amintit de spusele unei țigăncușe, pe care o rugase să-i ghicească norocul:
«Pupă fiecare floare și, pe care va cădea o lacrimă a bucuriei, aceea va fi».
«O fac și pe asta că n-am ce pierde» și-a zis pentru sine adolescentul.
Calm, stăpân pe el, a pupat bobocul roșu de trandafir care l-a inundat plăcut cu
stropi de parfum.
A pupat laleaua galbenă care i-a mângâiat buzele, udându-le cu boabe de rouă.
A urmat zambila care l-a tulburat cu mirosul ei. Din ochii umezi o lacrimă i s-a
prelins pe fața albă ca ziua. A tresărit, era în cumpănă. Ea e sa nu? A îmbrățișat pe
„nu“.
A pupat vioreaua și l-au trecut fiorii dragostei prin tot corpul. Ochii pluteau în
umezeală. O lacrimă limpede ca unda pârâului de munte a căzut pe vioreaua fragilă și
inocentă. Și-a luat inima-n dinți și a zis: „Aici ești tu!”
O minune de fată s-a arătat. Două inimi tinere s-au îmbrățișat, formând un
singur trup. Își lipeau buzele pentru un sărut aparte, triumfător. Zâmbetul se întindea
pe fețele lor ca un curcubeu pe cerul liniștit. Era un zâmbet trezit în zorii zilei,
nemototolit, fără praf pe el.
Îngerii i-au mai șoptit Domnului că un creștin, cam la jumătatea vieții, negru de
supărare, în genunchi, vrea să-i vorbească.
– Cu tine ce e, omule, a întrebat Dumnezeu.
– Sunt tare amăgit, Doamne!
– Te ascult, fiul meu!
– Am văzut c-ați dat dragostea pe mâna copiilor...
– Intră aici, în Camera oglinzilor, i-a șoptit Domnul.
– Privește în prima oglindă. Ce vezi?
– Pe mine, Doamne!
– Privește în a doua oglindă. (Domnul a dat timpul înapoi). Ce vezi?
– Pe mine la șaptesprezece ani, adolescent...
– În a treia oglindă?
– Pe Crin și pe mine.
– Care e Crin și care ești tu?
– Greu de răspuns. Suntem ca două picături de apă.
– Aici ce se vede?
– Planeta pământ cu omenirea toată.
– Dar în grădina aceea plină de trandafiri, lalele, zambile și viorele?
– Crin și jumătatea lui...
– Fiul meu, toți răsăriți din același trunchi. Ție, omule, toată lumea îți este
rudă.
– Ce zărești în ochii lui Crin?
– Râuri de bucurie, prietenie, dragoste.
– Și-n ochii tăi?
– Râuri de mândrie, invidie, lăcomie.
 – Cel mai greu este să calci pe tine însuți, pe orgoliul tău, pe mândria ta, pe
invidia ta, pe lăcomia ta. Bucuria, prietenia nasc dragoste și flori. Mândria, invidia,
lăcomia nasc spini și ură.
Munți se vor tocii, ape vor seca, până când tu însuți vei fi din nou, Crin
adolescentul, a șoptit Domnul și nu s-a mai văzut.
 ADMITERE
CU RECOMANDARE
DE LA PARTID...
 – Bunicule, mi-ai promis o poveste adevărată de pe timpuri, o poveste a ta.
Te rog mult...!
– Este o poveste de care nu-mi aduc aminte cu plăcere. Am promis însă și
n-am încotro! Timpul se încăpățânează și nu vrea s-o îngroape. Mi-a produs o mare
nelegiuire.
– Ce e aia nelegiuire?
– Ascultă întâi povestea.
Așteptam cu nerăbdare și emoție firească toamna anului 1957, când urma să
merg la București să susțin examenul de admitere la Facultatea de drept. Eram
încrezător. Un an întreg, zi, lumină, după terminarea liceului, mă pregătisem la cele
trei obiecte de concurs.
Aveam optsprezece ani și mergeam prima oară la București. Mama, alături de
cărți, mi-a pus în geamantan o bucată din pâinea coaptă în țest și un pui fript.
După ce mi-am luat rămas bun de la mama (cu ochii în lacrimi), de la tata (care
era sătul de câte ori îl chemaseră la Sfatul popular să semneze cererea de intrare în
colectiv), de la frați (toți cinci mă pupau și erau triști, de parcă plecam peste mări și
țări), m-am urcat în căruța lui nea Gheorghe, om de încredere.
Nea Gheorghe sta în față pe o scândură lată, eu la mijlocul căruței, pe altă
scândură mai îngustă, dar comodă. Avusese grijă căruțașul să aștearnă pe ea câteva
piei de oaie cu lână albă și moale.
N-am apucat bine să-mi mai arunc o dată privirea la toți care mă petreceau, că
cei doi cai albi și nărăvași au și luat-oi din loc. Mi-a licărit în ochi, ca un fulger, figura
mamei împietrită locului, închinându-se și privind tăcută spre înaltul cerului.
Scăpătase soarele, lumina zilei era tulburată încet-încet de fumul gros al nopții.
„Să stai liniștit, băiete, ajungem la timp. Știu că ai un personal la doișpre ș-un
sfert. E he, de când fac eu acest drum! Niciodată n-am dat greș. Caii știu drumul cu
ochii închiși, au trapul lor“, vorbea pentru mine nea Gheorghe.
De ațipit, nici vorbă. Scârțâitul roților subțiri, învelite în șine lucitoare, urcatul și
coborâtul lor pe câte o piatră sau gropiță te țineau treaz și atent la ce mai puteai vedea
în stânga sau în dreapta drumului prin bezna nopții, spartă din când în când, de
lumina palidă și intermitentă a felinarului.
Nea Gheorghe crăpa liniștea nopții cu vocea lui sănătoasă: «Știu că mergi la un
examen greu. M-am nimerit la Sfatul popular, acum câteva zile, cu treburi de-ale
mele, ș-am tras cu urechea. Primarul, instructorul ăla de partid de la raion și
secretarul de partid de la noi îl tot amenințau pe taică-tău că „dacă nu semnează
cererea de intrare în colectiv, o să vadă el“. Cel de la raionala de partid parcă era
turbat, îmi sună și acum în urechi vorbele lui tăioase: „O să vezi tu de n-o să vii singur
să ne cauți. Știm ce planuri are băiatul tău cel mare. Nici noi nu dormim!... Va ajunge
la timp „recomandarea“ de la Sfat».
Nea Gheorghe, trăgând de hățurile de piele ruginie cu mâna stângă și plesnind cu
vârful sonor al biciului spatele umed al cailor, s-a întors spre mine și, râzând
bărbătește, a rostit ușurat, cu voce tare: «M-au uns la inimă și vorbele tatălui tău: «Ce
pui dumneata sula cu prefectura! Băiatul meu a fost premiant din clasa întâi și până
la terminarea liceului. Oameni suntem! Să nu ne răzbunăm pe copii! Mă mai gândesc,
n-au intrat zilele în sac... și... doar o mână de oameni s-au înscris până acum!
Apoi, tovarășe instructor raional, sunt înscris la întovărășirea „7 Noiembrie“
printre primii».
«Știu, nea Gheorghe, știu. Tata m-a întrebat ce să facă. M-am pus în pielea lui. Să
dai boii tăi, carul și plugul tău, oile tale, pământul tot de la părinți, să rămâi cu curtea
goală, doar cu sufletul și cu ce ai pe tine, nu e deloc ușor. Pe de altă parte, știu că nu
scapă săracul! N-am vrut însă să fie din mine!».
«Bine gândești, taică, bine gândești!,» a glăsuit căruțașul vorbăreț. Cuvintele lui
scurte și apăsate, pricepute de cai, îmi mângâiau urechile și se topeau în adâncul
nopții depline: «Diii, calule, diii!».
Am ajuns în gara Balș, drum de vreo douăzeci de kilometri, cu o jumătate de oră
înainte de sosirea trenului. Casa de bilete era închisă. Casiera, fată tânără, (frumușică
olteancă), frecându-se la ochi cu o mână fină și albă, trezită de zgomotul pașilor, a
deschis ferestruica:
«Unde mergeți?»
«La București», am răspuns eu, privind-o drept în fața tulbure de nesomn pe
care cădea părul blond mătăsos. Am pus biletul bine și am ieșit pe peron în fața gării.
Mi-am luat rămas bun de la nea Gheorghe care, cu voce zâmbitoare, a adăugat:
«De-ar fi mers și fetișcana asta... ți-ar fi ținut de urât până la București. Ooo! De-aș
mai avea douăzeci de ani! Ce-aș mai plimba-o cu căruța pe unde-ar dori suflețelul
ei!».
Eu n-am mai stat mult c-am și auzit un sunet prelung, gros, ca geamăt disperat:
„Uuu! Uuu!; un scârțâit plictisit al roților pe șinele de fier negre și înguste; un
răsuflet ca din gură de șarpe, obosit, al locomotivei cu aburi: „Phuuu! Phuuu! Phuuu“!
Am ajuns în Gara de Nord în zorii zilei. Bucureștiul încă dormea. Gara se
deșteptase nu din somn, ci dintr-o ațipire scurtă. Părea obosită. Ea, ca și iepurele,
doarme cu un ochi închis și cu unul deschis, fiindcă un tren o scoală la sosire și altul o
trezește la plecare. De obicei se mulțumește cu o ațipire între sosirea unui tren și
plecarea altuia.
Universitatea, așezată în mijlocul Bucureștiului, m-a impresionat nu atât prin
dimensiunea ei, cât prin faptul că nu avea spate ca orice clădire. I-am dat ocol de
câteva ori și-i vedeam numai fața. Oriunde mă opream, eram în fața ei. «Voi dezlega
acest mister în anii studenției», mi-am zis.
Copil crescut sănătos la țară, nu-mi făceam probleme pentru admitere. Credeam
în principiul că munca totdeauna se plătește.
Când s-au afișat rezultatele, stăteam în fața geamului și citeam: Stănilă C.
Constantin: – constituție = 10, istoria R.P.R. = 10, rusă... – „neprezentat“?!
Ultima medie de admitere era șase.
«Nemernicii! Au ticluit bine. Nota unu de mi-ar fi dat la rusă și tot eram admis»,
am exclamat!
 Tăcut ca o statuie, plecam și reveneam... Nu-mi credeam ochilor: rusă –
„neprezentat“!
Gura spurcată a instructorului raional de partid făcuse pui. Recomandarea de la
partid ajunsese la timp.
În dimineața următoare, cum s-a deschis, eram în fața ușii pe care scria: DECAN.
Stăteam ca pe ghimpi.
Pe la ora zece a sosit o tovarășe, cam între două vârste. A deschis și-a intrat,
trăgând ușa cu putere, de parcă refuza să se închidă. Apoi, la scurtă vreme, a venit un
tovarăș de statură mijlocie, păr negru, tuns scurt, într-un costum subțire de vară și
pantofi de culoare deschisă. M-a privit scurt și-a intrat. Așteptam liniștit să mă
cheme. După vreo douăzeci de minute a mai venit un tovarăș. Figura lui, aparte, mi-a
sărit în ochi: înalt, brunet, mustață neagră, cu puțin păr la spate și multă chelie.
Fusese în comisia de examinare la rusă. El mi-a cerut să vorbesc despre romanul în
versuri, scris de A. S. Pușkin.
Ușa s-a deschis și tovarășa secretară m-a invitat să intru.
– Da! ce dorești, m-a întrebat tovarășul în costum de vară.
– Tovarășe Decan, am început eu, în dreptul meu scrie „neprezentat“ la rusă
și n-am nota trecută și nici media finală..., deși am fost la examen!
– Cum te cheamă?
– Stănilă C. Constantin. (Imediat tovarășul cu mustață și chelie a ieșit din
cabinet).
– Da, așa scrie în raportul întocmit de membrii comisiei: „neprezentat“.
– Chiar tovarășul care a plecat a fost în comisie. Vă rog poate să confirme!
Le-am predat ciorna cu semnătură. Acesta este adevărul.
– Ești liber! Și mi-a arătat, cu o mână groasă, ușa!
Am ieșit, dar am rămas tot lângă ușă. Tovarășul decan a plecat. Părea plictisit,
obosit și grăbit. Inima îmi bătea să sară din piept. Sângele parcă înghețase prin vene.
Mă treceau când călduri, când fiori reci. Eram dezorientat și refuzam să cred că se
poate întâmpla așa ceva. Visam, pur și simplu, cu ochii deschiși. M-a trezit din
această letargie tovarășa secretară. Cu chei de culoare cărămizie în mână, încercând
să le vâre în poseta prinsă pe umărul stâng, m-a întrebat:
– N-ai plecat?!
– Nu!
– De unde ești?
– Din Iancu Jianu, raionul Balș, regiunea Oltenia.
– Iancu Jianu? Eu sunt din Bălcești, Vâlcea. Prin Iancu Jianu trec, vara, când
merg pe-acasă. Nu pierde timpul! Nu mai rezolvi nimic...! Totul este bătut în cuie. La
partid s-a hotărât. Reține: între cinci și zece septembrie se mai ține un examen de
admitere la secția română-rusă. Au rămas douăsprezece locuri neocupate. Cu atât pot
să te ajut...!
«Mai am o șansă», m-am liniștit pe mine însumi.
Nepoțelul meu cu privire caldă, curioasă a glăsuit:
– Așa era pe timpul tău?
– Așa...
– Mare nedreptate sau, cum ai zis tu, nelegiuire. Mai am o rugăminte!
– Te-ascult!
– Fă ceva ca povestea să nu se piardă...
– Încerc...
– În ce clasă voi fi când vei termina încercarea?
– În a patra sau a cincia.
– Atunci voi fi și eu mai mare!
– Ooo! Dragul bunicului, tu ești mare de când erai mic!
 ADOLESCENȚA
ȘI FIORII DRAGOSTEI
 – Bună, Ioana!
– Bună, Cristina!
- Pari schimbată complet. Râde soarele în ochii tăi!
– Da, Cristina, sunt bucuroasă. A venit dragostea și la mine.
– Cum? I-ai trimis cererea de prietenie?
– Citește! Iat-o pe facebook-ul meu.
– Ești nebună! Bine ai ticluit-o!
– Mi-a dat deja acceptul. Iată răspunsul lui. Cristina citește în șoaptă,
accentuând fiecare cuvânt.
„Ioana, mi-ai luat-o înainte. De câteva săptămâni am tot încercat să fac eu primul
pas. N-am reușit. Îmi era teamă să nu fiu refuzat frumos. Momentul în care privirea
mea agitată s-a îndreptat spre tine a fost o adevărată sărbătoare. Atunci am zărit ochii
tăi galeși, ca doi luceferi, care m-au pătruns cu mireasma lor fermecătoare. Zâmbetul
tău curat, în culori de curcubeu, s-a cuibărit în mine ca un sărut sfios de soare.
Când mă privești profund, tot trupul se transfigurează. Nu știu ce are privirea ta
nefiresc de treci prin mine ca o rază și-mi curgi prin vene toată averea ta curată de
fecioară“.
– Ce frumos, ce romantic! a rostit Cristina.
Ioana și Cristina erau prietene bune. Fete prezentabile, la vârsta de 16 ani, prima
blondă, cu ochi albaștri, cealaltă brunetă cu ochi căprui, de înălțime medie, te
cucereau prin frumusețea adolescentină, prin naivitate plăcută, prin trupurile
fragede, zâmbet și voie bună care te fac să-ți pierzi mințile.
Adolescenții sunt plini de poezie, de enigme, după felul cum arată, după
comportament. Ei te îmbată ușor cu parfumul și dulceața vârstei de tranziție între
copilărie și tinerețe. Caută dragostea de timpuriu. Dragostea crește odată cu ei. Are la
bază prietenia pe care doar la vârsta adolescenței o poți construi inocent.
Adolescenții secolului XXI sunt foarte inteligenți. Știu să exploreze cu mare
ușurință era digitală, se documentează rapid în domenii diferite, mai ales în cel al
tainelor iubirii. N-au frică de iubire și încearcă permanent lucruri noi. Ei trăiesc în
prezent, nu într-un viitor iluzoriu.
Ioana și Cristina, deși prietene bune, erau temperamente diferite. Ioana până în
clasa a X-a n-avusese prieten. Nu mușcase încă din fructul rumen al dragostei.
– Ioana, a spus Cristina cu voce caldă, eu cu Petrișor, ne întâlnim,
după-amiază, în părculețul din centrul comunei. Ai putea veni și tu cu Mihai.
– Încerc, a șoptit Ioana cu jumătate de gură.
Era o zi de iunie însorită. Soarele își făcuse apariția după o săptămână de ploi
binevenite pentru pământul însetat.
Pe o bancă de lemn lucios, bine acoperită de umbra lungă și răcoroasă a unui tei
semeț, ascunsă de ochii iscoditorilor trecători, stăteau lipite, mână-n mână, două
inimi tresărinde: cea a Ioanei și cea a lui Mihai.
– Ioana, se apropie sfârșitul unui nou an școlar.
 – Da, aștept să văd mediile finale. Tu cum stai? Se apropie bacalaureatul,
apoi admiterea la facultate. Unde vei merge?
– La medicină, la Craiova. Sunt optimist, sunt bine pregătit.
Mihai, tăcut, s-a întors și i-a șoptit Ioanei la ureche:
- Ești asemenea Afroditei. Ce bine înțeleg acum puterea dragostei dintre
Romeo și Julieta.
Buzele lui calde lunecau domol pe obrazul catifelat, fără fard, plin de șarm.
– Mihai, inima îmi bate de parcă aș alerga pe o potecă de munte, simt joc de
fluturi în corp, o bucurie cu miros de tei mă inundă. Simt o încordare plăcută. Promiți
că vei fi numai al meu?
– Pentru totdeauna, Ioana. Fără tine viața mea n-are rost. Mi-e teamă să nu
te pierd!
Privirea ta, aerul ușor enigmatic, mă tulbură.
Fata cu față angelică și ochi ca cicoarea avea o ținută atrăgătoare. Pantalonii
scurți de blugi, tricoul modern, parcă croit pe talia ei, cu un decolteu rotund, de un gri
deschis melanj, reliefau trupul superb. Părul blond, natural, cădea ușor peste umerii
gingași.
Era plină de pudicitate. Pudoarea se manifesta în privire, pe față, în zâmbet.
Timiditatea firească o poleia și mai mult.
Ioana se juca cu șuvițele de păr, cu mișcări languroase, dându-le când într-o
parte, când în alta, reliefând gâtul rotund, îmbietor. Își întindea picioarele de un alb
închis, sta picior peste picior, privindu-l pe băiat îndelung.
Toate acestea îl înnebuneau pe tânărul licean. Simțea că-i frânge inima.
Mihai îi pipăia lobul urechii moale, sorbindu-i, lacom, privirea. I-a prins capul în
mâini, sărutând-o pe frunte, pe părul mătăsos, pe obrajii roșii ca mărul.
Cei doi adolescenți simțeau pentru prima oară fiorii îmbătători ai dragostei.
Adolescența își revendica dreptul la iubire. În trupul lor înfloreau sentimente mult
așteptate. Simțeau o dorință și o atracție fantastică, deși nu știau ce e asta.
– Ioana, ești plină de inocență. Și când ești lângă mine mi-e dor de tine!
Ioana, gânditoare, privea țintă un castan stufos și mărinimos, șoptind pentru sine
în gând: „Doamne, de-ar ști mama unde sunt, ce fac!?
– Mihai, să mergem, am stat prea mult.
– Imediat...Îți place melodia asta? (Pregătise deja melodia pe telefonul
mobil).
– Foarte mult! Shakira e preferata mea.
– Ioana, ce faci în weekend? Eu sunt acasă doar cu sora mea. Părinții sunt
plecați la Craiova, la o nuntă. Cireșele rotunde și dulci, coapte de focul verii, ne
așteaptă. Cu privirea lor de rubin, ne invită să le culegem. Ce zici?
– Îți dau răspunsul la telefon.
S-au ridicat, s-au îmbrățișat. Se devorau din privire. Simțeau nevoia să se sature
unul de altul.
 Acasă, Ioana rememora clipele petrecute alături de Mihai. Nu-și reproșa nimic.
„Totul a fost frumos și firesc“ își mărturisea sieși, plimbându-se prin curte. Era
singură, părinții erau la Călimănești. Probleme cu serviciul.
L-a sunat pe prietenul ei, că va ajunge într-un sfert de oră. Când a sosit, Mihai
juca badminton cu sora sa, Minodora, elevă în clasa a VIII-a.
Scara era deja fixată pe trupul gros, alunecos al cireșului. Cireșele rubinii păreau
bijuterii în lumina soarelui.
Ioana a urcat cu ușurință de pe o creangă pe alta, oprindu-se sus, la mijloc. Nu
departe de ea, Mihai era încântat de prezența ei.
Fata a prins coșulețul alb, împletit din nuiele de salcie, de o crenguță mică, dar
rezistentă.
Mâna mlădioasă a fetei se întindea când în sus, când în jos, când într-o parte,
când într-alta, culegând cu plăcere vizibilă minunea de cireșe gustoase și zămoase.
– Mihai, cireșul are viață ca și noi. Iată, simt trecându-mi prin tălpile goale
răcoarea sevei care curge prin trupul lui. Și cât de generos e. Ne oferă totul gratuit.
Simt că se bucură de bucuria noastră de a-l culege.
În cireșe nu e numai suc, nu e numai dulceață, sunt stropi din lumina soarelui,
stropi din căldura verii, miez din vraja zilei și a nopții. Cireșul are o enigmă a lui.
– Da! Este un miracol! Eu îl observ când înmugurește, când înflorește, când
se coace. Noi îl culegem, îi mai rupem din crenguțe, din frunze, îi mai stricăm coroana
rotundă, plină de măreție, dar el, în fiecare vară, e tot întreg, tot împlinit. Ioana, pari
o zână prin puzderia de cireșe! Razele soarelui te mângâie, vântul ușor se joacă cu
părul blond, frunzele îți ating trupul. Lasă-mă să-ți prind cercei din cireșe la urechi,
briliante gratuite!
– Mihai, te rog, poftim mobilul meu, vreau niște poze aici, în cireș, lângă
coșul plin. Cobor puțin pe această creangă groasă să ai vizibilitate. Acum, acum...
– Ioana, mai lipsește ceva. Uite, ți-am împletit o coroniță dintr-o crenguță
plină de cireșe. Vino mai aproape să ți-o pun pe cap. Ești regina mea, ești regina
cireșului! Iată poza, e splendidă!
Vara, crăiasă blondă, cu jar în trup și ochi de soare, mângâie regina cireșului cu
cercei și coroniță de cireșe.
Crăiasa verii se îmbrățișează cu regina pământului, topindu-se în puritatea
adolescenței.
Ajunsă acasă, Ioana a zărit-o pe mama ei deretecând prin sufragerie. S-a grăbit
să-i vorbească. Nu admitea în ruptul capului să afle de la alții.
– Mamă, îți dau o veste.
– Te-ascult...
– De câteva zile am și eu un prieten. Îl cheamă Mihai. Mi-e coleg de liceu, e-n
clasa a XII-a.
– Sper că glumești.
– Nu, nu glumesc. Ți se pare ceva greșit?
– Normal. Nici nu vreau s-aud așa ceva. Și cât ești de dezinvoltă! Nu băieți îți
trebuie ție! Să-ți vezi de carte, să termini liceul!
 – Sunt premianta clasei mamă! La 16 ani n-am voie să am un prieten? Ce, eu
sunt sălbatică?
– Încetează cu bazaconiile astea! Doamne, ce blestem pe capul meu! Știi ce-a
pățit Cristina, colega ta, prietena ta. Vorbește tot satul. Așa vrei s-ajungi?
– Nu merit, mamă, să-mi vorbești așa. Eu sunt o fată cuminte. Simt și eu
nevoia să mă plimb, să stau pe-o bancă într-un parc, să discut, să cunosc un băiat.
Știu ce și cât să-i permit unui prieten. Niciodată, până acum, nu mi-ai fost aproape,
n-ai purtat un dialog pe această temă, nu mi-ai dat un sfat. Peste câteva zile trec în
clasa a XI-a, sunt singura fată din clasă care până acum n-a cunoscut un băiat, n-a
avut un prieten.
– Încetează! Nerușinato ce ești! Să-ți piară din cap asemenea gărgăuni!
Începând de azi, să încetezi orice legătură cu Cristina! M-ai înțeles?
– Cât de mult greșești, mamă! Nu cunoști realitatea în ceea ce-o privește pe
Cristina. Ea din clasa a V-a a rămas în grija bunicii după mamă, părinții plecând în
Italia la muncă. A fugit de-acasă cu prietenul ei, Viorel, student la agronomie, în
Craiova. Noroc cu diriginta clasei care a acționat la timp. A mers la bunică-sa, s-a
documentat, apoi a anunțat părinții să se întoarcă acasă pentru o săptămână. Totul
s-a încheiat cu bine. Părinții și diriginta au izbutit, până la urmă, s-o determine pe
Cristina să revină la școală. Să nu mai vorbesc cu Cristina? Și aici greșești. Da, ea a
călcat greșit. Dar asta nu înseamnă s-o izolăm. Dimpotrivă, are nevoie de colectivul
clasei, de un sfat bun. Viața ei nu s-a terminat. Poate și trebuie s-o ia de la capăt.
Mama Ioanei, neagră de mânie, cu ochii tulburi, s-a apropiat de ea, a împins-o cu
putere, vociferând:
– Mă mir că la școală nu vă învață și cum să vă îndrăgostiți!
– Află că la școală învățăm de toate. La dirigenție am dezbătut teme foarte
interesante despre prietenie, despre adolescență, despre dragoste, despre bolile
incurabile pe care le poți căpăta când te-afunzi în bucuria supremă a
iubirii,neprotejată, despre vârsta când ar fi cel mai indicat să guști din această
plăcere supremă. Eu sunt foarte recunoscătoare dirigintei pentru modul în care ne
pregătește pentru viață, pentru abordarea deschisă a unor probleme intime.
Tu, ca mamă, recunoaște, n-ai făcut nimic în această privință.
– Ieși, ieși afară! Altfel...?!
– Poftim, ies! Nu doresc să asist și la alte scene penibile. Ai o educație din
secolul al XIX-lea.
Ioana umbla prin curte cu pași mărunți, meditând asupra celor întâmplate. Când
a intrat în curte tatăl ei, venind de la serviciu, i-a sărit în brațe, plângând:
– Tată, te implor! Ascultă-mă cu atenție, a spus Ioana, abia ținându-și
răsuflarea.
Tatăl, nedumerit, a intrat în panică. A mângâiat-o părintește , apoi s-a așezat pe
unul dintre scaunele de lângă o masă albă, așezată sub bolta de viță-de-vie din fața
casei.
– Da, fata mea,... liniștește-te! Te-ascult.
– Sunt sinceră, tată îți relatez totul.
 – Da, da! spune!
– De câteva zile am un prieten. Îl cheamă Mihai. Este elev în clasa a XII-a.
Am ieșit împreună în părculeț. Ieri am fost la el acasă, am mâncat și am cules cireșe.
Cu noi a fost și sora lui Minodora. Simțeam și eu nevoia unui prieten, cred că e bine la
vârsta mea să învăț ce înseamnă o prietenie, să cunosc un băiat. Fii convins că știu ce
și cât să-i permit. E în avantajul meu să trăiesc și să parcurg plăcut anii adolescenței.
Tatăl a privit-o duios, i-a prins mâinile ei albe și fine în mâinile lui aspre de
vreme, sărutând-o pe frunte:
– Gândești matur. Ești la vârsta întrebărilor, a căutărilor. Și problemele
intime trebuie discutate fără perdea. Peste doi ani vei fi într-un oraș, la facultate, fără
noi. Singură vei decide ce trebuie și când trebuie. Am încredere totală în tine, fata
mea.