4.5.

CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA
BACTERIILOR

Creşterea este mărirea coordonată a tuturor componentelor

unui organism mono sau pluricelular ca rezultat al adăugării de
substanţă proprie, nouă. Creşterea este urmarea unor condiţii
favorabile de mediu, coordonată în special prin prezenţa elementelor
nutritive îndeosebi a unor surse de energie adecvate pentru
organism.
Creşterea are loc până ce se atinge o dimensiune limită, după
care intervine diviziunea celulară, determinată de atingerea unui raport
critic între suprafaţa şi volumul celular (cu cât dimensiunea celulei
creşte raportul între suprafaţa şi volum se reduce.
Multiplicarea bacteriilor are loc de regulă prin diviziunea
simplă, prin ştrangularea (invaginarea) membranei citoplasmatice, apoi
a peretelui celular. Se formează un sept transversal. În cazuri rare,
excepţional chiar, are loc înmugurirea sau ramificarea celulelor
Viteza multiplicării bacteriilor se reflectă prin durata unei
generaţii adică intervalul de timp între două diviziuni succesive. La
Bacillus megateriumn timpul dintre două multiplicări este de 9 minute,
în vreme ce agentul tuberculozei, Mycobacterium tuberculosis se
divide mult mai lent, în medie odată la 18 ore. De regulă însă se
consideră că multiplicarea bacteriilor are loc, în medie, la fiecare 20-
30 minute.
Rezultatul creşterii şi multiplicării bacteriilor pe un mediu
dat este cultura microbiană, - fiecare celulă bacteriană împreuna cu
celulele pe care le produce alcătuieşte o colonie. În colonii celulele
bacteriene se dezvoltă diferit astfel celulele marginale dispun, spre
exemplu de mai mult oxigen şi substanţe nutritive comparativ cu cele
din centrul coloniei.

4.5.1 Evoluţia unei culturi bacteriene.

Faza de crestere 0, sau faza de lag ( din englezescul lag- a

rămâne în urmă). Este o faza de adaptare la noul mediu, care încetează
când bacteria a reusit să acumuleze factori de creştere şi să elaboreze
echipamentul enzimatic adecvat. Numărul celulelor în cursul acestei

60
faze rămâne constant uneori chiar se micşorează. Faza de lag poate fi
scurtată dacă se însămânţează o cantitate mare de bacterii dintr-o
cultură aflată în înmulţire rapidă.

Faza de multiplicare exponenţială.

În care numărul celulelor bacteriene creşte în progresie geometrică.
Viteza de diviziune creşte atingându-se o viteză caracteristică speciei
Celulele tinere sunt mai omogene, se colorează bine (conţin mult ARN
şi sunt cele mai potrivite pentru cercetări de genetică şi fiziologie).
Această fază încetează atunci când se atinge densitatea 0,1-1 miliard
celule la 1 ml mediu sau aproximativ 1 g substanţă uscată la 1 litru
mediu.
Faza staţionară sau de plafon. Aceasta începe cu scăderea
progresivă a vitezei de multiplicare. Numarul de celule viabile rămâne
constant,există un echilibru între multiplicarea şi mortalitate. Acum
celulele au înfăţişarea caracteristică speciei, afinitate normală pentru
coloranţi, citoplasma celulară este mai puţin omogenă, apar endosporii.
Faza de declin. Ca urmare a epuizării mediului în substanţe
nutritive numărul de celule în cultură scade , celulele nu se mai
multiplică. Asistăm la un polimorfism celular, marcat, la frecvente
fenomene de distrugere (liză) a celulelor, la formarea masivă a sporilor
la celulele care posedă această proprietate de a sporula.
Faza de supravieţuire. În cultură nu se mai află celule viabile,
ci numai forme de rezistenţă de tipul endospori, arthrospori etc.

4.6. ALTE TIPURI DE MICROORGANISME PROCARIOTE

Ricketsiile reprezintă o grupare de bacterii parazite obligatoriu

intracelular. La origine se consideră că au fost paraziţi naturali ai
arthropodelor de la care au trecut la mamifere şi om.
Morfologie sunt caracterizate de un polimorfism
accentuatputându-se prezenta sub formă de coci mici solitari ,
diplococi, forme intermediare între coci şi bacili sau forme
filamentoase. Dimensiunea lor variază între 0,3-1,5μ, sunt imobile şi
nesporulate, Gram negative.
Structura internă este asemănătoare cu a bacteriilor. Sunt
capabile de activitate metabolică deoarece conţin enzime necesare
pentru producerea de energie şi biosinteza propriilor constituienţi. Ele

denumire în amintirea cerctătorului Ricketts care a decedat în urma cercetărilor efectuate
asupra febrei exantemetice

61
sunt parazite intracelular datorită unei mari sensibilităţi faţă de
condiţiile nefavorabile din mediu iar celula gazdă la oferă protecţie şi
material de construcţie pentru biosinteză.
Infecţia cu ricketsii provoacă bolifebrile cu mortalitate mare
( până la 95%). Cele mai importante boli: tifosul exantematic, febra Q
sunt transmise prin vectori ca insecte şi căpuse.

Micoplasmele reprezintă cele mai mici organisme vii capabile

să supravieţuiască pe medii acelulare. Sunt larg răspândite în natură, în
sol, canale, substanţe organice în curs de descompunere. Există şi
specii patogene pe plante, om şi animale.
Caracteristica micoplasmelor este dată de absenţa peretelui
celular rigid. Membrana citoplasmatică este elastică fapt care face ca
forma lor să fie extrem de variabilă.
Dimensiunea lor este foarte mică. Se consideră că o celulă
pentru a fi funcţională are nevoie de cel puţin 100 gene ceea ce ar
corespunde cu o dimensiune de 0,09- 0,1μ. Micoplasmele au
dimensiuni de 125-250mμ asemănătoare cu a virusurilor dar
comparativ cu acestea conţin atât AND cât şi ARN.
Datorită existenţei metabolismului propriu micoplasmele se pot
cultiva pe medii ce cultură în laborator bogate în substanţe proteice de
origine animală, obligatoriu colesterol care participă la formarea
membranei citoplasmatice.

Actinomicetele sunt microorganisme procariote, filamentoase şi

ramificate.
Actinomicetele au fost considerate iniţial ca făcând parte din
categoria fungilor, datorită unor asemănări cu acestea. Această
asemănare cu fungii s-a demonstrat ca fiind falsă întrucât
actinomicetele prezintă nişte particularităţi importante ce le
diferenţiază de aceştia şi le încadrează în grupa bacteriilor.
Cele mai multe actinomicete trăiesc saprofit în soluri uscate ,
alcaline, bogate în substanţe organice. Unele specii sunt parazite pe
plante, om sau amimale.
Au formă filamentoasă cu aspectul unui miceliu, ramificaţiile nu
sunt septate , sunt imobile, sporogene (fig 4.8.) La speciile cu miceliu
aerian pe ramificaţii se ridică pe verticală formaţiuni numite sporofori
ce pot fi lungi, uşor curbaţi, scurţi , drepţi sau spiralaţi . La maturitate
acestia se fragmentează sau segmentează asigurând astfel înmulţirea
actinomicetei prin generarea unui nou miceliu.

62
 1.
F ig 7 . D ife r ite tip u r i d e b a c ili

2.

Fig 4.8. Actinomicete.

1. miceliu; 2. conidiofori

Metabolismul se caracterizează prin capacitate mare de

descompunere a substanţelor greu metabolizabile: substanţe grase,
parafine, lignine, taninuri, cauciuc. Au capacitate de a sintetiza
vitamine: complexul B de vitamine, biotina, diferiţi aminoacizi şi sunt
mari producătoare de antibiotice.
Reprezentanţi - genul Mycobacterium, face legătura cu genul
Eubacteriales( bacteriile adevărate). Din acest gen fac parte bacterii
patogene pentru om şi animale ca Mycobacterium tuberculosis care în
stadiul tânăr prezintă un miceliu rudimentar care se fragmentează uşor
rezultând forme bacilare subţiri şi uşor curbate.

63